Sunteți pe pagina 1din 8

1.

Tesuturi meristematice
Tesuturi meristematice primare (apicale)
Apexul radicular

Vom analiza la microscopul fotonic o secţiune longitudinală prin vârful unei rădăcini tinere
de Hyacinthus orientalis (zambilă), familia Liliaceae.

În lungul vârfului rădăcinii se


Zonă de creştere şi diferenţiere disting patru regiuni:
A. scufia, care protejează
apexul radicular,
meristematic; ea rezultă
din diviziunea celulelor
aplatizate situate la limita
rădăcinii propriu-zise:
acestea sunt celulele
iniţiale ce alcătuiesc
meristemul de întreţinere
al scufiei.
Zonă de proliferare subapicală B. meristemul apical al
rădăcinii, constituit din
celule de dimensiuni mici,
izodiametrice, cu
citoplasmă densă, cu o
mare capacitate de
Centru quiescent diviziune (zona de
proliferare foarte activă).
C. Deasupra meristemului
Meristem de întreţinere a scufiei de întreţinere a scufiei se
află un mic masiv de
celule particulare, unde
SCUFIA mitozele sunt puţin
numeroase; aceste celule
constituie ceea ce a fost numit centrul cuiescent, aparent inactiv din punct de vedere mitotic;
diviziunile sunt mai rare,
Sectiune longitudinala prin varful radacinii de zambila
gradul de creştere şi
activitatea sa metabolică
sunt mai slabe; celulele sale
au vacuole mici şi citoplasmă mai puţin densă decât cele din teritoriile vecine, iar pereţii sunt
mai mult sau mai puţin îngroşaţi.
D. regiunea netedă (de creştere), la nivelul căreia celulele se diferenţiază prin alungire şi prin
vacuolizare; astfel se face trecerea de la starea meristematică la cea definitivă;
E. regiunea piliferă (a perilor absorbanţi), unde rădăcina are structură primară definitivă,
prezentând cele trei zone anatomice: rizoderma, scoarţa, cilindrul central);
F. regiunea aspră, la nivelul căreia rădăcina are, de asemenea, structură primară, cu deosebirea
că rizoderma cu peri absorbanţi s-a exfoliat, rolul ei protector fiind preluat de exodermă.

1
Apexul caulinar

Vom analiza la microscopul fotonic o secţiune longitudinal-axială prin mugurul terminal al


tulpinii de Asparagus officinalis (sparanghel), fam. Liliaceae.
O secţiune longitudinală prin apexul caulinar ne arată că el este constituit din trei regiuni
diferite: zona apical-axială, zonele laterale şi zona subapical-axială.
a) Zona apical-axială. Releveele de mitoze arată că celulele din această zonă se divid puţin în
timpul fazei vegetative a apexului, dar intră în activitate mitotică intensă în momentul trecerii lui la
faza reproducătoare; din acest motiv, Buvat a numit acest teritoriu meristem în aşteptare.
b) Zonele laterale. Viitoarea pereche de frunze se va iniţia tocmai pe seama acestui teritoriu,
în care mitozele sunt numeroase. Datorită formei sale inelare şi a rolului său iniţiator de frunze,
această regiune a fost numită de Plantefol inel iniţial; ea corespunde în foarte mare parte
meristemului de flanc al unor autori de limbă engleză. Din activitatea inelului iniţial rezultă cea mai
mare parte din structura primară a tulpinii.
c) Zona subapical-axială. Are celule aplatizate; din diviziunea lor iau naştere celule ce
formează măduva, de unde şi numele de meristem medular ce i se atribuie.

APEX CAULINAR

Mugur axilar

Frunze

Primordiu de ramură

Cordoane de procambiu

Sectiune longitudinala prin varful tulpinii de asparagus

Ţesuturi meristematice secundare (laterale)

2
Apar întotdeauna după cele apicale, asigurând creşterea în grosime a organelor axiale
(rădăcina şi tulpina) de la gimnosperme şi de la angiospermele dicotiledonate. Iau naştere din
meristeme primare sau din ţesuturi definitive, mai puţin specializate, care păstrează celulele vii, prin
procesul de dediferenţiere. Fiind localizate printre ţesuturile definitive, meristemele laterale sunt, de
fapt, şi ele intercalare, dar continue, sub forma unor cilindrii (inele sau cercuri în secţiune
transversală).
Meristemele laterale sau secundare se numesc cambiu şi felogen.

Cambiul

Este primul meristem secundar care apare (totdeauna în cilindrul central) şi contribuie în cea
mai mare măsură la creşterea în grosime a rădăcinii şi tulpinii. El lipseşte la monocotiledonate.
Vom analiza la microscopul fotonic cambiul intrafascicular şi interfascicular într-o secţiune
transversală prin tulpina de Aristolochia durior , fam Aristolochiaceae..
- In fasciculele conducatoare se observa cambiu intrafascicular (pluristratificat, alcătuit din 8-10
straturi de celule mici, aplatizate, cu citoplasmă densă), lemn secundar (vase, celule de
parenchim lemnos şi fibre lemnoase) şi lemn primar (vase şi celule de parenchim lemnos) spre
interior.
- Între fasciculele conducătoare se observă raze medulare secundare, provenite din activitatea
cambiului interfascicular; acesta este format din 2-3 straturi de celule mari, rotunjite, cu
citoplasmă densă; în mijlocul cilindrului central se observă măduva persistentă.
Sectiune transversala prin tulpina cu structura secundara de Aristolochia durior
CAMBIU INTRAFASCICULAR
CAMBIU INTERFASCICULAR
Tub ciuruit
Celulă anexă

Fibre lemnoase

Celule de parenchim lemnos


Vas de lemn ciuruit

Celule de parenchim
ale razelor medulare

3
Felogenul
Este un meristem lateral care apare după cambiu şi la exteriorul lui, totdeauna în urma unui
proces de dediferenţiere.

Sectiune
Suber
transversala prin
tulpina cu structura
secundara de
Sambucus nigra
FELOGEN
Lipseşte la
monocotiledonate,
Feloderm la care se observă
doar o suberificare a
celulelor externe, nu
un suber veritabil rezultat în urma diferenţierii felogenului.
Vom analiza la microscopul fotonic felogenul într-o secţiune transversală prin tulpina de
Sambucus nigra (soc), fam. Caprifoliaceae.
Periderma este formată din 3-4 straturi de celule de suber spre exterior, felogen unistratificat,
format din celule puternic aplatizate şi câteva straturi de feloderm colenchimatic spre interior.

2. Tesuturi protectoare

Ţesuturile protectoare primare


Epiderma
Protejează frunzele, piesele florale, seminţele şi fructele, precum şi tulpinia cu structură primară
împotriva uscăciuni, acţiunilor mecanice şi infecţiilor; prin prezenţa la nivelul ei a stomatelor, are rol şi
în reglarea schimburilor de gaze.
Epiderma inferioara de pe frunza de piciorul cocosului – Ranunculus acer fam. Ranunculaceae
Celulele epidermice sunt strans unite intre ele, cu peretii laterali ondulati. Din loc in loc sunt
prezente stomate si peri tectori unicelulari.

Perii tectori
Numiţi încă şi peri tectori sau trichomi, ei sunt producţii epidermice de mărime diferită, la
formarea lor participând uneori şi hipoderma.
Perii tectori unicelulari
 Ranunculus acer, fam. Ranunculaceae peri vii la maturitate, alungiţi, flexuoşi, cu capătul ascuţit;
sunt prezenţi mai ales în epiderma inferioară a frunzei.
 Mentha piperita fam. Lamiaceae - păr pluricelular uniseriat, alcătuit din mai multe celule
dispuse una peste alta.
 Urtica dioica, fam. Urticaceae – părul tector şi sectretor în acelaşi timp; un păr este format
dintr-o celulă mare, alungită, sprijinită pe un soclu, având cea mai mare parte a peretelui
impregnată cu carbonat de calciu, doar la vârful părului fiind impregnat cu dioxid de siliciu; în
interiorul celulei, vie la maturitate, se găsesc numeroase vacuole pline cu un lichid iritant (acid
4
formic diluat); corpul părului se termină cu o umflătură ce corespunde zonei în care acesta se va
rupe dacă este atins de un animal sau de om; vârful rămas se comportă ca o mică seringă
intradermică, ce va injecta conţinutul iritant.
Peri tectori pluricelulari
 Verbascum phlomoides, fam. Scrophulariaceae– păr arborescent, având aspectul unui copăcel;
prezintă un ax unicelular pe care se inseră, la „noduri” câte 3-4 radii unicelulare.
 Elaeagnus angustifolia, fam. Elaeagnaceae– pe secţiuni superficiale, perii, morţi la maturitate,
sunt formaţi din numeroase radii unicelulare dispuse perpendicular pe piciorul pluricelular, care
se inseră între celulele epidermice; pe secţiuni transversale, perii au un picior lung, format din
mai multe celule alungite, dispuse pe două etaje; lateral se observă două ramuri paralele cu
epiderma.

3. Tesuturi absorbante
a. Hialoderma şi hialocitele
Sunt proprii muşchilor de turbă (specii aparţinând genului Sphagnum, fără rizoizi, cu tulpină
ramificată şi cu frunze mici, unistratificate).
Hialoderma este prezentă la periferia tulpinii, fiind formată din câteva straturi de celule mari,
cu pereţi subţiri, cu îngroşări spiralate şi cu pori, având rol de absorbţie şi de depozitare a apei.
Hialocitele sunt prezente la frunze, fiind celule mari, moarte, având perete cu îngroşări
(inelate, spiralate) şi cu pori, fiind localizate în ochiurile reţelei formate de clorocitele frunzei;
hialocitele absorb şi acumulează în ele apa.
b. Haustorul de la vâsc – Viscum album fam. Loranthaceae
Vâscul este hemiparazit polifag, trăind pe brad, pin, zadă, păr, măr, plop, tei.
Haustorul are formă de pană ascuţită, pluricelulară, ce pătrunde în scoarţa arborelui, unde dă
ramuri tangenţiale de prim ordin în liberul secundar, iar acestea dau ramuri radiare îndeosebi în lemnul
secundar, reprezentând adevăraţii haustori absorbanţi, având celule asemănătoare vaselor lemnoase şi
liberiene. Haustorul principal creşte printr-un meristem intercalar. Facem menţiunea că haustorii de la
vâsc absorb din planta gazdă mai cu seamă apă cu săruri minerale dizolvate în ea şi în măsură mult mai
mică soluţii de substanţe organice.
c. Haustorul de la cuscută – Cuscuta europea, fam. Cuscutaceae
Cuscuta sau torţelul este parazită polifagă, dependentă în totalitate faţă de planta Pentru
observarea haustorului se efectuează secţiuni transversale prin tulpina unei plante parazitate, la
contactul dintre aceasta şi planta parazită. Haustorul se formează pe tulpina plantei gazdă, luând
naştere pe seama periciclului şi având forma unei prelungiri pluricelulare sugătoare, care porneşte de pe
un disc fixator ce înconjoară tulpina gazdei. Haustorul intră în scoarţa gazdei sub forma unor ramuri
tangenţiale, care dau ramuri radiare (prelungiri pluricelulare) în grosimea liberului şi a măduvei; aceste
ramuri radiare reprezintă adevăraţii haustori, formaţi din celule lungi, vii, umflate la vârf.

4. Ţesuturi şi formaţiuni aerifere

Sunt reprezentate prin spaţiile cu aer din organele plantelor (meaturi, lacune, canale şi camere
aerifere), care formează aerenchimul şi deschiderile la nivelul cărora au loc schimburile de gaze şi

5
eliminarea apei sub formă de vapori, care se denumesc cu termenul general de pneumatode; acestea sunt
de două feluri: stomate şi lenticele.

1. Stomatele

Au următoarele funcţii: înlesnesc schimburile de gaze (în procesul de respiraţie), elimină apa sub
formă de vapori (în procesul de transpiraţie), efectuează fotosinteza (rezultând glucide simple, osmotic-
active, cu rol în mişcările de închidere şi deschidere a stomatelor).
Stomata are o structură complexă, numită de unii autori şi aparat stomatic, constând din: cele
două celule stomatice (cu ostiola între ele), celulele anexe, camera substomatică şi celulele care o
delimitează, iar uneori şi camera suprastomatică.
a. Structura aparatului stomatic la piciorul cocoşului - Ranunculus acer, fam.
Ranunculaceae
Aparatul stomatic este format din două celule stomatice reniforme, mărginite de două celule
epidermice obişnuite şi camera substomatică largă, delimitată, de regulă, de celule ale ţesutului
lacunos.
Celulele stomatice sunt vii, cu citoplasmă bogată în diferite organite şi incluziuni solide şi cu
pereţi: extern (cutinizat), intern, dorsal (mai subţire) şi ventral (mai gros, cutinizat); acesta din urmă
formează o creastă externă şi o creastă internă. Între peretele dorsal al celulei stomatice şi peretele
celulei anexe se află două articulaţii (externă şi internă), cu rol în mişcările de închidere şi deschidere a
stomatei.
b. Structura aparatului stomatic la stânjenel - Iris germanica, fam. Iridaceae
În secţiune transversală prin limbul foliar se observă că aparatul stomatic este format din două
celule stomatice de tip reniform, camera substomatică şi camera suprastomatică. Celulele stomatice
sunt situate sub nivelul celulelor epidermice înconjurătoare, ceea ce duce la apariţia unei camere
suprastomatice înguste şi puţin adânci. Lumenul celulelor stomatice este piriform, iar peretele ventral
al acestora este foarte puternic îngroşat. Celulele epidermice au peretele extern acoperit de o cuticulă
groasă, care se prelungeşte şi pe peretele ventral al celulelor stomatice. Camera substomatică este
delimitată de celule ale ţesutului asimilator.
c. Structura aparatului stomatic la pin – Pinus sylvestris, fam. Pinaceae
Pe secţiuni transversale prin frunza de pin se observă stomate formate din:
- două celule stomatice situate mult sub nivelul epidermei (la nivelul hipodermei);
- două celule anexe de tip special, ce mărginesc celulele stomatice; acestea au peretele extern
foarte gros (cât jumătate din înălţimea celulei);
- camera suprastomatică, delimitată de peretele extern al celulelor anexe, este îngustă şi
adâncă;
- camera substomatică este delimitată de celule ale ţesutului asimilator (celule septate).

5.Ţesuturile mecanice

Conferă soliditate, elasticitate şi flexibiliate organelor vegetative aeriene.

6
Soliditatea, poziţia erectă a plantelor rezultă în primul rând din turgescenţa celulelor, iar la
cormofite chiar vasele de lemn, îndeosebi traheidele, joacă rol de susţinere; în plus, la aceste plante au
apărut şi ţesuturi speciale de susţinere, ce alcătuiesc scheletul sau armătura organelor (numită stereom)
elementele componente purtând şi denumirea de stereide.
Dintre trăsăturile generale ale stereidelor subliniem următoarele: sunt celule adesea lungi,
prozenchimatice, cu peretele îngroşat, de cele mai multe ori grupate în cordoane sau fascicule.
Clasificarea ţesuturilor mecanice se face după modul de îngroşare a pereţilor celulari, deosebind
două categorii mari: colenchim şi sclerenchim.

Colenchimul

Este un ţesut mecanic viu, format din elemente mai mult sau mai puţin alungite, cu peretele
primar neuniform îngroşat, celulozic; este propriu organelor aeriene în creştere, întâlnindu-se chiar la
plantule, deci apare în stadiile timpurii ale dezvoltării ontogenetice. Este un ţesut cu o alcătuire
simplă, fiind format dintr-un singur fel de celule.
a. Colenchimul angular din tulpina de Lamium album fam. Lamiaceae
Pe secţiuni transversale prin tulpina se observa 4 cordoane de colenchim in colturile acesteia.
Celulele componente au formă poligonală, fără spaţii aerifere între ele, cu peretele primar celulozic,
îngroşat la colţuri.
b. Colenchimul de tip tangential din petiolul de la Asarum europaeum fam. Aristolochiaceae
Petiolul este cordiform in sectiune transversala. Sub epiderma se observa doua-trei straturi de
celule de colenchim tangential (cu peretii interni si externi mai grosi si cei laterali mai subtiri).

Sclerenchimul

Acest tip de ţesut mecanic este propriu mai ales organelor aeriene ale monocotiledonatelor şi ale
dicotiledonatelor lemnoase.
Trăsăturile celulelor de sclerenchim: sunt prismatice, mai rar cilindrice, moarte la completa lor
diferenţiere, au perete puternic şi uniform îngroşat, adesea intens lignificat, au contur poligonal sau
circular în secţiune transversală; sunt celule mai puţin elastice, care nu se mai pot alungi când sunt
complet edificate şi nu lasă spaţii aerifere între ele.
Deşi după origine, dispoziţie, formă şi structură celulele de sclerenchim sunt diferite, de regulă
ele se împart în două categorii: fibre (lungi) şi sclereide (scurte).
Sclereidele din peduncul fructului de păr – Pyrus piraster, fam. Rosaceae
Conturul secţiunii transversale este circular. De la exterior spre interior se observă: epiderma,
scoarţa (formată din parenchim în care se observă grupe de sclereide spre exterior şi mănunchiuri de
fibre de sclerenchim spre interior), cilindrul central (cu fascicule conducătoare şi măduvă, formată
aproape în totalitate din sclereide).
Sclereidele au lumenul mai larg decât fibrele de sclerenchim, pereţii sunt îngroşaţi şi lignificaţi,
străbătuţi de punctuaţii ramificate.

6. Ţesuturi asimilatoare

7
Sunt formate din celule ce conţin cloroplaste, îndeplinind funcţia de fotosinteză; dar nu toate
celulele cu cloroplaste formează un clorenchim (de exemplu, celulele stomatice, celulele profunde ale
scoarţei arborilor).
Sunt prezente în toate organele plantelor expuse la lumină: tulpini ierboase, tulpini lemnoase
tinere, rădăcini acvatice şi aeriene, unele piese florale, fructe tinere; la cele mai multe plante superioare,
frunza este organul specializat pentru funcţia de fotosinteză, ea are clorenchim sau parenchim
asimilator, alcătuind mezofilul limbului foliar.
a. ţesutul asimilator omogen din frunza de pin – Pinus sylvestris, fam. Pinaceae
Frunzele de la pin au formă aciculară, fiind dispuse câte două pe un microblast. Fiind în mod
egal iluminate pe ambele feţele, mezofilul este omogen, format dintr-un singur tip de celule: septate.
Prin formarea septumurilor creşte cu până la 50 % suprafaţa peretelui, deci spaţiul de
dispunere a cloroplastelor în citoplasma parietală.
b. ţesutul asimilator de tip palisadic din piciorul cocoşului – Ranunculus acer, fam.
Ranunculaceae
Pe secţiuni transversale prin frunză, între două nervuri, se observă: cele două epiderme
(superioară şi inferioară, cu stomate situate predominant în epiderma inferioară) între care se află
ţesutul asimilator (mezofilul). Acesta este diferenţiat în ţesut palisadic (format din 1-2 straturi de
celule alungite, dispuse perpendicular pe epiderma superioară) şi ţesut lacunos (format din 4 -5
straturi de celule cu spaţii aerifere mici între ele, sub epiderma inferioară).
c. ţesutul lacunos la frunza de Vallisneria spiralis – fam. Hydrocharitaceae – Pe secţiuni
transversale se observă: cele două epiderme (superioară şi inferioară) formate din celule mici, cu
pereţi subţiri, fără cuticulă, fără stomate şi fără peri. Ţesutul asimilator este de tip lacunos. Celulele
sunt mari şi lasă între ele spaţii aerifere largi, numite camere aerifere. Fasciculele conducătoare sunt
slab dezvoltate.