Conf.dr.ing.

Maria Georgeta Popescu Fluide de completare

MFORZ an I

Capitolul 4
Fenomene şi mecanisme
de blocare a stratelor productive

4.1. Aprecierea gradului de blocare a zonei din jurul sondei

În timpul deschiderii stratului productiv şi a operaţiilor de pregătire

pentru exploatare, starea de echilibru a sistemului strat-fluide conţinute
este semnificativ influenţată. Consecinţa imediată este faptul că, în jurul sondei,
se produce modificarea porozităţii şi permeabilităţii naturale, cu implicaţii
negative asupra productivităţii viitoare. Este formulată opinia că necunoaşterea
existenţei unei reduceri de permeabilitate în zona din jurul sondei, nu în puţine
cazuri, a de-terminat renunţarea la multe obiective, considerate ca sterile sau
nerentabile
26.
Prin cercetarea hidrodinamică a sondelor, se pot
determina permeabilitatea stratului, presiunea statică aferentă zonei de
drenaj, gradul de blocare a zonei din vecinătatea sondei. Aceste informaţii
permit aprecierea măsurilor şi metodelor prin care va fi protejată, în viitor,
şi refăcută într-o situaţie dată, productivitatea sondelor.
O primă încercare de a lega variaţia cu timpul a presiunii de parametrii
zăcământului a fost făcută de către Muskat în 1937 50. Acesta a dedus
matematic o metodă de extrapolare a presiunii măsurată în sondă la
valoarea presiunii statice, fără a considera, însă, compresibilitatea fluidului.
Primele lucrări care tratează variaţia presiunii în sondele de ţiţei, ţinând
seama şi de efectele compresibilităţii acestuia, a fost a lui Miller, Dyes şi
Hutchinson din 1950 47 şi, un an mai târziu, lucrarea lui Horner 25.
Aceste lucrări constituie şi azi fundamentul teoriilor de analiză a comportării în
exploatare a zăcămintelor de hidrocarburi.
Estimarea valorii parametrilor fizico-hidrodinamici ai unui zăcământ,
la un moment dat, se face pornind de la informaţiile geofizice măsurate cu

19
Conf.dr.ing. Maria Georgeta Popescu Fluide de completare
MFORZ an I
metode fizico-chimice, în laborator, şi/sau din date de producţie corelate cu
informaţiile

20
obţinute în urma cercetării sondelor. Toate aceste metode au la bază
ecuaţiile fundamentale ale mişcării fluidelor în medii poroase.
Cercetarea sondei în regim staţionar de mişcare presupune cunoaşterea
presiunii statice a zăcământului. Aceasta se obţine prin măsurarea presiunii în
sondă, în dreptul stratului, după ce aceasta a fost închisă un timp suficient de
lung, pentru a avea loc restabilirea presiunii la valoarea celei statice,
aferente zonei de influenţă a sondei respective. Cum refacerea completă
presupune un timp mult prea mare, s-au propus metode de interpretare a
variaţiei în timp a presiunii în sondă, după închidere, metode ce permit, prin
extrapolare, trasarea curbei de restabilire a presiunii. Din analiza unei astfel de
curbe se obţin valori cum ar fi: presiunea statică medie în zona de influenţă a
sondei, capacitatea de curgere a stratului, permeabilitatea efectivă a rocii
faţă de ţiţei, căderea suplimentară de presiune cauzată de existenţa unei zone
de deteriorare, indicele de productivitate etc.
În cazul unui zăcământ infinit, cu sonda sursă continuă, după ce s-a
produs cu debitul Q în timpul t, distribuţia presiunii este:

, = + − (3.1)

unde: pi este presiunea iniţială a zăcământului, bar;

-viscozitatea dinamică a fluidului, cP;
k -permeabilitatea efectivă a stratului faţă de petrol, D;
h -grosimea stratului, m;
b -factor de volum;
m -porozitatea, în fracţie zecimală;
-factor de compresibilitate a fluidului, 1/bar;
r -rază, m.
Pentru valori mici ale argumentului x, din dezvoltarea în serie a funcţiei
integral exponenţiale Ei(-x), se reţin numai primii doi termeni, adică valori mari
ale timpului.
În condiţiile în care r = rs şi p(r,t) = pd , presiunea dinamică în sondă,
relaţia devine

= − ∙ + 0,80907 (3.2)

20
 (∆
∆ = − ∙ 2,3 ∙ log ∆
(3.3)

Reprezentarea grafică a acestei ecuaţii, într-o diagramă semilogaritmică

(fig. 3.1), este o linie dreaptă de pantă i (bar/ciclu):

) = 2,3 ∙ (3.4)

Din această diagramă se pot determina:

-capacitatea de curgere a stratului

*ℎ = 2,3 ∙ (3.5)

-permeabilitatea efectivă a stratului faţă de fluid

* = = 2,3 ∙ (3.6)

Deoarece nivelul dinamic va atinge nivelul static după un timp infinit de

închidere, dacă se extrapolează dreapta la acest timp infinit, adică

(∆
∆
=1,

se obţine valoarea presiunii iniţiale a zăcământului.

Fig.3.1. Curba teoretică de restabilire a presiunii pentru un zăcământ

de întindere infinită

21
 În realitate, o curbă de restabilire a presiunii în sondă arată ca în figura
3.2. De-a lungul ei se poate evidenţia existenţa a trei zone:
-zona I - dominată de efectele de sondă;
-zona a II-a - care corespunde modelării teoretice exprimată prin relaţia
3.3;
-zona a III-a - în care se fac simţite efectele de limitare a zăcământului.
Efectele de sondă înseamnă o reducere (blocaj) sau o mărire a presiunii
dinamice în sondă, deci o diferenţă de presiune () în calea mişcării fluidelor către
sondă. În această categorie intră reducerea permeabilităţii în zona din jurul
sondei ca urmare a deteriorării formaţiei în timpul operaţiunilor de traversare,
consolidare etc., sau creşterea permeabilităţii prin operaţiile de stimulare a
stratului. Căderile suplimentare de presiune mai pot apărea şi datorită
imperfecţiunii sondelor după modul şi/sau gradul de deschidere a stratului,
precum şi din cauza neliniarităţii mişcării determinate de producerea sondei la
presiuni diferenţiale mari.

Fig.3.2. Curba de refacere a presiunii în sondă

Toate aceste efecte de sondă se pot lua în calcul ca o cădere suplimentară

de presiune (ps) proporţională cu debitul de producţie al sondei 10, 57,
65,
69. Zona de permeabilitate redusă se numeşte skin, iar efectul de frânare
a
curgerii skin-effect (efect pelicular).
 Van Everdingen 70 defineşte cantitativ factorul de skin S ca o
constantă în relaţia dintre căderea de presiune în zona deteriorată şi debitul de
curgere:
∆- =. / 0 (3.7)

Prin introducerea relaţiei (3.7) în (3.2), pentru presiunea sondei după un

timp t se obţine expresia

= − 2,3 ∙ /log + log 2 + 0,351 + 0,87.0 (3.8) Pentru

1

timpi mici de închidere, ecuaţia (3.3) devine

∆ = − ) ∙ log − log ∆ (3.9)

iar prin scăderea relaţiei (3.8) din (3.9),

4∆5647
. = 1,151 ∙ / − log ∆1 2
− 0,3510 (3.10)

Pentru t = 1 oră,
4∆589:;<64∆5 ∆
. = 1,151 ∙ / − log 2 − 0,3510 (3.11)
1

unde ∆ =>? @ este valoarea presiunii dinamice după o oră de la închidere, iar
∆ =A valoarea presiunii dinamice în momentul închiderii sondei.

Căderea de presiune ps în zona de permeabilitate modificată, ţinând seamă de

relaţia (3.7), se poate calcula cu ajutorul relaţiei

∆ - = 0,87). (3.12)

Dacă se consideră faptul că zona de permeabilitate modificată ksk este pe

o rază rsk în jurul găurii de sondă, coeficientul de skin-effect este
1B
. = /− − 10 ln (3.13)
1B 1
Dacă: S = 0 , nu există o zonă de permeabilitate modificată;
S > 0 , permeabilitatea în zona skin este mai mică decât cea din
restul zăcământului;
S < 0 , permeabilitatea în zona skin este mai mare decât cea din
restul zăcământului (situaţie posibilă numai în urma unor tratamente de
intensificare a afluxului de fluide din strat în sondă).
Aprecierea gradului de blocare a unei formaţiuni productive se mai poate
face prin indicele de productivitate IP şi raţia de productivitate Rp .
Indicele real de productivitate reprezintă raportul dintre debitul de fluid al
unei sonde şi căderea de presiune corespunzătoare (căderea de presiune
între strat şi sondă când stratul produce cu debitul Q)

DEF@G (3.14)
4H 64 ∆58I
=

Indicele ideal de productivitate este

DE F@G = (3.15)
4H 64 ∆58I 6∆4 1

Pe baza acestor relaţii, raţia de productivitate este

KL;M<N ∆41
J 4= =1− (3.16)
KL
H7M<N 4 H64 ∆58I

şi are valori subunitare pentru sonda cu blocaj şi supraunitare pentru sonda la

care s-au efectuat tratamente de stimulare a productivităţii stratului.
Înainte de terminarea forajului, orizonturile cu indicaţii de
hidrocarburi interceptate în sondele de cercetare geologică, sunt probate pentru
a se stabili perspectivele economice şi viitoarea construcţie a sondei în dreptul
orizonturilor respective.
Probarea formaţiunii în faza de foraj se face cu ajutorul probatoarelor de
strat. Acestea permit izolarea unui anumit interval de sondă deschisă
(gaură liberă sau coloană perforată), reducerea presiunii din dreptul lui mai
mult sau
mai puţin sub cea a fluidelor din strat şi punerea temporară a sondei în
producţie. În acest timp se recoltează probe de fluid din formaţiune şi se
măsoară presiunea stratului.
Prin probarea cu testerul, în afara informaţiilor privind variaţia presiunii în
stratul respectiv, se obţin date referitoare la:
-conţinutul în fluide al unui anumit orizont care se testează şi debitul în
condiţiile din sondă;
-permeabilitatea medie efectivă a formaţiunii;
-detectarea şi evaluarea blocajului, etc.
Pentru a determina capacitatea de curgere a stratului se poate folosi
relaţia 3.5, în care intervine panta i a porţiunii drepte a curbei de restabilire a
presiunii la închidere.
Determinarea factorului skin, la probarea stratelor cu testerul, nu poate fi
făcută cu ajutorul relaţiei 3.10, deoarece, în acest caz, timpul de curgere şi de
închidere sunt de acelaşi ordin de mărime. Se recomandă expresia 44:
HO PM7
4 4
. = 1,151 / − log 2 0 (3.17)
1

unde, în afară de mărimile de până acum, apar:

pmed -presiunea medie de curgere din timpul perioadei de drenaj, deoarece
debitul nu este mereu constant;
t -timpul total al perioadei de curgere.
Dacă debitul este aproximativ constant, atunci p med poate fi
înlocuită prin presiunea finală cu sonda curgând.
A doua perioadă de curgere în probarea cu testerul, permite
recoltarea fluidelor din formaţie într-o cantitate reprezentativă. Fluidele
conţinute în formaţiune sunt recoltate din ceea ce s-a acumulat în prăjinile
de deasupra testerului, din ceea ce eventual a curs la suprafaţă şi din
camera (camerele) testerului, unde se păstrează în condiţiile de presiune din
momentul desfăşurării operaţiunii.Volumele de fluide recoltate sunt analizate
fizico-chimic pe faze sau sub formă de amestecuri.
 4.2. Fenomene capilare

La deschiderea prin foraj a stratului productiv, faza continuă a fluidului de

foraj pătrunde în formaţiune prin fenomenul de filtrare, determinat de
diferenţa de presiune sondă-strat. Împreună cu acesta se manifestă şi alte
fenomene ce conduc la diminuarea considerabilă a productivităţii
sondei. Procesele care au loc în zăcământ sunt legate de structura reţelei
de canale capilare, de modificarea umidibilităţii iniţiale a rocii, de mecanismul
dezlocuitor cu fază imiscibilă în medii poroase, la scară micro.
Filtratul fluidelor de foraj pe bază de apă circulă preferenţial pe
calea minimei rezistenţe, respectiv prin porii mari ai rocii. Ţiţeiul
existent în formaţiune este dezlocuit de filtrat, urmând ca în procesul de
exploatare mecanismul de dezlocuire să se schimbe (ţiţeiul să
dezlocuiască filtratul pătruns). Legile dezlocuirii fazelor nemiscibile în
medii poroase sunt, însă, incomplet cunoscute, ca şi modul de variaţie a
parametrului “permeabilitate efectivă”, funcţie de toţi factorii care îl determină
şi influenţează curgerea.
Modul în care filtratul din fluidul de foraj influenţează proprietăţile rocii
colectoare este complex, iar mecanismele prin care poate fi
deteriorată permeabilitatea, oricât s-a încercat o analiză cantitativă riguroasă prin
ecuaţii de curgere şi diverse modele matematice, realitatea a demonstrat că
există pierderi considerabile din rezerva formaţiunilor exploatate şi este mai
uşor “să previi” contaminarea stratului productiv decât să acţionezi ulterior
pentru a îndrepta “pagubele” cauzate.

4.2.1. Reţele de canale capilare

Ca rezultat al sedimentării granulelor de diferite dimensiuni, urmată

de tasare, cimentare etc., în roca colectoare rămân goluri, pori, într-o largă gamă
dimensională, de forme şi de aşezare. Reţeaua de canale capilare cuprinde
totalitatea spaţiilor rocii neconstituite dintr-o fază solidă şi prin care are
loc, efectiv, curgerea.
Bazele cercetării acestor reţele au fost puse de Irving Fatt în 1956, prin
alegerea şi studierea câtorva moduri de conexiune ale unor reţele de
canale schematizate şi uniforme (fig.3.3.).
 Fig.3.3. Schemă pentru definirea gradului de interconexiune

Studiul distribuţiei fazelor în cazul deplasării unor fluide şi influenţa

structurii porilor asupra curgerii, pe astfel de modele, a făcut posibilă definirea
reţelelor de canale capilare prin următoarele caracteristici:
-distribuţia canalelor pe dimensiuni;
-tortuozitatea;
-gradul de interconexiune;
-gradul de accesibilitae.
a. Distribuţia canalelor pe dimensiuni, cunoscută şi ca
distribuţie poromeritică, se referă la dimensiunile porului. În practică se
foloseşte o împărţire pe clase de dimensiuni. Reprezentarea în diagrame
asemănătoare celor de compoziţie granulometrică, poate pune în evidenţă
familiile de canale (fisuri libere, fisuri mai mici sau pori foarte mici) existente în
matricea unei roci.
b. Tortuozitatea presupune cunoaşterea lungimii fiecărui canal şi a
lungimii cumulate a posibilelor intinerarii parcurse de fluide.
Numărul de trasee posibile în reţeaua unei roci fiind foarte mare, s-
a introds noţiunea de coeficient de tortuoziate , al unui anumit traseu
între extremităţile sale A şi B; acesta se calculează ca raport dintre lungimea
traseului cel mai scurt prin canale între punctele A şi B şi lungimea
segmentului de dreaptă AB. În practică nu se dispune de metode de
măsurare a acestei tortuozităţi. Prin analogie cu legea lui Ohm, care permite
determinarea lungimii parcursului curentului prin reţeaua conductei de canale, se
admite că lungimea
parcursului hidraulic ar fi aceeaşi. Metoda este însă inexactă deoarece liniile de
curent hidrauluic nu coincid cu cele electrice.
c. Gradul de interconexiune. Noţiunea, introdusă de Irving Fatt, a
fost folosită cu ocazia primului model de reţele de canale-pori. Pentru o
reţea de canale cu secţiune aproximativ constantă de-a lungul traseului, se
defineşte un canal elementar ca fiind porţiunea de spaţiu gol al reţelei care
nu prezintă comunicaţii cu alte canale decât la extremităţi. Gradul de
interconexiune reprezintă numărul total de alte canale cu care comunică, la
ambele extremităţi, un canal elementar. Pentru canalul elementar AB din figura
3.3.a 42, gradul de interconexiune are valoarea
= 4+3 = 7. Comunicaţiile posibile nu se limitează însă la planul imaginii,
putând atinge valori neaşteptat de mari (>20). Deşi noţiunea este importantă
pentru studiul fenomenelor de dezlocuire în medii poroase, determinarea
unei valori medii, reprezentative pentru reţea, este dificilă şi rezultatele
sunt neconcludente.
d. Gradul de accesibilitate. Curgerea fluidelor prin reţeaua de pori poate
fi stânjenită mai ales la intrarea şi ieşirea din canal. În mod deosebit, la valori
mici ale gradului de interconexiune (<2), modul de acces însuşi face ca unele
canale să aibă o valoare modificată, de unde necesitatea de a se admite şi valori
neîntregi pentru .
G.Manolescu a introdus 42 noţiunea de canale cu =1, canale fund de
sac (fig.3.3, b.) şi înlocuirea, în acest caz, a gradului de interconexiune printr-un
grad de accesibilitate al canalului:

Q= R
(3.18)
S9⁄T

unde:
rc este raza capilară a secţiunii de acces în porul considerat, (rc = a /p );
a - aria suprafeţei secţiunii de acces;
p - perimetrul secţiunii;
V - volumul porului delimitat de aceeaşi secţiune de acces.
Însemnătatea acestei probleme derivă din faptul că o mare parte din ţiţeiul
reţinut în zăcământ este cantonat în microcapcane, iar acestea sunt alcătuite, în
cea mai mare parte, din canale cu <2 , în ele ţiţeiul fiind reţinut îndeosebi prin
forţele de interfaţă.
4.2.2. Fenomene de interfaţă

La suprafaţa de separare a două fluide nemiscibile, comportarea

moleculelor din stratul superficial este diferită. În timp ce asupra
moleculelor din interiorul lichidului acţionează forţe de atracţie din toate părţile,
moleculele de la suprafaţă sunt atrase doar lateral şi spre interiorul lichidului.
Noţiunea de tensiune interfacială se defineşte ca forţa ce
trebuie introdusă tangenţial cu suprafaţa meniscului a două faze
nemiscibile, în locul jumătăţii suprimate printr-o secţiune în acesta, pentru
a se păstra echilibrul mecanic, prin unitatea de lungime de contur secţionat
şi normal pe acesta. Atunci când meniscul separă lichidul de faza proprie
de vapori, tensiunea interfacială este numită tensiune superficială; aceasta se
notează cu şi se măsoară în unităţi de forţă pe unitatea de lungime (N/m în
sistemul SI).
Aceleaşi fenomene apar şi la interfaţa dintre un fluid şi un solid, dar nu
există metode directe de măsurare a tensiunii la interfaţa solid-lichid sau solid-
gaz.
Valoarea tensiunii interfaciale depinde de natura fazelor în contact,
de temperatură, presiune şi curbura suprafeţei de separaţie.
Fenomenele de interfaţă intervin atât în procesele de formare a
zăcămintelor de hidrocarburi, cât şi în cele de exploatare. Prin modificarea lor în
sensul dorit, adică introducerea unor agenţi activi de suprafaţă (tenside)
care reduc tensiunea interfacială, se poate obţine o dezlocuire mai bună a
ţiţeiului de către apă. Pe de altă parte, aceste fenomene participă evident şi la
procesul de blocare a formaţiunii, la contactul dintre filtratul pătruns în
rocă şi hidrocarburile din porii acesteia.

4.2.3. Mecanismul blocării prin creşterea saturaţiei în apă

Blocarea cu apă este primul mecanism de blocare semnalat şi cercetat de

specialişti, mai ales că efectele sale sunt dăunătoare atât pentru stratele cu
permeabilitate mică şi presiune scăzută (depletate), cât şi pentru cele cu
permeabilităţi şi/sau presiuni mari.
 Mecanismul blocării cu apă se explică prin deplasarea ţiţeiului
în interiorul stratului, când filtratul apos invadează o formaţie purtătoare de
petrol. La punerea sondei în producţie nu toată apa poate fi
eliminată şi productivitatea sondei este astfel diminuată 7,16.
Reţinerea unei părţi importante din apa pătrunsă sub formă de filtrat
se poate explica prin umidibilitatea preferenţială a rocii faţă de una din
fazele lichide şi prin fenomenele ce apar la curgerea fluidelor prin medii
poroase. Se consideră că principala cauză a acestei reţineri suplimentare de
apă, echivalentă unei creşteri în apă mecanic ireductibilă, se datoreşte
dispersiei suplimentare a apei invadatoare în fluidele din formaţiune şi,
prin aceasta, formării de noi microcapcane stabile pentru apa din filtrat 10,
42.
Acţiunea de blocare a apei poate fi anulată prin introducerea în strat a
unor substanţe tensioactive, care fie reduc tensiunea interfacială apă-ţiţei,
fie, prin adsorbţie la mediul solid, schimbă umidibilitatea obişnuită a rocii. În
cazul unor perioade mari de contact, între fluidul de foraj şi zona
productivă, sub acţiunea filtrării şi a adsorbţiei capilare, este posibil ca întreaga
cantitate de ţiţei să fie împinsă în interiorul stratului, modificându-se foarte mult
saturaţia în apă, în zona din vecinătatea sondei. În acest fel scade permeabilitatea
efectivă pentru ţiţei a colectorului iar la punerea în producţie a sondei va fi
necesară o diferenţă de presiune mai mare pentru curgerea unui acelaşi debit în
sondă (faţă de cazul când fenomenul ar lipsi). În stratele depletate e posibil chiar
să nu mai poată fi realizată curgerea ţiţeiului prin zona contaminată.
Atunci când apa şi ţiţeiul curg prin roci ce sunt udate preferenţial de apă,
apa curge pe suprafaţa granulelor şi prin canalele mici, iar ţiţeiul prin
centrul porilor şi prin canalele mai largi. Este evident, de asemenea, faptul că
prezenţa unei faze într-o cantitate mai mare în porii rocii va reduce secţiunea
utilă pentru curgerea celeilalte faze, dar între saturaţia relativă a mediului
cu cele două lichide şi rezistenţa pe care acesta o opune curgerii, nu
există o directă proporţionalitate, ci o relaţie care este puternic influenţată
de umidibilitatea preferenţială a rocii de către cele două lichide.
De asemenea, adsorbţia capilară este favorizată de umidibilitatea
preferenţială a rocii pentru apă şi se produce cu atât mai intens cu cât diametrul
canalelor capilare este mai mic (în rocile cu permeabilitate mică, efectul
capilarităţii se face mai puternic simţit).

30
 Referitor la curgerea eterogenă, nestaţionară, ce defineşte fenomenele de
dezlocuire reciprocă a două faze imiscibile, într-un mediu poros şi în timp, s-a
dovedit că procesul nu respectă legea lui Darcy şi s-au introdus noţiunile
de permeabilitate efectivă, respectiv relativă ale mediului poros,
distincte şi diferite ca valoare pentru fiecare dintre fazele fluide şi
experienţa a arătat că sunt necesare multiple şi variate corecţii; dintre
acestea sunt de semnalat influenţa fenomenelor de histereză a udării şi a
efectelor de prag derivate din fenomene înrudite cu clasicul fenomen Jamin.
Pe baza experimentelor de laborator, în procesele de udare a fost pus în
evidenţă un fenomen de întârziere a stabilirii unei valori de echilibru a unghiului
de contact, în cazul deplasării unui fluid de către altul, aşa numitul fenomen de
histereză. Explicaţia este dată de fenomenele de adsorbţie-desorbţie care au loc
la nivelul suprafeţei solide. Pentru o aceeaşi asociaţie de trei componenţi
(mineral, ţiţei şi apă, eventual chiar pure) unghiul de contact depinde de
istoricul de udare al suprafeţei solide. Astfel, suprafaţa unui mineral care a fost
în contact anterior un timp suficient cu o fază uleioasă se comportă ca oleofilă;
invers, dacă a fost în contact anterior cu o fază apoasă se comportă ca hidrofilă.
Datorită contactului anterior al solidului cu o fază, aceasta a fost reţinută
pelicular prin forţe de adsorbţie moleculară la suprafaţa solidului. În momentul
când o fază nouă vine să dezlocuiască de pe suprafaţa solidului faza
iniţială, procesul de adsorbţie a noii faze şi desorbţie a fazei anterior prezente nu
se face instantaneu şi eliminarea ultimelor strate este mult mai lentă. În această
situaţie unghiul de contact poate lua o valoare maximă, p , (unghiul progresiv)
şi o
valoare minimă, r , (unghiul regresiv), în funcţie de sensul mişcării fazei
fluide mai dense pe suprafaţa solidului (fig.3.4.).
Histereza de udare constituie unul din mecanismele ce conduc la apariţia
efectului Jamin.
Într-un canal cilindric, fenomenul de histereză conduce la
segmentarea unei faze iniţial continue într-o alternanţă de dopuri de ambele
fluide, care prezintă meniscuri simetrice (cu e la echilibru) şi care
generează diferenţe
capilare de presiune egale:
W XYZ [M
∆V > = ∆V = (3.19)
 La aplicarea unei diferenţe exterioare motoare de presiune mp, dopul
rămâne în echilibru deoarece p şi r iau valori care permit satisfacerea
următoarelor condiţii :
W XYZ [;6XYZ [\
∆ = ∆V > − ∆V = − (3.20)

Fig.3.4. Schematizarea efectului Jamin în tub cilindric, pentru un dop unic

În tuburi cu secţiune variată, fenomenul se complică. Pentru un

număr mai mare de dopuri echilibrul nu se modifică atâta timp cât

|^ _` | ≤ |^ _`V | (3.21) Se

observă, de asemenea, că prin reducerea tensiunii interfaciale ţiţei-apă,

este menţinută umidibilitatea preferenţială pentru apă şi sunt influenţate, în sens
favorabil, unghiurile dinamice de contact (se reduce deci efectul Jamin).
 4.3. Mecanisme de blocare provocate de argile existente în strat

În rocile colectoare, mineralele argiloase sunt prezente în

procente variabile şi, prin proprietăţile lor, constiuie o cauză importantă în
degradarea permeabilităţii zonei din jurul sondei.
În formaţiunea productivă, la deschiderea acesteia prin foraj, se produce
un dezechilibru fizic şi electrochimic datorită contactului cu fluidele de foraj sau
de punere în producţie, concentraţia în săruri a acestora fiind diferită de cea a
fluidelor din strat. Mecanismele prin care fluidele pătrunse afectează materialul
argilos din colector, provocând blocajul acestora, sunt legate de caracteristicile
de umflare, dispersie şi schimb cationic, proprietăţi care nu se pot despărţi ca
acţiune şi au ca efect micşorarea permeabilităţii rocii colectoare.

Fig.3.5. Fenomenul de podire, în restricţii dimensionale ale porilor,

cu particule fine

S-au efectuat experimente pe carote cu conţinut de montmorillonit, a

căror permeabilitate a fost de 60 mD faţă de aer, 20 mD faţă de apă de zăcământ
şi de numai 0,002 mD faţă de apă distilată 52. Reducerea permeabilităţii s-a
datorat fenomenelor de umflare şi dispersie a montmorillonitului şi blocării
porilor ca urmare a migrării particulelor de argilă fin dispersate. Dispersia
argilelor şi modul de comportare a acestora este în funcţie şi de
salinitatea mediului. După Bardou şi Jacquin 4, la salinităţi în jurul de 1 g/l
particulele de
argilă, defloculate şi dispersate, sunt mult mai mobile şi provoacă reduceri
însemnate ale permeabilităţii, pe când la salinităţi mai mari (aproximativ 20 g/l)
acestea rămân floculate şi nedispersate, fiind mai puţin mobile.
Alţi cercetători 15, 22, 32, 48 au arătat că descreşterea permeabilităţii la
salinităţi reduse (fig.3.5) se datorează deplasării şi dispersiei
argilei, mecanismul fiind cunoscut sub numele de clay blocking (argile care
blochează). Particulele dispersate sunt antrenate de curentul de fluid, până
ce întâlnesc deschideri mai mici decât trei ori diametrul lor, micşorând
secţiunea de curgere sau chiar obturând deschiderea porilor.
Experienţele efectuate de Jones 33, au pus în evidenţă şi influenţa
vitezei de reducere a salinităţii asupra mecanismului clay blocking. Reducerea
permeabilităţii a fost mult mai mică, dacă salinitatea fluidului s-a redus în mod
gradat. }i experimentele lui Mungan 49 au confirmat acelaşi lucru, explicaţia
dată fiind prin şocul schimbării bruşte în atmosfera (mediul electrochimic)
electrochimică, care generează o dispersie mai mare a particulelor de argilă.
Reducerea permeabilităţii formaţiunilor productive, determinată de
umflarea şi dispersarea argilelor, este influenţată şi de modul de aşezare a
acestora în rocile colectoare.
Se consideră că particulele de argilă sunt aşezate adiacent la granulele de
nisip, adică tocmai în regiunea canalului capilar 56. Aşezarea pe suprafaţa
granulelor de nisip este întâmplătoare, depinzând de mediul în care s-a
făcut sedimentarea.
Alţi autori susţin ideea că cea mai mare parte din argilă este legată
de grăuntele de nisip şi în contact cu apa, datorită hidratării şi
umflării, deteriorează permeabilitatea, blocând porii rocii.
Alte cauze ale degradării permeabilităţii sunt: migrarea particulelor fine
de cuarţ şi mică 15, 48, 49, reacţia de schimb cationic 17 şi valoarea pH-ului
(fluidele cu pH mare favorizează dizolvarea silicei şi punerea în libertate
a particulelor fine care se dispersează şi blochează căile de curgere).
 4.4. Mecanismul blocării prin formarea emulsiilor ţiţei-filtrat

La deschiderea prin foraj a stratelor productive, filtratul pătruns în

formaţiune, datorită unei viscozităţi mai mici decât a ţiţeiului, avansează
în interiorul porilor şi pe microfisuri, cu o viteză de curgere mai mare
decât a acestuia. Deplasarea mai rapidă a filtratului apos este
favorizată şi de hidrofilitatea rocii. În canalele porilor, cel puţin în zona din
imediata vecinătate a sondei, se formează o dispersie de apă filtrată în ţiţeiul din
strat (o emulsie, dacă agitarea locală este suficient de intensă şi există
condiţii de stabilizare a acesteia). La curgerea prin canalele porilor a
amestecului ţiţei-filtrat apare astfel o rezistenţă hidraulică mai mare decât la
deplasarea unuia dintre lichide ca urmare a efectului Jamin. În aceste zone, la
punerea în producţie a sondei, va exista un element suplimentar de blocaj 8, 10,
16, 43, 54.
Utilizarea noroaielor de foraj emulsionate cu 5 ... 20% motorină (pentru
îmbunătăţirea proprietăţilor lubrifiante) poate fi o altă cauză a degradării
capilarelor, ce se produce dacă filtratul noroiului emulsionat conţine
cantităţi apreciabile de emulgator 16. În strat se formează emulsii stabile,
picăturile blochează porii formând microcapcane şi reduc permeabilitatea
rocii. Gray arată, însă, că emulsionarea in-situ poate fi eliminată dacă se
prepară corect fluidul de foraj, asfel încât emulgatorul, adăugat pentru
stabilizarea emulsiei motorină în apă, să nu fie prezent în filtrat.
În multe cazuri, însăşi suspensia peptizată de minerale argiloase se
comportă ca un emulgator stabilizator pentru amestecul apă-ţiţei 43.

4.5. Blocajul produs de formarea precipitatelor

Prin tratarea fluidelor de foraj pe bază de apă cu diverşi aditivi, în filtratul

acestora se vor regăsi dizolvate cantităţi însemnate de ioni de calciu, magneziu,
diverse săruri etc. La pătrunderea în formaţiune a filtratului, o parte
din substanţele organice existente în stratul productiv pot precipita sub
formă de săpunuri de calciu (respectiv magneziu) şi, ca urmare, porii
canalelor se pot bloca, secţiunea de curgere fiind mult redusă 16, 38, 43, 67. De
asemenea, în filtratul apos există totdeauna o cantitate apreciabilă de aer.
Oxigenul existent în
acest aer poate să ducă la oxidarea unor componenţi ai ţiţeiului din zăcământ şi
să producă precipitarea substanţelor răşinoase rezultate. În anumite situaţii, ca
urmare a scăderii temperaturii în zona din imediata vecinătate a sondei
(din cauza circulaţiei noroiului), e posibil ca unele parafine, asfaltene,
răşini să se depună, provocând un blocaj în zonă 67.
Diferitele tipuri de noroaie, tratate special pentru a inhiba hidratarea şi
dispersarea argilelor, pot avea, de asemenea, efecte secundare în
sensul reducerii permeabilităţii.
G.R.Gray 16 arată, printre altele: “..... clorurile de calciu şi potasiu au
aproape aceeaşi putere de inhibare, însă clorura de calciu are dezavantajul că
poate conduce la degradarea permeabilităţii prin formarea de precipitate
cu sulfaţii şi carbonaţii ce se găsesc în apele de zăcământ”.
2-
În alte situaţii, mici cantităţi de ioni SO4 sunt suficiente pentru a
2+ 2+
precipita ionii de Ba sau Sr , prezenţi în unele ape de zăcământ. Precipitatele
formate sunt insolubile şi blocajul pe care îl formează este rezistent la cei mai
puternici acizi ce s-ar utiliza pentru stimularea stratului. Aceste blocaje pot
fi evitate, în mare parte, dacă se corelează corespunzător compoziţia fluidelor de
foraj folosite cu proprietăţile apei de zăcământ şi ţiţeiului.