SUCCESIUNILE

Obiectivul cursului:

 studentul să înțeleagă semnificațiile generice ale conceptului

succesiune
 studentul să facă diferența între succesiunea ab intestat și
cea testamentară
 studentul să înțeleagă importanța testamentului în cadrul
dreptului succesoral
 studentul să înțeleagă principiile devoluțiunii succesorale

Competențe dobândite de student:

 studentul să fie capabil să realizeze devoluțiunea succesorală

după dreptul civil, pretorian șl dreptul lui Iustinian
 studentul să fie capabil să facă distincția între hereditas și
bonorum possessio

Cuvinte cheie: SUCCESIUNE, TESTAMENT, MOȘTENITOR, DE

CUJUS, CLASĂ MOȘTENITORI

1. Rezumat: Vorbind despre dobândirea bunurilor, Gaius (II.97),

urmat de Justinian, face distincţie între dobândirea fiecărui bun în
parte şi dobândirea unei universalităţi de bunuri. Astfel, unele
bunuri le putem dobândi cu titlu singular (per singulas res), iar
altele le putem dobândi cu titlu universal (per universitatem). Toate
aceste moduri de dobândire a bunurilor pot fi denumite, într-un
sens foarte larg, succesiune deoarece ele au în comun urmarea
unei persoane în dreptul/drepturile unei alte persoane. Într-un
sens restrâns, ordinar, al cuvântului, succesiunea are în vedere
succesiunea pentru cauză de moarte. De regulă, prin aceasta se
are în vedere succesiunea cu titlu universal (succesio mortis causa
per universitatem). Conform unei definţii celebre a lui Iulian,
succesiunea reprezintă dobândirea totalităţii bunurilor pe care
le-a avut defunctul. În aceste condiţii, pentru a exista
succesiune, trebuie să existe o persoană decedată, un patrimoniu
transmis prin anumite modalităţi şi unul sau mai mulţi succesori.
Defunctul al cărui patrimoniu era transmis succesorilor era
denumit de cujus ca o prescurtare a perifrazei de cujus successione
agitur –“cel despre a cărui succesiune este vorba”- prin care acesta
era desemnat în textele juridice. Succesorii erau de regulă membrii
familiei agnatice (heredes sui), dar şi persoane din afara familiei.
Succesiunea cu titlu universal pentru cauză de moarte era de două
feluri: o succesiune recunoscută de dreptul civil care se numea
hereditas şi o succesiune recunoscută de dreptul pretorian care
se numea bonorum possessio. Atât hereditas cât şi bonorum
possessio puteau fi transmise fie în baza unui testament (succesio
testamentaria), fie în baza legii/puterii magistratului (succesio ab
intestatio).

2. Evoluția dreptului succesoral roman. La debutul epocii vechi

a dreptului roman se aplica exclusiv succesiunea ab intestat. Pater
familias era obligat să transmită bunurile familiale agnaţilor săi şi
nu putea face testament. În epoca Legii celor XII tabla s-a
recunoscut şi aplicarea succesiunii testamentare. Cu timpul, s-au
stabilit şi reguli clare în privinţa concurenţei dintre cele două tipuri
de succesiuni. Astfel, creşterea importanţei voinţei testatorului a
făcut ca succesiunea ab intestat să fie eliminată de succesiunea
testamentară. Succesiunea ab intestat se aplica doar în momentul
în care nu exista testament, testamentul era invalid sau a fost
anulat ulterior. De asemenea, cele două tipuri de succesiuni nu se
puteau aplica în acelaşi timp. Dacă de cujus nu testase decât
pentru o parte din bunurile sale, asupra celeilalte nu se aplicau
regulile succesiunii ab intestat, ci avea loc o creştere a părţilor
succesorilor testamentari în proporţie cu cota ce le revenea.

Întrebări recapitulative:

1) Ce reprezintă succesiunea pentru cauză de moarte?

2) Ce reprezintă hereditas?
3) Ce reprezintă bonorum possessio?
4) Cum a evoluat dreptul succesoral roman?

3. Succesiunea ab intestat reprezintă acea succesiune

transmisă membrilor familiei atunci când nu există un
testament. În vechiul drept roman, succesiunea ab intestat se
realiza în cadrul familiei agnatice romane, cu toate consecinţele ce
decurgeau de aici: chemarea la succesiune a celor aflaţi sub
puterea lui pater familias şi excluderea tuturor acelora care, deşi
rude de sânge, nu se aflau sub această putere. Pe măsură, însă, ce
legătura de sânge dobândeşte o importanţă tot mai mare, a revenit
pretorului sarcina de a întări, suplini şi modifica dreptul civil în
conformitate cu realităţile familiei cognatice.

Succesiunea de drept civil. Legea celor XII Table împărţea

moştenitorii în mai multe clase (ordines) chemate la succesiune
într-o anumită ordine. Principiul fundamental al devoluţiunii
succesorale cerea ca clasele superioare de moştenitori să înlăture
clasele inferioare de moştenitori:

a) Prima clasă era formată din toţi aceia care se aflau sub puterea
lui pater familias şi deveneau sui juris la moartea acestuia: fiii de
familie, fiicele, soţia sa căsătorită cum manu – deoarece ea avea
poziţia unei fiice (loco filiae) şi nepoţii. Erau excluşi de la moştenire
toţi cei care fuseseră scoşi printr-un mijloc sau altul din familie:
copiii emancipaţi, cei daţi în adopţie şi fiicele căsătorite cum manu.
Cei ce deveneau heredes sui – cei care se moşteneau pe ei înşişi
– erau heres prin excelenţă. Ei erau o prelungire a familiei şi
moşteneau de plin drept, fără a mai fi nevoie de o acceptare a
succesiunii, deoarece ei erau consideraţi deja ca fiind, într-o
anume măsură, proprietarii acestor bunuri (Gaius, II.157).
Împărţirea moştenirii se făcea pe cap (per capita) dacă toţi heredes
sui erau de gradul I – fii, fiicele şi soţia – şi pe tulpini (in stirpes)
dacă moştenitorii din această clasă erau de grade diferite –d.ex. pe
lângă copii şi soţie existau şi nepoţi. Aceştia din urmă veneau la
moştenire pe tulpină prin reprezentarea părintelui lor. Astfel, dacă
un pater familias avea doi copii A şi B şi o soţie C moştenirea se
împărţea în trei fracţiuni egale între aceştia (1/3 + 1/3 + 1/3). Dacă
B murise dar avea doi copii D şi E, cei doi veneau pe tulpină la
moştenirea fracţiunii tatălui lor. În acest caz, partea de 1/3 ce
revenea acestuia se împărţea în două fracţiuni egale între fii săi
(1/6 + 1/6).

b) În lipsa agnaţilor privilegiaţi din clasa I, Legea celor XII Table

chema la succesiune pe aşa numiţii agnaţi colaterali. În cadrul
acestei clase, agnatul cel mai apropiat în grad îi înlătura pe cei
mai îndepărtaţi. Astfel, dacă pater familias avea un frate (rudă de
gradul II) şi doi nepoţi ai unui alt frate decedat (rude de gradul III),
fratele în viaţă îi înlătura de la moştenire pe cei doi nepoţi. Dacă
erau mai mulţi agnaţi colaterali de acelaşi grad, moştenirea se
împărţea pe capete în fracţiuni egale. Agnaţii colaterali nu erau
consideraţi continuatori ai familiei lui pater familias decedat şi, de
aceea, nu erau heredes sui. Dacă agnatul colateral cel mai
apropiat în grad refuza succesiunea, atunci aceasta nu revenea
agnaţilor colaterali de grad mai îndepărtat, ci celei de-a treia clase
de moştenitori.

c) Gentilii (gentiles) nu erau moştenitori în adevăratul sens al

cuvântului. Ei nu erau denumiţi heredes deoarece, în principiu,
era vorba despre reîntoarcerea patrimoniului familial la
comunitatea gentilică din care a derivat iniţial.

Succesiunea de drept pretorian. Pentru a înlătura situaţiile

inechitabile ce rezultau din înlăturarea de la succesiune a rudelor
de sânge scoase de sub puterea lui pater familias, pretorul a
intervenit în favoarea acestora, creând noi clase de moştenitori şi
recunoscându-le o bonorum possessio:

a) Bonorum possessio unde liberi era atribuită copiilor care fuseseră

scoşi de sub puterea lui pater familias prin emancipare, adopţie
sau căsătorie cum manu. Iniaţial, dacă se afla în concurenţă cu un
succesor civil, cel pretorian pierdea bonorum possessio (sine re).
Mai apoi pretorul a acordat acestuia o excepţie prin care, opunând-
o moştenitorului civil, putea să obţină jumătate de moştenire
(bonorum possessio cum re). Ca şi în cazul succesiunii civile,
devoluţiunea succesorală se făcea pe capete şi pe tulpină, după
caz.

b) Bonorum possessio unde legitimi era acordată agnaţilor colaterali

în lipsa succesorilor din clasa I.

c) Bonorum possessio unde cognati era acordată rudelor de sânge

până la al şaselea sau chiar al şaptelea grad. Prin această clasă se
putea transmite succesiunea rudelor prin femeie precum şi rudelor
de sânge scoase de sub puterea lui pater familias. Între cognaţi,
devoluţiunea se făcea în funcţie de proximitatea faţă de defunct:
cei mai apropiaţi în grad îi excludeau pe cei mai îndepărtaţi.

d) Bonorum possessio unde vir et uxor chema la succesiune pe soţul

sau soţia supravieţuitoare în lipsa oricăror moştenitori civili sau
pretorieni din clasele superioare. Această nouă clasă de
moştenitori şi-a găsit utilitatea în condiţiile în care, din sec. I d.Hr.,
căsătoria sine manu se generalizase, iar soţia nu mai putea veni la
moştenirea soţului ei ca agnat.

Reformele lui Justinian. Prin novelele 118 (544) şi 127 (548),

împăratul Justinian a consacrat definitiv succesiunea pe linie
cognatică, înlăturând orice urme ale vechii succesiuni agnatice.
Clasele de moştenitori s-au modificat:

a) În primul rând, veneau la succesiune, cu părţi egale,

descendenţii defunctului pe capete sau pe tulpină, după cum
aceştia erau de acelaşi grad sau de grade diferite.

b) În a doua clasă de moştenitori intrau ascendenţi – părinţii,

bunicii, străbunicii -, fraţii şi surorile lor bune (născuţi din aceiaşi
părinţi) şi copii acestora. Dacă veneau la succesiune doar
ascendenţi, ascendenţii mai apropiaţi în grad îi înlăturau pe cei
mai îndepărtaţi –d.ex. părintele îl înlătura pe bunic. Dacă erau
chemaţi la succesiune doar colateralii, moştenirea se împărţea în
fracţiuni egale pe capete. Dacă veneau la succesiune atât
ascendenţii cât şi colateralii, succesiunea se împărţea în fracţiuni
egale pe capete între aceştia. Copiii fraţilor şi surorilor predecedaţi
veneau la moştenirea fracţiunii părintelui lor pe tulpină.

c) În a treia clasă erau chemaţi la moştenire, pe capete sau tulpină,

fraţii şi surorile vitregi şi copii acestora.

d) În ultima clasă veneau restul colateralilor, probabil până la

gradul şase sau şapte.

În lipsa tuturor acestor clase de moştenitori, venea la moştenire

soţul supravieţuitor.

Întrebări recapitulative:

1) Cum se realiza succesiunea după dreptul civil?

2) Cum se realiza succesiunea după dreptul pretorian?
3) Cum se realiza succesiunea în dreptul lui Iustinian?

5. Succesiunea testamentară

Testamentul era un act de ultimă voinţă, unilateral şi

revocabil, prin care o persoană îşi instituia, cu respectarea
anumitor formalităţi, unul sau mai mulţi moştenitori.
Testamentul era un act de ultimă voinţă deoarece el producea efecte
doar după moartea celui care dispunea. Era un act unilateral
deoarece producea efecte prin simpla manifestare de voinţă a
testatorului. De aceea, el putea fi oricând revocat de acesta înainte
de deces. Testamentul trebuia să instituie un moştenitor care să
continue persoana defunctului. Aceasta era o condiţie
fundamentală deoarece, aşa cum arăta Gaius (II.229), instituirea
de moştenitor reprezenta “fruntea şi temelia întregului testament”.
În cele din urmă, testamentul era un act formalist deoarece
trebuiau îndeplinite diverse formalităţi şi solemnităţi la
constituirea sa.

Nu oricine putea întocmi un testament şi nu oricine putea fi

instituit moştenitor în conformitate cu normele dreptului civil
roman. Pentru aceasta era nevoie de existenţa fie a capacităţii
juridice de a testa (factio testamenti pasiva), fie a capacităţii juridice
de a fi instituit moştenitor (factio testamenti pasiva).

a) Factio testamenti activa. Putea testa, conform dreptului

civil, cetăţeanul roman sui juris care deţinea capacitate de
exerciţiu. Erau, în consecinţă, incapabili să testeze necetăţenii –
latinii şi peregrinii -, alieni juris şi copiii aflaţi sub puterea tatălui
lor, cu excepţia fiului de familie care putea dispune prin testament
asupra peculiului castrense. Sclavul nu putea testa deoarece nu
avea capacitate patrimonială. Acestora li se adăugau cei care nu
puteau înstrăina – nebunii, prodigii, interzişii -, persoanele lovite
de o decădere din drepturi ca urmare a unei pedepse penale – cei
loviţi de intestabilitate, ereticii, apostaţii -, latinii iuniani care
trăiau liberi dar mureau sclavi. Nu puteau testa prin testamentul
oral muţii şi surzii, iar femeile prin testamentul per aes et libram.
În epoca lui Hadrian, însă, s-a permis femeilor să testeze cu
consimţământul tutorelui lor. Factio testamenti activa trebuia să
existe în momentul întocmirii testamentului dar şi în momentul
decesului şi în perioada dintre redactare şi deces. Această regulă
nu se aplica însă celui căzut prizonier la duşman în baza lui ius
postliminii. În cazul în care testatorul a fost incapabil între
întocmirea testamentului şi deces, pretorul putea să acorde
succesorilor o bonorum possessio cu condiţia ca acea capitis
deminutio să fi fost involuntară sau, chiar dacă a fost voluntară –
în caz de adrogaţiune, de exemplu - testatorul, redevenit capabil,
să-şi fi exprimat intenţia de a da din nou viaţă testamentului său.
b) Factio testamenti pasiva. Putea fi instituit moştenitor
cetăţeanul roman sau deţinătorul de ius commercium bărbat,
nelovit de decăderea din drepturi şi suficient determinat.
Capacitatea de a fi instituit moştenitor se aprecia atât în momentul
redactării testamentului, cât şi în momentul decesului
testatorului. Nu aveau factio testamenti pasiva peregrinii şi latinii
iuniani – cu condiţia să nu fi devenit cetăţeni cu 100 de zile înainte
de decesul testatorului. Latinii puteau primii o succesiune în
măsura în care aveau ius commercium. Pentru a evita abuzul de
lux, o lege Voconia din 169 î.Hr. interzicea persoanelor cu o avere
mai mare de 100.000 de sesterţi să testeze în favoarea femeilor. Nu
puteau fi instituiţi nici cei loviţi de intestabilitate, ereticii şi
apostaţii. O regulă importantă prevedea că cel instituit moştenitor
trebuia să fie bine determinat. Ca urmare, nu puteau fi instituite
persoanele incerte: postumii – cei care se născuseră după
întocmirea testamentului – şi persoanele juridice. Din epoca lui
Marcus Aurelius, însă, asociaţiile şi fundaţiile au primit dreptul de
a primi legate. Puteau fi instituiţi moştenitori alieni juris şi sclavii.
Instituirea sclavilor ca moştenitori se făcea de regulă atunci când
era vorba despre o succesiune insolvabilă –deci pasivul depăşea
activul succesoral. Pentru a evita refuzul moştenirii de către
eventualii succesori legitimi şi aplicarea infamiei, testatorul
instituia ca moştenitor un sclav. Acesta trebuia să accepte în mod
obligatoriu succesiunea iar ca urmare era eliberat.

Pe lângă condiţiile de fond expuse mai sus, dreptul civil roman

cerea respectarea a o serie de formalităţi la întocmirea
testamentului. Îndeplinirea lor determina validitatea testamentului
respectiv. Pentru a îndepărta însă condiţiile de formă uneori prea
rigide, pretorul a intervenit, sancţionând un testament de drept
pretorian. Formele de drept civil erau testamentul calatis comitiis,
testamentul in procintu, testamentul mancipatio familiae,
testamentul per aes et libram.

a) Testamentul calatis comitiis este una dintre cele mai vechi

forme de testament şi el subzista încă în dreptul clasic. Realizarea
sa avea loc în faţa comitiei curiate în datele de 24 martie şi 24 mai
a fiecărui an. Comitia era prezidată de Pontifex Maximus, ceea ce
dovedea atât importanţa politică cât şi pe cea religioasă a acestui
testament. Poporul nu era chemat să voteze, ci doar să ia la
cunoştinţă voinţa testatorului. Acesta dispunea asupra averii sale
luând pe cei de faţă ca martori şi pronunţând o formulă
sacramantală: ...astfel testez şi voi, quiriţilor, să-mi daţi mărturia
voastră (Ita testor, itaque, vos Quirites testimonium mihi perhibetote
–Gaius, II 104).

b) Testamentul in procintu permitea cetăţenilor romani să-şi

întocmească testamentul înaintea plecării la bătălie. Manifestarea
de voinţă era exprimată înaintea armatei gata de bătălie (in
procintu). Nici aici nu se punea problema unui vot din partea
cetăţenilor. Cele două forme de testament erau extrem de greoaie:
pe de o parte, ele putea fi realizate doar în zilele faste prescrise sau
în mometul plecării la luptă şi, pe de altă parte, fiind exprimată
public, voinţa testatorului nu putea fi retrasă, ceea ce contravenea
caracterului revocabil al testamentului. În acelaşi timp, femeile nu
puteau fi prezente, deoarece ele nu aveau acces nici în comitie şi
nici în armată. Ca urmare, a apărut necesitatea unor noi forme de
testament.

c) Testamentul mancipatio familiae era o mancipare a întregului

patrimoniu al testatorului unei terţe persoane numită familiae
emptor. Procedura cerea prezenţa testatorului, a terţului, a 5
martori şi a unui purtător de balanţă (libripens). Pronunţând
anumite formule solemne, terţul lua în custodie bunurile lovind
balanţa cu o bucată de metal pe care o înmâna testatorului ca
simbol al preţului acestei vânzări fictive. În acelaşi timp, testatorul
comunica verbal terţului dorinţele sale privind repartizarea
patrimoniului succesoral. Familiae emptor nu devenea proprietarul
patrimoniului testatorului. El nu era moştenitorul acestuia, ci doar
un custode al bunurilor pe care trebuia să le remită adevăratului
moştenitor la moartea testatorului. Acest tip de testament prezenta
numeroase inconveniente: el nu instituia direct un moştenitor care
să continue persoana defunctului –familiae emptor era un simplu
loco heredis şi, pe de altă parte, sarcina de a remite bunurile la
moartea testatorului adevăratului moştenitor era o simplă datorie
morală a lui familiae emptor, pe care o putea îndeplini sau nu. În
aceste condiţii, a apărut o nouă formă de testament.

d) Testamentul per aes et libram menţinea o serie din elementele

mancipaţiunii. Astfel, avea loc o vânzare fictivă a patrimoniului
testatorului însă familiae emptor declara acum, în termeni solemni,
că deţinea patrimoniul ca un simplu custode. În centrul atenţiei
stătea acum declaraţia solemnă a testatorului (nuncupatio) făcută
verbal în prezenţa a 5 martori, a lui libripens şi a lui familiae
emptor, prin care acesta îşi exprima voinţa cu privire la
succesiune. Familiae emptor, transformat într-un simplu martor,
devenea acum un executor testamentar obligat juridic să respecte
voinţa testatorului. Cu timpul, fără a reprezenta un element de
validitate, nuncupatio a început să fie realizată în scris pe nişte
tăbliţe cerate. Datorită avantajelor sale –păstra secretul asupra
dispoziţiilor testamentare- nuncupatio scrisă a început să devină
un element esenţial al acestei forme de testament. Distrugerea
acestor tăbliţe a fost considerată, începând cu sec. II d.Hr., ca o
revocare a testamentului.

Testamentul pretorian era testamentul întocmit prin redactarea

unui înscris întărit cu peceţile a şapte martori. Testamentele epocii
Dominatului sunt testamentul apud acta conditum, testamentul
principi oblatum, testamentul nuncupativ, testamentul olograf.

Instituirea unuia sau mai multor moştenitori era elementul şi

obiectivul fundamental al oricărui testament. Fără o astfel de
instituire, testamentul nu exista. Instituirea acestui
moştenitor/moştenitori se făcea pentru întreg patrimoniul, cu
excluderea oricăror moştenitori ab intestat. Pentru a fi valabilă,
instituirea de moştenitor trebuia să respecte anumite condiţii de
formă şi de fond.

a) Condiţii de formă. Instituirea trebuia să se facă doar printr-un

testament şi nu printr-un codicil. Ea trebuia să se facă în termeni
solemni şi în limba latină – din 439, Theodosie al II-lea a admis şi
instituirea în limba greacă. De asemenea, instituirea trebuia să
aibă loc în fruntea testamentului: Titius heres esto.

b) Condiţii de fond. Instituirea de moştenitor nu se putea face sub

un termen suspensiv – d.ex. Titius să fie moştenitor după 5 ani de
la moartea mea – pentru a se evita lăsarea fără titular a
patrimoniului şi nici sub termen extinctiv – d.ex. Titius să fie
moştenitor până la calendele lui Iulie – deoarece instituirea de
moştenitor era perpetuă. Pe acelaşi considerent se interzicea
instituirea sub o condiţie extinctivă – d.ex. Titius să fie moştenitor
până când Maevius va deveni consul. Pentru a se proteja voinţa
defunctului de nulitate, aceste termene şi condiţii era considerate
ca nescrise. Aceeaşi era soarta condiţiilor imposibile, imorale sau
ilicite. Se accepta, în schimb, instituirea de moştenitor sub o
condiţie suspensivă – d.ex. Titus să fie moştenitor doar după ce va
absolvi o şcoală de retorică. Titus nu devenea moştenitor decât
atunci când se realiza condiţia respectivă. Dacă această condiţie
nu se realiza, atunci se deschidea succesiunea ab intestat.

Atunci când testatorul instituia nu unul, ci mai mulţi moştenitori,

suntem în prezenţa unei pluralităţi de instituiri. Dacă aceşti
succesori veneau la moştenire în concurenţă unul cu altul, fiecare
primea partea ce-i revenea prin voinţa testatorului. În cazul în care
unul din moştenitori nu accepta moştenirea, partea sa revenea
celorlaţi moştenitori, în baza unui drept de acrescământ. Dacă
testatorul nu preciza cota ce revenea fiecărui comoştenitor, aceştia
primeau fiecare o parte egală din moştenire.

Alteori, testatorul instituia un moştenitor în locul unui alt

moştenitor. Aici suntem în prezenţa unei substituţii. Exista o
substituţie vulgară atunci când era instituit un moştenitor
substitutor pentru cazul în care moştenitorul originar nu putea
sau nu dorea să accepte succesiunea. Exista o substituţie
pupilară atunci când pater familias instituia un moştenitor pentru
cazul în care fiul său ar fi murit înainte de a ajunge la vârsta la
care îşi putea întocmi un testament. În acest caz, testatorul
reglementa succesiunea patrimoniului pentru două generaţii. În
fine, suntem în prezenţa unei substituţii exemplare atunci când
testatorul instituia un moştenitor pentru succesorul său care, fiind
nebun, nu putea să-şi întocmească singur un testament.

Testamentul devenea nul ab initio dacă nu fuseseră respectate

formele de fond şi de formă cerute pentru validitatea acestuia.
Ulterior intocmirii, testamentul devenea nul în momentul în care
testatorul suferea o capitis deminutio. În cazul în care el murea în
prizonierat, testamentul era considerat valid în baza legii Cornelia
ce-l considera mort în momentul căderii în prizonierat. În cazul în
care testatorului i se născuseră ulterior întocmirii testamentului
copii legitimi, testamentul devenea nul, deoarece tatăl era obligat
să se pronunţe asupra fiecărui moştenitor fie instituindu-l, fie
desmoştenindu-l. Pentru a se evita totuşi nulitatea testamentului,
s-a acceptat, în epoca imperială, ca testatorul să instituie sau să
dezmoştenească anticipat pe copiii ce s-ar fi născut după
întocmirea testamentului. În sfârşit, testamentul devenea nul în
cazul în care nici unul dintre succesorii instituiţi nu acceptaseră
moştenirea.
Fiind un act unilateral, testamentul putea fi revocat oricând de
către testator înaintea morţii sale. În momentul în care testatorul
îşi întocmea un alt testament, vechiul testament era considerat
revocat. Noul testament îl anula pe cel vechi în întregime şi nu doar
cu privire la dispoziţiile contrarii. Dacă testatorul distrugea
înscrisul sau peceţile aşezate pe el, testamentul rămânea valabil în
dreptul civil, dar devenea nul în dreptul pretorian, unde existenţa
acestor peceţi era esenţială. În dreptul post-clasic, un testament
putea fi revocat prin întocmirea unuia nou, prin deschiderea
intenţionată de către testator a documentului, iar în epoca lui
Justinian, printr-o declaraţie în acest sens făcută de testator în
faţa a trei martori.

Deşi Legea celor XII Table recunoştea lui pater familias o libertate
deplină de a testa –“după cum a dispus prin testament de averea
sa aşa să fie” (uti legassit super pecunia tutelave suae rei ita jus
esto)- dreptul roman a dezvoltat treptat anumite limite acestei
libertăţi. Pornind de la ideea că succesiunea în cadrul familiei
prevalează libertăţii de a testa, s-au pus la dispoziţia succesorilor
legitimi două garanţii: una de formă, privind obligaţia lui pater
familias de a dezmoşteni expres anumite categorii de prezumptibili
moştenitori şi una de fond, privind interdicţia de a dezmoşteni
anumiţi moştenitori fără existenţa unor raţiuni întemeiate.

Întrebări recapitulative:

1) Ce este capacitatea testamentară?

2) Care sunt formele testamentului în dreptul roman?
3) Cum se realiza instituirea moştenitorului?
4) Cum se realiza succesiunea împotriva testamentului?

1. Acceptarea și renunțarea la succesiune

Deşi în dreptul roman s-a format în timp regula liberei acceptări

sau repudieri a succesiunii, în vechiul drept roman existau
categorii de moştenitori care, fie datorită poziţiei lor speciale în
cadrul familiei romane fie datorită statutului lor juridic, erau
obligaţi să accepte succesiunea. Aceştia au primit denumirea de
moştenitori necesari (heredes necessari) în opoziţie cu cei care
acceptau moştenirea ca urmare a unei manifestări libere de voinţă
–moştenitorii voluntari sau externi (heredes voluntarii, heredes
extranei). Moştenitorii voluntari sau externi puteau renunţa la
succesiune printr-o manifestare de voinţă expresă, neformală, sau
una tacită.

Acceptarea succesiunii se putea face expres sau tacit. În epoca

veche, acceptarea expresă se putea face prin procedura lui cretio:
succesorul declara în termeni solemni în faţa unor martori că
acceptă succesiunea. Procedura va cădea treptat în desuetudine şi
va dispărea în de CURSUL sec. IV d.Hr.. Cretio a fost înlocuită cu
o declaraţie expresă neformală numită nuda voluntas. În fine,
acceptarea se putea face tacit, prin intermediul unei gestio pro
herede: realizând o serie de acte pe care le putea face doar în
calitate de moştenitor – d.ex. plătea o creanţă a moştenirii – el îşi
manifesta indirect voinţa de a accepta moştenirea. În dreptul
pretorian, moştenitorul accepta succesiunea prin intermediul unei
cereri făcute pretorului sau guvernatorului de a-i acorda bonorum
possessio.

Manifestarea voinţei de a accepta (sau repudia) moştenirea se

putea face iniţial oricând. Pentru a nu lăsa însă prea mult timp
succesiunea fără titular, s-a obişnuit ca testatorul să ceară prin
testament celui instituit să se pronunţe într-un termen de 100 de
zile. De asemenea, în cazul în care nu exista o asemenea prevedere
testamentară, pretorul putea, la solicitarea creditorilor, cere
moştenitorilor să se pronunţe într-un termen de cel puţin 100 de
zile. În cazul în care nu se pronunţau în acest interval, se considera
că aceştia au renunţat la succesiune. În epoca lui Justinian,
termenul de reflecţie a fost extins la un an de zile, la sfârşitul căruia
cel care nu se pronunţase era considerat că a acceptat moştenirea.
Succesorii de drept pretorian trebuiau şi ei să ceară bonorum
possessio în termen de 100 de zile de la deschiderea succesiunii.

Deoarece era un act cu consecinţe grave – trebuiau plătite

datoriile defunctului -, acceptarea nu putea fi făcută de nebuni sau
de către impuberi. În aceste condiţii, era nevoie de con CURSUL
tutorelui sau al curatorului pentru persoanele sui juris şi de cel al
lui pater familias pentru persoanele aflate sub putere. Fiind de
regulă un act de îmbogăţire, acceptarea succesiunii nu era
permisă oricui. Astfel, nu puteau accepta succesiunea latinii
iuniani care, deşi aveau factio testamenti pasiva, nu aveau dreptul
de a achiziţiona (ius capiendi). Ei puteau totuşi accepta, dacă
deveneau cetăţeni romani în cadrul a 100 de zile de la deschiderea
succesiunii.

Legislaţia lui Octavian Augustus – legile Julia de maritandis

ordinibus şi Papia Poppaea -, urmărind să favorizeze familiile cu
mulţi copii şi să sancţioneze pe cei care nu aveau copii, a interzis
acceptarea succesiunii: la modul absolut celibatarilor care se
aflau la vârsta căsătoriei şi puteau avea copii şi pentru jumătate
din partea ce le revenea celor care erau căsătoriţi dar nu aveau
copii, femeilor ingenue care nu aveau 3 copii, femeilor liberte care
nu aveau 4 copii, văduvelor şi celor divorţaţi. Aceste limite nu
loveau rudele până la gradul 6 ale lui de cuius şi pe moştenitorii
militarilor.

Moştenirea vacantă. Între momentul deschiderii succesiunii şi cel

al acceptării, moştenirea era considerată vacantă (hereditas
iacens). Aflându-se în aşteptarea moştenitorului, moştenirea era
administrată de către sclavi. Menţinerea unităţii patrimoniului a
fost explicată fie prin împrumutul în avans de către acesta a
persoanei viitorului moştenitor, fie (aceasta fiind şi varianta cea
mai larg acceptată) prin supravieţuirea fictivă a personalităţii
juridice a defunctului. Moştenirea iacentă dispărea în urma
acceptării ei de către succesor. O moştenire vacantă putea face
obiectul unei uzucapiuni (usucapio pro herede) în defavoarea
moştenitorului voluntar. Ea a apărut în epoca veche, atunci când
moştenirea nu viza decât bunurile corporale ale patrimoniului
defunctului. Ea presupunea o posesie pe timp de un an fără justă
cauză şi fără bună credinţă. Usucapio pro herede mai exista încă în
epoca lui Hadrian, când un senatus-consult acorda moştenitorului
dreptul de a intenta o petiţie de ereditate contra uzucapantului
pentru recuperarea bunurilor moştenirii.

Efectele acceptării. Ca urmare a acceptării succesiunii,

moştenitorul continua personalitatea juridică a lui de cuius: el
devenea proprietar, creditor şi debitor aşa cum era şi defunctul. De
asemenea, cele două patrimonii se confundau: creditorii
defunctului puteau urmări totalitatea noului patrimoniu, în
concurs cu creditorii proprii ai moştenitorului. De asemenea, în
cazul în care activul succesoral era mai mic decât pasivul,
moştenitorul trebuia să achite debitele defunctului din propria sa
avere. Iniţial, succesorul trebuia să accepte toate aceste consecinţe
fără nici o limită. Invocând un motiv valabil, succesorul putea cel
mult obţine o restitutio in integrum din partea magistratului.
Venind în ajutorul succesorilor unui patrimoniu insolvabil,
împăratul Justinian a stabilit că moştenitorii care întocmeau un
inventar şi echivalau în bani patrimoniul succesoral urmau să
răspundă faţă de creditorii defunctului doar în limitele activului
moştenirii. Ne aflăm aici în prezenţa aşa-numitului beneficiu de
inventar (beneficium inventarii). Pe de altă parte, pentru a evita
situaţia în care, din cauza patrimoniului insolvabil al
moştenitorului, creditorii defunctului puteau rămâne nesatisfăcuţi
sau satisfăcuţi doar parţial, ei puteau cere magistratului o
separaţie de patrimoniu (bonorum separatio). În aceste condiţii,
patrimoniul solvabil al defunctului nu se mai confunda cu cel
insolvabil al moştnitorului, iar creditorii defunctului nu mai erau
despăgubiţi la concurenţă cu cei ai moştenitorului. Activul
patrimoniului defunctului era vândut şi din el satisfăcuţi creditorii
acestuia. Ceea ce rămânea revenea moştenitorului.

Renunţarea la succesiune. Moştenitorii voluntari sau externi

puteau renunţa la succesiune printr-o manifestare de voinţă
expresă, neformală, sau una tacită. În cazul în care exista un
singur moştenitor, se deschidea succesiunea ab intestat. Dacă
moştenitorul avea unul sau mai mulţi substituiţi, aceştia erau
chemaţi la succesiune. În condiţiile în care erau instituiţi mai mulţi
succesori iar unul dintre ei renunţa la succesiune, partea sa de
moştenire îmbogăţea părţile rezervate celorlalţi în baza dreptului
de acrescământ (ius accrescendi). Acrescământul avea loc forţat:
moştenitorii care deja au acceptat succesiunea trebuiau să preia şi
partea celui care a renunţat, fiecare proporţional cu fracţiunea sa
de moştenire. Din epoca sfârşitului Republicii, moştenirile
nerevendicate de nimeni reveneau statului.

Întrebări recapitulative:

1) Ce erau moştenitorii necesari?

2) Ce erau moştenitorii voluntari?

2. Legatele și fideicomisele

Pe lângă succesiunea pentru cauză de moarte cu titlu universal,

exista şi o succesiune pentru cauză de moarte cu titlu
particular. Aceasta se realiza de regulă în cadrul succesiunii
testamentare fie prin intermediul unor formule solemne cu
caracter imperativ – legatele – fie prin intermediul unor rugăminţi
neformale ce făceau apel la buna credinţă a unei persoane –
fideicomisele.

Legatul era o liberalitate cu titlu particular pe care testatorul

o impunea în testament pentru a gratifica o terţă persoană
numită legatar. Legatul purta asupra bunurilor patrimoniale ale
defunctului însă nu conferea acestuia calitatea de moştenitor. De
aceea, o trăsătură esenţială a legatarului era aceea că el nu
continua personalitatea juridică a lui de cuius. Legatul era făcut
întotdeauna prin testament sau printr-un codicil, prin intermediul
anumitor formalităţi a căror nerespectare atrăgea nulitatea
legatului. În epoca lui Justinian, însă, această regulă a căzut în
desuetudine. El se făcea întotdeauna în termeni imperativi şi era
înscris în testament după instituirea moştenitorului. Legatul nu
putea fi instituit decât în sarcina moştenitorului. Dacă existau mai
mulţi moştenitori, legatul putea lega pe toţi aceştia sau doar pe o
parte dintre ei.

Testatorul era liber să instituie legate cui dorea şi în ce număr

dorea. Cu timpul, pentru a proteja pe moştenitori, o serie de legi
au intervenit pentru a limita libertatea testatorului. Legea Furia
testamentaria a stabilit că nimeni nu putea face legate mai mari de
1000 de aşi. O lege Voconia stabilea că un legatar nu putea primi
mai mult decât cel mai defavorizat dintre moştenitori. O lege
Falcidia stabilea că moştenitorul urma să primească un sfert din
moştenire şi că legatele nu puteau depăşi ¾ din aceasta.

Legatele puteau fi revocate expres prin intermediul unui nou

testament. Revocarea tacită se realiza prin intermediul unui fapt
care făcea imposibilă executarea legatului - d.ex. vânzarea bunului
ce făcea obiectul legatului. Legatul devenea caduc ca urmare a
anulării testamentului, a morţii sau a capacităţii de a primi a
legatarului, a pierderii bunului legat sau a achiziţionării sale cu
titlu gratuit de către legatar înainte de deschiderea succesiunii sau
din cauza insuficienţei activului succesoral.

De regulă, legatarul putea beneficia de legatul său doar din

momentul acceptării succesiunii de către moştenitor. Pentru a
evita însă caducitatea legatului şi pentru a-l face transmisibil, la
sfârşitul Republicii s-a acceptat ca legatarul să poată beneficia de
legatul său în momentul decesului testatorului şi, mai apoi, la
deschiderea testamentului. Începând cu aceste date, legatul era
transmisibil chiar dacă legatarul murea înainte de acceptarea
succesiunii. Achiziţionarea legatului se făcea în momentul
acceptării succesiunii de către moştenitor. Cu excepţia legatului
per vindicationem, nu era necesară o acceptare expresă din partea
legatarului. În cazul în care legatul era constituit sub un termen
sau o condiţie suspensivă, el era achiziţionat doar în momentul
sosirii termenului sau condiţiei respective. Legatarul putea şi
refuza legatul. Pentru a achiziţiona legatul, legatarul avea
împotriva moştenitorului o acţiune ex testamento pentru legatele
per damnationem şi sinendi modo şi o acţiune familiae erciuscunde
(după sabinieni) sau acţiune reală (după proculieni) pentru legatele
per praeceptionem.

Fideicomisele erau liberalităţi cu titlu particular făcute de

testator în favoarea unei terţe persoane şi a căror realizare
depindea de buna credinţă a celui grevat. La început,
fideicomisul a fost o simplă rugăminte a defunctului ce făcea apel
al buna credinţă a celui grevat de fideicomis. Respectarea sa era
asigurată de către cenzor ce putea sancţiona moral lipsa de bună
credinţă. Mai apoi Augustus a încredinţat consulilor sarcina
supravegherii respectării legatelor iar Claudiu unor pretori
fideicomisari.

Fideicomisele puteau fi constituite printr-un testament sau un

codicil neîntărit de un testament, dar şi de o persoană care nu avea
un testament făcut. El su putea constitui fără respectarea unor
condiţii rigide de formă atât oral cât şi tacit. În epoca Dominatului
s-a cerut, însă, prezenţa a 5-7 martori pentru validitatea sa.
Fideicomisul putea emana iniţial şi de la un incapabil sau un
peregrin însă în epoca Imperiului s-a impus obligativitatea calităţii
de cetăţean şi a deţinerii de capacitate juridică. Fideicomisul putea
greva un moştenitor ab intestat, un moştenitor testamentar, un
legatar şi chiar un alt fideicomisar. El putea viza bunuri aparţinând
testatorului, moştenitorului sau legatarului. El putea viza şi un
bun aparţinând unui terţ pe care cel grevat trebuia să-l procure
pentru a-l remite benficiarului.

Fideicomisul putea privi atât bunuri privite cu titlu particular dar

şi o cotă parte din moştenire sau chiar moştenirea întreagă. Ne
aflăm aici în prezenţa unui fideicomis de ereditate. Prin acesta,
moştenitorul instituit era obligat să transmită întreaga
moştenire unie alte persoane. Succesorul trebuia să remită,
printr-o mancipatio nummo uno întregul patrimoniu
fideicomisarului care nu devenea moştenitor, ci un simplu
dobânditor (loco emptoris). În acest caz, cel grevat de fideicomis nu
primea nimic din moştenire, dar rămânea obligat în calitate de
moştenitor (heredis loco) să achite datoriile moştenirii. Deşi avea
un drept de rambursare în baza stipulaţiei încheiate între succesor
şi fideicomisar, cererea sa putea rămâne fără obiect dacă
fideicomisarul era insolvabil. Pentru a evita inconvenientele, un
senatus-consult Trebellian din 56 ? d.Hr. l-a considerat pe
fideicomisar loco heredis. El obţinea jure praetorio proprietatea
bunurilor corporale (devenea proprietar pretorian), primea cu titlu
util (cu ficţiunea că ar fi moştenitor) acţiunile împotriva debitorilor
moştenirii, dar trebuia să facă faţă şi acţiunilor creditorilor
moştenirii. De asemenea, pentru a preveni pericolul ca
moştenitorul, neprimind nimic, să respingă moştenirea – fapt care
determina şi căderea fideicomisului – senatus consultul Pegasian a
acordat moştenitorului ¼ din moştenire. El urma să răspundă doar
pentru acest sfert de datoriile moştenirii.

Întrebări recapitulative:

1) Ce sunt legatele?
2) Ce sunt fideicomisele?

8. ACȚIUNILE SUCCESORALE. După acceptarea succesiunii,

moştenitorului îi reveneau toate acţiunile reale şi personale din
patrimoniul defunctului. De asemenea, împotriva lui, creditorii
moştenirii puteau intenta toate acţiunile ce decurgeau din calitatea
de debitor a defunctului. Pe lângă acestea, moştenitorul avea la
îndemână o serie de mijloace procedurale pentru a intra în
stăpânirea moştenirii. Ele difereau după cum suntem în prezenţa
unui succesor civil sau a unui succesor pretorian. Petiţia de
ereditate era acţiunea care sancţiona titlul de moştenitor al
succesorului de drept civil. Nefiind un succesor civil, moştenitorul
pretorian nu se putea bucura de petiţia de ereditate. În schimb,
pretorul i-a recunoscut un interdict cu ajutorul căruia dobândea
doar o posesie a bunurilor ereditare corporale: interdictul quorum
bonorum.
Bibliografie complementară, necesară aprofundării:

M. Guțan, Drept privat roman, op.cit., pp. 176-206

V. Hanga, Drept privat roman, op.cit., pp. 219-245
V. Hanga, M. D. Bocșan, op.cit., pp. 145-160
M. V. Jakotă, Dreptul roman, vol. II, op.cit., pp. 512-563
E. Molcuț, E. Oancea, op.cit., pp. 133-155

Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

Teste de autoevaluare:

1. Conceptul de succesiune reprezintă:

a) curgerea unei persoane în drepturile unei alte persoane

b) devoluțiunea succesorală pentru cauză de moarte
c) moștenire

2. Succesiunea ab intestat se aplică:

a) indiferent că există sau nu un testament

b) doar când nu există un testament
c) concomitent cu testamentul

3. De cujus reprezintă:

a) persoana despre a cărui moștenire este vorba

b) mostenitorul
c) masa succesorală

4. Instituirea moștenitorului era:

a) obligatorie pentru validitatea testamentului

b) facultativă
c) testatorul nu avea voie să instituie moștenitori

5. Legatele erau:

a) liberalități cu titlu particular

b) bunuri moștenite
c) promisiuni făcute de către moștenitor testatorului
 CONTRACTELE
(ELEMENTE)

ELEMENTE ESENȚIALE ELEMENTE ACCIDENTALE

(modalitățile)

Consimțământul: Capacitatea Obiectul: Cauza ? Termenul Condiția

contractuală
 Expres  Posibil
 Serios  Licit
 Sincer  Moral
 Real / neviciat  Determinat/
determinabil
 LUCRURILE

Obiectivele cursului:

 studentul să înțeleagă diferența dintre bun și lucru în dreptul roman

 studentul să înțeleagă modul de apariție a instituției patrimoniului
 studentul să înțeleagă modul în care a evoluat instituția proprietății în
dreptul roman
 studentul să înțeleagă ce înseamnă distincția dintre posesie și proprietate

Competențe dobândite de student:

 studentul să fie capabil să de exemple de lucruri, în funcție de clasificarea

acestora
 studentul să fie capabil să explice particularitățile dreptului de proprietate
în dreptul roman
 studentul să fie capabil să dea exemple de servituți
 studentul să fie capabil să stabilească originile romane ale drepturilor reale
contemporane

Cuvinte cheie: LUCRU, BUN, PROPRETATE, POSESIE, SERVITUTE

1. Rezumat: Orice lucru ce are o valoare economică şi putea fi echivalat în bani se

putea transforma într-un bun. Totalitatea bunurilor care formează în sens larg
proprietatea unei persoane a fost denumită în dreptul roman patrimoniu
(patrimonium). Patrimoniul unei persoane era constituit din bunuri corporale –
fizice şi bunuri necorporale sau abstracte. În consecinţă, patrimoniul era format
din drepturile şi datoriile unei persoane evaluate în bani, precum şi din bunurile
la care acestea se referă. Summa divisio în materie de clasificare a bunurilor era,
conform jurisconsultului Gaius, cea între lucruri patrimoniale (res in patrimonio)
şi lucruri extrapatrimoniale (res extra patromonio). Res in patrimonio puteau face
obiectul proprietăţii (în sens larg) unei persoane private. Ele se aflau în comerţ şi
puteau fi evaluate în bani.
 A. CLASIFICAREA LUCRURILOR

2. Romanii au stabilit mai multe categorii de astfel de bunuri, în funcţie de

importanţa sau natura lor: lucruri mancipi şi lucruri nec mancipi, lucruri mobile şi
lucruri imobile, lucruri determinate în gen (genus) şi lucruri determinate în speţă
(species), lucruri consumptibile şi lucruri necomsumptibile, lucrurile divizibile şi
indivizibile, lucruri simple, compuse şi colective, fructe şi produse, lucruri
corporale şi lucruri necorporale.

a. Lucruri mancipi şi lucruri nec mancipi. Lucrurile mancipi formau cea mai
importantă parte a patrimoniului vechii familii romane. În rândul lor intrau toate
acele lucruri indispensabile pentru desfăşurarea activităţilor agricole prin care
familia îşi asigura resursele subzistenţei materiale: fondurile agrare şi casele din
Italia, sclavii, animalele de povară şi tracţiune –boii, caii, măgarii etc.-, servituţile
prediale rustice –de ex. dreptul de a trece cu piciorul, carul sau turmele pe un
teren străin. Având în vedere importanţa lor, ele nu puteau fi înstrăinate decât
prin intermediul unor acte solemne şi publice: fie mancipatio, fie in iure cessio.
Bunurile de mai mică importanţă din patrimoniul familial formau lucrurile nec
mancipi: roadele pământului, animalele mici, servituţile urbane fără importanţă
pentru agricultură, metalele etc. Ele puteau fi înstrăinate mult mai uşor, fără
forme sau ritualuri speciale. În dreptul clasic, distincţia între cele două categorii a
început să se estompeze pe măsură ce mancipatio a făcut treptat loc unor
modalităţi de apropriere mai simple, ocrotite de pretor. În epoca lui Justinian,
distincţia a dispărut complet.

b. Lucruri mobile şi lucruri imobile. Lucrurile mobile erau cele care se puteau
mişca singure: sclavii, animalele etc., iar cele imobile erau cele care nu se puteau
mişca: pământul, clădirile, plantaţiile etc. Distingerea lor era importantă pentru
aproprierea bunurilor prin uzucapiune, pentru vânzarea pământului, în domeniul
interdictelor etc.

c. Lucruri determinate în gen (genus) şi lucruri determinate în speţă (species).

Lucrurile determinate în gen erau determinate prin caracterele genului din care
făceau parte – vin, cereale, sclavi, pământ etc. – pe când celelalte erau strict
individualizate –un anume vin, un anume sclav, un anume teren etc.. Aşezarea
unui bun într-o categorie sau alta se făcea în baza convenţiei dintre părţile
raportului juridic: de ex., când se vindea un anume număr de sclavi, aceştia erau
determinaţi în gen, iar dacă sclavii vânduţi erau individualizaţi prin numele lor, ei
erau bunuri de specie. Bunurile determinate în gen erau de regulă lucruri care se
puteau cântări, număra sau măsura (res que pondere, numero, mensurave
consistunt) – vinul, alimentele, monezile etc., iar bunurile determinate în specie
nu aveau acest caracter. De asemenea, un bun determinat în gen se putea înlocui
cu altul de aceleaşi gen, pe când un bun determinat în specie era de neînlocuit.
De aceea, genus sunt lucruri fungibile, iar species sunt lucruri nefungibile.

d. Lucruri consumptibile şi lucruri necomsumptibile. Lucrurile consumptibile îşi

consumau substanţa prin folosinţă şi nu puteau fi utilizate de regulă decât o
singură dată: alimentele, banii, combustibilul, hainele etc. Lucrurile
neconsumptibile nu îşi consumau substanţa prin utilizare şi puteau fi folosite de
nenumărate ori: sclavii, animalele, uneltele de muncă etc. De regulă, lucrurile
care se puteau cântări, număra şi măsura erau consumptibile, iar celelalte erau
neconsumptibile.

e. Lucrurile divizibile şi indivizibile. Lucrurile divizibile erau cele care nu îşi

pierdeau valoarea economică dacă erau divizate: terenul, stofele etc.. Lucrurile
indivizibile îşi pierdeau valoarea economică dacă erau divizate: sclavii, hainele,
diamantele etc.. Distincţia avea valoare în cazul obligaţiilor cu pluralitate de
creditori sau debitori.

f. Lucruri simple, compuse şi colective. Lucrurile simple erau cele care nu se

puteau prin natura lor divide în mai multe părţi: un sclav, o scândură etc.
Lucrurile compuse erau cele formate din mai multe părţi: o corabie, o casă etc..
Lucrurile colective erau formate dintr-o colectivitate de alte lucruri: o turmă de oi,
un roi de albine.

g. Fructe şi produse. Fructele erau lucruri produse de alte lucruri în mod periodic
în funcţie de destinaţia sa economică: recoltele de cereale, roadele pomilor, lâna,
vinul, prăsila animalelor etc. Produsele erau lucruri produse de alte lucruri în
mod neperiodic: lemnele din pădure, copii sclavilor etc.

h. Lucruri corporale şi lucruri necorporale. Lucrurile corporale erau cele care

puteau fi atinse datorită materialităţii lor (que tangi possunt): un sclav, un teren,
un animal, o clădire etc. Lucrurile necorporale nu puteau cădea sub simţuri şi
reprezentau totalitatea drepturilor din patrimoniu. Acestea erau reprezentate prin
excelenţă de drepturile personale deoarece drepturile reale, fiind confundate cu
bunurile asupra cărora se exercitau, era considerate lucruri corporale.

Res extra patrimonio nu făceau obiectul proprietăţii unei persoane private şi erau
scoase din circuitul comercial (res quarum commercium non est). Lucrurile
nepatrimoniale se împărţeau la rândul lor în lucruri destinate cultului religios (res
divini iuris) şi lucruri destinate folosinţei umane (res humani iuris).
Întrebări recapitulative:

1) Cum se definea patrimoniul în dreptul roman?

2) Cum se clasificau lucrurile patrimoniale?

B. PROPRIETATEA

1. Evoluţia proprietăţii romane este unul dintre cele mai ilustrative exemple ale
modului în care gândirea juridică romană a reuşit să rafineze conceptual o simplă
stare de fapt şi s-o transforme într-una din cele mai complexe şi larg răspândite
instituţii ale dreptului privat modern. Procesul de abstractizare a plecat de la
proprietatea concepută ca un raport între persoană şi bun, unde dreptul se
confunda cu bunul asupra căruia purta şi a ajuns la proprietatea concepută ca un
raport între persoane, unde se face distincţie între dreptul de proprietate şi bunul
ce făcea obiectul său. De asemenea, s-a plecat de la proprietatea concepută ca o
stăpânire efectivă asupra bunului la proprietatea recunoscută ca o legătură
intelectuală între om şi bun, care nu cere cu necesitate un control fizic al bunului
pentru a exista. În cadrul evoluţiei sale istorice, proprietatea romană a cunoscut
mai multe forme: în epoca veche s-a conturat proprietatea familială alături de cea
personală iar în epoca clasică se disting proprietatea quiritară, proprietatea
pretoriană, proprietatea provincială.

Izvorâtă din proprietatea comună a ginţii, proprietatea familială nu reprezenta

patrimoniul unei colectivităţi de genul persoanei juridice moderne. Caracterul
patriarhal al familiei romane şi raporturile de putere existente înăuntrul acesteia l-
au transformat pe pater familias în singurul titular al patrimoniului familial. Acesta
era singurul dotat cu capacitate juridică necesară achiziţionării şi înstrăinării
bunurilor patrimoniale. Cu toate acestea, bunurile se aflau în folosinţa întregii
familii, iar pater familias administra patrimoniul familial în vederea interesului
comun. La baza proprietăţii familiale stăteau bunurile imobile. Formată din casa
de locuit şi o bucată de teren arabil şi cunoscută sub denumirea generică de
heredium1, această proprietate imobiliară se transmitea din generaţie în generaţie
în familia romană. Primind-o de la strămoşii săi, pater familias era obligat să o
conserve şi să o transmită intactă urmaşilor. Având un caracter indivizibil, această
moştenire nepartajată (ercto non cito) dădea naştere unei coproprietăţi în
devălmăşie a fiilor lui pater familias ce purta denumirea de consortium. Alături
de proprietatea imobiliară şi chiar înainte de aceasta s-a dezvoltat proprietatea
familială mobiliară cunoscută sub denumirea de familia pecuniaque (sclavi şi
vite).
1
Conform legendei, Romulus ar fi dat fiecărui şef de familie două iugăre de pământ pe care
să-şi construiască o casă.
Proprietatea quiritară era proprietatea deţinută şi exercitată în conformitate cu
normele dreptului civil roman (ex jure Quiritium). De aceea, ea era accesibilă
doar cetăţenilor romani şi celor care deţineau ius commercium: latinii şi
peregrinii obişnuiţi după caz. Ea se putea exercita doar asupra bunurilor mancipi
şi putea fi dobândită doar prin mancipatio şi in jure cessio. Proprietatea quiritară
era considerată absolută, deoarece ea oferea titularului ei o putere deplină asupra
bunului: dreptul de folosinţă (ius utendi), dreptul de a culege fructele (ius fruendi)
şi dreptul de a dispune de bun fie înstrăinându-l, fie distrugându-l (ius abutendi).
Dreptul civil roman recunoştea, de asemenea, proprietarului quiritar o
exclusivitate a folosinţei bunului, cu excluderea oricărui amestec din afară şi o
perpetuitate a dreptului de proprietate care nu se stingea după scurgerea unui
anume termen. Pentru a-şi ocroti dreptul, legea a recunoscut proprietarului
quiritar o acţiune în revendicare (rei vindicatio).

Proprietatea pretoriană era proprietatea privată creată şi ocrotită de către pretor.

Ea a apărut în condiţiile dezvoltării vieţii comerciale romane când formalităţile
rigide ale lui mancipatio şi in jure cessio îngreunau considerabil transmiterea
proprietăţii asupra bunurilor mancipi. Pentru uşurarea tranzacţiilor a început să
fie folosită tradiţia (traditio) – o modalitate de dreptul ginţilor de dobândire a
proprietăţii – pentru achiziţionarea bunurilor mancipi. Deoarece tradiţia nu
transmitea proprietatea quiritară asupra bunurilor mancipi, cumpărătorul de
bună credinţă putea fi păgubit în cazul în care vânzătorul introducea o acţiune în
revendicare pentru recuperarea bunului astfel vândut. Pentru a-l ocroti pe
cumpărător de inechitatea la care era expus, pretorul a acordat acestuia o
excepţie a lucrului vândut şi transferat (exceptio rei venditae et traditae). În cazul
în care vânzătorul intrase din nou în stăpânirea bunului, pretorul putea acorda
cumpărătorului o acţiune publiciană, ce cuprindea în formulă ficţiunea că acesta
din urmă îndeplinise termenul de uzucapiune şi devenise astfel proprietar
quiritar. Deşi i se acorda o protecţie juridică absolută după modelul acţiunii în
revedicare, cumpărătorul nu dobândea decât o proprietate pretoriană.

Proprietatea provincială era proprietatea pe care o aveau locuitorii provinciilor

asupra terenurilor provinciale ce le aveau în stăpânire. După cucerirea unei noi
provincii, teritoriul acesteia devenea ager publicus. Din acesta, o parte era
destinată creării de colonii şi municipii, o alta era donată veteranilor, o bună
parte era vândută iar restul era lăsată în stăpânirea băştinaşilor. Persoanele private
aveau doar o proprietate provincială asupra acestor terenuri. Această proprietate
era însă fărâmiţată: statul menţinea o proprietate eminentă (dominium) ce se
suprapunea proprietăţii private a provincialului denumită de texte possessio şi
uzufructus. Provincialul avea dreptul să facă acte de dispoziţie asupra terenului,
putea să-l lase moştenire şi avea la îndemână o acţiune reală pentru a-l ocroti însă
trebuia să achite statului un impozit funciar (vectigal).

Proprietatea peregrină era o proprietate de fapt deţinută de peregrini şi ocrotită

de magistrat prin acţiuni asemănătoare cu cele ce ocroteau proprietatea quiritară,
în baza ficţiunii că aceştia erau cetăţeni romani. Această protecţie permitea
peregrinilor să intre în raporturi juridice cu cetăţenii romani.

2. Deşi i se recunoştea în principiu un drept absolut de proprietate, proprietarul

roman nu-şi putea manifesta acest drept cu încălcarea interesului public sau a
intereselor vecinilor. De aici au rezultat o serie de limitări ale dreptului de
proprietate, mai ales în materie imobiliară, menite să apere cele două tipuri de
interese.

3. Coproprietatea sau indiviziunea reprezenta proprietatea mai multor persoane

asupra aceluiaşi bun. În epoca veche, o astfel de coproprietate (consortium) lua
naştere de drept între moştenitorii (heredes sui) lui pater familias. După exemplul
consorţiului succesoral, putea lua naştere un consorţiu între persoane neînrudite,
printr-o simplă declaraţie făcută în prezenţa unui magistrat. Comun celor două
tipuri de consorţiu era faptul că membrii săi nu aveau o parte abstractă
independentă din bunurile comune, ci fiecare era proprietarul întregului
patrimoniu. În consecinţă, un act juridic făcut de unul din co-proprietari asupra
unui bun comun producea efecte faţă de toţi ceilalţi – d.ex. eliberarea unui sclav
sau vânzarea unui bun. Membrii consorţiului puteau ieşi din indiviziune în baza
unei actio familiae erciuscunde.

În epoca de sfârşit a Republicii, dezvoltarea economică a condus la apariţia unei

coproprietăţi în care fiecare coproprietar se bucura de o cotă-parte abstractă
(nematerializată) din întregul patrimoniu indiviz. Această cotă parte, numită şi
parte indiviză (pars pro indiviso), se întindea asupra fiecărui bun aflat în
coproprietate, proporţional cu mărimea ei. Din această situaţie rezultau mai
multe consecinţe: a) fiecare coproprietar putea să folosească bunul comun după
cum credea de cuviinţă, fără a leza însă drepturile celorlalţi; b) fiecare
coproprietar putea culege fructele bunului, proporţional cu cota sa parte; c) actele
de dispoziţie asupra bunului comun trebuiau făcute cu participarea sau acordul
tuturor coproprietarilor; d) fiecare coproprietar putea dispune liber doar de cota
sa parte prin orice fel de act juridic; e) fiecare coproprietar putea cere ieşirea din
indiviziune care se putea realiza fie de comun acord, fie prin introducerea unei
actio communi dividundo.

Întrebări recapitulative:
1) Care sunt formele proprietăţii romane de-a lungul evoluţiei sale istorice?
2) Cum era reglementată coproprietatea în dreptul roman?

C. POSESIA

1. Posesia reprezintă stăpânirea de fapt asupra unui bun corporal care permite
titularului să dispună material de acesta. Posesia este o simplă putere (potis)
asupra bunului şi nu un drept recunoscut de lege. Este adevărat că, cel mai
adesea, titularul dreptului de proprietate este şi posesorul bunului în cauză. Se
întâmplă uneori, însă, ca posesorul să nu aibă în acelaşi timp şi dreptul de
proprietate. În aceste condiţii, chiar şi un hoţ ar putea fi considerat ca fiind
posesor. Romanii au separat, în consecinţă, stăpânirea efectivă a bunului care
determină posesia de noţiunea abstractă de drept de proprietate, care presupune
o putere juridică asupra unui bun şi nu neapărat o putere de fapt.
2. Romanii au ocrotit posesia proprietarilor şi a celor care stăpâneau bunul
asemenea unui proprietar: creditorii gagişti, cel ce deţinea un bun în sechestru,
posesorii de bună credinţă care se credeau proprietari, arendaşii pe termen lung,
posesorul de rea credinţă care nu recunoaşte dreptul veritabilului proprietar etc..
Ocrotirea posesorului de rea credinţă a fost recunoscută mai ales marilor
latifundiari uzurpatori şi se justifica deoarece aceştia nu aveau un titlu juridic
pentru posesia lor.
3. Pentru a produce efecte juridice, posesia necesita întrunirea a două elemente:
corpus şi animus. Corpus reprezenta stăpânirea efectivă a bunului. Înţeles într-un
sens pur material la început, corpus a dobândit treptat un sens abstract. Astfel,
corpus putea fi realizat de o punere la dispoziţie a bunului – d.ex. arătarea
cumpărătorului dintr-un turn a hotarelor unui teren de către vânzător -, de
capacitatea de supraveghere a bunului – d.ex. asupra vitelor care obişnuiesc să se
întoarcă în curte – sau de capacitatea de control a bunului – d.ex. animalele
sălbatice care scapă de sub pază sunt readuse sub stăpânire.
Animus reprezenta intenţia de a stăpâni un bun. Ea nu viza însă nici intenţia de a
se considera ca şi proprietar (animus domini) şi nici simpla intenţie de a avea şi a
păstra bunul (animus tenendi). Animus avea în vedere intenţia de deţine bunul
pentru sine (rem sibi habendi) adică de a beneficia de avantajele recunoscute de
lege posesorului. Nu era de ajuns, în consecinţă, ca o persoană ce avea corpus să
dorească să fie posesor. Ea trebuia să se găsească în acele categorii a căror
posesie era ocrotită de lege. Doar aceste persoane puteau avea animus.
4. Posesia se dobândea prin întrunirea în aceeaşi persoană a elementului material
–corpus – şi a elementului intenţional –animus. Pe de altă parte, posesia se
pierdea atunci când fie corpus, fie animus încetau.
5. Toţi cei cărora le era recunoscută calitatea de posesor puteau beneficia de
protecţia interdictelor posesorii. Posesia acestora –possessio ad interdicta- se
diferenţia de simpla detenţie care, nefiind o posesie legală, nu putea beneficia de
protecţia interdictelor. În epoca lui Justinian, însă, sub influenţa moralei creştine,
s-a acordat protecţie interdictală doar posesorilor de bună credinţă.
Interdictele posesorii erau ordine cu caracter administrativ izvorâte din imperium-
ul magistratului. Ele erau date în favoarea celui care poseda şi împotriva celui care
tulbura posesia. Avantajul considerabil al protecţiei interdictale era faptul că
posesorul nu trebuia să facă dovada posesiei sale. El era apărat prin simplul fapt
al posesiei –posed pentru că posed.
Interdictele posesorii erau de mai multe feluri:
Interdictele retinendae possessionis aveau drept scop apărarea posesorului
împotriva unei persoane care tulbura exerciţiul posesiei sale. Prin acestea,
pretorul intervenea pentru a îngădui celui ce poseda să-şi păstreze în continuare
posesia şi să împiedice pe terţ să folosească violenţa. Ele erau de două feluri:

a) Interdictele uti possidetis ocroteau posesia bunurilor imobile. La început ele au

fost acordate pentru a ocroti orice fel de posesor împotriva violenţei. Cu timpul
sfera acestora a fost limitată: se bucurau de aceste interdicte doar cei care nu
dobândiseră respectivul imobil prin violenţă (vim), pe ascuns (clam) sau cu titlu
precar (precario).
b) Interdictele utrubi ocroteau posesia bunurilor mobile în aceleaşi condiţii. Aici
se adăuga însă şi o condiţie de termen: era ocrotită posesia celui care stăpânise
bunul litigios cel mai mult timp în anul care trecuse de la data emiterii
interdictului.

Interdictele recuperandae possessionis aveau drept scop recuperarea unei posesii

pierdute. Acestea erau de trei feluri:

a) Interdictul unde vi permitea recuperarea posesiei unui imobil de pe care

posesorul a fost expulzat prin violenţă. Pretorul ordona ca bunul să fie restituit
împreună cu fructele sale şi să fie reparate prejudiciile produse începând cu ziua
deposedării. O condiţie importantă era ca cel deposedat să nu fi dobândit la
rândul său posesia prin violenţă.
b) Interdictul de precario se acorda celui care oferise un precarium unei alte
persoane cu condiţia să-l restituie la cerere. Interdictul se acorda în cazul în care
precaristul nu returna bunul.
c) Interdictul de clandestina possessione era dat celui care pierduse posesia unui
imobil însuşit pe ascuns, în lipsa posesorului, de altă persoană.
Interdictele care permiteau dobândirea posesiei vizau, printre altele, pe cele
acordate în materie succesorală – interdictul quorum bonorum – şi pe cele
acordate în materie de garanţii reale –interdictul salvian.

Întrebări recapitulative:
1) Ce este posesia şi cine erau posesorii ?
2) Care sunt elementele posesiei?
3) Cu se dobândea şi se pierdea posesia?
4) Cum se realiza ocrotirea posesiei?

D. DOBÂNDIREA ŞI OCROTIREA PROPRIETĂŢII

1. Jurisconsulţii romani şi juriştii moderni au propus mai multe criterii de

clasificare a modurilor de dobândire a proprietăţii. După cum dobândirea vizează
unul sau mai multe drepturi considerate individual sau un întreg patrimoniu, este
vorba de o dobândire cu titlu particular a proprietăţii sau de o dobândire cu titlu
universal. Dobândirea cu titlu universal a proprietăţii se putea face atât prin acte
între vii – d.ex. venditio bonorum – cât şi prin acte pentru cauză de moarte –
succesiunea. Dobândirea cu titlu particular a proprietăţii comporta şi ea mai
multe clasificări. În funcţie de beneficiarul modurilor de dobândire, acestea se
împărţeau în moduri de dobândire de drept civil şi moduri de dobândire de
dreptul ginţilor. De primele se bucurau doar cetăţenii romani şi cei care aveau jus
commercium. De celelalte beneficiau atât cetăţenii cât şi necetăţenii. În sfârşit,
juriştii moderni au delimitat modurile originare de dobândire a proprietăţii de
modurile derivate de dobândire a proprietăţii. Modurile originare confereau
proprietatea asupra unui bun care mai înainte nu se aflase în proprietatea cuiva.
Modurile derivate confereau proprietatea asupra unui bun care înainte fusese
proprietatea altei persoane. Primele creau dreptul de proprietate, celelalte îl
transferau. Modurile derivate de dobândire a proprietăţii se împărţeau, la rândul
lor, în moduri voluntare şi moduri involuntare. Primele transferau proprietatea în
urma unei convenţii, iar cele involuntare nu presupuneau existenţa unei
asemenea convenţii.

2. Modurile de dobândire a proprietăţii după dreptul ginţilor erau ocupaţiunea

(occupatio), tradiţiunea (traditio), accesiunea (accesio), amestecul (confusio),
specificaţia, dobândirea fructelor. Modurile de dobândire a proprietăţii după
dreptul civil erau: mancipaţiunea, in jure cessio şi uzucapiunea.

Moduri de dobândire a proprietăţii după dreptul ginţilor :

Ocupaţiunea (occupatio) reprezenta luarea în posesie, cu intenţia de fi proprietar,
a unui bun care nu avusese un alt proprietar până atunci. Intrau aici: produsele
mării – peşte, scoici, perle etc. -, animalele sălbatice, vânatul, terenurile ce nu
aparţineau nimănui şi bunurile luate de la duşman. În dreptul clasic, s-a
considerat că prada de război revenea statului după ce o parte din ea a fost
împărţită soldaţilor. Lucrurile părăsite de stăpânul lor cu intenţia de a nu mai fi
proprietar (res derelictae) puteau şi ele, în epoca lui Justinian, să fie dobândite
prin ocupaţiune. Dacă bunurile nu fuseseră părăsite cu intenţia de a se renunţa la
proprietatea lor – d.ex. bunurile aruncate dintr-o corabie pentru a o salva de la
înec – nu puteau fi dobândite prin ocupaţiune. În ceea ce priveşte comoara –
bunuri de valoare care au fost ascunse în pământ de atât de mult timp încât nu se
mai ştie cine este proprietarul – aceasta revenea, prin ocupaţiune, proprietarului
terenului. Dacă ea a fost găsită din întâmplare pe terenul altei persoane, urma să
fie împărţită între proprietarul terenului şi găsitor. Dacă a fost găsită în urma
unor săpături organizate de proprietar, comoara urma să revină acestuia.

Tradiţiunea (traditio) era o modalitate de dobândire a proprietăţii complet

neformală, ce consta în remiterea unui bun de către o persoană unei alte
persoane în baza unui act juridic şi cu intenţia de a transmite proprietatea asupra
respectivului bun. În epoca veche, confuzia dintre drept şi lucru cerea remiterea
efectivă a bunului pentru ca dreptul să se transmită şi el. Pe măsură ce dreptul de
proprietate s-a disociat de bun, tradiţia a devenit un act pur juridic ce transmitea
dreptul de proprietate fără a mai fi necesară o remitere expresă a bunului. Pentru
ca tradiţiunea să fie valabilă, trebuiau îndeplinite mai multe condiţii:

 Persoana care înstrăina bunul trebuia să aibă dreptul de a dispune de acesta fie
ca proprietar, fie ca împuternicit al proprietarului. Conform lui Ulpian,
tradiţiunea nu trebuia şi nici nu putea să transfere celui care primea, mai mult
decât avea cel care făcea tradiţia. Iar asta deoarece, în dreptul roman, nimeni
nu putea transfera mai multe drepturi decât avea el însuşi (nemo plus juris ad
alium transferre potest quam ipse habet).
 Persoana care aliena trebuia s-o facă cu intenţia de a transfera proprietatea
lucrului, iar dobânditorul trebuia să achiziţioneze cu intenţia de a dobândi
proprietatea asupra bunului respectiv. Aceste intenţii trebuiau să rezulte clar
din actul juridic ce stătea la baza tradiţiunii.
 Intenţia părţilor trebuia să fie însoţită de remiterea efectivă a bunului în
cauză. În dreptul clasic şi cel post-clasic s-a stabilit însă că, în anumite cazuri,
remiterea bunului se putea face şi prin modalităţi simbolice. Astfel, în cazul în
care bunurile se aflau închise într-o magazie, tradiţia se considera realizată
dacă proprietarul înmâna dobânditorului cheile magaziei. Ne aflăm aici în
prezenţa unei tradiţiuni simbolice (traditio symbolica). În cazul în care
 proprietarul unui teren îi arăta dobânditorului de pe o înălţime hotarele
imobilului, se realiza o tradiţiune prin gest (traditio longa manu). Dacă bunul
în cauză se afla în detenţia dobânditorului acesta putea să-l reţină cu titlu de
proprietar, fără a mai fi nevoie de o înmânare efectivă din partea
proprietarului. Aici se realiza o tradiţiune simplificată (traditio brevi manu). În
sfârşit, în cazul în care proprietarul, transferând dreptul de proprietate,
rămânea în posesia bunului în cauză ca simplu detentor, ne aflăm în prezenţa
unui constitut posesoriu (constitutum possessorium). Fostul proprietar se
constituia astfel posesor în numele noului proprietar. În epoca lui Justinian,
pentru transferarea dreptului de proprietate, era de ajuns să se redacteze un
document scris, fără a se mai realiza remiterea materială a bunului.
 Pentru ca tradiţiunea să fie valabilă, ea trebuia să aibă o “justă cauză”. Aceasta
consta într-un act juridic prin care se transfera valid dreptul de proprietate:
vânzarea cumpărarea, donaţia, constituirea de dotă, plăţile, legatele,
abandonul noxal. În cazul în care avea loc o închiriere, arendare pe termen
scurt sau comodat, tradiţiunea nu transfera proprietatea, ci doar detenţia
respectivului bun.

Accesiunea (accesio) consta în alipirea unui lucru accesoriu la un bun principal, în

urma căreia proprietarul bunului principal devenea şi proprietarul bunului
accesoriu (accesio cedit principali).

a) Accesiunea faţă de bunurile imobile. Seminţele sau plantele însămânţate sau

plantate pe terenul unei alte persoane deveneau proprietatea acestuia din urmă,
de îndată ce ele au germinat sau au prins rădăcini. De asemenea, casa construită
pe un teren străin devenea proprietatea proprietarului terenului. Atâta timp cât
casa respectivă exista, celui care construise îi era interzis să-şi revendice
materialele. În epoca lui Justinian, doar constructorul de bună-credinţă putea să-
şi revendice materialele în cazul în care clădirea ar fi fost dărâmată sau un
material s-ar fi desprins din casă. Urmau soarta bunului principal şi
acrescămintele încorporate unui teren mărginaş unui râu prin intermediul
aluviunilor sau avulsiunilor. Aluviunile erau creşterile malului datorate
depunerilor de mâl. Avulsiunile erau creşteri ale malului datorate alipirii unor
bucăţi mari de pământ aduse de apă din amonte. Aceleaşi reguli se aplicau în
cazul în care în ape apărea o insulă. Toate acestea deveneau proprietatea
proprietarului terenului principal, cu condiţia ca acesta să nu fi fost împărţit şi
măsurat prin linii drepte geometrice de către tehnicienii agrimensori.
b) Accesiunea faţă de bunurile mobile. Dis CURSUL sau poemul scrise pe
pergamentul altei persoane deveneau proprietatea acesteia deoarece literele erau
considerate accesorii suportului lor. În cazul în care se făcea o pictură pe pânza
altei persoane, sabinienii considerau că tabloul aparţinea proprietarului pânzei, iar
proculienii că aparţinea pictorului. În cazul în care două obiecte de metal erau
strâns sudate între ele, proprietarul lucrului principal dobândea şi proprietatea
asupra lucrului accesoriu – d.ex. asupra unei mîini lipite unei statui. Dacă însă
identitatea bunului secundar nu se pierdea – d.ex. o perlă ataşată unui şirag de
perle aparţinând unei alte persoane -, stăpânul său putea să-l revendice.

Amestecul (confusio) reprezenta unirea într-o masă unică a unor lichide –vin,
ulei, metale topite – sau a unor bunuri solide – două cantităţi de grâu, două
turme. În acest caz, identitatea întregului era egală cu identitatea fiecărui bun în
parte şi de aceea lua naştere o coproprietate. Fiecare coproprietar dobândea o
cotă parte abstractă, în funcţie de cantitatea şi calitatea bunurilor sale amestecate.
Dacă părţile erau identificate de comun acord, fiecare coproprietar putea ieşi din
indiviziune printr-o acţiune communi dividundo. Dacă bunurile se confundaseră
accidental, coproprietarii aveau în faţa instanţei o acţiune în revendicare a unei
părţi incerte din întreg.

Specificaţia reprezenta confecţionarea unui lucru nou din materialul aflat în

proprietatea unei alte persoane, fără consimţământul acesteia din urmă.
Sabinienii considerau că lucrul nou creat aparţinea proprietarului materialului,
deoarece fără material lucrul nu ar fi existat. Proculienii acordau proprietatea
lucrului specificatorului, cu obligaţia de a-l despăgubi pe proprietarul materialului.
În epoca lui Justinian, lucrul aparţinea proprietarului materialului dacă el putea
reveni la forma iniţială. Dacă nu, proprietatea revenea specificatorului.

Dobândirea fructelor. Bunurile produse în mod periodic de un alt bun reveneau

proprietarului bunului fructifer, indiferent că fuseseră sau nu separate de acesta.
Reprezentând o prelungire firească a dreptului de proprietate, fructele respective
nu trebuiau dobândite prin accesiune. Pe de altă parte, fructele intrau prin simplă
separare şi în proprietatea celor care care aveau asupra bunului fructifer un drept
modelat după acela al proprietarului: posesorul de bună credinţă şi arendaşul pe
termen lung (emfiteotul). În schimb, arendaşii pe termen scurt şi uzufructuarii,
neavând posesia bunului fructifer, intrau în proprietatea fructelor doar prin
perceperea lor directă. Ca urmare, proprietarii şi cei care se manifestau asemenea
unui proprietar puteau revendica fructele chiar dacă încă nu le percepuseră, pe
când simplii detentori puteau revendica fructele doar după ce le percepuseră.

Moduri de dobândire a proprietăţii după dreptul civil. Acestea erau moduri de

dobândire a proprietăţii reglementate de dreptul civil roman şi accesibile, în
consecinţă, doar cetăţenilor şi celor care aveau ius commercium.
Mancipaţiunea era un mod derivat voluntar de dobândire a proprietăţii quiritare
şi unul dintre cele mai vechi cunoscute de dreptul roman. Ea se putea utiliza doar
în cazul bunurilor mancipi şi reprezenta un act ritualic de afirmare (nu de
transmitere) a dreptului de proprietate. Fiind un raport de putere, dreptul de
proprietate nu se transfera, ci se crea. Mancipaţiunea se făcea în prezenţa a cinci
martori cetăţeni romani puberi, a unui purtător de balanţă şi a părţilor interesate.
Bunul în cauză era atins şi revendicat de dobânditor, iar alienatorul primea în
schimb o bucată de aramă cântărită şi lovită de braţul cântarului pentru a i se
verifica puritatea. Pe măsură ce a fost folosită tot mai mult la înstrăinarea de
bunuri fără titlu oneros – d.ex. o donaţie, o dotă – operaţia de cântărire a devenit
doar simbolică: Legea celor XII Table preciza că în cazul în care se făcea un
transfer de bunuri fără echivalent, proprietatea se transfera prin simpla simulare a
cântăririi aramei. După apariţia monedei de argint (269 î.Hr.), cântărirea a
devenit simbolică şi în actele cu titlu oneros. Ca urmare, mancipaţiunea s-a
transformat într-o vânzare fictivă (venditio imaginaria) prin intermediul căreia se
putea transfera proprietatea. Respectându-se vechile sale forme şi în schimbul
unui preţ fictiv, mancipaţiunea putea transfera proprietatea fie ca urmare a unei
vânzări, fie ca urmare a unei donaţii sau constituire de dotă. Mancipaţiunea a fost
folosită de pater familias şi pentru a transfera puterea asupra unui membru al
familiei unui alt pater familias – d.ex. în cazul căsătoriei cum manu sau adopţiei.
Formă greoaie de transmitere a dreptului de proprietate, mancipaţiunea va fi
înlocuită treptat de tradiţiune şi va dispărea complet în CURSUL sec. V d.Hr..

In jure cessio reprezenta un mod derivat voluntar de dobândire a proprietăţii, ce

avea loc în cadrul unui proces fictiv. În faţa unui magistrat şi în prezenţa reală sau
simbolică a bunului în cauză, dobânditorul declara în termeni solemni că
respectivul bun îi aparţine. Deoarece proprietarul nu se opunea (cedit in jure),
magistratul atribuia bunul reclamantului. In jure cessio se aplica doar în cazul
achiziţionării bunurilor mancipi şi era accesibilă doar cetăţenilor romani. Având
în vedere că necesitatea prezenţei unui magistrat îngreuna şi mai mult dobândirea
dreptului de proprietate, in jure cessio a dispărut cu mult înainte de
mancipaţiune. Ultima menţiune despre ea apare într-o constituţie din anul 293
d.Hr..

Uzucapiunea era o modalitate derivată nevoluntară de dobândire a dreptului de

proprietate, în baza posesiei neîntrerupte pe o anume perioadă de timp, bunului
aflat în proprietatea unei alte persoane. Uzucapiunea a apărut pentru a îndeplini o
serie de finalităţi sociale. Ea a răspuns unei stringente nevoi de stabilitate socială
şi juridică, rezultată din multitudinea de situaţii de incertitudine determinate de
cazurile în care o serie de dobânditori de bună credinţă, deşi aveau posesia
bunului, nu dobândiseră dreptul de proprietate deoarece nu îndepliniseră
formele legale cerute de dreptul civil. Uzucapiunea era folositoare şi
proprietarului însuşi, permiţându-i să-şi dovedească dreptul prin îndeplinirea
termenului de uzucapare şi nu prin dovada stăpânirii cu titlu legitim a bunului de
către toţi proprietarii anteriori (probatio diabolica). În sfârşit, era echitabil ca
proprietarul care timp îndelungat îşi neglijase bunul, să-l piardă în favoarea celui
care îl conservase şi fructificase. Pentru ca o persoană să dobândească
proprietatea unui bun prin uzucapiune, trebuiau îndeplinite mai multe condiţii:

 Să aibă posesia şi nu detenţia bunului respectiv

 Să fi dobândit posesia printr-o justă cauză (iusta causa). Aceasta era un act
juridic ce atesta voinţa alienatorului de a transmite dreptul de proprietate şi a
dobânditorului de a fi proprietar dar care, datorită lipsei unor forme sau
condiţii de fond, nu antrena transferul proprietăţii. El putea cel mult marca
debutul uzucapiunii. Erau asemenea juste cauze dobândirea unui bun prin
cumpărare, donaţie sau constituire de dotă de la un neproprietar, dobândirea
unui bun mancipi prin tradiţiune, dobândirea unei moşteniri de către o
persoană care se credea eronat moştenitor etc.
 Posesia bunului trebuia să fi fost dobândită cu bună credinţă. Uzucapantul
trebuia să creadă că în baza justului titlu dobândise proprietatea asupra
bunului respectiv. Buna credinţă trebuia să existe doar la debutul uzucapiunii.
Dacă ulterior posesorul devenea de rea credinţă, cu excepţia cazului în care
bunul provenea dintr-o donaţie, uzucapiunea continua.
 Uzucapantul trebuia să posede fără întrerupere timp de un an de zile pentru
mobile şi doi ani pentru imobile. Întreruperea posesiei conducea la
întreruperea uzucapiunii. S-a acceptat totuşi ca succesorul uzucapantului să
continue uzucapiunea începută de acesta (succesio in usucapionem).
 Bunul în cauză trebuia să fie susceptibil de uzucapare. Erau exceptate de la
uzucapare bunurile exceptate de la posesie sau de la proprietate, bunurile
inalienabile – ale persoanelor aflate sub tutelă, terenurile dotale italice etc. – şi
bunurile unor proprietari ce erau la adăpost de uzucapiune –cetăţile, fiscul,
bisericile şi fundaţiile pioase.

Fiind accesibilă doar cetăţenilor romani, uzucapiunea nu ocrotea posesia

îndelungată şi de bună credinţă a numeroşilor peregrini din Imperiu. Pentru
ocrotirea posesiei lor, a apărut în dreptul clasic aşa numita prescripţie de lungă
durată (longi temporis praescriptio). Aceasta însă nu a funcţionat de la bun
început ca o prescripţie achizitivă de proprietate, ci ca o prescripţie extinctivă a
acţiunii în revendicare introdusă de proprietar în vederea recuperării bunului.
Înscrisă în formula de judecată, prescripţia posesiei de lungă durată bloca doar
acţiunea proprietarului, fără a-i stinge şi dreptul de proprietate. Posesorul de
lungă durată nu dobândea dreptul de proprietate şi nu putea, în cazul în care
pierdea posesia bunului, să introducă o acţiune în revendicare. În epoca Severilor
(sfârşitul sec. II d.Hr.), prescripţia extinctivă s-a transformat într-o prescripţie
achizitivă de proprietate. Pentru a dobândi proprietatea, posesorul trebuia să fie
de bună credinţă, să aibă just titlu, şi să posede neîntrerupt un lucru susceptibil
de uzucapare timp de 10 ani pentru cei ce locuiau în aceeaşi cetate şi 20 pentru
cei care locuiau în cetăţi diferite. Termenele se refereau doar la bunurile imobile.
În epoca lui Justinian, uzucapiunea şi prescripţia de lungă durată au fost
contopite: se impuneau 10 ani între prezenţi şi 20 de ani între absenţi în materie
de imobile şi 3 ani în materie de mobile.

În epoca Dominatului, pentru a sancţiona pe cei care îşi lăsau în părăsire bunul,
s-a creat prescripţia celei mai lungi durate (praescriptio longissimi temporis). Ea a
funcţionat asemenea unei prescripţii extinctive şi cerea o posesie de 40 de ani în
epoca lui Constantin şi 30 de ani în cea a lui Theodosie al II-lea. Cel care
îndeplinise acest termen şi avea just titlu, chiar fără a fi de bună credinţă, putea să
respingă acţiunea proprietarului. Justinian a transformat prescripţia cele mai lungi
durate într-o prescripţie achizitivă, condiţionând-o de un termen de 30 de ani şi
de existenţa bunei credinţe. Nu se mai cerea în schimb un just titlu.

3. Deşi era perpetuu, dreptul de proprietate se putea stinge în anumite cazuri:

lucrul a fost distrus din punct de vedere material –sclavul a murit sau casa a ars -,
lucrul a pierit din punct de vedere juridic – sclavul a fost eliberat sau un teren a
fost consacrat zeilor -, bunul a fost părăsit de către proprietarul său.

4. În dreptul roman ocrotirea proprietăţii s-a făcut diferit în funcţie de epocă şi

de forma de proprietate vizată. Proprietatea quiritară aparţinea cetăţenilor romani
şi era ocrotită, ca atare, de dreptul civil roman. Pentru a-şi ocroti dreptul de
proprietate, cetăţeanul roman ce pierduse posesia bunului său avea la îndemână
o acţiune în revendicare. Pe lângă acţiunea în revendicare, proprietarul avea la
îndemână şi alte acţiuni reale : acţiunea negatorie, actio ad exhibendum şi acţiune
delictuală din furt. Proprietatea pretoriană, neputând fi ocrotită prin intermediul
acţiunii în revendicare prevăzute de lege, a primit o protecţie din partea
pretorului. Proprietarul pretorian avea la îndemână acţiunea publiciană.
Proprietatea provincială era ocrotită printr-o acţiune reală asemănătoare acţiunii
în revendicare şi introdusă în aceleaşi condiţii.

Întrebări recapitulative:

1) Care erau modurile de dobândire a proprietăţii după dreptul ginţilor?

2) Care erau modurile de dobândire a proprietăţii după dreptul civil?
3) Cum era ocrotit dreptul de proprietate?
E. DREPTURILE ASUPRA BUNULUI ALTUIA (JURA IN RE ALIENA)

1. Jura in re aliena erau drepturile pe care o persoană le avea asupra bunului aflat
în proprietatea altei persoane. Pe de altă parte, ele reprezentau o limitare a
dreptului de proprietate: proprietarul putea să-şi exercite dreptul doar în limita
impusă de servitutea altei persoane. Pentru a desemna o bună parte din aceste
jura in re aliena, romanii au folosit o metaforă: aşa cum un serv îşi slujea stăpânul,
aşa un anume bun servea un alt bun sau o anume persoană. Bunul care servea a
fost denumit servitus iar drepturile exercitate asupra sa au fost denumite
servitudes. Servituţile erau de două feluri: reale şi personale. Servituţile reale sau
prediale erau constituite asupra unui teren în favoarea unui alt teren. Servituţile
personale erau constituite asupra unui bun mobil sau imobil în favoarea unei
anumite persoane (uzufructul, uzul, habitaţia, operae).

Servituţile prediale presupuneau existenţa a două terenuri (fonduri) vecine: unul

în folosul căruia se constituia servitutea şi se numea teren dominant şi altul asupra
căruia se constituia servitutea şi se numea teren servant. Servitutea predială
permitea proprietarului fondului dominant să facă sau să interzică ceva, dar nu şi
să pretindă proprietarului fondului servant să facă ceva. O servitute predială se
putea constitui doar dacă se întruneau mai multe condiţii: a) Ea trebuia să
prezinte o utilitate pentru fondul dominant şi nu pentru proprietarul fondului. De
aceea d.ex., permisiunea dată vecinului de a se plimba pe terenul proprietate
personală nu reprezenta constituirea unei servituţi prediale. b) Servitutea trebuia
constituită cu titlu perpetuu şi nu pe termen limitat. Terenul dominant având o
existenţă şi nevoi permanente, servitutea trebuia să fie permanentă. c) Terenul
servant trebuia să posede calităţi naturale care să permită exercitarea permanentă
a servituţii prediale. Astfel, nu se putea constitui o servitute asupra unei bălţi,
deoarece aceasta putea seca. d) Servituţile prediale erau indivizibile deoarece
grevau fondul servant în întregime şi foloseau fondului dominant în integralitatea
sa. De aceea, servitutea predială nu se putea constitui şi nici stinge parţial.

Servituţile prediale erau de două feluri: rustice şi urbane. Pentru marea majoritate
a acestor servituţi criteriul de distincţie îl constituia fondul dominant: dacă acesta
era o construcţie servitutea era urbană; dacă nu era o construcţie, servitutea era
rustică.

A. Servituţile prediale rustice (servitutes praedorum rusticorum). Servituţile

prediale rustice sunt cele mai vechi, fiind specifice unei economii agrare de
consum. Ele au apărut pe măsură ce proprietatea privată imobiliară s-a dezvoltat
în societatea romană, în vederea unei cât mai bune puneri în valoare a pământului
prin culturi şi construcţii. Cele mai vechi servituţi prediale rustice erau dreptul de
a trece cu piciorul sau călare peste fondul vecin (iter), dreptul de a trece cu vitele
(actus), o combinaţie între primele două (via) şi dreptul de a trage apa peste
fondul altuia (aquaeductus). Lor li s-au adăugat în timp dreptul de a scoate apă de
pe fondul servant (aquae haustus), dreptul de a adăpa vitele (pecoris ad aquam
appellendi), dreptul de a paşte vitele (ius pascendi) etc. Datorită importanţei lor,
servituţile prediale rustice erau considerate bunuri mancipi şi puteau fi constituite
decât prin mancipaţiune.

Dreptul vechi roman nu făcea distincţie între dreptul asupra bunului altuia şi
bunul respectiv. La fel ca şi în cazul dreptului de proprietate, servitutea se
confunda cu bunul servant. Astfel, servitutea de trecere peste un teren vecin se
confunda cu terenul respectiv. În consecinţă, deşi nu avea un drept de proprietate
asupra terenului vecin, titularul servituţii era pus într-o situaţie de fapt aproape
identică cu cea a proprietarului. De aici decurgea o consecinţă clară: servituţile
prediale erau considerate bunuri corporale şi de aceea ele puteau fi achiziţionate
prin uzucapiune. Pe măsură ce analiza juridică a progresat, s-a ajuns în sfârşit la
distincţia între bun, proprietatea bunului şi simplul drept real asupra aceluiaşi
bun. În aceste condiţii, o lege Scribonia din anul 50 î.Hr. a abolit posibilitatea
uzucapării servituţilor deoarece, în viziunea legii, servituţile fiind bunuri
necorporale, ele nu puteau fi uzucapate.

Servituţile prediale urbane (servitutes praediorum urbanorum). Apariţia lor este

de dată mai recentă şi a fost legată de creşterea numărului populaţiei Romei
precum şi de problemele create de reconstrucţia oraşului după incedierea sa de
către gali în 390 î.Hr.. De cele mai multe ori aceste servituţi deserveau un imobil
clădit. Printre ele se enumerau: sprijinirea zidului pe imobilul vecin, introducerea
unei bârne în imobilul vecin pentru a asigura imobilul dominant, dreptul de
scurgere a apelor menajere, dreptul de a scurge apele de ploaie pe terenul vecin,
împiedicarea unei construcţii care să ia vederea sau lumina imobilului dominant
etc. Apărând mai târziu decât servituţile prediale rustice, cele urbane au fost
considerate doar bunuri nec mancipi. De asemenea, necesitând un contact mai
redus cu fondul servant, servituţile prediale urbane au fost considerate ca drepturi
distincte de dreptul de proprietate al titularului fondului servant.

Servituţile personale erau drepturi constituite asupra bunului altuia în favoarea

unei terţe persoane.

a. Uzufructul era dreptul de folosinţă şi de a culege fructele unor bunuri străine,

lăsându-le neatinsă substanţa. În cazul uzufructului, cele trei drepturi ale
proprietarului – ius utendi, ius fruendi şi ius abutendi – erau împărţite între două
persoane. Una dintre ele, uzufructuarul, deţinea folosinţa (usus) şi dreptul de a
culege fructele (fructus) iar cealaltă, nudul proprietar, avea dreptul de a dispune
de bun. Uzufructul a apărut mai târziu decât servituţile prediale. Data formării
sale este aşezată în sec. III-II î.Hr. şi s-a datorat nevoii de a ocroti interesele
femeii căsătorită sine manu. Neavând nici un drept la bunurile soţului, văduvei
acestuia i s-a acordat printr-un legat (legatum usufructus), în scop de asistenţă
materială, dreptul de folosinţă şi de a culege fructelor bunurilor ce intrau în
proprietatea copiilor. De aici uzufructul s-a extins şi în alte cazuri şi asupra altor
bunuri. Uzufructul se exercita, în principiu, asupra unor bunuri mobile sau
imobile corporale neconsumptibile. Existenţa unui bun necomsumptibil era de
natura uzufructului deoarece titularul său trebuia să-i păstreze nealterată
substanţa. Uzufructuarul era obligat de asemenea să respecte aspectul exterior al
bunului şi să nu-i schimbe destinaţia economică. În epoca postclasică, însă, s-a
acceptat ca acesta să poată face modificări care ameliorau sau creşteau valoarea
bunului. În practică, însă, au apărut cazuri în care unei persoane i se constituia un
uzufruct asupra unui întreg patrimoniu sau o cotă parte din el. Pentru a se putea
bucura şi de bunurile comsumptibile, un senatus-consult a stabilit că
uzufructuarul putea să primească şi aceste bunuri cu condiţia să se oblige să le
restituie în aceeaşi cantitate şi calitate la sfârşitul uzufructului. Deoarece nu
semăna cu uzufructul propriu-zis ce împiedica pierderea substanţei bunului, acest
drept a fost numit quasi-uzufruct. Uzufructul era strict legat de persoana în
favoarea căreia se constituise. De aceea, el era, de regulă, constituit cu titlu viager.
În aceste condiţii, dreptul strict personal de uzufruct nu putea fi înstrăinat. În
schimb, beneficiarul putea să-i cedeze exerciţiul. Indiferent că era exercitat sau nu
de către uzufructuar, uzufructul se stingea la moartea acestuia, fără a putea fi
transmis succesorilor. Ca toate celelalte drepturi reale, uzufructul a fost
considerat, la început, ca un bun corporal, iar mai apoi ca un bun necorporal.
Fiind un drept real, el nu crea nici o obligaţie personală între uzufructuar şi nudul
proprietar. Cei doi erau obligaţi să-şi respecte reciproc drepturile, fără a putea
pretinde celuilalt să facă ceva. De aceea, la început, uzufructuarul nu a fost obligat
să conserve bunul, ci doar să nu-i consume substanţa şi să nu-i schimbe
destinaţia. În dreptul clasic, însă, uzufructuarul era obligat să promită că se va
folosi de bun asemenea unui pater familias şi că-l va restitui la sfârşitul
uzufructului.

b. Uzul reprezenta dreptul real de a folosi lucrul altuia şi de a-i culege fructele,
însă numai în limita nevolor personale.

c. Habitaţia reprezenta dreptul de a locui o casă. În epoca lui Justinian, era

îngăduit titularului acestei servituţi să-şi închirieze casa.
d. Operae reprezenta dreptul unei persoane de a folosi sclavul sau animalul
aparţinând unei alte persoane.

2. O servitute putea fi constituită fie direct, în cazul în care proprietarul ceda în

folosul unui vecin prerogativele unei servituţi prediale, fie indirect, în cazul în care
proprietarul a două fonduri înstrăina pe unul din ele, rezervându-şi asupra lui o
anume servitute. Servituţile se puteau constitui prin mai multe acte juridice:
mancipatio şi in jure cessio, testament, quasi-tradiţiune, adjudicatio, pact,
stitpulaţie.

3. Titularii servituţilor aveau la îndemână o acţiune reală –vindicatio servitutis-

transformată într-o actio confessoria în epoca lui Justinian, prin care îşi ocroteau
dreptul împotriva terţilor care-l negau sau încălcau. Acţiunea urmărea
recunoaşterea, restabilirea dreptului titularului servituţii şi despăgubirea sa
materială. Titularul servituţii mai beneficia şi de ocrotirea interdictală.

4. Superficia şi emfiteoza reprezintă alte tipuri de jura in re aliena bazate pe

arendări perpetue sau pe termen lung unei persoane a imobilului aflat în
proprietatea unei alte persoane.

Superficia era dreptul unei persoane de a se folosi, în baza unui contract de

închiriere viager sau pe termen lung şi în schimbul unei sume de bani numite
solarium, de o construcţie ridicată pe terenul unei alte persoane. Superficia
reprezenta în consecinţă o abatere convenţională de la principiul accesiunii faţă
de imobile, conform căruia orice construcţie făcută pe un teren proprietatea altei
persoane devenea proprietatea acesteia. În cazul în care posesorul construia într-
un asemenea loc el putea conveni cu proprietarul să păstreze dreptul de folosinţă
asupra construcţiei respective. Superficia era ocrotită de un interdict de superficie
şi de o acţiune (rei vindicatio utilis) ce putea fi intentată împotriva oricărei
persoane care tulbura folosinţa construcţiei.

Emfiteoza reprezenta arendarea cu titlu viager sau pe termen lung unei persoane a
unor terenuri imperiale nelucrate, cu îndatorirea acesteia de a le cultiva şi de a
plăti o arendă. Acest tip de arendare pe termen lung sau perpetuă era folosită şi
de cetăţi sau marii proprietari de pământ. Titularul emfiteozei avea dreptul de a
dispune, prin acte între vii sau pentru cauză de moarte, de terenul respectiv, cu
respectarea unui drept de preemţiune acordat proprietarului.

Întrebări recapitulative:
1) Ce sunt servituţile prediale?
2) Ce sunt seervituţile personale?
3) Ce sunt superficia şi emfiteoza?

Bibliografie complementară necesară aprofundării:

M. Guțan, Drept privat roman, op.cit., pp. 145-176

V. Hanga, Drept privat roman, op.cit., pp. 157-219
V. Hanga, M. D. Bocșan, op.cit., pp. 108-145
M. V. Jakotă, Dreptul roman, vol. II, op.cit., pp. 296-378
E. Molcuț, E. Oancea, op.cit., pp. 107-133

Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

1. Lucrurile patrimoniale reprezentau:

a) lucruri care se putea afla în comerț

b) lucruri care putea fi evaluate în bani
c) lucruri cu valoare de patrimoniu

2. Drepturi depline asupra bunului aflat în proprietate avea:

a) proprietarul quiritar
b) proprietarul pretorian
c) proprietarul gentilic

3. Elementele posesiei sunt:

a) animus
b) corpus
c) interdictul

4. Mancipațiune aera un mod de dobândire a proprietății:

a) de drept civil
b) de dreptul ginților
c) de drept pretorian

5. Servituțile personale erau constituite:

a) în favoarea unui bun

b) în favoarea unei persoane
c) în favoarea unui prieten
 OBLIGAȚIA:
O legătură juridică prin care suntem constrânși să plătim cuiva ceva conform dreptului cetății noastre (Iustinian).
Esența obligației nu constă în a face ca un lucru corporal să devină proprietatea noastră, ci în a constrânge pe altul să dea,
să ne facă sau să ne pună la dispoziție ceva (Paul).

SUBIECTELE: OBIECTUL:

PRESTAȚIA DEBITORULUI: CONSTRÂNGEREA

 Subiectul activ (creditorul)
 A da (dare)
 Subiectul pasiv (debitorul)
 A face(facere)
 A pune la dispoziție un
lucru (prestare)
 NOŢIUNI GENERALE DESPRE OBLIGAŢII

Obiectivele cursului:

 studentul să înțeleagă semnificațiile și evoluția instituției obligației

 să înțeleagă elementele esențiale ale obligației

Competențe dobândite de studenți:

 să enumere elementele obligației

Cuvinte cheie: OBLIGAȚIE

1. Rezumat: O definiţie care să reflecte esenţa acestei conceptului de obligaţie

găsim în Instituţiile lui Iustinian (III, 13, pr.): Obligaţia este o legătură juridică
(juris vinculum) prin care suntem constrânşi să plătim (solvendae) cuiva ceva
conform dreptului cetăţii noastre. Definiţia scoate explicit în evidenţă aspectul
pasiv (şi cel mai important) al raportului obligaţional: existenţa unei datorii / debit
pe seama celui care se obligă. În acelaşi timp, implicit, rezultă aspectul activ al
raportului obligaţional: creanţa sau dreptul celuilalt subiect al raportului juridic la
prestaţia debitorului. Cele două aspecte nu pot fi percepute decât împreună, ca
două jumătăţi ale aceluiaşi întreg. Elementele obligaţiei rezultă cu claritate dintr-o
definiţie a lui Paul (D., 44, 7, 3, pr.) menită să facă distincţia între dreptul real şi
dreptul personal: esenţa obligaţiei nu constă în a face ca un lucru corporal să
devină proprietatea noastră, ci în a constrânge pe altul să ne dea, să ne facă sau să
ne pună la dispoziţie ceva (praestandum).

Din definiţie rezultă următoarele elemente ale raportului obligaţional: subiectele,

obiectul, constrângerea.

a) Subiectele. Pentru ca o obligaţie să existe, ambele subiecte ale raportului juridic

trebuie să fie determinate. De aceea, creanţa sau dreptul personal ce rezultă din
raportul obligaţional este un drept relativ. Spre deosebire de dreptul real care, fiind
opozabil tuturor, este un drept absolut, dreptul personal nu poate fi invocat decât
împotriva celui care se obligă. Ca urmare, pe când în cazul dreptului real este
suficientă determinarea titularului său, în cazul dreptului personal trebuie
determinat atât titularul dreptului –creditorul-, ca subiect activ, cât şi titularul
datoriei/debitului –debitorul-, ca subiect pasiv al raportului obligaţional.
b) Obiectul. Spre deosebire de dreptul real, ce conferă titularului său un drept
direct şi imediat asupra unui bun corporal, dreptul personal oferă titularului său
doar dreptul la prestaţia debitorului. În cazul în care raportul obligaţional vizează
un bun corporal, creditorul poate ajunge la el doar prin intermediul unei
activităţi/inactivităţi a debitorului. De aceea, aici creditorul doar oferă încredere –
credere- debitorului său că acesta îi va transmite proprietatea asupra celui lucru.
Prestaţia debitorului poate lua mai multe forme: dare vizează transferul proprietăţii
unui lucru, facere constă în obligaţia de a face ceva în interesul creditorului iar
praestare în obligaţia de a procura folosinţa unui lucru fără constituirea unui drept
real.

c) Constrângerea. Răspunderea debitorului este un element al obligaţiei ce

intervine doar în cazul în care acesta nu şi-a executat prestaţia la care s-a angajat.
Este important de reţinut aici faptul că răspunderea debitorului provine ca urmare
a manifestării sale conştiente de voinţă şi nu ca urmare a statutului juridic pe care
acesta îl deţine. În scopul urmăririi dreptului său în instanţă, procedura civilă de
judecată a pus la dispoziţia creditorului o serie de acţiuni personale.

2. Prin prisma diversităţii de criterii existente, obligaţiile pot fi grupate în mai multe
categorii: a) Obligaţii de drept civil şi obligaţii de drept pretorian, b) Obligaţii civile
şi obligaţii naturale, c) Obligaţii stricti juris şi obligaţii bonae fidei, d) Obligaţii
unilaterale şi obligaţii bilaterale, e) Obligaţii simple şi obligaţii plurale/solidare.

3. Într-o a doua operă ce-i este atribuită, Res cotidianae (Reguli juridice de folosinţă
zilnică) sau Aurea (Cartea de aur), Gaius propune o clasificare tripartită a izvoarelor
obligaţiilor. Obligaţiile pot astfel izvorî fie din contracte (ex contractu) fie din delicte
(ex malificio), fie din diverse alte cauze (variae causarum figurae). În a treia categorie
au fost cuprinse actele sau faptele juridice care nu se regăseau în primele două şi
care îl obligau pe debitor asemenea unei obligaţii rezultate din contract (quasi ex
contractu teneri videntur) ori asemenea unei obligaţii izvorâte dintr-un delict (quasi
ex maleficio).

Întrebări recapitulative:

1) Care este definiţia obligaţiei?

2) Care sunt elementele obligaţiei?
3) Cum se clasifică obligaţiile?
Bibliografie complementară, necesară aprofundării:

M. Guțan, Drept privat roman, op.cit., pp. 206-213

V. Hanga, Drept privat roman, op.cit., pp. 245-251
V. Hanga, M. D. Bocșan, op.cit., pp. 160-162
M. V. Jakotă, Dreptul roman, vol. II, op.cit., pp. 378-382
E. Molcuț, E. Oancea, op.cit., pp. 155-166

Timpul necesar studiului: 1 h sau 30 min. / zi

Teste de autocontrol:

1. Izvoarele obligațiilor se pot clasifica în:

a) contracte și delicte
b) contracte, delicte și diverse alte cauze
c) contracte, delicte, quasicontracte și quasidelcte

2. Elementele obligației sunt:

a) obiectul, subiectul și constrângerea

b) obiectul, subiectul și capacitatea de exercițiu
c) obiectul, subiectul și cauza

Răspunsuri corecte: 1a)b)c): 2a)

 OBLIGAŢIILE NĂSCUTE DIN CONTRACTE

Obiectivele cursului:

 studentul să înțeleagă semnificația conceptului de contract

 studentul să înțeleagă diferența dintre contractele numite și cele nenumite
 studentul să înțeleagă diferența dintre contract și pact

Competențe dobândite de studenți:

 studentul să fie capabil să identifice tipurile de contracte

 studentul să fie capabil să descrie principiul consensualismului în dreptul
roman

Cuvinte cheie: CONTRACT, PACT, VICIU DE CONSIMȚĂMÂNT

1. Rezumat: Vechiul drept civil roman refuza unei simple convenţii efectul juridic
obligatoriu. Dintr-un simplu pact nu se naşte nici o acţiune (ex nudo pacto nulla
nascitur actio), preciza jurisconsultul Paul în Sentinţele sale (2, 14, 1). Produceau
efecte juridice obligatorii doar acele convenţii recunoscute de dreptul civil şi
calificate drept contracte (numite). Treptat, dreptul roman a recunoscut efecte
juridice şi unor simple pacte precum şi unor convenţii sinalagmatice grupate sub
denumirea de contracte nenumite.

2. Problema clasificării contractelor a fost abordată de către romanişti din diverse

perspective: a) Reluând criteriul modului de formare, contractele se divid în
contracte formale şi contracte neformale. b) După subiecţii de drept cărora li se
aplicau, contractele se grupează în contracte de drept civil, reglementate de vechiul
drept civil roman şi accesibile doar cetăţenilor şi celor dotaţi cu jus commercium,
şi contracte de dreptul ginţilor accesibile tuturor locuitorilor Imperiului roman. În
funcţie de efectele juridice produse, contractele se divid în contracte unilaterale ce
dau naştere la obligaţii doar în sarcina uneia dintre părţi şi contracte sinalagmatice
ce dau naştere unor obligaţii în sarcina ambelor părţi ale contractului. Luând în
considerare tipul de acţiune care sancţiona dreptul izvorât din contract, existau
contracte de drept strict, sancţionate de acţiuni de drept strict şi contracte de bună
credinţă, sancţionate de acţiuni de bună credinţă.
3. Deşi jurisconsulţii romani nu au realizat o teorie generală a contractelor, fiind
mai mult preocupaţi de un drept al contractelor decât de un drept al contractului,
o serie de elemente esenţiale validităţii tuturor contractelor se pot desprinde din
dreptul roman: consimţământul, capacitatea, obliectul şi cauza.

a) Consimţământul (consensum) este elementul central al oricărui contract sau

convenţii (în sensul general al cuvântului). El reprezintă reunirea (convenire) a
două sau mai multe voinţe în scopul de a produce efecte juridice. În aceste condiţii,
dreptul roman nu recunoştea unei simple manifestări unilaterale de voinţă
(pollicitatio) efecte juridice obligatorii (ex nuda pollicitatione nulla actio nascitur, se
arăta în Sententiae Pauli, 5, 12, 9). Ea putea avea cel mult valoarea unei oferte
(Ulpian –D., 50, 12, 3). În cazul în care nu era acceptată de nici o persoană, oferta
putea fi retrasă. Cu toate acestea, existau trei cazuri în care o manifestare unilaterală
de voinţă producea singură efecte juridice: oferta făcută unei cetăţi, promisiunea
făcută zeilor şi promiterea unei recompense de către proprietarul care pierduse un
anume bun.

Pentru a produce efecte juridice, consimţământul trebuia să îndeplinească anumite

condiţii: a) Să fie expres. Simpla tăcere ori consimţământul tacit nu produceau
efecte juridice. b) Să fie serios. Consimţământul dat în joacă (jocandi causa) nu era
luat în considerare în dimensiunea juridicului. c) Să fie sincer. În cazul în care
consimţământul era simulat, luând altă formă juridică decât cea proprie1, contractul
nu se încheia. Prin aceasta se evitau operaţiunile menite să înşele un terţ ori să
eludeze legea ce se puteau realiza prin intermediul actului aparent. d) Să fie real.
Consimţământul nu trebuia să fie viciat de către unul dintre viciile de
consimţământ: eroarea, dolul, violenţa şi leziunea.

Eroarea era o reprezentare falsă a realităţii ce împiedica pe un contractant să-şi

manifeste voinţa în deplină cunoştinţă de cauză. În dreptul roman eroarea era însă
mai mult o lipsă a consimţământului decât un viciu al acestuia. Cei care sunt în
eroare nu sunt consideraţi că îşi dau consimţământul arăta Ulpian (D., 50, 17, 116,
2). De aceea, eroarea atrăgea o nulitate absolută a contractului încheiat.
Jurisconsulţii romani şi romaniştii renaşterii dreptului roman au stabilit existenţa
mai multor tipuri de eroare:

 eroare asupra naturii actului juridic (error in negotio): apare atunci când un
co-contractant consideră că încheie un anume contract dar, în realitate, este vorba
despre un altul (dau un bun în păstrare unei alte persoane cu titlu de depozit iar
aceasta crede că l-a primit cu titlu de împrumut);

1
D.ex., să se încheie o donaţie sub forma unui contract de vânzare-cumpărare.
 eroare asupra identităţii obiectului (error in corpore): apare atunci când un
co-contractant consideră că un raport contractual vizează un anume obect dar, în
realitate, este vorba de un altul (doresc să-l cumpăr pe sclavul Stichus dar de fapt
vânzătorul doreşte să mi-l vândă pe sclavul Pamphilius);
 eroare asupra substanţei (error in substantia): există atunci când un
contractant se înşeală asupra substanţei bunului ce formează obiectul contractului
(cumpăr un obiect din bronz pe care de fapt îl consider din aur). Nu pentru toţi
jurisconsulţii romani însă acest tip de eroare atrăgea invaliditatea contractului. Cei
pentru care forma prima asupra materiei (cum era cazul jurisconsultului Marcellus
în sec. II d.Hr.) considerau contractul valid. Cei pentru care materia prima formei
(cazul lui Gaius) eroarea asupra substanţei atrăgea nulitatea contractului;
 eroare asupra persoanei (error in persona): există atunci când un contractant
se înşeală asupra identităţii fizice a celuilalt contractant (cred că încredinţez un
mandat lui Titus dar în realitate îl încredinţez lui Primus). Această eroare atrăgea
nulitatea doar în contractele încheiate intuitu personae –mandat, societate-, acolo
unde determinarea persoanei co-contractatntului era esenţială.

Dolul şi violenţa. Considerate vicii de consimţământ în dreptul civil modern, dolul

(dolus) şi violenţa (metus) au fost considerate de dreptul roman ca delicte şi
sancţionate ca atare. Dolul lua fie forma unui dolus malus ce consta în ascunderea
adevărului, în orice fraudă sau maşinaţiune menite să înşele sau să abuzeze de
cineva (Labeon, D., 4, 3, 1, 2), fie forma unui dolus bonus menit să inducă în eroare
un duşman. În ceea ce priveşte violenţa, dreptul roman nu folosea conceptul de
vis care desemna forţa fizică ci pe cel de metus ce exprima teama produsă unei
persoane de o ameninţare, teamă ce determină respectiva persoană să contracteze.
În calitate de delicte, dolul şi violenţa au fost pedepsite fie prin intermediul unei
acţiuni penale, fie prin intermediul unor excepţii, fie prin intermediul unei
restitutio in integrum.

Leziunea reprezenta prejudiciul suportat de către una din părţile unui contract cu
titlu oneros din cauza disproporţiei foarte mari dintre prestaţia sa şi prestaţia
inferioară a co-contractantului său. Acest viciu de consimţământ a fost însă aplicat
doar în cazul minorului de 25 de ani, atunci când co-contractantul său a profitat de
lipsa sa de experienţă în afaceri, şi în cazul vânzătorului de imobile, cu condiţia să
fi suferit o leziune enormă.

b) Capacitatea contractuală era o condiţie esenţială de validitate a contractului,

deoarece de existenţa ei depindea posibilitatea subuecţilor de drept de a exprima
consimţământul. Nu aveau capacitate de folosinţă în materie contractuală sclavii,
peregrinii lipsiţi de ius commercium, fii de familie în privinţa împrumuturilor de
bani, fiicele de familie şi femeile căsătorite cum manu. Aveau capacitate de
folosinţă nu însă şi capacitate de exerciţiu contractuală risipitorii, impuberii şi
femeile sui iuris aflate sub tutelă. În ultimele două cazuri, exista posibilitatea de a
se intra în raporturi contractuale, cu acordul tutorilor, însă doar în calitate de
creditor.

c) Obiectul contractului era reprezentat de prestaţia (dare, facere, praestare) la care

debitorul se obliga faţă de creditor. Pentru ca un contract să fie valid, obiectul
trebuia să cumuleze o serie de condiţii: 1. Să fie posibil din punct de vedere fizic
şi juridic. Astfel, debitorul nu se putea angaja să procure un animal legendar ori un
bun aflat în afara circuitului civil (extra commercium). 2. Să fie licit. Obiectul
contractului nu trebuia să fie contrar legilor, plebiscitelor, senatus-consultelor şi
constituţiilor imperiale. Dreptul public nu poate fi modificat de pactele dintre
particulari, arăta Papinian (D., 2, 14, 38). 3. Să fie conform bunelor moravuri. O
stipulaţie contrară bunelor moravuri produce efecte nule, arăta Diocleţian (C.,
8,38, 4). Astfel, debitorul nu se putea angaja la o prestaţie de genul comiterii unui
omor sau a unui sacrilegiu. 4. Să fie suficient determinat sau determinabil. Asfel, în
cazul unei vânzări-cumpărări de grâu, trebuia precizată exact cantitatea avută în
vedere, în caz contrar putând apărea abuzuri din partea vânzătorului. Determinarea
obiectului era necesară şi judecătorului în momentul fixării echivalentului în bani
în cadrul executării silite a debitorului. 5. Să prezinte un interes pentru creditor.
Prin aceasta s-a urmărit anularea contractelor în care debitorul s-a obligat în
favoarea unui terţ (stipulaţia pentru altul).

d) Cauza reprezintă în dreptul civil modern unul din elementele esenţiale ale
contractului. La fel ca şi în cazul altor instituţii juridice, romanii nu au construit o
teorie complexă a cauzei contractului dar au oferit doctrinarilor moderni
ingredientele necesare sintezei. Astăzi, doctrina distinge între o cauză finală –ca
element fundamental pentru validitatea contractului- constând în scopul imediat
urmărit de părţile contractului, o cauză eficentă, constând în sursa obligaţiei şi o
cauză determinantă, constând în motivul pentru care părţile au contractat. Vechiul
drept roman, dominat de formalism excesiv, a fost complet a-cauzalist. Un contract
(verbal sau literal) era valabil dacă erau îndeplinite condiţiile de formă, indiferent
dacă debitorul se obligase cu sau fără o cauză ilicită sau imorală. De asemenea,
momentul conturării contractelor consensuale a marcat aceeaşi indiferenţă faţă de
ideea de cauză: instituţia rezoluţiunii contractului pentru inexecutare, efect
important al teoriei moderne a cauzei, era inexistentă. O vânzare-cumpărare putea
fi rezolvită doar în cazul în care în contract se inserase un pact comisoriu expres. O
utilizare de către romani a instituţiei cauzei (finale), în sensul apropiat de cel
modern, apare doar în cazul cvasicontractelor şi al contractelor nenumite. Astfel,
în cazul unei îmbogăţiri pentru o cauză ilicită se permitea restituirea a ceea ce fusese
prestat pentru o cauză imorală2(condictio ob turpem causam). În ceea ce priveşte
contractele nenumite, unde prestaţia unei părţi constituia scopul prestaţiei
celeilalte, s-a admis, în epoca lui Iustinian, că aceste contracte sunt nule pentru lipsă
de cauză (finală) în cazul în care una din părţi nu şi-a executat obligaţia ce-i revenea.

4. Pe lângă elementele esenţiale mai sus amintite, fără a căror prezenţă nici o
obligaţie contractuală nu se naşte, unele contracte pot cuprinde anumite elemente
care nu condiţionează validitatea obligaţiei ci modul în care ea se naşte, devine
exigibilă ori se stinge. În acest moment, respectivele obligaţii sunt afectate de
modalităţi, fapt care le diferenţiază de obligaţiile pure şi simple. Modalităţile (sau
cauzele -causae-, cum le numeşte Paul) reprezintă acele modificări pe care
obligaţiile contractuale le suferă cu privire la momentul naşterii, execuţia sau
obiectul lor, stabilite de părţile contractante de comun acord. Conform
jurisconsultului Paul (D., 44, 7, 44) existau patru astfel de modalităţi (causae):
termenul (dies), condiţia (conditio), accesio şi modus.

a) Accesio reprezenta constituirea unei pluralităţi de creditori sau de debitori.

Aceştia puteau apărea cu drepturi şi obligaţii egale, în condiţiile solidarităţii
contractuale, sau puteau avea calităţi inegale: fie un creditor principal şi unul
accesoriu –ca în cazul adjunctului pentru primirea plăţii (adiectus solutionis gratia)-
, fie un debitor principal şi unul accesoriu –ca în cazul garantului personal.
b) Modus reprezenta constitutirea unei obligaţii alternative în sarcina debitorului.
Acesta datora, d. ex., fie un sclav, fie un animal creditorului său. Obligaţia urma a
fi stinsă în momentul în care debitorul plătea, la alegerea sa, unul din cele două
bunuri. În acest caz, creditorul nu mai putea reclama şi plata celuilalt bun. Pe de
altă parte, în cazul în care unul din bunuri pierea fortuit, debitorul era obligat să-şi
execute obligaţia prin remiterea celuilalt.

c) Cele mai importante şi mai des întâlnite modalităţi ale contractelor au fost
termenul şi condiţia.

c.1) Termenul este un eveniment viitor şi sigur de care depinde exigibilitatea sau
stingerea unei obligaţii. Atunci când termenul prevăzut este un eveniment a cărui
producere este sigură şi a cărui dată este cunoscută, ne aflăm în prezenţa unui
termen cert. Dimpotrivă, atunci când nu se cunoaşte data exactă a producerii
acestui eveniment sigur, ne aflăm în prezenţa unui termen incert. Termenul poate
decurge expres din convenţia părţilor sau tacit din substanţa obligaţiei asumate de
debitor (d.ex., obligaţia de a picta a sculpta o statuie). Din punctul de vedere al
efectelor produse, termenul poate fi suspensiv sau extinctiv.

2
D.ex., pentru săvârşirea unui anume delict.
Termenul suspensiv (dies a quo) este un eveniment viitor şi sigur de a cărui
împlinire depinde exigibilitatea unei obligaţii. În acest caz, obligaţia debitorului
există din momentul încheierii convenţiei însă executarea ei este suspendată până
termenul se împlineşte. Prezenţa termenului suspensiv nu îl împiedica pe debitor
să-şi execute obligaţia înainte de termen. Prestaţia sa era pe deplin valabilă, fără a
mai putea pretinde restituirea pentru plată nedatorată. Existenţa unui termen
suspensiv în favoarea debitorului împiedica însă pe creditor să pretindă executarea
obligaţiei înainte de împlinirea termenului. O asemenea pretenţie ar conduce atât
la respingerea acţiunii creditorului pentru plus petitio tempore cât şi la
imposibilitatea de a mai introduce o nouă acţiune la împlinirea termenului, ca
urmare a efectului extinctiv al lui litis contestatio. În cazul obligaţiilor cu executare
succesivă, acest efect a fost evitat, după cum se ştie, prin introducerea unei
praescriptio.

Termenul extinctiv (dies ad quem) reprezintă un eveniment viitor şi sigur la

împlinirea căruia obligaţia se va stinge. Deşi producerea sa era sigură, termenul era
totuşi incert deşi nu se ştia exact momentul producerii sale (d.ex., stipularea unei
rente viagere). Problema termenului extinctiv a creat dificultăţi în cazul obligaţiilor
cu executare succesivă şi, mai ales, al stipulaţiei de rentă viageră. Aceasta era
considerată unică, incertă şi perpetuă de către Pomponius (D., 45, 1, 16, 1): unică
ori pură şi simplă deoarece era vorba despre o singură creanţă şi nu de mai multe,
incertă deoarece cuantumul ei nu era exact cunoscut şi perpetuă deoarece ea nu
se stingea ipso iure la moartea creditorului. Vechiul drept roman nu accepta
stingerea unei obligaţii prin simpla împlinire a unui termen, arătau Paul (D., 44, 7,
44) şi Instituţiile lui Iustinian (3, 15). Contract formal, stipulaţia de rentă viageră
trebuia stinsă printr-un act simetric contrar –acceptilatio. Pentru a evita efectele
negative ale caracterului pur şi simplu al obligaţiei izvorâte din stipulaţia de rentă
viageră, pretorul a introdus în formulă o praescriptio care permitea creditorului să
urmărească în instanţă fiecare din tranşele neachitate de debitor. Pentru a evita
efectele perpetuităţii stipulaţiei de rentă viageră, ce permiteau moştenitorului
creditorului să pretindă plata rentei şi după moartea benefiaciarului, pretorul a pus
la dispoziţia debitorului o excepţie de dol sau o excepţie de pact convenit care erau
fondate pe intenţia reală a părţilor contractante.

c.2) Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde naşterea sau
stingerea unei obligaţii. Condiţia putea fi pozitivă (Dacă Titius devine consul) ori
negativă (Dacă Titius nu devine consul).

În funcţie de evenimentul care forma condiţia, aceasta putea fi cazuală, potestativă

şi mixtă. Condiţia era cazuală atunci când îndeplinirea ei depindea de o întâmplare
(casus) exterioară voinţei celor două părţi contractante (Dacă o anume corabie
soseşte din Asia). Condiţia devenea potestativă atunci când îndeplinirea ei
depindea de voinţa debitorului sau a creditorului (Dacă te vei deplasa la Ostia).
Introducerea însă a unei condiţii pur potestative din partea debitorului – promite
dacă vei vrea( spondesne si vulueris)- determina nulitatea contractului în condiţiile
în care lăsa naşterea obligaţiei la îndemâna simplei voinţe a acestuia. În cazul în
care împlinirea condiţiei depindea atât de voinţa uneia dintre părţile contractante
cât şi de hazard, ea devenea mixtă (Dacă o voi lua în căsătorie pe Flavia).

Pentru a produce efecte juridice, o condiţie trebuia să fie posibilă, licită şi morală.
Condiţia era imposibilă fie din punct de vedere natural (Dacă ating cerul cu
degetul), fie din punct de vedere juridic (Dacă vei vinde un bun sacru). O condiţie
ilicită sau imorală venită din partea creditorului era nulă indiferent că avea o formă
pozitivă (Promiţi 100 dacă voi comite un sacrilegiu?) sau o formă negativă (Promiţi
tu 100 dacă nu voi comite un sacrilegiu?). Era nulă şi convenţia în care condiţia
ilicită sau imorală negativă venea din partea debitorului: Plătesc dacă nu voi comite
o crimă, deoarece în aces caz se instiga la omor. Era însă validă şi morală condiţia
pozitivă venită din partea aceluiaşi debitor: Plătesc dacă voi comite o crimă,
deoarece în acest caz plata reprezenta o penalitate în sarcina criminalului. Cea mai
importantă distincţie în materia condiţiei este cea între condiţia suspensivă şi
condiţia rezolutorie.

Condiţia suspensivă (condictio ad qua) este un eveniment viitor şi nesigur de care

depinde naşterea unei obligaţii. O problemă mult disputată de romanişti este
existenţa sau inexistenţa obligaţiei în sarcina debitorului în intervalul de timp în
care condiţia îşi aşteaptă implinirea (pendente conditione). Fără a da un verdict
clar în favoarea nici uneia dintre alternative, se poate susţine totuşi că, până la
împlinirea condiţiei, obligaţia nu există iar contractul nu este perfectat. Cu toate
acestea, în virtutea faptului că prezenţa condiţiei suspensive dă naştere unei
speranţe la existenţa unei obligaţii (spes debitum iri), se poate afirma că respectivul
contract are un început de existenţă şi produce ca atare efecte juridice. În
consecinţă, deşi este ilogic ca un drept/obligaţie să producă efecte juridice înainte
de a exista, această “speranţă de a exista” dă naştere totuşi unei semi-obligaţii şi
unui semi-drept care se vor consolida în momentul în care condiţia se îndeplineşte.
Ca urmare a acestei situaţii, în momentul în care creditorul va introduce o acţiune
în instanţă, el va pierde procesul din cauza unei plus petitio tempore dar nu va
pierde posibilitatea de a intenta o nouă acţiune după împlinirea condiţiei deoarece,
dreptul său neexistând, el nu suferă efectele extinctive ale lui litis contestatio. În
cazul în care debitorul achita obligaţia, el putea cere repetare prestaţiei pentru plata
lucrului nedatorat (condictio indebiti). Inexistenţa obligaţiei împiedica, de
asemenea, novarea acesteia precum şi posibilitatea de uzucapare a unui bun vândut
fără îndeplinirea condiţiei deoarece lipsea aici justul titlu. Având în vedere speranţa
la existenţa obligaţiei, putem remarca o serie de efecte juridice: creditorul putea lua
măsuri de conservare pentru protejarea posibilei sale creanţe, în cazul morţii
creditorului/debitorului creanţa/debitul se transmit moştenitorilor iar capacitatea
de a contracta a părţilor se apreciază în funcţie de ziua încheierii contractului. Toat
ca urmare a “speranţei de a exista”, în cazul în care debitorul a impiedicat realizarea
condiţiei, aceasta se considera îndeplinită (Ulpian, D., 50, 17). În cazul în care
condiţia prevăzută nu se îndeplinea, contractul era considerat inexistent. În cazul
în care condiţia se îndeplinea, contractul devenea pur şi simplu iar obligaţia
devenea exigibilă.

Condiţia rezolutorie (condictio ad quam) este acel eveniment viitor şi nesigur de a

cărui împlinire depinde stingerea unei obligaţii. Dreptul roman nu a cunoscut
condiţia rezolutorie în forma pe care o reglementează dreptul modern. Deoarece
romanii concepeau doar condiţia suspensivă -de a cărei îndeplinire depindea
naşterea unei obligaţii-, în construirea efectului rezolutoriu ei s-au folosit de această
instituţie. În acest scop, ei au ataşat unei convenţii pure şi simple un pact afectat de
o condiţie suspensivă dar a cărei împlinire determina rezolvirea primei convenţii.
De exemplu, se încheia un contract de vânzare-cumpărare prin care Maevius
vindea un sclav lui Titus în schimbul sumei de 50 de sesterţi. Acestei convenţii pure
şi simple, cei doi adăugau un pact prin care se convenea ca în cazul în care Maevius
obţinea în decurs de un an de zile un preţ mai mare de 50 de sesterţi de la un terţ,
Titus să-i înapoieze sclavul. În cazul în care condiţia suspensivă ce afecta a doua
convenţie se îndeplinea – d.ex., apărea după 7 luni un terţ care oferea 70 de sesterţi
pentru sclavul lui Maevius-, obligaţia lui Titus asumată prin prima convenţie era
desfiinţată ca urmare a naşterii noii obligaţii de a restitui sclavul. În aceste condiţii,
pactul adăugat producea efectele unei condiţii rezolutorii faţă de contractul de
vânzare-cumpărare. În aceste condiţii, obligaţia iniţială exista până în momentul în
care se împlinea (ad quam) această condiţie rezolutorie. După împlinirea condiţiei,
obligaţia se stingea. În cazul în care condiţia rezolutorie se îndeplinea, părţile aveau
la îndemână o serie de acţiuni personale în rezolvirea contractului. Vânzătorul avea
la îndemână, în cele trei cazuri mai sus amintite, o acţiune venditi izvorâtă din
contract. În dreptul lui Iustinian i s-a pus la dispoziţie şi o acţiune preascriptis
verbis. Cumpărătorul avea la îndemână o acţiune in factum creată de edilii curuli.
Se pare că, în epoca clasică, vânzătorul nu dispunea şi de o acţiune în revendicare
pentru a urmări bunul vândut în cazul în care cumpărătorul îl alienase pendente
conditione. În dreptul lui Iustinian o asemenea soluţie a fost însă acceptată.

În cazul în care elementele esenţiale ale contractului nu erau respectate, acesta

putea fi atacat ca invalid în faţa instanţei şi declarat nul. Unele din aceste nulităţi
puteau fi invocate de drept (ipso jure) în timp ce altele trebuiau cerute pretorului
(officio pretoris).
 PATRIMONIUL

ACTIVUL PASIVUL

 Bunurile corporale / ”Bunuri necorporale /

materiale abstracte”:

 Bunurile necorporale / Obligațiile / Debitele /

abstracte: datoriile

 Drepturile reale
 Drepturile personale
/ de creanță
 Bunuri corporale
Bunuri
 Drept asupra unui bun corporale
propriu (ius in re) (se pot atinge,
 Drept asupra bunului altuia vedea, mirosi,
(iura in re aliena) auzi)

Bunul corporal se identifică cu dreptul real

Patrimoniul
Bunuri
(patrimonium)

Bunuri necorporale
Bunuri necorporale
 Drepturi personale / / abstracte:
creanțe  Drepturi reale
 Drepturi
personale
 Datorii

Bunul este abstract (nu există în lumea

concretă)
 PROCEDURA CIVILĂ DE JUDECATĂ -

PROCEDURA LEGISACȚIUNILOR

I.​ ​OBIECTIVELE SPECIFICE ALE TEMEI DE STUDIU:

· studentul trebuie să înțeleagă etapele istorice ale apariției procedurii de judecată

· studentul să fie capabil să înțeleagă importanța acțiunii de judecată

· studentul trebuie să înțeleagă care este rolul formalismului în procesul judiciar

II.​ ​COMPETENȚELE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT:

· studentul să fie capabil să enumere etapele procedurii acțiunilor legii

· studentul să fie capabil să detecteze originile romane ale procesului judiciar

modern

III. ​TERMENI DE REFERINȚĂ (CUVINTE CHEIE)​: JUDECATĂ, PROCES,

ACȚIUNE, PROCEDURĂ

IV.​ ​ STRUCTURA TEMEI DE STUDIU:

1. Procedura legisacțiunilor – caracteristici generale

2. Organizarea judecătorească

3. Tipurile de acțiuni ale legii

1
4. Faza in jure – elemente generale

5. Legis actio per sacramentum

6. Legis actio per judicis arbitrive postulatio

7. Legis actio per condictionem

8. Faza in judicio

9. Executarea sentinţei

V. REZUMAT: Procedura de judecată ​reprezintă totalitatea regulilor care stabilesc

modul în care trebuie acţionat în vederea recunoaşterii unui drept în justiţie. În
dreptul roman, ideea de procedură era redată prin sintagma “acţiuni ale legii” sau
“dreptul acţiunilor” ​(jus actionum)​. Într-o accepţiune mai largă, conceptul de acţiune
desemna aici toate acele formalităţi cerute pentru derularea unui proces. Într-un
sens restrâns, conceptul de ​acţiune d ​ esemna acel mijloc procedural pus la dispoziţie
cetăţeanului roman pentru a-şi ocroti dreptul în justiţie. Importanţa acestui mijloc
procedural era considerabilă în dreptul roman, în condiţiile în care un drept exista
doar dacă era ocrotit printr-o astfel de acţiune. De aceea, fiecărui drept îi
corespundea o acţiune, de unde şi numărul mare şi diversitatea considerabilă a
acestora. Numărul acţiunilor a crescut continuu pe măsură ce au fost create de
pretori în vederea recunoaşterii de noi drepturi. Cea mai veche procedură civilă de
judecată a fost cea a legisactiunilor. Aplicată în cea mai mare parte a epocii
Republicii, ea corespundea nevoilor unei societăţi arhaice, impregnată de religios,
care practica o economie autarhică şi ale cărei raporturi juridice erau rare.

VI.​ ​CONȚINUTUL TEMEI

1. Cea mai veche procedură civilă de judecată a fost cea ​a legisactiunilor​. Aplicată
în cea mai mare parte a epocii Republicii, ea corespundea nevoilor unei societăţi
arhaice, impregnată de religios, care practica o economie autarhică şi ale cărei
raporturi juridice erau rare. Din acest context se pot desprinde câteva trăsături
esenţiale ale procedurii legisactiunilor. Era o procedură ​legală, deoarece era creată
şi recunoscută (pentru acele acţiuni de sorginte cutumiară) prin lege şi, în special,
prin Legea celor XII Table. Era o procedură ​formalistă deoarece formele prevăzute
prin lege trebuiau respectate cu stricteţe. Modificarea unui cuvânt sau a unui gest
ritualic atrăgea nulitatea procedurii şi pierderea procesului. Era o procedură
judiciară d ​ eoarece se desfăşura în faţa unui magistrat. Nu în cele din urmă, trebuie
remarcat că această procedură ​se desfăşura în două faze​: o fază ​in jure,
desfăşurată în faţa magistratului însărcinat să organizeze instanţa şi o fază ​in judicio
(sau ​apud judicem​)​, ​desfăşurată în faţa unui judecător însărcinat să cerceteze faptele
şi să dea o sentinţă.

2
2. Organizarea judecătorească. ​În epoca regalităţii, puterea judecătorească i-a
revenit regelui. Pe măsură ce numărul proceselor s-a înmulţit, regele a păstrat doar
dreptul de a organiza instanţa, trecând unor judecători aleşi de el soluţionarea
cauzei. În epoca Republicii, locul regelui a fost luat de magistraţii dotaţi cu
imperium. Mai întâi, organizarea instanţei de judecată a căzut în sarcina consulului,
iar din anul 367 î.Hr. în sarcina unui magistrat dotat cu atribuţii în principal
judiciare: ​pretorul urban.​ După anul 242 î.Hr., organizarea proceselor dintre
cetăţeni şi peregrini a revenit pretorului peregrin. Competenţa pretorului se întindea
asupra Romei şi teritoriului italic ataşat acesteia. Pe măsură însă ce acest teritoriu s-a
extins, a fost nevoie de înfiinţarea unor auxiliari: ​praefecti jure dicundo ​care să
organizeze instanţa în baza puterilor delegate de pretor. După ce organizarea
municipală romană s-a generalizat la nivelul întregului Imperiu, sarcina judecăţii în
municipii şi colonii a revenit magistraţilor aleşi de orăşeni: ​duoviri sau ​quattuorviri
jure dicundo​. La nivelul provinciilor, sarcina judecăţii i-a revenit guvernatorului. A
doua fază a procesului se desfăşura în faţa unui jurat. Acesta era de regulă un jurat
unic numit fie judecător ​(judex), fie arbitru ​(arbiter), î​ n funcţie de obiectul litigiului.
Judecătorilor li se încredinţau litigiile în care trebuia să se dea dreptate doar uneia
dintre părţi. Arbitrilor le reveneau cazurile ce se puteau finaliza printr-o împăcare
sau o recunoaştere de către ambele părţi a soluţiei date: neînţelegerile dintre rude,
conflictele dintre vecini, ieşirile din indiviziune etc. Sarcina recrutării juratului
revenea părţilor litigante. Alegerea se făcea de comun acord. În caz de dezacord,
reclamantul făcea propuneri până când pârâtul era de acord. Mai târziu, alegerea a
fost înlocuită cu tragerea la sorţi de pe o listă ​(album) ​afişată în For şi pe care erau
înscrise numele potenţialilor juraţi. Aceşti juraţi erau persoane particulare fără
pregătire juridică şi ei urmau să judece doar în afacerea pentru care fuseseră aleşi. Ei
proveneau la început doar dintre patricieni, iar mai apoi a devenit un monopol al
senatorilor. La sfârşitul Republicii, pe listă pătrund şi elemente provenite dintre
cavaleri. După ce juratul era ales de către părţi, el depunea în faţa magistratului un
jurământ că va respecta legea, iar acesta îi dădea împuternicirea de a da sentinţa ​(ius
dicere). P​ e lângă judecătorii unici, existau şi judecători multiplii: restitutorii
(recuperatores), ​ce judecau litigii între romani şi străini, ​decemvirii, c​ e judecau
procese între cetăţenii romani privind liberatatea persoanelor şi ​centumvirii, ​care
judecau procese privind moştenirile şi proprietatea.

3. Gaius, în ​Instituţiile sale (IV.12), stabileşte existenţa a cinci astfel de acţiuni ale
legii: ​sacramentum​, ​judicis postulatio​, ​condictio,​ ​manus iniectio şi ​pignoris capio​.
Doar primele trei acţiuni ale legii reprezintau proceduri propriu-zise de judecată în
cadrul cărora se urmărea stabilirea unui drept contestat. Toate se desfăşurau prin
cele două faze amintite: ​in ​jure şi ​in ​judicio​. Ultimele două erau proceduri de
executare: prima decurgea din sentinţa dată de judecător iar ultima, având un
caracter extrajudiciar, era o reminiscenţă a vechii justiţii private.

4. ​Faza in jure. ​Faza ​in jure se desfăşura în faţa magistratului şi avea loc în
comitium –locul unde se întruneau adunările poporului. Mai târziu locul său de
judecată a fost mutat în ​Forum.​ Rolul magistratului în această fază nu era de a
evalua faptele prezentate lui şi de a da o sentinţă ci ​de a organiza instanţa​. Astfel,
obiectul acestei faze era precizarea cererilor părţilor litigante şi desemnarea unui
judecător însărcinat să le analizeze. Atribuţiile magistratului în faza ​in jure aveau la
bază puterea de “a spune dreptul” ​(ius dicere) c​ u care el era învestit. Izvorâtă din

3
imperium-ul magistratului, ​jurisdictio îl îndreptăţea pe acesta să pronunţe cel puţin
unul din cele trei verbe: do, dico, addico. ​El pronunţa cuvântul ​dare ​pentru a da un
judecător, cuvântul ​addicere pentru a atribui un lucru sau o persoană celui care
reclamă fără a întâlni o contestare şi cuvântul ​dicere ​când atribuia provizoriu uneia
dintre părţi posesia bunurilor aflate în litigiu ​(vindiciae). Având în vedere rolul activ
al lor în legarea procesului, prezenţa ambelor părţi în faţa magistratului –
reclamantul ​(actor, petitor) ş​ i pârâtul ​(reus)​- era indispensabilă pentru desfăşurarea
procesului în prima fază. Prezenţa părţilor trebuia să fie personală, în această epocă
neacceptându-se reprezentarea judiciară decât în cazuri excepţionale. Chemarea
pârâtului la proces era sarcina reclamantului. Citarea se putea face doar în locuri
publice (domiciliul cetăţeanului roman era sacru) prin adresarea cuvintelor: ​in ius te
voco. ​În cazul în care pârâtul nu se conforma citaţiei, reclamantul avea dreptul să-l
aducă prin forţă în faţa magistratului. Dacă pârâtul era bătrân sau bolnav, trebuia să
i se pună la dispoziţie o căruţă. Pentru a se sustrage acestei proceduri brutale de
citare, pârâtul putea constitui un ​vindex. ​Acesta era o rudă sau un prieten care,
eliberându-l pe pârât de sarcina de a se prezenta imediat în instanţă, se angaja să
asigure prezenţa acestuia în faţa magistratului la un termen ulterior. În caz de
neprezentare a pârâtului, vindexul putea fi chemat în faţa instanţei pentru a
răspunde de neîndeplinirea obligaţiei astfel asumate. Odată compărut în faţa
magistratului, pârâtul putea avea trei feluri de atitudini. În primul rând, el putea
recunoaşte pretenţia reclamantului ​(confessio in jure). ​În al doilea rând, el putea
refuza să pronunţe formulele sacre şi să realizeze gesturile necesare legării procesului
(indefensio).​ În aceste două cazuri, magistratul, luând act de atitudinea pârâtului,
dădea câştig de cauză reclamantului care putea trece la executare. În al treilea rând,
pârâtul putea respinge pretenţia reclamantului caz în care procesul îşi continua
cursul trecând în faza ​in​ ​judicio​.

5. Legis actio per sacramentum​. ​Sacramentum ​a reprezentat cea mai veche şi

mai larg aplicată acţiune a legii. Faţă de celelalte, ea a reprezentat procedura comună
în materie de judecată civilă. Dacă obiectul procesului era un drept real, judecata se
făcea după formalităţile lui ​sacramentum in rem i​ ar dacă obiectul procesului era un
drept personal, judecata se făcea după formalităţile lui ​sacramentum in personam.
Detalii s-au păstrat doar asupra ​lui ​sacramentum in rem​, a ​ le cărui formule vor fi
prezentate în continuare. Revendicarea ​(vindicatio) ​şi ​contra-revendicarea
(contravindicatio). P​ rocesul debuta cu o revendicare a stăpânirii bunului litigios de
către părţile prezente în faţa magistratului. Deoarece nu exista o diferenţă între
dreptul de proprietate şi bunul asupra căruia acesta se exercita, bunul litigios trebuia
să fie prezent în instanţă. Bunurile mobile erau prezente în întregime, iar din cele
imobile se aducea o bucată ce simboliza întregul lucru (o bucată de pământ, o
cărămidă dintr-o casă etc.). Fiecare parte, pe rând, atingea bunul cu o nuia ​(festuca)
pronunţând o fomulă ritualică pe care Gaius o exemplifica având ca obiect un sclav:
Declar că acest sclav ​(teren, casă etc.) ​este al meu după dreptul quiritar în
conformitate cu cauza sa. După cum am spus, iată, am pus nuiaua pe tine. F ​ ără a se
distinge între calitatea lor de reclamant sau pârât, părţile nu făceau decât să-şi
exprime pretenţiile lor contradictorii cu privire la stăpânirea bunului litigios. În acest
moment, ca expresie a intervenţiei autorităţii statale în conflictul privat, magistratul
cere părţilor să lase bunul litigios: ​Lăsaţi amândoi sclavul! Ca urmare, între cele
două părţi se încheagă un dialog menit să stabilească dreptul în baza căruia pârâtul
stăpâneşte bunul litigios. Părţile nu mai pronunţă aceeaşi formulă: cel care a realizat

4
primul vindicta, identificat acum cu reclamantul, cere pârâtului să-şi justifice juridic
situaţia: ​Cer să-mi spui în temeiul cărui drept ai revendicat scalvul? F​ ără a-şi dovedi
dreptul, pârâtul face apel la ​vindicatio:​ ​Mi-am exercitat dreptul atingând ​(sclavul)
cu nuiaua. Nemulţumit de răspunsul pârâtului, reclamantul îl provoca la
sacramentum: Fiindcă ai revendicat pe nedrept, te provoc la sacramentum de 500
de aşi. ​Pârâtul pronunţa şi el aceeaşi formulă. Valoarea lui ​sacramentum e​ ra de 50
sau 500 de aşi, în funcţie de cum valoarea bunului litigios era mai mică sau mai mare
de 1000 de aşi. În aceste condiţii, soluţionarea procesului nu mai avea în vedere
dreptul asupra bunului litigios. Judecătorul urma să statueze direct care
sacramentum era just ​(iustum) ş​ i care injust ​(iniustum) ş​ i doar indirect în privinţa
bunului aflat în dispută. După îndeplinirea acestor formalităţi, magistratul încredinţa
cu titlu provizoriu posesia bunului uneia dintre părţile litigante. Aceasta trebuia să
constituie nişte ​garanţi ​(praedes litis et vindiciarum) ​care să asigure predarea
bunului şi a fructelor sale în cazul în care respectiva parte pierdea procesul.

Prima fază a procesului culmina cu ​alegerea judecătorului de către părţi şi

legarea procesului ​(litis contestatio). Litis contestatio ​reprezenta luarea de către
magistrat a celor prezenţi ca martori ​(Fiţi martori!) ai îndeplinirii corecte de către
părţi a formulelor de judecată şi a caracterului contradictoriu al pretenţiilor lor. Prin
aceasta poziţiile procesuale ale părţilor erau definitiv fixate fără a se mai putea reveni
ulterior asupra a aceea ce acestea afirmaseră. Procesul urma să continue în faza ​in
judicio.

6. ​Mult mai simplă decât ​sacramentum,​ această procedură îşi are originea tot în
Legea celor XII Table. Spre deosebire de ​sacramentum c​ are era o acţiune a legii
generală, ​judicis arbitrive postulatio ​se aplica doar în cazurile speciale prevăzute de
lege. Gaius (IV.17a), exemplificând, pomeneşte despre ​sponsio​, împărţirea unei
moşteniri şi ieşirea din indiviziune. Deşi este mult mai simplă decât ​sacramentum,
acestă procedură nu este lipsită de formule de judecată. În cazul unei acţiuni izvorâtă
din sponsio ​(ex sponsione) r​ eclamantul declara: ​Declar că tu ai datoria de a-mi da
10.000 în baza promisiunii tale solemne. Îţi cer să recunoşti sau să negi acest lucru.
Dacă pârâtul recunoaşte, se trecea imediat la executare D ​ acă pârâtul nu recunoaşte
datoria, reclamantul declara: ​Deoarece negi acest lucru îţi cer ţie, pretore, să
numeşti un judecător sau un arbitru. P ​ retorul numea un judecător sau un arbitru în
funcţie de natura obiectului litigiului. Spre deosebire de ​sacramentum, ​judecătorul
se pronunţa direct asupra obiectului litigiului şi avea o mare libertate de apreciere
ţinând cont de datele complexe ale cauzei şi dând o soluţie dintre mai multe posibile.

7. Legis actio per condictionem. ​Această acţiune a legii a fost introdusă prin
legile ​Silia ​şi ​Calpurnia ​între jumătatea sec. III î.Hr. şi începutul sec. II î.Hr. în
scopul de a înlocui procedura ​per sacramentum ş​ i pe cea ​per judicis postulatio
(Gaius IV.20). Ca şi ​judicis postulatio, ​era o acţiune specială ce se aplica doar la
cazurile prevăzute de lege: o anume sumă de bani sau un lucru cert. Spre deosebire
de aceasta, noua procedură era abstractă: reclamantul nu amintea cauza juridică pe
care îşi baza plângerea. Între reclamant şi pârât avea loc un schimb de replici în care i
se cerea pârâtului să-şi recunoască datoria. Dacă acesta nega, reclamantul îl obliga să
se prezinte în faţa magistratului peste 30 de zile pentru ca acesta să desemneze un

5
judecător ​(condictio). ​În faţa magistratului, părţile se angajau să plătească celui ce
câştiga procesul 1/3 din valoarea obiectului litigios.

8. Faza in judicio ​se desfăşura în faţa judecătorului la 30 de zile de la desemnarea

sa. Acesta, la fel ca şi magistratul, a judecat mai întâi în ​comitium iar apoi în ​Forum​.
Şi în faţa judecătorului, prezenţa părţilor era necesară şi personală. Acum, însă, nu
mai existau proceduri menite să asigure prezenţa pârâtului. În cazul în care una
dintre părţi nu se prezenta până la amiază şi nu invoca scuze acceptabile pentru
aceasta, judecătorul urma să dea câştig de cauză părţii prezente. ​Obiectul acestei
faze era analizarea pe fond a pretenţiilor părţilor şi darea unei sentinţe.
Analiza pretenţiilor părţilor se făcea în lipsa oricăror gesturi sau formule
ritualice complicate. Părţile îşi expuneau liber, ele însele sau prin intermediul unor
avocaţi, argumentele. Acestea erau întărite cu probe mai mult de natură orală
(martori) decât de natură scrisă. În baza acestora, judecătorul urma să statueze cine
are dreptate – în cazul lui ​sacramentum e​ l decidea al cui jurământ era ​iustum sau
iniustum​. Sentinţa se dădea de regulă până la lăsarea nopţii. Dacă procesul se
prelungea, urma să fie întrerupt şi reluat a doua zi dimineaţa. Judecătorul statua
liber, în baza propriei conştiinţe. În cauzele mai dificile, însă, el făcea apel la avizele
jurisconsulţilor pentru ca decizia sa să fie bine fundamentată juridic. Sentinţa se
dădea în ultima zi de judecată. Pronunţarea acesteia era obligatorie, judecătorul
neputând să se sustragă de la soluţionarea cauzei. În cazul lui ​sacramentum in rem,
partea al cărei jurământ era injust pierdea procesul şi trebuia să verse 50 sau 500 de
aşi la trezoreria statului în funcţie de valoarea obiectului litigios. În cazul lui ​judicis
​ acă obiectul procesului era o sumă de bani, judecătorul fixa
postulatio şi ​condictio, d
suma ce trebuia să fie plătită de debitor. În cazul în care obiectul procesului era un
bun, sentinţa putea ​invita pe debitor să remită bunul în natură fără a exista o
veritabilă condamnare la remiterea bunului însuşi.

9. Executarea sentinţei ​Sentinţa dată de judecător exprima doar opinia acestuia

în privinţa cauzei respective, neavând forţa unui act de autoritate. De aceea,
executarea sentinţei revenea părţii ce a câştigat procesul şi nu autorităţilor de stat. În
cazul lui ​sacramentum in rem, s​ ituaţia diferea după cum bunul fusese încredinţat
sau nu părţii care câştigase procesul. Dacă cel ce câştigase procesul deţinea şi posesia
bunului, lucrurile erau clare: acesta dobândea proprietatea bunul respectiv, iar
executarea sentinţei era încheiată. Dacă bunul fusese încredinţat provizoriu părţii
care pierduse procesul şi refuza să-l remită de bună voie părţii adverse, aceasta se
îndrepta împotriva acelor ​praedes litis et vindiciarum c​ onstituiţi ca şi garanţi. Între
câştigătorul procesului şi ​praedes avea loc un nou proces în urma căruia acesta nu
dobândea bunul în cauză, ci cel mult o sumă de bani provenită din nerealizarea
promisiunii garanţilor.

În cazul în care obiectul procesului fusese un drept personal, se recurgea pentru

executarea sentinţei la procedura lui ​manus iniectio. ​Fiind o procedură de
executare silită, la ​manus ​iniectio se recurgea doar în cazul în care, în decurs de 30
de zile de la darea sentinţei, cel ce pierduse procesul –fie pentru că recunoscuse
datoria, fie pentru că fusese condamnat ​(iudicatus)-​ nu achitase de bună voie suma
de bani, nu predase bunul sau nu executase prestaţia ce făcea obiectul litigiului. De
aceea, în acest caz exista o ​manus iniectio iudicati. După 30 de zile, câştigătorul
procesului (creditorul) îl aducea din nou pe adversarul său (debitorul) în faţa

6
magistratului. Deoarece sentinţa dată de judecător nu era un act de autoritate, iar cel
ce pierduse procesul nu era legat de ea, era nevoie de un nou proces prin care
magistratul să ordone executarea sentinţei. În faţa magistratului, câştigătorul
procesului punea mâna pe adversar declarând, de exemplu: ​Deoarece ai fost
condamnat la plata a 10.000 de sesterţi faţă de mine şi nu i-ai plătit, pentru
aceasta eu îţi aplic punerea mâinii (manus iniectio judicati). ​În urma recunoaşterii
pretenţiilor câştigătorului procesului de către magistrat ​(addictio), ​punerea mâinii
echivala cu luarea în stăpânire a debitorului de către creditor. În aceste condiţii,
executarea silită urma să se facă asupra persoanei debitorului şi nu asupra
patrimoniului acestuia. După această procedură, debitorul era obligat să execute. În
condiţiile în care obiectul litigiului era un bun cert sau o prestaţie de a face, era
nevoie de echivalarea prealabilă în bani a acestuia ​(arbitrium liti aestimande).

În cazul în care debitorul nu dorea să execute, el putea constitui un ​vindex.

Contestând legitimitatea lui ​manus iniectio, a ​ cesta se substituia debitorului. Între
creditor şi ​vindex se deschidea un nou proces cu privire la ​manus iniectio aplicat
debitorului. Dacă se constata că ​vindex-​ ul împiedicase pe nedrept executarea silită a
debitorului, el era supus la plata dublului sumei pe care trebuia să o achite acesta.
Dacă debitorul nici nu achita şi nici nu constituia un ​vindex​, creditorul avea dreptul
să-l închidă în închisoarea sa privată. Legea celor XII Table stabilea atât greutatea
lanţurilor, cât şi cantitatea de mâncare pe care debitorul urma s-o primească zilnic.
De-a lungul a 60 de zile, debitorul era scos la trei târguri succesive unde creditorul
aducea la cunoştinţă publicului suma datorată de acesta. Dacă nimeni nu se oferea să
plătească, debitorul putea fi ucis, vândut ca sclav sau pus să muncească în contul
datoriei sale.

Pignoris capio ​era o procedură arhaică, reminiscenţă a vechii justiţii private, prin
care creditorul lua ​(capio) ​drept gaj ​(pignus) ​un bun aparţinând debitoului până
când acesta urma să-şi achite obligaţia ce o datora. De aceea, ​pignoris ​capio nu era o
procedură propriu-zisă de executare silită: ea nu viza satisfacerea directă a creanţei
creditorului din patrimoniul debitorului, ci era o măsură de constrângere indirectă a
debitorului de a-şi plăti datoria. ​Această execuţie nu decurgea însă dintr-o sentinţă
de judecată. Procedura era extrajudiciară, se putea realiza chiar într-o zi nefastă, în
lipsa magistratului şi chiar a debitorului. Creditorul pronunţa nişte cuvinte solemne
în prezenţa unor martori, pentru a deosebi luarea de gaj de tâlhărie sau de furt.
Etatizarea treptată a procedurii a impus aplicarea ei doar în anumite cazuri de
interes public şi în limitele prevăzute de lege. Astfel, puteau beneficia de ea doar unii
creditori: cel ce vânduse unei persoane un animal destinat sacrificiului, cel ce
închiriase un animal unei persoane cu scopul de a folosi chiria în scop religios,
soldaţii ce nu-şi primiseră banii de soldă sau plata întreţinerii calului de la cei ce erau
obligaţi s-o facă fiind scutiţi de serviciul militar, societăţile de publicani ce strângeau
impozitele pe care cetăţenii le datorau statului. ​Creditorul nu putea dispune de bunul
luat în gaj. El trebuia păstrat până când debitorul îşi achita datoria sau intenta un
proces prin care urma să se stabilească dacă creditorul a procedat legal când a recurs
la ​pignoris​ ​capio.​

7
VII. BIBLIOGRAFIE COMPLEMENTARĂ NECESARĂ APROFUNDĂRII:

M. Guțan, Drept privat roman, ​op.cit., pp. 65-91

V. Hanga​, Drept privat roman, op.cit., pp. 59-71

V. Hanga, M. D. Bocșan​, op.cit., pp. 53-59

M. V. Jakotă​, Dreptul roman, vol. I, op.cit., pp. 110-128

E. Molcuț​, ​E. Oancea​, op.cit., pp. 59-85

Timpul necesar studiului: 2,5 h sau 30 min. / zi

VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE:

1)​ ​Care sunt caracteristicile procedurii legisacţiunilor?

__________________________________________________________
__________________________________________________________
__________________________________________________________
_________________________________________________________

2)​ ​Care sunt etapele fazei in iure în procedura legisacţiunilor ?

__________________________________________________________
__________________________________________________________
__________________________________________________________
__________________________________________________________
__________________________________________________________
__________________________________________________________
__________________________________________________________

8
3)​ ​Care sunt etapele fazei in iudicio în procedura legisacţiunilor ?

__________________________________________________________
__________________________________________________________
__________________________________________________________
__________________________________________________________
__________________________________________________________
__________________________________________________________
__________________________________________________________

4) Cum se executa sentinţa în procedura legisacţiunilor?

__________________________________________________________
__________________________________________________________
__________________________________________________________
__________________________________________________________
__________________________________________________________
__________________________________________________________
__________________________________________________________
________________________________________________________

IX. TESTE DE AUTOEVALUARE:

1.​ ​Legisacțiunile reprezintă:

a) procedura civilă ordinară de judecată

b) acțiuni de judecată reglementate de vechiul drept roman

c) legi care reglementează dreptul la acțiune al cetățeanului roman

2.​ ​Citarea la proces a apârâtului era făcută de către:

a) statul roman

b) vecinul cetățeanului roman

9
 c) reclamant

3.​ ​Prima fază a procesului de judecată se termina cu:

a) provocarea la sacramentum

b) încredințarea provizorie a bunului aflat în litigiu

c) litis contestatio

4.​ ​În cazul legis actio per sacramentum in rem, sentința se dădea:

a) în bani

b) asupra bunului aflat în litigiu

c) asupra justeței sau injusteței lui sacramentum

5.​ ​Pignoris capio este:

a) o procedură de judecată

b) o acțiune a legii

c) o procedură de executare silită

TESTE DE EVALUARE:

1.​ ​Magistratul roman era competent:

a) să organizeze instanța

b) să dea o sentință de judecată

10
 c) să citeze pe părât la judecată

2.​ ​În fața magistratului, pârâtul putea:

a) să-l acuze pe reclamant

b) să nege pretenția reclamantului

c) să refuze să pronunțe formulele sacramentale

3.​ ​Judecătorul roman:

a) cita pârâtul și organiza instanța

b) dădea o sentință

c) punea sentința în executare

4.​ ​Executarea silită a sentinței avea loc în cazul în care:

a) pârâtul nu executase de bună voie sentința de condamnare

b) pârâtul executase doar o parte a sentinței de condamnare

c) pârâtul nu era de acord cu sentința de condamnare

5.​ ​Manus iniectio presupunea:

a) arestarea condamnatului de către autoritățile statului

b) luarea în stăpânire a condamnatului de către reclamant

c) arestul la domiciliu al condamnatului

11
 PROCEDURA CIVILĂ DE JUDECATĂ –
PROCEDURA EXTRAORDINARĂ

OBIECTIVELE CURSULUI:

•studentul să înțeleagă importanța etatizării procesului civil roman

•studentul să fie capabil să înțeleagă importanța citării în judecată
•studentul trebuie să înțeleagă care sunt mecanismele executării silite în procedura
extraordinară

COMPETENȚELE DOBÂNDITE DE STUDENT:

•studentul să fie capabil să etapele procedurii de judecată

•studentul să fie capabil să detecteze originile romane ale procesului judiciar
modern

CUVINTE CHEIE: PROCEDURĂ, ACȚIUNE, SENTINȚĂ, EXECUTARE

SILITĂ

REZUMAT

Noua procedură de judecată civilă a apărut şi s-a dezvoltat în condiţiile instaurării

Imperiului şi creşterii treptate a puterii imperiale. Ea îşi avea originea în procedura
de judecată aplicată de magistraţi în materie administrativă. După instaurarea
Imperiului, rolul acestei proceduri extraordinare a sporit, pe măsură ce numărul şi
importanţa funcționarilor imperiali au crescut. Însărcinaţi cu atribuţii de judecată
în materie civilă, în defavoarea vechilor magistraţi republicani, funcţionarii
imperiali au extins procedura extraordinară şi în materie de judecată civilă. Justiţia
imperială utiliza şi ea, la rândul ei, noua procedură în materie civilă. În aceste
condiţii, vechea ordo judiciorum privatorum a fost înlocuită treptat cu noua
procedură extra ordinem, pentru ca în epoca Dominatului ea să dispară complet.
Procedura extraordinară diferea fundamental de celelalte două.

Ea era lipsită de formalităţi excesive de-a lungul întregii sale desfăşurări.

Procedura de judecată era acum în întregime etatizată: judecătorul avea mijloacele
necesare pentru a asigura prezenţa pârâtului în instanţă şi executarea sentinţei. Ea
şi-a pierdut caracterul public, devenind secretă: procesul nu se mai desfăşura în
Forum, ci într-o clădire unde aveau acces doar părţile şi reprezentanții lor. Cea
mai importantă diferenţă rezida în caracterul unitar al noii proceduri: procesul nu
se mai desfăşura în două faze, ci decurgea în întregime în faţa aceluiaşi judecător.
Acesta organiza instanţa şi dădea în final o sentinţă.

ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ
Locul magistraţilor republicani în organizarea procesului a fost luat de
funcţionarii imperiali numiţi de Împărat şi organizaţi într-o ierarhie în vârful
căreia se afla Împăratul însuşi. Acestuia şi consiliului auditor din jurul său îi
revenea sarcina judecăţii supreme. La nivelul celor patru prefecturi ale Imperiului
(Orientul, Iliria, Galia şi Italia), competenţă judecătorească aveau prefecţii
pretoriului (praefecti praetorio), iar la nivelul diocezelor, locţiitorii (vicarii)
acestora. La nivelul provinciilor judecau în continuare guvernatorii. În Roma
aveau competența de judecată prefectul oraşului, prefectul gărzilor de noapte şi
prefectul aprovizionării, fiecare în domeniul atribuţiilor sale administrative.

DESFĂȘURAREA PROCESULUI

A. Citarea pârâtului a trecut complet în sarcina judecătorului care putea recurge

în acest sens la forţă. Etatizarea citării în judecată s-a realizat în trei etape:

1. În epoca Principatului, a apărut tendinţa intervenţiei active a magistratului în

citarea pârâtului. În cadrul procedurii extra ordinem judecătorul cita, la cererea
reclamantului, pe pârât, adresându-i o chemare verbală în judecată – denuntiatio
- printr-unul din agenţii săi.
2. În anul 322, împăratul Constantin cel Mare a generalizat procedura lui
denuntiatio care a dobândit denumirea de litis denuntiatio. Noua procedură a
înlăturat complet citarea privată realizată de reclamant şi s-a aplicat în perioada
sec. IV-V. Litis denuntiatio era tot o citare în judecată adresată de reclamant
pârâtului. Spre deosebire de denuntiatio, ea avea un caracter scris şi era prezentată
în prealabil judecătorului însoţită de o cerere prin care îşi fonda pretenţiile. Dacă
judecătorul considera fondată pretenţia, trimitea cererea pârâtului printr-unul
dintre agenţii săi. În consecinţă, pârâtul putea astfel cunoaşte obiectul acţiunii
reclamantului. La citaţie pârâtul răspundea printr-un libell. În 4 luni de la citaţie,
părţile erau obligate să se prezinte în instanţă. Dacă reclamantul nu apărea, el
pierdea procesul. Dacă pârâtul nu apărea, el putea fi judecat în lipsă.
3. Parţial în sec. V şi definitiv în epoca lui Justinian, litis denuntiatio a fost
înlocuită de citarea prin libel. Cu ajutorul unui jurisconsult, reclamantul redacta o
cerere (libell) prin care cerea judecătorului autorizaţia de a-l cita pe pârât.
Remiterea acestei cereri reprezenta o postulatio simplex. În cerere erau expuse
sumar pretenţiile reclamantului şi mijloacele de drept invocate. Cererea era
înregistrată iar judecătorul se pronunţa asupra ei. Dacă o găsea fondată, acesta
emitea un decret prin care autoriza citarea. Libellul şi decretul de citare erau
notificate pârâtului de către agentul instanţei (executor) care era însărcinat cu
aducerea, chiar prin forţă, a pârâtului în faţa instanţei. În urma notificării, pârâtul
era obligat să se supună sau să conteste pretenţia opunând un libellus
contradictionis în care indica mijloacele sale de apărare.
B. Organizarea instanţei se realiza în zilele permise acum de către calendarul
creştin. Părţile puteau fi prezente atât în persoană cât şi prin reprezentanţi.
Prezenţa pârâtului în instanţă putea fi asigurată prin forţă. Judecătorul putea însă
cere în prealabil pârâtului promisiunea întărită cu garanţii (cautio iudicio sisti) că
se va prezenta la data fixată pentru proces. Dacă pârâtul nu se prezenta, el se
expunea la o sancţiune pecuniară pentru încălcarea promisiunii sale. Dacă pârâtul
tot nu apărea în faţa instanţei, el putea, după o triplă citaţie rămasă fără răspuns,
să fie declarat neascultător (contumax) şi judecat în lipsă. În epoca lui Justinian,
judecata în lipsă se putea aplica şi reclamantului.

C. Rolul părţilor era de a-şi expune, direct sau prin avocaţii lor, fără nici un fel
de formalitate, pretenţiile. Judecătorul putea interveni activ în această expunere
punând întrebări în interesul aflării adevărului. Expunerea pretenţiilor era însoţită
de prezentarea probelor. Sarcina probei revenea celui care susţinea şi nu celui care
nega: de regulă reclamantului dar şi pârâtului în cazul în care ridica o excepţie.
Jurământul era practicat în continuare, fiind aşezat acum pe baze creştine.
Jurământul putea fi cerut cu privire la obiectul litigiului de către părţi una alteia
(necesar), dar şi de către judecător părţilor (supletoriu). Se puteau utiliza în
continuare prezumţiile. Probele cu martori şi-au pierdut considerabil din forţă în
faţa probelor scrise. S-a stabilit că mărturia nu putea fi folosită împotriva unui
înscris autentic sau a unui înscris privat verificat. În măsura în care probele orale
au mai fost utilizate, s-a stabilit că nu putea fi acceptat un singur martor (testis
unus, testis nullus). Deoarece ideea probelor legale nu apăruse încă, judecătorul
era liber să ţină cont sau nu de probele expuse.

D. Litis contestatio avea loc în momentul expunerii pretenţiilor părţilor: naratio

negotii de către reclamant şi contradictio de către pârât. Legarea procesului nu
mai avea însă efectele din epoca procedurii formulare. Ea nu fixa ireversibil
elementele procesului: se putea ţine cont de noile fapte, se puteau corecta erorile
din pretenţiile reclamantului, se puteau introduce excepţiile pe care pârâtul nu le
introdusese la debutul procesului. În acelaşi timp, litis contestatio nu mai consuma
acţiunea reclamantului, aceasta putând fi reluată în anumite condiţii. Pe de altă
parte, legarea procesului reprezenta momentul la care judecătorul se raporta
pentru stabili justeţea reclamaţiei şi elementele de drept şi de fapt ale cauzei.

E. Sentinţa era dată de judecător în baza conştiinţei sale. El se bucura de o

libertate incomparabil mai mare decât în procedura formulară: nu mai era limitat
de existenţa unei formule de judecată şi nu mai era obligat să-l condamne pe pârât
la plata unei sume de bani. El putea condamna atât pe reclamant cât şi pe pârât în
funcţie de obiectul procesului: la restituirea lucrului, la executarea prestaţiei
datorate sau la plata unei sume de bani.

F. Căile de atac. Sentinţa putea fi atacată cu apel în faţa instanţei care a emis-o,
de regulă, dar şi direct în faţa instanţelor ierarhic superioare. Apelantul parcurgea
scara ierarhică a instanţelor de judecată până se ajungea la instanţa supremă:
Împăratul. Apelul era suspensiv de executare şi devolutiv de instanţă: sentinţa
apelată nu putea fi pusă în executare până când instanţa de apel se pronunţa, iar
în judecarea apelului, instanţa trebuia să statueze din nou asupra fondului cauzei.
În cazul în care un împricinat era împiedicat să apeleze de către reaua voință a
judecătorului, acesta avea o cale de atac subsidiară – supplicatio – prin care se
putea adresa direct Împăratului. Acesta urma să trimită cauza spre rejudecare unui
judecător ales de el.

G. Executarea sentinţei nu mai era lăsată la latitudinea părţii ce câştiga procesul,

ci era preluată în întregime de către stat. În cazul în care condamnatul nu executa
de bunăvoie, se aplica executarea silită. Aceasta era fie în natură, fie pecuniară,
fie personală. În cazul în care condamnarea viza un bun, iar condamnatul nu-l
restituia de bună voie, revenea agenţilor judecătorului sarcina de a-l procura
utilizând, la nevoie, chiar şi forţa. În cazul în care executarea în natură nu era
posibilă sau condamnarea viza o sumă de bani, executarea pecuniară se făcea fie
prin intermediul lui distractio bonorum, fie prin luare de gaj. Izvorâtă din judecată,
această luare de gaj (pignus ex causa iudicati captum) era realizată de agenţii
judecătorului şi viza în ordine, mobilele, imobilele şi creanţele condamnatului.
Dacă acesta nu plătea, bunurile erau vândute până la limita satisfacerii creanţei
sau creanţelor în cauză. Luarea de gaj a devenit procedura normală de executare
asupra bunurilor în epoca Dominatului. Execuţia personală se aplica doar în cazul
în care acesta se opunea executării pecuniare prin vânzarea bunurilor luate în gaj.
După ce, în 388, închisoarea privată a fost interzisă, împrizonierarea se făcea în
închisorile statului.

Întrebări recapitulative:
1) Cum se desfăşura procesul în procedura extraordinară?

Bibliografie complementară necesară aprofundării:

M. Guțan, Drept privat roman, op.cit., pp. 65-97

V. Hanga, Drept privat roman, op.cit., pp. 59-97
V. Hanga, M. D. Bocșan, op.cit., pp. 52-74
M. V. Jakotă, Dreptul roman, vol. I, op.cit., pp. 110-152
E. Molcuț, E. Oancea, op.cit., pp. 59-85

Timpul necesar studiului: 2,5 h sau 30 min. / zi

TESTE DE AUTOEVALUARE:

1. Procedura extraordinară este:

a) o procedură penală de judecată

b) o procedură care se derulează într-o singură fază
c) o procedură de judecată etatizată

2. Citarea la proces a pârâtului este realizată de:

a) rudele reclamantului
b) reclamant cu ajutorul statului
c) doar de către stat

3. Sarcina probei revine:

a) reclamantului
b) pârâtului
c) judecătorului

4. Sentința se dă:

a) de către același judecător care a organizat instanța

b) de către magistratul roman
c) de către împărat

5. Executarea silită a condamnatului se realizează cu prioritate asupra:

a) patrimoniului
b) persoanei
c) nu există executare silită
PROCEDURA CIVILĂ DE JUDECATĂ – PROCEDURA FORMULARĂ

Obiectivele cursului:

•studentul să înțeleagă importanța formulei de judecată în cadrul procesului civil

roman
•studentul să fie capabil să înțeleagă importanța acțiunii de judecată
•studentul trebuie să înțeleagă care sunt mecanismele funcționării procedurii
pretoriene de creare a dreptului

Competențele dobândite de student:

•studentul să fie capabil să întocmească o formulă de judecată

•studentul să fie capabil să detecteze originile romane ale procesului judiciar
modern

CUVINTE CHEIE: FORMULĂ, ACȚIUNE, EXECUTARE SILITĂ

1. Rezumat: Apărută treptat în practica instanţelor romane, noua procedură

ordinară numită procedura formulară a fost legalizată de legea Aebutia apărută în
sec. II î.Hr. (undeva între 149 şi 126 î.Hr.). Această lege nu a abrogat procedura
legisactiunilor ci a permis folosirea celor două proceduri în paralel, la alegerea
părţilor. Avantajele noii proceduri au determinat însă căderea în desuetudine a
procedurii legisactiunilor astfel că o lege Iulia judiciaria din anul 17 î.Hr. a
abrogat-o. Sacramentum se mai putea folosi doar în faţa tribunalului centumvirilor
şi în procesele de reclamare a unei succesiuni. Procedura formulară este legală,
deoarece decurge şi ea din lege. Ea este o procedură suplă, fiind lipsită de
formulele şi gesturile ritualice specifice procedurii legisactiunilor. Ea avea acum
la bază o formula pe care magistratul o redacta împreună cu părţile litigante în
baza pretenţiilor ridicate liber de către acestea. În acelaşi timp, ea era o procedură
maleabilă nefiind limitată la cazurile strict prevăzute de lege. În baza rolului activ
pe care-l dobândeşte acum, pretorul putea crea noi acţiuni, dând naştere prin
aceasta unor noi drepturi. Având în vedere strânsa legătură dintre acţiune şi drept,
se ajunge ca fiecărui drept să-i corespundă o acţiune specifică. Fiecare acţiune
avea caracterul ei propriu, un nume şi o formulă proprii. Procedura formulară are
şi un caracter judiciar deoarece se desfăşoară în faţa unei instanţe. Ea îşi menţine
şi structura în două faze – in jure şi in judicio- ca expresie a menţinerii încă vii a
urmelor vechii justiţii private.

2. ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ. Ca şi în procedura legisactiunilor,

faza in iure se desfăşura în faţa magistratului. Pentru Roma şi întreaga Italie,
rămânea în continuare competent pretorul urban –pentru procesele dintre cetăţeni-
şi pretorul peregrin pentru procesele între peregrini şi cele între cetăţeni şi
peregrini. De îndată ce locuitorii Italiei au primit cu toţii cetăţenia romană şi
regimul municipal a fost extins, locul delegaţilor pretorului (praefecti jure
dicundo) a fost luat de magistraţii municipali. La nivelul provinciilor, dreptul de
a organiza instanţa revenea guvernatorului. Deasupra tuturor, având o competenţă
materială şi teritorială generală, stătea împăratul. Competenţa de judecată a
magistratului era determinată în principiu de domiciliul pârâtului. Urma, în
consecinţă, să organizeze instanţa magistratul pe a cărui rază teritorială domicilia
pârâtul. Conceptul de domiciliu avea însă mai multe sensuri. El desemna în primul
rând locul de naştere al pârâtului; în al doilea rând, desemna locul efectiv de
rezidenţă şi, în al treilea rând, prin domiciliu se înţelegea Roma, considerată patria
comună a tuturor cetăţenilor romani (Roma comunis nostra patria est). Ca atare,
reclamantul putea cita pe pârât în faţa oricăreia dintre instanţele pe a căror rază
teritorială se afla unul dintre cele trei tipuri de domiciliu. Pe lângă criteriul
domiciliului (forum domicilii), se putea ţine cont şi de locul săvârşirii delictului
(forum delicti) sau de locul unde se încheiase contractul (forum contractus).
Părţile litigante puteau conveni însă să se judece înaintea oricărei instanţe doreau.

A doua fază a procesului – in iudicio - se desfăşura în faţa judecătorului.

Judecătorul unic era ales de comun acord de către părţi de pe album. Acesta era
actualizat anual de către pretorul urban şi cuprindea persoane libere, în vârstă de
cel puţin 25 de ani şi dispunând de o anume avere. Dacă una din părţi nu era de
acord cu persoana judecătorului, cealaltă putea s-o aleagă singură. Judecătorul
putea fi ales şi din afara lui album. A continuat şi practica tragerii la sorţi a
judecătorului dintre cei al căror nume se găsea pe album. Judecătorul depunea un
jurământ în faţa magistratului şi era împuternicit de acesta să dea sentinţa.
Colegiile judecătoreşti şi-au continuat activitatea şi după 17 î.Hr.. Centumvirii
judecau cauze privind moştenirile cu o valoare de minimum 100.000 de sesterţi şi
litigii privind proprietatea terenurilor şi tutela iar decemvirii judecau litigii privind
libertatea.

3. FORMULA era un program scris de judecată întocmit de magistrat împreună

cu părțile litigante în baza căruia judecătorul urma să dea o sentinţă. În acest sens,
formula cuprindea atât numele judecătorului, acţiunea acordată reclamantului cât
şi eventualele intervenţii ale pârâtului (excepţii, prescripţii). Într-un sens mai
restrâns, formula reprezenta doar modelul abstract al unei acţiuni pe care pretorul
o înscria în edictul său. Fiecărei acţiuni îi corespundea o formulă abstractă.

Formula era alcătuită din părţi principale şi părţi secundare.

Părţile principale erau cele necesare existenţei unei formule. Unele dintre ele
apăreau în toate formulele –numirea judecătorului şi intentio – iar altele –
demonstratio, condemnatio şi adiudicatio – apăreau doar în anumite formule.
Dacă intentio putea apărea şi singură, celelalte trei nu se găseau niciodată singure:
demonstratio şi condemnatio nu aveau nici un sens fără intentio, iar adiudicatio
nici un sens fără demonstratio (Gaius IV, 44).

Părţile principale care apar în orice formulă:

a) Numirea judecătorului se făcea obligatoriu, la începutul fiecărei formule: de

ex. Maevius să fie judecător.

b) Intentio era partea esenţială a formulei şi cuprindea expunerea pretenţiilor

reclamantului. Intenţia putea fi certă dacă pretenţia reclamantului era precis
determinată –fie o sumă de bani (10.000 de sesterţi) , fie un bun (un sclav)- sau
putea fi incertă dacă pretenţia nu era precis determinată , fiind lăsată la aprecierea
judecătorului.

Părţile principale care apar doar în anumite formule:

a) Demonstratio se insera la începutul formulei, înaintea lui intentio, şi explica

faptele în legătură cu care se purta procesul. Exista numai în cazul acţiunilor
civile, personale şi incerte.
b) Condemnatio reprezenta partea de formulă prin care judecătorul primea
puterea de a condamna sau absolvi pe pârât după cum faptele pretinse în intentio
de către reclamant se dovedeau a fi exacte sau inexacte. Condemnatio apărea în
toate formulele, cu o singură excepţie: acţiunile prejudiciale. Aici nu era nevoie
de condamnare deoarece se urmărea doar clarificarea statutului juridic al unei
persoane (ingenui sau libert) sau o stare de fapt (volumul masei dotale). Aceste
clarificări erau necesare unui proces ulterior, de unde şi denumirea lor de
prejudiciale. Un principiu fundamental al procedurii formulare arăta că toate
condamnările erau pecuniare, indiferent că obiectul litigiului era un bun, o
prestaţie sau o sumă de bani. Judecătorul nu putea condamna pe pârât la restituirea
bunului sau la executarea prestaţiei, ci doar la plata unei sume de bani echivalente.
Condemnatio putea fi certă atunci când magistratul fixa el însuşi suma de bani sau
incertă în cazul în care magistratul lăsa la latitudinea judecătorului fixarea sumei
. Ea fixa uneori şi modalităţile după care judecătorul urma să determine suma
condamnării: putea fixa un maximum pe care judecătorul nu-l putea depăşi sau
putea fixa un multiplu (dublul sau triplul) al valorii lucrului litigios. Deşi
condamnarea pecuniară crea avantajul trecerii riscului pierderii bunului asupra
pârâtului, nu întotdeauna reclamantul accepta renunţarea la bunul în cauză. Pentru
a permite reclamantului recuperarea bunului însuşi, pretorul putea insera în
formulă o clausula arbitraria prin care preciza că se va recurge la condamnarea
pecuniară doar dacă pârâtul nu restituia în prealabil bunul litigios. Deşi restituirea
bunului era facultativă, pârâtul prefera să recurgă la această alternativă în
condiţiile în care, permiţându-se reclamantului să fixeze echivalentul în bani al
bunului, el risca să plătească de câteva ori valoarea reală a acestuia.
c) Adiudicatio era partea principală a formulei prin care se împuternicea
judecătorul să atribuie proprietatea asupra unui bun uneia dintre părţi. Ea apărea
doar în cazurile de partaj sau hotărnicire .

4. Părţile secundare nu erau necesare existenţei unei formule, însă ele erau utile
pentru precizarea tuturor datelor concrete ale procesului.

a) Prescripţiile erau rezerve introduse fie în interesul reclamantului (praescriptio

pro actore), fie al pârâtului (praescriptio pro reo), pentru a se evita anumite efecte
ale procesului. Denumirea de praescriptio venea de la locul său situat la începutul
formulei (Gaius IV, 132).

b) Excepţiile reprezentau mijloace procedurale create de pretor în favoarea

pârâtului prin care acesta, fără a nega pretenţiile reclamantului, invoca elemente
noi de natură să paralizeze acţiunea acestuia în cazul în care se dovedeau
justificate în faţa judecătorului. Excepţia se insera în formulă după intentio şi
înaintea lui condamnatio. O asemenea excepţie se putea invoca atunci când
pârâtului i se cerea o sumă pe care nu o datora sau când i se pretindea o sumă ce
se convenise a nu se mai plăti . Excepţiile erau de două feluri: perpetue sau
peremptorii şi temporare sau dilatorii. Cele perpetue puteau fi invocate oricând şi
blocau definitiv pretenţia reclamantului: de ex. în cazul în care pârâtul fusese
constrâns de reclamant prin violenţă sau dol putea invoca în faţa instanţei o
excepţie izvorâtă din violenţă (metus) sau din dol (dolus). Excepţiile temporare
nu puteau fi introduse oricând şi doar amânau realizarea dreptului reclamantului:
de ex. în cazul în care reclamantul pretinde rambursarea unei sume de bani înainte
de data convenită în contract. Reclamantul putea răspunde pârâtului printr-o
replică prin care paraliza excepţia acestuia. În acest caz, pârâtul beneficia de o
duplică iar reclamantul putea răspunde printr-o triplică.

5. ACȚIUNILE DE JUDECATĂ. Fiecare formulă de judecată avea la bază

acţiunea cerută de reclamant şi acordată de către pretor. Acţiunile de judecată erau
de mai multe feluri:

A. Acţiuni civile şi acţiuni pretoriene. Distincţia între cele două tipuri de acţiuni
are, în primul rând, la bază originea lor.

1. Acţiunile civile izvorau din lege şi erau, în consecinţă, acţiuni legitime.

2. Acţiunile pretoriene erau acordate de pretor în scopul creării unor noi drepturi.
Acestea erau de trei feluri:

a) Acţiunile ficticii au luat naştere ca urmare a extinderii câmpului de aplicare a

unei acţiuni civile pe motive de utilitate şi echitate la o stare de fapt nouă în baza
unei ficţiuni. De exemplu, în cazul în care un peregrin era victima unui furt din
partea unui cetăţean roman, el nu putea beneficia de acţiunea din furt deoarece
legea o recunoştea doar cetăţenilor romani. Pretorul acorda această acţiune
peregrinului introducând în formula acţiunii ficţiunea cetăţeniei. Ca urmare,
judecătorul trebuia să judece ca şi cum peregrinul în cauză ar fi fost cetăţean
roman.

b) Acţiunile in factum erau acţiuni nou create de pretor în vederea ocrotirii unor
interese pe care legea nu le sancţiona, dar pe care pretorul le considera
îndreptăţite. Neavând la îndemână o acţiune civilă ale cărei efecte să le extindă,
pretorul crea o nouă acţiune şi o nouă formulă de judecată. În intenţia acesteia, el
expunea situaţia pe care dorea s-o protejeze şi cerea judecătorului de a-i verifica
veridicitatea înainte de a da o sentinţă. O serie de instituţii ale dreptului roman:
e.g. depozitul, gajul, ipoteca, au fost create pe calea acţiunilor in factum.

c) Acţiunile cu traspoziţiune sau “cu transfer de persoane” (actione aedicticiae

qualitatis) au fost create de pretor în scopul de a facilita reprezentarea judiciară.
În formula acestor acţiuni, numele persoanelor care apar în intentio nu se regăsesc
şi în condemnatio. Aceste acţiuni se aplică în mai multe cazuri:

•Permiteau urmărirea în instanţă a patronului sau stăpânului pentru datoriile

contractate de fii de familie alieni juris sau de sclavi. Deoarece raportul juridic
fusese realizat de fiu sau sclav, în intentio apăreau numele acestora. Cum însă
pater familias sau stăpânul puteau achita datoria, numele acestora apărea în
condemnatio.
•Permiteau lichidarea patrimoniului unui debitor insolvabil. Patrimoniul acestuia
era cumpărat de un terţ (emptor bonorum) care se substituia astfel debitorului. În
consecinţă, în intentio apărea numele debitorului, iar în condemnatio numele lui
emptor bonorum.
•Nu în cele din urmă, aceste acţiuni facilitau reprezentarea judiciară. Numele
reprezentatului apărea în intentio iar numele reprezentantului –cognitor sau
procurator- apărea în condemnatio.

B. Acţiuni directe şi acţiuni utile. Acţiunile directe erau acordate în cazurile

pentru care fuseseră create. Acţiunile utile erau acţiunile aplicate din considerente
de echitate şi utilitate la alte cazuri decât cele pentru care au fost create. Un
exemplu de acţiuni utile erau acţiunile ficticii. Acţiunile utile puteau fi create prin
extinderea fie a acţiunilor civile fie a acţiunilor pretoriene la noi cazuri.

C. Acţiuni reale şi acţiuni personale. Acţiunile reale erau cele care ocroteau un
drept real iar acţiunile personale ocroteau un drept de creanţă. Drepturile reale
fiind opozabile erga omnes, formula acţiunilor reale cuprindea în intentio doar
numele titularului dreptului. Drepturile personale existând în raportul dintre
persoane determinate, intentio cuprindea atât numele creditorului cât şi pe al
debitorului.
D. Acţiuni de drept strict şi acţiuni de bună credinţă. Acţiunile de drept strict
sancţionau drepturi arhaice şi erau interpretate în litera lor. Acţiunile de bună
credinţă sancţionau drepturi noi ce erau interpretate în conformitate cu echitatea
şi buna credinţă. Ele erau de regulă acţiuni personale, in ius şi incerte. În intenţia
lor era înscrisă clauza ex fide bona.

E. Acţiuni certe şi acţiuni incerte. Acţiunile certe cuprindeau în intentio un bun

sau o sumă de bani certe pe când acţiunile incerte cuprindeau în intentio o creanţă
a cărei valoare nu fusese stabilită.

6. DESFĂȘURAREA PROCESULUI. Ca şi în procedura legisactiunilor,

procedura formulară se realiza în două faze: faza in jure şi faza in judicio.

A. Faza in iure se desfăşura în faţa magistratului căruia îi revenea rolul de a

organiza instanţa. Acesta îşi desfăşura activitatea în Forum dar, de la sfârşitul
Republicii, ea s-a mutat în cadrul mai restrâns dar la fel de prestigios al basilicilor.

Rolul magistratului este incomparabil mai complex decât în procedura

legisactiunilor. El nu mai era observatorul pasiv al formulelor şi gesturilor
ritualice ale părţilor ci, în baza rolului activ conferit de legea Aebutia şi a
principiilor echităţii şi bunei credinţe, el putea ajuta (adiuvandi), completa
(supplendi) şi modifica (corrigendi) dreptul civil arhaic rigid şi formalist. De
asemenea, ca urmare a rolului său activ, autoritatea sa era considerabil sporită,
contracarând rolul esenţial jucat de părţile litigante în trecut. Din puterea
magistratului în materie de organizare a instanţei de judecată (jurisdictio)
decurgeau cele două atitudini principale ale sale: acordarea acţiunii şi refuzul
acţiunii.

a) Acordarea acţiunii era procedura de stabilire a formulei de judecată. Rolul

magistratului în această procedură era esenţial: el alegea formula potrivită şi îi
stabilea compoziţia (ius dicere) în colaborare cu părţile, el emitea formula
(actionem dare), autorizându-i utilizarea, şi-l împuternicea şi obliga (iudicare
iubere) pe judecător să dea o sentinţă.

b) Refuzul acţiunii (denegatio actionis) avea loc atunci când judecătorul

considera că nu exista o acţiune corespondentă pretenţiei reclamantului sau că
pretenţia acestuia era nefondată şi crearea unei noi acţiuni nu se justifica.

Citarea la proces era procedura prin care reclamantul asigura prezenţa pârâtului
în faţa magistratului.

a) Expresie a rolului încă activ jucat de părţi în faţa magistratului, reclamantul

trebuia să asigure prezenţa personală a pârâtului în instanţă. Acest lucru se putea
realiza prin vechea procedură a lui in ius vocatio marcată de folosirea forţei de
către reclamant şi de opunerea unui vindex de către pârât. Pe lângă aceasta, au
apărut mijloace de constrângere menite să evite folosirea forţei. În primul rând,
magistratul putea acorda reclamantului o trimitere în posesia bunurilor pârâtului
(missio in possessionem) cu dreptul de a-i vinde patrimoniul şi de a se judeca cu
terţul cumpărător în cazul în care pârâtul nu se înfăţişa. În al doilea rând,
magistratul putea aplica o amendă pârâtului pentru refuzul de a se prezenta în faţa
instanţei. În al treilea rând, pârâtul putea promite (vadimonium) că se va prezenta
la o dată fixă în faţa instanţei. În cazul în care nu-şi respecta promisiunea, se
expunea unor sancţiuni pecuniare.
b) Nevoile economiei şi dreptului roman clasic au determinat renunţarea la
necesitatea prezentării personale a părţilor şi apariţia ideii de reprezentare
judiciară. Imperfectă la început şi devenită perfectă spre sfârşitul epocii clasice,
reprezentarea judiciară se realiza prin intermediul acţiunilor cu transpoziţiune.
Reclamantul şi pârâtul puteau fi reprezentaţi fie de un cognitor, fie de un
procurator. Cognitor, cea mai veche formă de reprezentare judiciară, era constituit
în mod solemn, în prezenţa adversarului şi cu pronunţarea unor termeni
sacramentali. În cazul în care cel reprezentat era reclamantul, prezenţa unui
cognitor ce acţiona în numele său îi consuma acţiunea şi nu mai avea dreptul să
introducă o nouă acţiune în aceeaşi cauză. Dacă cel reprezentat era pârâtul,
reclamantul putea să ceară pârâtului garanţii prin care acesta se angaja să suporte
consecinţele condamnării dacă cognitor-ul său era insolvabil. Procurator a apărut
în epoca imperiului şi era un om liber însărcinat de stăpânul lui cu administrarea
tuturor afacerilor sale, inclusiv cu reprezentarea în justiţie. Nefiind constituit prin
formalităţi solemne, el nu asigura stingerea acţiunii reclamantului. Pentru a evita
reluarea procesului de către reclamantul însuşi, pârâtul solicita procuratorului
promisiunea ratificării actelor sale de către stăpânul său. În cazul în care
procuratorul reprezenta pârâtul, reclamantul îi solicita garanţii de solvabilitate.

Rolul părţilor în faţa magistratului a rămas important deşi autoritatea acestuia

era în plină creştere. În acest moment, colaborarea părţilor era necesară pentru
legarea procesului. În faţa magistratului reclamantul indica acestuia acţiunea pe
care dorea s-o intenteze. Magistratul putea s-o acorde sau s-o respingă. Uneori, în
loc de a solicita formula de judecată, reclamantul putea cere pârâtului să jure că
nu datorează. Dacă pârâtul jura în acest sens, el era absolvit. Dacă refuza să jure,
el era obligat să satisfacă pretenţia reclamantului. Treptat s-a acordat şi pârâtului
dreptul de a-l provoca pe reclamant la a jura că i se datorează. Dacă reclamantul
jura în acest sens, pretenţia sa era considerată fondată. Ca urmare a pretenţiilor
reclamantului, pârâtul putea avea mai multe atitudini. El putea recunoaşte
pretenţia reclamantului (confessio). În acest caz, pârâtul era asimilat cu un
judecat, iar procesul continua pentru stabilirea cuantumului pecuniar al
condamnării, în cazul în care litigiul nu avea ca obiect o sumă determinată. Pârâtul
putea, de asemenea, să refuze concursul său la organizarea instanţei (indefensio).
În cazul în care litigiul avea ca obiect un drept personal, pârâtul era obligat să se
implice în proces prin măsuri de constrângere patrimonială, iar în cazul în care
obiectul litigiului era un drept real, magistratul acorda bunul litigios
reclamantului. În cazul în care pârâtul nega pretenţia reclamantului, se redacta
formula şi se lega instanţa. Părţile litigante contribuiau alături de magistrat la
întocmirea formulei. Ele îşi expuneau pretenţiile în mod liber, fără a urma nici un
fel de formalităţi.

Litis contestatio avea loc la finalul fazei in iure şi avea un triplu rol: extinctiv,
creator şi fixator. Fără a avea un caracter contractual, el avea drept scop să
constrângă părţile să permită desfăşurarea în continuare a procesului în condiţiile
stabilite în faza in jure.

a) Litis contestatio stingea acţiunea reclamantului. El nu mai avea dreptul să

introducă o nouă acţiune cu privire la acelaşi obiect şi aceleaşi persoane.
b) Litis contestatio crea în persoana reclamantului un drept de creanţă asupra
sumei la care urma să fie condamnat pârâtul.
c) În cele din urmă, litis contestatio fixa persoana judecătorului, obiectul
procesului şi calitatea de reclamant şi pârât a părţilor.

B. Faza in iudicio se desfăşura în faţa judecătorului căruia îi revenea dreptul şi

obligaţia, totodată, de a da o sentinţă. Judecata avea loc în for în zilele considerate
faste. Părţile puteau compărea atât în persoană, cât şi prin reprezentare. Prezenţa
părţilor nu era însă necesară pentru darea unei sentinţe: partea care nu se prezenta
pierdea procesul iar judecătorul dădea o sentinţă în favoarea părţii prezente.

Probele. În faţa judecătorului, părţile îşi expuneau argumentele fie în persoană,

fie prin intermediul unor avocaţi. Probele erau în principal orale – martorii – dar
probele scrise încep să fie şi ele treptat uzitate. Se putea recurge, de asemenea, la
confesiune, la jurământ şi la diverse prezumţii. Sarcina probei revenea în primul
rând reclamantului, conform regulii “sarcina probei revine celui care afirmă, nu
celui care neagă” (onus probandi incumbit illi qui dicit non qui negat). Ea putea
reveni prioritar şi pârâtului atunci când el ridica o excepţie (reus in excipiendo fit
actor). Dincolo de aceasta, judecătorul însuşi putea decide partea căreia îi revenea
sarcina probei. Judecătorul nu era ţinut de nici una din probele prezentate de părţi.
El le putea lua sau nu în considerare, iar deliberarea se realiza doar în baza propriei
conştiinţe.

7. SENTINȚA. După ascultarea părţilor, judecătorul dădea sentinţa. Sentinţa era

pronunţată oral, fără formalităţi şi era, probabil, redactată în scris. În ciuda lipsei
de formalităţi, darea sentinţei era supusă unor reguli foarte rigide:

a) La darea sentinţei, judecătorul trebuia să respecte cu stricteţe formula de

judecată. El nu putea să modifice cu nimic termenii acesteia, nici să adauge şi nici
să scoată un anume element. Ca urmare, judecătorul nu putea ţine cont de noile
aspecte descoperite în analiza pe fond a cauzei, aspecte pe care magistratul le
ignorase la redactarea formulei. O consecinţă mai gravă putea avea imposibilitatea
judecătorului de a modifica eventualele erori înscrise în formulă. În cazul în care
reclamantul ceruse un lucru în formulă, dar i se datora un altul, judecătorul nu
putea ţine cont de noua stare de fapt. Reclamantul pierdea procesul pentru că
ceruse ceea ce nu i se datora şi urma să introducă o nouă acţiune pentru celălalt
bun. În cazul în care reclamantul cerea mai puţin decât i se datora (minus petitio)
judecătorul putea să condamne pe pârât doar la plata sumei înscrise în formulă.
Pentru rest, reclamantul trebuia să introducă o nouă acţiune. Astfel dacă se cereau
70 de aşi în loc de 100 de aşi, pentru restul de 30 de aşi reclamantul trebuia să
deschidă un nou proces. Situaţia era mult mai gravă dacă reclamantul pretindea
mai mult decât i se datora (plus petitio) – de ex.. 150 în loc de 100 de aşi. În acest
caz, el nu obţinea nimic şi nu putea să introducă o nouă acţiune. El nu putea obţine
100 deoarece în formulă erau prevăzuţi 150 şi nu putea primi nici 150 deoarece
nu i se datora această sumă. El nu putea introduce o nouă acţiune deoarece se
considera că cerând 150 a cerut implicit şi 100. Ca urmare, el îşi consumase
acţiunea în urma efectului extinctiv al lui litis contestatio. O plus petitio exista şi
în cazul în care se cerea rambursarea sumei la altă scadenţă, în alt loc decât cel
fixat şi la altă cauză. Magistratul putea evita efectele dure ale unei plus petitio
acordând reclamantului restitutio in integrum. Prin repunerea în starea de mai
înainte, reclamantul putea relua procesul şi să înscrie în formulă termenii corecţi
ai acestuia.

b) La darea sentintei judecătorul trebuia să se situeze în momentul lui litis

contestatio. Astfel, chiar dacă răspundea pretenţiei reclamantului între litis
contestatio şi darea sentinţei, pârâtul trebuia să fie condamnat formal.

c) Prin sentinţă judecătorul putea doar să condamne sau să absolve pe pârât. Dacă
se dovedea că reclamantul nu avea dreptate, judecătorul nu putea să-l condamne
pe acesta, ci doar să-l achite pe pârât. Pentru condamnarea reclamantului era
nevoie de un nou proces.

d) Prin sentinţă judecătorul putea să-l condamne pe pârât doar la achitarea unei
sume de bani.

Autoritatea lucrului judecat. Sentinţa dată de judecător era pentru părţile în

cauză expresia adevărului (judiciar) şi avea, în consecinţă, autoritate de lucru
judecat (res judicata pro veritate accipitur). Acest principiu împiedica reluarea
procesului în aceeaşi cauză.

Mult timp, autoritatea lucrului judecat a fost asigurată indirect faţă de reclamant.
În timpul procedurii legisactiunilor exista principiul conform căruia nimeni nu
putea folosi aceeaşi legis acțiune de două ori pentru acelaşi interes (bis de eadem
re ne sit actio). În procedura formulară, autoritatea lucrului judecat era asigurată
de efectul extinctiv al lui litis contestatio. Reclamantul îşi consuma acţiunea
primind dreptul la darea unei sentinţe. În acest condiţii, el nu mai avea mijlocul
procesual necesar pentru a reporni procesul. În ceea ce-l priveşte pe pârât,
deoarece el nu-şi consumase acțiunea, putea cere magistratului să i-o acorde în
aceeaşi cauză. Fostul reclamant putea cere însă să se insereze în formulă excepţia
lucrului judecat (exceptio rei judicatae) care, fiind o excepţie peremptorie, bloca
definitiv acţiunea fostului pârât.În epoca imperiului principiul autorităţii lucrului
judecat a fost pe deplin constituit pe considerente de ordin public. S-a stabilit, în
consecinţă, că un proces nu putea fi reluat cu privire la acelaşi obiect, aceeaşi
cauză juridică şi de către persoane cu aceeaşi calitate procesuală.

Căile de atac. Sentinţa judecătorească avea autoritatea de lucru judecat doar în

cazul în care ea devenea definitivă după consumarea căilor de atac existente.
Partea nemulţumită de sentinţă putea invoca nulitatea judecăţii pentru vicii de
formă sau de fond. În acest caz, se deschidea un nou proces împotriva judecăţii.
Partea care invocase nulitatea se expunea însă la o plată a dublului obiectului
procesului, în cazul în care recursul său se dovedea nefondat. În unele cazuri mai
grave – mituirea judecătorului, existenţa unor mărturii mincinoase, folosirea de
înscrisuri false-, pretorul putea acorda o restitutio in integrum. Aceasta avea ca
efect anularea procesului şi a sentinţei şi deschidea calea unui nou proces.
Judecătorul care uzase de dol şi dăduse o sentinţă injustă era considerat culpabil
de un quasi-delict şi putea fi urmărit printr-o acţiune în daune-interese.

8. EXECUTAREA SENTINȚEI. După ce sentinţa rămânea definitivă,

reclamantul câştigător putea obţine executarea acesteia. În cazul în care pârâtul
executa de bunăvoie sentinţa, toate lucrurile erau clare. Lucrurile se complicau
dacă, în termenul de 30 de zile pe care îl avea la dispoziţie, pârâtul condamnat nu
executa de bună voie sentinţa. În acest caz, trebuia să se recurgă la executarea
silită. Rolul reclamantului rămânea încă important în cadrul executării silite.
Deoarece sentinţa judecătorului nu avea prin sine forţă executorie, era nevoie de
întărirea ei de către magistrat. Magistratul nu putea dispune din proprie iniţiativă
executarea, ci doar în urma unei sesizări din partea reclamantului. Acesta avea
acum la îndemână o actio iudicati pe care o introducea în faţa magistratului după
scurgerea celor 30 de zile puse la dispoziţia pârâtului pentru executarea sentinţei.
Un nou proces începea atunci. Pârâtul putea recunoaşte sentinţa şi, în acest caz,
pretorul emitea decretul de executare. Dacă pârâtul contesta validitatea judecăţii
anterioare sau susţinea că a executat deja procesul continua pentru stabilirea
justeţei sau injusteţei celor pretinse de acesta. Dreptul recunoscut reclamantului
în primul proces nu mai era pus în discuţie. Dacă se constata că pretenţia pârâtului
era nefondată, acesta era obligat să plătească dublul sumei la care a fost
condamnat iniţial. În urma celui de-al doilea proces, pretorul dădea o decizie de
executare în baza căreia reclamantul putea să-şi satisfacă dreptul de creanţă
izvorât din sentinţă.
Executarea silită se putea face fie asupra persoanei fie asupra patrimoniului
pârâtului. Executarea asupra persoanei se făcea după regulile mai vechi ale lui
manus iniectio judicati şi avea ca efect împrizonierarea pârâtului. Cu timpul,
executarea asupra persoanei a făcut loc executării asupra patrimoniului. Aceasta
a cunoscut mai multe variante:

a) Venditio bonorum a apărut în sec. II î.Hr. şi era mai mult o măsură coercitivă
asupra pârâtului pentru a-l obliga să execute şi doar în al doilea rând o execuţie
silită. În primul rând, la cererea unuia dintre creditori, magistratul emitea un decret
de trimitere a creditorilor în posesia bunurilor pârâtului. Pârâtul avea un termen
de 30 de zile pentru a plăti. La expirarea acestui termen, pârâtul era lovit de
infamie. În acest moment, pretorul impunea prin decret creditorilor să constituie
un magister bonorum a cărui sarcină era de a întocmi un caiet de sarcini privind
condiţiile vânzării patrimoniului pârâtului. Dacă pârâtul nu plătea nici acum,
magistratul permitea lui magister bonorum să vândă întregul patrimoniu (venditio
bonorum). Cumpărătorul patrimoniului (emptor bonorum) se substituia complet
pârâtului şi urma să satisfacă creanţele creditorilor.

b) Cessio bonorum a apărut prin legea Iulia iudiciaria din 17 î.Hr. pentru a evita
efectul infamator al lui venditio bonorum. Pârâtul insolvabil punea la dispoziţia
creditorilor întregul său patrimoniu de unde aceştia îşi satisfăceau proporţional
creanţele. Pe viitor pârâtul nu mai putea fi urmărit decât în limita celor necesare
pentru propria existenţă.
c) Distractio bonorum a apărut în epoca Imperiului şi era mai puţin riguroasă
decât venditio bonorum. Patrimoniul pârâtului era vândut cu amănuntul până când
creditorii erau satisfăcuţi iar procedura nu atrăgea aplicarea infamiei.

Întrebări recapitulative:

1) Ce reprezenta formula în procedura formulară şi ce structură avea ea?

2) Care erau acţiunile de judecată în procedura formulară?
3) Cum se desfăşura procesul în procedura formulară?

Bibliografie complementară necesară aprofundării:

M. Guțan, Drept privat roman, op.cit., pp. 77-91

V. Hanga, Drept privat roman, op.cit., pp. 73-93
V. Hanga, M. D. Bocșan, op.cit., pp. 59-71
M. V. Jakotă, Dreptul roman, vol. I, op.cit., pp. 128-145
E. Molcuț, E. Oancea, op.cit., pp. 59-85

Timpul necesar studiului: 2,5 h sau 30 min. / zi

TESTE DE AUTOEVALUARE:

1. Procedura formulară este o procedură:

a) inchizitorială
b) maleabilă
c) care se desfășoară într-o singură fază

2. Formula de judecată reprezintă:

a) un program scris de judecată redactat de magistrat împreună cu părțile

litigante
b) o sentință judecătorească
c) un act normativ

3. Cea mai mare importanță asupra dezvoltării dreptului roman au avut-o:

a) acțiunile pretoriene
b) acțiunile utile
c) acțiunile de bună credință

4. Sentința în procedura formulară se dă asupra:

a) bunului aflat în litigiu

b) asupra unei sume de bani
c) asupra justeții jurământului părților litigante

5. Executarea silită a celui condamnat se realiza :

a) asupra patrimoniului condamnatului

b) asupra persoanei condamnatului
c) asupra rudelor condamnatului
 SUCCESIUNEA PENTRU CAUZĂ DE MOARTE CU TITLU UNIVERSAL

MOȘTENIREA MOȘTENIREA
AB INTESTAT TESTAMENTARĂ
(LEGALĂ / FĂRĂ TESTAMENT)

DE DREPT ÎN DREPTUL LUI

DE DREPT CIVIL
PRETORIAN IUSTINIAN

I. AGNAȚII I. COGNAȚII I. DESCENDENȚII

(PE CAPETE ȘI PE EMANCIPAȚI ȘI (PE CAPETE /
TULPINI) AGNAȚII TULPINI / DUPĂ
(PE CAPETE ȘI TULPINI GRAD DE RUDENIE)
II. AGNAȚII
CLASA COLATERALI
II. AGNAȚII II. ASCENDENȚII
(DUPĂ GRAD DE
COLATERALI (DUPĂ GRAD);
RUDENIE
(DUPĂ GRAD DE COLATERALII
RUDENIE (CAPETE ȘI TULPINĂ)

III. GENTILII III. COGNAȚII PÂNĂ III. FRAȚII ȘI

LA GRADUL VI/VII SURORILE VITREGI
(DUPĂ GRAD DE (CAPETE ȘI TULPINĂ)
RUDENIE)
IV. RESTUL
IV. SOȚUL COLATERALILOR
SUPRAVIEȚUITOR (GRADUL VI/VII

V. SOȚUL
SUPRAVIEȚUITOR
 PERSOANELE

Obiectivele cursului:

 studentul să înțeleagă importanța ideii de persoană în sistemul de

drept roman
 studentul să înțeleagă distincția dintre capacitate de folosință și
capacitate de exercițiu
 studentul să înțeleagă diferența dintre personalitate juridică și
capacitate juridică
 studentul să înțeleagă ce înseamnă statut juridic
 studentul să înțeleagă care înseamnă condiții de formă și de fond în
reglementarea căsătoriei romane

Competențele dobândite de student:

 studentul să fie capabil să definească personalitatea juridică

 studentul să fie capabil să dea exemple de familie agnatică și familie
cognatică

Cuvinte cheie: PERSOANĂ, CAPACITATE, CĂSĂTORIE, FAMILIE,

PERSONALITATE JURIDICĂ, STATUT JURIDIC

1. Rezumat: Într-un sens larg, romanii înţelegeau prin conceptul de

persoană orice fiinţă umană, indiferent că era vorba de un om liber sau de
un om aflat în proprietatea unui alt om. Într-un sens mai restrâns, se poate
concepe că romanii înţelegeau prin persoană (mai ales în epoca postclasică)
doar pe oamenii liberi, cu excluderea sclavilor. Acest concept roman de
persoană se identifică cu conceptul juridic modern de persoană, ca om dotat
cu o serie de drepturi şi de obligaţii. Totalitatea drepturilor şi obligaţiilor de
care se bucură o fiinţă umană ca subiect de drept (persoană) formează
personalitatea juridică a acestuia. La romani, însă, personalitatea juridică
nu era legată în mod automat şi expres de fiinţa umană liberă. Avea
personalitate juridică doar acea fiinţă umană ce se bucura de un anume
status. Când vorbeau, în consecinţă, despre existenţa sau inexistenţa unor
drepturi sau obligaţii pe seama unei fiinţe umane, romanii se refereau la
status. Status nu se identifica cu personalitatea juridică. Spre deosebire de
personalitatea juridică ce desemnează prezenţa unor drepturi şi obligaţii,
status putea însemna şi lipsa unor asemenea drepturi şi obligaţii, deci lipsa
personalităţii juridice. Când o fiinţă umană avea un anume status, ea putea
avea sau nu personalitate juridică. Un om liber avea un anume status aşa
cum un sclav avea obligatoriu un anume status. În consecinţă, nu orice om
avea personalitatea juridică dar orice om avea un status. Status desemna
generic, cu alte cuvinte, condiţia juridică a unei fiinţe umane în cadrul
dreptului roman.
 A. PERSOANE ŞI CAPACITATE

2. Status-ul unei fiinţe umane se stabilea în dreptul roman în funcţie de trei

elemente: libertatea (status libertatis), cetăţenia (status civitatis) şi familia
(status familiae). Lipsa sau inexistenţa acestor elemente pe seama unei
anumite fiinţe umane îi conferea un anume status. În funcţie de libertate,
oamenii puteau fi liberi sau sclavi. În funcţie de cetăţenie, oamenii puteau fi
cetăţeni, latini sau peregrini. În funcţie de familie, existau, pe de o parte,
oameni care nu se aflau sub puterea (potestas) unei alte persoane (pater
familias): bărbaţii pater familias şi femeile sui juris. Pe de altă parte, existau
cei care se aflau sub puterea unui pater familias: femeile alieni juris şi fii şi
ficele de familie (filii et filiae familias). Deţinerea tuturor celor trei elemente
acorda fiinţei umane personalitate juridică deplină. Lipsa lor, mai ales a lui
status libertatis, de care depindea şi existenţa celorlalte două, însemna lipsa
personalităţii juridice. Între status-ul celor care deţineau toate cele trei
elemente şi al celor care nu deţineau pe nici unul se situau cei care deţineau
una sau două din ele (d.ex. doar libertatea şi cetăţenia). Prin statusul său o
fiinţă umană se integra, în consecinţă, unui anume grup juridic: al sclavilor,
al celor aflaţi în semi-sclavie, al cetăţenilor, al lui pater-familias, al
peregrinilor, al latinilor, al celor aflaţi sub putere (alieni juris) etc. Status-ul
unei persoane putea fi îmbunătăţit sau înrăutăţit (mutatio status). În
contextul modificărilor survenite în status-ului unei persoane, romanii au
acordat subiectului de drept dotat cu personalitate juridică denumirea de
caput. Pierderea unui element din status conducea la o capitis deminutio.
Aceasta putea să fie maxima dacă se pierdeau libertatea şi cetăţenia, putea fi
media dacă se pierdea doar cetăţenia şi putea fi minima dacă se pierdea
statutul familial. În măsura în care o fiinţă umană pierdea sau câştiga una
din cele trei condiţii, ea trecea într-un alt grup uman cu un alt status.

3. Dobândirea personalităţii juridice avea loc la naşterea copilului cu

condiţia ca acesta să se nască viu, viabil şi fără malformaţii. De asemenea, el
trebuia să dobândească statutul de om liber. Personalitatea juridică a unei
persoane se stingea prin moartea fizică a acesteia şi, în anumite cazuri, prin
moartea sa civilă (capitis deminutio).

Capitis deminutio conducea propriu-zis la stingerea personalităţii juridice

doar în cazul în care avea loc o capitis deminutio maxima. Pierderea libertăţii
antrena şi pierderea cetăţeniei şi a locului în familie. În celelalte cazuri,
status-ul se deteriora, dar dreptul la personalitate juridică se păstra. În
cazul pierderii doar a locului în familie (capitis deminutio minima),
“deteriorarea” capacităţii juridice era relativă. De cele mai multe ori avea loc
o îmbunătăţire a status-ului şi nu o înrăutăţire a acestuia: d.ex. atunci când
avea loc o mancipaţiune iar fiul de familie, ieşind de sub puterea lui pater
familias, devenea la rândul său un pater familias. Alteori, în urma lui capitis
deminutio minima, status-ul dobândit era identic: d.ex. atunci când avea loc
o adopţie, fiul de familie trecând în noua sa familie, îşi păstra calitatea de
alieni juris pe care o avusese şi în vechea sa familie. În alte cazuri, într-
adevăr capitis deminutio minima crea un status inferior: d.ex., în cazul în
care era adrogat, un pater familias îşi pierdea calitatea de sui juris, ocupând
în noua familie locul unui fiu şi dobândea calitatea de alieni juris. În cazul
lui capitis deminutio media şi minima, individul uman nu-şi pierdea dreptul
la personalitate juridică, dar nici nu-şi păstra personalitatea juridică avută
până atunci. Schimbarea status-ului existent cu un altul însemna stingerea
personalităţii juridice avute până atunci şi dobândirea unei noi personalităţi
juridice legate de noul status. Deoarece nu exista continuitate între vechea şi
noua personalitate juridică, totul se întâmpla ca şi cum individul uman s-ar
fi născut din nou. În aceste cazuri “moartea civilă” era urmată instantaneu
de o “renaştere civilă”.

În toate cele trei cazuri, capitis deminutio avea consecinţe drastice asupra
persoanei în cauză şi a celor aflate în raporturi juridice cu ea în baza vechii
sale personalităţi juridice. Se pierdea orice legătură agnatică sau gentilică de
rudenie cu membrii familiei civile şi se pierdea orice drept succesoral în
această familie. Uzul şi uzufructul constituite pe viaţă încetau, testamentul
făcut anterior devenea nul iar obligaţiile contractuale se stingeau. Pentru a
se evita efectele negative ale lui capitis deminutio asupra creditorilor, pretorul
le-a acordat acestora o acţiune împotriva debitorului ce suferise o capitis
deminutio cu ficţiunea că “moartea civilă” nu avusese loc.

4. Capacitate juridică avea doar fiinţa umană care se bucura de drepturi şi

de obligaţii, care avea deci personalitate juridică. Capacitatea juridică
reprezenta posibilitatea subiectului de drept de a deţine şi a se bucura de o
totalitate de drepturi şi obligaţii. Persoanele care doar aveau posibilitatea să
aibă drepturi şi obligaţii fără a le putea exercita concret aveau o capacitate
de folosinţă. Persoanele care puteau să exercite concret drepturi şi să-şi
asume concret obligaţii aveau şi capacitate de exerciţiu. Capacitatea de
folosinţă deplină se dobândea la naşterea persoanei respective în cazul în
care se îndeplineau condiţiile necesare: copilul se năştea liber, cetăţean
roman şi nu se afla sub puterea unui pater familias (era sui juris).

Capacitatea de exerciţiu se dobândea în funcţie de trei repere: vârsta, sexul

şi sănătatea mentală a persoanei în cauză. Copiii sui juris care nu puteau
vorbi (infantes) – cei sub 7 ani în epoca Dominatului – nu aveau capacitate
de exerciţiu. Impuberii – copiii care împliniseră 7 ani – aveau o capacitate de
exerciţiu restrânsă. Ei puteau realiza acte juridice, însă numai cu
consimţământul tutorelui lor (auctoritas tutoris), în cazul în care erau sui
juris şi nu mai erau aproape de vârsta copilăriei (infantes proximi).
Recunoscută la început impuberilor doar pentru delicte de drept civil,
răspunderea delictuală a fost impusă în epoca clasică târzie doar
impuberilor aflaţi aproape de pubertate şi care conştientizau efectele
negative ale actelor lor (pubertati proximi). Atingerea pubertăţii –14 ani la
băieţi- atrăgea recunoaşterea capacităţii depline de exerciţiu. Capacitatea
restrânsă de exerciţiu putea continua însă şi după atingerea pubertăţii în
cazul minorilor sub 25 de ani reglementat de legea Plaetoria din anul 200
î.Hr.. Pentru realizarea unui anume act juridic şi, din epoca lui Marcus
Aurelius, pentru realizarea tuturor actelor juridice, acest minor trebuia să
aibă consimţământul unui curator.

Status-ul unei femei cetăţean roman liber nu cuprindea aceleaşi drepturi şi

obligaţii ca status-ul unui bărbat cetăţean roman liber. Datorită structurii
patriarhale a familiei roamane, femeia nu putea fi niciodată pater familias. În
acelaşi, timp, pe lângă această capacitate de folosinţă restrânsă, femeia sui
juris avea şi o capacitate de exerciţiu permanent restrânsă. Atingerea vârstei
pubertăţii –12 ani - nu-i acorda capacitate deplină de exerciţiu. Pentru a face
acte juridice, ea avea nevoie de consimţământul tutorelui ei, sub a cărui
auctoritas tutelis se afla toată viaţa. În epoca clasică şi în epoca post-clasică
au apărut însă numeroase excepţii la această regulă. Nebunii (furiosi) erau
complet lipsiţi de capacitate de exerciţiu iar risipitorii (prodigii), asimilaţi
nebunilor, aveau capacitatea de exerciţiu limitată la actele juridice ce puteau
face siuaţia lor juridică mai bună.

Capacitate juridică deplină aveau doar bărbaţii pater familias, cetăţeni

romani şi liberi. Capacitate de exerciţiu deplină aveau doar bărbaţii pater
familias, majori şi sănătoşi mental.

5. Pe lângă personalitatea juridică recunoscută individului uman, romanii

concepeau existenţa unor drepturi şi obligaţii şi pe seama unor colectivităţi
umane. Existenţa acestor colectivităţi sau grupuri umane era evidentă: viaţa
îi aduna pe oameni laolaltă în funcţie de nevoile lor economice, religioase,
politice şi recreative. Din aceste grupuri umane se distingea o voinţă unică
ce exprima anumite interese. Aceste interese trebuiau satisfăcute şi, în acest
scop, erau necesare mijloace, spaţii şi finanţe. Aceste grupări umane şi-au
găsit inerent expresia lor juridică fiind dotate treptat cu personalitate
juridică. Pe lângă grupările umane, romanii au acordat calitatea de subiect
de drept şi unor bunuri afectate unui scop determinat. Aşa au apărut ceea
ce în dreptul modern se va numi fundaţie.

Întrebări recapitulative:

1) Cum se dobândea şi cum se stingea personalitatea juridică?

2) Ce reprezenta capacitatea juridică în dreptul roman?

B. STATUS LIBERTATIS

1. Diviziunea fundamentală (summa divisio) în materie de dreptul

persoanelor era aceea între oameni liberi şi sclavi (Gaius I.9). Oamenii liberi
se împărţeau, la rândul lor, în ingenui şi liberţi (Gaius I.10). Ingenui erau
cei care se născuseră liberi, iar liberţii erau cei care fuseseră eliberaţi dintr-
o sclavie legală (Gaius I.11).

2. Cunoscuţi sub denumirea de servi, mancipia sau homines, sclavii sunt

prezenţi în societatea romană încă din cele mai vechi timpuri. Izvorâţi în
principal din războaiele duse cu vecinii italici, sclavii epocii arhaice erau
puţini la număr şi, de aceea, trataţi foarte bine. Ei făceau parte din familia
stăpânului, mâncau la masa acestuia şi participau la cultul familial. Pe
măsură ce războaiele au devenit tot mai dese şi numărul sclavilor tot mai
mare, tratamentul acestora a devenit tot mai rău. Relaţia domestică între
stăpân şi sclavi a încetat, aceştia fiind folosiţi acum pe scară largă în
economie, la diverse munci, ca nişte simple unelte vorbitoare. Lipsiţi complet
de personalitate juridică la început, ei au dobândit treptat o capacitate de a
fi proprietari din interesul economic al stăpânilor lor. Sub influenţa ideilor
stoicismului grec, condiţia sclavilor s-a îmbunătăţit treptat ca urmare a
intervenţiei imperiale. În epoca Dominatului, influenţele creştine, deşi nu au
determinat dispariţia completă a sclaviei, au determinat o scădere
importantă a numărului sclavilor. Scăderea numărului lor s-a datorat şi
crizei economice grave parcursă de Imperiu în această perioadă. Deşi pare
improbabil, în rândul sclavilor existau diferenţe de statut. Sclavii particulari
folosiţi de stăpânii lor ca instructori, medici sau în comerţ aveau o condiţie
mult mai bună decât sclavii folosiţi la muncile câmpului sau în manufacturi.
Pe de altă parte, sclavii publici şi sclavii imperiali aveau o condiţie mult mai
bună decât cei privaţi, având acces la diversele birouri şi şansa unei eliberări
mai rapide.

Statutul de sclav izvora atât din naştere, cât şi din evenimente ulterioare
naşterii. De jure, sclavul era considerat a fi un lucru (res mancipi). El făcea
obiectul unui drept de proprietate exercitat de stăpânul său. În baza
acestuia, stăpânul putea să-l pună să muncească unde şi ce dorea, putea
să-l pedepsească fără limite şi să dispună de el după voinţă: putea să-l
vândă, doneze, închirieze şi chiar să-l omoare. Ca urmare a statutului său
juridic, sclavul nu avea personalitate juridică. Începând cu epoca sfârşitului
Republicii pretorul a permis sclavului să-şi facă stăpânul debitor în cazul în
care acţiona cu acordul acestuia. Au apărut astfel mai multe cazuri în care
sclavul acţiona în numele şi pentru stăpânul său făcându-l atât creditor cât
şi debitor.

Statutul juridic al sclavilor. De iure, sclavul era considerat a fi un lucru

(res mancipi). El făcea obiectul unui drept de proprietate exercitat de
stăpânul său. În baza acestuia, stăpânul putea să-l pună să muncească
unde şi ce dorea, putea să-l pedepsească fără limite şi să dispună de el după
voinţă: putea să-l vândă, doneze, închirieze şi chiar să-l omoare. Ca urmare
a statutului său juridic, sclavul nu avea personalitate juridică. El nu avea
nici drepturi personale – drepturi politice sau familiale – şi nici drepturi
patrimoniale. Sclavul nu putea încheia o căsătorie legitimă, nu putea
întemeia o familie – relaţia dintre doi sclavi (contubernium) era doar o stare
de fapt – şi nu putea exercita ca pater familias o putere legitimă asupra
copiilor săi. Copilul unei sclave era considerat fruct şi intra ca atare în
patrimoniul stăpânului mamei. Neavând drepturi patrimoniale, sclavul nu
avea un patrimoniu, nu putea face acte între vii în nume propriu şi nu putea
primi sau transmite pentru cauză de moarte. Creanţele sau datoriile pe care
le crea prin actele sale juridice legale erau în profitul sau pe seama
stăpânului său. De asemenea, sclavul nu avea acces în tribunal: nu putea fi
urmărit în justiţie şi nu putea intenta o acţiune în justiţie. Cu toate acestea,
sub influenţa gândirii greceşti, cât şi din considerente economice, sclavul era
considerat ca o fiinţă umană. În secolul II d.Hr. deja Gaius recunoştea
scalvului calitatea de om şi utiliza pentru aceasta conceptul de persoană
(Gaius I.9). Acest aspect a avut consecinţe importante în domeniul dreptului,
atât în ceea ce priveşte rolul său de reprezentant al stăpânului în diversele
raporturi juridice, cât şi în ceea ce priveşte ocrotirea persoanei sclavului.

Activitatea juridică a sclavului. În epoca republicană, sclavul putea figura

în locul stăpânului său în cadrul anumitor raporturi juridice şi,
împrumutând personalitatea juridică a acestuia, să-l facă proprietar sau
creditor. Simplu instrument de achiziţie, sclavul acţiona doar în numele şi
interesul stăpânului său: el putea să facă situaţia juridică a acestuia doar
mai bună şi în nici un caz mai rea. Începând cu epoca sfârşitului Republicii,
în condiţiile avântului economic extraordinar şi a înmulţirii raporturilor
comerciale, vechea stare de lucru trebuia modificată. Imaginea unui sclav
acţionând doar pentru a face mai bună situţia patrimonială a stăpânului
său, nu mai corespundea nevoilor unei activităţi comerciale bazate pe acte
juridice sinalagmatice. Ca urmare, pretorul a permis sclavului să-şi facă
stăpânul debitor în cazul în care acţiona cu acordul acestuia. Au apărut
astfel mai multe cazuri în care sclavul acţiona în numele şi pentru stăpânul
său făcându-l atât creditor cât şi debitor:

a) Un sclav putea face în numele stăpânului său un anume act juridic şi

nimic altceva.
b) Stăpânul putea încredinţa sclavului său o afacere comercială sau
industrială cu caracter maritim sau terestru.
c) Stăpânul putea încredinţa sclavului spre administrare un peculiu. Acesta
reprezenta o masă de bunuri desprinsă de patrimoniul stăpânului – dar care
rămânea în continuare în proprietatea acestuia – ce cuprindea atât bani şi
vite cât şi terenuri, case sau chiar alţi sclavi. Aceast peculiu oferea o
independenţă economică sclavului care, în baza acordului stăpânului, putea
face actele juridice administrării acestuia. Stăpânul putea oricând să retragă
în total sau în parte respectivul peculiu. Deşi se realiza în interesul
stăpânului, sclavul bun administrator ce reuşea să sporească valoarea
peculiului putea oferi stăpânului său o sumă de bani în schimbul eliberării
sale.

Neavând personalitate juridică şi, implicit, nici capacitate patrimonială, tot

ceea ce dobândea sclavul în aceste activităţi se reflecta pozitiv sau negativ
asupra patrimoniului stăpânului său, după cum acesta devenea creditor sau
debitor. În cazul în care devenea debitor, stăpânul răspundea nelimitat, cu
întregul său patrimoniu, în primele două cazuri, şi răspundea doar în
limitele valorii peculiului respectiv în cel de-al treilea caz. Pe de altă parte,
sclavul era legat de obligaţiile sale naturale.

În baza actelor juridice încheiate de sclav cu terţii, stăpânul putea urmări în

instanţă sau să fie urmărit de către aceştia. În cadrul procedurii legis-
acţiunilor, sclavul nu putea fi nici parte şi nici reprezentant al stăpânului.
Cu totul alta era situaţia în procedura formulară. Împotriva stăpânului,
terţilor li s-au pus la dispoziţie de către pretor o serie de acţiuni pretoriene
izvorâte din contractele încheiate cu sclavul acestuia. Pentru a facilita
reprezentarea judiciară (indirectă), pretorul a acordat acţiuni cu
transpoziţiune de persoană (actione aedicticiae qualitatis) în baza cărora, în
intenţia formulei apărea numele sclavului, iar în condemnatio numele
stăpânului.

Ocrotirea persoanei sclavului. De-a lungul timpului au fost luate mai

multe măsuri pentru a limita dreptul de viaţă şi de moarte pe care-l avea
stăpânul asupra sclavului său. O lege Petronia din 19 d.Hr. supunea
controlului magistratului dreptul stăpânului de a-şi da sclavii spre a fi
devoraţi de fiare la jocurile de circ. Un edict al lui Claudiu (41-51) lipsea de
proprietate pe stăpânul care îşi abandona sclavul bătrân şi bolnav.
Împăratul Antoninus Pius (138-161) pedepsea printr-o constituţie imperială
pentru omucid pe stăpânul care îşi ucisese fără motiv sclavul, iar printr-o
altă constituţie îngăduia magistraţilor să-i silească pe stăpânii cruzi să-şi
vândă sclavii pe care-i maltratau. Împăratul Constantin pedepsea şi el cu
pierderea proprietăţii pe stăpânii care abandonau pe noii născuţi sclavi.

Statutul de sclav înceta:

a) ca urmare a acordării libertăţii de către stat: ea survenea fie ca răsplată

pentru un serviciu realizat în interesul public fie, din motive umanitare ce
aveau ca scop ocrotirea sclavului de abuzurile stăpânului său.
b) prin prescripţia achizitivă a libertăţii: dacă un sclav se comporta cu bună-
credinţă vreme de 20 de ani ca un om liber, după scurgerea acestui termen
el devenea şi de jure liber.
c) prin eliberarea sclavului de către stăpânul său (manumissio): era cea mai
importantă şi mai des întâlnită modalitate de stingere a sclaviei.

3. După eliberare, fostul sclav dobândeşte denumirea de libert iar fostul său
stăpân devine patron. Denumirea de patron a fostului stăpân scotea în
evidenţă persistenţa după eliberare a unor numeroase legături cu fostul
sclav. Libertul avea faţă de patronul său trei mari categorii de obligaţii:

a. Obsequium era o obligaţie generală de respect şi asistenţă a persoanei

patronului său. Ea se traducea în dreptul clasic prin prestarea unor diverse
servicii şi prin interdicţia de a-l urmări în justiţie pe patron fără acordul
magistratului sau prin interdiţia de a intenta o acţiune infamatorie asupra
acestuia;
b. Operae reprezentau anumite munci pe care libertul trebuia să le realizeze
în interesul patronului său. De regulă, libertul urma să presteze acelaşi tip
de serviciu pe care-l realiza şi înainte de eliberare. La baza acestei obligaţii
stăteau două jurăminte: un prim jurământ, de natură religioasă, intervenea
înainte de eliberare şi viza depunerea unui al doilea jurământ, de natură
juridică de această dată, după eliberare;
c. Bona reprezenta, pe de o parte, obligaţia liberţilor de a procura patronului
anumite alimente. Pe de altă parte, bona reprezenta dreptul patronului de a
moşteni pe libert dacă acesta nu avea copii sau un testament, precum şi
dreptul său de a exercita tutela asupra băiatului impuber libert şi tutela
asupra femeii libert toată viaţa. Libertul putea fi constrâns de magistrat să-şi
îndeplinească toate aceste obligaţii, iar în epoca post-clasică libertul ce
refuza să le respecte putea fi readus în starea de sclavie.

Statutul juridic al libertului era determinat de statutul juridic al stăpânului

său. În consecinţă, după cum stăpânul era cetăţean, latin sau peregrin,
liberţii deveneau şi ei cetăţeni, latini sau peregrini.

4. Existau în dreptul roman numeroase cazuri de persoane care, fără a-şi

pierde de jure libertatea sau cetăţenia, se găseau de facto într-o stare vecină
cu sclavia : omul liber ce se credea sclavul altei persoane, debitorul
insolvabil deferit (addictus) de către magistrat creditorului său fie în baza
unui proces (judicati), fie în baza unui contract (nexum), cei răscumpăraţi de
la duşman de către un terţ, persoanele care contractau cu un antreprenor de
jocuri de circ (lanista) în vederea apariţiei în arenă ca gladiatori, fii de familie
care erau trecuţi de şeful lor de familie prin mancipatio în puterea unui alt
pater familias, oameni liberi ce munceau pământurile marilor latifundiari în
baza unui contract de arendă (colonii).

Întrebări recapitulative:

1) Care era statutul juridic al sclavilor?

2) Care se realiza eliberarea sclavului prin manumissio?
3) Care era statutul juridic al liberţilor?

C. STATUS CIVITATIS

1. În Antichitate, aproape fiecare om liber era legat de o anume cetate al

cărei cetăţean era şi de al cărei drept i se aplica în exclusivitate. De aceea,
erau cetăţeni romani doar locuitorii Romei, care se bucurau singuri de
drepturile şi obligaţiile oferite de dreptul roman. În baza acestui principiu
(principiul statutului personal), oriunde se afla, cetăţeanului roman i se
aplica dreptul roman.

2. Cetăţenia romană se putea obţine, în primul rând, prin naştere. În al

doilea rând, cetăţenia romană se putea obţine după naştere. Cetăţenia se
putea obţine prin concesiune, prin îndeplinirea anumitor condiţii legale şi
prin eliberarea sclavilor. Cetăţenia era unul din elementele indispensabile
pentru deţinerea unei personalităţi juridice depline. De aceea, doar cetăţenii
romani se bucurau de iure sau de facto de totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor pe care dreptul roman le reglementa. Cetăţeanul roman se
bucura de drepturi civile şi drepturi politice. Drepturile civile cuprindeau în
primul rând dreptul la cele trei nume (tria nomina): un prenume (praenomen),
un nume (nomen) şi o poreclă (cognomen). La acestea se adăugau numele
tatălui şi tribul de provenienţă. Astfel, numele complet al lui Cicero era:
Marcus Tullius Marci fillius, Cornelia tribu, Cicero. Tot aici intrau dreptul de a
încheia o căsătorie legitimă (ius conubium) şi dreptul de a face acte juridice
după dreptul civil roman (ius commercium). Lor li se adăugau dreptul de a
face un testament, dreptul de a fi instituit moştenitor, dreptul de a fi martor
şi dreptul de a compărea în justiţie ca parte într-o legis-acţiune. Drepturile
politice ale cetăţeanului roman cuprindeau: dreptul de a vota în adunările
populare (ius suffragii), dreptul de a fi ales într-o magistratură (ius honorum)
şi dreptul de a servi în legiuni (ius militiae). Drepturile civile, mai ales ius
conubium şi ius commercium, puteau fi acordate fără drepturile politice, însă
acordarea drepturilor politice implica obligatoriu acordarea drepturilor civile.

În baza statutului lor, cetăţenii romani aveau şi o serie de obligaţii:

participarea la oaste şi la plata impozitului. Datorită însă îmbogăţirii
considerabile a Imperiului ca urmare a cuceririlor făcute, din anul 167 î.Hr.
cetăţenii romani au fost scutiţi de impozit. În ceea ce priveşte obligaţia
participării la oaste, campaniile tot mai lungi şi periculoase au transformat
armata într-una de profesionişti plătiţi cu soldă.

Pierderea cetăţeniei avea loc dacă cetăţeanul roman suferea o capitis

deminutio media. Pierderea cetăţeniei survenea şi în cazul naturalizării într-o
altă cetate, deoarece romanii nu acceptau existenţa dublei cetăţenii. În fine,
pierderea statutului de cetăţean survenea ca urmare a aplicării unor
condamnări penale.

3. Latinitatea era un statut juridic inferior celui de cetăţean roman, dar

mult superior celui de peregrin. statututul de latin se va menţine pentru
locuitorii cetăţilor din zona Latium care vor fi denumiţi latini veteres sau
latini prisci. De asemenea, au primit acest statut locuitorii coloniilor latine
înfiinţate până în anul 268 î.Hr.. Statutul juridic al latinilor veteres se
distingea de cel acordat latinilor coloniari (latini coloniarii). Aceştia erau
locuitorii acelor colonii înfiinţate de romani după 268 î.Hr. pe teritoriile nou
cucerite şi care se bucurau de jus latium. Statutul juridic al latinilor
coloniari era inferior celui al latinilor veteres: ei nu aveau jus conubium şi
toate drepturile ce decurgeau din acesta. Dreptul lor marital era reglementat
de legislaţia naţională a fiecărui latin în parte. Latinii puteau accede la
statutul de cetăţean prin beneficiul legii sau în baza lui jus migrandi.

4. Locuitorii teritoriilor cucerite de Romani primeau statutul juridic de

peregrin. Peregrinii erau de două feluri: peregrini oblişnuiţi şi peregrini
dediticii. Peregrinii obişnuiţi erau locuitorii cetăţilor învinse de către romani
dar care nu fuseseră desfiinţate din punct de vedere politic. Peregrinii
dediticii erau locuitorii care se opuseseră prin forţă armată cucerii romane
şi, ca urmare a capitulării, cetatea lor fusese desfiinţată din punct de vedere
politic.

Întrebări recapitulative:

1) Care era statutul juridic al cetăţeanului?

2) Care era statutul juridic al latinului?
3) Care era statutul juridic al peregrinului?
D. STATUS FAMILIAE

1. Familia romană s-a conturat, treptat, ca celula de bază a societăţii romane, pe

măsură ce ea s-a disociat de ginta din care făcea parte alături de alte familii.
Familia romană arhaică era o familie patriarhală dominată de autoritatea unui
pater familias. Asupra tuturor acestor persoane şi bunuri, pater familias exercita o
putere reglementată juridic. În funcţie de cum se aflau sau nu sub puterea unui
pater familias, membrii familiei erau fie alieni juris –soţia căsătorită cum manu, fii
şi fiicele de familie- fie sui juris –pater familias.

2. Familia romană era de două tipuri: agnatică şi cognatică. Erau agnaţi toţi cei
care se găseau la un moment dat sub puterea lui pater familias indiferent că erau
sau nu rude de sânge (familia proprio iure): soţia căsătorită cum manu, fii şi ficele
de familie naturali sau adoptaţi, copii legitimaţi, soţiile fiilor săi căsătorite cum
manu, copii fiilor săi etc. Erau, de asemenea, rude agnatice, toţi aceia care
fuseseră sub puterea aceluiaşi pater familias (familia communi iure): după
moartea lui pater familias rudenia agnatică nu dispărea. Fii săi, deveniţi acum sui
juris, rămâneau în continuare agnaţi. În fine, erau rude agnatice şi cei care s-ar fi
aflat sub puterea lui pater familias dacă acesta ar mai fi trăit: copii născuţi sau
intraţi în familie după moartea lui pater familias erau agnaţi.

La baza familiei cognatice stătea, nu puterea lui pater familias, ci legătura de

sânge. Ca urmare, o persoană putea fi rudă cognată cu membrii familiei chiar
dacă nu mai făcea parte de drept din aceasta: de ex. băiatul emancipat nu mai era
rudă agnatică cu membrii fostei sale familii dar era rudă cognatică cu aceştia. Pe
de altă parte, un copil adoptat era rudă agnatică în baza raportului de putere, dar
nu era rudă cognatică în baza legăturii de sânge. Gradul de rudenie între rudele
agnatice şi cele cognatice se calcula în funcţie de numărul de naşteri existente
între membrii familiei: de ex. între părinţi şi copii exista gradul I de rudenie, între
fraţi gradul II de rudenie, între unchi şi nepoţi gradul III de rudenie, între veri
gradul IV de rudenie etc.

3. Ca peste tot în societatea umană, şi familia romană avea la bază căsătoria.

Conform unei definiţii celebre a lui Modestin (D.23,2,1) căsătoria este unirea
bărbatului şi a femeii, o comuniune pentru toată viaţa, împărtăşirea dreptului
divin şi uman. Căsătoria romană se încheia în baza consimţământului viitorilor
soţi, dacă aceştia erau sui juris, sau al celor doi pater familias dacă viitorii soţi
erau alieni juris. Încheierea căsătoriei romane putea fi însoţită de formalităţi
juridice specifice (conventio in manu) destinate să introducă femeia sub puterea
(manus) soţului ei. În aceste condiţii, căsătoria se încheia cum manu. Lipsa
acestor formalităţi aşezau soţia în afara puterii soţului ei iar căsătoria se realiza
sine manu.

Pentru a exista o căsătorie legitimă, cei doi soţi trebuiau să îndeplinească

cerinţele de vârstă impuse de morală şi condiţiile necesare cerute de jus
conubium.

4. Condiţiile de fond ale căsătoriei:

a. Consimţământul viitorilor soţi era condiţia fundamentală pentru încheierea

unei căsătorii. În lipsa consimţământului, căsătoria nu se considera încheiată.
Persoanele alieni juris se puteau căsători doar cu consimţămâtul şefilor lor de
familie în timp ce persoanele sui juris îşi exprimau consimţământul în mod liber.
Cu timpul, s-a pus la dispoziţia persoanelor alieni juris o serie de mijloace prin
care puteau înfrânge opoziţia lui pater familias la căsătorie. În baza legii Iulia de
maritandis ordinibus din epoca lui Augustus, o fiică putea cere magistratului să-i
acorde autorizaţia de a se căsători dacă pater familias se opunea. Împăratul
Justinian a acordat acelaşi drept şi băieţilor. Tot în epoca lui Justinian
consimţământul tatălui absent, nebun sau căzut în prizonierat era suplinit de
autorizaţia dată de magistrat. Consimţământul viitorilor soţi se manifesta în lipsa
oricăror formalităţi legale. Nu era însă vorba despre un simplu consimţământ la
viaţă comună sau la consumarea fizică a căsătoriei care existau şi în cazul
concubinajului. El viza intenţia mirilor de a considera reciproc ca soţ şi soţie în
cadrul unei căsătorii legitime (honor invicem matrimonii). Uneori,
consimţământul făcea referire expres şi la intenţia mirilor de a avea copii. Honor
matrimonii era atestat prin prezenţa unor martori în momentul exprimării
consimţământului (testatio). Importanţa consimţământului implica necesitatea
sănătăţii mentale a viitorilor soţi. De aceea, nebunii nu se puteau căsători.

b. Vârsta necesară pentru încheierea unei căsătorii nu era fixată prin lege. De
aceea, a revenit jurisconsulţilor sarcina de a fixa, în funcţie de cerinţele morale ale
societăţii romane, vârsta de la care tinerii romani se puteau căsători. Pentru fete a
fost stabilită vârsta de 12 ani, dar, adesea, se practicau mariaje şi la vârste mai
precoce. Pentru băieţi, proculienii s-au pronunţat asupra vârstei de 14 ani.
Sabinienii însă considerau că vârsta căsătoriei trebuia stabilită de la caz la caz în
funcţie de dezvoltarea fizică a tânărului. Vârsta de 14 ani va deveni o limită legală
în epoca lui Justinian.

c. Ius conubium reprezenta totalitatea condiţiilor impuse de lege pentru ca o

căsătorie să fie legitimă (legitimum matrimonium). Doar cei care îndeplineau
aceste condiţii puteau să-şi dea consimţământul la încheierea unei căsătorii atunci
când îndeplineau o anume vârstă. Cei care încălcau aceste condiţii riscau să
încheie o căsătorie lipsită de efecte juridice (iniustum matrimonium). Condiţiile
necesare încheierii unei căsătorii legitime se exprimau printr-o serie de
incompatibilităţi:

 O persoană deja căsătorită nu se putea căsători.

 Rudele nu se puteau căsători între ele. Interdicţia se aplica la infinit pe linia
directă şi până la un anume grad –în funcţie de epocă- pe linia colaterală. În
epoca veche limita era stabilită la gradul 6 iar la sfârşitul Republicii la gradul 4.
Justinian a stabilit această limită la gradul 3 de rudenie. Interdicţia de căsătorie
între fraţii şi surorile adoptive înceta ca urmare a emancipării. Un senatus-
consult adoptat pentru a permite căsătoria împăratului Claudiu cu nepoata sa
Agrippina a fost abrogat în 342 sub influenţa creştinismului.
 Sub influenţa creştinismului, a fost interzisă căsătoria între rudele spirituale: a
naşilor cu finii lor.
 Afinii1 aflaţi pe linia directă nu se puteau căsători între ei. Astfel, era interzisă
căsătoria între părinţii vitregi şi copii vitregi, cea între socru şi noră, cea între
soacră şi ginere. Sub influenţa Bisericii, a fost interzisă şi căsătoria afinilor
colaterali: a cumnaţilor şi a cumnatelor.
 Un cetăţean nu se putea căsători cu latin sau peregrin decât dacă aceştia aveau
ius conubium.
 Până la legea Canuleia din 445 î.Hr. a fost interzisă căsătoria dintre patricieni
şi plebei.
 Legea Iulia de maritandis ordinibus din anul 18 î.Hr. interzicea cetăţenilor
ingenui să se căsătorească cu prostituate, actriţe şi alte categorii infamate. Un
ingenuu nu se putea căsători nici cu o femeie condamnată pentru adulter. De
asemenea, erau interzise căsătoriile senatorilor şi urmaşilor lor cu liberţii.
Căsătoriile astfel contractate erau considerate iniustum matrimonium iar din
epoca lui Marcus Aurelius ele au fost lovite de nulitate.
 Soldaţii nu aveau voie să se căsătorească pe par CURSUL stagiului militar.
Orice căsătorie încheiată în această perioadă nu producea efecte juridice.
 Un guvernator de provincie nu se putea căsători cu o femeie din provincia sa
pe timpul mandatului.
 Tutorele şi fiul acestuia –din epoca lui Marcus Aurelius şi Commodus- nu se
puteau căsători cu fata aflată sub tutelă.
 O văduvă nu se putea recăsători timp de 10 luni în epoca clasică şi timp de un
an în cea postclasică.

1
Afinitatea reprezenta relaţia dintre o persoană şi rudele soţului/soţiei sale.
 Legea Iulia de adulteris din 18 î.Hr. interzicea femeii adultere să se
recăsătorească.
 În epoca Dominatului, sub influenţa creştinismului, era interzisă recăsătorirea
femeii rămase văduve precum şi căsătoria călugărilor şi a preoţilor.

5. Condiţii de formă ale căsătoriei. Consimţământul viitorilor soţi de a întemeia

o căsătorie legitimă era însoţit de o serie de solemnităţi cu caracter religios ce nu
reprezentau însă condiţii legale de validitate a căsătoriei respective. Prezenţa sau
lipsa lor erau lipsite de consecinţe pentru existenţa unui legitimum matrimonium.
Ceremonia începea cu luarea auspiciilor însoţită de ofrande aduse zeilor şi
sacrificarea unui berbec. Apoi avea loc darea consimţământului în prezenţa a cel
puţin 10 martori. Consimţământul era însoţit de strângerea mâinilor drepte
(dextrarum iunctio) iar în cazul existenţei unei conventio in manum se pronunţa
formula “ubi tu Gaius, ego Gaia”. Toate acestea marcau voinţa mirilor de a trăi în
comun. Uneori consimţământul era însoţit de redactarea unui fel de contract
prenupţial (tabulae nuptiales) în care se fixau caracterul şi scopul căsătoriei –de
ex. naşterea de copii- şi se reglementa problema dotei. Acesta reprezenta în
acelaşi timp un mijloc de probă scris (neobligatoriu) al încheierii căsătoriei. Urma
un banchet ce avea loc de regulă la domiciliul părinţilor miresei. Seara, mireasa
era condusă de un cortegiu la locuinţa soţului într-o atmosferă plină de veselie şi
cântece (deductio in domun mariti). Aici soţia era primită de mama soţului şi
avea loc o ceremonie de introducere în cultul noii sale familii.

În epoca veche, darea consimţământului era însoţită de scoaterea soţiei de sub

puterea şefului ei de familie şi trecerea sub puterea (manus) soţului ei. Structura
patriarhală a familiei romane vechi, rolul de mamă şi de matroană al soţiei
presupuneau intrarea acesteia sub puterea soţului ei. Acest eveniment avea loc
prin intermediul unui act juridic cunoscut sub denumirea de conventio in manu.
În acest caz, căsătoria se realiza cum manu. În dreptul roman existau trei tipuri de
conventio in manu:

a) Confarreatio era o ceremonie cu caracter religios şi juridic în acelaşi timp ce se

desfăşura în prezenţa mirilor, a 10 martori, a preotului lui Jupiter şi a lui Pontifex
Maximus. În centrul ceremoniei se afla aducerea de către miri ca sacrificiu lui
Jupiter a unei pâină făcute dintr-o făină specială (panis farreus). Ceremonia era
rezervată doar patricienilor.

b) Coemptio era o vânzare fictivă (mancipatio) a femeii în prezenţa a cinci

martori, a unui purtător de balanţă (libripens) şi în schimbul unei sume de bani
simbolice. Femeia avea un rol activ în cadrul schimbului de replici ce avea loc cu
această ocazie. Soţul o întreba dacă dorea să devină pentru el o mater familias iar
ea răspundea pozitiv. Coemptio era modul comun de achiziţie a lui manus.

c) Usus reprezenta coabitarea bărbatului şi femeii căsătoriţi legitim timp de un an

de zile. El urma principiile generale ale uzucapiunii: după trecerea termenului de
un an, dacă cei doi mai erau împreună, bărbatul dobândea manus asupra femeii.
Aceasta se putea sustrage lui manus dacă timp de trei nopţi consecutive lipsea din
domiciliul conjugal (usurpatio trinoctii).

Schimbările sociale, intelectuale, religioase şi morale ale secolului II î.Hr. au

marcat treptat o scădere a autorităţii lui pater familias şi o emancipare a femeii.
Aceste lucruri s-au reflectat direct asupra căsătoriei romane: căsătoria nu mai este
însoţită de manus devenind o căsătorie sine manu. Permisă în cazuri
excepţionale de Legea celor XII Table, căsătoria sine manu va înlocui complet
căsătoria cum manu în epoca Dominatului. Usus va dispare în sec. I î.Hr.,
coemptio în sec. IV d.Hr., iar confarreatio se va mentine din considerente
religioase, dar dezbrăcat de efectele sale juridice.

6. Raporturile personale dintre soţi :

a. Raporturi ce rezultă din “manu”. În cadrul căsătoriei cum manu, soţia intra
sub puterea soţului sau a socrului ei dacă acesta era pater familias. În aceste
condiţii, ea dobândea în familie fie locul unei fiice (loco filiae), fie pe cel al unei
nepoate (loco neptis) şi era lipsită de capacitate patrimonială. Soţia devenea
agnată cu agnaţii soţului şi primea un drept succesoral în noua familie. Soţul avea
asupra ei un drept de viaţă şi de moarte, o jurisdicţie domestică şi dreptul de a o
repudia în cazuri bine determinate: adulter, tentativă de otrăvire a copiilor sau de
avort, sterilitate şi falsificarea cheilor cramei. În cazul căsătoriei sine manu, femeia
îşi păstra statutul juridic avut anterior: dacă era alieni juris rămânea sub puterea
şefului ei de familie, iar dacă era sui juris rămânea sub autoritatea unui tutore. Ea
rămânea agnată cu agnaţii familiei sale de origine şi tot aici păstra drepturi
succesorale.

b. Raporturi ce rezultă din comunitatea de viaţă. Consimţământul soţilor de a

încheia o căsătorie legitimă avea o serie de consecinţe sociale şi juridice. Soţia
primea rangul social şi numele soţului ei. Soţii aveau între ei obligaţii reciproce:
femeia trebuia să-şi respecte soţul, iar soţul să-şi ocrotească soţia. Între soţi nu
exista însă o obligaţie de întreţinere alimentară. Soţia era obligată să locuiască în
casa soţului ei. În cazul în care aceasta părăsea domiciliul, soţul putea cere
pretorului ca printr-un interdict special (liberis exhibendis, uxore exhibenda) s-o
constrângă pe soţie să revină la domiciliul conjugal. În cazul în care femeia era
victima unor injurii grave sau a unor violenţe, soţul putea introduce o actio
iniuriarum. În epoca post-clasică s-a interzis soţilor să se acţioneze în justiţie fără
consimţământul magistratului. Soţii îşi datorau reciproc fidelitate. Adulterul soţiei
era însă sancţionat mult mai sever decât cel al soţului2. Femeia era pedepsită atât
în cadrul privat al familiei de către soţ cu avizul rudelor –soţul o putea chiar ucide
în caz de flagrant- cât şi juridic. Legea Iulia de adulteris considera adulterul femeii
un delict public, îl obliga pe soţ să repudieze şi să urmărească în justiţie pe soţia
vinovată.

7. Raporturile patrimoniale dintre soţi difereau după cum se încheiase o căsătorie

cum manu sau sine manu. În cazul căsătoriei cum manu, femeia alieni juris,
trecând din familia tatălui ei în familia soţului, îşi menţinea incapacitatea
patrimonială specifică acestui statut. Femeia sui juris căsătorită cum manu îşi
pierdea capacitatea patrimonială şi întreaga sa avere revenea soţului/şefului de
familie al soţului. Femeia alieni juris căsătorită sine manu rămânea în continuare
lipsită de capacitate patrimonială. Femeia sui juris căsătorită sine manu rămânea
proprietara averii sale, pe care o administra cu consimţământul tutorelui ei.

În consecinţă, în cadrul căsătoriei încheiate sine manu se aplica regimul

separaţiei de bunuri. În principiu, fiecare soţ îşi păstra proprietatea, folosinţa şi
administrarea bunurilor proprii. Nici unul dintre soţi nu era obligat să contribuie
la sarcinile menajului sau pentru educaţia copiilor. Toate aceste cheltuieli erau
acoperite de dota ce se constituia în acest scop. Afecţiunea existentă între soţi şi
considerente morale determinau însă adesea femeia să încredinţeze administrarea
bunurilor sale soţului ei. De asemenea, comunitatea de viaţă conducea inevitabil
la o folosinţă comună a bunurilor proprii fiecăruia dintre cei doi soţi.

Încheierea căsătoriei era de regulă însoţită de constituirea unei dote. Dota

reprezenta o donaţie făcută soţului cu ocazia căsătoriei. Ea era constituită pentru
a conferi familiei o bază materială dar şi pentru a asigura femeii şi copiilor ei cele
necesare subzistenţei în cazul desfacerii căsătoriei. Dota era de regulă constituită
de tatăl femeii (dos profecticia). Acesta nu avea o obligaţie juridică de a constitui
dota dar aceasta s-a transformat cu timpul într-o datorie morală. Dota reprezenta
în acelaşi timp o compensaţie pentru pierderea drepturilor succesorale în familia
de origine în cazul căsătoriei cum manu. În dreptul lui Justinian, constituirea
dotei a devenit o obligaţie legală. În cazul în care femeia era sui juris, dota putea fi
constituită de ea însăşi sau de un terţ (dos adventicia).

2
Explicaţia rezidă în pericolul apariţiei în familie a unui copil străin de sângele soţului
legitim. Această situaţie ar fi tulburat transmiterea cu titlu succesoral a patrimoniului acestuia
către copii proprii.
Constând fie în bani, fie în bunuri sau creanţe, dota se putea constitui prin mai
multe modalităţi juridice: a) Dotis datio era un transfer de proprietate făcut prin
modalităţile legale de înstrăinare a proprietăţii: mancipatio, in iure cessio,
traditio; b) Dotis promissio era o promisiune făcută sub forma unei stipulaţii; c)
Dotis dictio era un simplu angajament unilateral făcut în termeni solemni al celui
ce constituia dota; d) O constituţie a împăratului Theodosie al II-lea din 428
d.Hr. a permis constituirea dotei printr-un pact legitim (pactum de constituenda
dote) ce consta într-o promisiune orală neformală făcută soţului de către
constituantul dotei. În epoca lui Justinian, această modalitate a dobândit o largă
aplicabilitate în dauna lui stipulatio şi dotis dictio. Dota astfel constituită devenea
proprietatea soţului.

7. Desfacerea căsătoriei. Fiind o comuniune pentru toată viaţa, căsătoria se

desfăcea, în principiu, în momentul morţii unuia dintre soţi. Pe lângă fenomenul
morţii naturale, desfacerea căsătoriei era determinată de o serie de cauze
independente de voinţa soţilor (moarte civilă, absenţa soţului militar) sau de
manifestarea de voinţă a acestora (divorţ).

a. Cauze involuntare. Desfacerea căsătoriei avea loc în cazul în care unul dintre
soţi suferea o moarte civilă (capitis deminutio). În caz de capitis deminutio
maxima, pierderea libertăţii unuia sau ambilor soţi antrena desfacerea căsătoriei.
În cazul în care soţul cădea prizonier la duşman, ius postliminii nu se aplica
mariajului, deoarece acesta era o stare de fapt. În acest caz, cei doi trebuiau să se
recăsătorească. Dreptul post-clasic, impregnat de viziunea creştină asupra
căsătoriei, a eliminat această cauză de desfacere a căsătoriei. În cazul unei capitis
deminutio media, pierderea cetăţeniei, fie prin schimbarea cetăţii, fie prin exil,
conducea la desfacerea căsătoriei romane. În epoca lui Justinian, desfacerea
căsătoriei prin exil a fost înlăturată. O capitis deminutio minima conducea la
desfacerea căsătoriei doar în cazul în care schimbarea statutului familial antrena
apariţia unei legături de rudenie cu un grad ce constituia un impediment la
căsătorie. Nebunia unuia dintre soţi intervenită în timpul căsătoriei şi absenţa
îndelungată a soţului nu conduceau la desfacerea căsătoriei. În epoca lui
Constantin, căsătoria se defăcea după 4 ani de absenţă a soţului militar iar în
epoca lui Justinian după 5 ani cu condiţia să nu existe nici o certitudine a
supravieţuirii soţului.

b. Cauze voluntare. Căsătoria se putea dizolva prin divorţul soţilor. În epoca

veche, divorţul era o raritate, recurgerea la el fiind limitată de avizul consiliului
familial şi de către sancţiunile morale cenzoriale. În epoca Principatului,
decăderea puterii lui pater familias şi schimbarea moravurilor societăţii romane
au condus la o frecvenţă crescândă a divorţurilor. La fel ca şi încheierea
căsătoriei, desfacerea căsătoriei prin divorţ era o simplă stare de fapt. Nu existau
nici un fel de formalităţi juridice prin respectarea cărora căsătoria să se defacă în
mod legal. Aşa cum căsătoria se încheia prin consimţământul viitorilor soţi de a
întemeia o căsătorie legitimă, divorţul se producea prin voinţa unilaterală a unuia
dintre soţi de a pune capăt convieţuirii matrimoniale. Practic această voinţă era
exprimată printr-o serie de cuvinte şi gesturi care, nefiind obligatorii pentru
desfacerea validă a căsătoriei, probau divorţul. În caz de repudiere, soţul îi
spunea soţiei sale “Pleacă din casă!” (baete foras), îi putea trimite un certificat de
repudiere, îi putea lua cheile casei sau putea distruge contractul prenupţial.

În cazul în care căsătoria se încheiase cum manu, divorţul trebuia însoţit de

scoaterea soţiei de sub puterea soţului ei/şefului de familie al soţului. În cazul lui
confarreatio, scoaterea de sub putere se făcea printr-o diffarreatio ce semnifica
alungarea soţiei din cultul familial al soţului ei. În cazul lui coemptio şi usus,
manus se ridica printr-o remancipatio. Soţia era vândută fictiv fostului ei şef de
familie sau unui terţ care mai apoi o elibera. În epoca Dominatului, influenţa
creştinismului a adus o nouă perspectivă asupra divorţului. Deşi Biserica şi
Sfinţii Părinţi au invocat, bazându-se pe textele nou-testamentare, caracterul
indisolubil al căsătoriei, împăraţii au acceptat divorţul însă numai în condiţiile
prevăzute de lege. Constantin permitea soţului divorţul doar în trei cazuri: de
soţia adulteră, de soţia culpabilă de otrăvire şi soţia ce se dedase la intrigi
amoroase. Soţia putea divorţa de soţul ei dacă acesta era culpabil de omor, de
otrăvire sau de violarea unui mormânt. Divorţurile săvârşite în afară de aceste
cauze rupeau uniunea matromonială dar soţii se expuneau la sancţiuni legale.

Justinian, prin Novelele 22 (535) şi 117 (542), a adus o serie de precizări în

privinţa modalităţilor şi cauzelor divorţului: a) Divorţul pentru o cauză justă
provenită din fapta gravă a unuia dintre soţi: adulterul femeii sau întreţinerea unei
concubine la domiciliul conjugal de către soţ, abandonul domiciliului conjugal,
viaţa libertină a femeii sau exercitarea de către aceasta a anumitor meserii; b)
Divorţul pentru cauze neimputabile soţilor: sterilitatea femeii, impotenţa
bărbatului, nebunia unuia dintre soţi şi absenţa soţului prizonier mai mult de 5
ani ; c) Divorţul prin consimţământ mutual (desfiinţat de Justinian prin Novela
117 dar restabilit de Justin în 566). Divorţul realizat în afara acestor cauze rupea
uniunea matrimonială, dar soţii erau supuşi unor sancţiuni legale.

8. Concubinajul. Convieţuirea a două persoane de sex diferit care nu îndeplineau

condiţiile cerute de lege pentru a putea realiza un legitimum matrimonium era
considerată concubinaj. Concubinajul nu producea nici un fel de efecte juridice
cu privire la raporturile personale sau patrimoniale şi nici cu privire la raporturile
de paternitate.
9. Patria potestas reprezenta puterea pe care pater familias o exercita asupra
descendenţilor săi agnatici indiferent că erau erau născuţi în familie sau
proveneau dintr-o adopţie. Se aflau sub patria potestas atât fetele cât şi băieţii
până la a doua sau chiar a treia generaţie desemnaţi cu toţii prin expresia filii
familiae. Patria potestas, ca legătură juridică între pater familias şi copii, conferea
acestuia puteri extraordinare. În principiu nelimitată, această putere a început să
fie îngrădită pe măsură ce viziunea asupra familiei romane s-a schimbat iar
raporturile rigide de putere au fost înlocuite prin sentimente de afecţiune şi ideea
de sprijin reciproc.

Copii dobândeau din momentul naşterii lor personalitate juridică diferenţiată

după cum erau băieţi sau fete. Capacitatea de folosinţă a băieţilor cuprindea atât
o capacitate extrapatrimonială cât şi una patrimonială. Deoarece singurul titular al
patrimoniului familial era pater familias, fii de familie nu aveau capacitate
patrimonială (de exerciţiu). Ei nu puteau dobândi nimic pentru sine şi nu puteau
compărea în faţa instanţei. Tot ceea ce dobândeau, achiziţionau în numele şi
pentru pater familias. În aceste condiţii, situaţia lor era asemănătoare cu a unui
sclav. Ca şi acesta, ei nu puteau face decât mai bună situaţia patrimonială a lui
pater familias. Pe măsură ce viaţa comercială s-a dezvoltat, fii de familie se puteau
obliga în numele şefului lor de familie.

10. Izvoarele puterii părintești (patria potestas)

Puterea părintească izvora fie ca urmare a naşterii de copii în cadrul căsătoriei, fie
dintr-un act juridic ulterior naşterii copilului: adopţie, adrogaţie sau legitimare.

a. Căsătoria. Pentru a intra sub puterea lui pater familias, copilul trebuia să se
nască dintr-o căsătorie legitimă (legitimum matrimonium). Pentru existenţa
căsătoriei legitime trebuiau îndeplinite condiţiile de fond şi de formă impuse de
dreptul civil. Dacă acestea nu existau, copilul putea fi legitimat după regulile
dreptului peregrin, însă tatăl nu dobândea patria potestas asupra acestuia. Copilul
rezultat dintr-o căsătorie legitimă este prezumat a fi procreat de bărbatul căsătorit
legitim (pater is est quem nuptiae demonstrant). Această prezumţie se aplica
numai în cazul în care copilul se născuse la cel puţin 182 de zile de la consumarea
căsătoriei şi nu mai mult de 300 de zile de la desfacerea acesteia. Prezumţiile
respective puteau fi însă combătute cu probe contrarii. Pentru a se instaura
legătura de putere, nu era de ajuns ca fiul sau fiica în cauză să se nască. Ei trebuia
să fie recunoscuţi de către tată prin ridicarea în braţe şi asocierea lor la cultul
familial (tollere puerum). Doar aşa copilul era integrat în familie şi patria potestas
se năştea. Tatăl, în funcţie de propria voinţă, putea să refuze realizarea acestui
ritual iar, ca urmare, copilul era respins şi expus.

b. Adopţia. Adopţia era un izvor juridic al lui patria potestas prin care o persoană
alieni juris era scoasă de sub puterea şefului său de familie şi trecut sub puterea
unui alt pater familias –adoptatorul. Adopţia corespundea unor multiple scopuri.
Pe această cale, un pater familias putea să compenseze lipsa unui descendent
natural asigurând perpetuarea numelui, a cultului familial şi transmiterea
patrimoniului familial. În acelaşi timp, prin adopţie puteau fi introduşi în familie
copii legaţi prin sânge dar care nu făceau parte din familia agnatică: urmaşii unui
fiu emancipat, copii unei fiice căsătorite cum manu sau un copil dintr-o căsătorie
nelegitimă. Nu în ultimul rând, adopţia răspundea unor necesităţi politice:
încadrarea unui plebeu într-o familie patriciană sau transferul unui patrician într-o
familie plebee putând astfel să ajungă tribun plebeu. Tot prin adopţie, împăraţii
îşi puteau desemna moştenitorul prezumtiv al tronului. Singurul care putea
adopta era pater familias. Deoarece adopţia dădea naştere unei patria potestas,
femeile nu puteau fi adoptatori. Puteau fi adoptaţi atât fii cât şi fiicele de familie.
În epoca lui Justinian se cerea ca între adoptator şi adoptat să existe o diferneţă
de vârstă de 18 ani. Peregrinii puteau recurge la adopţie doar după dreptul cetăţii
lor, deoarece ei nu aveau acces la dreptul civil roman.

Adopţia se realiza în două etape. Într-o primă etapă, era ruptă legătura de putere
dintre pater familias ce dădea în adopţie şi copilul ce urma a fi adoptat. Acest
lucru se realiza printr-o mancipaţiune: fiul era vândut de trei ori – fetele şi nepoţii
o singură dată - şi, conform prevederilor Legii celor XII Table, legătura de putere
se desfăcea. Copilul intra sub puterea (mancipium) cumpărătorului de
cirumstanţă. Într-o a doua etapă, avea loc dobândirea de către adoptator a puterii
paterne asupra copilului în cauză. Ea se desfăşura în cadrul unui proces fictiv
unde adoptatorul declara că respectivul copil este fiul (fiica) lui. Cumpărătorul nu
se opunea (in jure cedit), iar pretorul, luând act de această tăcere, atribuia copilul
tatălui adoptiv printr-o addictio. În epoca Dominatului, formalităţile adopţiei s-au
simplificat considerabil, în condiţiile în care rudenia agnatică a fost înlocuită prin
cea cognatică. Adopţia se făcea prin nişte simple declaraţii făcute în faţa unui
funcţionar imperial de către părţile interesate.

Adopţia avea ca efect scoaterea copilului de sub puterea şefului său de familie şi
introducerea sub puterea adoptatorului. Ca urmare, cel adoptat pierdea legătura
de rudenie agnatică cu fosta sa familie şi devenea rudă agnatică cu membrii
familiei sale adoptive. El pierdea totodată orice drept succesoral în familia de
origine şi dobândeau drepturi succesorale în familia adoptivă. Pentru a contracara
efectele extinctive de drepturi succesorale în familia de origine ale adopţiei, în
epoca lui Justinian au apărut două feluri de adopţie: una cu efecte depline, iar alta
cu efecte restrânse. Adopţia cu efecte depline avea ca rezultat aceleaşi efecte:
pierderea oricăror drepturi succesorale în familia de origine. Acest tip de adopţie
se accepta însă doar în cazul în care adoptatorul era un ascendent al copilului –
un bunic, de ex. -. În cazul în care copilul era emancipat, el venea la moştenirea
bunicului său pe linie cognatică. Adopţia cu efecte restrânse crea un drept de
moştenire în familia adoptivă însă menţinea şi dreptul de moştenire în familia de
origine. În consecinţă, dacă era emancipat din noua familie, copilul venea la
moştenirea patrimoniului familiei sale de origine. Treptat, adopţia cu efecte
restrânse a devenit dreptul comun în materie.

c. Adrogaţiunea era acel tip de adopţie prin care un pater familias trecea sub
puterea unui alt pater familas, devenind astfel alieni juris şi supus puterii
părinteşti a tatălui său adoptiv. Ea avea aceleaşi finalităţi familiale şi politice ca şi
adopţia propriu-zisă. Adrogaţiunea presupunea îndeplinirea anumitor condiţii în
persoana adrogatorului şi a celui adrogat. Adrogatorul trebuia să aibă sub 60 de
ani, să nu aibă copii nici din căsătorie şi nici dintr-o adopţie anterioară. Femeile
nu puteau fi adrogate deoarece nu aveau acces în adunarea curiată. Liberţii
puteau fi adrogaţi doar de către patronul lor sau de o altă persoană doar cu
acordul acestuia. Minorii sub 25 de ani nu puteau fi adrogaţi de curatorii lor, iar
impuberii din epoca lui Antoninus Pius puteau fi adrogaţi doar dacă era în
interesul lor. Având în vedere consecinţele grave ale adrogaţiunii în viaţa socială
şi religioasă a cetăţii, realizarea ei a fost supusă unui control şi unor forme rigide.
Deoarece ea implica dispariţia unei familii din cetate şi a unui cult familial,
adrogaţiunea era precedată de o anchetă a pontifilor urmată de un vot al adunării
curiate sau, mai târziu, a celor 30 de lictori ce o compuneau. Ca urmare a
adrogaţiunii, cel adrogat îşi pierdea calitatea de sui juris şi devenea alieni juris. El
şi copii săi întrau sub puterea paternă a adrogatorului. Toate bunurile adrogatului
intrau în patrimoniul adrogatorului. Adrogatul suferea o capitis deminutio
minima, iar ca urmare vechea sa personalitate juridică se stingea şi apărea una
nouă, limitată de noul său loc în familie.

d. Legitimarea reprezenta o modalitate juridică de recunoaştere a copilului născut

în afara căsătoriei, de regulă în cadrul unui concubinaj. Deoarece nu era născut în
cadrul unei căsătorii legitime, copilul “natural” era străin juridic de tatăl său şi nu
intra sub puterea acestuia. El era legat din punct de vedere al sângelui doar de
mama sa, care era certă: în timp ce la Roma existau doar mame naturale, tot aici
se găseau doar taţi legitimi. Pentru a se crea o legătură juridică între tată şi fiu, au
fost create mai multe pârghii juridice cunoscute în dreptul modern sub denumirea
generică de legitimare.
Puterea părintească se stingea prin moartea naturală sau civilă a lui pater familias
ori a fiului său. Pe de altă parte, patria potestas se putea stinge ca urmare a o serie
de acte juridice ce vizau fie persoana lui pater familias, fie persoana copilului. Cea
mai importantă modalitate juridică de stingere a puterii părinteşti era
emanciparea (mancipatio). Simplă sancţiune penală aplicată în scopul alungării
din familie a copilului nedemn, emanciparea a devenit în epoca clasică o măsură
de favoare ce conferea copilului deplină capacitate şi îi lăsa libera dispoziţie a
bunurilor sale. Măsura era luată adeseori de pater familias în scopul de a utiliza
mai eficient capacităţile fiului său în afaceri. Emanciparea se realiza doar la
iniţiativa lui pater familias. Fiul de familie nu o putea pretinde. Emanciparea se
realiza prin vânzarea fictivă de trei ori a fiului de familie şi o singură dată a fiicei
de familie unei terţe persoane care se angaja să-i elibereze. În epoca Dominatului,
formalităţile rigide ale mancipaţiunii au fost înlăturate. În anul 502, împăratul
Anastasie a introdus emanciparea prin obţinerea unui rescript imperial, iar
împăratul Justinian a redus-o la o simplă declaraţie a şefului de familie înaintea
magistratului competent. Ca urmare a emancipării, copilul devenea perosană sui
juris. Dacă era băiat el putea deveni pater familias şi dobândea personalitate
juridică deplină. Dacă băiatul era titularul unui peculiu, el devenea proprietarul
acestuia. Dacă emancipatul era fată trebuia să i se numească un tutore.
Emancipatul pierdea legăturile agnatice cu familia sa şi drepturile succesorale în
cadrul acesteia. El păstra însă legătura de rudenie cognatică şi drepturile
succesorale ce decurgeau din aceasta.

11. Ocrotirea persoanelor incapabile

Persoanele sui juris dotate cu personalitate juridică ce fie din cauza vârstei, fie a
sexului, fie a sănătăţii mentale nu aveau capacitate de exerciţiu erau ocrotite de
legea romană. Impuberii şi femeile se aflau sub tutelă iar nebunii, prodigii şi
minorii până la 25 de ani se aflau sub curatelă.

Tutela impuberilor. Minorii sub 14 ani (impuberes) sui juris se aflau în mod
obligatoriu sub tutelă. În epoca veche tutela era constituită atât în scopul protejării
impuberului, cât şi în scopul protejării patrimoniului familial şi a celor care
puteau veni conform legii la moştenirea acestui patrimoniu aflat în proprietatea
impuberului. Considerată un drept al posibililor moştenitori, tutela a devenit
treptat o datorie a acestora, pe măsură ce ea a fost constituită exclusiv în scopul
ocrotirii intereselor impuberului.

Tutela asupra impuberului se constituia prin mai multe modalităţi juridice:

a. Tutela legală. Conform Legii celor XII Table, urma să fie tutorele impuberului
agnatul cel mai apropiat în grad al acestuia în conformitate cu ordinea legală
stabilită pentru devoluţiunea succesorală. Exercita, de asemenea, tutela legitimă,
patronul asupra libertului său impuber şi pater familias asupra fiului de familie
impuber emancipat. Tutorele legal era obligat să accepte tutela asupra
impuberului. Începând cu epoca imperială, rudele cognatice au început să fie
chemate la tutela impuberului iar în epoca lui Justinian tutela legală era acordată
exclusiv cognaţilor (mama, bunica, fraţii etc.).

b. Tutela testamentară exista atunci când pater familias numea prin testament, în
termeni imperativi, un tutore pentru copilul său impuber. Tutorele astfel numit
putea să refuze sarcina fără nici o justificare iar din timpul împăratului Claudiu
doar în baza unor motive bine întemeiate.

c. Tutela dativă a fost introdusă de o lege Atilia (242-186 î.Hr.) pentru cazurile în
care minorul nu avea tutore legal sau testamentar. În aceste cazuri, tutorele era
ales de către magistrat. Tutorele ales era obligat să accepte şi să ducă până la
capăt tutela. Totuşi, în anumite cazuri, el avea dreptul de a fi absolvit de sarcină
cu condiţia de a propune o persoană mai aptă în locul său. Nu puteau fi numite
tutori persoanele care aveau ele însele nevoie de tutore sau curator, cele lovite de
incapacităţi fizice (muţi, surzi), cei care nu erau cetăţeni şi cele care aveau
interese contrare cu ale minorului.

Principalele sarcini ale tutorelui erau de a administra patrimoniul impuberului în

numele şi interesul acestuia şi de a-şi da acordul cu privire la actele juridice pe
care acesta dorea să le încheie. În cazul în care impuberul nu putea vorbi sau era
absent, sarcina tutorelui era de a administra patrimoniul acestuia asemenea unui
gerant de afaceri (gestio). Toate actele juridice legate de administrarea
patrimoniului celui tutelat era realizate de tutore în numele acestuia. Mult timp
dreptul roman nu acceptat reprezentarea directă astfel că toate efectele acestor
acte juridice se răsfrângeau asupra patrimoniului tutorelui. Cu timpul, a fost
acceptată şi reprezentarea perfectă: la începutul sec. II î.Hr. în ceea ce priveşte
dobândirea posesiunii şi transferul proprietăţii iar de la sfârşitul sec. II d.Hr. şi
asupra obligaţiilor. Toate afectele actelor juridice încheiate de tutore în numele
impuberului se răsfrângeau direct asupra patrimoniului acestuia din urmă. În
cazul în care impuberul putea să vorbească, rolul tutorelui era de a-şi da
consimţământul asupra actelor juridice încheiate de acesta (auctoritas). În epoca
imperială, atribuţiile tutorelui au fost limitate în interesul impuberului. Un senatus
consult din epoca lui Septimius Severus interzicea tutorelui să alieneze
pământurile cultivate ale impuberului aflate în mediul rural sau în jurul oraşelor.
Împăratul Constantin a extins această interdicţie asupra tuturor imobilelor urbane
şi asupra mobilelor mai importante.

Tutela lua sfârşit când impuberul împlinea 14 ani, la moartea naturală sau civilă a
impuberului sau tutorelui şi atunci când tutorele renunţa sau era demis din tutelă.
La sfârşitul tutelei, tutorele trebuia restituie pupilului patrimoniul şi să dea seama
de gestiunea sa. Legea celor XII Table înlătura din calitatea de tutore pe cel care
se făcuse vinovat de dol sau culpă gravă şi obliga la plata dublului bunurilor
sustrase de către tutore din patrimoniul minorului. În epoca clasică, impuberului i
s-a pus la îndemână o acţiune din tutelă directă (actio tutelae directa) pentru a-şi
recupera patrimoniu şi eventualele prejudicii produse de gestiunea tutorelui. În
acest scop, gestiunea tutorelui era apreciată in abstracto fiind raportată la
gestiunea unui bun gospodar ideal. Orice prejudiciu adus patrimoniului
impuberului prin nerespectarea acestui etalon trebuia reparat de către tutore. În
epoca lui Justinian, gestiunea tutorelui a fost apreciată in concreto şi raportată în
consecinţă la diligenţele pe care tutorele le depunea în administrarea propriului
patrimoniu. Tutorele avea la rândul său o acţiune din tutelă contrară (actio
tutelae contraria) prin care îşi putea recupera cheltuielile făcute cu administrarea
patrimoniului pupilului său.

Tutela femeilor. Aflată sub tutelă, până la vârsta de 12 ani, pe considerente de

vârstă, femeia sui juris rămânea sub tutelă şi după această vârstă din considerente
de sex. Tutela dura până la moartea fizică sau juridică a femeii respective.
Considerată incapabilă să-şi administreze singură patrimoniul, femeia sui juris se
afla sub tutelă atât în interesul agnaţilor ei, cât şi în propriul interes. Tutela se
instala prin aceleaşi modalităţi ca şi în cazul tutelei impuberilor. Tutorele femeii
sui juris avea ca sarcină doar încuviinţarea (auctoritas) actelor juridice pe care
femeia le făcea în administrarea patrimoniului propriu. El nu avea sarcina
gestiunii patrimoniului femeii (gestio) şi, în consecinţă, nu avea nici o răspundere
la sfârşitul tutelei.

Începând cu epoca de sfârşit a Republicii, regimul tutelar al femeii a început să se

relaxeze. Soţul femeii putea să lase acesteia prin testament dreptul de a-şi alege
propriul tutore. Pe de altă parte, s-a acceptat ca femeia sui juris să iasă de sub
tutela agnaţilor şi să-şi aleagă un tutore după bunul plac. Acest lucru se realiza
prin intermediul unei coemptio: femeia era “vândută” unei persoane care, la
rândul ei, o mancipa unui terţ de încredere care devenea tutorele ei. În anumite
condiţii, o femeie putea să iasă definitiv de sub tutelă. În epoca lui Octavian
Augustus, în scopul încurajării natalităţii, s-a hotărât ca mamele ingenue care
aveau trei copii şi mamele liberte cu patru copii să iasă de sub tutelă. În epoca
post-clasică tutela femeii a dispărut complet.
Curatela nebunilor. Toţi cei care nu puteau să-şi dea seama de consecinţele
actelor lor – alienaţii mental (furiosi)- sau cei care nu puteau să-şi administreze
patrimoniul datorită unui handicap fizic – surzii, muţii – trebuiau să se afle sub
curatelă. Curatorul era instituit atât în interesul agnaţilor cât şi în interesul celui
aflat sub curatelă. De aceea, curatela legală îi viza ca şi curatori pe agnaţi sau pe
gentili. În dreptul clasic a apărut curatela dativă, iar în epoca lui Justinian curatela
testamentară. Rolul curatorului era de a administra asemenea unui gerant de
afaceri (gestio) patrimoniul nebunului. La sfârşitul curatelei, el trebuia să dea
seama de gestiunea sa după regulile răspunderii tutorelui impuberului.

Curatela prodigilor. Conform Legii celor XII Table, erau consideraţi risipitori
(prodigi) toţi cei care îşi risipeau fără discernământ averea moştenită de la
străbuni. Asimilaţi unor nebuni, risipitorii trebuiau aşezaţi sub curatelă atât în
interesul agnaţilor cât şi al lor înşile. În epoca clasică, au fost consideraţi prodigi
toţi cei care îşi risipeau averea, indiferent de provenienţa acesteia. Curatorul era
numit prin decret al magistratului, care stabilea şi limitele incapacităţii prodigului.
Sarcina curatorului era de a administra asemenea unui gerant de afaceri pentru
care trebuia să dea seama la sfârşitul curatelei. Curatela înceta, în dreptul lui
Justinian, atunci când prodigul se îndrepta, dând dovadă de discernământ.

Curatela minorilor până la 25 de ani. Pentru a ocroti interesele tinerilor până la

25 de ani ce erau lipsiţi de experienţă în afaceri, o lege Plaetoria din 191 î.Hr.
amenda şi arunca infamia asupra tuturor celor care profitau de această
inexperienţă. Mai târziu, pretorul a acordat acestui tânăr o excepţie din aceeaşi
lege (exceptio legis Plaetoriae) pe care acesta o putea opune acţiunii creditorului
profitor. Dacă tânărul executase obligaţia şi suferise un prejudiciu rezultat din
lipsa sa de experienţă, pretorul putea să-i acorde o restitutio in integrum. Pentru a
încuraja terţii să contracteze cu acest minor, s-a acordat acestuia un curator ce
veghea asupra respectării intereselor sale şi conferea co-contractanţilor siguranţa
validităţii actului încheiat. Curatorul era numit de magistrat la libera sa alegere sau
la sugestia minorului. Numit la început doar pentru acte determinate, curatorul a
fost numit în mod permanent din epoca lui Marcus Aurelius. Din epoca lui
Justinian, curatela minorului până la 25 de ani a devenit obligatorie şi
permanentă. Continuând tutela, curatela minorului până la 25 de ani a fost
asimilată treptat acesteia în ceea ce priveşte atribuţiile curatorului, limitele
dreptului de dispoziţie ale acestuia şi răspunderea pentru gestiune.

Întrebări recapitulative:

1) De câte feluri era familia romană?

2) Care erau condiţiile de fond şi de formă ale căsătoriei romane?
3) Care erau raporturile patrimoniale dintre soţi în dreptul roman?
4) Cum se desfăcea căsătoria romană?
5) Care era statutul juridic al fiilor de familie?
6) Care erau izvoarele puterii părinteşti?
7) Cum se realiza ocrotirea persoanelor incapabile?

Bibliografie complementară, necesară aprofundării:

M. Guțan, Drept privat roman, op.cit., pp. 97-145

V. Hanga, Drept privat roman, op.cit., pp. 97-157
V. Hanga, M. D. Bocșan, op.cit., pp. 74-108
M. V. Jakotă, Dreptul roman, vol. I, op.cit., pp. 152-188; Idem, vol. II, op.cit.,
pp. 225-296
E. Molcuț, E. Oancea, op.cit., pp. 85-107

Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

Teste de autoevaluare:

1. Personalitatea juridică reprezintă:

a) totalitatea calităților fizice și psihice ale persoanei umane

b) o totalitate de drepturiși obligatii dobândite la naștere
c) o asociație de persoane

2. Capacitatea de exercițiu reprezintă:

a) capacitatea pesoanei umane de a avea drepturi și obligații

b) capacitatea persoanei umane de a exercita drepturi și obligații
c) capacitatea persanei umane de a-și înstrăina drepturile și obligațiile

3. Sclavii:

a) aveau personalitate juridică

b) nu aveau personalitate juridică dar puteau avea o activitate juridică
c) erau simple unelte vorbitoare

4. Latinitatea reprezenta:

a) o etnie ce locuia în centrul Italiei

b) un statut juridic intermediar între cetățean și peregrin
 c) o totalitate de drepturi și obligații

5. Erau rude agnatice:

a) toți cei aflați sub puterea aceluiași pater familias

b) toți cei care s-ar fi putu afla sub puterea lui pater familias dacă acesta ar
mai fi trăit
c) toți cei care s-a aflat cândva sub puterea aceluiași pater familias

6. Căsătoria cum manu reprezentă:

a) faptul că soțul a cerut mâna viitoarei sale soții

b) faptul că soția intră sub puterea soțului
c) faptul că soția iese de sub puterea lui pater familias din familia de origine
 SUCCESIUNEA
(devoluțiunea)

PENTRU CAUZĂ
PRIN ACTE DE MOARTE
ÎNTRE VII (mortis causa)

CU TITLU CU TITLU
CU TITLU CU TITLU UNIVERSAL
UNIVERSAL SINGULAR
SINGULAR (REGULA)
(EXCEPȚIA)
(REGULA) (EXCEPȚIA)