R3

POLITICI EDUCATIONALE

Politicile educaţionale reprezintă direcţiile strategice de dezvoltare a sistemului educaţional

şi cuprind legi şi normative aplicate în practică prin metodologii, controlate şi monitorizate,
iar în final evaluate prin studiu de impact.

Politicile educaţionale sunt strategii coerente, realizate pe baza unor studii de

analiză, sinteză, diagnoză şi prognoză specifice mediului educaţional de la toate nivelele.

Pentru ca impactul acestor politici educaţionale să fie cât mai bun, adunând astfel
informaţii privind reacţia la implementare, s-a decis ca pentru unele strategii să se
acţioneze doar în anumite zone sau unităţi şcolare, astfel au fost selecţionate judeţele pilot
şi şcolile pilot.

Orice document de politică educaţională cuprinde : obiectivele specifice, principiile care

stau la baza sa, direcţiile de acţiune, rezultatele preconizate, instituţiile responsabile de
implementarea acestor demersuri, indicatorii de performanţă formulaţi în aşa fel încât
rezultatele să poată fi uşor măsurabile sau cuantificate, politicile de diminuare a riscurilor
implementării strategiei, descrierea mecanismului de implementare, monitorizarea şi
evaluarea startegiei. Pentru ca documentaţia de care este însoţit documentul să fie extrem
de riguroasă sunt citate şi/sau anexate informaţii cât mai recente referitoare la tema expusă.

Site-ul oficial al Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului cuprinde

cele mai importante documente de politici educaţionale de care se preocupă. Secţiunea
cuprinde trei părţi:

 documentele strategice
 documentele de politici educaţionale
 raportările oficilale privind implementările realizate
 Politici educaţionale.Reforme în curs şi iniţiative.
În decursul ultimelor decenii toate ţările europene au încercat sa răspundă la noile provocări
şi exigenţe prin reforme ale sistemelor educative la scară naţională, căutînd un echilibru just
între principiile de calitate, eficacitate, diversitate, echitate, precum şi între competenţele
administraţiei centrale şi celei locale şi autonomia fiecărei instituţii de învăţămînt.
Toate aceste reforme s-au axat pe cîteva direcţii specifice, care se pot rezuma la
următoarele:
-reorientarea programelor şi obiectivelor educaţiei spre rezultatele aşteptate în cadrul
diverselor procese educative, în termeni de cunoştinţe, competenţe şi capacităţi;
- egalitatea de şanse în materie de acces la educaţie şi inserţia activă în sistemul educativ;
-descentralizarea şi autonomia instituţiilor educative;
- orientarea instituţiilor educative către exigenţele mediului lor specific; ameliorarea calităţii
educaţiei, elaborarea modalităţilor de evaluare a fiecărui elev sau student, cadru didactic, a
instituţiei de învăţămînt, precum şi a sistemului în ansamblu (la scară naţională) şi redefinirea
rolului inspecţiei;
- statutul şi formarea cadrelor didactice, avînd în vedere că acestea sînt factorii esenţiali ai
promovării reformelor;
- finanţarea educaţiei şi instruirii sub diferitele sale forme.
Politicile educaţionale reprezintă direcţiile strategice de dezvoltare a sistemului
educaţional şi cuprind legi şi normative aplicate în practică prin metodologii, controlate şi
monitorizate, iar în final evaluate prin studiu de impact.
Politicile educaţionale sunt strategii coerente, realizate pe baza unor studii de
analiză, sinteză, diagnoză şi prognoză specifice mediului educaţional de la toate nivelele.
Multe din politicile educaţionale adoptate de MECS se înscriu în programe de
anvergură europeană sau mondială, înscriind ţara noastră pe coordonatele globalizării, mai
ales după aderarea României la Uniunea Europeană. Din 2007 şi până în prezent, Ministerul
Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice a implementat mai multe tipuri de politici educaţionale, cum
sunt: strategia postaderare, implementarea strategiilor de educaţie permanentă, strategia
privind dezvoltarea învătământului preuniversitar şi altele. Aceste documente de politici au
fost dezbătute în şedinţe de guvern, adoptate prin ordine de ministru, au fost implementate
prin documente strategice şi aplicate sub formă de planuri de acţiune pe termen mediu sau
lung. Cadrul legislativ este esenţial atât pentru adoptarea acestor direcţii de dezvoltare ale
sistemului, cât şi pentru implementarea şi corelarea cu altele aflate deja în derulare.
La nivelul Ministerului Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice există organisme care au ca
obiect de activitate aceste politici educaţionale: Direcţia de Politici şi Strategii Educaţionale,
Direcţia Generală de Management a Învăţământului Preuniversitar şi Institutul de Ştiinţe ale
Educaţiei, care are următoarele domenii de expertiză - strategii de stimulare a participării la
educaţie, strategii de dezvoltare a resurselor umane, evaluarea sistemului de educaţie,
educaţia grupurilor dezavantajate şi educaţia în mediul rural.
Pentru ca impactul acestor politici educaţionale să fie cât mai bun, adunând astfel
informaţii privind reacţia la implementare, s-a decis ca pentru unele strategii să se acţioneze
doar în anumite zone sau unităţi şcolare, astfel au fost selecţionate judeţele pilot şi şcolile
pilot.
Orice document de politică educaţională cuprinde, obligatoriu : obiectivele specifice,
principiile care stau la baza sa, direcţiile de acţiune, rezultatele preconizate, instituţiile
responsabile de implementarea acestor demersuri, indicatorii de performanţă formulaţi în aşa
fel încât rezultatele să poată fi uşor măsurabilesau cuantificate, politicile de diminuare a
riscurilor implementării strategiei, descrierea mecanismului de implementare, monitorizarea
şi evaluarea startegiei. Pentru ca documentaţia de care este însoţit documentul să fie extrem
de riguroasă sunt citate şi/sau anexate informaţii cât mai recente referitoare la tema expusă.

Politicile României în domeniul educatiei

În consens cu "Cartea albã asupra educatiei si formãrii", elaboratã de Uniunea Europeanã,

politicile educationale din România situeazã pe un loc important realizarea "societãtii
educationale", care valorificã eficient resursele umane, prin:

·        educatie permanentã;

·        cresterea rolului expertizei în luarea deciziilor;
·        accesul generalizat la orice formã de cunoastere;
·        extinderea mijloacelor de comunicare;
·        cresterea motivatiei individuale pentru învãtare si emancipare personalã;
·        participare civicã si responsabilitate socialã.

Acest tip de societate (în Uniunea Europeanã denumit "Knowledge Society") presupune noi
demersuri de politicã educationalã. Vechile paradigme ale învãtãmântului pentru toti si ale
selectiei prin excludere sunt înlocuite printr-o politicã de conciliere a douã prioritãti aparent
incompatibile: educatia pentru toti si educatia pentru fiecare. În acest sens se vor initia si se
vor dezvolta:

·        accesul larg la servicii de educatie si formare;

·        educatia pe toatã durata vietii;
·        extinderea functiei educative a societãtii la un ansamblu de institutii formative (scoala
si universitatea, dar si mass-media, familia, comunitãtile, institutiile, societãtile comerciale,
O.N.G.);
·        amânarea selectiei si excluderii din sistemul de învãtãmânt;
·        educatia pe mãsurã, în functie de interese si aptitudini. .

Directiile de actiune pentru asigurarea educatiei permanente si construirea societãtii

educationale sunt:

·        sustinerea adecvatã a sistemului educational (resurse financiare, sprijin politic, sustinere
publicã);
·        definirea cadrului legislativ pentru educatia permanentã si educatia adultilor;
·        diversificarea si extinderea ofertei de educatie permanentã;
·        includerea educatiei si formãrii ca o componentã necesarã în toate programele de
dezvoltare pe ansamblul economiei si pe ramurile acesteia;
·        coordonarea institutionalã a principalilor actori ai proceselor educationale (institutiile
publice, societatea civilã, institutiile politice, partenerii sociali, centre de inovare si
dezvoltare);
·        coordonarea programelor cu finantare externã, astfel încât sã se evite paralelismele,
segmentarea pe proiecte nesemnificative, dezacordurile metodologice si dependenta excesivã
de resursele externe.

În aceastã perspectivã sunt prevãzute urmãtoarele actiuni:

·        stimularea motivatiei elevilor si studentilor, asocierea acestora la organizarea si

gestionarea procesului de învãtare;
·        punerea accentului pe rezultatele pe termen lung, nu pe performantele utilizabile în
prezent, exclusiv în mediul academic (învãtare pentru notã, predare doar pentru examinare si
memorizare, recursul dominant la procesele intelectuale cu retinere scurtã);
·        trecerea la un alt sistem de control al calitãtii în învãtãmânt, prin evaluare formativã si
examene centrate pe performante, nu pe reproducerea de cunostinte;
·        formarea unor calificãri bazate pe competente reale, care sã conteze mai mult decât
diplomele sau certificatele formale.

Relansarea educatiei în mediul rural vizeazã urmãtoarele obiective:

·        re-dimensionarea retelei scolare;

·        constituirea unei retele de transport scolar
·        asigurarea scolilor cu cadre didactice calificate;
·        dotarea scolilor cu mijloace moderne de învãtãmânt, cu retele de informare si
comunicare;
·        dotarea bibliotecilor scolare.

Învãtãmântul superior va avea o contributie directã majorã la formarea resurselor umane.

Folosind propriile capacitãti de inovare si reformã, învãtãmântul superior va deveni o pârghie
care sã dea impuls societãtii românesti, prin racordare la evolutiile sociale si economice pe
care sã le influenteze si sã le directioneze.

Actiunile concrete ce se vor desfãsura în cadrul universitãtilor, în scopul dezvoltãrii

resurselor umane, sunt:

·        adaptarea specializãrilor la nevoile de pe piata muncii;

·        dezvoltarea cercetãrii stiintifice universitare;
·        încurajarea fluxului de revenire a tinerilor care studiazã în strãinãtate;
·        integrarea universitãtilor particulare acreditate în sistemul de învãtãmânt superior
românesc;
·        întãrirea parteneriatelor internationale;
·        stimularea unor noi forme universitare, precum învãtãmântul la distantã.

Pentru îmbunãtãtirea managementului resurselor didactice si de cercetare din

institutiile de învãtãmânt superior, se au în vedere: asigurarea functionãrii optime a
mecanismelor de conducere a institutiilor de învãtãmânt superior, în conditii de autonomie
universitarã si de gestionare financiarã ce solicitã cresterea resurselor extrabugetare;
recrutarea de tineri preparatori si asistenti universitari, prin dezvoltarea personalului didactic
si de cercetare.

Legea educaţiei naţionale în contextul reformării învăţământului românesc

Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice, ca organ de specialitate al administraţiei

publice centrale, elaborează şi implementează politica naţională în domeniul învăţământului
preuniversitar. Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului are drept de iniţiativă
şi de execuţie în domeniul politicii financiare şi al resurselor umane din sfera educaţiei.
Potrivit Legeii Educaţiei Naţionale Nr. 1/2011, sistemul naţional de învăţământ
preuniversitar cuprinde următoarele niveluri:
• educaţia timpurie (0-6 ani), formată din nivelul antepreşcolar (0-3 ani) şi
• învăţământul preşcolar (3-6 ani), care cuprinde grupa mică, grupa mijlocie şi grupa
mare;
• învăţământul primar, care cuprinde clasa pregătitoare şi clasele I-1V;
• învăţământul secundar, care cuprinde:
o învăţământul secundar inferior sau gimnazial, care cuprinde clasele V-IX;
o învăţământul secundar superior sau liceal, care cuprinde clasele de liceu
• X-XIl/XIII, cu următoarele filiere: teoretică, vocaţională şi tehnologică;
• învăţământul profesional, cu durată între 6 luni şi 3 ani;
• învăţământul terţiar non-universitar, care cuprinde învăţământul postliceal.
Învăţământul liceal, vocaţional şi tehnologic, învăţământul profesional şi învăţământul
postliceal se organizează pentru specializări şi calificări stabilite de Ministerul Educaţiei,
Cercetării, Tineretului şi regional şi local, cât şi din pachete disciplinare opţionale ofertate la
nivelul unităţii de învăţământ.
Învăţământul general obligatoriu este format din învăţământul primar şi învăţământul
secundar inferior.
Învăţământul tehnic cuprinde clasele a XII-a şi a XIII-a din învăţământul liceal, filiera
tehnologică.
 Învăţământul profesional şi tehnic este format din: învăţământ profesional, învăţământ
tehnic şi învăţământ postliceal.
Formele de organizare a învăţământului preuniversitar sunt: învăţământ cu frecvenţă
şi învăţământ cu frecvenţă redusă. Învăţământul obligatoriu este învăţământ cu frecvenţă.
Elemente privind noul curriculum al învăţământului preuniversitar.
În învăţământul preuniversitar se aplică Curriculumul Naţional elaborat în
conformitate cu nevoile specifice dezvoltării personale şi nevoile pieţei forţei de muncă şi ale
fiecărei comunităţi, în baza principiului subsidiarităţii.
Curriculumul Naţional reprezintă ansamblul coerent al planurilor-cadru de învăţământ
şi al programelor şcolare din învăţământul preuniversitar.
Planurile-cadru de învăţământ cuprind disciplinele, domeniile de studiu, respectiv
modulele de pregătire obligatorii şi opţionale, precum şi numărul minim şi maxim de ore
aferente acestora.
Trunchiul comun se constituie din disciplinele/domeniile de studiu/modulele de
pregătire obligatorii, iar curriculumul la decizia şcolii se constituie din disciplinele /
domeniile de studiu/modulele de pregătire opţionale.
Programele şcolare stabilesc, pentru fiecare disciplină, domeniul de studiu / modul de
pregătire din planul de învăţământ, finalităţile urmărite şi evidenţiază conţinuturile
fundamentale de ordin teoretic, experimental şi aplicativ, oferind orientări metodologice
generale pentru realizarea şi evaluarea acestora.
Planurile-cadru şi programele şcolare pentru disciplinele/domeniile de studiu,
respectiv modulele de pregătire obligatorii din învăţământul preuniversitar sunt elaborate de
către instituţiile şi organismele abilitate ale Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice şi se
aprobă prin ordin al ministrului. Curriculumul la decizia şcolii se constituie atât din pachete
disciplinare opţionale ofertate la nivel naţional, de învăţământ, în urma consultării elevilor,
părinţilor şi pe baza resurselor disponibile, stabileşte curriculumul la decizia şcolii.
Programele şcolare pentru disciplinele/domeniile de studiu, respectiv modulele de
pregătire opţionale se elaborează la nivelul unităţilor de învăţământ, cu consultarea
consiliului profesoral, consiliului consultativ al elevilor, structurii asociative a părinţilor,
precum şi a reprezentanţilor comunităţii locale şi, după caz, a operatorilor economici cu care
unitatea de învăţământ are relaţii pentru pregătirea practică a elevilor. Programele şcolare
sunt aprobate de consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ.
În cazul alternativelor educaţionale, planurile-cadru şi programele şcolare sunt
elaborate, în proiect, de reprezentanţi ai acestora şi sunt aprobate de Ministerul Educaţiei şi
Cercetării Ştiinţifice.
Curriculumul Naţional pentru învăţământul primar şi gimnazial se axează pe 8
domenii de competenţe-cheie care determină profilul de formare a elevului:
• competenţe de comunicare în limba română şi în limba maternă, în cazul minorităţilor
naţionale;
• competenţe de comunicare în limbi străine;
• competenţe de bază de matematică, ştiinţe şi tehnologie;
• competenţe digitale de utilizare a tehnologiei informaţiei ca instrument de
învăţare şi
• cunoaştere;
• competenţe sociale şi civice;
• competenţe antreprenoriale;
• competenţe de sensibilizare şi de expresie culturală;
• competenţa de a învăţa să înveţi.
Educaţia fizică şi sportul în învăţământul preuniversitar sunt cuprinse în trunchiul
comun al planurilor de învăţământ.
 Disciplina Tehnologia informaţiei şi comunicării constituie o disciplină opţională
pentru elevii din clasele I-IV şi este disciplină obligatorie în învăţământul gimnazial şi liceal.
Curriculumul pentru clasele pregătitoare urmăreşte dezvoltarea fizică, socio-
emoţională, cognitivă a limbajului şi comunicării, precum şi dezvoltarea capacităţilor şi a
atitudinilor în învăţare, asigurând, totodată, punţile către dezvoltarea celor 8 competenţe-
cheie.
Învăţământul liceal este centrat pe dezvoltarea şi diversificarea competenţelor-cheie şi
formarea competenţelor specifice în funcţie de filieră, profil, specializare sau calificare.
Potrivit LEN, scopul evaluării devine orientarea şi optimizarea învăţarii.
Potrivit LEN, unităţile de învăţământ încheie cu părinţii, în momentul înscrierii
antepreşcolarilor, respectiv a preşcolarilor sau a elevilor, în Registrul Unic Matricol, un
contract educaţional, în care sunt înscrise drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor.
Contractul educaţional-tip este aprobat prin ordin al ministrului educaţiei, cercetării,
tineretului şi sportului şi este particularizat, la nivelul fiecărei unităţi de învăţământ, prin
decizia consiliului de administraţie.
Conducerea sistemului şi unităţilor de învăţământ.
Sistemul de învăţământ din România este condus de Ministerul Educaţiei şi Cercetării
Ştiinţifice, ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale, elaborează şi
implementează politica naţională în domeniul învăţământului preuniversitar. El are drept de
iniţiativă şi de execuţie în domeniul politicii financiare şi al resurselor umane din sfera
educaţiei.
Unităţile de învăţământ preuniversitar cu personalitate juridică sunt conduse de
consiliile de administraţie, de directori şi de directori adjuncţi, după caz. În exercitarea
atribuţiilor ce le revin, consiliile de administraţie şi directorii conlucrează cu consiliul
profesoral, cu comitetul de părinţi şi cu autorităţile administraţiei publice locale.
Directorul exercită conducerea executivă a unităţii de învăţământ, ajutat de Consiliul
profesoral şi de Consiliul de administraţie din şcoală.

Strategia de descentralizare a învăţământului preuniversitar

Strategia descentralizării învăţământului preuniversitar - adoptată prin Memorandum

al Guvernului României în decembrie 2005 şi actualizată în martie 2007 prevede că aceast
demers să fie conceput ca instrument pentru asigurarea calităţii în educaţie si pentru utilizarea
mai eficientă a resurselor, iar actualizarea a fost realizată prin raportare prioritară la
următoarele documente de referinţă:
- Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006 a stabilit principiile, regulile si cadrul
instituţional, care reglementează procesul de descentralizare administrativă si financiară în
toate sectoarele administraţiei şi instituţiilor publice;
- Legea finanţelor publice locale nr.273/2006 a stabilit cadrul general si prevederile
privind formarea, administrarea, angajarea si utilizarea fondurilor publice locale, precum si
responsabilităţile autorităţilor administraţiei publice locale si ale instituţiilor publice implicate
în domeniul finanţelor publice locale;
- Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, cu modificările si completările
ulterioare;
- OUG nr. 75/2005, privind asigurarea calităţii în educaţie, aprobată prin Legea nr.
87/2006;
- Strategia post-aderare 2007-2013 a Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi
Sportului
Descentralizarea în sistemul educaţional este un proces etapizat, care debutează cu
crearea cadrului legislativ şi instituţional, si cu pregătirea, din punct de vedere managerial, a
personalului de conducere si de specialitate de la nivelul unităţii de învăţământ si a celui de la
nivelul administraţiei publice locale.
O scurtă descriere a procesului de descentralizare în învăţământul
preuniversitar: descentralizarea învăţământului preuniversitar reprezintă transferul de
autoritate, responsabilitate si resurse, de la nivel central către comunitatea locală si către
unităţile de învăţământ în adoptarea deciziilor si exercitarea managementului general si
financiar.
Descentralizarea în educaţie presupune:
• redistribuirea responsabilităţilor, a autorităţii decizionale si a răspunderii publice, de la
nivel central către nivelul local;
• participarea factorilor non-administrativi, a reprezentanţilor societăţii civile, la
procesul de luare a deciziilor - părinţi, ONG, mediul de afaceri, asociaţii profesionale,
parteneri sociali;
• transferul competenţelor decizionale de la nivelurile centrale către cele locale şi/ sau
organizaţionale, pentru a apropia decizia de beneficiarii serviciului public de educaţie.
Descrierea competenţelor în contextul descentralizării, ca urmare a aplicării
prevederilor cadrului normativ au produs schimbări privind:
. transferul de competentă administrativă si financiară, de la nivel central către
administraţia publică locală prin:
• restructurarea reţelei şcolare;
• finanţarea, gestionarea şi dezvoltarea bazei materiale;
• mobilitatea personalului didactic - ocuparea posturilor didactice în unităţile
de învăţământ preuniversitar;
• managementul - ocuparea funcţiilor de conducere ale unităţilor de
învăţământ preuniversitar;
• curriculum-ul la decizia scolii (CDS);
• curriculum-ul în dezvoltare locală (CDL).
b. transferul sumelor alocate învăţământului de la bugetul de stat spre administraţia
locală si spre unităţile de învăţământ, pentru următoarelor categorii de cheltuieli:
• cheltuieli de personal;
• cheltuieli pentru consolidări, investiţii si reparaţii capitale;
• subvenţii pentru internate si cantine şcolare;
• cheltuieli privind unele facilităţi la transport, acordate elevilor si cadrelor
didactice;
• cheltuieli pentru concursuri şcolare si activităţi educative, cultural - artistice,
sportive si turistice;
• cheltuieli cu bursele elevilor.
. trecerea în administrarea consiliilor locale a patrimoniului imobil (clădiri, terenuri) şi
a bazei materiale; implicarea financiară a administraţiei locale în dezvoltarea bazei materiale.
Principiile procesului de descentralizare
1).Răspunderea publică. Toate instituţiile si organizaţiile care participă la realizarea
serviciilor educaţionale, indiferent de statutul lor juridic, vor fi răspunzătoare, în mod public,
pentru calitatea serviciilor educaţionale oferite, în raport cu funcţiile si cu responsabilităţile
care le revin.
2).Autonomia instituţională. Descentralizarea va urmări dezvoltarea autonomiei
instituţionale a şcolii, a capacităţii acesteia de a lua, responsabil, decizii pertinente.
3).Apropierea centrului de decizie de locul actului de educaţie va conferi consistenţă
deciziei si va responsabiliza actorii de la nivel local.
4).Transparenţa actului decizional va consta în accesul cetăţenilor la informaţia
publică şi participarea
5).Valorizarea resursei umane. Cadrele didactice trebuie să fie recunoscute ca factori esenţiali
ai dezvoltării comunitare. Prin urmare, se va urmări acordarea unei atenţii deosebite formării
iniţiale şi continue, precum şi dezvoltării profesionale a cadrelor didactice.
6). Managementul educaţional la nivelul instituţiei scolare trebuie profesionalizat
progresiv. Directorii vor fi pregătiţi ca manageri pentru a exercita eficient funcţiile care le
revin.
7).Diversitatea culturală si etnică. La nivelul instituţiilor educaţionale va fi stimulată
exprimarea elementelor de identitate ale diverselor grupuri socio-culturale care fac parte din
comunitatea respectivă.
8).Abordarea etică a serviciului educaţional, prin adoptarea si aplicarea codurilor
deontologice pentru personalul didactic, precum si pentru cel din sistemele de control, de
asigurare a calităţii si de management.
Obiectivele principale ale strategiei de descentralizare sunt:
- Eficientizarea activităţii si cresterea performanţelor instituţiilor educaţionale;
- la nivel central - prin degrevarea acestora de sarcinile de administrare curentă şi
concentrarea pe elaborarea şi pe monitorizarea implementării politicilor educaţionale;
- la nivel local - prin creşterea gradului de responsabilizare a comunităţii locale şi a
şcolii;
- la nivelul unităţii de învăţământ - prin consolidarea autonomiei şi a capacităţii de a
gestiona resursele financiare şi umane.
Masurarea rezultatelor se face in prezenta unui cadru legal, prin elaborarea de politici
educationale eficiente, prin cresterea implicarii autoritatilor locale, in domeniul
invatamantului, prin asigurarea unui buget corespunzator, si prin elaborarea actelor
normative, a manualelor şi a procedurilor, instruirea personalului şcolilor, al administraţiei
locale şi centrale.
Democratizarea sistemului educaţional, prin consultarea / implicarea comunităţii şi
a celorlalţi beneficiari ai actului educativ în luarea deciziilor şi în asigurarea calităţii bazată
pe autoevaluare, pe evaluare externă şi pe responsabilitate publică. Mecanismele decizionale
şi de consultare vor implica atât structurile sistemului de educaţie, cât şi partenerii externi sau
beneficiarii serviciilor educationale (părinţii, elevii, patronate, sindicate, autorităţi publice
locale, sectorul non-profit, asociaţiile profesionale).
Rezultate măsurabile sunt: numărul de şcoli în care consiliile de administraţie asigură
implicarea comunităţii si a celorlalţi beneficiari ai procesului instructiv-educativ;
- Asigurarea transparenţei în luarea deciziilor si în gestionarea fondurilor publice
destinate educaţiei, prin: asigurarea accesului public la datele privind bugetele unităţilor de
învăţământ, statisticile cu rezultatele elevilor, deciziile consiliilor de administraţie ale
şcolilor, rapoartele periodice ale scolii.
Rezultate măsurabile existenţa procedurilor care se referă la transparenţa deciziilor privind
solicitările, fundamentările si alocările bugetare, la toate nivelele;
Existenţa procedurilor care să impună finanţarea obiectivelor educaţionale
precise ale instituţiilor si ale reţelelor educaţionale.
Noul sistem de finanţare va permite alocări egale pentru elevii cu aceleasi nevoi, indiferent de
zona geografică sau de capacitatea financiară a localităţilor în care învaţă aceştia.
Rezultate măsurabile sunt existenţa şi publicarea formulelor şi standardelor de finanţare, care
să conţină criterii şi mecanisme interne de alocare a fondurilor adaptate la specificul
localităţilor si al comunităţilor; publicarea rapoartelor cu rezultatele în judeţele-pilot, rapoarte
care să conţină explicit evaluarea gradului de adecvare a sistemului de finantare la contextul
social, local si al comunităţilor.
Cresterea relevanţei ofertei de servicii educaţionale pentru toate categoriile de
copii si elevi, prin asigurarea unei mai bune corelări cu nevoile locale
Rezultate măsurabile sunt rezultatele educaţionale si beneficiile, măsurate prin gradul de
integrare socio-profesională, care să evidenţieze impactul politicilor, al programelor si al
acţiunilor la nivel naţional, regional, local, precum şi la nivel de şcoală, asupra tuturor
categoriilor de copii şi elevi, cu o focalizare deosebită pe categoriile vulnerabile
Direcţii de acţiune, pe componente:
a. Curriculum
Principalul obiectiv vizat de descentralizarea curriculară este acela de a accentua relevanţa şi
adecvarea ofertei educaţionale, în raport cu nevoile şi cu interesele locale ale elevilor. Un
instrument important este cresterea, graduală şi diferenţiată, a ponderii curriculumului la
decizia şcolii (CDS) în cadrul curriculumului naţional, în funcţie de nivelul de învăţământ.
Factorii locali vor avea mai multă libertate în structurarea ofertei curriculare, ţinând seama
de:
- nevoia locală de calificare a forţei de muncă;
- potenţialul de dezvoltare a zonei şi a scolii;
- resursele materiale şi umane existente la dispoziţia scolii;
- nevoile şi interesele elevilor;
- realizarea de parteneriate educaţionale (şcoală/ mediul de afaceri/ comunitate), pentru
asigurarea instruirii practice a elevilor în condiţii reale;
diversitatea culturală ingere a obiectivelor
Succesul descentralizării se bazează, în principal, pe echilibrul între autoritate si
responsabilitate, pe de o parte, precum şi capacitatea resurselor umane şi fluxurile de
informaţii, pe de altă parte.
Impactul măsurilor de descentralizare
a) La nivelul şcolii: inovaţia si diversificarea ofertei şcolare; asumarea responsabilă a
deciziilor privind calitatea procesului instructiv-educativ
b)La nivelul consiliului local: implicarea reală si efectivă în funcţionarea si dezvoltarea
serviciului educaţional; asumarea, de către autorităţile locale, a responsabilităţii privind
furnizarea de servicii educaţionale; transformarea şcolii în centru de informare şi dezvoltare
pentru comunitate;
c) La nivelul societăţii: corelarea mai bună dintre oferta si cererea pe piaţa muncii;
integrarea socială prin diferenţiere a absolvenţilor, în funcţie de competenţe şi opţiuni;
promovarea valorilor autentice si a tradiţiilor specifice.
Schimbările politice asupra transformărilor educaţionale în România anilor după 1989
este evidentă şi rapidă. Constatăm că amploarea schimbărilor în acţiunea guvernamentală
duce la inovări permanente în obiectivele, conţinuturile şi metodologiile educaţionale.
Structura sistemului educaţional din România, permite identificarea câtorva momente
de tranziţie vizibile : Legea 84/1995/Legea învăţământului , 1998-1999 (primele planuri-
cadru), 2001 (modificări aduse de noua guvernare), 2003-2004 (traduceri curriculare ale
Legii 268) şi Legea nr. 1/2011.
Prin noua Lege a Educaţiei Naţionale, reforma sistemului educaţional românesc vizează
următoarele schimbări:
1. Compatibilizarea ciclurilor de învăţământ cu cerinţele unei educaţii moderne şi cu Cadrul
European al Calificărilor;
2. Modernizarea şi descongestionarea curriculumului;
3. Reorganizarea sistemului de evaluare a elevilor;
4. Asigurarea unui grad sporit de descentralizare, responsabilizare şi finanţare în sistem;
5. Asigurarea de şanse egale la educaţie pentru grupurile dezavantajate;
6. Revalorizarea învăţământului profesional şi tehnic;
7. Reformarea politicilor în domeniul resursei umane;
8. Stimularea învăţării pe tot parcursul vieţii.
Această lege este un argument în favoarea nevoii de schimbare accelerată a învăţământului
sincronizând politicile şi structurile româneşti cu cele europene.
Toate acestea au însemnat, în grade diferite de percepţie şi de mobilizare,
receptivitatea permanentă a mediului şcolar, o circulaţie continuă a informaţiei legate de noile
reforme, moodificări, erori de interpretare, neinformare la timp asupra unor aspecte ale
schimbării curriculare.
Progresele evidente care s-au realizat, în ultimii ani, sunt în domeniul infrastructurii
şi al echipamentelor, al dotărilor cu tehnologii de comunicare şi informaţionale (acces la
INTERNET, soft educaţional, auxiliare curriculare).