Mihai Eminescu: poezia

Mihai Eminescu, „un om al timpului modern” cum îl numea Titu Maiorescu. Eminescu
reprezintă astăzi o instituție națională, viața sa și în mod special opera acestuia, alcătuiesc un
monument de neclintit al culturii românești pe care nici intemperiile vremii, nici uitarea istorie și
nimic, nu îi poate atinge eternitatea spirituală; caci Eminescu nu mai reprezintă un simplu nume,
oricât de mare este el în literatura naționala și universală, ci este însăți mărturia irevocabilă a
existenței noastre ideale; reprezintă una dintre marile justificări are existenței conceptului de
„român”.
Poetul național, Mihai Eminescu, se naște în Botoșani, la 15 ianuarie 1850. După studiile
urmate în strainatate ( aici poti mentiona putin, dar doar nume si atat), devine un membru activ
în Societatea Junimea și totodată, redactor la ziarul „Timpul”. Debutul acestuia, la vârsta de
șaisprezece ani cu poemul „La mormantul lui Aron Pumnul” în broșura școlii, demonstreaza
talentul ce urmeaza sa fie cultivat de acesta. Debutul „major” al acestuia a fost cu poemul ,,De-
aș avea” în revista „Familia”. Valoarea operei eminesciene s-a descoperit în întregime după
publicarea postumelor, valorificate prima dată de G. Călinescu în lucrările sale dedicate vieții și
operei poetului. Poetul s-a stins la 15 iunie 1889. G.Călinescu consemna trecerea în eternitate a
poetului național: „astfel se stinse în al optulea lustru de viaţă, cel mai mare poet pe care l-a ivit
şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale
va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ
să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale” .1
Comenteaza aici putin citatul. Acest citat iti lasa loc de dezvoltare prin analiza lui.
Eminescu este considerat ultimul poet romantic al literaturii universale (de ce universal?
Conform caror critici sau studii? La ce vrei să te referi cnd spui universale) , fiind un
simpatizant al romantismului, fapt pe care îl afirmă în mod direct: „Nu mă-ncântaţi nici cu
clasici,/Nici cu stil curat şi antic -/Toate-mi sunt deopotrivă,/ Eu rămân ce-am fost: romantic”.
Romantismul, în conotații istorice, reprezintă un curent literar apărut pentru prima data în

1
G.Călinescu, Viața lui Eminescu, Editura Litera, Chișinău, 1998, pagina 340.
Germania, de unde s-a extins și în alte state ale lumii. Romantismul german a avut la bază
metafizica germană, filosofia naturii a lui Schelling şi doctrina eului absolut a lui Fichte.2
Poetul a fost atras în special de romantismul german, Analizând poezia eminesciană
putem observa atracția către romantismul german, după cum se deduce din orientarea sa
culturală. În Germania anilor ’60-’70-’80, existau foarte mulți cercetători ai lumii indiene și ai
lumii asiatice. Astfel, putem deduce faptul că aplecarea poetului către întreaga cultură orientală
și asiatică se datorează fascinației culturii germane pentru cele două culturi menționate anterior.
În universul poetic eminescian se observă numeroase trăsături ale romantismului.
Apartenența poetului la romantism se poate justifica prin așa-numitul cult al pasiunii; acesta face
referire la faptul că pe lângă atitudinea de visare, este preponderentă o atitudine extrem de
pasională, în sensul unei purități a pasiunii în fața gândirii. Poezia sa vizează astfel, desprinderea
omului de constructele civilizației și întoarcerea către un stadiu natural al existenței.Totodată,
acestă estetică a inimii vine împotriva civilizației ca set de norme artificiale pe care Eminescu le
condamnă permanent în literatură.
De asemenea, cultul imaginației și al fanteziei este o altă trăsătură a romantismului ce
presupune transformarea poeziei într-un instrument de desprindere de cultul raționalității. Spre
exemplu, fie că face descrieri ale unor cadre naturale, fie că prezintă călătorii în spațiul asiatic-
India sau China-toate se îndreaptă spre aceeași idee și anume că literatura ar trebui să însemne o
desprindere de prezent. Shelley, unul dintre cei mari mari romantici, hipnotizat de lumea de
dincolo, manifestă un comportament suicidal, tocmai în ideea fanteziei extreme, el încearcând
prin gestul său să atingă lumea „de dincolo”. Corpul uman înseamnă pentru romantici doar un
spațiu limitat, ce necesită a fi depășit.
O altă caracteristică importantă ce îl leagă pe Eminescu de romantism este cultivarea
visului; visul ilustrează un stadiu pur al imaginației umane. Acesta poate repezenta și evadarea
din imanență, o cale accesibilă de a părăsi lumea și corpul. Așadar, oniricul oferă posibilitatea
atingerii absolutului, realizarea imposibilului sau împlinirea orcărei dorințe umane. Poezia
„Memento Mori” poate ilustra acest aspect:„Turma visurilor mele eu le pasc ca oi de aur”,
„Mergi, tu, luntre-a vieții mele, pe-a visării lucii valuri.”3 Totodată, în poemul Luceafărul,
Cătălina se îndrăgostește de astrul ceresc a cărui prezență o invocă prin formula „Cobori în jos

2
Alina Bako, Proza românească de la Junimea la 1900, pagina 8.
3
M. Eminescu, Poezii, Editura Eminescu, București, 1984, pag.235.
luceafăr bland”;iubirea dintre cei doi este intermediată de planul oniric, plan ce permite depășirea
granițelor imposibilului.
Prin evocarea trecutului istoric, Eminescu pune permanent în contrast trecutul cu
prezentul; trecutul e privit drept glorios, mistic, plin de eroi, pe când prezentul este viciat, corupt,
văzut ca o perioadă negativă. Astfel, C.Dobrogeanu-Gherea, susține că elogierea trecutului vine
dintr-o formă de decepționism față de prezent:„Idealizarea trecutului, cum am mai spus, a fost o
urmare a pesimismului, dar a unui pesimism sui generis, special lui Eminescu, care în fondul lui
prim a fost idealist în toată puterea cuvântului.”4
Poezia gnomică este o componentă esențială a lirismului eminescian;după G.Călinescu,
reflexivitatea liricii lui Eminescu este o consecință a formării lui intelectuale. Un exemplu
corespunzător în acest sens este poezia „Glossă”, o reprezentare a omului superior, o cugetare
filosofică asupra adevărului general. La baza construcției poeziei se află filosofia
schopenhaueriană, a prezentului etern:„Vremea trece, vemea vine/Toate-s vechi și nouă toate”.
Ideea timpului poate evidenția și faptul că omul trăiește o fericire iluzorie, se concentrează pe
lucruri trecătoare, ce nu îl conduc spre cunoașterea adevăratelor valori ale vieții.
„Capodopera liricii ideologice, satirică fără obiect este Glossă ce printr-o prestidigitație
sublimă de idei voește a învedera proasta mașinărie a lumii: „Viitorul și trecutul/Sunt a filei două
fețe”. De unde este citatul acesta?
Și în această poezie, ca și în Luceafărul, poetul sesizează incompatibilitatea dintre omul
comun și cel înțelept, acesta din urmă fiind doar un spectator al vieții cotidiene:„Privitor ca la
teatru/Tu în lume să te-nchipui”, „Trăind în colțul vostru strâmt/Norocul vă petrece/Ci eu în
lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”. Se sugerează deopotrivă efemeritatea ființei umane, dar
și satrira omului de geniu, izvorâtă din conștiința sa superioară.
Vizionarismul este consubstanțial romantismului. În opinia lui Călinescu, opera lui
Eminescu „izvorăște din fiorul cosmogonic,Poemele lui se învârtesc toate mai aproape sau mai
departe de sâmburele de întuneric al golului primar” 5. Un exemplu în acest sens poate fi zborul
intergalactic din poemul Luceafărul. Astrul călătorește în timp până la originea lunii, acolo unde
se află Demiurgul. Imensitatea spațiului în care se desfășoară zborul cosmogonic este redată de
metaforele „un fulger neîntrerupt”, „a haosului văi”, „un cer de stele dedesubt”.
4
Andrei Terian, ANTOLOGIE DE CRITICĂ LITERARĂ ROMÂNEASCĂ. Selecţie, schiţe
bibliografice și teme, Editura ALMA MATER, Sibiu, 2003.
5
G.Călinescu, Opera lui Eminescu, Editura Minerva, București, 1985.
 Vizionarismul eminescian atinge cote maxime în „Memento mori”; ipostazele mitice al
universului antic sunt redate printr-o deosebită intensitate a lirismului, imaginarul poetic
devenind un spațiu fabulos:„Nilul mișcă-a lui legend și oglinda-i galben-clară/Către marea
liniștită, ce îneacă a lui dor”. Prin raportarea la inspirațiile filosofice, Eminescu atribuie
contemplației un caracter dinamic, iar gândirii o forță demiurgică, capabilă să depășească
granițele firescului.
Complexitatea imaginarului eminescian s-a dezvaluit pe deplin de-abia dupa publicarea
postumelor, fructificate prima data de G. Calinescu in exegezele sale dedicate vietii si operei
poetului. Mai tarziu, I. Negoitescu a incercat sa adanceasca si sa sistematizeze intuitiile
calinesciene. El surprinde, in profunzime, structura bipolara a eului liric eminescian: “Fata lui
Eminescu e dubla: priveste o data spre noaptea comuna, a vegherii, a naturii si umanitatii, iar alta
data spre noaptea fara inceput a visului, a varstelor eterne si a geniilor romantice.”6

6
I. Negoiţescu, Istoria literaturii române, Ed. Minerva, Bucureşti, 1991, p52