Cântarea Cantärilor

COMENTARII LA CARTEA CÂNTAREA CÂNTĂRILOR – 8
CAPITOLUL 8
1: O, tu, de mi-ai fi fost un frate
hrănit la sânul maicii mele,
să te sărut în văzul tuturor
şi nimeni să mă poată defăima!
O, tu, de mi-ai fi fost un frate: „Kaah, precum un frate. În Septuaginta fără ka (precum). Acest

vers accentuează încă o dată dragostea curată. Dorinţa fetei este ca mirele să-l poată avea ca frate, de a-
i fi mereu aproape fără eros”[1].
„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) porneşte în explicarea acestui verset de la faptul că fratele

şi sora împart ceva în comun. Ceea ce împart ei în acest caz este darul Duhului Sfânt, pe care
credinciosul îl primeşte la botez. Pentru a demonstra legătura de frate şi soră dintre El şi om, Hristos,
în dragostea Sa, luând natura umană, a dorit să fie hrănit la aceiaşi sâni cu omul. ♦ Pentru Beda
Venerabilul (Expositio) cei care vorbesc aici sunt credincioşii din Vechiul Testament. Ei doresc să-L
vadă pe Hristos întrupat şi să audă cuvintele adresate ucenicilor, adică să vadă lucrurile pe care le-au
profeţit devenind realitate în persoana lui Hristos. Mama nu se referă la Fecioara Maria, ci la natura
umană, mama tuturor. ♦ Honorius din Autun (Expositio) vede în acest verset o prefigurare a bucuriei şi
a fericirii din viaţa viitoare. Acolo mireasa Îl va vedea pe Hristos ca frate al ei, care a făcut-o soră,
moştenitoare împreună cu El a Împărăţiei. Biserica Îl va vedea înlăuntrul slavei pe Fratele ei, pe care
L-a văzut doar afară, în trup uman. Acolo, ea, care a fost aici obiect al dispreţului din partea oamenilor,
va fi egală cu îngerii. ♦ Unii au identificat mama cu Înţelepciunea veşnică, iar hrănirea la sânii mamei,
ca o experimentare a lucrurilor cereşti prin Vechiul şi Noul Testament. O altă explicaţie a fost
că mamaeste Ierusalimul ceresc, iar sânii ei reprezintă vinul cel nou pe care Hristos a promis că îl va
bea cu noi în Împărăţia cerurilor; această dorinţă este aşadar o rugăciune pentru grăbirea celei de-a
doua veniri”[2].
2: De mână te voi prinde
şi-n casa maicii mele te voi duce,
în vatra celei ce m-a zămislit;
acolo tu-mi vei da învăţătură
1
şi eu din vin-balsam te-oi adăpa
şi din mustirea rodiilor mele.
„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), casa mamei reprezintă Ierusalimul ceresc, unde cei

care intră se bucură de libertatea relaţiei cu Mirele. Vinul cu mirodenii simbolizează învăţătura plină
de harul divin, iar mustul rodiilor înseamnă bucurarea de roadele iubirii. ♦ Şi pentru Honorius din
Autun (Expositio) casa mamei reprezintă Ierusalimul de sus, iariatacul celei care m-a născut semnifică
locul tainic al gloriei firii omeneşti a lui Hristos, pe care o va vedea în slava Tatălui. Vinul cu
mirodenii şi mustul rodiilor simbolizează bucuria unităţii dintre îngeri şi oameni. ♦ O altă interpretare a
privit acest verset ca o referire la convertirea iudeilor, prin predicarea Bisericii, şi la întoarcerea lui
Hristos în sinagogă, mama Bisericii, unde evreii vor primi învăţăturile Lui. Mireasa Îi va dărui lui
Hristos vin cu mirodenii, vinul puternic al Legii amestecat cu vestirea plăcută a Evangheliei. Alţi
Părinţi au aplicat versetul sufletului sfânt, casa mamei fiind înţelegerea înaltă a Sfintei Scripturi,
posibilă prin prezenţa Duhului Sfânt, prin care sufletul s-a născut (cf. Pope, p. 660)”[3].
3: Cu stânga lui va sta sub capul meu
şi dreapta lui mă va cuprinde.
„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio) versetul afirmă siguranţa Miresei care a trecut de
judecată şi se bucură de binecuvântările mâinii Lui drepte. ♦ Pentru Honorius din Autun
(Expositio) mâna stângă va fi sub capul Miresei în cer pentru că ea va vedea toată slava lumii sub
puterea lui Hristos, capul Ei. De asemenea, mâna dreaptă o va cuprindedeoarece ea se va alătura
îngerilor şi armoniei sfinţilor, care vor sta de-a dreapta lui Hristos în ziua judecăţii”[4].
E treapta supremă a contemplaţiei şi a unirii cu Hristos: „Vezi cum, desfătată de darul harurilor,
(mireasa, sau sufletul, sau Biserica) doreşte să ajungă la tainele cele dinăuntru şi să-şi închine lui
Hristos toate simţurile. Acum cere, acum stârneşte iubirea şi cere ca să o stârnească fiicele
Ierusalimului, adică sufletele credincioşilor, prin frumuseţea cărora doreşte să aţâţe pe Mire la o mai
aprinsă iubire pentru ea”[5].
Cu stânga lui va sta sub capul meu şi dreapta lui mă va cuprinde: sunt repetate cele spuse la 2, 6,
însă ridicate într-un alt plan, aici nu e doar promisiune şi nădejde, ci o îmbrăţişare duhovnicească
împlinită; „de aceea zice: Stânga Lui sub capul meu. Prin aceasta sunt îndreptată spre ţinta cea bună.
Iar dreapta Lui, cuprinzându-mă şi atrăgându-mă spre Sine, mă face să mă ridic uşoară pentru înălţarea
în sus, ca să ajung acolo şi să nu fiu despărţită de El”[6].
4: – Fiice ale Ierusalimului, vă conjur

2
pe-a ţarinii putere şi tărie,
să nu-mi treziţi ori să-mi sculaţi iubita
pân-ce ea însăşi va voi!
Prin alăturarea cuvintelor cu înţeles egal (putere şi tărie), Scriptura urmăreşte o întărire a
înţelesului, evident, nu întâmplător: „înţelesul plural al puterilor şi pomenirea egală a tăriilor duce, pe
cât se vede, gândul auzitorilor la firea îngerească. Aşadar, jurământul impus sufletelor ucenice de
mireasă, spre întărirea celor împărtăşite, nu se face pe lumea trecătoare, ci pe firea îngerilor, care
rămân pururi. Spre aceştia le porunceşte să caute, ca să-şi asigure, prin pilda lor, neclintirea şi
statornicia vieţuirii în virtute. Deoarece s-a făgăduit că viaţa după înviere va fi asemenea stării
îngerilor (şi nemincinos este Cel ce a făgăduit) urmează că şi viaţa din lume trebuie să se pregătească
pentru cea nădăjduită după aceasta, astfel ca vieţuind în trup şi petrecând în ţarina lumii acesteia, să nu
vieţuim după trup, nici să ne facem după chipul veacului acestuia, ci să cultivăm de mai înainte viaţa
nădăjduită, prin vieţuirea în lume”[7].
5: – Cine-i aceea oare care vine
suindu-se albită şi-nflorită
şi rezemată pe iubitul ei?
– Sub măr eu te-am trezit,
acolo unde maica ta
cu tine a fost grea,
acolo unde chinuri a-ndurat
aceea care-n chinuri te-a născut.
Aceea care-n chinuri te-a născut: „Habalim, în dureri, ca în Psalmi 7, 15 – te-a născut. Habal, a
zace în dureri. Vulgataa înţeles habal, a corupe: ibi corrupta est mater tua, ibi violata est genitrix tua.
Unii socot că-i vorba de amintirea Evei sub pom în paradis în ceasul corupţiei,
întrucât malum – măr şi malum – rău sunt atât de aproape ca expresii. În vechea simbolică creştină,
mărul este simbolul crucii: cibus suavis, cibus salutis”[8]. „Theodoret al Cyrului (Interpretatio) se
opreşte asupra descrierii miresei ca înălbită, nu albă. Mirele, în schimb, este alb (5, 10) prin natura Sa.
Totuşi, după ce a fost înnegrită (1, 6), ea s-a albit, îmbrăcându-se în strălucirea Mirelui. La fel cum El
este lumină, a transformat-o şi pe ea în lumină; mireasa împărtăşeşte de acum natura Lui. Călăuzită de
3
mâna Lui, ea se îndreaptă către cer, sprijinită de credinţa puternică. Theodoret readuce în discuţie
compararea mirelui cu un măr în 2, 3 şi crede că versetul se referă la regenerarea produsă de botez,
prin credinţa în Iisus Hristos. ♦ Honorius din Autun urmează textul Vulgatei. Mama este natura umană
care, înainte de cădere, era necoruptă, eternă, dar, o dată coruptă prin lucrarea diavolului, a devenit
muritoare. Cea care a născut neamul omenesc este Eva, mama tuturor. Prin amăgirea diavolului ea a
fost coruptă, devenind supusă plăcerilor păcătoase, grijilor şi necurăţiei. Hristos a restaurat starea de
incoruptibilitate prin învierea Sa din morţi. Iisus Hristos ne-a ridicat de sub pomul crucii unde zăceam
morţi din pricina blestemului căderii; prin moartea Sa am trecut de la moarte la viaţă. ♦ Pope (p. 665)
arată alte interpretări ale acestui verset. Unii au atribuit cuvintele de început sinagogii, uimită de
ridicarea Bisericii dintre neamuri. De asemenea, urcarea din pustie a fost aplicată ascensiunii sufletului
sfânt din exilul acestei lumi spre bucuria cerească a contemplaţiei spirituale. Mireasa este înălbită prin
apa botezului, fiind vrednică de a împărtăşi strălucirea Mirelui”[9].
„Îngerii dănţuiesc în jurul vostru şi spun: Cine este aceea care se suie albită, rezemându-se de
frăţiorul ei?[10]. Sufletul, care mai înainte era rob, numeşte acum pe Stăpân fratele lui”[11]. „Faptul
de a se întreba unii pe alţii despre cea care se iveşte, ca despre una ce arată în altă formă şi nu în chipul
dinainte, e dovada laudei celei mai desăvârşite, care-i recunoaşte marea ei preschimbare şi mutarea
spre ceea ce e mai bun. Căci e glasul unora care sunt uimiţi şi se minunează de chipul înflorit peste
măsura obişnuită. Căci nu dintr-o întâmplare, nici dintr-o orânduire neînţeleasă s-a făcut această suire
spre înălţime, ci a dobândit frumuseţea din osteneli proprii, pentru înfrânare şi sârguinţă”[12].
6: O, pune-mă pe inimă pecete,
pecete vreau să fiu pe braţul tău!
Că tare precum Moartea e Iubirea
şi crudă precum Iadul e Ardoarea:
i-s aripile aripi ca de foc,
cărbuni aprinşi sunt flăcările ei.
„Pentru Honorius din Autun, versetul exprimă dorinţa Mirelui ca mireasa să devină asemenea
Lui şi să preia exemplul Lui de trăire. Pecetea e natura umană a lui Hristos, care poartă imaginea
divinităţii Sale. Persoana purtând pecetea lui Hristos asupra sa trăieşte cum a trăit Iisus. Aceste suflete
ard înlăuntru de iubire, iar în afară strălucesc prin fapte bune. ♦ Pentru Augustin, dragostea e virtutea
care nu poate fi înfrântă de nici un necaz, de nici o ispită. Aşa cum nimeni nu se poate împotrivi
morţii, lumea nu poate face nimic împotriva dragostei. Însă asemănarea cu moartea are şi o altă
4
semnificaţie. Dacă moartea reprezintă apogeul distrugerii, dragostea este apogeul lucrării de mântuire.
Prin dragoste, mulţi au murit faţă de lume, cu scopul de a trăi pentru Dumnezeu”[13].
7: Apele mari iubirea n-o pot stinge,
nici râurile vor putea s-o-nece.
Cel ce bogata casă şi-ar goli-o
să cumpere în schimb iubire,
acela doar dispreţ va dobândi.
„Pecete (sigiliu): amprentă a persoanei şi simbol al personalităţii. În antichitate era purtată fie la

piept, pe un colan (vezi Facerea 38, 18.25), fie pe inelul de la mână (idem, şi nota). În Textul Ebraic,
cuvântul braţ include şi mâna. A-şi dori Iubita să devină pecete pe inima şi degetul Iubitului, iată
expresia supremei dăruiri şi împliniri”[14]. „Kaţamid, precum o pecete. Şi a doua oară e vorba de
pecete. Pecetea legată cu un şnur se purta în jurul gâtului ascunsă. Acelaşi cuvânt din primul vers a
doua oară este referinţă la pecetea-inel purtat pe mână. Nu-i vorba de o brăţară care-i mai mult o
podoabă decât un obiect important de care un demnitar nu se desparte nicicând. Aici vorbeşte mireasa.
Se recunoaşte după sufix”[15].
Dorinţa miresei de a deveni pecete pe inima şi pe braţul Mirelui este expresia supremei dăruiri şi
împliniri: „Domnul Iisus, îmbiat şi El de râvna unei atât de mari iubiri, de frumuseţea podoabei şi a
graţiei sale, fiindcă nici un păcat nu mai întinează pe cei deja spălaţi, spune către Biserică: pune-Mă ca
pe un sigiliu pe inima ta! Ca o pecete pe braţul tău, adică împodobită eşti iubita Mea, frumoasă eşti
toată, nimic nu îţi lipseşte! Pune-mă ca o pecete pe inima ta!, ca să strălucească credinţa ta în plinătatea
tainei. Încă şi faptele tale să strălucească şi să pună în lumină chipul lui Dumnezeu, după al Cărui chip
ai fost făcută. Să nu scadă iubirea ta din pricina nici unei prigoane, potop de ape să nu o poată nimici,
fluvii să nu o poată clătina!”[16]. „Cuvintele de dragoste desăvârşită pe care ţi le spune şi ţie
Hristos: Ca pecete pe braţul tău mă poartă, ca să strălucească pacea în inima ta şi Hristos în lucrările
tale. Şi să se formeze în tine înţelepciunea, dreptatea şi mântuirea”[17].
Şi crudă precum Iadul e Ardoarea: „Aici […], grecescul zelos nu poate însemna gelozie, căci
acest sentiment anarhic e cu totul absent din iubirea pură şi, ca atare, din poem. El e însă mai mult
decât râvnă (al doilea înţeles al cuvântului);ardoarea nu e altceva decât iubirea care, dobândind
ipostaze înflăcărate, devine pasiune”[18].
5
Biblia 1914: Neînduplecată ca iadul este gelozia. „După cum nu poţi îndupleca iadul cu bani,
spunea Solomon, tot aşa nu poate fi potolit şi muiat gelosul. Adeseori, mulţi oameni şi-au dat viaţa ca
să pună mâna pe cel ce le-a stricat casa. Ar bea cu plăcere sângele bărbatului care le-a necinstit soţia,
iar pentru asta ar voi să facă şi să sufere orice”[19]. „Atât de mare este furia geloziei, încât nici
pedepsirea celui care i-a stricat casa nu potoleşte durerea gelosului. Adeseori mulţi i-au omorât pe
oamenii care le-au necinstit casa, dar n-au putut să-şi omoare mânia şi tristeţea. Alţii au rămas la fel de
mistuiţi de focul geloziei, dacă nu şi mai mult, chiar după ce şi-au înjunghiat soţiile. Soţul gelos
trăieşte toate chinurile geloziei chiar dacă gelozia sa nu-i deloc întemeiată, iar nenorocita şi nefericita
lui soţie suferă mai cumplit decât bărbatul ei. Unde să-şi îndrepte privirea, la cine să fugă, când vede că
bărbatul său o urăşte mai mult decât toţi vrăjmaşii ei, când vede că s-a prefăcut în fiară sălbatică acela
care trebuia să-i fie mângâiere în necazuri, acela de la care trebuia să aştepte apărare? În ce parte a
lumii să scape de chinurile ei, odată ce portul vieţii sale, căsnicia, e închis şi plin de nenumărate
stânci?”[20].
„Şeol-mavet, moartea, Şeolul – lumea morţilor, cele mai groaznice puteri ale lumii vechi sunt
puse pe celălalt taler al balanţei; iubirea este tot atât de grea ca şi moartea”[21].
„Dacă aceste metafore despre iubire le rosteşte mireasa sau mirele nu se poate limpede şti. Ele au
un caracter general valabil şi le-ar fi putut spune oricare dintre ei. Iubirea este cea mai personală
proprietate şi cea mai puternică, cea care îl individualizează pe om în modul cel mai adânc. Imaginile
cresc, amplificând cosmic realitatea ei. Imaginile sunt curate, lipsite de orice dulcegării, ca focul şi
fulgerul, elementare şi convingătoare. Iubirea este puternică precum moartea. O realitate mistuitoare de
care nu poţi fugi, ca de moarte. Ea este tot atât de puternică precum duşmanul cel mai cumplit:
moartea. Se va dovedi că e mai puternică decât moartea. Deocamdată e cât ea de feroce. Curând o va
birui, va fi invincibilă în faţa ei”[22].
Cărbuni aprinşi sunt flăcările ei; la Ioan Alexandru: Cărbunii ei cărbuni de foc / Flacără

mistuitoare a lui Iahve: „şalhebet-iah, cuvânt compus, flacăra lui Iahve, focul mistuitor al lui Iahve este
iubirea. Aici Cântarea Cântărilor atinge culmea lăuntrică a dimensiunii sale. Iubirea este smulsă din
dimensiunea erotică în văzduhul puternic al vieţii plenare, devenind principiul dinamic ce ţine lumile
şi păstrează legătura interioară. Iah înseamnă viaţă, ceea ce este forma prescurtată a
tetragramei IHWH, ceea ce Septuaginta traduce to on, fiinţătorul. Iubirea este un astfel de fulger al
vieţii depline ce sălăşluieşte în fiinţa umană. Ea te poartă spre origini. Scânteia aprinderii acestui foc
mistuitor este fiinţa miresei. Ea, nunta, este prilejul declanşării acestui foc cosmic mistuitor, mai
puternic decât moartea şi Şeolul”[23].
6
Apele mari iubirea n-o pot stinge, nici râurile vor putea s-o-nece: „Acest foc mistuitor nu-l pot
stinge apele revărsate, fluviile ieşindu-şi din matcă nu-i pot potoli mistuitoarea ardoare întru
desăvârşire. Nici avuţiile nu folosesc la nimic[24]; ea nu poate fi preţuită, cumpărată cu nimic din toate
avuţiile lumii; ea este mai presus de toate acestea. Ea nu-i de o origine cu avuţiile, e mai presus de
toate, este focul mistuitor, biruitorul tuturor vremelniciilor. Ea smulge pe mire din casa părinţilor, ca şi
pe mireasă, şi-i adună în orânduiala spirituală întru perpetuarea neamului omenesc, pe de o parte, iar
pe de alta întru înnoirea şi curăţirea cerută de acest foc sălăşluit în viaţa de toate zilele”[25]. Aplicând
aceste versuri Mariei Magdalena şi, prin ea, oricărui suflet care-L iubeşte pe Hristos, vom spune: „Slab
îi era trupul femeii, dar viteaz sufletul. Apa cea multă nu i-a stins dragostea şi nici râurile n-au înecat-
o. Mort era Cel pe care-L căuta; totuşi nu i s-a stins nădejdea în învierea Lui”[26].
Cel ce bogata casă şi-ar goli-o să cumpere în schimb iubire, acela doar dispreţ va dobândi: „Kol-
hon beito, toată averea casei sale, tot ce are. Septuaginta: ton panta vion avtu. Vios pentru hon, tot ce
ţine de viaţă, de întreţinerea vieţii. Acest vers ca un proverb spune pe scurt acest adevăr al
neasemănării iubirii cu nici (unul) din celelalte bunuri omeneşti. Ea este altceva decât averea, ea este
dar, ea nu-i avuţie; omul nu şi-o poate procura, nu stă în puterile lui să ajungă să o poată avea. Nu-i
posesie, nu poate fi posedată pe nici o cale”[27]. „De-ar da omul toată avuţia sa, încă nu este nimic; şi
de-ar face o mare pocăinţă, tot puţin e; şi de-ar învăţa toată ştiinţa, e încă departe. Şi de-ar avea o mare
tărie sufletească şi evlavie fierbinte, încă îi lipseşte mult; adică îi lipseşte singurul lucru care-i este cel
mai trebuincios. Ce anume? Ca, după ce a părăsit toate, să se părăsească şi pe sine şi să se despartă de
iubirea de sine şi să nu oprească nimic din iubirea de sine”[28].
8: – E mică sora noastră; sâni nu are.
Cu sora noastră oare ce vom face
în ziua când de ea se va vorbi?
E mică sora noastră: „Acest fragment (de altfel, enigmatic) pare a fi o reluare a temei din 1,5, că
adică fraţii mai mari au datoria de a-şi ocroti şi întreţine surioara până la vremea când ea va atinge
vârsta peţitului”[29]. Oricum, fraţii miresei nu mai pot fi luaţi aici ca prigonitori, ca în primul capitol.
„Părinţii Bisericii nu au căzut de acord în privinţa identităţii vorbitorului din acest verset. După
indicaţiile sumare din codicii Alexandrinus şi Sinaiticus, cel care vorbeşte în această secţiune (vv. 5c-
9b) este mirele. Părinţii greci au atribuit aceste cuvinte miresei, iar cei latini mirelui. Ambrozie a
considerat că fiicele Ierusalimului vorbesc, pe când Theodoret i-a văzut în acest verset pe sfinţii
Vechiului Testament. Descrierea surorii mai mici ca fiind fără sâni a fost aplicată imaturităţii Bisericii
sau a sufletului. Sora cea mică a fost interpretată şi ca Biserica neamurilor, la începuturile ei slabe, sau
7
sinagoga, sora rămasă mai mică faţă de Biserică. După o altă interpretare ea îl reprezintă pe
credinciosul începător care trebuie hrănit cu laptele credinţei (Pope, p. 679)”[30].
9: De este ea un zid,
îi vom zidi creneluri de argint;
dar dacă este uşă,
o căptuşim cu scândură de cedru.
De este ea un zid…: „Urmează două propoziţii condiţionale. Homah, zid, de cetate sau de

clădire. Zidul ca simbolul vârstei mature apare şi în Ieremia 1, 18; 15, 20; Iezechiel 22, 30. Sensul aici
este: dacă fata la vârsta măritişului va fi bine crescută[31], va primi o coroană de argint, adică poate
păşi pragul nunţii. Dacă însă va fi mai puţin crescută, atunci trebuie amânat măritişul până va mai
creşte. Asta înseamnă uşa închisă. Zidul înseamnă şi virtute, iar uşa uşurătate în virtute, stăpânit de
simţuri. Dacă fata va fi una virtuoasă va fi încoronată; de va fi înclinată spre uşurătate, fraţii sunt
hotărâţi să-i reteze această slăbiciune. Fata însă spune că este una virtuoasă ca un zid”[32]. Zid se face
acela care prin nimic nu mai este despărţit de iubirea lui Dumnezeu. Uşa, în sens pozitiv, arată că şi
alţii se vor împărtăşi de cunoaşterea lui Dumnezeu. „Pope (p. 683) arată că interpreţii creştini timpurii
au luat aceste două afirmaţii ca sinonime, nu antitetice. Mireasa lui Hristos este atât zis, cât şi uşă.
Ambrozie scrie că Biserica definită ca zid are douăsprezece porţi apostolice, prin care popoarele au
acces la Hristos. Scândura/batantul de cedru are rolul de a respinge ereziile. Aşa cum o uşă se deschide
şi se închide, membrii Bisericii trebuie să ştie când să vorbească şi când să tacă. Dacă zidul
simbolizează durabilitatea şi puterea, uşa reprezintă docilitatea şi ascultarea”[33].
10: – Un zid sunt eu,
şi sânii mei îi sunt ca nişte turnuri;
de-aceea sunt în ochii lui
ca una care-şi află pacea.
„Versetele 8-10 par a fi o poezie de sine despre sora mai mică. Dacă tatăl nu mai era în viaţă,
fraţii trebuiau să ocrotească pe sora lor până se mărita. Fraţii trebuie să-i ocrotească fecioria, să o apere
de toate ispitirile. De regulă, o fată putea fi măritată la doisprezece ani şi şase luni[34]. Cuvântul
pentru această vârstă este naarah, fată. Aici vorbesc fraţii fetei. Rostul fraţilor la căsătoria surorilor lor,
vezi Facerea 24, 50.55; 34, 11”[35].
8
Un zid sunt eu… Mireasa afirmă că nimic nu o mai poate despărţi de Dumnezeu; sânii ei au
acum putere hrănitoare, săturând cu hrană duhovnicească, din puterea lui Hristos, întreaga zidire.
„Pentru Beda Venerabilul, aceste cuvinte exprimă siguranţa miresei, a Bisericii, clădită din pietre vii (I
Petru 2, 5), unificată prin legătura dragostei, ridicată pe o temelie sigură, de pe care nu poate fi
îndepărtată de nici un atac al ereziei. ♦ Comentatorii creştini au înţeles versetul ca o referire la temelia
sigură, clădită pe stâncă, a Bisericii sau a sufletului. Sânii sunt ca nişte turnuri deoarece ea îi poate
hrăni pe ceilalţi cu hrană spirituală şi-i poate apăra. Zidul Bisericii a fost văzut, de asemenea, ca firea
omenească a lui Hristos, iar sânii sunt un simbol al apostolilor, propovăduitori ai învăţăturilor care au
devenit armele creştinilor în lupta cu ereziile (Pope, p. 686) ♦ Cetatea întărită e un alt simbol al
virginităţii”[36].
11: Avut-a Solomon o vie
acolo, în Baal-Hamon;
pândarilor le-a dat-o s-o păzească
şi fiecare-avea să-i dea o mie
de sicli de argint pe roada ei.
„Baal-Hamon e greu de identificat. Unii cred că-i vorba de Baal-Hamon lângă Dotain
din Iudita 8, 3. E vorba de o vie reală a lui Solomon în această localitate. Alţii cred că Baal-Hamon
este un alt nume metaforic al Ierusalimului. Aici vorbeşte fata”[37]. Baal-Hamon înseamnă Domnul
mulţimii, arătându-se că Hristos e Împărat peste toate. Păzitorii viei sunt plătiţi pentru slujba lor, dar
aici se întrevăd două tipuri de slujire: una conform Legii şi alta (cea a miresei, sau a Bisericii) conform
dragostei. Prima slujire atrage o oarecare plată, cea de-a doua dobândeşte darurile cereşti.
„Beda Venerabilul consideră că via se referă la Biserică, pe care Hristos a încredinţat-o

păzitorilor. Aceştia sunt profeţii, apostolii şi urmaşii lor de-a lungul timpului din fruntea Bisericii. De
asemenea, păzitorii sunt armatele cereşti care apără Biserica de cei care vor să-i facă rău. Mia de
arginţi semnifică toate lucrurile la care sufletul desăvârşit renunţă pentru Hristos. ♦ Mia de arginţi a
mai fost interpretată ca plinătatea mântuitoare a Legii lui Dumnezeu sau ca răsplata dată de Dumnezeu
credincioşilor (Pope, p. 690)”[38].
12: Dar via mea e-a mea şi-mi stă-nainte:
o mie-s pentru tine, Solomon,
şi două sute doar pentru pândari.

9
„Folosind imaginea haremului lui Solomon cu o mie de femei păzite de eunuci, autorul
subliniază, o dată mai mult (ca în 6, 7-8), cât de nepreţuită este Iubita sa faţă de toate celelalte
femei”[39]. Înţelesul imediat nu e acela al unui harem, ci al unei vii, dar în pândarii viei putem vedea
şi pe eunucii din haremul lui Solomon. Păstrăm, de aici, lauda Iubitei, imaginea haremului fiind prea
străină de mentalitatea noastră ca să glosăm pe marginea ei.
„Pentru Beda Venerabilul, acest verset vorbeşte despre răsplata pe care o vor primi cei ce şi-au
dăruit săracilor averile. Răsplata le va întrece cu mult aşteptările sau speranţele (cf. I Corinteni 2,
9)”[40].
13: – Tu, care şezi în mijlocul grădinii
când glasul tău prietenii l-ascultă,
tu, fă-mă să-l aud şi eu!
„Pentru Ambrozie, Cel ce stă în grădini este Hristos, iar prietenii Săi sunt arhanghelii şi puterile
cereşti. Pentru ca oamenii să poată sta împreună cu Hristos, trebuie să fie plini de florile virtuţii, de
dulceaţa harului, pentru ca ei să audă astfel glasul Domnului lor. ♦ Theodoret a văzut aici dorinţa
nestăvilită a miresei de a auzi vocea Mirelui spunând, la venirea Sa: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui
meu, moşteniţi Împărăţia pe care am pregătit-o pentru voi. Alţii au considerat că grădina se referă la
Sfânta Scriptură. Unii au împărţit Scriptura în patru grădini, după cele patru sensuri ale sale: literal,
moral, alegoric şi anagogic (cf. Pope, p. 697)”[41].
14: – Aleargă, dragul meu,
şi fii asemeni
cu-o căprioară sau un pui de cerb
pe munţii de balsam!
„Ecou al textului din 1, 7, acesta e un avertisment adresat Iubitei de a nu se lăsa furată de

vecinătatea prietenilor Mirelui, spunându-le mai mult decât trebuie. Iubirea e un dialog intim, care nu
se cere dat în vileag şi făcut astfel pradă vulgarizării”[42].
„Aleargă…, literal: fugi, dar nu în sensul de a se îndepărta, ci, dimpotrivă, de a se apropia cu

repeziciune de aceea care-şi aşteaptă cu înfrigurare Iubitul. El e chemat să vină, ca şi în 2, 17, spre
împlinirea acestui sfârşit de poem, care e şi împlinirea, prin excelenţă, a iubirii”[43].
10
Pe munţii de balsam: „Ca la 2, 17. Septuaginta: kolimaton. Ultimul cuvânt este chemarea miresei
în munţii de balsam. Este exprimată dorinţa comuniunii eterne în munţii fericiţi. Mirele e chemat să
vină din munţii viei pentru a pleca spre munţii de balsam, munţii nevăzuţi ai înmiresmării
nemuritoare”[44].
„Versetul i-a pus în dificultate pe comentatorii creştini, care au încercat să dea o explicaţie
dorinţei miresei care, deşi a tânjit atât de mult după iubitul ei, acum îl îndeamnă să fugă. Unii au
considerat că Biserica Îl roagă aici pe Hristos săfugă din firea Sa omenească, pentru a-L înţelege mai
adânc prin dumnezeirea Sa. Alţii au interpretat textul ca o cerere din partea umanităţii: Iisus Hristos să
fugă din inimile păcătoase la Biserica Sa devotată (cf. Pope, p. 701). ♦ Ambrozie a afirmat că Iisus
Hristos fuge de la cei slabi şi care nu pot răbda persecuţiile, la munţii de miresme, care-i simbolizează
pe cei sfinţi[45]. Înălţimile, muntele ca metaforă a sfinţeniei, reprezintă locuri comune ale exegezei
patristice”[46].
Calea sufletului pornit către îndumnezeire a fost limpede înfăţişată până aici, munţii de balsam
fiind culmea la care se ajunge, nici aceasta neînsemnând o limită, fie că vedem în Mireasă sufletul
ostenitor după bunătăţile cereşti, fie că vedem Biserica, ajunsă la stadiul de Biserică biruitoare.
Pe munţii de balsam e împărăţia cea veşnică şi lumina cea neînserată, în care sufletele drepţilor în veci
se desfată în Hristos.
[1] CCIA, p. 77
[2] SEP 4/I, pp. 642-643
[3] SEP 4/I, pp. 643-644
[4] SEP 4/I, p. 644
[5] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, VII (40)
[6] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV
[8] CCIA, pp. 77-78
[9] SEP 4/I, p. 645
11
[10] Biblia 1914 – Exact ar fi: Cine este aceasta care se sue albită, înflorită, rezemându-se pre
frăţiorul său? – Am dat acest exemplu pentru a se vedea că modificările sunt impuse de căderea, pe
alocuri, în desuetudine a limbii Bibliei 1914.
[11] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, III, 16
[12] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, V
[13] SEP 4/I, pp. 645-646
[14] BBVA, p. 883
[15] CCIA, p. 78
[17] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXX, 16
[18] BBVA, p. 883
[19] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de laudă la Sfintele Muceniţe Veronica, Prosdoca şi Domnina,
mama lor, II
[20] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, 52
[21] CCIA, p. 78
[22] CCIA, p. 78
[23] CCIA, p. 78
[24] Vezi următoarele trei versuri.
[25] CCIA, p. 79
[26] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIV, 13
[27] CCIA, p. 79
[28] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, XI, 3
[29] BBVA, p. 884
[30] SEP 4/I, p. 647
[31] E vorba despre dezvoltarea ei fizică.

12
[32] CCIA, p. 79
[33] SEP 4/I, p. 647
[34] După alte surse, la doisprezece ani şi o zi; aceasta, desigur, era limita minimă (şi singura, de
altfel), fără a însemna în mod automat că majoritatea fetelor se măritau la această vârstă.
[35] CCIA, p. 79
[36] SEP 4/I, p. 647
[37] CCIA, p. 80
[38] SEP 4/I, p. 648
[39] BBVA, p. 884
[40] SEP 4/I, p. 648
[41] SEP 4/I, pp. 648-649
[42] BBVA, p. 884
[43] BBVA, p. 884
[44] CCIA, p. 80
[45] Mai potrivit, în context, ar fi: pe martiri.
[46] SEP 4/I, p. 649
Comentarii la Cartea Cântarea Cântărilor – 7
Posted: 11/12/2010 in Cântarea Cântărilor
CAPITOLUL 7
1a: – Întoarce-te, te-ntoarce, Sulamito,
întoarce-te, ca noi să te privim!
Ce oare veţi vedea la Sulamita

13
când vine dănţuind cu două cete?
„Sulamita. Asupra acestui nume (citit uneori ca Sunamita) s-au făcut foarte multe speculaţii,
dintre care cea mai apropiată de adevăr pare aceea care-i atribuie o formă feminină a numelui lui
Solomon, adică, într-un fel, aceea careoferă (sau aduce) pace”[1]. „…dănţuind cu două cete: Sulamita
este invocată şi aşteptată ca o dansatoare care, potrivit unor obiceiuri orientale, îşi unduieşte graţiile în
fruntea a două cete lăturalnice. Întrebarea (incertă ca obârşie) provoacă descrierea care urmează, în
care corpul Sulamitei e prezentat de jos în sus, de la picioare la cap”[2].
„Pentru Honorius din Autun (Expositio) îndemnul întoarce-te! Este adresat sinagogii. Vocea

predicatorilor o îndeamnă de patru ori în verset să se întoarcă [la Anania, din motive prozodice, doar
de trei ori – n. n.], ceea ce înseamnă întoarcerea de la cele patru boli ale lumii; să se întoarcă de la
păcatul trădării la credinţa în Hristos, să se întoarcă prin credinţă, prin iubire, prin păzirea poruncilor
sale, prin speranţa în viaţa viitoare, pentru ca ei să se uite la ea, imitând-o. Cele patru îndemnuri pot
însemna şi întoarcerea prin intermediul celor patru Evanghelii sau a celor patru virtuţi [cardinale].
Întoarcerea evreilor la Hristos, la sfârşitul lumii, va constitui un extraordinar exemplu de viaţă pentru
Biserică. ♦ Nicolae al Lyrei (Postilla, Kiecker[3], 100, 102-106) consideră că poporul lui Israel este
îndemnat în acest verset să se întoarcă la starea iniţială de perfecţiune şi de credinţă, deoarece, după
întoarcerea din robia babiloniană, el s-a aflat mereu sub stăpânire străină. Îndemnul dat de patru ori
trimite la cele patru întoarceri ale lui Israel din captivitate: sub conducerea lui Zorobabel, sub cea a lui
Ezdra, apoi a lui Neemia şi, în cele din urmă, sub conducerea lui Iuda Macabeul, care l-a înfrânt pe
Antiochos[4]. ♦ Mireasa seamănă, pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), cu nişte oştiri, datorită
curajului ei, hotărârii ei nobile şi armurii războinice pe care o poartă. Totodată, ea este un cor, deoarece
aduce slavă lui Dumnezeu. Corurile sunt formate din soldaţi, atleţii virtuţii care se întorc cântând
imnul victoriei”[5].
Dansul Sulamitei pare unul al biruinţei, o biruinţă a păcii dumnezeieşti. „Atunci ea va fi şi

sufletul nostru plin de pace, pentru ca să i se zică: Întoarce-te, Sulamita, întoarce-te […]. Atunci va
primi în sine pe Hristos ca inel de pecete, va primi chipul lui Dumnezeu adică, pentru ca să fie după
chipul Său […]. Se cade ca şi noi să purtăm chipul ceresc, adică pacea”[6].
1b: – Cât de frumoşi sunt astăzi paşii tăi
şi sprinteni în sandale,
o, nobilă fiică!
Ţi-i rotunjimea coapselor asemeni
14
unor lănţuguri meşterite-n aur;
SEP 4 traduce: Cât de frumoşi îţi sunt paşii în sandale,/ fiică a lui Nadab! „Pentru Theodoret al
Cyrului (Interpretatio) Nadab sau prinţul Îl reprezintă pe Duhul Sfânt, mângâietorul sufletelor. Mirele
laudă picioarele miresei, deoarece merg pe calea regală, strălucind de frumuseţe în sandalele ei.
Theodoret crede că Nadab trimite la fiul lui Aaron, care a murit aducând foc străin în faţa lui
Dumnezeu (cf. Levitic 10, 1). Aceasta înseamnă că mireasa nu mai aduce focul Vechiului Legământ în
sanctuarul lui Dumnezeu, ci focul Noului Legământ, al Mirelui (cf. Luca 12, 49). Coapsele semnifică
virtutea practică ce ne susţine în călătoria noastră. ♦ Pentru Apponius (Expositio 10.2-4) Nadab este
aici principele acestei lumi. Fiica principelui este poporul care a stat departe de legea divină, care L-a
pierdut pe Dumnezeu ca tată, dar care, prin acceptarea cuvântului propovăduit de apostoli şi de urmaşii
lor, a devenit frumoasă ca desfătarea. Picioarele îi reprezintă pe oamenii fără un rang social înalt, umili
în faţa celorlalţi, dar care, întorşi de la păcat la adevăr, devin în prezenţa lui Dumnezeu persoanele ce
susţin întregul trup în slăbiciunile lui”[7].
Ţi-i rotunjimea coapselor asemeni unor lănţuguri meşterite-n aur: „Hali – poate fi un colier, ca în
4, 4, din aur sau din faianţă; accentul e pus pe material, pe ceea ce este făcut de mâna lucrătorului, aşa
cum unduirile sunt fapta mişcării, a dansului. Nu naturalul static e admirat, ci lucrarea lui”[8]. Buricul
şi pântecul se referă la firea lăuntrică a miresei, vinul dres simbolizează sângele Domnului, iar căpiţe
de grâu, trupul Său. Căpiţa încinsă de crini arată curăţia cu care trebuie primite Sfintele Taine: „Este
frumos spus şi despre sânul şi despre pântecul acelui suflet care se înalţă la Hristos, căci este în toată
învăţătura o exprimare rotunjită şi o băutură duhovnicească, nu lipsită de plinătate şi de cunoaşterea
tainelor cereşti. Şi pântecul sufletului este ceva tainic, ca şi sânul, pântece în care primeşte hrana nu
numai rodnică, prin care se întăresc inimile, ci şi plăcută şi înmiresmată, care desfătează”[9].
2: buricul tău e cupă arcuită,
din care nu lipseşte vinul dres;
căpiţă-ţi este pântecul, de grâu,
cu crinii prinşi în horă împrejuru-i;
„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) face o comparaţie între acest verset şi textul din Iezechiel
16, 1-4, unde se spune că buricul Ierusalimului nu a fost tăiat în ziua naşterii lui, iar prin acesta, ca
printr-o rădăcină, a adus din Egipt nelegiuirea idolatriei. Pe de altă parte, mireasa nu doar şi-a tăiat
buricul, ci a făcut-o atât de adânc, încât orice urmă de idolatrie a fost îndepărtată, iar buricul a devenit
o cupă turnată conţinând vinul bucuriei şi al fericirii. ♦ Unii comentatori creştini s-au referit la cupă ca
15
simbolizând preoţii Bisericii. Predicatorii sunt asemănaţi unei cupe, deoarece, prin învăţătura lor,
oamenii se umplu de vin spiritual. De asemenea, cupa conţine un vin amestecat, fiindcă este plină de
taina euharistică a trupului şi sângelui lui Hristos (cf. Pope, p. 621). ♦ Pentru unii Părinţi, pântecele a
reprezentat mulţimea credincioşilor, deoarece semnifică fecunditatea. Snopul de grâu simbolizează
unitatea Bisericii, formată din multe feluri de oameni, dar legată prin comuniunea botezului şi a
euharistiei. Snopul este încins cu crini, datorită faptelor bune ale sfinţilor (cf. Pope, pp. 623-624)”[10].
3: şi gemeni doi sunt sânii tăi,
doi pui de căprioară;
„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) crede că versetul se referă la izvoarele învăţăturii Bisericii

care dăruieşte viziune spirituală şi vedere pătrunzătoare. ♦ Pentru Honorius din Autun (Expositio), cei
doi sâni sunt cele două legi ale iubirii (de Dumnezeu şi de aproapele), căpriorii sunt spiritul activ,
respectiv contemplativ, iar căprioara reprezintă Biserica”[11].
4: grumazul tău e ca un turn de fildeş
şi iezere ţi-s ochii, din Heşbon,
în preajma porţii cu mulţimi de fete;
iar nările-s din turnul de Liban
adulmecând veghere spre Damasc;
„Heşbonul este vechiul oraş al regilor amorei, Sihon (Numeri 21, 27), apoi cunoscut ca oraş
moabit (Isaia 15, 4; Ieremia 48, 2.34.45), situat astăzi la 20 km sud-vest de Ammon. Nu ştim însă
nimic de scăldătoare, de iazuri ori de poartă. Iazurile trebuie să fi fost lângă poarta centrală”[12]. „Nici
turnul Libanului nu-i cunoscut. Poate e vorba de un turn de pază”[13]. „Carmel: şir muntos, cu o
înălţime de aproximativ 550 m şi o lungime de 20 km, isprăvit spre ţărmul Mediteranei printr-
un cap de o impresionantă măreţie şi frumuseţe”[14]. Grumazul, aici, e turn de fildeş, semn al jertfei,
după cum s-a mai arătat.
„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), înţelegerea sau viziunea sufletelor credincioase

seamănă cu nişte lacuri în care se varsă râurile divine ale învăţăturii Scripturii şi predicatorilor.
Damascul îl reprezintă, pentru Theodoret, pe Satana şi puterea idolatriei. Însă, după cum spune
apostolul Pavel, Satana se transformă în înger de lumină pentru a-i înşela pe credincioşi (cf. II
Corinteni 11, 14), împrăştiind astfel o mireasmă spirituală. De aceea, nasul [Anania a preferat nările]
miresei e asemenea unui turn înalt, pentru ca ea să poată evita înşelăciunea diavolului şi să reziste
16
minciunii. ♦ Alte interpretări au aplicat metafora gâtului predicatorilor şi preoţilor prin care hrana
spirituală ajunge la popor, sau martirilor care au luat asupra lor jugul lui Hristos. Fildeşul semnifică
puritatea, iar asocierea lui cu un turn ne arată că puritatea stă alături de putere. Alte explicaţii s-au
referit la turn ca fiind cunoaşterea Scripturii. Aceasta este asemănată turnului, deoarece oamenii atenţi
la cuvântul lui Dumnezeu se ridică spiritual în fiecare zi tot mai mult. ♦ Ochii, asemănaţi lacurilor din
Heşbon, sunt Părinţii Bisericii, care o îndrumă pe calea dreaptă. Ei sunt numiţi iazuri deoarece îi spală
pe credincioşi şi îi înviorează cu băutura fântânii mântuirii. Lacurile se găsesc lângă poartă, deoarece
nimeni nu poate intra în Biserică decât dacă este spălat prin botez şi bea din învăţătura
mântuitoare. Nasul este un simbol al sfinţilor învăţători ai Bisericii, care ştiu să deosebească mireasma
dulce a credinţei adevărate de mirosul urât al ereziei. Nasul este turnul Libanului deoarece învăţătorii
ocupă locul cel mai înalt în Biserică, apărând-o de atacurile duhurilor rele (cf. Pope, p. 628)”[15].
5: semeţ precum Carmelul ţi-este capul;
cosiţele, pe el, ca o porfiră
păzind în ea un rege-nlănţuit.
„Spre deosebire de celelalte descrieri, care începeau de la ochi şi cap şi coborau, aici descrierea
începe de la picioarele care dansează hora nunţii”[16].
Semeţ precum Carmelul ţi-este capul: Pe muntele Carmel a biruit Ilie pe proorocii lui Baal (III
Regi, cap. 18). Asemănarea capului miresei cu Carmelul arată că mintea sa cugetă cele ale lui
Dumnezeu. „Theodoret al Cyrului (Interpretatio) face observaţia că în 4, 1 părul era desfăcut şi
comparat cu turmele de capre de pe Galaad. Acum el este împletit şi de culoare roşie, referindu-se la
învăţătura Bisericii, transmisă în mod armonios şi coerent şi împodobită cu sângele lui Hristos. ♦ Alţi
interpreţi s-au referit la cap ca fiind Hristos, părul reprezentând mulţimea credincioşilor care
împodobesc Biserica. Porfira a fost văzută ca o profeţie a morţii Mirelui şi a credincioşilor spălaţi în
sângele Lui”[17].
Cosiţele, pe el, ca o porfiră: „Dalah, plete; e vorba de urzeala din războiul de ţesut. Aici despre
şuviţele lungi, părul desfăcut al fecioarei în timpul nunţii. Părul ca purpura se referă la culoarea
purpurie”[18].
Păzind în ea un rege-nlănţuit: „Pletele părului deşteaptă imaginea următoare: un rege e legat la

adăpători sau la bucle, vorba fiind de plete. Unii traduc versul în acest fel: rahatim – cu sul de la
războiul de ţesut şi de aici purpura regească răsucită, învârtită, pe sulul războiului. Poate în acest fel se
17
exprimă desimea, frumuseţea organică şi sănătoasă a părului bogat al miresei, despletit în ziua
sărbătorii nunţii ei”[19].
6: Cât eşti tu de frumoasă şi de dulce,
iubita mea, în tot ce te desfată!
Cât eşti tu de frumoasă şi de dulce… Mireasa a ajuns la treapta îndumnezeirii, chipul său iradiind
frumuseţea lui Hristos.
7: Statura ta e-asemeni cu finicul,
ca strugurii sunt sânii tăi.
Statura ta e-asemeni cu finicul: „Asemănarea trupului adolescentin cu palmierul[20] apare numai

aici. Dar numele de Tamara (palmier) dat fetelor e prezent adesea (Facerea 38, 6; II Regi 13, 33; 14,
28), fiind expresia unui ideal de frumuseţe. Subţire, înalt, crescut – aşa e trupul fecioarelor”[21]. În
înţeles mistic, statura finicului e statura plinătăţii în Hristos: „Arborele acesta e pururi înverzit, dulce şi
bine înrădăcinat şi cu miezul alb”[22].
Ca strugurii sunt sânii tăi: „Eşkol – sunt de obicei strugurii viei, aici însă contextul numeşte
ciorchinii palmierului. Compararea sânilor cu fructele curmalilor este frecventă în Orient. Curmalele
pot fi de diferite forme şi mărimi, de la galben-deschis la cenuşiu-întunecat şi auriu-purpuriu; ele pot fi
aproape rotunde, ca merele, sau lunguieţe şi ovale”[23].
„Măreţia Bisericii a fost văzută de Beda Venerabilul (Expositio) ca fiind cinstea faptelor bune,
prin care creştinul dispreţuieşte lucrurile şi poftele pământeşti, ridicându-se la înălţimea celor cereşti.
Biruitorul într-o întrecere era încoronat cu o ramură de palmier; tot astfel, Biserica stă dreaptă, măreaţă
în luptă şi în dragostea ei pentru lucrurile cereşti, gândindu-se la premiul pe care îl va primi când se va
sfârşi bătălia. Palmierul este dur în părţile de jos, însă îşi arată frumuseţea şi dulceaţa faptelor la vârf;
astfel, Biserica, sau sufletul credincios, îndură necazuri pe pământ în speranţa răsplăţii preţioase din
cer. Sânii se referă la învăţătorii Bisericii, care acum nu mai dau lapte pentru cei începători, ci, odată
ce aceştia au înţeles misterul Întrupării, oferă vinul adevărurilor ascunse ale divinităţii lui Hristos. ♦
Pentru Grigore cel Mare, după cum palmierul este subţire la rădăcină şi se extinde la vârf, aşa sufletul
începe de la lucrurile mici şi se îndreaptă spre ceea ce este măreţ, desfăşurând întreaga frumuseţe a
dragostei divine. Pentru alţii,palmierul a reprezentat crucea lui Hristos, deoarece creşte şi rodeşte
fructe dulci. Tot aşa, crucea lui Hristos ne-a pregătit hrană cerească (cf. Pope, pp. 634-635)”[24].
18
În mireasă au rodit, anticipat, bunătăţile veacului viitor: „Şi dacă Mirele va binevoi să se îndrepte
către inima mea, devenită mireasa Lui, cât trebuie să fie ea de frumoasă, încât a atras preţuirea
înălţimii cerului, pentru a-L face să coboare pe pământ, pentru a veni în apropierea celei iubite? Cu
câtă frumuseţe trebuie să strălucească ea şi cât de mare trebuie să fie ardoarea iubirii Lui, încât să-i
spună ceea ce i-a zis miresei celei desăvârşite”[25].
8: Mi-am zis: Eu în finic mă voi sui
şi mă voi ţine-n ramurile lui;
să-mi fie struguri sânii tăi, din vie,
miros de mere răsuflarea ta,
Eu în finic mă voi sui şi mă voi ţine-n ramurile lui: „Versul nu poate avea semnificaţie erotică,
întrucât şi astăzi unicul mijloc de a culege roade este căţăratul în vârful copacului. Septuaginta: ton
ipseon avtu. Vulgata: fructus eius”[26].
Miros de mere răsuflarea ta: „Acelaşi simţ al mirosului prezent şi în poezia egipteană; un vers
egiptean spune: Singur suflul narei tale ţine-n viaţă inima mea […]. Exista în Orient sărutul prin
atingerea nasului, care însemna simţirea suflării celui iubit”[27]. Întreagă descrierea miresei arată
sufletul ajuns la desăvârşire, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos (Efeseni 4, 13).
„Acest verset a determinat apariţia a două interpretări în Biserică. Unii l-au înţeles ca
simbolizând crucea făcută din patru tipuri de lemn: cedru, chiparos, măslin şi palmier. Cealaltă
explicaţie a fost că Iisus Hristos s-a urcat literalmente înPomul ridicat în pământ, înainte de a fi
crucificat pe el. Înţelesul comun rămâne, totuşi, că Iisus a fost răstignit pe cruce în timp ce aceasta era
încă întinsă pe pământ. Palmierul, reprezentând crucea, a amintit suferinţele lui Hristos şi, asemenea
lui Zaheu, Biserica se urcă în el pentru a-L vedea pe Domnul. De asemenea, palmierul a simbolizat,
pentru unii, Pomul vieţii, Hristos, fructul său, fiind mântuirea. Sânii asemănaţi strugurilor care atunci
când sunt zdrobiţi produc vinul plăcut, îi simbolizează, pentru Philon al Carpasiei, pe oamenii sfinţi,
torturaţi şi zdrobiţi ca strugurii, dar victorioşi şi fericiţi pentru Dumnezeu (cf. Pope, p. 637)”[28].
9: ca vinul bun rostirea şoaptei tale
ce curge lin „pentru iubitul meu”,
îndestulându-mi buzele şi dinţii.
19
„Pentru Theodoret al Cyrului, versetul se referă la învăţătura creştină, preferată oricărui vin sau
oricărei plăceri a vieţii, învăţătură oferită pentru a călăuzi viaţa credincioşilor şi potrivită pentru a fi
proclamată în parte, şi ascunsă în parte,dinţii fiind cei care o ascund sau o păzesc (cf. Pope, p.
642)”[29].
10: – Iubitul meu e-al meu, eu sunt a lui,
dorinţa lui spre mine se îndreaptă.
„Mirele îşi exprimă dorul după iubita lui. Versetele 7-10 cuprind acest dor căruia mireasa îi
răspunde în versurile ce încheie acest penultim capitol”[30].
Versetul e tradus diferit în SEP 4: Eu sunt a iubitului meu/ şi întoarcerea sa este pentru mine.
„Pentru Ambrozie (De Isaac 8.66-69) a treia afirmare a legăturii dintre Mire şi Mireasă marchează
ultimul stadiu al înaintării pe calea iubirii de Dumnezeu, desăvârşirea acesteia. Acest verset descrie
relaţia desăvârşită, în care Mirele se întoarce spre iubita Sa, găsindu-Şi odihna. ♦ Apponius
(Expositio 11.1-4) consideră că versetul se referă la taina întrupării lui Hristos. Mireasa Îi dăruieşte
Mirelui voinţa ei sanctificată, iar întoarcerea este coborârea lui Dumnezeu în natura umană”[31].
11: Hai, vino, tu, iubitul meu,
hai să ieşim la câmp,
să înnoptăm prin sate
Hai, vino, tu, iubitul meu: „Iubirea devine debordantă, exuberantă, stârnită de revărsările
înmiresmate ale primăverii”[32]. „Ambrozie (De Isaac 8.66-69) identifică satele cu locul în care Adam
a fost exilat din paradis. Mireasa (Biserica) Îl invită pe Mire ca, asemenea unui bun păstor, să-Şi
îndrume turma, să-i ridice pe cei căzuţi şi să-i adune pe cei împrăştiaţi. Ea intervine nu pentru binele
ei, ci de dragul celor slabi care, ca nişte miei, au nevoie să fie hrăniţi cu lapte. ♦ Apponius
(Expositio 11.1-4) afirmă că acest verset se referă la vestirea mântuirii către neamuri. Sufletul
desăvârşit, unit cu Dumnezeu, Îl îndeamnă ca prin cuvântul ucenicilor Săi să meargă din locul în care
Se găseşte, din sinagogă şi de la poporul evreu, în câmpie, adică la neamurile care nu L-au văzut în
trup; să ducă mântuirea şi acolo, pentru ca acestea să devină sate zidite prin învăţătura apostolilor,
adunări ale adevărului, case pentru Biserici. Când Hristos a fost respins de către propriul popor, S-a
întors către câmpii şi a locuit în sate, adică printre oamenii cei mai simpli, în care, prin prezenţa
Duhului Sfânt, a răsărit lumina dimineţii. ♦ Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), Mireasa îşi
exprimă dorinţa ca Mirele să se aplece asupra sufletelor sărace şi neînsemnate, descrise prin
cuvintele câmp şisate, care au primit de curând mesajul Evangheliei”[33].
20
12: şi-n zori de ziuă s-alergăm prin vii
şi via s-o vedem dac-a-nflorit
şi florile dac-au rodit
şi rodiile dac-au dat în floare;
eu sânii mei acolo-am să ţi-i dărui.
„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) arată că, în acest verset, Mirele merge să-i cerceteze pe cei
care se află într-un stadiu spiritual mai avansat, simbolizaţi de via care a înflorit. Mai mult, El doreşte
să vadă dacă rodiile sunt în floare, adică dacă dragostea a început să crească în anumite suflete. ♦
[…] Trezirea de dimineaţă le-a sugerat unora o referire la învierea lui Hristos, iar vizitarea şi cercetarea
viei au fost văzute ca ocrotirea pe care Hristos o asigură Bisericii şi, totodată, verificarea progresului
ei. Noaptea i-a sugerat lui Honorius întunericul persecutării Bisericii, iar dimineaţa a reprezentat
timpul în care sinagoga se va întoarce la Hristos, iar Mirele va vizita noile Biserici întemeiate. Pentru
alţii, viaa ilustrat viaţa retrasă, în care dragostea lui Dumnezeu poate spori, până în dimineaţa zilei
judecăţii. Atunci Biserica îi va da sânii lui Hristos, înfăţişându-i în glorie veşnică pe învăţătorii
Vechiului şi Noului Legământ (cf. Pope, p. 647)”[34].
13: Din mandragore, iată, ies miresme
şi poame-n crengi ne-aşteaptă pe la porţi;
pe cele vechi ca şi pe cele noi
doar pentru tine le-am păstrat, iubite!
Din mandragore, iată, ies miresme: „Dudaim, merele iubitei, pot trece şi ca mandragore, deşi
sensul erotic al acestora e aici lipsă. E greu de dovedit că-i vorba aici de mandragore în sensul din
Facerea 30, 14-16. Din cele mai vechi traduceri merele acestea ale iubirii s-au confundat cu
mandragorele (mandragora officinalis – un fruct mediteranean galben-auriu). Cuvântul aici este
colectiv şi numeşte mai multe fructe. În vremea Septuagintei însă mandragora era cunoscută ca plantă
şi nu avea importanţa erotică specială de mai târziu”[35]. „Pornind de la faptul că mandragorele au
puterea de a induce somnul asupra omului, Theodoret al Cyrului (Interpretatio) consideră că acest
verset se referă la mortificarea trupului nostru (cf. Coloseni 3, 5), la adormirea lumii faţă de păcate. La
fel cum cei care gustă din mandragore nu mai simt nimic, tot aşa cei care beau din cupa învăţăturii
dumnezeieşti sunt dornici de a-şi adormi pasiunile. Însă nu numai mandragorele şi-au dat mireasma, ci
toate fructele, deoarece aceia care primesc învăţătura sfântă aduc tot felul de roade. Roadele vechi şi
21
cele noi se referă la Vechiul şi Noul Legământ. ♦ Deoarece mandragora are o rădăcină care seamănă cu
un om fără cap, Honorius din Autun (Expositio) crede că aceste cuvinte vorbesc despre neamurile
păgâne, înzestrate cu raţiune, dar fără Hristos, care este capul credincioşilor. Aşadar, mandragorele
reprezintă neamurile aflate departe de Hristos, dar şi departe de Antihrist, capul lor
adevărat. Porţile Bisericii sunt profeţii şi apostolii, iar fructele vechi şi noi reprezintă Vechea şi Noua
Lege. ♦ Uzul medical al mandragorei i-a făcut pe Grigore cel Mare şi pe Cassiodor să considere că
versetul se referă la sfinţii care nu doar că rodesc fapte bune, ci-i vindecă şi pe alţii prin mireasma
plăcută a vieţii lor. Uzul anestezic a sugerat puterea credinţei care i-a însufleţit pe martirii
torturaţi. Porţile au fost interpretate în multe feluri ca fiind Biserica sau sufletul individual, porţile
credinţei, speranţei şi dragostei, porţile Tainelor, ale învăţăturilor Scripturii şi ale sfinţilor, poarta
strâmtă şi cea largă, porţile celor cinci simţuri prin care gândurile trec de la trup la suflet (cf. Pope, p.
652)”[36].
Pe cele vechi ca şi pe cele noi doar pentru tine le-am păstrat, iubite: „Stăpânul casei din cămara
sa scoate noi şi vechi (cf. şi Matei 13, 52). Exemple de expresii polare se găsesc nenumărate: rob şi
slobod, vii şi morţi, dulce şi amar, alb şi negru, gras şi slab (Deuteronom 32, 36; III Regi 14, 10; 21,
21; IV Regi 9, 8; 14, 26). Limbajul este concret, real, referindu-se la natură nu ca simbol, mitic, ci la
simpla şi zilnica şi cu atât mai greu de cuprins realitate a lumii ce se înnoieşte cu anotimpurile,
înfloreşte şi aduce roadă, creşte şi se desăvârşeşte în pace şi deplină armonie. Că realitatea lumii în cea
mai simplă manifestare a ei universală, vegetală sau de fiinţă vie este atât de nobilă şi plină de
frumuseţe, aceasta nu poate fi tăgăduit. Că o grădină, o viţă-de-vie, un drum pe câmp când toate au dat
în floare pentru perechea iubită poate fi prilej de analogii cu alte literaturi şi înţelesuri mitologice
erotice, aceasta nu întunecă întru nimic nobila frumuseţe admirativă a acestui imn al bucuriei şi
seninătăţii”[37]. Sufletul-mireasă, „desăvârşit în Hristos, este făptură nouă, fiindcă în trup este
nedesăvârşit. […] Astfel, cel trupesc nu este în Hristos, ci, dacă este cineva în Hristos este făptură
nouă, format pentru noutatea harului, nu a firii. De aceea şi Biserica spune: Noi şi vechi ţi-am păstrat.
Dar au trecut cele vechi, adică tainele ascunse ale legii, toate în Hristos au devenit noi”[38].
[1] BBVA, p. 881
[2] BBVA, p. 881
[3] Kiecker, J. G. (ed., trad.), 1998, The Postilla of Nicholas of Lyra on the Song of Songs,
Marquette University, Milwaukee.
22
[4] Noi ne-am fi referit mai degrabă la Moise, care a scos poporul din robia egipteană, în locul
lui Iuda Macabeul, care n-a întors poporul dintr-o altă ţară, fiind, în schimb, un eliberator şi el, dar în
alt sens.
[5] SEP 4/I, p. 636
[6] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXX,15
[7] SEP 4/I, p. 637
[8] CCIA, p. 73
[9] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXIV,6
[10] SEP 4/I, p. 637
[11] SEP 4/I, p. 637
[12] CCIA, p. 74
[13] CCIA, p. 74
[14] BBVA, p. 882
[15] SEP 4/I, p. 638
[16] CCIA, p. 73
[17] SEP 4/I, p. 639
[18] CCIA, p. 74
[19] CCIA, p. 74
[20] Finicul.
[21] CCIA, p. 75
[22] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IV
[23] CCIA, p. 75
[24] SEP 4/I, p. 639
[25] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I, 3
23
[26] CCIA, p. 75
[27] CCIA, p. 75
[28] SEP 4/I, p. 640
[29] SEP 4/I, p. 640
[30] CCIA, p. 74
[31] SEP 4/I, pp. 641-642
[32] BBVA, p. 882
[33] SEP 4/I, p. 641
[34] SEP 4/I, pp. 641-642
[35] CCIA, p. 76
[36] SEP 4/I, p. 642
[37] CCIA, pp. 76-77
[38] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXXIX, 6
CAPITOLUL 6
24

1: – Und-ţi-a plecat iubitul,
o, tu, cea mai frumoasă-ntre femei,
frăţânul tău încotro s-a-ndreptat
să-l căutăm cu tine laolaltă?
„Visul s-a terminat; ceea ce în vis apare devine realitate. Apar crinii, balsamurile, grădina.
Această strofă pare un intermezzo; unii socot aceasta o strofă de legătură între două poezii diferite.
Însă începând un capitol nou, întrebarea din partea fiicelor Ierusalimului primeşte o semnificaţie mai
adâncă prin răspunsul ce urmează”[1].
„Honorius din Autun (Expositio) consideră că expresia fiicele Ierusalimului se referă la

Bisericile sau sufletele imperfecte, în timp ce Ierusalimul semnifică Biserica celor care au ajuns la
stadiul perfecţiunii. Există stadii ale frumuseţii: frumoasăeste cea neafectată de
erezii, mai frumoasă este cea zeloasă în facerea de bine, iar cea mai frumoasă este cea care străluceşte
în proclamarea Cuvântului. Sufletele imperfecte, carnale, neinstruite îi pun această întrebare Celei care
este perfectă, spirituală, contemplativă şi instruită, pentru a afla motivul pentru care Biserica Îl caută
pe Hristos ca şi cum ar fi absent, deşi Îi proclamă prezenţa pretutindeni. De aceea, Honorius se
lansează într-o discuţie despre ce înseamnă prezenţa lui Hristos. El, din punct de vedere trupesc, a
plecat, însă din punct de vedere spiritual S-a întors în Biserică prin har”[2].
După mărturia miresei, fiicele Ierusalimului doresc, în chip firesc, să-I urmeze Mirelui:
„Sufletele fecioare întreabă pe sufletul învăţător pentru ca, aflând unde este, să se închine la locul unde
s-au oprit picioarele Lui, iar cunoscând încotro priveşte, să se aşeze şi ele în aşa fel ca să vadă slava
Lui, a cărei arătare se face mântuire celor ce o privesc”[3].
2: – Iubitul meu
s-a pogorât întru grădina lui
acolo-ntre răzoare de miresme
să-şi pască turma şi s-adune crini.
„Verbul a coborât a fost interpretat în multe moduri şi a fost aplicat venirii lui Hristos, întrupării
sau coborârii în iad (Pope, pp. 556-557). Grădina a fost înţeleasă ca Biserică universală, iar culegerea
crinilor ar reprezenta răpirea sfinţilor din această lume pentru a primi binecuvântarea veşnică.
25
Totodată, Hristos S-a întors de la iudeii necredincioşi spre păgâni şi S-a făcut o grădină roditoare
şi şipuri de arome din care să fie culeşi crinii, adică fecioarele, martirii, mărturisitorii, hrăniţi cu
închinare şi rugăciune. Întrupându-Se, Hristos a venit în Biserică, grădina Sa, prin naştere fără pată,
din Fecioara de la care a cules crinii purităţii şi sfinţeniei. O altă grădină, pe lângă cea a Bisericii şi a
sufletului, în care vine să-Şi întâlnească Mireasa, este cea a Sfintelor Scripturi; din ea culege crinii şi
aromele pentru a umple sufletele credincioşilor”[4].
3: A lui sunt eu, a lui, iubitul meu,
şi el, iubitul meu, îmi este-al meu.
El turma lui şi-o paşte printre crini.
„Acelaşi limbaj deja întâlnit cu dublu sens – iubitul ca grădinar şi păstor. Grădina în care el îşi
paşte oile este o imagine a iubirii faţă de mireasă. Grădina este aici la plural: ganim. Este vorba de
farmecul miresei”[5].
A lui sunt eu, a lui, iubitul meu, şi el, iubitul meu, îmi este-al meu: „Versul este poate
încoronarea cea mai adâncă şi laconic exprimată a întregii Cântări: Eu (sunt) a iubitului meu şi iubitul
meu (este) al meu. Deplinătatea posesiunii, odihna curată şi desăvârşită a eului în fiinţa celui iubit”[6].
A se modela cineva după Hristos înseamnă a reveni la frumuseţea primordială a firii omeneşti,
unită cu dumnezeirea: „Prin chipul grădinii învăţăm că adevăratul Grădinar îşi sădeşte din nou pomii
Săi, adică pe noi oamenii. Deoarece El este Cel ce a cultivat la început în rai firea omenească, pe care a
sădit-o Tatăl ceresc. De aceea, după ce mistreţul sălbatic a prădat grădina noastră şi a pustiit răsadul
dumnezeiesc, S-a coborât să facă iarăşi grădina pustiită, înfrumuseţată cu răsadul virtuţilor”[7].
4: – Frumoasă eşti ca un surâs, iubito,
şi mândră-mi eşti precum Ierusalimul
şi de temut ca oştile sub flamuri.
Frumoasă eşti ca un surâs, iubito: „…ca un surâs. În Textul Masoretic: frumoasă eşti ca Tirţa,
acesta din urmă fiind numele vechii capitale a regatului de nord, devenit mai târziu Samaria. În
Septuaginta, evdokia e un termen abstract care indică bună dispoziţie, satisfacţie, deschidere spre
comunicare, adică tot ceea ce poate exprima un surâs”[8].
Şi de temut ca oştile sub flamuri: „…şi de temut…. Când se consumă în spaţiul sacralităţii,
iubirea poate fi însoţită şi de teamă, ca aceea pe care o inspiră, în fenomenele teofanice, prezenţa şi
26
mişcarea oştilor îngereşti. Comparaţia se repetă în 6,9”[9]. „Septuaginta: thavos. Abscons este versul
întreg: aiumah kanidgalot – ebr.; aiumah: cuvântul apare în 6, 10 şi în Avacum 1, 7 – se sugerează că
mireasa este o fiinţă înspăimântătoare. Sentimentul iubirii deşteptat în mire pare atât de puternic ca un
fapt cumplit”[10].
„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), Ierusalimul se referă la cetatea cerească, nu la cea

pământească, despre care Pavel spune că este liberă şi că este mama noastră, a tuturor (cf. Galateni 4,
26). Mireasa e asemănată cu Ierusalimul ceresc, deoarece imită felul angelic de viaţă. Trăind pe
pământ, ea se deprinde cu lucrurile cereşti. Prin modul ei de viaţă, ea îi uimeşte pe cei care-o văd,
deoarece totul e în ordine în viaţa Miresei; ea cunoaşte perfect priorităţile: a învăţat să-L preţuiască pe
Mire mai mult decât orice altceva şi apoi să-i îndrăgească pe cei care au crescut alături de El. ♦ Unii
comentatori creştini au interpretat versetul în lumina relaţiei dintre evrei şi creştini. Astfel, Atanasie a
afirmat că neamurile trebuie să fie ca şi Ierusalimul, adică un singur popor, prin cinstirea Legii şi prin
credinţa în Hristos, deoarece Dumnezeul Legii şi Cel al Evangheliei este Unul, iar cine nu se face ca
Ierusalimul nu poate deveni prietenul Mirelui (cf. Pope, p. 563)”[11].
Sufletul ajuns mireasă a restaurat în sine omul primordial, urmările căderii nemaiştirbindu-i
frumuseţea: „De aceea se ştie ce frumuseţe mărturiseşte Cuvântul miresei, prin asemănarea ei cu
Ierusalimul şi cu bunăvoirea. Căci e vădit că Cuvântul vrea să spună despre ea că prin urcuşul înfăptuit
sufletul s-a înălţat până acolo că se întinde spre însuşirile minunate ale Stăpânului. E vorba de
Ierusalimul de sus, cel liber, maica celor liberi. Dat fiindcă puterile acestea sunt susţinute în rânduială
de Dumnezeu şi ordinea puterilor inteligibile supralumeşti rămâne netulburată în veci, nici o patimă
nerăsturnând buna lor rânduială, sufletul care face toate după o rânduială cu bun chip, prin imitarea
acelora, stârneşte atâta uimire, câtă stârnesc Puterile acelea bine orânduite”[12].
5: Te rog, întoarce-ţi ochii dinspre mine,
căci ei mă copleşesc.
E părul tău ca un ciopor de capre
urcând, şerpuitor, pe Galaad;
„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) consideră că stihurile 5a-b reprezintă sfatul Mirelui către
iubita Sa care doreşte să-L contemple şi să-L înţeleagă. El este dincolo de orice limită a cunoaşterii,
atât umane, cât şi angelice. Deşi mireasa doreşte să depăşească aceste limite şi să se adâncească în ceea
ce este peste puterile ei, nu va reuşi să facă acest lucru. De aceea, Mirele o sfătuieşte să nu se preocupe
de probleme prea dificile sau să caute lucruri prea înalte pentru ea, ci să-şi ocupe mintea cu poruncile
27
primite. ♦ Ambrozie (De Isaac 7.57) oferă o interpretare asemănătoare. Prin devoţiunea şi credinţa ei,
mireasa a trecut dincolo de limitele posibilităţilor naturii şi condiţiei ei, deoarece Hristos locuieşte într-
o lumină inaccesibilă (cf. I Timotei 6, 16). Mirele dă această poruncă deoarece ea nu poate privi
plinătatea dumnezeirii Lui şi strălucirea luminii adevărate. Ambrozie propune însă şi o altă
interpretare. Numai sufletul perfect Îl poate privi pe Dumnezeu; de aceea El îi spune sufletului perfect
să-i înveţe şi să reveleze şi celor imperfecţi pentru ca şi aceştia să ajungă în stare să-L urmeze”[13].
Te rog, întoarce-ţi ochii dinspre mine, căci ei mă copleşesc: „Ochii par a fi cei mai primejdioşi.
Prin ei, iubirea pune stăpânire definitivă pe cel iubit. Versetele 5-7 sunt o reluare aproape identică a
versetelor 1-3 din capitolul 4. Este reluată frumuseţea capului, părului, dinţilor, tâmplelor şi mai ales a
ochilor, care neliniştesc sufletul şi-l iau în stăpânire. Originea folosirii voalului care ascunde ochii în
această primejdie se află”[14]. Dar dragostea noastră, arătată prin ochi, nu e respinsă de către Mire: Se
cuvine ca mireasa să recunoască harul coborât asupra ei de la ochii dumnezeieşti. Căci îndată ce
Dumnezeu a privit spre noi cu ochii iubirii de oameni, am primit din nou aripile harului străvechi”[15].
E părul tău ca un ciopor de capre… Turma în jurul capului miresei e mulţimea celor ce urmează
lui Hristos, Capul Bisericii: „Aşadar, după cuvântul lui Pavel, slava femeii este părul (I Corinteni 11,
15) care îi împodobeşte capul cu împletituri; prin această laudă a părului miresei învăţăm că cei ce sunt
cugetaţi în jurul capului miresei, prin care se slăveşte Biserica, trebuie să fie mai presus de simţire,
ascunzându-şi simţirea prin înţelepciune”[16].
6: şi dinţii tăi, o turmă de oi albe
scăldate-n râu nainte de-a fi tunse,
avându-şi toate gemeni câte doi
şi fără rod nici una dintre ele;
Şi dinţii tăi, o turmă de oi albe… „Dinţii sunt cei ce hrănesc prin ei trupul Bisericii. Pe ei îi vrea
Mirele să se vadă totdeauna curaţi, eliberaţi de belşugul părului, ca după o tunsură de curând, iar în
ceea ce priveşte naşterea virtuţilor, bucurându-se de gemeni, ca unii ce s-au făcut părinţi ai unei îndoite
curăţenii, ai celei ce se contemplă în suflet şi în trup; aşa încât e scos dintre dinţii aceştia tot ce e sterp
în cele bune. […] Iar coarda aşezată pe buze înfăţişează, prin ghicitură, slujirea măsurată a cuvântului,
ceea ce proorocul a numit strajă şi uşă de îngrădire, când uşa se deschide la vreme pentru cuvânt şi se
închide la vreme”[17].
7: buzele tale, roşu din fuior
28
şi graiul tău, frumos;
obrajii tăi, o rodie în două
sub vălul tău de nuntă.
Fragmentul 5b-7 „repetă vv. 1-3 din capitolul 4. Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio),
repetarea aceloraşi cuvinte nu este fără sens, ci reprezintă un act prin care Mirele îi aminteşte Miresei
frumuseţea ei şi o îndeamnă să persevereze în frumuseţe, să o păstreze intactă, nepătată”[18].
Obrajii tăi, o rodie în două sub vălul tău de nuntă: „Înfrumuseţând apoi mărul obrazului cu coaja
de rodie, îi recunoaşte miresei o mare desăvârşire în cele bune. Căci arată că vistieria ei nu e aşezată în
vreun alt loc, ci ea însăşi e vistieria ei, având în ea pregătit tot binele. Căci precum coaja cuprinde toată
rodia ce se mănâncă, aşa se arată că în frumuseţea văzută a vieţii se cuprinde vistieria dinăuntru.
Aceasta e deci vistieria ascunsă a nădejdilor, rodul propriu al sufletului, care e conţinut în viaţa
virtuoasă ca într-o coajă de rodie”[19].
8: Sunt şaizeci de regine,
optzeci de ţiitoare
şi fete fără număr,
„Reginele şi ţiitoarele nu se referă, cum s-ar crede, la haremul regelui Solomon, ci sunt doar
termeni de comparaţie pentru desăvârşita frumuseţe şi castitate a Iubitei”[20].
„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) porneşte în interpretarea sa de la afirmaţia că există grade

diferite ale sfinţeniei şi devoţiunii, lucru pe care Însuşi Hristos l-a afirmat când a spus: În casa Tatălui
Meu sunt multe locaşuri (Ioan 14, 2). De asemenea, în pilda talanţilor, fiecare a primit un număr diferit
de talanţi. Tot aşa, sămânţa căzută pe pământ [bun] a rodit diferit: o parte a dat treizeci, alta şaizeci,
alta o sută (cf. Matei 13, 8). Treizeci reprezintă categoria celor lăudaţi, din moment ce numărul e
obţinut din înmulţirea lui trei cu zece[21]. Şaizeci este de două ori treizeci[22], iar o sutăeste numărul
perfect, de zece ori zece. Însă toate aceste categorii reprezintă sufletele credincioşilor, deoarece Hristos
le descrie ca fiind un pământ bun (Matei 13, 8). Mireasa reprezintă sufletele ajunse la perfecţiune, care
îndură viaţa grea a practicării virtuţii doar din dragoste pentru Mire şi care aleg să îndeplinească cele
cerute de Mire şi să sufere toate nedreptăţile pentru El. Există suflete aflate mai jos pe scara
perfecţiunii, suflete care practică virtutea nu din dragoste pură faţă de Mire, ci din dorinţa de a primi
răsplata lucrurilor viitoare. Aceste suflete sunt numite în text regine. Mai există o categorie de suflete,
simbolizate prin imaginea ţiitoarelor, care împlinesc poruncile divine doar din teama de iad. Apoi, sunt
29
sufletele care trăiesc într-o stare de indiferenţă, care nu sunt însufleţite nici de dragostea faţă de
Hristos, nici de dorinţa de răsplată, nici de frica de pedeapsă. Ele sunt schimbătoare, alternând
momentele de grijă de sine cu cele de păcat şi de pocăinţă. Textul le descrie ca fiind nişte fete cărora
nu li se ştie numărul. Nu numai că sunt foarte multe, dar sunt nevrednice de a fi numărate. ♦ Origen a
văzut în regine sufletele desăvârşite, în ţiitoare, cele pe calea desăvârşirii, iar în fete, sufletele aflate la
începutul drumului”[23].
Fetele, ţiitoarele şi reginele arată grade ale apropierii de Împăratul Hristos: „ne arată prin cele
spuse deosebirea sufletelor care privesc spre bine. Căci pe unele le numeşte tinere, iar mulţimea lor
întrece marginile numărului. […] Aceştia sunt tinerele, numite aşa pentru că au o vârstă duhovnicească
tânără şi s-au născut din cuvântul credinţei, dar încă n-au ajuns, prin cuvenita creştere, la vigoarea care
le face apte de nuntă […].[…] Iar cei ce prin cuvenita sârguinţă au crescut cu înţelegerea şi au părăsit
pruncia, învăţăm de la Scriptură că sunt de două feluri. Şi unii şi alţii sunt suflete contrupeşti
Cuvântului. […] Cele dintâi scufundându-se în curăţia lui Dumnezeu printr-o simţire mai desăvârşită,
din dorul nestricăciunii, se numesc împărătese, pentru că se împărtăşesc de împărăţie. Pe celelalte, care
se ostenesc în virtute de frica ameninţării, le numeşte cuvântul ţiitoare. Fiindcă n-are nici una dintre ele
puterea să se facă maică a Împăratului şi părtaşă a vredniciei Lui. Căci cum ar avea această putere cea
care n-a primit întru sine cugetul virtuos, nesupus nici unui stăpân şi de sine stăpânitor, ci s-a depărtat
de părtăşia la cele rele dintr-o frică de rob?”[24]. Acelaşi autor tâlcuieşte şi numerele 60 şi 80.
Rezumăm: Şase sunt poruncile prin care se găteşte celor de-a dreapta Împărăţia lui Dumnezeu, iar zece
e înmulţirea acestora prin lucrare de către slujitorul cel bun şi credincios. Numărul opt vesteşte ziua a
opta şi aduce teama de Judecată, înmulţită şi aceasta de alte temeri fericite, prin lucrare, însă din frică,
nu din iubire. Metodiu de Olimp tâlcuieşte diferit numerele acestea; redăm doar concluzia sa: „desigur,
multe sunt fiicele Bisericii, însă una este cea mai aleasă şi cea mai dragă ei dintre toate, iar aceasta este
tagma fecioarelor”[25]. În ce ne priveşte, nu ţinem să facem aici apologia fecioriei, înţelegând
prin fecioare, cum s-a mai spus, sufletele neprihănite şi dornice de a dobândi unirea cu Hristos.
9: dar una este porumbiţa mea,
desăvârşita mea,
ea una-i este maicii sale,
aleasa celei ce-a născut-o;
fecioarele o văd şi-o fericesc,
reginele şi ţiitoarele-mpreună
30
o laudă.
Ea una-i este maicii sale: „Iubita nu-i unică numai pentru iubitul ei, ci singură la maică-sa,
accentuând în acest fel unicitatea iubitei”[26].
„Mireasa este superioară tuturor acestor suflete [vezi comentariile la versetul anterior – n. n.],
fiind unică, născută de mama ei, Ierusalimul ceresc, spune Theodoret al Cyrului (Interpretatio). Ea este
lăudată de toţi: de regine, de ţiitoare, de fete, deoarece Îl urmează pe Mire din iubire, nu pentru răsplată
sau din teamă. ♦ […] Pentru diferiţi comentatori,porumbiţa unică este Biserica universală, unită printr-
un singur Domn, o singură credinţă şi un singur botez. Pentru alţii, reprezintă umanitatea perfectă a lui
Hristos, unicul fiu al Fecioarei Maria. Fetele au fost înţelese ca reprezentând Biserica, iar reginele şi
ţiitoarele ca simbolizând lumea care nu binecuvântează Biserica, însă este nevoită să o laude (cf. Pope,
p. 571)”[27].
„Unitatea Bisericii o arată şi Duhul Sfânt în persoana Domnului, când zice în Cântarea
Cântărilor: Una este porumbiţa Mea, desăvârşita Mea, una este la mama sa, aleasă pentru cel ce i-a dat
viaţă. Cine nu ţine această unitate a Bisericii crede că ţine credinţa? Cine i se împotriveşte Bisericii şi i
se opune crede că e în Biserică?”[28]. Hristos o evidenţiază ca unică pe mireasă: „Iar pe maica
porumbiţei încă o ştim, cunoscând pomul din fruct. […] Căci în cel născut se vede firea celui ce a
născut. Fiindcă deci cel născut din Duh, Duh este, iar fiica e porumbiţă, porumbiţă va fi şi maica fiicei,
anume porumbiţa care a zburat din cer peste Iordan, precum zice şi mărturiseşte Ioan. Pe aceasta o
fericesc tinerele, pe aceasta o laudă ţiitoarele şi împărătesele. Căci tuturor sufletelor din orice ceată le
este comun drumul spre o astfel de fericire. […] Toată firea e făcută să se întindă prin poftire spre
fericire şi spre ceea ce e vrednic de laudă”[29].
10: Cine-i aceasta oare
ce se iveşte lin ca aurora,
frumoasă precum luna,
aleasă precum soarele
şi de temut ca oştile sub flamuri?
Versetul tradus (din ebraică) de Ioan Alexandru: Cine-i aceasta ce se ridică asemenea zorilor de
ziuă / Frumoasă asemenea strălucirii lunii/ Mai limpede decât soarele/ Înspăimântătoare precum
nălucile? „Frumuseţea unică a miresei e asemănată lunii şi soarelui în ceea ce luminează ele şi cu Fata
31
Morgana. Până acum iubita era asemuită naturii pământene; acum asemănarea este ridicată între astre,
unde imaginile cresc gradual: lună – soare – nălucă”[30].
Pentru nălucă am alege termenul duh, desemnând pe omul înduhovnicit sau, mai exact, pe cel
ajuns la îndumnezeire;lună ar fi cel ce reflectă lumina Soarelui dreptăţii, iar soare, cel ce a realizat
unirea cu El. „Şi se vor minuna de (sufletul, fecioara şi mireasa) toate Puterile cerurilor pentru curăţia
ei pe care i-a dăruit-o pocăinţa care a făcut-o un trup cu El. Şi vor zice: Cine este cea care se suie,
făcută albă ca o floare, spre frăţinul ei?”[31].
„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) consideră că cei care adresează întrebarea sunt însoţitorii
Mirelui. După ce au aflat de la El despre frumuseţea miresei, acum sunt îndemnaţi să o cunoască mai
bine. După ce au văzut-o, ei îşi manifestă admiraţia, plini de încântare. Aici, pe pământ, Biserica,
întunecată de trupul muritor, nu-şi poate arăta întreaga lumină. Însă după ce trupul muritor va fi
transformat (cf. I Corinteni 15, 54), întreaga ei lumină va fi văzută în slavă. Prevăzând aceste lucruri,
însoţitorii Mirelui nu o aseamănă doar cu aurora, ci şi cu luna şi soarele. Biserica este ca o lună care
luminează paşii călătorilor şi arată drumul adevărat. De asemenea, ea este precum aurora, deoarece
timpul care va urma venirii lui Hristos sunt zorii zilei viitoare. Osea 6, 3 spune că Dumnezeu se iveşte
ca zorile dimineţii şi va veni la noi. Când Ziua Domnului va veni, nu va mai fi nici o strălucire ca a
lunii, ci ca a soarelui care îi uimeşte nu doar pe necredincioşi, ci şi pe fete, ţiitoare şi regine. ♦
Honorius din Autun recunoaşte în verset Biserica din toate perioadele ei de existenţă: aurora reprezintă
epoca patriarhală, luna, perioada mozaică, şi soarele, lumina deplină a Evangheliei revelate. Biserica
priveşte înainte, asemenea aurorei, peste nori şi întuneric, pentru a străluci în lumina adevărului. Ea
este frumoasă ca luna în această viaţă, dar aleasă ca soarele în lumea viitoare. Aplicat vieţii religioase,
acest verset descrie diferite grade de strălucire, începătorii făcând primii paşi, ca lumina de dimineaţă,
creştinii care înaintează pe calea desăvârşirii fiind ca luna care străluceşte noaptea, în timp ce sfinţii
sunt ca soarele în plină zi. Pe de altă parte,aurora poate reprezenta umilinţa, luna, castitatea, iar soarele,
caritatea (cf. Pope, p. 574)”[32].
11: M-am coborât în tainica grădină
a nucilor
să văd şuvoiul apei la obârşii,
şi via să o văd de-a odrăslit
şi rodiile dac-au dat în floare.
– Acolo pieptul ţi-l voi dărui.

32
M-am coborât în grădina tainică a nucilor să văd şuvoiul apei la obârşii… Sfântul Chiril al
Ierusalimului tâlcuieşte acest loc într-o viziune istorică, aplicând cuvintele la grădina Ghetsimani:
„Locul în care a fost (arestat) a fost o grădină. Deşi acum cea mai mare parte a ei a fost împodobită cu
darurile împărăteşti (construcţiile ridicate de împăratul Constantin cel Mare – n. n.), totuşi mai înainte
a fost o grădină şi semnele şi rămăşiţele grădinii se văd şi astăzi”[33].
„Ambrozie (De Isaac 8.64-66) afirmă că mireasa, stânjenită de laudele Mirelui, se retrage din
modestie, însă este adusă înapoi de către iubitul ei şi rosteşte aceste cuvinte. Versetul vorbeşte despre
greutăţile şi ispitele cărora Biserica trebuie să le facă faţă. Nucul semnifică amărăciunea necazurilor,
iar valea, ispitele care vin asupra Bisericii. ♦ Cel care coboară în grădină este, în opinia lui Honorius
din Autun (Expositio), Iisus Hristos, care S-a pogorât în Iudeea pentru a vedealăstarii văii, adică
faptele celor care locuiesc în Ierusalim. Cetatea e comparată cu o vale, deoarece se află aşezată între
puterile neamurilor ca între munţi. De asemenea, Hristos S-a pogorât să vadă dacă via este înflorită,
adică dacă sinagoga, numită via Domnului, pe care a adus-o din Egipt şi a plantat-o în Iudeea, a rodit
prin credinţă”[34].
12: Nu, sufletul din mine nu-şi dă seama
cum de-am ajuns în carele regeşti.
Nu, sufletul din mine…: „încă timidă, dar ameţită de sentimentul iubirii, tânăra fată se simte
înnobilată, ca şi cum ar fi de neam regesc sau ajunsă regină”[35]. Sufletul unit cu Hristos rămâne plin
de smerenie, ştiind că strălucirea sa e din strălucirea Împăratului.
SEP 4 traduce versetul astfel: N-a ştiut sufletul meu: m-a făcut [ca pe] carele lui
Aminadab. „Ambrozie (De Isaac 8.64-66) consideră că sufletul este un car condus fie de cai buni, fie
de cai răi. Caii sunt virtuţile sufletului, iar cei răi sunt pasiunile trupeşti. Caii buni sunt patru: prudenţa,
cumpătarea, tăria morală şi dreptatea[36], pe când cei răi sunt: mânia, pofta, frica şi nedreptatea.
Sufletul, pe calea către cer, se găseşte într-o mare cursă al cărei premiu este Hristos. Caii săi poartă
jugul credinţei, sunt legaţi împreună cu lanţul dragostei, frâul dreptăţii şi căpăstrul cumpătării”[37].
[1] CCIA, p. 70
[2] SEP 4/I, p. 629
[3] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, XV
[4] SEP 4/I, p. 630

33
[5] CCIA, p. 70
[6] CCIA, p. 70
[7] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XV
[8] BBVA, p. 880
[9] BBVA, p. 880
[10] CCIA, pp. 70-71
[11] SEP 4/I, p. 631
[13] SEP 4/I, p. 632
[14] CCIA, p. 71
[18] SEP 4/I, p. 632
[20] BBVA, p. 881
[21] Numărul 3 reprezintă Treimea, iar 10 închipuie pe Iisus, nume a cărui primă literă este iotta,
cu care vechii greci notau pe 10.
[22] Adică interpretarea de mai sus, la care se adaugă numărul 2, închipuind cele două firi ale
Mântuitorului.
[23] SEP 4/I, p. 633
[25] Metodiu de Olimp, Banchetul sau Despre castitate, VII, 3
[26] CCIA, p. 71
34
[27] SEP 4/I, p. 633
[28] Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii ecumenice, IV
[30] CCIA, pp. 71-72
[31] Isaia Pustnicul, 29 de cuvinte, XXV,20
[32] SEP 4/I, p. 634
[33] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVII
[34] SEP 4/I, pp. 634-635
[35] BBVA, p. 881
[36] Virtuţile cardinale.
[37] SEP 4/I, p. 635
CAPITOLUL 5
35
1: – Intrat-am în grădina mea,
o, sora mea, mireasa mea,
şi smirna mi-am cules-o cu aromele,
mâncat-am pâinea mea cu mierea mea
şi vinul meu mi l-am băut
şi laptele, al meu.
(Mâncaţi, prieteni, luaţi şi beţi
şi îmbătaţi-vă, fârtaţi!…)
„Intrat-am în grădina mea…: Iubitul anticipează, prin vis şi dorinţă, consumarea

nupţiilor”[1]. Aplicate Mirelui Hristos, versurile capătă de îndată alt accent, unirea prin nuntă cu
mireasa trecând întâi prin moarte: „Despre această grădină a Golgotei[2] – căci era o grădină locul în
care a fost răstignit – am vorbit mai dinainte miresei Mele în Cântarea Cântărilor şi i-am
spus: Am intrat în grădina Mea, sora Mea mireasă! – Şi ce iei de acolo? – Am cules smirna mea. În
adevăr, Domnul a băut vin amestecat cu smirnă şi oţet[3]. După ce le-a luat pe acestea a
spus: Săvârşitu-s-a! Taina s-a împlinit”[4].
Mâncat-am pâinea Mea cu mierea Mea: „Mâncare amară înainte de patimă (smirna), dar mâncare
dulce după înviere (vezi Luca 24, 41-42)”[5]. „De aceea, Biserica, văzând atâta har, îndeamnă pe fiii
ei, îndeamnă pe cei mai apropiaţi, ca să alerge la Sfintele Taine. Înţelege, credinciosule, de ce a spus:
pâine şi băutură. Nu este însă îndoielnic faptul că El Însuşi (Hristos) mănâncă şi bea în noi. În această
Taină este Hristos, deoarece al lui Hristos este trupul; nu este, aşadar, hrană trupească, ci
duhovnicească”[6]. Celui ce străbate cu sârguinţă calea desăvârşirii i se dă să mănânce pâine şi miere,
„căci facerea de bine, îndulcită cu mierea poruncii, pricinuieşte veselie. Şi iarăşi, pomii bogaţi ai
grădinii adapă pe Mire cu vin amestecat cu lapte, nu cu apă, după obiceiul cârciumarilor. Iar laptele e
cea dintâi hrană a firii omeneşti curată şi simplă, cu adevărat copilărească şi nevicleană şi curăţită de
orice amestec rău”[7].
„Mâncaţi, prieteni…. Acesta poate fi glasul Mirelui, al poetului însuşi, sau al unui cor de nuntaşi.
Evangheliştii vor înfăţişa ospăţul ca pe un simbol al împărăţiei cerurilor. Cât despre
îndemnul: îmbătaţi-vă, el se poate referi la acea beţie sacră a iubirii divine, dar şi la frenezia
eshatologică a celor ce se vor îndestula din nemărginitele bucurii ale fericirii veşnice”[8].
36
„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), culegerea smirnei se referă la moartea îndurată de
Hristos, moarte cu care toţi credincioşii se identifică (cf. Romani 6, 4). Totodată, Hristos este adevărata
viţă (cf. Ioan 15,1). Laptele îi evocă pe cei imaturi în credinţă, pe care El nu-i respinge, ci le acceptă
roadele. Cei apropiaţi de Hristos, prietenii Săi, aflaţi pe calea spre desăvârşire, sunt invitaţi de El să fie
umpluţi de beţia divină, care conduce nu la delir, ci la cumpătare, nu la slăbiciune, ci la putere (cf.
Psalmi 35, 8). ♦ Pope (p. 509) arată că exegeţii şi comentatorii creştini au exploatat din plin cuvintele-
cheie din acest verset, interpretându-le extrem de variat. Smirna simbolizează suferinţa lui Hristos şi a
fost văzută, totodată, ca reprezentându-i pe martiri, iar aromele, pe sfinţi. Smirna ilustrează botezul
prin care suntem îngropaţi împreună cu El, iar aromele sunt puterile date de Duhul Sfânt. Mierea, vinul
şi laptele au fost interpretate diferit. Mierea a fost înţeleasă ca fiind dulceaţa divinităţii aparţinând
trupului uman al lui Hristos. Vinul şi laptele reprezintă cele două naturi unite în Hristos. De asemenea,
mierea şi vinul îi prefigurează pe sfinţii predicatori. Predicatorii sunt vinul, deoarece proclamă
sacramentele puternice ale Scripturii, ascultătorii sunt lapte, deoarece sunt mai slabi şi au nevoie de
ajutor în a înţelege tainele sfinte. Invitaţia din finalul versetului este o asigurare a prezenţei
înţelepciunii şi cunoaşterii lui Dumnezeu. Această parte a mai fost interpretată ca o chemare pentru
credincioşi la imitarea sfinţilor”[9].
Vinul dumnezeiesc îmbată; e aşa numita beţie trează sau trezvie beată. Prin astfel de formulări
paradoxale se caută a fi prinse în cuvinte experienţele duhovniceşti profunde; e o luciditate entuziastă
sau un entuziasm lucid a celui ce a ajuns la vederea lui Dumnezeu, atât cât e aceasta cu putinţă omului:
„Aceasta fiind beţia pricinuită de vinul pe care Domnul îl îmbie mesenilor, beţie prin care săvârşeşte
răpirea (extazul) sufletelor spre cele dumnezeieşti, bine le porunceşte Domnul celor ajunşi prieteni prin
virtute, nu însă celor ce sunt departe. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie judecată sieşi mănâncă
şi bea (I Corinteni 11, 27). Şi bine i-a numit, pe cei vrednici de mâncare, fraţi, căci cel ce face voia Lui
e numit de Cuvântul frate, soră şi maică”[10].
2: – Eu dorm, dar inima mea veghează.
În uşă-mi bate el, iubitul meu,
cu glasul lui:
– Deschide-mi, sora mea, iubita mea,
columba mea, desăvârşita mea,
că plin de rouă-mi este capul
şi părul meu, de picături de noapte.

37
Eu dorm, dar inima mea veghează: „text important pentru experienţa isihastă […]. Ceea ce
urmează se consumă în vis”[11].
„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), cuvintele Miresei exprimă bucuria ei la auzul vocii
Mirelui, chiar dacă e prinsă într-un somn adânc. Mireasa ştie să deosebească vocea Mirelui ei de alte
voci (cf. Ioan 10, 27; 10, 5). Noapteatrimite la complotul nocturn al iudeilor împotriva lui Iisus (cf.
Ioan 13, 30; 18, 3), iar prin rouă şi picurii care i-au atins părul trebuie să înţelegem cele trei zile ale
morţii Sale. În numele biruinţei asupra morţii, Mirele o roagă pe Mireasă să-I deschidă, descriind-o
ca desăvârşită, în virtutea îndeplinirii poruncii primite, porumbiţă, datorită renunţării la dorinţele
pământeşti pentru cele spirituale. Mireasa este, totodată, apropiata Mirelui, pentru că umblă pe urmele
Lui şi doreşte să se apropie tot mai mult de El. Mirele şi Mireasa sunt, în acelaşi timp, fraţi, deoarece
împărtăşesc aceeaşi iubire şi reverenţă faţă de Dumnezeu Tatăl. ♦ Apponius (Expositio 8.1-7) crede că
acest verset se referă la starea sufletului neîncercat de tulburări sau persecuţii, ocupat numai cu
plăcerile omeneşti. De aceea, Hristos, văzând sufletul în această stare, se întoarce în întunericul nopţii
(adică prin mustrarea ascunsă a sufletului) şi bate la uşa minţii astfel încât, trezit din acest somn de
moarte, sufletul să perceapă pericolele care-l pândesc şi, prin pocăinţă, să-I deschidă uşa lui Hristos. ♦
Alte interpretări: noaptea a fost înţeleasă ca reprezentând păcatul, iar roua şi picurii nopţii ca fiind cei
ce rătăcesc spiritual şi eşuează în dragostea lor faţă de Dumnezeu. Pletele au fost considerate de unii ca
ilustrându-i pe cei care-L ascultă doar parţial pe Hristos, sau pe episcopii şi preoţii neglijenţi, care nu
predică cu sinceritate. În mod diferit, pleteleîi reprezintă pe sfinţii persecutaţi de sufletele reci şi
necredincioase. De asemenea, capul umplut de rouă a fost înţeles ca o referire la învierea
credincioşilor. Picurii nopţii sunt sufletele şi neamurile mântuite şi câştigate la credinţă, încă reci din
pricina păcatelor şi a imperfecţiunii cunoaşterii lor, dar în curând luminate şi încălzite de viaţa şi
învăţătura păstorilor lor (cf. Pope, p. 514). În sfârşit, cuvintele eu dorm, dar inima mea veghează au
fost citate frecvent în literatura mistică creştină în legătură cu rugăciunea inimii”[12].
„Trezvia trezeşte şi luminează inima trupului deopotrivă când aceasta veghează, cât şi atunci
când doarme […]. Căci Atunci când sufletul se înstrăinează de familiaritatea sa afectuoasă cu simţurile
şi se întinde în culcuşul smeritei-cugetări ca într-un culcuş ascetic şi-şi pune partea conducătoare
(mintea) a sufletului pe credinţa în Hristos […], atunci simţurile sufletului dorm fiind inactive în
slujirea celor de faţă, iar inima trează face veghetor ochiul sufletului”[13].
„Versurile […] descriu visul miresei. O stare de vis, starea treziei inimii ca sălaş al adevărului.
Este o dorire a miresei pentru mire, care apare, atinge uşa închisă cu puterea miresmelor, a mirurilor, a
fecioriei. Nu o poate deschide, întâlnirea nu are loc. Totul se desfăşoară în această curată şi dureroasă
apropiere, adulmecare reciprocă admirativă în propoziţii verbale – însă prin contrast”[14]. Acest somn
38
este un alt extaz, o adâncire a beţiei treze în contemplarea Celui ce este, într-o depăşire a celor
sensibile: „Celor ce au dorinţa îndreptată spre Dumnezeu le rămâne binele neîntunecat şi ei socotesc că
trebuie să fugă de tot ce le vrăjeşte simţirea. De aceea, sufletul, când se veseleşte numai prin
contemplarea Celui ce este, nu e treaz pentru nimic din cele ce se lucrează prin simţire spre plăcere. Ci,
adormind toată mişcarea trupească, primeşte cu înţelegerea curată, prin trezvia dumnezeiască, arătarea
lui Dumnezeu”[15].
O explicaţie de mare adâncime a acestora: „Mintea noastră este ca un fel de loc, care primeşte
lumina arătării dumnezeieşti. Iar însuşirea ei, de care se va vorbi, este minunată, căci se arată pătimind
cele contrare unui loc trupesc. Pentru că acest loc cu cât e mai întins, cu atât primeşte un conţinut mai
mare. Dar mintea, dimpotrivă, cu cât se strânge şi se adună pe sine, cu atât se face mai încăpătoare. Iar
când şi-a oprit toată mişcarea raţională şi înţelegătoare, sau de orice fel, vede pe Dumnezeu mai presus
de toată mărimea. Îl vede pe El pe cât îi dăruieşte harul Preasfântului Duh şi pe cât îngăduie firea lui
întrupată şi creată să-L vadă pe Cel din afară de acestea. Îl vede nu închipuindu-şi-L în deşert, nici
trimiţând în sus, ca în vis, socotinţele sale, ci prin puterea negrăită a Duhului dumnezeiesc. Căci
Acesta lucrează în lumină, în inima ce pătimeşte o prefacere mai presus de fire. Această prefacere
primind-o inima, prin har, deşi mintea doarme şi se odihneşte, ea veghează. Şi mai degrabă ştie acela
că lucrarea aceea e dumnezeiască şi duhovnicească, decât că el este om. Căci are în acea vreme o
mişcare duhovnicească neîncetată a inimii, izvorâtoare de viaţă şi, ca urmare, de cele mai multe ori,
lacrima cea lină. Lucrarea Duhului face inima să aibă pace nu numai în sine, ci şi cu toţi oamenii. Căci
din ea răsare curăţie, bucurie, glasuri rugătoare tăcute, deschiderea inimii, veselie şi desfătare negrăită.
Cel ce se împărtăşeşte din ea ocoleşte cu adevărat, şi nu în chip prefăcut, chiar şi cu auzul toată
plăcerea trupului, toată bucuria sau bogăţia sau slava celor din afară şi trecătoare”[16]. „Somnul
sfinţilor e lucrător. […] Căci somnul lor este ferit de toate poftele trupului, de toată tulburarea
sufletului, aducând minţii linişte şi inimii pace, ca să se dezlege de lanţurile trupului şi să se unească cu
Hristos”[17]. Inima dreptcredinciosului e pururi trează: „dreptul, fie de mănâncă, fie de bea, pe toate
le face spre slava lui Dumnezeu. Unul ca acesta doarme, dar inima lui veghează. Că, în cele mai multe
cazuri, majoritatea închipuirilor din timpul somnului sunt ecouri ale gândirii din timpul zilei”[18].
Deschide-mi, sora mea, iubita mea: „Cât de mare este înaintarea sufletului în urcuşul spre
înălţime! Primul urcuş pe care l-a înfăptuit l-a asemănat cu călărimea care a nimicit puterea egipteană.
Pe al doilea urcuş a ajuns iubită şi şi-a făcut ochi de porumbiţă. După al treilea urcuş, nu se mai
numeşte iubită, ci soră”[19]. De reţinut şi cuvintele Mântuitorului:oricine va face voia Tatălui Meu
Celui din ceruri, acela îmi este frate şi soră şi mamă (Matei 12,50) şi, desigur, mireasă.
39
Că plin de rouă-mi este capul: „Roua este mereu semnul binecuvântării. Mirele se arată plin de
rouă ca un pom binecuvântat, încărcat de mărire şi frumuseţe. Roua apare des în acest sens: Facerea
27, 28.39; Deuteronom 32, 2; 33, 13; Psalmi 132, 3; Proverbe 19, 12; Isaia 26, 19; Osea 14, 6; Zaharia
8, 12”[20]. Sunt trei trepte ale cunoaşterii lui Dumnezeu: în lumină, în nor şi în întuneric. Prima e
aflarea unui sens al vieţii prin credinţă; a doua e cunoaşterea lui Dumnezeu din cele create; a treia e
cunoaşterea lui Dumnezeu nemijlocită: „Primeşte, o, suflete, aceste numiri, ca pe nişte chei şi
deschide prin ele intrarea adevărului, după ce te-ai făcut soră, prietenă, porumbiţă şi desăvârşită. Iar
din primirea şi din băgarea Mea în casă vei avea câştig roua de pe capul Meu, de care sunt plin, şi
picăturile nopţii ce curg din plete. Iar dintre acestea, roua este tămăduire […], iar picăturile nopţii au
înţelesul tâlcuit mai înainte. Căci nu e cu putinţă ca cel ce a ajuns treapta vederii celor tainice şi
nevăzute să se afle într-un torent şi o ploaie de cunoştinţă, ci să fie bucuros dacă adevărul îi va procura
cunoştinţa prin înţelesuri mici şi umbroase. Prin gura bărbaţilor sfinţi şi purtători de Dumnezeu curg
numai stropi de cuvinte şi de înţelesuri. Căci pletele ce atârnă de capul Mirelui socotesc că e un nume
care închipuie pe prooroci, evanghelişti şi apostoli. Aceştia, scoţând fiecare, cât poate încăpea, din
vistieriile acoperite de întuneric, ascunse şi nevăzute, ni se fac nouă râuri, dar faţă de adevărul însuşi
sunt picături de rouă, chiar dacă sunt plini până la covârşire de mulţimea şi mărimea învăţăturii”[21].
3: – Dar eu de haina mea m-am dezbrăcat:
cum o s-o pun pe mine iarăşi?;
picioarele mi le-am spălat:
cum oare să le-ntin?
„Dezbracă pe omul cel vechi cu faptele lui (Coloseni 3,9) şi rosteşte acele cuvinte din Cântarea
Cântărilor: M-am desbrăcat de haina mea, cum mă voi îmbrăca cu ea?”[22].
4: Iubitul meu prin rază şi-a-ntins mâna
şi totu-n mine se mişca spre el.
„…rază, textual: deschizătură. E vorba de spaţiul lăsat liber într-o uşă, prin care mâna poate fi
vârâtă din afară spre a deschide zăvorul. Prin această deschizătură poate pătrunde şi lumina, chiar ca o
rază, în întunericul din odaie. În contextul semnificaţiilor duhovniceşti e preferabilă
metonimia”[23]. „Momentul din zi, în care se derulează patetica alergare a unui iubit spre celălalt este
faptul dimineţii, al ivirii zorilor, când roua nu s-a luat încă de pe flori (5, 1) şi când străjerii târgului nu
şi-au părăsit încă posturile lor de veghe (5, 7). Este sugestiv faptul că niciodată nu se face referire la
arşiţa zilei, la momentul amiezii când soarele este toropitor, ceea ce lasă să se înţeleagă că relaţie dintre
40
cei doi este pură, lipsită de patimă, izvorâtă din străfundurile sufletului şi mai puţin din aplecarea
instinctuală spre plăcerea carnală”[24].
Şi totu-n mine se mişca spre el; la Ioan Alexandru: Şi m-am cutremurat lăuntric pentru el; Biblia
1988: şi inima mi-a tresărit; Biblia 1688: şi pîntecele mieu să turbură spre el: „hamah, o stare
emoţională care trebuie înţeleasă fizic. Simţămintele sunt foarte puternice şi trupul reacţionează
imediat la lucrarea lor. Nările gustă mirosurile, ochii sorb chipul, pipăitul aude faţa lucrurilor. Aceasta
explică şi dinamica vorbirii şi indestructibila legătură între gând şi realitate; gândul este mereu
încarnat, plin de eveniment sensibil”[25].
„Pentru Richard de Saint-Victor (Explicatio, PL 196, 503C-504C, 505B-

507A), pântecele[26] reprezintă mintea Miresei. Sufletul se bucură de binefacerile harului, prin puterea
Duhului Sfânt, însă nu este iluminat pe deplin, ci doar cu măsură, şi de aceea se spune că iubitul îşi
strecoară mâna prin deschizătură. ♦ Pope (p. 520) arată efortul care s-a depus pentru interpretarea
acestor cuvinte. Mâna a fost văzută ca simbolul puterii în acţiune, iar deschizătura denotă privirea
imperfectă şi parţială pe care sufletul o are când vreun obstacol se găseşte între el şi Dumnezeu. Printre
altele,mâna prin deschizătură a fost interpretată ca fiind Hristos care Îşi ajută Mireasa, Biserica, să
treacă prin necazuri şi persecuţii”[27].
5: M-am ridicat
iubitului ca să-i deschid
şi smirnă mi-a picat din mâini;
de smirnă pline-s degetele mele
şi smirnă-i pe mâneru-ncuietorii…
Şi smirnă-i pe mâneru-ncuietorii…: „Visul a trecut. Din presupusa prezenţă a Iubitului n-a mai
rămas decât urma înmiresmată (pe zăvor şi pe mâinile care l-au atins) a unei treceri suave. Deşi îşi
aştepta Iubitul cu înfrigurare, inima Iubitei încă nu era îndeajuns de pregătită pentru marea
îmbrăţişare”[28].
„Odată ce mireasa (sufletul) i-a deschis mirelui (Hristos), ea este cuprinsă tot mai mult de iubire
şi de grijă pentru ceilalţi. Când sufletul este inundat de dragostea şi contemplarea lui Dumnezeu, el
răspunde nevoilor celorlalţi prin rugăciune, sfat, mângâiere şi predicare. Astfel interpretează Richard
de Saint-Victor acest verset (Explicatio). De asemenea, mireasa este gata să învingă în ea însăşi orice
pasiune carnală. Această lucrare de mortificare a trupului este ilustrată prin mâinile care picurau de
41
smirnă. Mâinile reprezintă carnalitatea, iar smirna, mortificarea. ♦ Alţi interpreţi creştini au aplicat
aceste cuvinte activităţii de predicare a Bisericii (Pope, p. 524). Cassiodor a explicat că omul care
doreşte să deschidă inimile altora pentru Hristos prin predicare trebuie ca mai întâi să se ridice el însuşi
şi să ajungă plin de zel pentru fapte bune şi pentru împlinirea cuvintelor pe care le predică. Smirna
reprezintă pocăinţa şi mortificarea voluntară. Astfel, venind de la Mire, se referă aici la suferinţa
Sa. Degetele au fost înţelese ca virtuţi ale vieţii sfinte. Ele sunt pline de smirnă, deoarece mortificarea
carnalităţii este esenţială în toate acţiunile noastre. S-a atras atenţia asupra faptului că aici e vorba
despre mâinile miresei care picură smirnă, nu despre gura ei, pentru a ne învăţa că viaţa austeră a
lepădării de sine este mai importantă decât predicarea elocventă, în încercarea de a-i schimba pe cei
păcătoşi. ♦ […] S-a considerat că încuietoarea semnifică plăcerile lumeşti care închid inima omului
faţă de Dumnezeu, sau ignoranţa şi orbirea spirituală, care pot fi îndepărtate prin predicarea cuvântului
lui Dumnezeu. La fel cum o încuietoare mică poate bloca o uşă mare, tot aşa, în viaţa spirituală, micile
defecte şi neglijenţe împiedică plinătatea harului şi trebuie îndepărtate pentru ca Mirele să poată intra
în suflet”[29].
„Cum desparte păstorul oile de capre? Cercetează oare după carte care este oaie şi care este
capră? Sau le desparte după înfăţişarea lor? Nu se cunoaşte oare oaia după lână şi capra după părul ei
aspru şi tare? Astfel, dacă te vei curăţi acum de păcate şi vei avea pe viitor faptele curate ca lâna,
atunci îmbrăcămintea ta rămâne nepângărită şi spui totdeauna: M-am desbrăcat de haina mea; cum o
voi mai îmbrăca? După îmbrăcăminte te cunoşti de eşti oaie. […] Să nu dea Dumnezeu ca cineva din
cei de faţă să fie aruncat din har şi nici să se găsească în cetele păcătoşilor de-a stânga din pricina
faptelor rele!”[30]. „Nu se cade ca de acum înainte să mai purtaţi acea veche haină, pentru că în
mădularele voastre se încuibaseră puterile cele potrivnice. Când spun asta nu mă gândesc la hainele ce
le purtaţi, ci la omul cel vechi, cel stricat prin poftele înşelăciunii (Efeseni 4, 22). Să nu se întâmple
cumva ca sufletul care l-a dezbrăcat odată să-l îmbrace din nou! Dimpotrivă, să spună ca şi mireasa lui
Hristos din Cântarea Cântărilor: M-am desbrăcat de haina mea; cum mă voi mai îmbrăca cu ea?”[31].
„Astfel, dacă te vei curăţi acum de păcate şi vei avea pe viitor faptele curate ca lâna, atunci
îmbrăcămintea ta rămâne nepângărită”[32]. „A ascultat cum se cuvine pe Cel ce a poruncit ca ea să se
facă soră şi prietenă, porumbiţă şi desăvârşită, ca prin stările acestea adevărul să fie adus în suflet. Căci
a făcut cele ce a auzit, dezbrăcându-se de haina de piele, cu care s-a îmbrăcat după păcat, şi spălându-şi
picioarele de pământescul de care se pătase, coborând de la vieţuirea în rai la pământ, când a
auzit : Pământ eşti şi în pământ vei merge (Facerea 3, 19). De aceea a deschis Cuvântului intrarea în
suflet, înlăturând perdeaua inimii, adică a trupului, iar prin trup înţeleg pe omul cel vechi”[33].
„Sufletul făptuitor să zică după lepădarea relelor ca mireasa din Cântare către draci şi gândurile rele,
care îl silesc să privească iarăşi la deşertăciuni şi nebunii mincinoase”[34].
42
Dumnezeu Se face cunoscut sufletului, la început, prin raţiunile lucrurilor: „Deci aceasta e
învăţătura ce ni s-a predat înţelepţeşte prin aceste cuvinte dumnezeieşti. Prin ele sufletul curat, care nu
mai umblă în viaţa pământească şi materială, ca să nu-şi mai murdărească picioarele, sprijinindu-le în
cele de jos, aşteptând să primească pe Mirele Însuşi, venit întreg în casă, a fost bucuros să primească
deocamdată mâna Lui în deschizătură (în fereastră), adică puterea Lui lucrătoare. Căci nu poate firea
omenească să primească în ea firea nehotărnicită şi necuprinsă”[35]. „Când sufletul care se roagă
începe să se afle sub o lucrare mai dumnezeiască, grăieşte şi el unele ca acestea”[36].
M-am ridicat… Ridicarea (învierea) e a celui ce s-a îngropat cu Hristos, prin Botez. Iar lucrarea
înnoitoare se face ca şi cu o mână, ale cărei degete sunt pline de bună mireasmă; de această mireasmă
se va împărtăşi şi sufletul, lucrând virtuţile: „Astfel, înţelesul întreg al celor spuse e acesta: am primit
puterea de înviere prin aceea că am făcut moarte mădularelor mele cele de pe pământ, lucrându-mi de
bună voie omorârea acestor mădulare. Căci nu altul mi-a pus smirnă în mâini, ci ea curge din voia mea
liberă, precum nelipsită se vede această stare sufletească şi în toate străduinţele virtuoase, pe care le-
am numit degete”[37].
6: Iubitului eu uşa i-am deschis,
dar el pierise, frăţiorul meu!
Mi-i sufletul topit de vorba lui…
Şi l-am cătat şi nu am dat de el
şi l-am strigat şi nu m-a auzit…
Iubitului eu uşa i-am deschis: „şi urm. : text paralel cu cel din 3, 2-3. De data aceasta, însă,
paznicii de noapte cred că au de-a face cu o nebună, sau chiar cu o femeie uşoară. Ceea ce se
cheamă nebunia pentru Hristos se plăteşte!”[38].„Deşi intensitatea sentimentelor celor doi iubiţi este
maximă, totuşi iubirea lor nu se consumă, ci rămâne la stadiul de dor, ceea ce înseamnă că ei se vor
căuta mereu”[39].
„Richard de Saint-Victor (Explicatio) consideră că Mirele nu o părăseşte pe iubita Sa, ci trece

doar alături de ea. Chiar dacă prezenţa Mirelui e simţită mai puţin, El rămâne, totuşi, alături de ea.
Motivul pentru care Mirele nu i se descoperă în întregime este dorinţa ca ea să rămână într-o stare de
umilinţă, pentru ca astfel să se ridice mai mult spiritual”[40].
Sunt nenumărate trepte în calea îndumnezeirii, dar se cere sufletului, pentru început, ca măcar să
râvnească la ea: „Şi chiar dacă nu putem avea de la început convorbiri cu El, totuşi noi ne învrednicim,
43
încă de la început, de o anumită umbră, aş zice de măreţia Sa […]. Calea desăvârşirii este aceasta: la
început să râvneşti, cel puţin, să te odihneşti la umbra virtuţilor. Iată pricina pentru care cred că
naşterea lui Hristos a început într-un fel de umbră, dar s-a desăvârşit, însă nu în umbră, ci în
adevăr”[41]. „Mireasa îşi deschide, aşadar, sieşi uşa Împărăţiei prin amândouă acestea: prin mâini,
prin care se arată faptele, şi prin cheia credinţei. Căci prin amândouă acestea, adică prin fapte şi prin
credinţă, e pregătită în noi de Cuvântul cheia Împărăţiei”[42].
7: Au dat de mine paznicii de noapte,
acei ce dau târcoale prin cetate,
şi m-au bătut şi m-au rănit
şi şalul de pe umeri mi l-au smuls,
ei, paznicii de ziduri întărite!
„Pentru Ambrozie (De Isaac 8. 55-56), sufletul se acoperă de vălul nupţial pentru a fi pregătit de
întâlnirea cu Mirele, sau datorită prezenţei îngerilor (cf. I Corinteni 11, 10). Aceştia o rănesc, totuşi,
pentru ca ea să fie încercată, ştiut fiind faptul că sufletul se întăreşte prin încercări. Îngerii îi iau
miresei vălul pentru a vedea dacă poartă adevărata frumuseţe a virtuţii. Cel care doreşte să intre în
cetatea cerească trebuie să o facă dezbrăcat de orice haină a prefăcătoriei, iar sufletul nu trebuie să
poarte nici o rămăşiţă de plăceri trupeşti. ♦ Un alt înţeles al acestor cuvinte este că miresei i se ia vălul
când conştiinţa ei poate fi supusă privirilor, datorită faptului că este neîntinată de vreun păcat. ♦
Interpretări diferite ale acestor cuvinte sunt amintite de Pope (p. 528). Pentru unii comentatori
creştini paznicii îi reprezintă pe stăpânitorii romani, care au persecutat Biserica şi au luat vălul de carne
al martirilor, care le acoperea sufletul. Cetatea ilustrând întregul pământ, paznicii ar reprezenta
spiritele rele care dau târcoale sufletelor pentru a le dezbrăca de credinţa lor. Interpretaţi în sens
pozitiv, paznicii ar fi cetele de îngeri păzitori sau de sfinţi. Aceşti păzitori rănesc sufletele prin
cuvântul lui Dumnezeu şi prin iubire, luându-le vălul gândurilor carnale şi al obiceiurilor care întunecă
mintea. ♦ Pentru Honorius din Autun (Expositio), paznicii sunt conducătorii Bisericii, păzitorii Legii
lui Dumnezeu. Ei o lovesc pe Mireasă cu frica de păcat, o rănesc cu mustrare şi pocăinţă, îi iau vălul,
adică mulţimea păcatelor, sau vălul ignoranţei, prin explicarea cuvântului lui Dumnezeu”[43].
Dar Domnul va mângâia sufletul prigonit pentru El: „intră în discuţie cu el, arătându-i semnele
cuielor şi zicându-i: Vezi semnul cuielor, vezi urmele biciurilor, vezi rănile?! Toate acestea pentru tine
le-am suferit, pentru tine care ai fost rănit cu numeroase răni şi târât de mulţime de duşmani într-o
cumplită robie. Dar Eu, din multa iubire de oameni, am venit pentru căutarea şi eliberarea ta, fiindcă
44
dintru început te-am zidit după chipul Meu, ca să-Mi fii mireasă. Pentru tine, Eu, Cel nepătimitor, am
pătimit, Eu, Cel în afară de orice faptă vrednică de pedeapsă am îndurat numeroase învinuiri pentru
răscumpărarea ta. Iar tu, cel stăpânit de atâta răutate şi afundat într-un atât de adânc şi mare întuneric,
nu trebuia oare să suferi şi să te mâhneşti (pentru binele tău)? Aşa, Domnul, intrând paşnic în discuţie
şi dialogând cu sufletul, îi arată că însăşi puterea de a suporta necazurile avute El este Cel Care i-a dat-
o, El este Cel Care l-a întărit în încercări şi, tăinuit, i-a dat curaj”[44].
Şi l-am cătat şi nu am dat de el şi l-am strigat şi nu m-a auzit… Omul, în raport cu Dumnezeu,

voieşte mai mult decât poate, ba chiar şi voinţa lui e limitată: „L-am căutat prin puterile de aflare ale
cugetării, în raţionamente şi înţelesuri, şi totdeauna era în afară, scăpând de apropierea înţelegerii. Iar
Cel ce Se află pururea în afară de orice cugetare prin care poate fi cunoscut cum ar fi cuprins în
înţelesul vreunui nume? De aceea sufletul născoceşte tot felul de înţelesuri ale numelor, pentru
înfăţişarea binelui negrăit, dar toată puterea de tălmăcire a cuvântului e înfrântă şi se dovedeşte mai
slabă ca adevărul”[45].
Au dat de mine paznicii de noapte, acei ce dau târcoale prin cetate, […] şi şalul de pe umeri mi l-
au smuls… Şalul sau vălul sunt raţionamentele noastre, care ni-L ascund pe Dumnezeu: „Iar cei ce-i
smulg vălul sunt păzitorii care înconjoară cetatea. Şi cetatea e sufletul căruia îi iau vălul, bătându-l şi
rănindu-l, cei a căror slujbă e să păzească zidurile cetăţii. Că smulgerea vălului e lucru bun, dat fiind că
ochiul eliberat de acoperământ poate privi neîmpiedicat la frumuseţea dorită”[46].
8: Fiice ale Ierusalimului, vă conjur
pe-a ţarinii putere şi tărie:
de-l veţi afla pe cel iubit al meu
spuneţi-i că-s rănită de iubire.
„Unii interpreţi au văzut în aceste cuvinte strigătul miresei după prezenţa Mirelui divin, la
înălţarea Lui la cer. Alţii au văzut aici imaginea comuniunii sfinţilor uniţi prin legătura rugăciunii
mijlocitoare. Biserica îşi declară dragostea pentru Hristos, Mirele îi cheamă pe apostoli, pe profeţi şi
martiri ca apărători care mijlocesc pentru Biserica luptătoare, încă acoperită cu vălul firii muritoare,
dar năzuind din toată inima după prezenţa Mirelui divin. Mireasa, bolnavă, moartă şi răstignită în
privinţa dragostei pentru cele pământeşti, cere ajutorul mijlocitorilor ei, legându-i prin jurământ (cf.
Pope, pp. 529-530)”[47].
Sufletul iubitor de Dumnezeu e plin de bucurie, dar, totodată, şi de suferinţa că nu-L poate avea
deplin: „Căci, cu adevărat, cel ce a dobândit în sine neclintirea în aceste două – în raţiunea credinţei, ca
45
unul ce priveşte fără greşeală spre adevăr, şi în modul vieţii, ca unul ce s-a curăţit de toată pata
păcatului – jură Domnului să nu se suie în patul aşternut lui, să nu dea somn ochilor lui, nici genelor
aţipire, până nu se va afla întru sine loc Domnului, făcându-se sălaş Celui ce locuieşte întru el. Căci,
precum s-a zis, Dumnezeu este Iubirea care a pătruns, prin acul credinţei, în inimă. Iar de trebuie să
spunem şi numele acestei săgeţi, vom spune ceea ce am învăţat de la Pavel, că săgeata aceasta este
credinţa lucrătoare prin iubire (Galateni 5,6)”[48]. „Mintea contemplativă, când coboară de sus din
cer, adusă de trebuinţele firii, poate grăi ca şi acela care a zis: Ce este mai minunat decât frumuseţea
dumnezeiască? Ce gând umple de bucurie mai mult decât acela al măreţiei lui Dumnezeu? Ce dor este
atât de puternic şi de greu de purtat ca acela care se naşte de la Dumnezeu în sufletul curăţit de tot
păcatul şi care strigă din adâncul său: Sunt rănit de dragoste?”[49].
9: – Cu ce-i mai altfel dragul tău ca altul,
cu ce-i mai altfel dragul tău ca altul,
de ne-ai legat cu-astfel de jurământ?
„Întrebarea e pusă de fiicele Ierusalimului ca o provocare pentru descrierea ce urmează. Tot

astfel pare a fi întrebarea de la 6, 1”[50].
„Pentru Richard de Saint-Victor (Explicatio), expresia iubitul tău faţă de altul se referă la Fiul lui
Dumnezeu în relaţie cu Tatăl; cine Îl iubeşte pe Fiul, Îl iubeşte şi pe Tatăl. Aşadar, el nu interpretează
această întrebare în sens comparativ. Interogaţia aparţine sufletelor credincioase care se adresează
miresei pentru a fi învăţate să iubească şi pentru a le fi reînnoită dragostea faţă de Iubitul ei. ♦ Pentru
alţi interpreţi, întrebarea este pusă de îngeri miresei pentru a afla ce a învăţat de la El, pentru ca ei să-L
iubească la fel, deoarece nici cei care Îl văd pe Mire faţă în faţă nu sunt capabili să-L înţeleagă pe
deplin. Îngerii sunt dornici să înveţe de la mireasa care suferă cu şi pentru El taina suferinţei (cf. I
Petru 1, 12) – cf. Pope, p. 531)”[51].
Deşi fiice ale Ierusalimului, aceste suflete, numite astfel, nu s-au învrednicit încă de cunoaşterea
nemijlocită a Mirelui; ele spun, prin întrebarea lor: „Ridică şi vălul de pe ochii noştri, ca să avem vreo
călăuzire spre Cel căutat. Cine e frăţiorul tău, din cele ce sunt în raţiunea firii? Dă-ne nouă un ajutor în
cunoaşterea Lui, prin ceva semne din care să poată fi cunoscut, tu care te-ai umplut de frumuseţe (de
bine). Fă-ne cunoscut pe Cel căutat şi ne învaţă semnele prin care poate fi aflat Cel nevăzut, ca să-I
dăm vestea despre săgeata dragostei prin care ni s-a rănit inima”[52].
10: – Frăţânul meu e alb, e alb şi rumen;

46
pe el îl osebeşti din zeci de mii.
„Urmează acum descrierea mirelui de către mireasă, descriere unică în toată Cântarea Cântărilor.
Descrierea, ca şi a miresei, începe cu capul mirelui, până la picioare, după ce e arătată viaţa puternică
de care este stăpânit. Mireasa e asemănată unei grădini; metaforele ce-i descriu frumuseţea sunt mai
mult din lumea plantelor. Mirele, în schimb, e asemănat mai degrabă muntelui şi metaforele sunt luate
din lumea mineralelor, iar cedrul de la sfârşit e pomenit mai degrabă pentru tăria lui decât pentru
mireasmă. O descriere asemănătoare a marelui preot Simon în Înţelepciunea lui Iisus Sirah 50, 5-10.
Acolo însă idealizarea este mai accentuată. Şi aici e vorba de un tip ideal de frumuseţe, legat însă
puternic de realitatea naturală a frumuseţii individuale”[53].
Frăţânul meu e alb, e alb şi rumen; pe el îl osebeşti din zeci de mii: „adom, roşu, este culoarea
preferată veche ebraică: buzele sunt roşii, obrajii – semnul sângelui viu şi (al) vieţii în pace şi
bucurie”[54].
„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), albul şi îmbujorarea trimit la cele două naturi ale lui

Hristos. El este Dumnezeu, adevărata lumină, dar a fost şi o fiinţă umană care, prin suferinţa Sa, a
biruit forţele întunericului. Unicitatea li Hristos constă în faptul că a fost lipsit de păcat, aducând astfel
înaintea lui Dumnezeu o jertfă fără pată. ♦ Interpreţii creştini au găsit diferite explicaţii pentru acest
verset (cf. Pope, p. 533): Mirele este alb şi îmbujorat, deoarece oferă răsplata păcii şi, în acelaşi timp, a
războiului; e alb în dragostea Sa faţă de cei drepţi, dar îmbujorat din pricina mâniei împotriva celor
stricaţi; cuvântul ebraic adhom, înroşit, trimite, prin asemănare sonoră, la al doilea Adam, care a venit
să îndrepte greşeala primului Adam. De asemenea, cuvântul a fost pus în legătură cu epifania din Isaia
63, 1-6 (Cel care calcă peste strugurii mâniei, îmbrăcat în haine roşii); albul a evocat naşterea lui
Hristos din Fecioară, iar roşul, moartea Sa de bunăvoie. Mai mult, cele două culori au fost înţelese de
unii comentatori ca arătându-L pe Hristos prin pâinea albă şi vinul actului euharistic”[55].
„Mireasa învaţă pe tinere că înţelegerea noastră nu se va ridica la ceea ce este necuprins şi

nehotărnicit înainte de a îmbrăţişa prin credinţă ceea ce s-a arătat. . Iar ceea ce s-a arătat este firea
trupului. Cel ce s-a făcut părtaş trupului şi sângelui este alb şi rumen; prin cele două culori arătându-se
firea trupului, dar fără să spună că a venit pe lume în acelaşi mod în care se nasc îndeobşte oamenii.
Căci numai naşterea Lui nu e naştere întru durere, precum zămislirea e fără nuntă”[56]. „Cu adevărat
Tu eşti iubitul meu, ales dintr-o mie; întru Tine i-a plăcut inimii mele să se sălăşluiască în toate zilele
vieţii ei”[57].
11: De aur lămurit îi este capul
cu plete-n valuri, negre cum e corbul.

47
De aur lămurit îi este capul: „Capul este aur curat (ketem paz) -, aşa în Isaia 13, 12. Paz s-a
presupus că este numele unei pietre semipreţioase identică topazului, un chrysolit. Este însă un nume
dat aurului. Aurul aici poate avea însemnătate simbolică pentru valoarea şi luminozitatea lui; aşa cum
aurul e de preţ printre metale, tot aşa capul printre mădulare. Homer vorbeşte şi el de capul lui Odiseu
întraurit (Odiseea VI, 232), mai puţin direct însă”[58]. Despre Cap,ceva mai jos.
Cu plete-n valuri, negre cum e corbul: „Taltalim, un cuvânt greu de explicat. Septuaginta traduce
prin elati, teaca florii de palmier. Antiochus Monachus (secolul VII d. Hr.) spune despre elati că
înăuntru este ca zăpada de albă, iar în afară neagră (Migne, PG 89, 1453). Şi aici părul e negru ca un
corb. Asemănarea părului cu o coroană de copac este obişnuită şi în literatura greacă, unde komi este
metaforic coroana copacului. Şi în vechea poezie arabă părul este asemănat cu viţa-de-vie sau
curmalul”[59].
„Richard de Saint-Victor (Explicatio) crede că acest verset se referă la divinitatea lui Hristos, la
faptul că Dumnezeu este Capul Său (cf. I Corinteni 11, 13), iar prin aur trebuie să înţelegem strălucirea
cerului, locul celor vii. ♦ Theodoret al Cyrului (Interpretatio) interpretează versetul cu ajutorul a două
traduceri, a lui Symmachos, care redă comparaţia astfel:ca o piatră preţioasă; şi a unui anonim, care
înţelege aici aşa: capul lui este împodobit, gravat, cu aur. Şi pentru Theodoret, capul se referă la
dumnezeirea lui Hristos. Mireasa îl aseamănă cu lucrurile pe care oamenii le preţuiesc cel mai mult. ♦
Apponius (Expositio 8.37-39) crede că pletele se referă la puterile cereşti. La fel cum pletele
împodobesc capul, aceste puteri împodobesc maiestatea divină. Pe de altă parte, aşa cum capul poartă
pletele, Dumnezeu este capul tuturor lucrurilor, susţinând universul prin cuvântul puterii Sale (cf.
Evrei 1, 3). Culoarea neagră face trimitere la lucrarea îngerilor învăluită în mister (cf. Psalmi 96, 2).
De vreme ce misterul legii divine este cuprins de întuneric,pletele Lui sunt ca penele corbului pentru
cei cu inimile întunecate. ♦ Capul a fost înţeles ca referindu-se, pe de o parte, la Hristos în calitate de
cap al Bisericii. Capul de aur poate fi înţeles şi ca un simbol al comorilor nesfârşite ale iluminării
divine revărsate asupra sfinţilor care caută cunoaşterea lui Dumnezeu. Pletele negre semnifică
smerenia sfinţilor sau păcătoşenia lor în comparaţie cu slava Capului”[60].
12: Iar ochii lui, ca două porumbiţe
pe-o margine de apă
scăldându-se în lapte
şi stând apoi pe margini de rotund.
48
„Asemănarea ochilor cu porumbeii la 1, 15 şi 4, 1. Aici apare particula ka. Baia în lapte trebuie
să se refere la sănătatea şi bunăstarea mirelui. Aşa cum mireasa este lapte şi miere ca un tărâm al
făgăduinţei, tot aşa mirele”[61].
„Interpretarea lui Honorius din Autun (Expositio) urmează aceeaşi linie [cu cea a lui Grigorie de
Nyssa], cu deosebirea că ochii nu-i simbolizează doar pe conducătorii Bisericii, ci orice persoană
înţeleaptă care Îl contemplă pe Dumnezeu. Aceste persoane sunt ca porumbeii, modeşti, curaţi şi
hrăniţi cu dumnezeieştile Scripturi. Ei au fost scăldaţi în lapte, adică au fost curăţiţi de lucrurile
pământeşti prin învăţătură; de asemenea, sunt aşezaţi pe mulţime de ape, ceea ce înseamnă că stau
aproape de darurile nesfârşite ale Duhului Sfânt”[62].
„În chip tainic s-a spus mai dinainte că ochii lui Hristos aduc cu ochii porumbelului. […] După
interpretarea altora, Porumbelul cel spiritual S-a pogorât în timpul Botezului, ca să arate că Iisus este
Cel care mântuie prin lemnul crucii pe cei ce cred, Cel care are să dăruiască, prin moartea Lui spre
seară, mântuirea”[63]. „După părerea unora, Duhul S-a pogorât în chip de porumbel pentru a
preînchipui porumbelul cel curat, fără răutate şi nepângărit, Care lucrează prin rugăciunile Lui la
naşterea fiilor credinţei şi la iertarea păcatelor. În chip tainic s-a spus mai dinainte că ochii lui Hristos
aduc cu ochii porumbelului”[64]. „Prin aceasta vrea să ne înveţe că trupul Bisericii se cuvine să
lucreze bine, prin amândouă, puterea văzătoare a adevărului având-o amestecată cu cea lucrătoare.
Căci nici vederea (contemplaţia) nu desăvârşeşte sufletul prin sine, de nu vor fi de faţă şi faptele, prin
care se agoniseşte viaţa morală; nici filosofia lucrătoare nu aduce folos îndestulător, de nu va călăuzi
credinţa cea adevărată spre faptele ce se săvârşesc”[65].
13: Gropiţele, căuşuri aromate
ce odrăslesc miresme;
iar buzele-i sunt crini
înrouraţi cu-arome moi de smirnă.
„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) consideră că obrajii şi buzele se referă la doctrina creştină,

deoarece atât buzele, cât şi obrajii sunt instrumentele prin care ia formă vorbirea articulată. Obrajii sunt
numiţi şipuri cu aromă, deoarece învăţătura e plină de aromă; totodată ea răspândeşte miresme,
deoarece învăţătorii Bisericii, cercetând Scriptura, creează şi răspândesc parfumul sau aroma edificării
spirituale. Pe de altă parte, buzele sunt comparate cu crinii. Despre aceştia, Iisus spune că nu torc, nici
nu ţes, ci sunt îmbrăcaţi de Dumnezeu. Aceasta înseamnă că învăţăturile divine nu poartă în ele nimic
uman. Faptul că buzele picură smirnă se referă la mortificarea vieţii prezente, dezgolită de orice
49
înţelepciune umană, posedând doar frumuseţea divină. ♦ Pentru Honorius din Autun
(Expositio), smirna se referă la moartea lui Hristos. Buzele sunt cei care răspândesc voia lui Hristos şi,
asemenea crinilor, strălucesc prin virtuţi. Crinii picură smirnă, adică sunt oameni care prin exemplul şi
vorba lor dau mărturie despre Hristos”[66].
Versetul 13 în Biblia 1982: Trandafir mirositor sunt obrajii lui, strat de ierburi aromate. Iar
buzele lui, la fel cu crinii roşii, în mir mirositor sunt scăldate. „Prin cele două chipuri, cuvântul
mărturiseşte deodată două virtuţi. Una dintre ele este adevărul, care e văzut strălucitor şi luminos în
cele ce se spun. Căci aşa e înfăţişarea crinului, a cărui strălucire e un chip al curăţiei şi a adevărului. Al
doilea chip, al smirnei (în traducerile folosite: aromate – n. n.), arată faptul că învăţătura înfăţişează
viaţa spirituală şi nematerială, mortificându-şi prin contemplarea celor spirituale (inteligibile) viaţa cea
de jos, ce se lucrează prin trup şi sânge. Pentru că smirna ce picură din gură şi umple de ea sufletul
celui ce o primeşte e o dovadă a mortificării trupului”[67]. „Deci, cuvintele cele bune sunt faguri de
miere, iar organul cuvântului e glasul ce se naşte în gâtlej, de va cugeta cineva că prin numele acesta se
numesc slujitorii şi tâlcuitorii cuvântului prin care vorbeşte Hristos poate nu va greşi”[68].
14: I-s mâinile ca două giuvaere
de aur scris cu pietre mici de Tars;
iar pântecele, pavăză de fildeş
cu pietre de safir;
„Mâinile de aur se referă, pentru Honorius din Autun (Expositio), la faptele bune ale
credincioşilor, care strălucesc în faţa celorlalţi. Honorius foloseşte traducerea Vulgatei; astfel, iacintul,
fiind o piatră de culoarea cerului sau de culoare verde, îi semnifică pe sfinţii care sunt verzi datorită
vieţii lor pline de viaţa cea nouă şi care caută lucrurile cereşti. ♦ Theodoret al Cyrului,
traducând πυξίον cu sensul de cutie, se referă la pântece ca fiind vistieria înţelepciunii divine. ♦ Philon
al Carpasiei interpretează cuvântul ca fiind Legea în care se găsesc profeţii, oracole şi prefigurări ale
lui Hristos. Albastrul safirului a sugerat harul ceresc şi puterile cu care a fost îmbrăcată umanitatea lui
Hristos”[69].
I-s mâinile ca două giuvaere de aur scris cu pietre mici de Tars… Mâinile Mirelui sunt, ca şi
capul, de aur lămurit, arătând astfel că lucrarea lor e conformă voinţei dumnezeieşti: „Scriptura zice că
şi mâinile sunt de aur. E clar că după pomenirea aurului, care închipuie capul, Scriptura rânduieşte
mâinii să fie şi ea cu totul curată şi fără de păcat şi să nu primească nici un amestec al răutăţii. Iar prin
mână înţelegem pe cel ce chiverniseşte cele de obşte ale Bisericii spre trebuinţele hotărâte de porunci.
50
Lauda lui este să se asemene firii capului în ce priveşte curăţia şi lipsa de păcate”[70]. Iar Cap de aur
lămurit al Bisericii e, desigur, Mirele-Hristos, izvorând din Sine lumina dumnezeiască cea necreată.
Iar pântecele, pavăză de fildeş cu pietre de safir. Dacă Legea veche s-a scris pe table de piatră,
Legea cea nouă e scrisă în fildeş, adică nu în ceva lipsit de viaţă şi, iarăşi, nu despărţit de jertfă: „Când
Legiuitorul firii îi dă lui Moise legea săpată pe plăci de piatră, a numit plăcile table de piatră în care au
fost întipărite semnele dumnezeieşti. Dar după aceea, când legea a fost răzuită, prin limpezirea
evanghelică, de ceea ce era trupesc şi pământesc, tabla care primeşte literele nu mai era de piatră, ci
din fildeş strălucitor şi poleit. Căci cel ce primeşte poruncile şi legile, înfăţişat prin numele de pântece,
spune că e tablă de fildeş pe piatră de safir”[71].
15: pulpele lui, coloane de-alabastru
temeluite-n cuiburi aurii;
Liban măreţ îi este-nfăţişarea,
ai cărui cedri n-au asemănare;
„Şeiş, din egipteană ss – alabastru (calcium carbonat ), o piatră de calcar alb strălucitoare ce nu
trebuie confundată cu gipsul de alabastru. În toată literatura veche ebraică acest cuvânt apare aici şi în
Cartea Esterei 1, 6. Egiptenii foloseau alabastrul pentru vase, statui. Şoldurile de alabastru pe soclu de
aur pare o imagine sculpturală. Autorul s-a referit poate la o operă de artă”[72].
În Biblia 1982, stâlpii sunt de marmură: „Honorius din Autun (Expositio) consideră că picioarele
de marmură se referă la ordinele religioase care susţin Biserica prin posesiunile lor.
Asemenea coloanelor de murmură, membrii acestora sunt drepţi în cunoaştere şi nu pot fi clătinaţi de
vicii. Mai mult, sunt întemeiaţi pe soclu de aur, adică pe credinţa apostolilor şi a profeţilor. ♦ Pentru
unii interpreţi creştini, coloanele îi simbolizează pe Petru, Iacob şi Ioan, numiţi stâlpi ai Bisericii, sau
chiar pe toţi apostolii. De asemenea, picioarele sunt cele două porunci ale iubirii, de Dumnezeu şi de
aproapele, iubire care izvorăşte din adevărul lui Dumnezeu. Libanul şi cedrii sugerează puritatea lui
Hristos. Cedrii, care se înalţă până la cer şi sunt adânc înrădăcinaţi în pământ, simbolizează dinamica
dintre divinitatea şi umanitatea lui Hristos (cf. Pope, p. 548)”[73].
„Înţelesul celor spuse e acesta: Picioarele trupului sunt stâlpii de marmură, adică cei ce poartă şi
sprijină, prin viaţa strălucitoare şi prin cuvântul sănătos, trupul de obşte al Bisericii. Prin ei stă şi
temelia (talpa) credinţei neclătinată şi se străbate şi drumul virtuţii. Iar acestea se dobândesc prin două
lucruri: prin adevăr şi prin neclătinare. Căci prin aur înţelegem adevărul, care după cuvântul lui Pavel,
este şi se numeşte temelie a zidirii. […] Iar Hristos e adevărul, în care se află întemeiate picioarele,
51
stâlpii Bisericii, şi prin marmură înţelegem strălucirea vieţii şi greutatea şi neclintirea alipirii faţă de
cele bune. […] Prin cele ce le spune, (mireasa) arată că nimic umilit şi coborât nu ajută la frumuseţea
trupului, ci numai ceea ce e înalt ca cedrul şi tinde spre vârf”[74].
16: rostirea lui e, toată, doar dulceaţă
şi totu-n el, plăcut.
Acesta este frăţiorul meu,
acesta este el, iubitul meu,
o, fete ale Ierusalimului!
„Pentru Richard de Saint-Victor (Explicatio), versetul se referă la experienţa celui care gustă din

savoarea bunătăţii lui Dumnezeu, a dragostei Lui, a lucrurilor mistice şi spirituale. Adevărata dulceaţă
îl umple pe cel care stăruie în lucrurile cereşti, care Îl contemplă pe Dumnezeu şi se bucură cu El la
nesfârşit. Cu cât experimentează această dulceaţă mai mult, cu atât mai mult o doreşte. ♦ Pope (p. 550)
arată că, pentru interpreţii creştini, gura [rostirea – la Anania] se referă la Hristos, în calitate de Cuvânt
al lui Dumnezeu şi, de asemenea, la predicatorii acestui Cuvânt, începând cu Ioan
Botezătorul. Dulceaţa cerului gurii a fost înţeleasă ca dulceaţa interioară pe care Dumnezeu o revarsă
asupra celor ce-L iubesc”[75].
[1] BBVA, p. 878
[2] Golgota nu era o grădină; referirea ar fi potrivită pentru Ghetsimani, începutul Patimilor, ca şi

pentru locul îngropării, acesta din urmă situat, e drept, într-o grădină, nu departe de Golgota.
[3] Nu le-a băut, ci doar i-au fost oferite; dar, despre acestea, nu e locul potrivit să vorbim aici.
[4] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIII, 32
[5] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIII, 32 – Mântuitorul înviat mănâncă înaintea

ucenicilor Săi, spre a le dovedi că nu văd duh, peşte şi un fagure cu miere.
[6] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, IX (58)
[7] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, X
[8] BBVA, p. 878
52
[9] SEP 4/I, pp. 620-621
[11] BBVA, p. 878
[12] SEP 4/I, pp. 621-622
[13] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, Cuvântul 2, despre trezvie şi rugăciune, 23
[14] CCIA, p. 65
[16] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 49
[17] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XVI,4
[18] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VIII,1
[19] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, II
[20] CCIA, pp. 65-66
[21] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XI
[22] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, III,7
[23] BBVA, p. 879
[24] Dumitru Abrudan, Cărţile didactico-poetice, p. 117
[25] CCIA, p. 66
[26] Aşa redă şi SEP 4, la fel ca Biblia 1688; Biblia 1982 are inima, în vreme ce Anania are totu-
n mine.
[27] SEP 4/I, p. 623
[28] BBVA, p. 879
[29] SEP 4/I, pp. 623-624
[30] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XV, 25
[31] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza II mistagogică, 2
53
[32] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, XVI,5
[34] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, III,204
[37] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XII
[38] BBVA, p. 879
[40] SEP 4/I, p. 624
[41] Origen, Omilii la Cartea Cântarea Cântărilor, II, 5
[43] SEP 4/I, pp. 624-625
[44] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvinte despre mântuire, II, D-2, D-3
[47] SEP 4/I, p. 625
[49] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, III, 202
[50] BBVA, p. 879
[51] SEP 4/I, p. 625
[52] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XIII
[53] CCIA, pp. 67-68
[54] CCIA, p. 68
[55] SEP 4/I, p. 626

54
[57] Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, XIII,2
[58] CCIA, p. 68
[59] CCIA, p. 68
[60] SEP 4/I, pp. 626-627
[61] CCIA, p. 68
[62] SEP 4/I, p. 627
[63] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVII,9-10
[64] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XVII, 9-10
[66] SEP 4/I, p. 628
[67] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XIV.
[69] SEP 4/I, p. 628
[70] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, XIV
[72] CCIA, p. 69
[73] SEP 4/I, p. 628
[75] SEP 4/I, p. 629
55
11
CAPITOLUL 4
1: – Vezi tu, iubito, cât eşti de frumoasă?
Frumoasă-mi eşti
cu ochii tăi ca două porumbiţe
sub vălul tău de nuntă,
cu părul tău ca un ciopor de capre
mijind, şerpuitor, pe Galaad;
„În cele de mai [sus], elogiul unei frumuseţi care poate fi uşor convertită şi în mândreţe
duhovnicească, menită să atragă iubirea Mirelui ceresc”[1]. „Aici e descrisă mireasa, este admirată
frumuseţea ei. Cântarea Cântărilor este singulară în literatura ebraică veche în acest sens. Celelalte
cărţi vorbesc despre stări de spirit interioare mai mult. Şi natura e văzută în dinamica sa ordonată de
Logos, precum în Psalmi. Aici însă, în Cântarea Cântărilor, biruie descrierea. Este admirată desăvârşita
frumuseţe care pentru mire este mireasa. […] Obiectul celui mai curat şi desăvârşit lirism este chipul
miresei în care nici o pată nu-i. Toţi comentatorii, de-a lungul veacurilor, au căzut de acord în această
privinţă. O mai frumoasă şi transfigurată apariţie a chipului miresei în ochii mirelui în lumea veche
este greu, dacă nu imposibil, de găsit. Aici descrierea începe de la ochi. Este admirat părul pe care
fecioarele în timpul nunţii aveau voie să-l poarte despletit, ca semn al curăţiei şi fecioriei lor. Părul
vălurind ca o turmă de capre trebuie să fie imaginea fecioarei despletite dansând în timpul nunţii.
Numai mireasa avea voie să poarte astfel părul în timpul nunţii, ca simbol al curăţiei desăvârşite. Ochii
columbei – perle neprihănite. Simbolul columbei este mereu curăţia imaculată, întreagă curată. Ochii şi
56
obrajii transpar în dosul voalului. Dinţii albi desăvârşiţi şi ei în cele două rânduri, cei de sus având jos
pe geamănul lor întocmai. Imaginea este de-o mare prospeţime – picăturile de apă sclipind în soare de
pe oile albe proaspăt tunse şi, în acest fel, şi mai albe fiind, ce ies din scăldătoare”[2].
„Vălul a reprezentat pentru interpreţii creştini modestia, autostăpânirea şi alte virtuţi. Tertulian a
asociat vălul cu smerenia care trebuie să le caracterizeze pe tinerele creştine şi cu supunerea miresei
faţă de soţul ei. Pentru unii, ochii îi simbolizează pe învăţătorii Bisericii, care oferă lumină trupului, iar
părul, pe creştinii ajunşi la cel mai înalt nivel spiritual, cei mai apropiaţi de Hristos, Capul lor. Aşa
cum părul este insensibil, creştinii desăvârşiţi sunt morţi faţă de lume şi plăcerile ei. Părul miresei e
comparat cu o turmă de capre, deoarece membrii Bisericii contemplă lucrurile cereşti prin credinţă, iar
caprele sunt animale curate şi se hrănesc pe înălţimi. Părul reprezintă o imagine a gândurilor sfinte şi a
cuvintelor sufletului curat, mort faţă de trup şi lume, scos din întunericul păcatului, al ignoranţei, adus
la adevăr, cunoaştere şi pietate prin cuvântul Evangheliei, descoperit pe muntele Galaad, muntele
mărturiei divine (cf. Pope, p. 461). ♦ (…)Apponius (Interpretatio 7.1-34, CCSL 19, 139) afirmă că
aceste cuvinte Îl prezintă pe Hristos lăudând frumuseţea Bisericii formate din păgânii care s-au întors
de la slujirea zeilor la adevăratul Dumnezeu. Apponius crede că ochii îi reprezintă pe cei care dau
învăţătură Bisericii prin puritatea şi simplitatea lor. ♦ Beda Venerabilul (Expositio 2, CCSL 119b 244-
245) consideră şi el că ochii se referă la predicatorii Bisericii. Urmând comparaţia cu caprele (cf. Matei
25, 32-33), el afirmă că şi credincioşii păcătuiesc, însă, în ciuda acestui fapt, progresează zilnic spre
viaţa veşnică, unde vor fi eliberaţi de orice păcat”[3].
Cu ochii tăi ca două porumbiţe: „Care e mai de cinste între mădularele noastre ca ochii? Prin ei

se priveşte lumina, prin ei se recunosc prietenii şi duşmanii, prin ei deosebim ceea ce este al nostru şi
ceea ce ne e străin. Ei ne sunt îndreptători şi învăţători în orice lucru şi călăuze înnăscute şi
nedespărţite în călătoria nerătăcită. Drept aceea, lauda cea mai desăvârşită a ochilor este să-şi fi format
chipul vieţii lor după harul Sfântului Duh. Căci Duhul Sfânt e porumbel”[4].
Cu părul tău ca un ciopor de capre: „Părul capului ce împodobeşte femeia e ruşinea şi

neprihănirea ei. Dar se cuvine să mai adăugăm, la cuvântul despre păr, că părul e lipsit de orice simţire
vitală. Deci cel ce nu primeşte nici o simţire de cele ce sunt cunoscute în lumea aceasta, neumflându-se
de slavă şi cinstire, nici îndurerându-se de ocară şi de necinste, ci rămânând la fel în aceste două stări
contrare, e asemenea părului lăudat al miresei”[5]. „Hristos […], văzând în veşmintele albe Biserica
Sa, pentru care El Însuşi, precum este scris în cartea proorocului Zaharia, luase veşminte întinate,
(văzând încă) şi sufletul ei curat şi spălat prin baia renaşterii, îi spune: Iată, frumoasă eşti, iubita Mea,
iată eşti frumoasă, ochii tăi ca ai unei porumbiţe, sub a cărei înfăţişare a pogorât din cer Duhul
Sfânt”[6].
57
2: cu dinţii tăi, o turmă de oi albe
scăldate-n râu nainte de-a fi tunse,
avându-şi toate gemeni câte doi
şi fără rod nici una dintre ele;
„Pentru Augustin (De doctrina christiana 2.11-13; Ennarationes in Psalmos, CCSL 38, 10-

11), dinţii îi reprezintă pe învăţătorii prin care credincioşii, intrând în Trupul lui Hristos, Biserica,
scapă de erori şi superstiţii. Scăldătoarea se referă la actul botezului, iar gemenii sunt cele două
porunci ale iubirii, iubirea de Dumnezeu şi iubirea aproapelui”[7].
Cu dinţii tăi, o turmă de oi albe: „De ce sunt amintiţi în laudă dinţii înaintea buzelor? (Pentru că)
cea mai bună ordine în învăţătură este ca mai întâi să înveţi tu însuţi şi apoi să grăieşti. Iar de va spune
cineva că învăţăturile sunt mâncările sufletului nu se va abate de la ceea ce se cuvine. Precum, deci,
sfărâmând în dinţi hrana trupească, o pregătim pentru măruntaiele noastre, în acelaşi fel se află în
suflet o putere care mărunţeşte învăţăturile. Aşadar, socotesc că folosind un chip, Cuvântul numeşte
dinţi pe învăţătorii care împărtăşesc învăţăturile cu judecată, făcându-le uşor de primit şi folositoare.
Aşadar, cei ce ne subţiază iarba neprelucrată a cuvintelor dumnezeieşti şi ne-o rumegă sunt dinţi ai
Bisericii. Tot aşa voieşte aici Scriptura ca cei rânduiţi în Biserică în slujba de dinţi să fie mai întâi
tunşi, adică dezbrăcaţi de toată podoaba materială, apoi curăţiţi, prin baia conştiinţei, de toată
întinăciunea trupului şi a duhului; pe lângă acestea să urce pururi prin înaintare şi niciodată să nu fie
iarăşi traşi în prăpastie. În sfârşit, să fie împodobiţi cu îndoita naştere a bunei rodiri în tot felul de
virtuţi şi să nu fie fără rod în nici una din străduinţele cele bune”[8]. „Nu este laudă de rând aceasta.
Mai întâi, prin plăcuta comparaţie cu caprele[9] tunse, căci ştim că şi pe înălţimi caprele pasc fără
primejdie şi că şi în prăpăstii îşi găsesc hrana cu siguranţă; apoi, când sunt tunse, sunt despovărate de
perii de prisos”[10].
3: buzele tale, roşu din fuior
şi graiul tău, frumos;
obrajii tăi, o rodie în două
sub vălul tău de nuntă;
Buzele tale, roşu din fuior; la Ioan Alexandru: Precum o coardă roşu închisă buzele tale: „În
ebraică, articolul e folosit şi comparativ. Autorul vorbeşte de o sfoară, coardă purpurie, accentuând în
58
acest fel subţirimea lor[11]. „Nu sensualitatea e pusă în lumină, ci cântarea ca o strună pe un
instrument atinsă de puterea cuvântului”[12].
„Pentru Apponius (Expositio 6.9-12), panglica de purpură reprezintă sângele martirilor care

colorează buzele Bisericii. Ei apără dinţii, adică pe învăţătorii Bisericii, astfel încât cei care nu-i cred
să poată fi aduşi la credinţă prin mărturia martirilor. Glasul Bisericii este frumos datorită puterii
martirilor şi interpretării Cuvântului Sfânt de către învăţători. Prin frumuseţea obrajilor trebuie să
înţelegem modestia fecioriei şi castitatea. Comparaţia cu o jumătate de rodiedemonstrează că fecioria
imită lucrările lui Hristos. Apponius face trimitere la 2, 3, unde iubitul este comparat cu un măr între
copacii pădurii. Fecioria şi înfrânarea posedă o parte din frumuseţea Mirelui, o jumătate prin care
chipul Bisericii este mai strălucitor. În plus, Apponius crede că cei doi obraji ai Bisericii le reprezintă,
unul pe Maria, sora lui Moise, celălalt pe Maria, mama lui Iisus, care, prin integritatea lor, au făcut
chipul Bisericii frumos şi demn de admiraţie”[13].
„Prin dinţi, adică prin propovăduirea învăţăturilor, grăieşte totodată gura Bisericii. De aceea, mai
întâi se tund şi se spală dinţii şi nu rămân sterpi, ci zămislesc gemeni, şi apoi înfloresc buzele în
culoarea roşie, când toată Biserica, prin conglăsuirea în bine, se face perechea de buze a unei singure
guri şi a unui singur glas. Iar prin culoarea roşie e îndemnată să privească la sângele prin care au fost
izbăviţi şi să poarte în gură mărturisirea Celui ce ne-a răscumpărat prin sânge”[14]. „Fiindcă buzele
Bisericii propovăduiesc pururi mântuirea prin sângele lui Hristos”[15].
Şi graiul tău, frumos; la Ioan Alexandru: Şi gura graiului tău fermecătoare: „midbareih – nu-i
vorba de instrumentul vorbirii, gura, ci de acţiunea ei, cuvântul (dabar), care numeşte aici gura al cărei
farmec şi rost este încoronat de rostire, de grai. Este încă o dată accentuată partea spirituală a trupului.
Gura este ca un boboc înrourat de trandafir, ca un potir în care sălăşluieşte cuvântul. Frumuseţea
miresei vine din această armonie a făpturii ei în care naturaleţea e trecută în spirit. Nu-i vorba, aşadar,
de ceva frust, primitiv sensual, ca în mare parte din poezia orientală, ci de un îndelung proces de
strunire a cărnii întru nobleţe spirituală. Rafinamentul alcătuitorului acestui cântec e dovedit şi aici –
originea cultă a cântării ce finisează fiecare amănunt”[16].
„Stăpânul, primind voinţa nefăţarnică[17], va striga: Iată, frumoasă eşti, iubita mea, iată
frumoasă eşti! Dinţii tăi ca turmele tunse! (aceasta din pricina mărturisirii făcute cu bună
cunoştinţă), toate cu gemeni, din pricina harului îndoit, adică cel săvârşit din apă şi din Duh, sau a
darului vestit prin Vechiul şi Noul Testament”[18].
Obrajii tăi, o rodie în două sub vălul tău de nuntă: „Rodia apare şi în poezia egipteană. Este
mărul Orientului, are mulţi sâmburi. Fiecare sâmbure este îmbrăcat într-o membrană roză moale. Unii
59
au socotit că-i vorba de cerul gurii miresei, ca o rodie. Dar e vorba de tâmple, de obraji, ce transpar
prin crăpătura voalului. Rodia – malum punicum sau malum granatum – este simbolul rodniciei. Faptul
că faţa miresei vorbeşte de rodnicia ei este încă o dată semnul spiritualizării. Imaginea vorbeşte despre
ceasul apropierii nunţii, când mireasa îşi ridică voalul ca mirele să-i vadă faţa. Deja voalul e dat puţin
la o parte, faţa miresei poate fi văzută puţin, cât o ruptură de rodie. Trebuie amintit că roşul este
culoarea-simbol a vieţii în lumea ebraică”[19]. „Prin roşeaţa ce arde în obraz laudă în mod curent
neprihănirea, împodobind-o cu ruşinea, prin chipul rodiei”[20].
4: grumazul tău, ca turnul lui David
zidit spre întărire:
de el atârnă paveze o mie,
ca tot atâtea scuturi de viteji;
Grumazul tău, ca turnul lui David: „Despre acest turn al lui David nu se ştie nimic. El nu-i
identic cu cel actual. Nu-i vorba neapărat de înălţime, ci de eleganţă şi statornicie. În Talmud e lăudat
şi gâtul scurt ca semn al frumuseţii. Prinmigdal, turn, se înţelege o cetate a unei dinastii, un fel de burg
sau acropolă ca loc de refugiu în vremi de restrişte (Judecători 9, 46). În urma săpăturilor s-a dat în
Ghibea de turnul lui Saul, de cetatea lui, mică, însă alcătuită cu grijă şi puternică”[21].
„Honorius din Autun (Expositio in Cantica Canticorum, PL 172, 413A-414A) oferă două
interpretări versetului. Conform celei dintâi, gâtul îi reprezintă pe învăţătorii Bisericii. Aşa cum gâtul
leagă trupul de cap, aceştia leagă Biserica de Hristos, prin cuvântul şi exemplul lor. După cum turnul
are menirea de a-i proteja pe locuitorii cetăţii de duşmani, tot aşa aceste persoane, întărite de puterea
lui Hristos, apără Biserica de eretici, păgâni sau creştini falşi. Miile de scuturisunt nenumăratele
argumente din Scripturi sau cele aduse pe calea raţiunii, folosite împotriva adversarilor, iar lănciile
vitejilor reprezintă exemplele de suferinţă ale martirilor, precum şi vieţile sfinţilor. A doua interpretare
propusă de Honorius din Autun este că turnul lui David este cuvântul lui Dumnezeu, zidit de Hristos
pentru a apăra Biserica împotriva duşmanilor Ei. Scuturile sunt învăţăturile Vechiului şi Noului
Testament, iar lănciile reprezintă exemplele sfinţilor care-i întăresc pe alţii în lupta lor împotriva
păcatelor”[22].
„Numele de grumaz îl poartă cel ce susţine pe sine capul totului, adică acel cap care este Hristos,
din care tot trupul se încheagă şi se articulează. Pe lângă aceasta, el este primitor al Duhului, Care face
inima noastră înfocată; apoi slujeşte cuvântului, prin glasul bine răsunător. […] Iar prin David, înţelege
pe Împăratul, Tatăl Împăratului, Care a alcătuit pe om de la început să fie turn şi nu ruină, iar prin har
60
l-a rezidit pe el iarăşi, întărindu-l cu multe scuturi, ca să nu mai fie uşor de călcat de năvălirile
duşmanului”[23].
Zidit spre întărire; la Ioan Alexandru: Clădit în rânduri: „talpiah – din rădăcina lapa, a clădi în
ordine, a aşeza ordonat. E vorba poate de podoabele gâtului miresei, atât de bogate în Orient, ordonate
precum scuturile pe turnul lui David. Nu asemănarea gâtului cu turnul stă în intenţia autorului, ci
asemănarea podoabelor, sensul iarăşi spiritual al statorniciei şi privegherii. Aşa cum stă turnul de
veghe, aşa şi mireasa îşi păstrează curăţia şi onoarea, neîntorcând capul încoace şi încolo. Colierul de
aur atârnat de către mire la gâtul miresei era semn că a ales-o să-i vină podoabă a casei, era o
încoronare a virtuţilor fecioarei păstrată până la vremea nunţii, aşa cum pe turnul cetăţii davidice erau
aduse trofeele de biruinţă”[24].
De el atârnă paveze o mie: „şilmi, un cuvânt dificil. Septuaginta îl traduce felurit, aici cu volides;
în alte locuri unde apare (Ieremia 51, 11; Iezechiel 27, 11) cu tas faretras. E vorba de trofeele eroilor.
Cuvântul apare şi în textele de la Qumran şi înseamnă armă de aruncat, arcuri. O mie de scuturi este o
cifră, simbol al plinătăţii. Încă o aluzie la frumuseţea şi curăţia desăvârşită a fetei ce va păşi pragul
nunţii”[25].
5: iar sânii tăi, doi pui de căprioară
ce pasc răcoare, gemeni, printre crini.
Iar sânii tăi, doi pui de căprioară: „Amândoi sânii – accentuează contemplarea în amănunt a
desăvârşirii creaturii, minimalizând sensualitatea”[26].
„Apponius (Expositio 6.26-34) vede în imaginea sânilor la care se hrăneşte Biserica cele două
Testamente, gemenedatorită perfectei armonii între ele, Noul Testament fiind împlinirea
Vechiului”[27].
În tot omul sunt doi gemeni (pui de căprioară – sau sâni) prin naştere: sufletul şi trupul. „În
fiecare din noi fiind contemplaţi doi oameni, unul trupesc şi văzut, altul spiritual şi nevăzut, geamănă
este naşterea fiecăruia, venind în viaţă uniţi între ei. Căci nici sufletul nu există înaintea trupului, nici
trupul nu se alcătuieşte înaintea sufletului. Iar hrana lor după fire este curăţia şi buna mireasmă şi toate
cele asemenea prin care sporesc virtuţile. Este deci trebuinţă de ochi, pentru buna deosebire care să
poată recunoaşte întocmai crinul şi spinul, şi pe cel mântuitor să-l cultive, iar pe cel stricăcios să-l
respingă”[28].
6: Nainte de-a se face dimineaţă
61
şi de-a se pune umbrele pe fugă,
eu voi fugi la muntele de smirnă
şi spre colina din Liban.
La Ioan Alexandru: Vreau să mă duc pe muntele de mir / Şi la dealul de tămâie: „Muntele de mir

şi dealul de tămâie – iarăşi locuri ideale unde iubirea îşi caută sălaş. Mirul şi tămâia, ca miresme, ca şi
în tot Orientul, sunt hrana spiritului pe care nara tremurândă le inspiră. Aşa cum gurii i se da vin şi
pâine bună de sărbători în loc de apă, tot aşa şi nărilor, în loc de aer obişnuit – mireasmă de preţ”[29].
7: Frumoasă eşti, iubito, pe de-a-ntregul
şi-n tine întinare nu se află.
„Versul încheie această desăvârşită poezie în sine, ce ridică mireasa, în urma contemplării ei, în
rândul creaturilor curate. Despre nici o fiinţă nu se poate spune mai mult: a fi fără nici o prihană,
frumuseţe adevărată. În textul Facerii, după fiecare zi toate sunt socotite bune. Omul este desăvârşit şi
frumos, iar acum, în ceasul nunţii, mireasa e podoaba fără pereche a universului. Ceea ce omul este
mai ales în ceasul nunţii apare mai limpede în lumină”[30].
„Text important. Prin jertfa lui Hristos, Biserica a devenit Mireasa Lui cea neprihănită, aşa cum
fără prihană e trupul Iubitei ce se apropie de Mire”[31].
Ziua simbolizează Duhul Sfânt Care, cu lumina Sa, alungă toate umbrele. Prin moartea lui
Hristos, tot cel ce crede poate primi de la El puterea morţii omului vechi, spre a se înveşmânta în omul
cel nou, fără de pată: „Căci dacă cei ce s-au născut din Duhul se fac fii ai luminii şi fii ai zilei, ce
altceva trebuie să cugetăm pe Duhul Sfânt decât lumină şi ziuă, a cărui suflare fugăreşte umbrele şi
deşertăciunea? Pentru că e cu totul necesar ca după ce a răsărit soarele să nu mai rămână umbrele, ci să
se retragă şi să se strămute. După ce Cuvântul a făcut lauda acestor mădulare ale Bisericii, în cele
următoare îi va lăuda tot trupul când prin moarte va surpa pe cel ce avea stăpânirea morţii (II Corinteni
12, 1) şi Se va înălţa pe Sine iarăşi la propria slavă a dumnezeirii, pe care a avut-o de la început,
înainte de a fi lumea. (Arată) taina patimii prin imaginea smirnei, apoi amintind de tămâie, prin care se
închipuie dumnezeirea, prin aceasta ne învaţă că Cel ce se împărtăşeşte împreună cu El de smirnă se va
împărtăşi, desigur, împreună cu El şi de tămâie. Căci cel ce a pătimit împreună cu El, fără îndoială, se
va şi slăvi împreună. Iar cel ce s-a ridicat în slava dumnezeiască se face frumos, ca unul ce s-a eliberat
de toată pata”[32]. „Cu turma (caprelor tunse) este comparată Biserica, având ea în sine multe puteri
ale sufletelor, care să înlăture prin botez povara păcatelor, care să-I aducă lui Hristos credinţa cea
tainică şi harul moral, care să laude crucea lui Iisus Domnul. Prin acestea este frumoasă Biserica şi fără
62
cusur, fiindcă vina a fost îngheţată de apă”[33]. „Urmele frumuseţii sufletului se arată în starea
sufletească a omului sfânt. Trebuie, dar, să avem grijă mai dinainte de frumuseţea noastră, pentru ca şi
Mirele-Cuvântul privindu-ne să ne spună: Toată eşti frumoasă, iubita mea, şi întinăciune nu este în
tine!”[34].
8: O, vino, vino din Liban, mireasă
o, vino din Liban!
Venind, vei trece culmile Amanei,
Senirul şi Hermonul peste piscuri,
De-acolo unde leii-şi au culcuşuri
Şi munţii sunt bârlog de leoparzi.
„Kalah, mireasa, prima oară fecioara e numită astfel. Aceste şase versuri sunt socotite un
fragment dintr-o poezie de sine. Ea este în contrast cu caracterul liniştit şi natura blândă în mijlocul
căreia s-a desfăşurat până acum Cântarea. Muntele de mir şi dealul de tămâie indică sudul; muntele
leoparzilor şi culcuşul leilor – nordul. Mirele îşi caută mireasa ascunsă în acest loc primejdios. Pare a
fi vorba de primejdiile vieţii ce ameninţă viaţa miresei, după unii comentatori”[35].
„Tinzând spre Dumnezeu, inima curată a părăsit ţinuturile sălbatice ale patimilor
(ale leilor şi leoparzilor), îndreptându-se irezistibil către Mirele Care o cheamă”[36].
Venind, vei trece culmile Amanei: „Septuaginta a înţeles: apo arhis pisteos; în loc de numele
muntelui a înţelesemunah, credinţă. Amana, Senir şi Hermonul sunt 3 vârfuri dintr-un masiv ce
culminează cu Hermonul (2814 m înălţime)”[37]. Desigur, în acord cu cele spuse până acum, vom
vedea şi în aceste înălţimi trepte ale urcuşului duhovnicesc.
„Unele interpretări l-au văzut în persoana [Mirelui] pe Hristos, chemându-i la mântuire pe

păgâni, scăpând Biserica din mrejele idolatriei. Libanul reprezintă idolatria păgânilor, iar Senirul şi
Hermonul au fost văzute ca semnificând Legea. Mireasa e chemată din vizuina leilor, adică din mâinile
persecutorilor evrei şi din munţii leoparzilor, adică din înşelăciunea păgânilor. Faptul că mireasa e
chemată de trei ori are o triplă semnificaţie. Mireasa trebuie să fie desăvârşită în gândire, în vorbe şi în
fapte; trebuie să vină la Mirele ei prin credinţă, speranţă şi dragoste; să renunţe la puterea diavolului, la
lume şi la sine; să vină în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh (cf. Pope, p. 478)”[38].
63
Sufletul-mireasă e chemat mai sus de credinţa începătoare, la progresul infinit în Dumnezeu: „Iar
ceea ce spune este aceasta: Bine Mi-ai urmat în cele de până acum, venind cu Mine în muntele smirnei.
Căci te-ai îngropat împreună cu Mine, prin botez, în moarte. Ai venit împreună cu Mine şi pe piscul
tămâii (Libanul Învierii). Căci te-ai înălţat la împărtăşirea de dumnezeire, pe care o indică muntele
tămâii. Urcă, deci, cu Mine, de pe munţii aceştia pe alţii, înaintând şi înălţându-te prin cunoştinţa
lucrătoare. Vino, aşadar, din Liban, întrucât nu mai eşti logodnică, ci mireasă. […] Cuvântul vrea ca
noi, fiind schimbăcioşi din fire, să nu ne rostogolim prin schimbare spre rău, ci urmărind necontenit
creşterea spre mai bine, să avem schimbarea împreună-lucrătoare în urcuşul la cele mai înalte, ca, prin
felul schimbător al firii noastre, să dobândim neschimbarea. De aceea, ca un povăţuitor şi păzitor, a
adus în cuget amintirea fiarelor ce ne stăpâneau odinioară, spre şi mai marea înstrăinare a noastră de
patimi. Aceasta pentru ca, prin depărtarea de cele rele, să dobândim neclintirea şi neschimbarea în cele
bune”[39]. „Coboară din Liban, mireasă, coboară din Liban! Vei trece şi vei veni, de la începutul
credinţei, prin aceea că, lăsând lumea, ai trecut la Hristos”[40].
9: Tu inima din mine mi-ai robit-o,
tu inima din mine mi-ai robit-o
cu-o singură privire
şi c-un şirag de la grumazul tău.
Tu inima din mine mi-ai robit-o: „leibab, inima, forma de piel ce apare numai aici, libabtini, greu
de lămurit. Înrudirea cu labba – arab, a lega cu funie ceva gol, n-a găsit aderenţi. Pare a spune: Tu ai
înviat inima mea, tu ai legat inima mea. Aici nu-i sensul de înfrângere (în latină: vulnerasti), ci de
deşteptare la viaţă”[41]. Începând cu acest verset, tot ce e manifestat în mireasă ţine de omul restaurat,
care odihneşte în inima Mirelui şi Acesta în el. În iubirea desăvârşită, ochii grăiesc mai multe decât ar
face-o gura; iar şiragul grumazului semnifică supunerea miresei faţă de învăţătura lui Hristos: „Căci
având sufletul o îndoită lucrare văzătoare, dintre care una priveşte adevărul, iar cealaltă rătăceşte în
jurul celor deşarte, dat fiind că numai ochiul curat al miresei este deschis pentru firea binelui, iar
celălalt e cu totul nelucrător, prietenii aduc laudă numai unui ochi, singurul prin care priveşte pe Unul.
Prin Unu se înţelege Acela care este cunoscut în firea neschimbată şi eternă, Tatăl cel adevărat şi Fiul
Unul-Născut şi Duhul Sfânt”[42].
64
Şi c-un şirag de la grumazul tău: „Îi este de ajuns mirelui să vadă una din perlele ce-i
împodobesc gâtul ca să devină fericit. Că-i vorba de o amuletă ce-l poate vrăji pe cel iubit,
reminiscenţă mitică, nu s-a adeverit”[43].
„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), ochiul miresei priveşte la tainele şi la lucrurile

divine. Podoabele de pe gât se referă la virtutea realizată în viaţa de zi cu zi, deoarece gâtul poartă
asupra sa jugul poruncilor divine. ♦ O altă interpretare a gâtului, care uneşte capul cu trupul, este că
acesta reprezintă unirea sufletelor cu Hristos, prin convertire (cf. Pope, p. 484)”[44].
10: Şi pieptul tău, ce mândru se făcu,
mai mândru şi mai dulce decât vinul,
aşa cum duhul mirurilor tale
e mai presus de orişice mireasmă.
„Pentru Rupert din Deutz (Libri Commentariorum 3), mirosul mai presus de orice mireasmă

reprezintă actele de caritate ale Bisericii. Adevăratele miresme sunt ajutorarea celor aflaţi în nevoi,
hrănirea duşmanilor, vizitarea bolnavilor şi a celor din închisori (cf. Matei 25, 35-36). ♦ După alte
interpretări, sânii frumoşi de la vin se referă la doctrina Bisericii. Aceştia nu mai dau lapte pentru
prunci şi pentru cei slabi în credinţă, ci vinul sfinţilor, adevărata învăţătură, oferită celor maturi în
credinţă. ♦ O altă explicaţie propusă: vinul reprezintă sângele lui Hristos cu care Biserica se hrăneşte,
umplându-se de dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni (cf. Pope, p. 485)”[45].
Aşa cum duhul mirurilor tale e mai presus de orişice mireasmă: „Cuvântul şi întoarce acum
miresei un dar potrivit darului ei. Astfel recunoaşte şi El schimbarea spre mai bine a sânilor ei,
săvârşită prin fapte. Pentru că, încetând de a mai fi purtătoare de lapte, izvorăsc, în loc de lapte, vin,
prin care se pricinuieşte veselie inimilor mai desăvârşite, care nu mai sunt purtate de vânturile
prunciei, ci pot să-şi umple gura de paharul înţelepciunii şi să soarbă cele bune. Când, deci, auzim că
mirosul miresei e socotit mai vrednic de primire decât toate miresmele, să învăţăm din acest cuvânt că
taina adevărului împărtăşită prin învăţătura evanghelică e singurul miros bine mirositor lui Dumnezeu
şi ales dintre toate aromatele Legii, ca unul ce nu mai e acoperit de vreun chip (tip) şi de vreo umbră,
ci s-a făcut bine mirositor prin descoperirea adevărului”[46].
11: Ţi-s buzele de fagure prelins,
mireasa mea; sub limbă, miere, lapte;

65
balsamul ce te-nvăluie din straie
e ca balsamul din Liban.
Ţi-s buzele de fagure prelins: „E vorba de dulceaţa cuvântului ce picură ca mierea de pe buzele
iubitei. Însă tot atât de bine semnifică şi neprihănirea sărutului”[47].
Sub limbă, miere, lapte: „Mierea şi laptele sunt atributele tărâmului făgăduinţei. Găsirea iubitei
înseamnă găsirea tărâmului făgăduit. Până acum mirele a admirat frumuseţea iubitei, acum îi degustă
mireasma frumuseţii”[48].
„Pentru comentatorii creştini, Părinţii Bisericii oferă învăţătură sfântă asemănată cu mierea; de
asemenea, lapte pentru copiii în credinţă. Ei picură mierea, nu o toarnă, deoarece distribuie învăţătura
astfel încât să poată fi înţeleasă de toţi ascultătorii”[49].
A avea sub limbă ceva înseamnă a avea ceva de spus. Mireasa e gata să ofere tuturor cuvântul
înţelepciunii: „Că ţi-ai pregătit cuvântul pentru ca să aducă auzitorilor nu un folos de un singur fel, ci
ca să se potrivească cu puterea celor ce-l primesc, astfel că să folosească şi celor mai desăvârşiţi şi
pruncilor; celor desăvârşiţi să fie miere, iar pruncilor, lapte. Acest amestec pregătit din lapte şi miere
spune că e aşezat sub limbă, arătând prin aceasta obişnuinţa întrebuinţării celei mai bune a cuvintelor.
Căci cel ce ştie să răspundă cum trebuie fiecăruia, având această putere felurită a cuvântului sub limbă,
dăruieşte potrivit cu fiecare dintre auzitori ceea ce îi este de trebuinţă în acel timp”[50]. „Lapte a
numit Solomon puterea hrănitoare şi crescătoare; iar miere, pe cea curăţitoare a Duhului”[51].
E ca balsamul din Liban: „Din cedrii Libanului se extrăgea un parfum deosebit de

preţios”[52]. Aici, miresmele capătă, ca în întreaga Scriptură, de altfel, conotaţii duhovniceşti.
12: Grădină zăvorâtă-mi este
ea, sora mea, mireasa mea,
grădină zăvorâtă, izvor pecetluit.
Grădină zăvorâtă-mi este ea, sora mea, mireasa mea: Omul primordial a fost aşezat într-o
grădină, dar una împrejmuită, căci frumuseţea ei nu e accesibilă oricui. În plus, sufletul iubitor de
Dumnezeu are două însuşiri: s-a făcut grădină roditoare şi e zăvorât faţă de patimi. „Sfătuieşte să nu se
cheltuiască izvorul cugetării noastre pentru cei străini de noi, adică pentru trup şi pentru cele din afară,
ci să se întoarcă spre grădina proprie, îngrădind pomii lui Dumnezeu. Iar pomii lui Dumnezeu am
învăţat că sunt virtuţile, cu care ocupându-se puterea cugetătoare a sufletului nostru şi necurgând la
nimic din cele din afară, se pecetluieşte cu pecetea adevărului întipărindu-se de iubirea faţă de
66
bine”[53]. Grădina împrejmuită este Edenul (sau Rai, sau Paradis): „acolo este, deci, soţia nepătată
unde este şi fecioara. Chiar dacă fecioara îşi are semnul neprihănirii sale, totuşi locul amândurora este
în rai, pentru ca, împotriva arşiţei trupului şi a căldurii cărnii, să se răcorească sub umbrarul virtuţilor.
Aşadar, raiul este în centrul sufletului nostru, împădurit cu plantaţiile celor mai multe şi mai felurite
păreri, între care creşte în primul rând pomul vieţii. Dumnezeu, rădăcina evlaviei, este fiinţa vieţii
noastre, dacă ne încredinţăm cu toată inima Domnului şi Dumnezeului nostru. Raiul este şi răsadniţa în
care se cultivă ştiinţa binelui şi a răului. Căci omul, singur între celelalte vieţuitoare de pe pământ, are
ştiinţa binelui şi răului. Mai sunt acolo şi alte felurite plante, ale căror roade sunt virtuţile”[54]. „Prin
aceasta vrea să spună că Taina trebuie să rămână pecetluită în tine, să nu fie siluită prin faptele unei
vieţi rele şi prin pângărirea curăţiei, să nu trădezi celor ce nu se cuvine, să nu se răspândească la
necredincioşi printr-o vorbire precară. Trebuie, aşadar, să fie neadormită paza credinţei sale, pentru ca
să păstreze neştirbită plinătatea vieţii şi a tăcerii”[55]. „Eşti o grădină închisă, soro, mireaso, o grădină
închisă şi o fântână pecetluită. Acestea sunt elogiile pe care Hristos le adresează celor care au ajuns pe
culmile desăvârşirii la care duce fecioria: le numeşte pe toate, cu un singur cuvânt, miresele (Sale);
pentru că se cuvine ca mireasa să se potrivească cu mirele şi să-i poarte numele, la fel şi mireasa lui
Hristos se cuvine să fie fără prihană, ca un paradis pecetluit, în care se dezvoltă toate aromele cu
parfumuri cereşti şi numai Hristos să vină şi să culeagă aceste (arome) crescute din seminţe
netrupeşti”[56].
13: Odraslele ţi-s ca un rai de rodii
cu rod de muguri, nard şi chiparos,
„Nardul era un parfum foarte scump, obţinut dintr-o plantă originară din regiunea himalayană a
Indiei […]. Nardul face trimitere la sfinţii umili şi inocenţi care, prin dragostea lor, îi ung pe oamenii
răniţi de păcate (Honorius din Autun,Expositio 2). ♦ rodiile îi reprezintă pe apostolii
martirizaţi, camforul (ciprul) [chiparos – la Anania], puritatea vieţii spirituale, iar nardul sugerează
ungerea lui Hristos înainte de moartea Sa (Ioan 12, 3, cf. Pope, p. 493. ♦ Pentru Honorius din Autun
(Expositio 2), livada cu rod îi ilustrează pe sfinţii care aduc roade prin faptele lor bune”[57].
14: cu narduri şi şofran,
cu trestie-n balsam, cu scorţişoară,
cu-aromele lemnoase din Liban,
cu smirnă şi aloe,
cu tot ce-i mai subţire-ntre miresme.

67
„Trestia îi reprezintă, pentru unii, pe Părinţii Bisericii şi scrierile lor; mirul şi aloea au sugerat
pregătirea lui Hristos pentru înmormântare şi necesitatea omului de a lua parte la moartea lui Hristos
înainte de a fi părtaş la învierea Lui. Cele mai bune miresme au fost explicate ca fiind darurile Duhului
Sfânt sau marile învăţături ale Bisericii (Pope, p. 495)”[58].
Smirnă şi aloe: „Acestea sunt semnele de recunoaştere ale îngropării. În Sfintele Evanghelii stă
scris: Femeile au venit la mormânt aducând cu ele miresmele ce le pregătiseră (Luca 24,1); Şi Nicodim
a adus o amestecătură de smirnă şi aloe(Ioan 19, 39)”[59]. „Nimeni nu se face părtaş de slava lui
Dumnezeu dacă nu s-a făcut, mai întâi, de un chip cu El, în asemănarea morţii. De aceea lauda înşiră în
lista aromatelor […] smirna şi aloea şi mirurile de frunte. Căci prin cele dintâi, adică prin smirnă şi
aloe, arată împărtăşirea de mormânt”[60].
15: Tu-mi eşti izvorâtoare de grădini,
fântână-mi eşti de apă vie
ce curge, şipotindă, din Liban.
„Versetele 12-15 au fost interpretate ca referindu-se la Biserică, Mireasa lui Hristos, la sufletul
sfânt sau, în mod special, la Fecioara Maria (cf. Pope, p. 490). ♦ Honorius din Autun (Expositio 2)
crede că această grădină reprezintă imaginea Bisericii, în care cresc feluritele virtuţi ale sfinţilor,
diferitele flori care aduc vindecare rănilor pricinuite de păcat. Varietatea florilor ilustrează varietatea
celor aleşi: martiri, mărturisitori, fecioare şi alţi credincioşi. Grădinarul este Hristos care-Şi îngrijeşte
grădina prin învăţătura Sa. Grădina închisă simbolizează faptul că este ferită de atacurile duşmanilor
prin învăţătura predicatorilor. Izvorul reprezintă Sfânta Scriptură prin care Biserica este udată; totodată
el reprezintă şi izvorul botezului, închis pentru păgâni, descoperit însă catehumenilor. Pe de altă parte,
izvorul Îl reprezintă pe Hristos, sursa vieţii, izvorul Apei Vii, adică a darurilor Duhului Sfânt”[61].
Ce curge, şipotindă, din Liban: „nozlim min-labanon, ce se revarsă din Liban, ca semn al
curăţeniei şi prospeţimii lor, expresie superlativă pentru a numi apa cea mai bună, provenind din
munţii zăpezilor”[62]. „Cine este izvorul cel pecetluit? Sau cum se tălmăceşte izvorul puţului cu apă
vie? Acesta este Mântuitorul despre care S-a scris: La Tine este izvorul vieţii (Psalmi 35, 9)”[63]. Dacă
aici cuvintele se aplică miresei, e semn că acela în care S-a sălăşluit Hristos devine însuşi, din puterea
Aceluia, izvor de apă vie, în el odrăslind copacii raiului, udaţi de virtuţi şi de insuflarea Duhului Sfânt:
„E vădit că cuvântul credinţei, ajungând în cei ce-l primesc, se face rai, sădindu-se, prin auzire, în
inimă. De aceea socotesc că cuvântul trimis din gura miresei se face în sufletele auzitorilor rai de rodii,
ca să învăţăm, din cele spuse, să nu ne moleşim în viaţa de aici, prin neînfrânare şi dezmierdări, ci să
alegem, prin înfrânare, o viaţă aspră”[64]. Raiul acesta lăuntric e încărcat de roade: „În aceste poame
68
se pot afla, zice, şi celelalte aromate, nardul şi şofranul. Buna mireasmă a nardului am cunoscut-o în
cuvintele de mai înainte. Deci rămâne să înfăţişăm în cuvântul nostru înţelesul ascuns în chipul
şofranului. Spun, deci, cei ce au cunoscut înţelesul acestei flori, că e la mijloc între frig şi căldură şi se
fereşte de lipsa de măsură din amândouă părţile. Astfel prin ea ni se dă să cunoaşte, raţiunea virtuţii,
printr-un chip, căci toată virtutea se află în mijlocul unor rele, între lipsa binelui şi între prisosinţă. Aşa
se spune de bărbăţie şi de dărnicie, că cea dintâi se află între laşitate şi obrăznicie, cea de a doua între
zgârcenie şi risipă. […] Deci cuvântul despre şofran descrie o însuşire a virtuţii de a se afla la
mijloc”[65]. „De trestie se spune că întrece pe celelalte prin buna mireasmă; de aceea se primeşte de
Lege între sfintele aromate. Iar de scorţişoară se spune că împlineşte o lucrare bogată şi de multe
feluri, prin puterea ei naturală, din care multe par să întreacă credinţa. […] Se spune că dacă se
introduce în gura celui ce doarme, acesta nu e împiedicat să răspundă la întrebările ce i se pun, ci
rămâne şi în somn, dar dă şi răspunsuri treze şi articulate în vorbire”[66]. Scorţişoara e gândul ce
strânge fierberea pătimaşă: „Astfel, se poate afla că sufletul celor cercaţi şi cu bună socoteală are şi
scorţişoară. Căci, când cineva, fierbând din pricina vreunei pofte sau arzând de mânie, stinge patimile
cu gândul, sau când aflându-se în somnul vieţii are în gură această scorţişoară trează a gândului, arată
în chip nerătăcit şi netulburat înţelesul celor spuse şi se dovedeşte străduindu-se să se facă asemenea
îngerilor neadormiţi şi treji”[67].
Fântână-mi eşti de apă vie ce curge, şipotindă, din Liban: E o nouă treaptă la care ajunge sufletul
înduhovnicit, făcându-se, din darul lui Dumnezeu, izvor de apă vie. „Pretutindeni prin apa vie se
înţelege firea dumnezeiască. Dar aici mărturia nemincinoasă a Cuvântului declară că însăşi mireasa
este fântână de apă vie care-şi are plecarea din Liban. Iar acest lucru e cel mai minunat dintre toate,
căci toate fântânile au apa strânsă într-un loc, numai mireasa are în sine apa în răspândire, având şi
adâncimea fântânii şi mişcarea neîncetată a râului”[68].
16: – O, scoală-te, tu, vânt de miazănoapte,
Şi vino, tu, zefir de miazăzi,
suflaţi de-a valma prin grădina mea,
şi-n curgere miresmele stârniţi-i!…
Să vină dar iubitul meu,
să intre în grădina lui
şi din dulceaţa roadelor să guste!
69
„Toate aceste versuri [12-16], la care se adaugă primul din capitolul următor, sunt o descriere şi
o degustare a frumuseţii miresei de către mirele ei. Mireasa e asemănată unei grădini, unui paradis
(pardes – cuvânt de origine persană), grădină în care cresc tot felul de pomi exotici, în afară de rodiu,
care creşte şi în Palestina. Pomii – amintiţi pentru miresmele lor, pentru parfumul şi mirosul lor
deosebit”[69].
O, scoală-te, tu, vânt de miazănoapte: „De la izvor, ochii sunt ridicaţi spre cer şi mireasa cheamă
vântul peste înmiresmata grădină, să-i reverse miresmele de dragul mirelui. Imaginea este printre cele
mai frumoase şi mişcătoare posibile. Vânturile cutremură grădina şi miresmele curg pe pământ. Mirele
mănâncă miresmele aşa cum în alte locuri omul e chemat să mănânce cuvântul dulce în gură şi amar
apoi. Ţine de această lume densitatea mirosurilor, violentarea adesea a gustului obişnuit”[70].
„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) înţelege vântul de nord ca reprezentând puterile răului. Pe

de altă parte, sudul este regiunea luminii şi a căldurii. De aceea, chemarea vântului de sud semnifică
dorinţa miresei de a fi inundată de harul divin, prin prezenţa Mirelui. ♦ […] Beda Venerabilul
(Expositio) interpretează diferit versetul: cele două vânturi reprezintă două feluri de încercări cărora
Biserica trebuie să le facă faţă şi care demonstrează măsura virtuţii ei. Vântul de nord semnifică
duritatea acestei lumi, pe când cel de sud denotă farmecul ei înşelător”[71].
O, scoală-te, tu, vânt de miazănoapte, şi vino, tu, zefir de miazăzi: Vântul de miazănoapte, de
regulă, semnifică îndemnul la rău, iar vântul de miazăzi, adierea Duhului. „Aşa are cel desfrânat vântul
de miazănoapte la dreapta sa, suflând prin patimă de ocară. Aşa vântul acesta se face celui lacom vânt
al răutăţii. De aceea, mireasa, care a dobândit puterea împotriva patimilor, alungă din jurul său vântul
de miazănoapte şi cheamă la sine vântul cel cald şi pururi luminos de miazăzi. […] Pe cine cheamă să
mănânce din bunătăţile pregătite? Pe Cel din care sunt toate şi prin Care sunt toate şi în Care sunt
toate. Acestuia Îi întinde mireasa masa. Iar masa e grădina plantată cu pomi însufleţiţi. Iar pomii
suntem noi, dacă şi noi Îi îmbiem ca hrană mântuirea sufletelor noastre”[72]. „Biserica, păzind
înălţimea cereştilor Taine, respinge de la sine furtunile mai grele ale vântului şi cheamă dulceaţa
harului primăvăratec; şi ştiind că grădina ei nu se poate să displacă lui Hristos, cheamă pe Mirele
Însuşi. Căci are pomi buni şi purtători de roadă, care şi-au înmuiat rădăcinile lor în apele Sfântului
Botez şi au rodit cu sămânţă în bunele roade ale unei noi rodiri”[73].
[1] BBVA, p. 876
[2] CCIA, p. 60
70
[3] SEP 4/I, p. 613
[4] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VII
[7] SEP 4/I, p. 613
[9] Sf. Ambrozie înlocuieşte aici oile cu capre şi tâlcuieşte locul în acest context.
[11] a buzelor.
[12] CCIA, p. 60
[13] SEP 4/I, pp. 613-614. Apropierea celor două Marii poate părea forţată, dar intenţia a fost de
a pune în lumină astfel cele două Testamente.
[15] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, III
[16] CCIA, pp. 60-61
[17] a celui ce voieşte să se unească cu El.
[18] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, III,16
[19] CCIA, p. 61
[21] CCIA, p. 61
[22] SEP 4/I, p. 614
[24] CCIA, p. 61
[25] CCIA, pp. 61-62
71
[26] CCIA, p. 62
[27] SEP 4/I, p. 615
[29] CCIA, p. 62
[30] CCIA, p. 62
[31] BBVA, p. 877
[34] Sf. Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, VI,5
[35] CCIA, p. 62
[36] BBVA, p. 877
[37] CCIA, p. 62
[38] SEP 4/I, p. 616
[39] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VIII
[41] CCIA, p. 62
[42] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VIII
[43] CCIA, p. 63
[44] SEP 4/I, p. 617
[45] SEP 4/I, p. 617
[46] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IX
[47] CCIA, p. 63
[48] CCIA, p. 63
[49] SEP 4/I, p. 618

72
[51] Sf. Grigorie Sinaitul, Capete foarte folositoare în acrostih, 21
[52] CCIA, p. 63
[54] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XLV, 6-8
[56] Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, VII,1
[57] SEP 4/I, p. 619
[58] SEP 4/I, p. 619
[59] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIV,11
[61] SEP 4/I, p. 618
[62] CCIA, p. 65
[69] CCIA, p. 63
[70] CCIA, p. 65
[71] SEP 4/I, p. 620

73

CAPITOLUL 3
1: Eu noaptea-n patul meu l-am căutat
pe cel iubit al sufletului meu;
l-am căutat şi nu am dat de el
şi l-am strigat şi nu m-a auzit.
„Ambrozie vede în acest verset imaginea Sinagogii întinsă pe patul Legii mozaice, căutându-L în
zadar pe Domnul ei în umbrele tiparelor ceremoniale şi ale profeţiilor ascunse (Pope, p. 416). ♦
Grigore al Elvirei (In Canticum Canticorum 5.5-14, CCSL 69, 208-210) înţelege prin pat inima, iar
prin noapte, înţelepciunea timpurilor din urmă. ♦ Rupert din Deutz (In Cantica Canticorum
Commentariorum Libri 3, CCCM 26, 57-59) se îndepărtează în mod semnificativ de aceste
interpretări, văzând în pasaj o referire alegorică la relaţia dintre Fecioara Maria şi Iisus, fiul ei.
Interpretarea sa porneşte de la capitolul 2 din Evanghelia după Ioan, versetul 4, unde Iisus îşi întreabă
mama: Ce am a face eu cu tine? Din cauza misiunii pe care Iisus Hristos o avea de îndeplinit, El şi-ar fi
neglijat mama. Mai mult, Hristos i-a numit pe cei care fac voia lui Dumnezeu fraţi, surori şi mame (cf.
Matei 12, 47-50)”[1]. Am redat această interpretare, cu iz protestant, fără a socoti a fi aici locul unui
răspuns. Oricum, putem presupune că, în timpul activităţii Sale pământeşti, apropierea dintre Hristos şi
74
Maica Sa a fost una diminuată, faţă de cea care va urma Înălţării Domnului şi, desigur, Adormirii
Maicii Domnului.
Eu noaptea-n patul meu l-am căutat; La Ioan Alexandru: În culcuşul meu în ceasurile nopţii l-am

căutat: „Baleilot – pluralul, fiind vorba de noaptea împărţită în ceasuri, ca în Evul Mediu. Egiptenii
numeau ziua de dimineaţă până dimineaţă; mesopotamienii – de seara până seara şi o zi era împărţită
în 12 beru de câte două ore fiecare. Fiecare beruavea 30 de unităţi de câte patru minute. Noaptea şi
ziua erau împărţite în şase străji de câte doi beru fiecare, adică patru ore. În Izrail, mult timp ziua era
socotită ca începând de dimineaţă ca în Egipt; noaptea era împărţită în trei străji de câte patru ore
fiecare. Folosirea pluralului pentru numirea unui întreg împărţit este frecventă în ebraică. Aceste […]
versuri descriu visul miresei. Ceea ce ea visează nu putea fi o realitate în Izrail, unde legea interzicea
fetelor ieşirea din casa părinţilor noaptea şi aducerea în casa lor a celui iubit. Fata visează dorinţa
inimii ei”[2]. Dar textul Cântării, ca de fiecare dată, depăşeşte înţelesul său imediat: „În Cântarea
Cântărilor se spune: Pe patul meu am căutat pe Cel pe Care L-a iubit sufletul meu. Pe ce vreme? Pe
patul meu, noaptea, L-am căutat pe Cel pe Care L-a iubit sufletul meu – Maria, spune Scriptura, a venit
pe când era încă întuneric (Ioan 20, 1). Pe patul meu L-am căutat, noaptea; L-am căutat şi nu L-am
găsit. În Evanghelii Maria spune: Au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus (Ioan 20, 13).Dar
îngerii care erau de faţă atunci au îndepărtat neştiinţa ei şi i-au spus: Pentru ce căutaţi pe Cel viu cu cei
morţi? (Luca 24, 5). Nu numai că a înviat, dar a înviat odată cu El şi pe morţi. Maria n-avea de unde şti
asta şi de asta Cântarea Cântărilor spunea în numele ei către îngeri: N-aţi văzut cumva pe Cel pe Care
L-a iubit sufletul meu? Puţin m-am depărtat de ei – adică de cei doi îngeri – şi L-am găsit pe Cel pe
Care L-a iubit sufletul meu; L-am cuprins şi nu I-am dat drumul”[3].
2: Scula-mă-voi să dau ocol cetăţii;
prin târguri şi pe străzi voi căuta
pe cel iubit al sufletului meu;
l-am căutat şi nu am dat de el
şi l-am strigat şi nu m-a auzit.
„Pentru Grigore al Elvirei (In Canticum Canticorum 5.5-14), cetatea înseamnă Legea

mozaică. Piaţa reprezintă Pentateuhul, cele cinci cărţi ale lui Moise, în care sunt cuprinse toate legile
lui Dumnezeu. Străzile se referă la cărţile profetice prin care sunt arătate adevăratele căi ale purtării
drepte, conducând la Dumnezeu. Aşadar, Biserica trebuie să-L caute pe Dumnezeu
prin străzile Scripturilor divine. ♦ Mama lui Iisus Hristos L-a căutat, urmându-L prin oraşele unde
75
Acesta proclama vestea bună a Împărăţiei lui Dumnezeu (Rupert din Deutz, In Cantica Canticorum
Commentariorum Libri3)”[4].
„Iarăşi învăţăm în acest text din Cântarea Cântărilor dogme mari şi înalte. […] Firea celor ce
sunt s-a împărţit după orânduirea de sus în două. O parte este supusă simţurilor şi materială, iar alta
cunoscută cu mintea (inteligibilă) şi nematerială. Supusă simţurilor o numim pe cea pe care o
cuprindem prin simţire, iar cunoscută cu mintea, pe cea care e mai presus de cunoaşterea prin simţuri.
De aceea cea inteligibilă este infinită şi nehotărnicită; iar cealaltă e cuprinsă în nişte margini. Căci
toată materia fiind cuprinsă în cantitate şi calitate, dă cunoaşterii ei un volum, o înfăţişare, o suprafaţă
şi un chip, iar drept margine cele ce sunt privite în jurul ei, încât cel ce cercetează materia nu mai poate
primi în imaginaţie nimic în afară de acestea. Dar firea inteligibilă şi nematerială fiind liberă de o astfel
de circumscriere, scapă de hotar, nefiind mărginită de nimic. Firea inteligibilă fiind împărţită, la rândul
ei, una este necreată şi făcătoare a celor ce sunt; ea fiind pururi ceea ce este şi totdeauna fiind la fel, e
mai presus de orice adaos şi micşorare, nefiind primitoare de bunătăţi. Iar cealaltă fiind adusă la
existenţă prin creaţiune, neîncetat priveşte la cauza primă şi se păstrează pururi în bine prin participare
la Cel ce o cuprinde şi se creează totdeauna prin sporirea în bunătate, preschimbându-se spre mai bine.
Astfel nici în aceasta nu se contemplă vreo margine şi creşterea ei în bine nu e circumscrisă de vreun
hotar. Ci totdeauna binele prezent, oricât ar părea că e de mare şi de desăvârşit, e început al unuia mai
presus de el şi mai mare. Astfel se adevereşte şi în aceasta cuvântul apostolesc că prin întinderea spre
cele din faţă, intrăm în uitarea celor dinainte. Căci ceea ce e găsit necontenit ca un bine mai mare şi
mai înalt, atrăgând spre sine dorirea celor ce se împărtăşesc, nu le îngăduie să privească spre cele
trecute, alungând, prin gustarea din cele mai bune, amintirea celor mai de jos”[5].
Prin pat se arată comuniunea sufletului-mireasă cu Mirele-Hristos. Hristos odihneşte în sufletul

celui ce-L caută plin de iubire, iar acesta odihneşte în Hristos: „Căci după ce m-am învrednicit de cele
desăvârşite, odihnindu-mă în înţelegerea celor cunoscute, ca pe un pat, am ajuns în lăuntrul celor
nevăzute, părăsind simţurile. Dar, înconjurată de noaptea dumnezeiască, căutând pe Cel ascuns în
negură, am simţit iubirea faţă de Cel dorit, totuşi Cel iubit a scăpat cuprinderii cugetărilor mele. Căci
L-am căutat pe patul meu, nopţile, ca să cunosc care e fiinţa Lui, de unde începe şi unde sfârşeşte şi în
ce îşi are esenţa. Dar nu L-am aflat. L-am chemat pe nume, pe cât îmi era cu putinţă să găsesc un nume
pentru Cel nenumit. Dar nu există vreunul care să atingă cu înţelesul lui pe Cel căutat. Atunci am
cunoscut că măreţia slavei sfinţeniei Lui nu are margine. Fiindcă, deci, Scriptura priveşte sufletul ca
pe o mireasă, iar Cel iubit de el din toată inima, din tot sufletul şi din toată puterea, se numeşte Mire, e
firesc ca ajungând, cum crede, la vârful celor nădăjduite, şi socotind că s-a unit cu Cel dorit, să
numească împărtăşirea mai desăvârşită de Cel bun pat, iar timpul întunericului noapte. Iar numele
76
de noapte înseamnă contemplarea celor nevăzute. Iar ajungând în întunericul acesta, află că e aşa de
departe de a fi urcat la desăvârşire, cum sunt cei ce n-au atins nici măcar începutul”[6].
Când sufletul se adună în sine din împrăştiere, şi aceasta o dobândeşte mai cu seamă în
rugăciune, rugăciunea îi e sporită de rugăciunea duhurilor netrupeşti, dacă rugăciunea sa e o deschidere
către absolutul divin: „Scula-mă-voi prin rugăciune mai stăruitoare […], poate Îl voi afla pe Cel ce este
în toate cele de aici şi afară de toate, şi mă voi sătura când mi se va arăta slava Lui”[7]. „De aceea se
scoală iarăşi şi înconjoară cu mintea firea inteligibilă şi mai presus de lume, pe care o numeşte cetate,
în care sunt Începătoriile, Domniile, Tronurile aşezate pe seama Stăpâniilor şi adunarea celor cereşti,
pe care o numeşte târg, şi mulţimea necuprinsă de număr, pe care o indică cu numele de piaţă, că doar
va afla în ele pe Cel dorit”[8].
3: Au dat de mine paznicii de noapte
acei ce dau târcoale prin cetate.
– Nu l-aţi văzut cumva,
voi, pe iubitul sufletului meu?
„Pentru Grigore al Elvirei (In Canticum Canticorum 5.5-14), cei care păzesc cetatea îi reprezintă
pe farisei, conducătorii iudeilor, păzitorii Legii mozaice. ♦ Rupert din Deutz vede în păzitorii cetăţii pe
discipolii lui Iisus care trebuiau să păzească cetatea adevăratului Ierusalim (cf. Isaia 62, 6). Aceştia au
găsit-o pe mama lui Iisus şi i-au transmis vestea învierii Lui”[9].
4: Doar ce-am trecut de ei
şi pe iubitul sufletului meu
mi l-am aflat
şi l-am ţinut
şi nu l-am mai lăsat
pân-ce l-am dus în casa maicii mele,
în vatra celei ce m-a zămislit.
„Vasile Voiculescu va exclama, la rândul său, în încleştarea unei experienţe mistice: O-ho, Te-
am prins, Doamne, nu mai scapi, / Te ţin prizonier… (Prizonierul)”[10].
77
„Pentru Grigore al Elvirei (In Canticum Canticorum 5.5-14), aici vorbeşte Biserica. Mama
Bisericii, în a cărei casă şi cameră trebuie să intrăm, este Ierusalimul ceresc (cf. Galateni 4, 26), care L-
a trimis pe Hristos pe pământ. Prin credinţa în Hristos, Dumnezeu intră în camera inimii omului.
Condiţia intrării în Ierusalim: a-L avea pe Hristos în inimă şi a fi unit cu El printr-o dragoste care nu
poate fi ruptă. ♦ Dragostea Fecioarei Maria pentru Fiul ei, în înţelegerea lui Rupert din Deutz (In
Cantica Canticorum Commentariorum Libri 3), constituie un exemplu pentru toate sufletele care-L
caută pe Hristos. Îl căutăm pe pat, când în neînsemnata odihnă pe care această viaţă ne-o permite
suspinăm după Mântuitorul nostru. Îl căutăm în noapte, deoarece, în ciuda faptului că mintea noastră
rămâne trează, ochiul nostru e orbit. A înconjura cetatea înseamnă a ne îndrepta spre Biserica celor
aleşi. Cei care păzesc cetatea sunt Părinţii Bisericii, care veghează asupra acesteia şi ne dau învăţătură
prin scrierile lor. Mântuitorul nostru, deşi a fost om printre oameni, a depăşit condiţia umană în
virtutea divinităţii Sale. Superioritatea Mântuitorului asupra condiţiei umane este ceea ce înţelegem
după ce trecem de păzitori, după ce înţelegem că El este mai presus decât profeţii şi apostolii”[11].
Casa maicii mele; la Ioan Alexandru: chilia celei ce m-a născut: „Heder (= cămară; chilie), cel
mai intim ungher al casei. Unii cercetători moderni au socotit această poezie mitologică, fiind un
cântec cultual vechi despre Iştar care îşi caută soţul Marduk, dispărut – să-l aducă în cămara ei.
Cercetările mai noi s-au depărtat de această interpretare. Poezia este o mică bijuterie perfect alcătuită,
ce se rostea în timpul celor opt zile ale sărbătorii nunţii, fiind expresia dorinţei miresei de-a deveni
mamă, care însemna desăvârşirea femeii în Izrail”[12].
Şi l-am ţinut şi nu l-am mai lăsat: „Să fugim de amăgirea vieţii şi de crezuta ei bucurie, şi să
alergăm numai la Mântuitorul sufletelor, Hristos. Pe Acesta să ne grăbim să-L găsim întrucât e de faţă
pretutindeni şi, găsindu-L, să-L ţinem, căzând la picioarele Lui şi îmbrăţişându-le cu căldura
sufletului”[13].
„Deci a înconjurat cercetând tot soborul îngeresc şi, fiindcă nu a văzut pe Cel căutat în bunurile
aflate, a socotit întru sine: oare nu cumva poate fi cuprins de ei Cel iubit de mine? Şi cum aceia tăceau
la această întrebare, prin tăcere arătând că şi pentru ei Cel căutat e necuprins, şi cum ea străbătuse cu
străduinţa cugetării toată acea cetate mai presus de lume şi nu văzuse în cele inteligibile şi netrupeşti
pe Cel pe care Îl dorea, părăsind tot ce aflase, a cunoscut pe Cel căutat astfel: că e cunoscut numai în a
nu fi înţeles ce este şi că toată însuşirea înţeleasă a Lui devine piedică în aflarea Lui pentru cei ce-L
caută. De aceea zice: puţin după ce am trecut de ei, lăsând toată creaţiunea şi trecând dincolo de tot ce
se cugetă în creaţiune şi părăsind toată calea înţelegerii am aflat prin credinţă pe Cel dorit. Şi nu voi
mai lăsa din legătura credinţei pe Cel aflat, până nu va fi în lăuntrul cămării mele. Iar cămara este,
desigur, inima care se va face primitoare a sălăşluirii dumnezeieşti, atunci când va reveni la starea
78
aceea în care a fost la început, când a fost plăsmuită de cea care a zămislit-o. Şi, desigur, de va înţelege
cineva, prin maică, prima cauză a alcătuirii ei, nu va greşi”[14].
5: – Fiice ale Ierusalimului, vă conjur
pe-a ţarinii putere şi tărie
pân-ce ea însăşi va voi!…
Cuvântul către fiicele Ierusalimului e un îndemn, întărit de jurământ, ca să sporească în iubirea

faţă de Mire, pentru ca voia Lui să se împlinească, adică toţi oamenii să vină la mântuire şi la
cunoştinţa Adevărului: „După acestea, mirată de iubirea Lui de oameni, se adresează iarăşi fiicelor
Ierusalimului pe care, în comparaţie cu frumuseţea miresei, asemănată cu crinul, le numise mai înainte
mărăcini şi, prin jurarea lor pe puterile din lume, le stârneşte spre aceeaşi măsură a dragostei, ca voia
Mirelui să fie lucrătoare şi asupra lor”[15].
6: – Cine-i acel ce din pustiu se-nalţă
ca o coloană fumegândă,
amestec viu de smirnă şi tămâie
din arta făcătorilor de mir?
Cine-i acel? – (mi zot – ebr.): „înţeles neutru, după unii feminin: cine este aceasta, referindu-se la
mireasa care e adusă în casa mirelui. Această nouă poezie care încheie acest capitol descrie în versuri
pline de toată mireasma vechiului Orient procesiunea nunţii, aducerea miresei însoţită de prietenii
mirelui în casa mamei acestuia. Poezia începe cu o întrebare greu de descifrat. Aceasta sau acesta ce se
ridică din pustie ca nişte columne de fum. Poate fi el, mirele, sau ea, mireasa. Ca în alte cazuri, poezia
poate primi prin neutru ambele semnificaţii. Şi mirele şi mireasa apar din pustie. Interpreţii au văzut
aici o simbolică descriere a intrării triburilor iudaice din pustie în Canaan, alţii – aducerea miresei lui
Solomon (o prinţesă egipteană) pe Sion. Cercetările din ultima vreme văd aici ecoul poeziei egiptene
care descrie alaiul anual de la Theba a comemorării morţilor din valea pustiei, numită: frumoasa
sărbătoare Opet, când zeul Amon din Karnak vizita în templul din Luxor pe zeiţa Mut […]. Oricum,
poetul de la curtea lui Solomon[16] ştia de aceste procesiuni ale împăcării şi înfrăţirii celor morţi cu
cei vii din vechiul Egipt, practicate milenii de-a rândul”[17].
79
Din pustie (min hamidbar – ebr.): „unii au tradus: din depărtare, din loc străin, iar alegoric: dintre
morţi, cine-i cel ce se ridică din mormânt, văzând aici o prefigurare mesianică. Septuaginta: apo tis
erimu – din pustie”[18].
Coloana de fum (timrot aşan – ebr.): „apare şi în Ioil 3,3. Este vorba de fumul ce iese din stâlpii
de răşină ce ard prelungind tulpinele acestora, aşa cum flacăra lumânării de ceară e una cu trupul
subţire al acesteia”[19].
Amestec viu de smirnă şi tămâie / din arta făcătorilor de mir: „Cum se alcătuiesc miresmele
aromate avem un întreg capitol în Ieşirea 30, mai ales versetele 34-38. Iar despre norul de fum de
smirnă şi tămâie vorbeşte Leviticul 16, 12-13 şi Iezechiel 8, 11”[20].
„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio) pustia reprezintă natura umană. Mireasa este

asemănată cu o coloană de fum de tămâie deoarece, după cum spune Scriptura (cf. Romani 12, 1; Evrei
13, 15), ea trebuie să I se înfăţişeze lui Dumnezeu ca o jertfă. Smirna şi tămâia au semnificaţii aparte.
Ele se referă, prima la umanitatea lui Hristos, smirna fiind folosită ca parfum pentru morţi, a doua la
divinitatea Lui. Aşadar, compararea Miresei cu smirna şi tămâia arată că ea îşi mărturiseşte credinţa în
moartea Mirelui şi, totodată, în veşnicia Lui. ♦ Ambrozie (De Isaac 5.44-46) consideră că sufletul
omului se ridică din pustiul păcatelor asemenea fumului de tămâie care reprezintă rugăciunile pioase
ale sfinţilor (cf. Apocalipsa 8, 4). De asemenea, smirna şi tămâia se referă la faptul că sufletul a murit
faţă de păcat şi trăieşte pentru Dumnezeu. ♦ Apponius In Cantica Canticorum Expositio 5.25-26,
CCSL 19, 126-127) vede în acest verset imaginea Bisericii dintre păgâni, care se ridică la cunoaşterea
lui Mesia şi reprezintă un motiv de mirare pentru poporul lui Israel. Locul unde numele lui Hristos nu
a fost pronunţat este o pustie. Asemenea lui Israel, ieşit din Egipt prin pustie, în văzul popoarelor, tot
aşa poporul lui Israel a privit la Biserica dintre neamuri, ieşind din Egiptul spiritual, urcând spre
muntele cunoaşterii lui Dumnezeu, munte care este Hristos. Miresmele sunt faptele bune unite într-o
coloană de fum aromată”[21].
Câtă vreme sufletul deţine doar unele dintre virtuţi, există posibilitatea deosebirii lor. Pe măsură,
însă, ce a dobândit toate virtuţile şi a sporit în ele, acestea se unesc într-o singură bună mireasmă, într-
un întreg al desăvârşirii personale: „Deci faptul că ea suie din pustiu e o mărturisire că ea urcă cu luare
aminte şi înfrânare la atâta şi la astfel de înălţime, încât se minunează şi prietenii Mirelui, care
tălmăcesc, prin multe pilde, frumuseţea ei, întrucât nu putea fi cuprinsă toată în una singură. Minunile
din ea sunt asemănate cu o coloană prin care s-ar arăta multele şi deosebitele feluri de virtuţi. Apoi se
întrebuinţează ca icoană a frumuseţii ei fumul mirodeniilor. Şi nici aceasta simplu, ci amestecat din
smirnă şi tămâie. Deci cel ce vrea să se închine slujirii lui Dumnezeu va fi tămâie dăruită lui
80
Dumnezeu, dacă s-a făcut mai înainte smirnă, adică dacă şi-a omorât mădularele lui de pe pământ,
îngropându-se împreună cu Cel ce a primit moartea noastră”[22].
7: La lectica lui Solomon priviţi:
În jurul său merg şaizeci de viteji,
cei mai viteji din Israel,
„Peisajul pastoral face loc unei procesiuni regale, a lui Solomon, înconjurat de bogăţie şi slavă,
asemenea lui Dumnezeu care i Se arată inimii curate în toată splendoarea Sa. Lectica era, în antichitate,
un fel de pat sau scaun (tron) purtat, pe două bârne, de mai mulţi oameni. În viziunea biblică,
Dumnezeu este Cel ce Se odihneşte (şade) pe heruvimi”[23]. „Pentru Theodoret al Cyrului
(Interpretatio), regele Solomon îl reprezintă pe Hristos. După cum Solomon a fost un om al păcii, tot
aşa Hristos este pacea noastră. Lectica lui Solomon, adică a Mirelui, simbolizează Cuvântul lui
Dumnezeu unit cu Mireasa, dând naştere roadelor spirituale. Cei şaizeci de viteji reprezintă sfinţii
Vechiului Legământ. ♦ „Ambrozie (De Isaac 5.44-46) interpretează lectica lui Solomon ca fiind
Hristos Însuşi, patul sfinţilor, locul lor de odihnă. ♦ Pentru Rupert din Deutz (Commentariorum
Libri 2), lectica lui Solomon este sânul Fecioarei Maria, în care a luat fiinţă, ca om, Hristos. ♦ Alţi
comentatori au interpretat patul ca fiind Biserica în care sfinţii se bucură de Principele Păcii. Cei
şaizeci de viteji sunt Părinţii apărători ai Bisericii prin predicile lor căutând fericirea cerească prin
contemplaţie. Numărul lor e compus din şase, semnificând cele şase zile în care Dumnezeu a creat
lumea, şi zece, reprezentând plata dată lucrătorilor credincioşi din vie, adică un dinar (denarius).
Pentru unii, lectica reprezintă fie Crucea, fie rugăciunea, fie mormântul în jurul căruia evreii au postat
gărzi, fie odihna veşnică a credinciosului în cer (Pope, p. 434)”[24].
Dacă iubirea de frumuseţea trupească moleşeşte (sau chiar paralizează) voinţa, iubirea după
frumuseţea spirituală a lui Dumnezeu ţine mintea trează şi voinţa capabilă să alunge orice ispită, ivită
din întunericul patimilor: „E firesc ca dragostea de Dumnezeu să se nască din cele contrare poftei
trupeşti, încât dacă aceasta e însoţită de moleşeală şi de revărsare moleşitoare, care slăbănogeşte, apoi
semnul dragostei de Dumnezeu e bărbăţia înfricoşătoare şi neînfricată. Căci, numai când mânia
bărbătească înspăimântă şi pune pe fugă gândul plăcerii, apare frumuseţea curată a sufletului,
neîntinată de nici o patimă a poftei trupeşti. Deci în chip neapărat patul de nuntă al Împăratului e
înconjurat de ostaşi înarmaţi, a căror pricepere în război şi în ţinerea săbiei pregătite în jurul coapsei
pricinuieşte spaimă şi înfricoşare gândurilor întunecate care, în noapte şi pe întuneric, pândesc să
săgeteze pe cei drepţi la inimă”[25]. Coapsele pot închipui locul în care se stârnesc ispitele trupeşti.
Încingerea săbiei pe coapse e pavăza cuvântului dumnezeiesc împotriva ispitelor. Cuvântul lui
81
Dumnezeu taie ispita, o face neputincioasă (dar nu o anulează!): „Că armătura celor ce înconjoară
patul nimiceşte plăcerile murdare se face vădit prin descrierea Scripturii. Căci cu adevărat e propriu
celor ce ştiu cum să lupte cu trupul şi cu sângele să aibă sabia legată la coapsă. Şi, desigur, cel familiar
cu înţelesurile şi ghiciturile Scripturii află din pomenirea coapsei înţelesul ei şi că sabia este cuvântul.
Deci cel ce a încins arma înfricoşătoare, adică sabia neprihănirii, acela este îndrăgit de patul
nestricăcios”[26].
8: toţi purtători de săbii
şi iscusiţi în lupte,
cu sabia la coapsă fiecare
temându-se de ce-ar aduce noaptea.
„Interpreţii creştini au privit, în general, sabia ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Grigore cel Mare
a evidenţiat diferenţa dintre a avea sabia şi a purta o sabie. Cel care nu trăieşte în conformitate cu
Cuvântul lui Dumnezeu nu poartă această sabie, ci doar o are, cunoaşte Cuvântul, fără a fi pregătit de
bătălie, gata să reziste ispitelor (Pope, p. 440)”[27].
9: O lectică regală şi-a făcut
el, Solomon, din cedrul de Liban,
Pentru lectică SEP 4 a tradus cu palanchin: „Theodoret al Cyrului (Interpretatio) crede

că palanchinul îi reprezintă pe sfinţii apostoli care au vestit numele lui Hristos popoarelor şi
împăraţilor. Urmând comparaţia poporului cu Libanul, este de înţeles de ce apostolii, descendenţi ai lui
Israel, sunt asemănaţi cu lemnul de cedru din Liban. ♦ Alţi exegeţi creştini, urmând interpretarea
învăţaţilor evrei, care vedeau în acest verset o referire la Templu, au aplicat aceste cuvinte Bisericii.
Lemnul de Liban a fost explicat ca reprezentând sfinţenia, adevărul şi perseverenţa sfinţilor. De
asemenea, palanchinul a fost înţeles ca imagine a Fecioarei Maria, locul regal al Mântuitorului, curată
în trup şi în suflet (Pope, p. 443)”[28].
10: cu stâlpii de argint
şi cu spătarul tot de aur
şi cu scăriţă de porfiră,
cu-alesături ţesute din iubire,
82
a fetelor Ierusalimului.
„Stâlpii sunt tot imagini ale apostolilor pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio) care ne trimite
la Galateni 2, 9, unde Petru, Iacob şi Ioan sunt numiţi stâlpi ai Bisericii. Spătarul simbolizează
predicarea Evangheliei în care se găseşte Cuvântul divin. În lumina textului din Psalmi 18, 9-10,
pietricelele mozaicului reprezintă poruncile lui Dumnezeu. Totodată, Împărăţia lui Dumnezeu este
comparată cu o comoară (cf. Matei 13, 45)”[29].
11: Voi, fete-ale Sionului,
ieşiţi ca să-l vedeţi pe Solomon,
pe regele purtând cununa
cu care maica lui l-a-ncununat
în ziua nunţii sale,
când inima din el s-a veselit!
„Îndemnul ieşiţi înseamnă, pentru Ambrozie (De Isaac 5.44-46), o chemare la a părăsi grijile,

gândurile, constrângerile trupeşti şi vanităţile lumeşti pentru dragostea pe care o oferă Regele păcii.
Darul de nuntă al lui Hristos este suferinţa şi sângele Său pentru binele nostru”[30].
După Sfântul Chiril al Ierusalimului[31], tronul din lemn este Crucea, stâlpii de argint – arginţii
vânzării; învelitoarea de purpură – purpura cu care a fost înveşmântat Mântuitorul de către soldaţi,
arătând astfel, chiar dacă nu aceasta o urmăreau, că El este Împăratul întregii zidiri. Aceste apropieri
pot fi făcute, deoarece Solomon, ca multe alte personaje vetero-testamentare, este tip al Mântuitorului
Hristos, adevăratul Împărat al Păcii. Corelat acest loc cu Matei 27, 27 ş. urm., putem spune că: „Ceea
ce fac ostaşii cu Iisus este simbolul unei demnităţi împărăteşti. Îşi bat joc de El, dar îngenunchiază
înaintea Lui. Mai nainte de a-L răstigni, ostaşii Îl îmbracă cu porfiră şi îi pun pe cap cunună. Ce
importanţă are dacă este cunună de spini? Orice împărat este proclamat de ostaşi. Trebuia ca şi Iisus să
fie încununat în chip simbolic de ostaşi. Pentru aceasta Scriptura spune în Cântarea Cântărilor: Ieşiţi şi
vedeţi, fiicele Ierusalimului, pe Împăratul Solomon cu cununa cu care l-a încununat mama lui[32]. Şi
cununa era o taină: era dezlegarea păcatelor şi anularea sentinţei de condamnare”[33]. Sau „patul
(tronul) înseamnă odihna celor ce se mântuiesc”[34]. „Precum aflăm acum, se poate face cineva, după
înţelepciunea lui Dumnezeu, şi pat al Lui, clădit nu numai din lemnele Libanului, ci şi din aur, argint,
porfiră, pietre, potrivit cu fiecare parte. Şi prin toate se face lucrătoare dragostea Lui. Dar nu toţi
primesc în ei lucrarea dragostei, ci numai cel ce se dovedeşte prin viaţă fiică a Ierusalimului de sus, cel
83
liber”[35]. În dogme, Hristos Şi-a coborât capul (înţelegerea) la măsura înţelegerii noastre, prin
întrupare: „Prin stâlpii patului trebuie cugetaţi stâlpii Bisericii, al căror argint cu totul curat şi trecut
prin foc e Cuvântul. Porfira sunt cei ce s-au ridicat la înălţimea vieţuirii împărăteşti. Căci porfira este
semnul deosebit al împăraţilor. Iar căpătâiul pe care Îşi pleacă capul Cel ce a alcătuit patul este aurul
dogmelor curate. Iar cele nearătate şi ascunse ale patului se înfrumuseţează cu conştiinţa curată a
pietrelor preţioase, care înseamnă dragostea fetelor Ierusalimului”[36].
În ziua nunţii sale: „Baiom simhat libo – în ziua sărbătorii inimii lui – este o expresie fericită ce
numeşte ziua nunţii, moment crucial în viaţa omului ce intră din natură în rânduiala vieţii morale.
Astfel se încheie cel de-al treilea capitol al cărţii acesteia plină de frumuseţe şi perfecţiune cu fiecare
vers”[37]. Hristos va câştiga fecioara (Biserica) într-un mod comparabil cu dobândirea unei coroane ce
va da bucurie inimii Sale: „Ieşiţi, deci, zice mireasa către tinere, şi faceţi-vă fiice ale Sionului, ca de pe
acest loc de observaţie (căci aşa se tâlcuieşte Sionul) să puteţi privi vederea minunată: pe Mirele
purtător de cunună. Iar împletitorul acestei cununi este Iubirea, pe care fie că o va numi cineva maică,
fie iubire, nu va greşi. Căci, după cuvântul lui Ioan, Dumnezeu este iubire. Iar despre această cunună,
mireasa spune că El se veseleşte, bucurându-se de această podoabă de nuntă”[38].
[1] SEP 4/I, p. 606
[2] CCIA, p. 57
[4] SEP 4/I, p. 607
[5] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, VI
[9] SEP 4/I, p. 607
[10] BBVA, p. 876
[11] SEP 4/I, p. 608
[12] CCIA, p. 57
84
[13] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, 2
[16] Sau, mai degrabă, însuşi Solomon!
[17] CCIA, p. 58
[18] CCIA, p. 58
[19] CCIA, p. 58
[20] CCIA, p. 58
[21] SEP 4/I, p. 609
[23] BBVA, p. 876
[24] SEP 4/I, pp. 609-610
[27] SEP 4/I, p. 610
[28] SEP 4/I, p. 611
[29] SEP 4/I, p. 611
[30] SEP 4/I, pp. 611-612
[31] Catehezele, Omilie la slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, 11-12
[32] Biblia 1914 – citare aproximativă deoarece, ca în multe alte dăţi, s-a urmărit şi actualizarea
textului.
[33] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIII, 17
85
[37] CCIA, p. 59
CAPITOLUL 2
1: Eu, iată-mă în câmp: sunt floarea lui;
eu, iată-mă în văi: sunt crinul lor.
Eu, iată-mă în câmp: sunt floarea lui; eu, iată-mă în văi: sunt crinul lor: La Ioan Alexandru: Eu

sunt o narcisă din Şaron, un crin al văilor. „Fata vorbeşte cu modestie despre sine. Obiectul admiraţiei
ei este iubitul. În iubire omul descoperă că nu-şi este sieşi de ajuns, că celălalt este măsură şi frumuseţe
pentru măsura proprie. – O narcisă sau o floare a văilor, (adică) o oarecare îşi spune fata că
este”[1]. Însă crinul indică „buna mireasmă în sfinţenie”[2] a sufletului ce i-a urmat lui Hristos. Omul
e chemat să suie deasupra lumii căzute, prin restaurare; dar aceasta e posibilă numai într-o sinergie cu
Dumnezeu: „Acestea le spune mireasa despre sine, zicând: Eu, după ce a venit la patul nostru Mirele,
umbrit prin trup, Care Şi-a zidit Sieşi casa, acoperindu-mă cu cedri virtuţilor şi înfrumuseţând
86
acoperişul cu buna mireasmă a chiparoşilor, m-am ivit din câmpul firii ca o floare, deosebindu-mă de
celelalte flori prin frumuseţea culorii şi prin buna mireasmă, căci am odrăslit ca un crin din văi. Şi cu
adevărat, prin cele tâlcuite de noi înainte, s-a arătat cum a fost cultivat, în cuprinsul întins al firii,
sufletul. Căci auzind de câmp, înţelegem întinderea firii omeneşti, pentru destoinicia ei de a primi
multe şi nesfârşite înţelesuri, cuvinte şi învăţături. Deci, sufletul, lucrat în chipul amintit de Cel ce
cultivă firea noastră, răsare în câmpia firii noastre ca o floare bine mirositoare, strălucitoare şi
curată”[3]. Făcându-Se om, prin întrupare, Dumnezeu Fiul Se pogoară (Se smereşte), ca să înalţe
omenitatea la măsura dumnezeirii: „Din pricina mea, care eram în văi, a coborât şi El în văi şi, venind
acolo, devine un crin al văilor, în locul pomului vieţii, care a fost sădit în paradis de Dumnezeu,
devenind astfel floarea întregii câmpii, adică a întregii lumi, a întregului pământ”[4]. Lumea în stare de
cădere e închipuită prin locurile joase, prin văi, mai cu seamă în scrisul lui Origen. „Interpretarea lui
Nil al Ancyrei (Commentarium in Canticum Canticorum 1.39-41, SC[5] 403, 234-44) se apropie de
cea a lui Origen: câmpia reprezintă poporul Israel, netezit de învăţăturile Legii şi ale Profeţilor, iar
văile ilustrează neamurile. ♦ O poziţie diferită este adoptată de Philon al Carpasiei (Expositio in
Canticum Canticorum, PG 4060 BC), care consideră că Mireasa este cea care vorbeşte în primul
verset, Mirele răspunzându-i în următorul. Floarea câmpiei se referă la profeţii, pe când crinul
văilor reprezintă învăţăturile Evangheliilor”[6], pogorâte la noi, ca într-o vale.
2: – Precum e crinul între spini,
aşa-i iubita mea printre codane.
Precum e crinul între spini, aşa-i iubita mea între codane: „Iubitul reia asemănarea miresei cu
crinul, dar îl aşază între scaieţi şi, în acest fel, valoarea şi frumuseţea lui sunt puse în adevărata lor
lumină. În fabula lui Ioas (IV Regi 14, 9), scaiul este ultima dintre plante ca valoare. În Iov 31,40,
scaiul este o buruiană. Iubita este singura floare între neflori. Iubirea o ridică întru
unicitate”[7]. „Pentru Augustin (Enarrationes in Psalmos 47, CCSL 38, 545) aceste versete (1-2) nu se
referă la Biserica aflată în mijlocul necredincioşilor [cum interpretează Origen[, ci la tensiunile din
interiorul Bisericii. Creştinii autentici sunt în opoziţie cu aceia care doar pe baza primirii sacramentelor
[Tainelor] se numesc creştini, dar practică o religie formală (cf. II Timotei 3, 5)”[8].
Sufletul dreptcredincios e crin desfătător: „Ţine de sufletul desăvârşit să fie lipsit de griji şi de
cel necredincios să se chinuiască cu ele. Căci despre sufletul desăvârşit s-a spus că este un crin în
mijlocul mărăcinilor. Aceasta îl arată vieţuind fără griji între cei apăsaţi de multe griji (cf. Matei
6,28)”[9]. „El o compară cu crinul din cauza purităţii, a aromei, a frăgezimii şi a veseliei ce iradiază
castitatea”[10].
87
3: – Precum e măru-n arborii pădurii,
aşa-i iubitul meu între feciori;
la umbra lui dorit-am şi-am şezut
şi roada lui mi-i dulce-n cerul gurii.
Precum e măru-n arborii pădurii aşa-i iubitul meu între feciori: „Fata reia în paralelă
asemănarea. Iubitul este asemenea mărului între copacii pădurii. (Despre) tapuah (măr) s-a socotit că-i
vorba de o localitate sau de un alt pom, citric. Însă în vechime mărul era mult mai mult cultivat în
Palestina decât mai apoi sau astăzi. Să se observe aici mai multa vorbire iubitoare a miresei”[11]. „Toţi
copacii sunt păduri neroditoare în asemănare cu Cuvântul lui Dumnezeu. Înaintea Lui totul e lipsit de
rod. Ce se poate numi roditor înaintea Lui? Nici măcar acei pomi care par încovoiaţi sub povara
roadelor”[12]. Puterea poftitoare a sufletului poate fi îndreptată nu doar către cele materiale şi
pieritoare, ci şi către cele (sau mai ales către cele) dumnezeieşti şi nepieritoare; astfel sufletul sporeşte
în asemănarea cu Dumnezeu. Nimic nu e rău în firea noastră sau contrar voinţei divine, dar noi putem
întrebuinţa spre rău puterile noastre sufleteşti: „Pădure numeşte de obicei Sfânta Scriptură viaţa
materială a oamenilor, înnegrită de felurite chipuri ale patimilor, în care sunt cuibărite şi se ascund
fiarele nimicitoare, a căror fire, rămânând nelucrătoare în lumină şi în soare, are putere prin întuneric
[…]. De aceea vede sufletul curăţit pe Mirele făcut măr între lemnele pădurii, ca lipind de sine toate
ramurile sălbatice ale pădurii, să le facă să producă un rod asemănător […]; (Prin) cei asemănaţi cu
lemnele pădurii n-am înţeles că sunt arătaţi prietenii Mirelui, ci duşmanii Lui, dar pe care, cu toate că
sunt fii ai întunericului şi copii ai mâniei, îi preschimbă, prin împărtăşirea cu rodul Său, în fii ai luminii
şi în fii ai zilei. Iar rodul dulce e fără îndoială învăţătura, căci simţurile sufletului se îndulcesc cu
adevărat de cuvânt, când umbra mărului ne desparte de arşiţa ispitelor”[13].
La umbra lui dorit-am şi-am şezut: „Este exprimat aici gândul că mirele este ocrotitorul miresei,
în umbra lui ea îşi află odihna şi împlinirea”[14].
4: Duceţi-mă-ntr-a vinului cămară
şi dragoste îngrămădiţi deasupră-mi!
Duceţi-mă-ntr-a vinului cămară: „Literal: Duceţi-mă în casa vinului, aceasta fiind o metaforă

pentru iatacul intim al regelui. În cazul de faţă, vinul e simbol al beţiei divine”[15]. „Beit haiain (=
casa vinului). Mai apare în Ieremia 16, 8; Ecclesiast 7, 2 şi Cartea Esterei 7, 8. După Dalman, este o
cameră de cinste în casa din faţă. Poate fi şi o colibă anume ridicată, un cort verde, cu prilejul nunţii, în
casa mirelui”[16]. „Theodoret al Cyrului (Interpretatio, PG 81, 90 AD) consideră că expresia casa
88
vinului se referă la teascurile divine. Pornind de la Psalmul 84, 1, el consideră că Bisericile lui
Dumnezeu sunt teascuri de vin de unde izvorăşte vinul spiritual, care oferă împlinire sufletelor
credincioşilor (cf. Psalmi 36,8). ♦ Nil al Ancyrei (Commentarium in Canticum Canticorum 45)
înţelege prin vin Cuvântul lui Dumnezeu, prin urmare casa vinului este Tatăl”[17].
Mireasa „cere să fie adusă în însăşi casa vinului, să vadă ciorchinii striviţi în teascuri şi viţa din
care cresc ciorchinii şi pe Cultivatorul viţei adevărate”[18].
Şi dragoste îngrămădiţi deasupră-mi: La Ioan Alexandru: El m-a condus în casa vinului / Şi

steagul ei deasupra mea este iubire. Steagul, „deghel, este un cuvânt rar aici; mai apare numai o dată în
text, ca semn de câmp, steguleţ. La Qumran, în sulul despre război (IQMV 3), acest cuvânt mai apare
cu înţeles militar. Cuvântul aici folosit poate fi o indicaţie că mirele ar fi un luptător. Este însă o
presupunere. În poezia veche arabă apare steagul atârnat – gaya – ca semn că acolo-i un loc al vinului.
De fapt, această casă a vinului este casa mirelui, este casa iubirii, şi n-are nimic comun cu o casă unde
se vinde vin”[19]. Dragoste; iubire: „Ahabah (= iubire), nearticulat, ca un nume propriu. Iubirea aici ca
şi în celelalte texte din literatura veche înseamnă iubirea legiuită în căsătorie. Aşa cum frumoasă este
femeia care naşte prunci şi-i demnă de iubire, tot aşa întâlnirea între doi tineri nu poate fi vorbită de
bine şi luată în cuvânt decât legiuită fiind. Economia cuvântului celor vechi apare şi aici limpede. Ei
nu vorbeau decât despre cele care întăresc şi cresc moral şi spiritual peste veacuri. Apoi nunta era atât
de adânc preţuită şi sărbătorită că se vorbea despre toate momentele ei ca despre un ritual. Abia prin
nuntă omul intra în rânduiala unui popor, i se încredinţau vrednicii şi taine ale patriei şi părinţilor.
Pilduitoare este nunta lui Iacob, căruia în drum spre mireasă i se revelează tradiţia părinţilor săi, iar în
ceasul când casa lui e plină de prunci, pe umerii lui se pun toate nădăjduirile şi bucuriile poporului său.
Acest ceas al nunţii, aducerea miresei în casa vinului, înscrierea ei în seminţia viţei, cum se va spune
mai târziu, este cel mai sărbătoresc al lumii vechi semite”[20]. Mireasa spune aici: „Puneţi, deci, peste
mine iubirea, ca să dau lui Dumnezeu cât se cuvine, iar faţă de fiecare din ceilalţi să nu mă abat de la
măsura cuvenită”[21] pentru că „iubirea este izvorul focului. Cu cât ţâşneşte mai mult, cu atât îl arde
mai tare pe cel însetat. Iubirea este statornicia îngerilor; iubirea e înaintarea veacurilor”[22].
Credinciosul trebuie să fie permanent pregătit pentru primirea lui Hristos, „pentru ca sufletul vostru să
se umple de vinul bucuriei, de vinul Duhului Sfânt, şi astfel lăsaţi-L pe Mire, Cuvântul, Înţelepciunea
şi Adevărul să intre în casa voastră”[23].
5: Cu miruri întăriţi-mă, vă rog
şi arşiţa mi-o răcoriţi cu mere,
că de iubire sunt aprinsă.
89
La Ioan Alexandru: Întăriţi-mă cu turte de struguri / Împrospătaţi-mă cu mere / Căci eu sunt
bolnavă de iubire. „Aşişah(= turte de struguri) sau de strugurei sunt folosite în cult, (dar) sunt şi
simboluri ale iubirii. Septuaginta: en miris, în miruri”[24]. „Urmând traducerea latină, Beda
Venerabilul (Expositio in Canticum Canticorum, CCSL 119b, 215) vede în simbolul florilor
promisiunea virtuţilor, merele semnificând desăvârşirea acestora”[25].
Dumnezeu-Cuvântul întrupat e măr ce desfată, nu doar cu frumuseţea Chipului Său ori cu buna
Sa mireasmă, ci şi cu gustul Său, când ni Se dă ca mâncare: „Cel ce voieşte să fie sprijinit în miruri
caută să aibă tăria în virtuţi. Căci virtutea e mir, deoarece s-a despărţit de tot mirosul urât al păcatelor.
[…] Cel ce a odrăslit în pădurea firii noastre, purtat de iubirea de oameni, s-a făcut măr. Căci pe
amândouă acestea le putem vedea în fructul acesta din pricina asemănării culorii. Prin culoarea albă (a
miezului) se înfăţişează însuşirea trupului, iar roşeaţa care-l colorează pe deasupra mărturiseşte prin
înfăţişarea ei că e înrudită cu firea sângelui”[26].
Bolnavă de iubire: „Iubirea ca boală este un topos frecvent şi în vechea poezie

egipteană”[27]. „Ne lipim de cele pământeşti, de materie, de lume şi de slava ei; iubim lucrurile
văzute, suntem atenţi la preocupările trecătoare (ale) acestei lumi şi ne sunt dragi toate acelea pe care
ar trebui să le aruncăm departe de noi, să ne lepădăm de treburile trecătoare ale pământului şi de
gândurile stricate ale materiei şi ale pulberii, ca, prin dragoste, să ne lipim numai de Hristos şi să fim
răniţi de dragostea cerească numai pentru El şi, printr-o duhovnicească iubire, să fim atraşi numai de
El”[28]. „Ocupată întru totul cu cele dumnezeieşti şi sublime, gândirea (discursivă) a unui astfel de
suflet (ce a suit la înălţimea tainelor cereşti) se găseşte mereu arzând de o dragoste duhovnicească şi de
o dorinţă sublimă pentru înaltele frumuseţi ale slavei şi ale luminii Duhului Sfânt; această gândire este
rănită de o dragoste care nu se sfârşeşte faţă de Mirele ceresc şi – ca să zic aşa – o dragoste nepăsătoare
faţă de realităţile inferioare, căci ea de-acum înainte păstrează dorinţa stabilă către realităţile superioare
şi dumnezeieşti pe care cuvântul (omenesc) nu le poate spune şi care nu poate fi lămurită prin
gândire”[29]. Odată ce Cuvântul dumnezeiesc a pătruns în inimile credincioşilor, El întreţine neîncetat
în acestea un dor şi o sporire în iubire: „Cât de frumos şi de măreţ este să te îmbolnăveşti de iubire!
Numai că unul primeşte săgeţile iubirii trupeşti, pe când altul este bolnav de altă patimă pământească.
Cât despre tine, goleşte-ţi deşertăciunile trupului tău şi stai gata să primeşti loviturile săgeţii, ale săgeţii
prea frumoase, căci Dumnezeu este arcaşul”[30]. „Arată prin săgeată cuvântul care s-a înfipt adânc în
inimă. Iar arcaşul care a trimis săgeata este iubirea, iar iubirea am învăţat din Sfânta Scriptură că e
Dumnezeu, Care trimite săgeata Sa aleasă, pe Unul-Născut Fiul Său, în cei ce se mântuiesc. Iar aceasta
colorează vârful întreit al acului cu Duhul vieţii, iar acul e credinţa”[31]. „Pe cei ce Te văd pe Tine
prin oarecare înţelegere, îi răneşti cu săgeţile mai presus de fire şi de nesuportat ale dragostei Tale. De
aceea aleargă în urma Ta, cu o încordare puternică şi neostenită, sufletele celor cărora Te faci văzut,
90
Dumnezeule negrăit, şi încearcă în tot chipul să Te atragă în ele înseşi, biruite şi topite în chip minunat
de dorul Tău”[32]. „Fiindcă sufletul care a primit săgeata iubirii nu lasă mintea să se depărteze de
plăcerea negrăită şi dumnezeiască. Căci aşa cum mintea, atunci când se alipeşte de simţirea trupului,
simte lucrurile de faţă, tot aşa şi atunci când se uneşte în întregime cu Dumnezeu mintea ajunge la
desfătarea preafericitei veselii. Inima trupului moare[33] când e rănită de o suferinţă, dar gândirea
străpunsă de lancea dragostei dumnezeieşti (theion erotos) face să ţâşnească înţelesurile vieţii şi
luminii. Uneori, cufundând mintea în cunoaşterea lui Dumnezeu şi mijlocind prin necunoaştere unirea
cu el, iubirea face sufletul să iasă în extaz din toate cele ce sunt, şi în locul unui dialog dulce pune
înainte tăcere adâncă, şi slujeşte lui Dumnezeu prin dispoziţia afectivă revărsată spre El. Alteori însă,
introducând în contemplaţia celor ce sunt, atrage gândirea prin fericita scânteiere a înţelesurilor. Iar
alteori, cercetând variatele moduri ale virtuţilor şi făptuirile celor bune, le împarte ca pe nişte grâu
mădularelor trupului. Şi încă, îndulcind mintea cu meditările cuvintelor dumnezeieşti, o îndeamnă la
desfătarea din belşug de bucatele tuturor celor zise ca la împărtăşirea din tot pomul din rai (Facerea 2,
16) şi observă măreţia moştenirii celor inteligibile şi dumnezeieşti pusă deoparte pentru ea”[34].
„Ce este lucrul ascuns de toată fiinţa creată? Ce e lumina gândită cu mintea care nu e văzută de
nimeni? Şi care e bogăţia cea multă pe care nimeni din lume n-a putut-o găsi sau deţine cu totul? Căci
este insesizabilă pentru toţi, de neîncăput pentru lume, dar este şi foarte dorită şi poftită mai presus
decât toată lumea, întrucât Dumnezeu Care a alcătuit cele văzute e mai presus de ele, şi de aceea sunt
rănit de iubirea Lui, iar întrucât nu mi Se arată, gândul mi se topeşte, mintea şi inima mea ard în flăcări
şi suspin. Mă plimb şi ard căutând ici şi acolo şi nicăieri nu-L aflu pe Cel pe care-L îndrăgeşte sufletul
meu; mă uit adeseori de jur-împrejur să văd pe Cel dorit de mine şi El, ca Unul nevăzut, nu mi Se arată
deloc. Dar când încep să mă tângui deznădăjduind, atunci El, Care vede toate, mi Se arată şi Se uită la
mine. Şi sunt lovit de uimire minunându-mă de chipul frumos al frumuseţii Lui şi cum, deschizând
cerurile, Creatorul S-a plecat (Faptele Apostolilor 7, 56; Isaia 64, 1) şi mi-a arătat slava Lui negrăită şi
străină. Şi cine oare va ajunge mai aproape de El sau cum va fi purtat spre o înălţime nemăsurată?
Gândind eu acestea, El Însuşi se găseşte întru mine, fulgerând înăuntrul inimii mele ticăloase,
învăluindu-mă de jur-împrejur cu strălucirea Lui nemuritoare, făcând să scânteieze toate mădularele
mele cu razele Sale. Împletindu-se întreg cu mine, mă sărută întreg, Se dă întreg mie, nevrednicului, şi
mă satur de iubirea şi frumuseţea Lui, mă umplu de plăcerea şi îndulcirea dumnezeiască, mă
împărtăşesc de lumină, mă împărtăşesc şi de slavă, iar faţa mea străluceşte ca şi a Celui dorit de mine
(cf. Matei 17, 2) şi toate mădularele mele devin purtătoare de lumină. Ajung atunci mai frumos decât
cei frumoşi, mai bogat decât cei bogaţi, mai puternic decât cei puternici, mai mare decât împăraţii,
mult mai cinstit decât toate cele văzute, nu numaidecât pământul şi cele de pe pământ, dar şi decât
cerul şi toate din cer, avându-l pe Creatorul a toate”[35]. Atunci când eu (omul) am căzut, Tu,
91
Hristoase, „ai străbătut toate cele văzute şi ai coborât acolo unde zăceam eu. Strălucind de îndată, ai
alungat întunericul, m-ai trezit cu insuflarea Ta dumnezeiască, m-ai pus pe picioare prin poruncile
Tale, m-ai atras cu frumuseţea Ta, m-ai rănit cu iubirea Ta şi m-ai schimbat întreg. Am văzut faţa Ta şi
m-am temut, deşi mi Te-ai arătat blajin şi apropiat; dar frumuseţea Ta m-a făcut să-mi ies din mine
însumi în uimire, o Treime, Dumnezeul meu!”[36].
6: Cu stânga lui va sta sub capul meu
şi dreapta lui mă va cuprinde.
Cu stânga lui va sta sub capul meu şi dreapta lui mă va cuprinde: „Există şi o îmbrăţişare
duhovnicească. Această îmbrăţişare o simt mireasa şi Mirele. […] Cuvântul lui Dumnezeu are o mână
dreaptă şi una stângă. Înţelepciunea e multiplă, după varietatea înţelepciunii, dar e una singură în
fond”[37]. „Astfel, prin dreapta îi dăruieşte lungime de vieţuire şi ani de viaţă, iar prin stânga bogăţia
bunătăţilor veşnice şi slava lui Dumnezeu, de care nu se vor împărtăşi cei ce caută slava lumii”[38].
7: – Fete ale Ierusalimului, vă conjur
pe-a ţarinii putere şi tărie
pân-ce ea însăşi va voi!…
La Ioan Alexandru: Vă jur pe voi fiice ale Ierusalimului / Pe gazele ori pe ciutele câmpului / Nu
tulburaţi şi nu deşteptaţi/ Iubirea până când o să-i placă ei: „Jurământ sacru arhaic pe gazele şi ciute
care erau fecioarele zeiţei iubirii. În Izrail se preia se pare acest vechi înţeles. Aici invocarea lor este în
vederea ocrotirii iubirii, nu a iniţierii erotice”[39]. În alte locuri, însă, apare şi în versiunea Alexandru
jurământul pe ţarină. Reţinem, din traducerea sa, formularea: nu deşteptaţi Iubirea: „Sufletul care s-a
ridicat la atâta înălţime, descriindu-le sufletelor ucenice înaintarea spre desăvârşire, nu le dă prin
jurământ celor ce îl ascultă siguranţa celor dobândite de ele, ci le conduce, prin aceea că le jură, spre
viaţa întru virtute, ca să aibă dragoste neadormită şi trează până atunci, până ce va ajunge la capăt voia
Lui cea bună, iar aceasta e ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”[40]. „Cuvântul
lui Dumnezeu dormitează în necredincioşi şi în aceia care au nedumeriri în inimă, dar El e treaz în
sfinţi. El doarme în aceia care se clatină în furtuni, dar El se trezeşte la strigătul acelora care vor să fie
mântuiţi de Mirele trezit”[41].
8: – Un glas?! E glasul celui drag al meu!
El vine, iată-l, peste munţi sărind,

92
el peste dealuri saltă.
E glasul celui drag al meu: „Textual: e glasul frăţiorului meu. La Iudei, ca şi la Egipteni şi
Mesopotamieni, iubitul era numit şi frate sau frăţior, iubita se chema şi soră sau surioară, în semn de
curăţie, nevinovăţie, neprihană. Ecourile acestui vechi apelativ pot fi găsite, la noi, în scrisorile pe care
tânărul Gala Galaction i le trimitea viitoarei sale soţii”[42].
El vine, iată-l, peste munţi sărind. E o sporire şi în Revelaţia supranaturală, făcută întâi prin
prooroci, iar la plinirea vremii, prin Însuşi Fiul întrupat, Cel ce vine sărind peste munţi (Se pogoară
în vale, dar rămâne în opoziţie faţă de ea): „Poate prin cele spuse arată de mai înainte iconomia lui
Dumnezeu-Cuvântul, descoperită nouă prin Evanghelie, vestită mai înainte prin Prooroci şi dezvăluită
prin arătarea Fiului lui Dumnezeu în trup. Căci glasul dumnezeiesc e adeverit de fapte şi Cuvântul lui
Dumnezeu e urmat de venirea Lui”[43]. „Iată-L vine. Pe unde vine? Nici într-un caz nu pe văi, nici
pe locuri joase. Chiar de-ai fi munte, Cuvântul lui Dumnezeu saltă peste tine, iar dacă nu poţi fi munte
ci doar colină, mai puţin decât un munte, El va trece peste tine. […] Recunoaştem în mireasă inima
veselă şi desăvârşită, pentru că ea vede mai departe şi contemplă mai repede venirea Cuvântului”[44].
9: Iubitul meu e-asemenea căprioarei,
Un pui de cerb pe muntele Betel.
El stă acolo, iată-l,
în spatele despărţiturii noastre,
pândind pe la ferestre,
adulmecând prin gratii.
„Cerbul (aial) era simbolul iuţimii şi al frumuseţii (Facerea 42, 21; Pilde 5, 19), iar căprioara,
simbolul fragilităţii şi al delicateţei. Gazela face parte din aceeaşi familie (Cântarea Cântărilor 2, 9.17;
4, 15; 7, 4)”[45]. „Theodoret al Cyrului (Interpretatio, PG 81, 96C-100A) comentează versetul pornind
de la comparaţia Mirelui cu o căprioară/gazelă şi un cerb: căprioara şi-ar trage numele de la vederea
pătrunzătoare, iar cerbul se hrăneşte cu şerpi sau alte reptile[46]. Mirele este ca o căprioară datorită
vederii sale clare şi pătrunzătoare şi a precunoaşterii lucrurilor viitoare, dar poate fi asemănat şi cu un
pui de cerb în virtutea puterii sale de a distruge păcatele, asemănate şerpilor. În concluzie, după
Theodoret, textul ne vorbeşte despre zdrobirea idolilor de către Mirele Hristos, deoarece munţii şi
dealurile din versetul anterior n-ar fi altceva decât hotarele demonilor peste care Mirele trece
distrugându-le prin puterea înţelepciunii şi a miracolelor Sale. ♦ […] Ambrozie (De Isaac 4.32-37,
93
CSEL[47] 32.1.2, 661-664) consideră că acest verset descrie aspiraţia sufletului după Dumnezeu. Dacă
prin ferestre Ambrozie înţelege […] profeţii, […] zăbrelele se referă la lucrurile perceptibile ale acestei
lumi, care îl împiedică pe om să-L contemple pe Dumnezeu neîntrerupt”[48].
„Pentru că Dumnezeu S-a arătat în trup, Cel ce a venit în lume pentru surparea puterilor vrăjmaşe
Se aseamănă, pe de-o parte, cu căprioara, ca unul ce priveşte din ceruri peste pământ şi, pe de altă
(parte), cu puiul de cerb, ca unul ce calcă cu săriturile Lui munţii şi dealurile, adică pune sub picioare
şi surpă înălţimile viclene ale răutăţii dracilor”[49]. „Poate că, după teorie, Mântuitorul meu este o
gazelă şi un cerb după fapte. Care sunt isprăvile Lui? El ucide şerpii, El sugrumă puterile
vrăjmaşe”[50]. Exista, la cei vechi, credinţa că cerbul ucide şerpii; Hristos pustieşte puterile Iadului,
închipuite prin şarpe.
În spatele despărţiturii noastre: „Literal: în spatele peretelui nostru. Fie că e vorba de un cerc de
prieteni ai Iubitului, fie că peretele e făcut de suratele Iubitei, tânărul nu are un acces direct şi imediat
la aleasa inimii sale”[51].
Pândind pe la ferestre, adulmecând prin gratii: „Aşa cum atunci când cineva stă noaptea
înăuntrul unei case şi uşile ei sunt încuiate din toate părţile, dacă deschide o fereastră şi o fulgerare
strălucitoare îl luminează dintr-o dată de jur-împrejur, ochii săi nu suportă fulgerarea ei şi îndată se
asigură închizându-şi pleoapele şi retrăgându-se în el însuşi, tot aşa atunci când sufletul e încuiat în
cele simţite, dacă se apleacă în afară cu mintea cândva printr-o fereastră, e orbit de fulgerarea arvunei,
adică a Duhului Sfânt, nu suportă luminarea acestei lumini insuportabile, mintea îi este lovită de
primire şi atunci se retrage întreg în el însuşi fugind sub cele sensibile şi omeneşti ca într-o casă”[52].
„Cuvântul apropie firea omenească de Dumnezeu, urmând o cale continuă. Mai întâi o luminează prin
prooroci şi prin poruncile Legii. Astfel, prin ferestre înţelegem pe prooroci, care aduc lumina înăuntru,
iar prin îngrădituri, împletirea poruncilor Legii. Prin amândouă pătrunde strălucirea luminii adevărate
la cele dinăuntru. După acestea vine luminarea desăvârşită a luminii, când se arată lumina adevărată
celor ce şed în întuneric şi în umbră, prin unirea cu firea noastră. Mai întâi, deci, lucirile înţelesurilor
prooroceşti şi ale legii luminând sufletul prin ferestrele şi îngrăditurile minţii noastre nasc dorinţa de a
vedea Soarele în aer liber. Apoi, Cel dorit vine de fapt”[53].
10: Iubitul meu răspunde şi îmi zice:
– Ridică-te, iubita mea, şi vino,
frumoasa mea, tu, porumbiţa mea!
94
„Ambrozie (De Isaac 4.32-37) afirmă că îndemnul îi este adresat omului pentru a se desprinde de
plăcerile acestei lumi, de lucrurile perceptibile şi pământeşti care îi îngreunează sufletul (cf. Matei 11,
28). Chemarea Iubitului ceresc reprezintă un îndemn pentru iubita Sa pământească de a se ridica de la
nivelul celor tangibile spre cele spirituale”[54].
11: Că, iată, iarna a trecut
şi ploile s-au dus, au încetat
„Ambrozie (De Isaac 4.32-37) spune că expresia iarna a trecut se referă la venirea lui Hristos
care schimbă totul, aduce iertarea şi sfârşitul necazurilor”[55].
12: şi florile se-arată pe pământ
şi-i vremea de plivit
şi-auzi cum turtureaua gângureşte
jos, în livada noastră;
„Ambrozie (De Isaac 4.32-37) spune că acolo unde înainte erau spini acum sunt flori, unde era
pustiu acum se află o recoltă gata de strâns. Glasul turturelei înseamnă, pentru Ambrozie,
castitatea”[56].
13: smochinul odrăsleşte muguri vii,
dau viile în floare şi-n mireasmă;
ridică-te, iubita mea, şi vino,
frumoasa mea, tu, porumbiţa mea,
ridică-te şi vino!
14: Porumba mea, ascunsă-n cuta stâncii,
în taina unui zid cu-ntărituri,
arată-mi faţa ta
şi fă-mă glasul tău să ţi-l aud,
că dulce-i glasul tău
şi faţa ta-i frumoasă!

95
„Răstimpul iubirii este anotimpul primăverii, când totul este imaculat, proaspăt şi înmiresmat de
parfumul florilor”[57].„Versurile 10-14 alcătuiesc o poezie lirică de sine, poate cea mai frumoasă
redare a venirii primăverii din toată literatura veche ebraică. Bucuria deşteptării naturii la viaţă este
cuprinsă în amănunt semnificativ, în versuri pline de mireasma prospeţimii. Plecarea ploilor lasă
câmpul în floare şi viţa-de-vie gata să-şi înceapă lucrarea. Este vremea cântărilor şi a bucuriei de a fi
iarăşi împreună sub bolta cerească, de-a se vedea şi auzi cei ce se iubesc unul pe altul în ocrotitoarea şi
înnoitoarea natură”[58]. „Apelul din verset e considerat de Ambrozie (De Isaac 4.32-37) un apel la
încrederea în crucea lui Hristos, la credinţă. Crăpătura [cuta – la Anania] stâncii: loc de adăpost pentru
sufletul credinciosului. ♦ Pentru Guillaume de St. Thierry (Expositio in Canticum Canticorum 35.160-
162, CCCM[59] 87, 160-162), frumuseţea glasului şi a chipului Miresei este expresia conştiinţei solid
ancorate în Hristos, a credinţei în El”[60].
Dar „toate acestea să le înţelegi duhovniceşte. Iarna s-a dus şi vijelia a trecut pentru cei ce au
scăpat de tirania spiritelor diavoleşti şi de domnia lor devenită în toate neputincioasă. Căci s-a surpat
puterea demonilor în zilele lui Hristos. Iar Soarele strălucitor ne-a răsărit, cum Însuşi Dumnezeu şi
Tatăl zice: Şi va răsări vouă Soarele dreptăţii (Maleahi 3, 20) încălzind prin căldura Duhului pe cei
îngheţaţi de păcat. Iar prin vii şi prin flori spirituale şi duhovniceşti şi prin spice să înţelegi pe Sfinţi,
care se disting în multe chipuri prin evlavia faţă de Dumnezeu şi rodesc fructul de multe feluri al
virtuţii. E necesar în sfârşit să se spună pe scurt că primăvara aduce flori şi pregăteşte spre înverzire tot
pământul şi împodobeşte cu vlăstare noi livezile şi îndeamnă să se ardă vechile uscături, ca dovezi ale
sfidării iernii de nesuportat, scoate la arătare cele bune şi împodobeşte pomii cu frunzele obişnuite şi se
pregăteşte cinstirea plugarului stăruitor prin roadele naturii. Ceva asemănător vom afla întâmplându-se
şi cu noi. Căci, cei ce eram odinioară uscaţi, pentru păcatul ce ne stăpânea, şi eram lipsiţi de roade ale
mântuirii, înverzim în dreptate prin Hristos şi aducem Agricultorului duhurilor rodul proaspăt şi nou
prin credinţă”[61]. „(Primăvara) cade prima lună la evrei (nisan), în care cade sărbătoarea Paştelui cel
mai dinainte preînchipuitor al Iudeilor, iar acum sărbătoarea Paştelui celui adevărat”[62]. „Acum suflă
asupra voastră, care aveţi să fiţi luminaţi, mireasma fericirii! Acum adunaţi florile cele duhovniceşti,
ca să împletiţi cununile cereşti! Acum a adiat mireasma cea bună a Sfântului Duh! Acum aţi ajuns la
porţile palatului împărătesc! Să dea Dumnezeu ca să fiţi băgaţi înăuntru chiar de Împărat! Acum s-au
arătat florile pomilor! Să dea Dumnezeu ca şi rodul să fie desăvârşit!”[63].
La început, mireasa (sau sufletul) aude glasul Mirelui. Acesta o face să se apropie de Cel ce îi
grăieşte, după care îi dă puterea să se scoale din zăcerea ei: „Dar nu-ţi ajunge să te scoli (din cădere),
zice, ci, pe lângă aceasta, vino, prin înaintarea în cele bune, străbătând drumul virtuţii. […] Şi priveşte
spre frumuseţea arhetipică (originară) a modelului, iar frumuseţea privită e porumbiţa. De aceea,
apropiindu-se de lumină, (sufletul) se face lumină. Iar în lumină primeşte chipul frumos al porumbiţei,
96
a cărei înfăţişare arată aflarea de faţă a Duhului Sfânt”[64]. Sau, Mirele spune: „Eu am deschis drumul,
Eu am sfărâmat legăturile, vino acum la Mine, iubita Mea”[65]. „Între astfel de lanţuri a intrat şi
Mântuitorul de dragul celor care se lăsaseră ademeniţi înainte, îi privea printre gratii spunând celor
căzuţi în ispită şi în care vede pe mireasa Sa: Scoală-te, draga mea!”[66].
„La rândul Său Domnul, văzând curajul sufletului şi răbdarea lui în vremea ispitelor şi
constatând că a ieşit biruitor din încercări, i Se arată întru bunătatea Sa, i Se face El Însuşi vizibil,
luminându-l cu lumina Sa cea preastrălucitoare. Apoi Chemându-l la Sine îi zice: Vino în pace, tu, cel
mai ispitit al Meu. Iar acesta (sufletul) mergându-i întru întâmpinare Îi zice: pentru ce, Doamne, m-ai
părăsit atâta vreme lăsându-mă prada chinurilor şi cumplitelor ocări ale duşmanilor (5, 7)? Când Te
căutam, m-au întâlnit străjerii Tăi, care dădeau roată prin cetate, şi mi-au făcut neplăceri (5, 7).
Domnul însă, plin de o lumină de nedescris, îi răspunde, dojenindu-l dar şi încurajându-l, prin aceste
cuvinte: Ai dreptate! Vino în pace, prietene al Meu, porumbiţa Mea”[67].
Şi-auzi cum turtureaua gângureşte. Hristos „este cu adevărat turtureaua de sus şi prearăsunătoare;
de asemenea şi porumbelul atotblând”[68].
„Tămăduind (Dumnezeu) cele trei părţi ale sufletului prin întreitul dar al păcii şi ridicându-l pe
acesta la desăvârşirea întreită şi unindu-l cu Sine, îl face întreg feciorelnic şi frumos, învăluindu-l în
buna mireasmă a mirului curăţiei. Şi zice către el: Scoală-te şi apropie-te de Mine, frumoasa Mea
porumbiţă[69], prin înţelepciunea cu fapta, că, iată, iarna patimilor a trecut; furtuna gândurilor de
plăcere s-a dus odată cu ea; florile virtuţilor s-au arătat cu buna mireasmă a cugetărilor în pământul
inimii tale. Ridică-te şi vino aproape de Mine, în cunoştinţa contemplării naturale. Vino sub
acoperământul şi în întunericul teologiei tainice şi al credinţei tale tare ca piatra, în Mine, Dumnezeul
tău”[70]. „Poate chiar dacă n-ar tâlcui Scriptura pe fiecare, ar fi limpede înţelesul fiecăreia din ele,
celui ce aude. I-ar fi limpede cum a odrăslit la început firea omenească, până ce era în rai, îngrăşându-
se şi înverzind de apa izvorului acela, când, în loc de frunze, înfrumuseţa firea germenele nemuririi. Ar
înţelege apoi cum, iarna neascultării uscând rădăcina, floarea s-a scuturat şi s-a topit pe pământ şi omul
s-a dezbrăcat de frumuseţea nemuririi, iar iarba virtuţilor s-a uscat, răcindu-se iubirea faţă de
Dumnezeu, din pricină că s-a înmulţit nelegiuirea. De aceea, sub puterea vânturilor potrivnice, s-au
înălţat în noi feluritele patimi, care pricinuiesc sfărâmările cele rele ale corăbiei sufletului. Dar venind
Cel ce a pricinuit primăvara sufletului nostru, Care, când vântul cel rău a ridicat marea, a poruncit
vânturilor şi a spus mării: taci, amuţeşte, a readus toate la linişte şi timp senin. Şi iarăşi începe firea
noastră să înverzească şi se împodobeşte cu florile proprii. Iar florile vieţii noastre sunt virtuţile, care
acum înfloresc, iar la vremea lor îşi dau rodul lor. De aceea zice cuvântul: Iarna a trecut, ploaia s-a
dus, s-a retras în sine. Florile s-au arătat pe pământ, vremea plivirii a sosit. Vezi, zice, livada înflorind
97
de virtuţi? Vezi cumpătarea, adică crinul strălucitor şi bine mirositor? Vezi ruşinea, adică trandafirul?
Vioreaua, adică buna mireasmă a lui Hristos? Să facem o cunună din ele. Acesta este timpul în care
omul trebuie să secere, să se înfrumuseţeze cu cununile împletite din ele. Vremea tăierii a
sosit. Aceasta ţi-o mărturiseşte glasul turturelei, adică glasul celui ce strigă în pustie. Căci turtureaua
este Ioan. El este înaintemergătorul Primăverii luminoase, care arată oamenilor florile frumoase ale
virtuţilor şi le îmbie celor ce vor să le culeagă. Prin ele a arătat floarea cea din rădăcina lui Esei, pe
Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii, şi a îndemnat la pocăinţă pentru păcate şi la vieţuire în
virtute”[71]. „Că în Hristos e o zidire nouă şi o odrăslire nouă, a timpurilor şi a lucrurilor o arată
foarte bine ghicitura primei luni în care se ivesc pe pământ ierburile fragede şi tinere, înmuguresc
pomii şi se arată în livezi frumuseţea pestriţă a florilor, în zâmbetul bunei miresme a primăverii, căci a
înmugurit din nou ca un pom firea omului cea veştejită de moarte, din pricina neascultării lui Adam şi
a păcatului care ne-a tiranizat pe toţi”[72]. Hristos Se aduce pe Sine jertfă pentru păcatele noastre, dar
ne include şi pe noi în dăruirea Sa ca jertfă pentru noi: „o turturea este pentru păcat, iar alta pentru
ardere de tot. Dar prin amândouă se înţelege Hristos, Care pe de-o parte moare pentru noi, pe de alta
Se aduce ardere de tot, spre miros de bună mireasmă, Tatălui, şi iarăşi pe de alta Se predă pe Sine preţ
de schimb pentru viaţa tuturor”[73]. Despre jertfe şi tâlcuirea lor mistică s-a vorbit amănunţit în
volumul al treilea al acestei serii,Comentarii la Cartea Levitic. „Înviat din morţi, am domolit furtuna şi
am făcut linişte”[74].
„Deci Cuvântul înfăţişează miresei primăvara duhovnicească, iar anotimpul acesta este la hotarul
între două anotimpuri, între tristeţea iernii şi împărtăşirea de roduri în timpul verii. De aceea vesteşte
limpede că au trecut relele, dar nu se arată încă în chip desăvârşit roadele virtuţii, ci le prevesteşte
pentru timpul curent, când va veni vara. Iar acum arată speranţele înflorind prin virtuţi, al căror rod se
va arăta la vremea sa. […] De aceea zice iarăşi Cuvântul către cea care s-a ridicat: scoală-te şi către cea
care vine: vino, căci nici cel ce s-a ridicat nu va fi scutit de trebuinţa de a se ridica mereu, nici celui ce
aleargă spre Domnul nu i se va împuţina mărimea distanţei de străbătut spre Dumnezeu. Căci pururi
trebuie să se ridice oamenii şi niciodată nu trebuie să înceteze de a se apropia prin alergare. Pentru că
de câte ori zice scoală-teşi vino, de atâtea ori dă putere pentru urcarea spre mai bine”[75]. „Hotărârea
dumnezeiască vrea să ne vestească aici că, după iarnă şi după furtunile sufletelor, se apropie secerişul.
Smochinul, zice ea (hotărârea dumnezeiască), face smochine, viile sunt în floare şi împrăştie mirosul
lor. Ele dau în floare, timpul culesului va veni şi vor fi struguri”[76].
Dacă înainte fecioara era descrisă doar ca având ochi de porumbiţă, acum, aflându-se pe o
treaptă mai înaltă a urcuşului duhovnicesc, se învredniceşte a fi numită întreagă porumbiţă şi de a fi
chemată de către Mire spre alte înălţimi, superioare: „Sufletul nu se mai sârguieşte acum pentru cele
dobândite, ci are dorinţa proprie spre ceea ce este mai bun; vino, zice, tu însăţi, nu cu supărare, sau cu
98
silă, ci prin tine însăţi, întărindu-ţi prin propriile gânduri râvna în bine, nu dusă cu sila. […] Deci, ceea
ce se spune este aceasta: dacă te-ai deprins, o, suflete, în lege, dacă ai pus în cugetare razele venite prin
ferestrele prooroceşti, nu mai rămâne sub umbra legii. Ci mută-te, de pe zidul învecinat, pe piatră, căci
piatra e în legătură cu zidul. Pentru că legea a fost zidul dinainte al credinţei evanghelice şi dogmele
lor sunt legate întreolaltă, fiind vecine prin înţelesul lor. […] Iată ce spun acestea: nu-mi mai vorbi prin
ghiciturile proorocilor şi ale legii, ci, după puterea vederii mele, arată-mi-Te deschis, ca să ajung în
lăuntrul pietrei evanghelice, după ce am părăsit zidul dinainte al legii. Căci, dacă glasul tău venit prin
ferestre e aşa de dulce, cu mult mai iubită va fi arătarea feţei Tale”[77]. „Până în ziua de azi se spun
asemenea vorbe către Mireasă, însă ea nu va îndrăzni să contemple, faţă către faţă, slava Domnului.
Acum, când ea este pregătită şi împodobită, i se zice: Arată-ţi faţa ta. Când ea a învăţat a vorbi – ia
aminte, Israele şi ascultă, căci ea are să-ţi spună multe lucruri -, graiul ei a devenit dulce către Mire.
Dacă tu vei deschide gura pentru Cuvântul lui Dumnezeu, Mirele îţi va spune: Glasul tău e dulce şi
faţa ta plăcută”[78]. La acestea, şi o precizare istorică: „a numit despicătura pietrei (cuta stâncii) bolta
care era atunci înaintea uşii mântuitorului mormânt, care era cioplită în aceeaşi piatră, după cum este
aici în Ierusalim obiceiul să se facă bolţi înaintea mormintelor. Această boltă acum nu se mai vede,
deoarece pentru construirea frumoasei biserici de acum s-a astupat bolta”[79]. Textul se referă la
Mormântul Domnului (pe care, desigur, Solomon nu-l avea în vedere, dar, să nu uităm, cărţile
Scripturii au fost alcătuite sub insuflarea Duhului Sfânt, fără ca autorii să fie întotdeauna pe deplin
conştienţi de ceea ce scriu).
15: (Ah, prindeţi-ne vulpile,
pe cele mici, care ne strică viile,
căci viile-nfloresc!).
„O singură dată sunt amintite vulpile şi puii lor, simbolul ispitelor şi al vicleşugului, care însă
trebuie alungate spre a nu strica via aflată în perioada de înflorire”[80]. „Această strofă e socotită o
poezie în sine. Constă într-un strigăt de ocrotire a viilor când acestea sunt în floare, să nu fie distruse
de vulpi. Este vorba de o strigare din vremea nunţii, strigare cu dublu înţeles: vulpile sunt peţitorii ce
vor să fure mireasa în vremea nunţii. Ele ameninţă fecioria miresei, asemănată cu floarea viţei-de-vie.
În Iezechiel 13, 4, falşii profeţi sunt socotiţi vulpi”[81]. „După unii comentatori, acesta ar fi glasul unui
părinte sau al unei mame; avertisment asupra pericolului ca puritatea fiicelor lor să fie alterată
devulpi (animale a căror poftă de struguri e binecunoscută). În ordine duhovnicească, ispitele care-i
pândesc pe cei curaţi la inimă”[82]. „Augustin (Sermones 164.3( consideră că vulpile îi reprezintă pe
ereticii care au dezbinat Biserica lui Dumnezeu (Donatus, Arius [Arie], Mani). Aceştia au încercat să
fure Mireasa Domnului, s-au îndepărtat de Biserică şi de adevărul Evangheliilor, comiţând astfel un
99
adulter spiritual. A prinde vulpile înseamnă a-i confrunta pe eretici cu autoritatea Legii lui Dumnezeu,
cu mărturia Sfintelor Scripturi”[83].
Vulpile sunt, aşadar, gândurile viclene ce fojgăie în inimi, stricând nu doar rodul, ci şi putinţa de
a mai rodi; nevinovate la arătare, spurcă cu uneltirile lor locul în care intră, umplându-l de duhoare şi
alungând pe Mirele ceresc: „Toate acele stăpâniri din jurul pământului, cu care au să lupte oamenii,
toate acele căpetenii, puteri şi stăpânitori lumeşti ai întunericului, sunt nişte vulpi mici, viclene şi
nefericite, privite în asemănare cu puterea omenească. De le veţi birui pe acelea, veţi primi harul
vostru. Iar via noastră este firea omenească; ea aduce rod de struguri prin floarea vieţuirii
virtuoase”[84].
16: – Iubitul meu e-al meu, eu sunt a lui.
El turma lui şi-o paşte printre crini.
„Afirmaţia face referire, pentru Nil al Ancyrei (Commentarium 63-67), la unirea dintre Hristos şi
Biserică. Aceştia sunt una. Credincioşii participă la această unitate printr-o viaţă virtuoasă”[85].
„Noua poezie de două strofe care încheie capitolul 2 este expresia unirii mirelui cu mireasa.
Poezia începe cu strigătul de bucurie al miresei: Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui. E asemănat
păstorului ce paşte oile între crini. Versurile au două semnificaţii. Întâi, el ca păstor e plecat departe cu
oile la păscut, iar când se lasă umbrele el se întoarce şi se întâlneşte cu iubita sa. Cea de-a doua
semnificaţie, plecând de la verbul raoh (= a paşte) şi de la simbolul liliacului (crinului), ca farmecele
miresei, ar vorbi despre bucuria întâlnirii celor ce se iubesc, mai ales că şoşan (= crinul) este numele
mai multor flori”[86].
„Iar acestea înseamnă: am văzut faţă către faţă pe Cel ce este pururi ceea ce este, dar pentru mine
a răsărit în chip omenesc din sora mea sinagogă şi întru El mă odihnesc şi mă fac Lui locaş. Căci
acesta este Păstorul cel Bun, care nu duce turmele la păşune de iarbă, ci hrăneşte oile cu crini curaţi. E
Cel ce nu mai hrăneşte firea noastră cu iarbă, căci iarba e hrana firii necuvântătoare. Dar omul, fiind
cuvântător, se hrăneşte cu Cuvântul cel adevărat. Iar, dacă se face cineva duh născut din Duh, nu va
mai fi hrănit cu păşune de iarbă, ci hrana lui va fi Duhul, pe care îl închipuie curăţia şi buna mireasmă
a crinului”[87]. Hristos este Acela ce adaugă eforturilor noastre spre desăvârşire darurile Sale „pentru
că ne dăruieşte pajiştea duhovnicească şi ne îmbată cu undele de sus şi din cer şi ne face roditori şi, pe
lângă aceasta, ne lărgeşte într-o mulţime nemăsurată de popoare”[88].
17: Nainte ca amurgul să adie
şi umbrele pe zare să se-ncline,

100
întoarce-te, iubite,
şi fii asemeni unui căprior,
tu, pui de cerb al munţilor rotunzi!
Nainte ca amurgul să adie: „Aici e vorba de vântul de seară ce adie după apusul soarelui,
împrăştiind miresmele grădinilor. Şi acest vânt are semnificaţie, este vântul de seară din Geneză, a
cărui bătaie stârneşte aducerea-aminte”[89].Dar SEP 4 traduce aici: până ce răsuflă ziua şi se mişcă
umbrele: „Nil al Ancyrei (Commentarium 63-67) spune că omul pe pământ este orbit de norul
ignoranţei şi consideră că lucrurile acestei lumi durează. De aceea, el are nevoie de lumină pentru a
vedea că umbrele lumii prezente sunt trecătoare. Cei care au parte de lumină, pentru care noaptea
aproape a trecut, îşi dau seama că viaţa pe pământ e o umbră (cf. Iov 8, 9). Sufletul conştient de faptul
că toate lucrurile vin de la Dumnezeu (cf. I Corinteni 8, 5-6) poate să afirme cuvintele versetului 16.
Pentru Nil al Ancyrei cele două versete se completează, poartă acelaşi sens. ♦ Ziua la care face referire
textul a fost văzută de creştini ca fiind ziua învierii, a revelării slavei veşnice, când umbrele acestei
lumi au dispărut. Imperativul întoarce-te! A fost pus în legătură cu întoarcerea păgânilor la Dumnezeu
(Pope[90], p. 411). ♦ Nil al Ancyrei crede că aceste cuvinte se referă la coborârea lui Hristos în lăcaşul
morţilor pentru a elibera sufletele ţinute prizoniere”[91].
Munţilor rotunzi, tradus în Biblia 1988 munţii ce ne despart, în Biblia 1688 munţii încunjurărilor,

iar la Ioan Alexandrumunţii Beter: „Al-harei Bater (= pe munţii Bater). Septuaginta: ori kilomaton. S-
a socotit de către unii că Beter este numele unei plante aromatice din India şi Siria. Unii socotesc că-i
vorba de o localitate Bettir, lângă Ierusalim. Alţii pleacă de la etimologia rădăcinii batar, a despărţi, ar
fi muntele despărţirii, aici: munţii ce ne despart. În cap. 8,14 reapare: munţii de balsam (harei
basamim) , iar în 4,6, har hamor, muntele de mir. Gerleman crede că şi muntele Beter este numele unui
loc de balsam, ţara smirnei şi tămâiei, ţara Punt – loc ideal ce apare şi în vechea poezie
egipteană: Felurite păsări coboară din Punt / Peste Egipt îmbălsămate cu mir sau Când o îmbrăţişez / Şi
când braţele ei în jurul meu se întind / E precum în Punt, / E precum mireasma de Aloe. Aşadar,
munţii Beter sunt loc ideal al înmiresmării, de unde pogoară mirele la mireasă, iute ca o gazelă sau un
cerb însetat”[92].
Sunt şi înălţimi inverse, înălţări împotriva lui Dumnezeu, dar acestea sunt cufundări, prăpăstii,
înălţări mincinoase; ele izvorăsc din mândrie, iar mândria întotdeauna coboară: „Priveşte ca o
căprioară, Cel ce vezi gândurile oamenilor, Cel ce citeşti cugetările inimilor! El strică sămânţa
păcatului, nimicind ca un pui de cerb neamul şerpilor. Vezi munţii adânciţi ai vieţii omeneşti, ale căror
înălţimi nu sunt vârfuri, ci prăpăstii. Aleargă, deci, cu iuţeală peste munţii adânciţi, căci toată înălţarea
101
împotriva adevărului este prăpastie şi nu munte, o adâncitură şi nu ridicătură”[93]. Urcuşul
duhovnicesc nu are capăt, apropierea de Dumnezeu sporeşte în veşnicie, „adică până ce nu ne vom
muta de la viaţa de aici, care arată ca într-o oglindă, în ghicitură şi umbrit, Adevărul”[94]. Însă, cum
deja am spus-o, şi în viaţa cea de veci vom adânci taina dumnezeirii, fără să ajungem la un capăt al ei
(despre urcuşul duhovnicesc s-ar putea spune, eventual, că e legat de viaţa de aici, dar şi acesta are
urmări eshatologice).
[1] CCIA, p. 52
[2] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 4
[4] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II, 5
[5] Sources chretiennes
[6] SEP 4/I, p. 598
[7] CCIA, p. 52
[8] SEP 4/I, pp. 598-599
[9] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 67
[10] Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, VII, 1
[11] CCIA, p. 52
[14] CCIA, p. 52
[15] BBVA, p. 874
[16] CCIA, p. 53
[17] SEP 4/I, p. 600
102
[19] CCIA, p. 53
[20] CCIA, p. 53
[22] Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, XXX, 18 – O notă a traducătorului

(Dumitru Stăniloae) completează: „Fără iubire, eternitatea ar fi încremenită. Iubirea este o continuă
noutate şi, totuşi, ea e stabilitatea neschimbată. Dar prin iubire înaintăm aici şi ne vom odihni acolo, în
viaţa îngerească”.
[24] CCIA, p. 53
[25] SEP 4/I, p. 600
[26] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV – Mărul închipuie aici

trupul şi sângele Mântuitorului, adică Sfânta Euharistie, Taina care-l întăreşte pe cel curăţit prin Botez.
[27] CCIA, p. 53
[28] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, XVIII, E-2
[29] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, V, E-1
[32] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 92
[33] Boleşte.
[34] Teolipt al Filadelfiei, op. cit., Cuvântul 6, despre isihie şi rugăciune, 5
[35] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XVI
[36] Sf. Simeon Noul Teolog, Imne, XXIV
[39] CCIA, p. 53
103
[40] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, IV – Chiar dacă nu
aceasta rezultă din text, amintim aici că atât Origen, cât şi Sfântul Grigorie de Nyssa au
susţinut apocatastaza. Totuşi, în corul patristic, vocile lor rămân oarecum singulare, învăţătura despre
mântuirea tuturor nefiind primită de Biserică.
[42] BBVA, p. 874
[45] D. Abrudan şi E. Corniţescu, Arheologie biblică, p. 66
[46] În mai multe locuri din volumele anterioare s-a arătat că aceasta era credinţa celor vechi
despre însuşirile cerbului.
[47] Corpus Scriptorum Ecclesiasticorum Latinorum
[48] SEP 4/I, p. 601
[50] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II,10
[51] BBVA, p. 874
[52] Sf. Simeon Noul Teolog, O sută de capitole teologice şi practice, 54
[54] SEP 4/I, p. 602
[55] SEP 4/I, p. 602
[56] SEP 4/I, p. 603
[58] CCIA, p. 54
[59] Corpus Christianorum. Continuatio Mediaevalis, 1971, Turnhout, Belgium, Brepols
[60] SEP 4/I, p. 603
104
[61] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, IV, 4
[62] Sf. Chiril al Ierusalimului, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, XIV, 10
[63] Sf. Chiril al Ierusalimului, Procateheza
[66] Origen, Despre rugăciune, XXIX, 9
[67] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de Cuvântări despre mântuire, II, D-1
[68] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VII
[69] Sufletul, în greceşte, e de genul feminin.
[70] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 150
[72] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, X
[73] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, XV
[76] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, II,11
[79] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, XIV, 9
[81] CCIA, p. 56
[82] BBVA, p. 875
[83] SEP 4/I, p. 604

105
[85] SEP 4/I, p. 604
[86] CCIA, p. 56
[88] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IV
[89] CCIA, p. 56
[90] Pope, Marvin H., 1977, Song of Songs: A New Translationwith Introduction and

Commentary, Anchor Bible, 7C; Garden City, NY: Doubleday.
[91] SEP 4/I, p. 605
[92] CCIA, p. 56
[94] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 35
Introducere la Cartea Cântarea Cântărilor
106
Un loc aparte între cărţile Sfintei Scripturi îl ocupă Cântarea Cântărilor, atribuită, prin tradiţie,
regelui Solomon. Biblia Hebraica numeşte cartea Şir haşirim[1]; în Septuaginta cartea apare
ca Asma (Ασμα), doar în subtitlu apărând Esma asmaton (Αισμα ασμάτων) (Cântarea cântărilor);
Vulgata traduce titlul cărţii prin Canticum Canticorum. Înţelesul acestei denumiri ar fi acela
de: Cea mai frumoasă dintre cântări.
Cântarea Cântărilor este un poem liric al cărui subiect e iubirea curată şi sublimă, care nu se

poate confunda cu realitatea unei iubiri pământeşti. Prin însăşi denumirea poemului, aceea
de Cântarea Cântărilor, se înţelege o cântare ideală, superioară, în care autorul prezintă iubirea
desăvârşită: „Graţioasa poveste de iubire dintre regele Solomon şi Sulamita, oacheşa păstoriţă, este
una din cele mai vechi pastorale din istoria literaturii universale, păstrând în străvechea ei structură
toată prospeţimea şi spontaneitatea mişcării unor suflete care se cheamă, se găsesc, se pierd şi se
regăsesc, după înaltele legi nescrise ale dragostei”[2]. „Unică în felul ei, Cântarea Cântărilor este
apreciată ca cel mai ales produs al înţelepciunii sacre inspirate sau ca o excepţională scriere poetică
mistică, în care este preaslăvit Dumnezeu şi sunt evidenţiate relaţiile umane de adorare, fidelitate şi
profundă evlavie faţă de El”[3].
În Cântarea Cântărilor întâlnim un anumit limbaj, imagini, comparaţii şi asemănări mai puţin

folosite în celelalte cărţi ale Vechiului Testament. Apoi, personajele poemului, Mirele, mireasa, corul
fiicelor din Ierusalim, îi conferă acestuia o anumită unitate; aceasta se desprinde şi din caracterul intern
al cărţii, ceea ce exclude părerea unor exegeţi raţionalişti care consideră Cântarea Cântărilor drept o
colecţie de cântece populare, de cântări de nuntă. „Într-adevăr, atât după frumuseţea formei sale
poetice, a limbii şi expresivităţii literare, cât şi după conţinutul său mistic, Cântarea Cântărilor se
distinge între toate celelalte cărţi canonice ale Bibliei. Toţi cercetătorii avizaţi i-au rezervat un statut
aparte. Spre exemplu, la vechii evrei, rabi Aquiba, care a trăit în secolul al II-lea după Hristos,
raportând Cântarea Cântărilor la celelalte cărţi din grupa Haghiografelor (cea de-a treia grupă din
Biblia ebraică, numită Ketuvim), o aşează ca frumuseţe literară şi profunzime a cugetării în fruntea sau
chiar mai presus de acelea”[4]. „Unică în felul ei, Cântarea Cântăriloreste apreciată ca cel mai ales
produs al înţelepciunii sacre inspirate, sau ca o excepţională scriere poetică mistică, în care este
proslăvit Dumnezeu şi sunt evidenţiate relaţiile umane de adorare, fidelitate şi profundă evlavie faţă de
El”[5]. „Sub raport literar, cartea se prezintă ca un poem al iubirii dintre doi tineri, iar din punct de
vedere al structurării cuprinsului ei e de observat absenţa introducerii. Cântarea demarează brusc, fiind
vorba, în fapt, de la început şi până la sfârşit, de un dialog cântat între două fiinţe iubite, despărţite una
de alta, care, mânate de dor, se caută reciproc, fără odihnă, fiecare descriind în termeni de o deosebită
suavitate frumuseţea şi farmecul celeilalte”[6]. „Tinereţea, fecioria, puritatea, nevinovăţia sunt
caracteristicile definitorii care se desprind din descrierea chipului celor doi iubiţi. În conexiune cu
107
aceste însuşiri stau şi alte nobile trăsături precum integritatea fizică şi psihică, armonia, frumuseţea şi
seninătatea sufletească şi trupească”[7].
Subiectul abordat în poem, complexitatea semnificaţiilor sugerate, nu pot fi înţelese fără o

interpretare adecvată, care este o chestiune esenţială pentru stabilirea sensului scrierii. Numeroasele
sisteme de interpretare propuse se reduc la trei categorii principale:
a) interpretarea literar-istorică;
b) interpretarea tipică sau prefigurativă;
c) interpretarea tradiţională sau alegorică (mistică).
Punctul de vedere care a prevalat, însă, în interpretarea rabinică şi în cea creştină este acela al
alegorismului. Acest poem a fost şi este privit ca o alegorie. Fireşte, una este perspectiva exegeţilor
evrei, alta a celor creştini. După evrei,Cântarea Cântărilor exprimă iubirea lui Dumnezeu faţă de
poporul ales, iar după creştini, iubirea lui Dumnezeu faţă de Biserica Sa. „Într-adevăr, privit în
contextul întreg al Scripturilor, vocabularul poemului este acela al motivelor clasice, cu care se înscrie
într-un cod comun. Regele, păstorul, turma, via, Libanul, dar mai cu seamă mirele şi mireasa, sunt
vocabule-cheie, sensuri ce se descifrează nu fără oarecare nevoinţă”[8].
Structura poemului ajută în general la desluşirea frumuseţii şi a semnificaţiilor adânci, dacă

abordăm o interpretare corectă. „Cele scrise în Cântarea Cântărilor sunt în aparenţă cuvinte prin care se
cântă pasiunea mirelui şi a miresei, dar în realitate ele sunt pline de sobrietate şi cumpătare. Să nu
primeşti părerea ce-o au mulţi despre Cântarea Cântărilor, să n-o priveşti ca o scriere de puţină valoare
şi să nu socoteşti că este o carte erotică şi pasională; dimpotrivă, cuvintele dinCântarea Cântărilor sunt
cuvintele miresei lui Hristos, plină de curăţenie”[9].
Pentru cei ce luau Cântarea Cântărilor în înţelesul literal, ca o dragoste între un tânăr, eventual
Solomon, şi o tânără (Sulamita), şi învinuiau pe cei ce o tâlcuiau în înţeles duhovnicesc, Sfântul
Grigorie de Nyssa spunea: „Deci, dacă foloseşte la ceva şi cuvântul înţeles aşa cum s-a rostit, avem de-
a gata ceea ce năzuim. Dar, dacă ceva spus în chip ascuns în cuvinte acoperite şi ghicituri nu-şi arată
folosul prin înţelesul nemijlocit, acele cuvinte trebuie tâlcuite, cum ne spune Scriptura, învăţându-ne
prin Proverbe ca să înţelegem ceea ce spune, fie ca parabolă, fie ca un cuvânt întunecos, fie ca o
sentinţă a înţelepţilor, fie ca o ghicitură”[10].
Vechiul Testament cuprinde relativ numeroase cântări, dar cea mai înaltă dintre acestea, care
descrie suprema taină a unirii omului cu Dumnezeu, este Cântarea Cântărilor: „De aceea foloseşte cea
mai puternică dintre plăcerile ce se mişcă în om (adică pasiunea dragostei) pentru descrierea, în chip de
108
ghicitură, a dogmelor. Căci prin cele scrise în ea e dus sufletul, ca o mireasă, spre însoţirea
netrupească, duhovnicească şi nematerială cu Dumnezeu; fiindcă Dumnezeu, Care vrea ca toţi să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, arată aici chipul cel mai desăvârşit şi fericit al mântuirii,
adică acela al iubirii”[11]. „Chiar şi altfel, pentru cititorii care nu au acceptat dimensiunea alegorică
sau mistică a acestei opere, sau pentru cei ce nu au acces la straturile ei sacrale, Cântarea
Cântărilor rămâne un imn al iubirii desăvârşite dintre bărbat şi femeie, al cărei corolar este împlinirea,
nunta”[12].
„În spiritualitatea românească, această superbă scriere poetică a fost privită şi preţuită ca o operă
divino-umană în cuprinsul căreia se află aşternute idei izvorâte din mintea şi simţirea unui geniu
poetic, sublimat de lumina harului Duhului Sfânt. Absenţa ei din Biblie ar însemna o incalculabilă
sărăcire a conţinutului acesteia. Precum afirmă unul dintre prestigioşii ei traducători, poetul Ioan
Alexandru, Cântarea Cântărilor a fost citită şi răscitită şi de scriitorii noştri. Toţi s-au apropiat de ea cu
admiraţie şi emoţie. Este suficient să citeşti paginile introductive scrise de preoţii Vasile Radu şi Gala
Galaction la ediţia din 1934 a Cântării Cântărilor, sau cele scrise de doamna Zoe Dumitrescu-
Buşulenga la traducerea poetului Ioan Alexandru din 1977 spre a înţelege că pentru toţi oamenii de
cultură români Cântarea Cântărilor nu este o scriere profană, fie ea şi datorată unui geniu literar, ci este
un poem liric inspirat, de o unică frumuseţe. Înţelegerea ei presupune o profundă cunoaştere a
spiritualităţii din care a izvorât şi care este cea a Orientului, în cadrul căreia sentimentul religios şi-a
găsit expresia lui cea mai veridică în cântare şi poezie. Presupune în egală măsură şi o fină şlefuire a
simţului artistic. Doar spiritele de elită sunt în măsură să se înalţe cu cugetul până la adevărata
înţelegere a frumuseţii ce se află depozitată în paginile acestei cărţi. Spiritul profan rămâne la suprafaţa
înţelegerii lucrurilor. Un astfel de spirit rămâne doar în pridvorul lăcaşului de sfinţenie în care se află
ascunsă taina iubirii, a marii iubiri între Dumnezeu şi om, dintre creaţie şi Creatorul ei”[13].
În comentariul nostru ne-am folosit, pentru textul Cântării Cântărilor, de traducerea realizată de

Bartolomeu Valeriu Anania, fidelă Septuagintei, comparată cu traducerea lui Ioan Alexandru, aceasta
din urmă pornind de la textul ebraic. De câte ori s-a simţit nevoia, am apelat la originalele textului
biblic ori, mai rar, la alte ediţii ale Sfintei Scripturi, indicate în Bibliografie.
109

Comentarii la Cartea Cântarea Cântărilor
CAPITOLUL 1
Cântarea Cântărilor, care este a lui Solomon:[14]
„Cântarea cântărilor. Ca în poezia veche egipteană, cântările de dragoste poartă un titlu

[…]. Şir înseamnă poezie legată de cult, însă şi cântare de lume sau odă triumfală sau cânt de biruinţă,
precum în Judecători 5, 12. Un astfel de cântec putea fi însoţit de instrumente muzicale, cf. Amos 6,
5. Şir haşirim are înţeles superlativ: cel mai frumos dintre cântece, precum Habeil habalim, cel mai
fragil dintre cele fragile. Legătura partitiv genitivală cu înţelesul superlativ a luat din vechime în latină
această frumoasă asociere: Canticum Canticorum după care s-a tradus în multe dintre limbile
lumii”[15].
Care este (ebr.: aşer l): „care, pronume relativ mai nou, căci forma veche ce apare în tot cursul
poemei este şe. Lamed auctoris indică provenienţa, forma de dativ. Cuvânt de cuvânt tradus ar fi: Cel
mai cântec dintre cântece care este al lui Solomon. Conform tradiţiei (III Regi 5, 12), Solomon a
compus o mie cinci cântări, – o indicaţie în plus asupra originii Cântării cântărilor din epoca atât de
înfloritoare cultural a domniei acestui înţelept, harnic şi dăruit rege peste Izrail (între anii 970 – 931 î.
Hr.). Titlul a fost adăugat mai târziu”[16]. „De altfel şi titlul complet al cărţii, în Biblia ebraică, ne
indică pe Solomon ca autor. Acest titlu sună astfel: Şir Haşirim aşer li Şlomo. Particula li, care se
foloseşte pentru cazul genitiv, îl desemnează pe Solomon ca autor al cărţii”[17].
„Grigore cel Mare, Expositio in Canticum Canticorum, 1-5, 9, CCSL[18] 144, 3-8, 12-13, spune
că învăţăturile divine sunt îmbrăcate în imaginile lucrurilor la care avem acces. Cântarea Cântărilor
reprezintă o astfel de înşiruire de cuvinte care descriu dragostea trupească astfel încât sufletul să
acceadă la o dragoste mult mai înaltă”[19].
Solomon cel istoric este numai organul prin care ne vorbeşte Solomon Cel adevărat; Solomon
regele este doar chip (tip) al lui Iisus Hristos, Împăratul întregii zidiri: „Un alt Solomon e arătat prin el.
110
Care şi El S-a născut din David după trup, al Cărui nume e pace, Care e adevăratul împărat al lui Israil,
Ziditorul templului lui Dumnezeu, Care a îmbrăţişat toată cunoştinţa, a Cărui înţelepciune este fără
hotar, a Cărui fiinţă este înţelepciunea şi adevărul şi tot numele şi înţelesul înalt şi vrednic de
Dumnezeu”[20]. Orice om e un chip al lui Dumnezeu, dar, între oameni, unii sunt chipuri mai
realizate, mai luminoase ale Cuvântului originar şi fundamental, şi sunt create tocmai ca să
pregătească, prin sporirea lor în har şi înţelepciune, venirea Fiului ca om: „Mai întâi să pătrundem
înţelesul titlului, căci socotesc că nu degeaba s-a atribuit prin titlu lui Solomon, ci ca să înţeleagă cei ce
citesc că în cele spuse se cuprinde ceva mare şi dumnezeiesc. Deoarece chiar prin amintirea lui
Solomon se trezeşte în fiecare o mare admiraţie pentru înţelepciunea lui”[21].
1: – Sărute-mă cu sărutarea gurii sale!
Alintul tău mai bun e decât vinul
„Sărute-mă cu sărutarea gurii sale! Versul e aidoma cu cel din ediţia 1688. Altfel formulat: Cu
sărutarea gurii lui să mă sărute! Origen subliniază că nu e vorba de un optativ, de o simplă dorinţă ( ce
bine ar fi dacă m-ar săruta!), ci de un imperativ. Cu alte cuvinte, Biserica virtuală spune: Până când se
va mărgini Mirele (Dumnezeu) să-mi trimită sărutările prin intermediari, cum sunt Moise şi profeţii?
În realitate, eu vreau să ating în mod nemijlocit buzele Mirelui, ale Celui ce Se pogoară, prin întrupare,
ca Fiu al lui Dumnezeu. De altfel, literatura patristică cuprinde şi ideea unui eros divin”[22].Sărutul
(ebr.: naşaq): „rădăcina asiriană nasaku înseamnă a săruta, a atinge, – aici un kal imperfect. Aici
vorbeşte fata adresându-se tânărului. Este un dialog între cei doi iubiţi unde intervine din când în când
poetul ca a treia persoană”[23]. După Origen, amintit şi mai sus tocmai cu această tâlcuire, înţelesul
primului vers al Cântării este următorul: „Până când Se va mărgini Mirele să-mi trimită sărutările
numai prin Moise şi prin Profeţi? În realitate, eu vreau să ating buzele Mirelui, că El va veni, va
coborî”[24]. O altă tâlcuire a aceluiaşi loc: „Arşiţa dorinţei zilnice, care se mărise în aşteptarea venirii
Domnului, (Biserica) voia s-o stingă picătură cu picătură prin sărutarea Lui, să-şi potolească prin acest
dar setea. […] Aşadar, numai Biserica are sărutări ca şi o logodnică, fiindcă sărutarea este o chezăşie a
nunţii şi un drept al căsătoriei”[25]. „Grigore cel Mare (Expositio 13) nu se depărtează foarte mult de
interpretarea lui Origen. Vinul semnifică cunoaşterea Legii şi a Profeţilor. Mireasa, Biserica, este
hrănită mai mult prin predicarea întrupării decât prin învăţătura Legii. Lăsaţi-o, deci, să spună: sânii tăi
sunt mai buni decât vinul”[26]. „Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio in Canticum Canticorum;
PG[27] 81, 65b-68b), sânii Mirelui Hristos reprezintă izvoare ale învăţăturii, care acum este
descoperită apostolilor. Aceştia s-au bucurat de foişorul Mirelui (Marcu 14, 15), de învăţăturile tainice
şi mai limpezi, vin mai nobil decât cel al profeţilor”[28].
111
„Alintul tău: În Septuaginta (ca şi în Vulgata): sânii tăi. După cum notează şi Claudel, se pare că
e vorba de o eroare de lecţiune a Textului Ebraic. Aşadar, aici (ca şi în 1, 3) e preferabilă o nuanţă a
Textului Masoretic. Traducerile după acesta oscilează între iubirea, iubirile, mângâierile”[29]. Fie
alintul, sânii ori mângâierile, funcţie de traducere, acestea sunt comparate cu vinul, simbol al bucuriei:
„Mai buni sunt sânii tăi decât vinul, înfăţişând din pricina aşezării, prin sân, inima. În acest caz, prin
sân am putea înţelege pe drept cuvânt bunele lucrări ale puterii dumnezeieşti pentru noi, prin care
Dumnezeu alăptează viaţa fiecăruia, dăruind fiecăruia din cei ce o primesc hrană potrivită; […] Aşa şi
toţi ceilalţi, care aveau în adâncul lor dorul dumnezeiesc, nu se săturau niciodată în poftirea lor, ci din
tot ce le venea de la Dumnezeu spre a se bucura de Cel dorit făceau materie ce hrănea o şi mai
puternică poftire. Aşa şi acum, sufletul ce se uneşte cu Dumnezeu nu se mai satură de ceea ce gustă.
Cu cât se umple mai mult de gustare, cu atât se aprinde mai mult de dorinţă. Fiindcă, deci, cuvintele
Mirelui sunt duh şi viaţă, iar cel ce se lipeşte de Duh se face duh şi cel ce se uneşte cu Viaţa se mută de
la moarte la viaţă, după cuvântul Domnului, sufletul doreşte să-L vadă, ca să se apropie de Izvorul
vieţii duhovniceşti. Iar izvorul este gura Mirelui, de unde ţâşnesc cuvintele vieţii veşnice, care umplu
gura care le soarbe”[30].
2: şi e mireasma mirurilor tale
mai dulce decât tot ce e mireasmă.
Numele tău e mir în revărsare;
Fecioarele de-aceea te-au iubit.
Odată cu versetul 2, „a se observa trecerea bruscă de la persoana a treia la persoana a doua;

procedeu stilistic obişnuit în poezia ebraică”[31].
Numele tău e mir în revărsare: „De-a lungul întregului poem, miresmele, mirurile, aromele,
balsamurile sunt, toate, simboluri ale iubirii”[32]. „Chiar Mântuitorului, fiindcă şi El este împărtăşibil,
prin analogie cu mirul, i se spune vărsat(effusus): mir vărsat este numele Tău. Căci după cum mirul
care se ţine în vas are o natură mirositoare, dar se opreşte să se răspândească mai devreme, deoarece
este închis în vas, dar când vasul va fi deschis trimite departe buna sa mireasmă, tot aşa şi numele
binemirositor al lui Hristos, înaintea venirii Lui se revarsă numai în poporul lui Israel, închisoarecum
în vasul Iudeii […]. Însă Mântuitorul, strălucind prin trupul Său în tot pământul, […] a răspândit […]
cuvântul Său la toată creatura. […] Atunci s-a împlinit expresia : mir vărsat este numele Tău. De altfel,
cuvântul vărsare indică marea şi bogata îndestulare a darului”[33]. „Iar mireasma mirurilor
dumnezeieşti e mai bună decât orice bună mireasmă a aromatelor. De aceea ni se pare că aici se
împărtăşeşte acest înţeles: prin aromate înţelegem virtuţile, ca înţelepciunea, cumpătarea, bărbăţia,
112
chibzuinţa şi cele asemenea, de care slujindu-se fiecare după puterea şi plăcerea sa, dobândeşte o astfel
de bună mireasmă: : unul cea prin cumpătare, sau din înţelepciune, altul pe cea din dreptate, sau din
bărbăţie, sau alta din virtuţile cugetate. Iar altul poate are în sine o bună mireasmă amestecată din toate
aceste aromate. Dar acestea toate la un loc nu se pot asemăna cu virtutea aceea care străbate cerurile,
cum a zis Proorocul Avacum:Acoperit-a cerurile virtutea Lui (3, 3)[34]. „Aceasta este înţelepciunea
prin sine, virtutea prin sine, adevărul prin sine şi toate de felul acesta. Mireasma mirurilor cereşti
pricinuieşte o bucurie ce nu se poate asemăna cu aceste aromate cunoscute de noi”[35]. „Grigore cel
Mare recurge la o altă interpretare în Expositio 21: mirul revărsat este Dumnezeirea nevăzută care
devine vizibilă prin întrupare. Parfumul revărsat se referă la actul kenotic (dezbrăcarea, golirea de
slava divină) al lui Hristos (cf. Filipeni 2, 6-7). Verbul εκκενωθέν folosit de traducătorul grec arată
golirea în întregime a recipientului de conţinut”[36].
În iubirea de Dumnezeu îşi află sufletul treapta cea mai înaltă a desăvârşirii: „Din nesfârşita
bogăţie a iubirii, Te faci mirosit în chip înţelegător de către cei ce au credinţă sănătoasă şi odihneşti şi
prin aceasta în chip minunat pe ai Tăi, iar ei Te slăvesc şi Te laudă”[37]. Iar desăvârşirea în gradul cel
mai înalt constă în unirea cu Dumnezeu, prin care se revarsă în noi toate bunătăţile şi toată fericirea:
„După cum prin nările nasului percepem în chip simţit mireasma cea bună şi pe cea rea, tot aşa pe linia
omului lăuntric există la cel sănătos, când e vorba de organele simţurilor dumnezeieşti, o percepere a
bunei miresme a dreptăţii lui Dumnezeu şi a miresmei celei împuţite a păcatelor”[38]. Prin mirosul cel
duhovnicesc, primim buna mireasmă a trupului lui Hristos: „Celor cu adevărat sănătoşi la cuget le va
ajunge în Biserică buna mireasmă a lui Hristos şi nu vor dori alt miros”[39]. Numele lui Hristos se va
vesti în întreaga lume şi pretutindeni va fi preamărit, răspândindu-se precum bunele miresme vărsate
pe pământ: „Asemenea unui mir, care împrăştie, de jur împrejur, mirosul său, este răspândit numele lui
Hristos. Pe tot pământul se pomeneşte numele lui Iisus, pe tot pământul se vesteşte Mântuitorul meu.
[…] De aceea te iubesc fecioarele, pentru că îndurarea lui Dumnezeu s-a revărsat întru inimile noastre
prin Sfântul Duh”[40]. Fecioarele sunt sufletele integre, neîntinate, ale celor dreptcredincioşi,
popoarele luminate de învăţătura Legii celei noi: „Câte suflete reînnoite astăzi Te-au îndrăgit pe Tine,
Doamne Iisuse, spunându-Ţi:Trage-ne după Tine, la mireasma veşmintelor Tale alergăm (1, 3), ca să
soarbă mireasma învierii?”[41]. Cugetarealăcomeşte după o cunoaştere tot mai desăvârşită, dar
cuvintele sunt incapabile să exprime fiinţa lui Dumnezeu, aceasta rămânându-ne inaccesibilă, dar
întrevăzută în manifestările externe ale sale: „Mir vărsat e numele Tău. Prin acest cuvânt socotesc că
arată că nu se poate cuprinde în înţelesul unui nume firea cea fără hotar, ci orice putere a gândurilor şi
orice înţeles al cuvintelor, chiar dacă ar părea că cuprinde ceva mare şi dumnezeiesc, nu e în stare să
atingă însuşi Cuvântul, ci ca din nişte urme şi rămăşiţe cuvântul nostru îşi dă cu socoteala despre
Cuvântul, din cele înţelese bănuind prin asemănare pe Cel necuprins. Căci orice nume am cugeta, prin
113
care să facem cunoscut mirul dumnezeirii Sale, nu înfăţişăm prin înţelesul celor spuse însuşi mirul, ci
prin numirile despre Dumnezeu înfăţişăm o mică rămăşiţă din aburul bunei miresme dumnezeieşti, aşa
cum în vasele din care s-a deşertat mirul, nu se vede, în firea lui, însuşi mirul vărsat din vase, aşa cum
este (el), ci din calitatea nu deplin limpede a aburilor rămasă în vase ne facem o oarecare bănuială
despre mirul vărsat. Aceasta o învăţăm prin cele spuse: că însuşi mirul dumnezeirii, adică ceea ce este
el după fiinţă, e mai presus de orice nume şi înţeles”[42].
3: Ţinându-ne de paşii tăi
vom alerga s-avem în răsuflare
mireasma mirurilor tale.
Mă duse regele-n cămara lui;
ne-om bucura, ne-om veseli de tine;
mai aprig decât vinul îţi vom iubi alintul;
pe drept o fac acei ce te iubesc.
„Regele. Mirele e redat aici ca rege. Versul precedent e la persoana a doua, iar acesta vorbeşte la
persoana a treia. Acest schimb de persoane este frecvent în toată Cântarea”[43].
„Heder, cămară întunecată unde cei ce se iubesc pot fi singuri (IV Regi 9, 2)”[44].
„Mă duse regele-n cămara lui: prefigurare, prin vis şi dorinţă, a spaţiului nupţial. Mirele e
asimilat unui rege (şi nu numai prin coroana lui Solomon). În acest sens, a se vedea cununile din Taina
Nunţii (dar şi simbolistica din folclorul românesc, aşa cum o găsim, de pildă, în Călin de Eminescu
şi Nunta Zamfirei de Coşbuc)”[45]. De observat că doar mireasa intră în cămara regelui; sunt grade ale
apropierii de Dumnezeu, doar sufletele ajunse la desăvârşire aflându-se într-o mare intimitate cu
Mirele: „Iată ce grăiesc fecioarele, despre care noi ştim că rămân pe dinafară pentru că dragostea lor n-
a făcut decât începutul. […] Ea[46] nu zice: El ne-a introdus pe noi, mulţimea, în încăperea Sa;
mulţimea a rămas afară şi mireasa intră singură în camera împăratului pentru a zări vistieriile tainice şi
ascunse. […] Fecioarele se bucură pentru desăvârşirea miresei. În cele ale virtuţilor nu este pismă.
Această iubire e curată, această iubire este fără cusur”[47].
Alergarea fecioarelor în buna mireasmă a Mirelui prefigurează viitoare unire deplină cu El:
„Cauza dorinţei de a-L lăuda e simţirea Lui iubitoare […] şi atinge numai pe acela pe care scrierea îl
numeşte fecioară. Aceasta ascultă de marea şi prima poruncă a legii, iubind din toată inima şi puterea
acea frumuseţe a cărei descriere şi pildă şi ticluire nu o află cugetarea omenească. Aceste fecioare,
114
deci, crescute prin virtute şi prin vârsta lor, ajunse în lăuntrul tainelor cereşti ale cămării de
nuntă[48] iubesc frumuseţea Mirelui şi prin iubire Îl întorc spre ele însele”[49]. „Sufletul mai
desăvârşit însă, întinzându-se mai cu tărie spre cele dinainte, a ajuns deja la ţintă şi se învredniceşte de
comorile din cămară”[50].
Cei ce-L iubesc pe mire trebuie să depăşească perioada prunciei (duhovniceşti), atât de instabilă
şi de influenţabilă, dar să nu ajungă nici la bătrâneţea zbârcită a păcatului; curăţia duhovnicească e
tinereţe fără bătrâneţe în feciorie neîntinată, aceasta pentru că: „dreptatea este cuget neiscoditor,
purtare nemincinoasă, cuvânt neprefăcut şi nepregătit mai înainte. Precum Dumnezeu se numeşte
iubire, aşa se numeşte şi dreptate. De aceea spune şi înţeleptul în Cântarea Cântărilor: Dreptatea te-a
iubit pe tine (Biblia 1914)”[51]. Iată, aşadar, câteva modalităţi de a ne menţine tinereţea
(duhovnicească) în plină frumuseţe şi putere.
4: Sunt neagră, dar frumoasă,
o, fete ale Ierusalimului,
ca sălaşele lui Chedar, ca perdelele lui Solomon.
„Şahor (negru) este culoarea jalei şi suferinţei. În Plângerile lui Ieremia 4, 7; 5, 10, culoarea
morţii este opusă albului şi roşului care sunt semne ale vieţii şi bucuriei. – Faptul că mireasa se
numeşte neagră, unii cercetători o socot egipteancă, una din soaţele lui Solomon”[52]. Nu înclinăm
spre această din urmă opinie. „Culoarea pielii nu indică o rasă neagră, ci tenul unei tinere care lucrează
afară, în arşiţă (vezi mai jos), spre deosebire de fetele Ierusalimului, fiice ale oraşului, cu tenul alb,
cele ce se socoteau a fi repere ale frumuseţii, gata să le dispreţuiască pe celelalte. Sensul duhovnicesc
pune accentul pe frumuseţea lăuntrică”[53]. Adică, sunt „neagră prin şubrezenia firii omeneşti,
frumoasă prin har; neagră deoarece (mă trag) din cei păcătoşi, frumoasă prin taina credinţei”[54]. „Ea
a arătat pocăinţă pentru păcate şi convertirea i-a dat frumuseţe. Dar, întrucât ea nu este curată încă de
toată tina pământului şi încă nu era spălată în baia mântuirii, i se zice neagră”[55]. Sau, „fiind neagră
din pricina păcatului şi unită cu întunericul prin fapte, m-a făcut frumoasă prin iubire, schimbând
frumuseţea Sa în urâţenia mea. Căci mutând la Sine întinăciunea păcatelor mele mi-a trecut mie din
curăţia Sa, El care cel dintâi m-a făcut, din urâtă, vrednică de iubit şi aşa m-a iubit”[56].
„Chedar, un trib de beduini din pustie. În campania lui Assurbanipal împotriva arabilor este
pomenit printre alţi regi supuşi şi regele din Ki-da-ri”[57]. „Chedar: unul dintre urmaşii lui Ismael,
fiul lui Avraam şi al egiptencei Agar (vezi Facerea 25, 13). Perdelele lui Solomon ar putea face
trimitere la învelitorile cortului mărturiei şi apoi ale templului. Întrucât Solomon înseamnă Pace, poate
fi vorba şi de acoperămintele ocrotitoare ale păcii. Potrivit altor lecţiuni, cuvântul nu ar fi Solomon,
115
ci Salma, numele unui alt trib nomad din neamul arabilor”[58]. „La construirea cortului, oamenii
foloseau iniţial pielea de capră neagră şi după aceea postavul gros de păr de capră sau alt material
rezistent”[59]. „Ieriah înseamnă învelitoare, faţa de pânză ce acoperă cortul (şi care are culoare neagră
fiind din păr de capră), dar are înţelesul şi de cort, precum ohel. În Ieşirea, cap. 26 şi 27, se vorbeşte de
acoperământul din stofe preţioase al cortului mărturiei. Expresia se referă la cortul lui Solomon. Fata
este neagră, de curte aristocratică, ce ţine de curtea regelui. – Pânza cortului era de altfel şi simbolul
bolţii cereşti. Cerul era asemuit unui cort desfăcut (Psalmi103, 3)”[60]. Dumnezeu-Cuvântul Îşi asumă,
prin întrupare, şi urâţenia noastră, adică ia asupra Sa păcatele omenirii: „prin împărtăşirea Mirelui,
chiar dacă ar fi vreunul sălaş al lui Chedar (întuneric), se face locaş al adevăratului Solomon, adică al
Împăratului păcii, Care s-a sălăşluit în el”[61].
5: Nu vă uitaţi la mine cu sunt neagră,
căci soarele m-a ars;
feciorii maicii mele s-au ridicat asupră-mi
şi viile m-au pus să le păzesc;
dar via mea, pe ea, eu n-am păzit-o.
Nu vă uitaţi la mine că sunt neagră: „Apoi adaugă la cele spuse următoarele, prin care dă o
întărire de trebuinţă înţelesului celor pe care le învaţă, ca să nu socotească pe Făcătorul cauza chipului
întunecos, ci să vadă că libertatea fiecăruia a pus începutul acestui chip: nu vă uitaţi la mine că m-am
făcut neagră. Nu am fost aşa prima dată. Nici nu se cuvenea ca, fiind plăsmuită de mâinile luminoase
ale lui Dumnezeu, să iau culoarea unui chip întunecos şi negru. Nu am fost aşa, zice: ci m-am făcut pe
urmă, căci nu am fost făcută neagră de la fire, ci urâţenia aceasta mi s-a adăugat, soarele schimbând
chipul meu strălucitor în negru”[62].
„Feciorii maicii mele pot însemna fraţi vitregi, numai după mamă”[63].
„Fata devine păzitoarea viilor, dar de propria sa vie nu mai poartă grijă. Fecioria asemuită viţei-
de-vie este un motiv vechi oriental, de regăsit şi în poezia veche egipteană. Ocupându-se de vii,
propria sa vie nu o poate păzi şi din această pricină este arsă de soare. Via (kipos şi hortus) este din
vechime simbolul fecioriei”[64]. Mai jos, câteva tâlcuiri ce ne par mai apropiate de duhul
scrierii: „Dar via mea, pe ea eu n-am păzit-o. Via e un simbol al femeii iubite (vezi şi Psalmi 127, 3).
Silită de fraţii ei vitregi să se îngrijească de sufletele altora, Iubita şi-a neglijat propriul suflet, ceea ce
îl face pe Sfântul Grigorie de Nyssa să definească acest ultim stih drept o plângere deschisă, generată
de sentimentul smereniei”[65]. Via poate fi simbol al sufletului omenesc, aşa cum a fost sădit la
116
început, cu menirea să rodească spre vinul bucuriei, pentru Dumnezeu, pentru semeni şi pentru sine
însuşi. Nepăzindu-şi omul via curată, duşmanul a sădit în ea buruiana răului, sau cuvintele şi faptele
pricinuitoare de otravă, pentru sine dar şi pentru ceilalţi: „După cum am înţeles noi, omul la început a
fost făcut nelipsit de vreunul din bunurile dumnezeieşti. Datoria lui era numai să păzească bunurile, nu
să le dobândească. Dar uneltirea duşmanilor l-a golit de însuşirile lui, ca pe unul ce n-a păzit sorţul cel
bun, ce i-a fost dat prin fire de la Dumnezeu”[66]. Origen tâlcuieşte acest loc astfel: „Prigonitorii
Bisericii s-au căit şi vrăjmaşii au revenit la steagul surorii lor şi au propovăduit credinţa pe care ei au
încercat s-o nimicească”[67]. Cât priveşte nepăzirea viei proprii, „referă aceasta la toţi acei sfinţi
preocupaţi de mântuirea tuturor şi vei vedea că, fără a (păzi) via proprie, nu poţi păzi pe a altora -,
precum pentru a câştiga pe alţii (pentru Hristos), El însuşi a consimţit la unele pagube, şi slobod cum
era S-a făcut Însuşi rob tuturor, iar ca să-i dobândească şi să-i câştige pe toţi, S-a făcut slab, ca pe cei
slabi să-i câştige”[68].
Cel ce sporeşte în dobândirea virtuţilor plânge nu numai pentru că nu le-a păstrat de la început, ci
şi pentru că se teme că nu le va putea păstra pe cele redobândite. Iar plânsul acesta ajută şi el la
stăruirea în virtuţi şi la sporirea în ele: „Pentru că nu am păzit via, căzând din curăţie, am îmbrăcat
înfăţişarea întunecoasă. Pe lângă acestea, acum după ce m-am făcut frumoasă şi luminoasă la chip
pentru Dreptul ce m-a iubit, iarăşi privesc cu bănuială la starea mea de propăşire, ca nu cumva să pierd
frumuseţea din neştiinţa de a mi-o asigura, odată ce n-am izbutit mai înainte să o păzesc”[69].
6: Tu, cel iubit al sufletului meu,
o, spune-mi, tu,
în ce păşuni îmi eşti cu turma
şi unde-i faci odihna de amiază?
De ce-aş fi eu cătându-te-n neştire
Pe lângă mieii prietenilor tăi?
„Din lumea viţei-de-vie trecem în cea păstorească. Fata este păstoriţă ce-şi caută iubitul pe câmp
unde îşi paşte turma lângă staulele păstorilor. De luat în seamă este faptul că ea îl caută pe băiat”[70].
„Pe o mare întindere a poemului, dialogul iubirii se desfăşoară în mediu pastoral. Iubita îşi
doreşte o cale cât mai dreaptă spre Iubitul ei, ferită de rătăciri şi posibile alunecări”[71].
„Învăţaţi fiind de această regină[72] […], să alergăm, să venim la ea, ca feţele noastre să se

lumineze. Să o întrebăm, căci nu va fi invidioasă ca să nu ne înveţe vieţuirea ei […]: Unde îţi
117
păstoreşti turma, atotvăzătoare virtute? Unde dormi, veselia sufletului meu? Cine se va urca la
cugetarea (meditaţia) Ta? (Iar ea va răspunde): – Păstoresc în trezvie. Dorm în smerenie. Urcă la mine
cel care, ajuns la înălţimea izbânzilor (virtuţii), coboară cu cugetul. Stă în iubirea mea cel atent şi care
nu vagabondează mânat de pofte”[73].
SEP 4 traduce uşor diferit, arătând că mireasa îşi caută mirele învăluită (amănunt omis de
Anania, probabil din motive prozodice): „Augustin (Sermones 46,33-37, PL[74] 38,289-292), când
comentează termenul operta versus aperta,acoperită şi descoperită, nu se referă la textul grecesc, ci la
textul latin, dar nu la cel al Vulgatei, unde nu e tradus termenul περιβαλλομένη. Cei faţă de care
Biserica Mireasă se arată acoperită sunt ereticii, cei care s-au depărtat de Hristos şi au devenit păstorii
cei răi; ei sunt numiţi încă prieteni, falşi însoţitori ai lui Hristos, pentru că îşi păstoresc turma în
numele Lui. De aceştia se teme tânăra mireasă şi din această cauză nu vrea să se preumble în
apropierea corturilor lor”[75].
Mireasa îşi caută Mirele în momentul maximei lumini, punct culminant al zilei: „nu reţine câtuşi
de puţin alte timpuri când păşunează turma; seara, dimineaţa sau la apusul soarelui, caută doar
momentul acela când, în măreţia zilei, Îl găseşte pe Mire în plină lumină, în strălucirea ei
maiestuoasă”[76]. Când sufletul este unit deplin cu Dumnezeu prin iubire se află în lumină fără
umbră, dar neputinţa miresei de a-L cuprinde cu totul pe Mire o face să implore mereu călăuzirea Sa
îndreptătoare, spre a o feri de rătăcirile posibile: „iarăşi cheamă prin rugăciuni pe Mire dând Celui
dorit ca nume iubirea lăuntrică faţă de El. […] Căci aşa Te numesc, fiindcă numele Tău e mai presus
de tot numele şi-i negrăit şi necuprins de toată fire cuvântătoare. […] Arată-mi, aşadar, zice, unde-Ţi
paşti turma, ca aflând păşunea mântuitoare, să mănânc hrana cerească, fiindcă cel ce nu o mănâncă nu
poate să intre în viaţa cerească, şi alergând la Tine, Izvorul, să sorb din băutura dumnezeiască, pe care
Tu o izvorăşti celor ce însetează. […] Fă-mi cunoscut, deci, zice, cum trebuie să mă culc şi care e calea
spre odihna de amiază, ca nu cumva, neasigurată de buna Ta călăuzire, necunoştinţa adevărului să mă
adauge la turmele străine de turma Ta. Acestea le-a spus îngrijorată de frumuseţea dăruită ei de la
Dumnezeu şi dorind să afle cum poate să rămână pururi cu chipul cel bun”[77]. „Unit cu Dumnezeu,
sufletul simte o bucurie de negrăit. Aceasta îl face să verse lacrimi de umilinţă, amestecate cu bucurie
şi dulceaţă, şi iese afară din simţirea lumii şi aleargă după Mire, strigând cu glasuri negrăite: Înapoia
Ta alerg, după mireasma mirului Tău; spune-mi Tu pe Care L-a iubit inima mea, unde-Ţi paşti turma,
unde dormi în amiaza vederii curate, ca să nu fiu aruncată de la turmele drepţilor? La Tine sunt
luminile tainelor mari! Şi ducându-l Mirele în cămara vistieriilor Lui ascunse, îl face văzător plin de
înţelepciune al raţiunilor zidirii”[78].
7: – De vrei să faci cam cum te taie capul,
118
vezi turmele şi ia-te după ele
şi paşte-ţi tu ieduţele
pe-acolo unde-alături stau ciobanii!…
„Mai exact: Ţine-te de urmele (himaşeih) mielului sau iedului – a vietăţii mici”[79].
„Această replică pare a fi a prietenilor Iubitului, ciobani tolăniţi prin preajmă, care, nu fără o
anumită hâtrenie, o avertizează pe fată asupra unui eventual pericol din parte-le”[80].
Suntem datori să ne îngrijim de paza bunurilor sufleteşti, iar nu de cele vremelnice, acestea
neţinând, propriu-zis, de noi. Iar păzindu-ne sufletul, căpătăm conştiinţa vremelniciei tuturor celor ce-
am adunat împrejurul nostru, însă, mai mult, descoperim minunata legătură a sufletului cu Dumnezeu:
„Cel ce nu se cunoaşte pe sine cade din turma oilor şi paşte împreună cu iezii, a căror stare e de-a
stânga[81]. Căci Păstorul cel bun a aşezat oile de-a dreapta, iar caprele, despărţindu-le de partea cea
bună, le-a pus de-a stânga. Deci aceasta o învăţăm: că trebuie să privim la firea lucrurilor şi să nu ne
abatem de la adevăr, păşind pe urmele celor rătăciţi. […] Dar cel ce caută spre ceea ce e propriu firii
omeneşti, iar aceasta e raţiunea, va dispreţui obişnuinţa neraţională şi nu va alege ca bine nimic din
ceea ce nu aduce sufletului un câştig. Căci nu e limpede judecata cu privire la cele ce sunt de ales din
cele ce se văd, până ce nu vom ieşi din viaţă, când vom cunoaşte cui i-am urmat. Deci cel ce nu
deosebeşte, din lucrurile înseşi, binele de rău, ci luându-se după urmele celor ce i-au premers, ia
obişnuinţa trecută a vieţii drept învăţătoare a vieţii sale, adeseori, fără să ştie, se pomeneşte în timpul
judecăţii celei drepte ajungând capră în loc de oaie”[82]. Origen tâlcuieşte acest loc într-un mod
oarecum asemănător[83]: „află că dacă nu te cunoşti pe tine însuţi, dacă nesocoteşti măreţia ta şi nu ţii
seama de ceea ce sunt Eu, cu un cuvânt, dacă nu şti aceasta, tu cea mai frumoasă între femei, atunci
ieşi pe urmele turmelor şi le paşte, nu turmele oilor şi ale mieilor, ci ale caprelor. […] Tu vei fi cel din
urmă dintre păstori, care nu stai în mijlocul oilor, ci în mijlocul caprelor. Iar rămânând cu ele, tu nu vei
fi cu Mine, adică cu Bunul Păstor”[84].
8: – Iubita mea, îmi pari ca o sireapă
La carele lui Faraon!
Îmi pari ca o sireapă: „Iubita e asemănată cu o tânără cabalină dintr-o herghelie nobilă, de rasă
pură, zburdând într-un alai imperial”[85]. „Sus (cal) apare de circa 130 de ori în Vechiul Testament,
dar la feminin o singură dată în acest vers. La egipteni, ca şi la greci, calul era folosit numai la
119
tracţiune la care cu două roţi; la călărit abia în a XXV-a dinastie, în timpul regelui etiopean Pianchi,
avem dovezi că ar fi fost folosit. Spre deosebire de bou şi măgar, animale de povară, calul ţine de
parada regească, animal domnesc folosit la vânătoare în Egipt. Inscripţia Amenophis al II-lea vorbeşte
despre cal, tot aşa poezia veche egipteană: Ah, de-ai vrea să te grăbeşti / Să-ţi vezi iubita / Precum un
cal pe câmpul de luptă. În lirica greacă, fata este asemănată cu calul în poezia lui Alkman şi Anacreon.
Ultimul numeşte femeiapoli thrikii. În Egipt, calul este admirat pentru iuţeala lui; în Elada şi aici, în
textul nostru, este admirată frumuseţea lui, nobleţea sa împărătească. Iată-l pe tânăr într-o veche poezie
egipteană: Oh, de-ai veni la mine / Ca un buiestru de-al regelui / De toate iepele ales / Cel mai bun din
herghelii”[86].
Un suflet ce, împodobit cu virtuţi, înaintează spre Dumnezeu, e ca o sireapă la carele lui Faraon,
căci e plin de putere şi calcă peste ispitele sau piedicile puse în cale de vrăjmaşi: „Şi sufletul care s-a
apropiat de Dumnezeu pe drumul virtuţii e asemănat cu călărimea care surpă puterea egipteană[87].
[…] Căci nu s-ar fi asemănat cu puterea aceea, care a surpat pornirile rele ale egiptenilor şi prin care s-
a eliberat Israel, dacă n-ar fi împlinit el toate acele fapte de izbândă, cele care au surpat Egiptul şi cele
care au pregătit calea spre Dumnezeu a celor ce s-au strămutat de la nămolul egiptean la pământul
făgăduinţei”[88]. „Trebuie să primim şi noi pe Cuvântul ca pe un călăreţ asupra noastră şi, biruind
călărimea egipteană cu carele şi călăreţii ei şi înecând toată puterea lor în apă[89], să ne asemănăm
astfel puterii aceleia, scufundând în apă, ca pe o călărime, oastea potrivnică”[90].
9: Ce mândră ţi-i bărbia, precum a turturelei!,
grumazul tău, şirag de nestemate!;
Ce mândră ţi-i bărbia, precum a turturelei: Turtureaua e simbolul neprihănirii, iar grumazul bine
cabrat e chip văzut al întoarcerii sufletului spre sine însuşi, sau a unei accentuate conştiinţe de sine:
„Cei ce au băgat de seamă lucrurile acestea mărturisesc că această pasăre (turtureaua), după ce se
desprinde din însoţirea conjugală, rămâne, pentru timpul de după aceea, străină de însoţire, în aşa fel că
în ea se înfăptuieşte prin fire neprihănirea. […] (Iar) asemănarea grumazului cu arcul înfăţişează multe
laude ce se potrivesc miresei. Întâi că, prin încovoierea grumazului, calul priveşte la paşii proprii ai
picioarelor, iar prin aceasta îşi face drumul neîmpiedicat şi sigur, nelovindu-se de vreo piatră şi
necăzând în vreo groapă. Şi nu puţin lucru este pentru bunul nume al sufletului să privească spre el
însuşi şi să se sârguiască cu toată hotărârea pe drumul dumnezeiesc, ocolind şi sărind peste toate
piedicile, ce se ivesc în drum din partea ispitelor”[91].
10: asemănări de aur îţi vom face,
cu râuri de argint.
120
Asemănări de aur îţi vom face, cu râuri de argint: Ceea ce cunoaştem noi despre Dumnezeu
asemuim aurului. Dar mintea prinde doar o umbră a Lui şi aceasta într-un mod nedeplin, obscur,
culegând doar din cele din jurul Lui, încropind un fel de chip al adevărului dintr-un şir de imagini, căci
El scapă mereu înţelegerii noastre, asemenea irizărilor metalelor de preţ: „Căci după ce frumuseţea
sufletului a fost asemănată cu călărimea, care a nimicit carele egiptenilor, adică cu oastea îngerească,
iar Bunul Călăreţ spune că frâul acestei călărimi este curăţia pe care a înfăţişat-o asemănându-i fălcile
cu ale turturelelor şi podoaba din jurul grumazului cu lanţul ce străluceşte de virtuţi, unii voiesc şi
socotesc să adauge încă ceva la frumuseţea călărimii, împodobind-o cu asemănări de aur, în care
ţintuiesc şi curăţia argintului, ca şi mai mult să strălucească frumuseţea podoabei, prin asemănarea
strălucirii argintului cu strălucirea aurului. […] Dar se cuvine să nu trecem nebăgat în seamă faptul că
nu se dă ca podoabă aurul în sine, ci asemănările aurului. Şi nu argintul însuşi, ci ţintele din materia
aceea. Ceea ce ne-a venit în minte privitor la acestea este aceasta: toată învăţătura despre firea negrăită,
chiar dacă arată un înţeles dumnezeiesc şi înalt, e o asemănare a aurului, nu aurul însuşi. Căci nu poate
fi înfăţişat întocmai Binele mai presus de înţelegere, chiar de e Pavel cel ce a cunoscut în rai cele
negrăite. Chiar de a auzit în rai cuvinte nespuse, nepovestite rămân înţelesurile privitoare la
Dumnezeu. Căci negrăite zice că sunt înţelesurile acestor cuvinte”[92]. Străduinţa în urcuşul
duhovnicesc revarsă asupra miresei darurile nepreţuite ale Mirelui: „El este Acela care va împodobi
spiritul tău şi tu vei fi cu adevărat bogată, mireasă desăvârşită, în casa Mirelui”[93]. Ceea ce nu poate
cuprinde cugetarea prin înţelesurile înguste şi limitate ale cuvintelor, cuprinde credinţa lucrătoare prin
iubire: „Îţi vom face, suflete, care cu dreptate ai fost asemănat cu calul, nişte chipuri şi asemănări ale
adevărului. Aceasta este puterea de argint a acestor cuvinte, că ele sunt în formă de scântei, neputând
înfăţişa întocmai înţelesul lăuntric. Dar tu, primindu-le pe acestea, te vei face prin credinţă purtător şi
locaş Celui ce Se va culca în tine prin sălăşluirea în tine”[94].
11: – Stă regele culcat în aşteptare?:
din mir de nard eu răspândesc mireasmă.
Stă regele culcat în aşteptare?: din mir de nard eu răspândesc mireasmă. Biblia 1988 are: Cât
regele a stat la masă, nardul meu a revărsat mireasmă. În casa lui Simon Leprosul, pe când stătea
Împăratul Hristos la masă, a fost uns cu mir (Matei 26,7-13), împlinindu-se cele spuse în Cântarea
Cântărilor. Ungerea s-a făcut de către o femeie numită păcătoasăîn text, femeie în care mulţi cred a
recunoaşte pe Maria Magdalena: „Maria este chipul aceleia despre care se zice: Nardul meu a revărsat
mireasmă, căci ea a revărsat mir pe capul Domnului”[95]. Amestecul virtuţilor noastre cu bunătăţile lui
Dumnezeu, sesizat de simţirea sufletului, e nardul lui Dumnezeu, născut din iubirea lui Dumnezeu
vărsată în sufletul celui ce-L caută: „Şi apropiindu-se şi mai mult de Cel dorit, înainte de a i se arăta
121
ochilor frumuseţea Lui, Îl atinge pe Cel căutat prin simţirea mirosului, primind oarecum prin puterea
mirositoare calitatea trupului Lui. Şi zice că a cunoscut mirosul Lui prin buna mireasmă a mirului, cel
al cărui nume este nard”[96]. „În Cântarea Cântărilor nardul dă miresei mirosul Mirelui; iar în
Evanghelie, buna mireasmă a lui Hristos, care a umplut atunci casa, se face buna mireasmă a întregului
trup al Bisericii, în tot pământul şi în toată lumea”[97]. „Ceea ce însemnează că faptele cele bune au
miros de bună mireasmă. Dacă, dimpotrivă, păcătuieşti, păcatele vor împrăştia un miros
dezgustător”[98].
12: Iubitul meu e săculeţ de smirnă
cu noaptea stinsă între sânii mei.
Iubitul meu e săculeţ de smirnă cu noaptea stinsă între sânii mei. Biblia 1988: Periniţă de mirt
este iubitul meu, care se ascunde între sânii mei. „Cine este mai fericit decât acela care are ca oaspete
al inimii, între sâni, în pieptul său (pe) Cuvântul lui Dumnezeu?”[99]. Prin virtuţi, sporind în
asemănarea noastră cu Dumnezeu, prin faptele cele trupeşti şi sufleteşti deopotrivă, ne dăruim şi altora
ca o tămâie binemirositoare, din mireasma revărsată în noi de Dumnezeu: „Iar tu, dacă vezi pe
Mântuitorul meu coborând până la cele pământeşti şi smerite, atunci vei înţelege cum dintr-o uriaşă
putere şi dintr-o mare măreţie dumnezeiască o mică picătură s-a scurs până la noi”[100]. „Şi mireasma
buchetului spune că porneşte din locul în care stă binele ca într-o vistierie. Dar se spune că inima e şi
izvorul căldurii din noi, de la ea împărţindu-se, prin artere, căldura în tot corpul. Deci cea care a primit
în partea conducătoare a sufletului pe Hristos şi şi-a făcut inima buchet al acestei miresme îşi face toate
deprinderile vieţii, ca pe nişte mădulare ale trupului, încălzite de Duhul ce străbate din inimă, nici o
fărădelege nerăcind iubirea faţă de Dumnezeu, în nici un mădular al trupului”[101].
13: Mi-i strugure de chiparos iubitul,
în viile din En-Gaddi.
Mi-i strugure de chiparos iubitul, în viile din En-Gaddi. „En-Gaddi (= Izvorul iezilor); oază în
apropiere de ţărmul vestic al Mării Moarte”[102]. „En-Ghedi (= izvorul caprelor) este o oază în pustia
Iudeii, la apus de Marea Moartă. Pliniu, înIstoria naturală V,17, vorbeşte despre fertilitatea acestui loc
unde cresc palmierii, iar Hieronymos vorbeşte despre balsam şi viţa-de-vie. În acest loc au trăit
esenienii – după Pliniu şi Iosif Flaviu”[103]. Maturitatea duhovnicească a creştinului este dată de
capacitatea de a se jertfi pentru Hristos, iar rodul ei deplin se relevă în a fi mereu în exerciţiul unei
vieţuiri jertfitoare: „Aici este (chiparosul) începutul Cuvântului, sămânţa sa, începutul înfloririi
cuvântului […]. Dar să vedem, acum, în care ţinut se află acest ciorchine al miresei? În viile din
Engadi, ceea ce se tâlcuieşte cu: ochiul ispitei. Ochiul ispitei este viaţa de aici, atâta vreme cât noi
122
stăruim în ispită, întrucât viaţa omului pe pământ este o ispită (Iov 7, 1: o încercare). Câtă vreme trăim
în lumea aceasta noi suntem în viile din Engadi, iar, dacă ne învrednicim a fi sădiţi în altă parte, vom
fi, prin plugarul nostru, ceea ce vom fi”[104]. Sau: „ Engadi arată locul gras, în care, fiind sădită, via
îşi face rodul bine hrănit şi dulce. Căci cei ce s-au îndeletnicit cu geografia spun că ţinutul Engadi e
bun pentru îngrăşarea ciorchinilor. Pentru că, aşa cum cel ce îşi are voia în însoţire cu legea Domnului
şi toată noaptea şi toată ziua se gândeşte la aceasta, se face pom pururi verde (Psalmi 1, 1 urm.),
îngrăşându-se prin curgerile apelor şi dându-şi rodul la vremea cuvenită, tot aşa şi via Mirelui, sădită în
Engadi, sau în locul gras, adică în cugetarea adâncă ce e adăpată şi susţinută în creştere de
dumnezeieştile învăţături, a rodit acest mugur bogat înflorit, în care vede pe cultivatorul şi îngrijitorul
ei. Ce fericită este ţarina aceasta, al cărei rod se aseamănă cu chipul Mirelui!”[105]. Firea
omenească, chip al lui Dumnezeu, rămâne permanent participantă la lumina divină, chiar dacă o
percepe neclar. Dar participarea noastră la dumnezeiesc, deşi un dat, se cere sporită prin efort personal,
de-a lungul întregii vieţi: „Aşadar, via îşi vesteşte rodul său, care nu e încă copt pentru vin, ci aşteaptă
plinirea vremii, dar nu e nici cu totul neputincios spre îndulcire, căci, mai înainte decât gustul,
veseleşte mirosul sufletului cu aburii nădejdii în aşteptarea bunătăţilor, îndulcind simţurile. Pentru că
aşteptarea sigură şi neîndoielnică a harului nădăjduit se face gustare celor ce aşteaptă prin răbdare
bunul aşteptat. Aşa este mugurele de chipru (înflorit), mugur ce-şi vesteşte vinul, dar încă nu s-a făcut
vin, ci prin floare (iar înflorirea e nădejdea) îşi adevereşte harul viitor”[106].
14: – Cât de frumoasă eşti, iubita mea,
cât eşti tu de frumoasă, cu ochii tăi porumbi!
„Porumbiţa e o comparaţie frecventă în Cântarea Cântărilor, ca simbol al purităţii şi

credincioşiei. Cât despre ochii porumbelului, ei sunt vii, roşiatici, arzători şi
curaţi”[107]. „Porumbelul, din pricina murmurului său continuu, este simbol al jeluirii în Isaia 38, 14;
Iezechiel 7, 16, sau al nepriceperii în Osea 7, 11. Numai în Cântarea Cântărilor este folosit ca simbol al
curăţeniei şi neprihănirii. Dalman spune că ochii limpezi cu desele clipiri amintesc de ochii fecioarei.
În reliefurile, tablourile şi pictura egipteană apare ochiul sub formă de pasăre. Arta hieratică egipteană
este izvorul acestor versuri, după Gerleman”[108].
E lăudată frumuseţea miresei, dar: „Mai înainte nu erai frumoasă, pentru că te înstrăinaseşi de
frumuseţea Modelului şi, prin reaua învecinare cu păcatul, te schimbaseşi spre urâţenie”[109]. Omul
se modelează după ceea ce alege în chip liber: „despărţindu-te de părtăşia răului, te-ai apropiat de
Mire; iar odată ce te-ai apropiat de frumuseţea neapropiată, te-ai făcut şi tu frumoasă, primind ca o
oglindă chipul frumuseţii Mele, căci omenescul se aseamănă cu o oglindă, preschimbându-se după cele
123
alese de el. De vede aur, ia înfăţişarea aurului şi arată prin înfăţişări aceleaşi străluciri ale
materiei”[110].
Ochii porumbi sunt ochii blândeţei, curăţiei, păcii şi nevinovăţiei şi străluceşte în ei pecetea vieţii
duhovniceşti: „Dacă mireasa este departe de Mire, ea nu e frumoasă, însă devine frumoasă când se
apropie să se împreune cu Cuvântul lui Dumnezeu. Şi într-adevăr, Mirele înţelege acum a fi foarte
aproape şi a nu se mai depărta. […] Însă, cel care are ochi de porumbel vede just şi merită îndurare. Şi
cine vede just, dacă nu cel ce se uită cu o privire neprihănită şi cu ochi curaţi? Dacă înţelegi Legea
duhovniceşte, ochii tăi sunt porumbei”[111].
15: – Cât de frumos eşti tu, iubitul meu,
cât eşti tu de plăcut!
Cât de frumos eşti tu, iubitul meu, cât eşti tu de plăcut: Frumosul e identificat cu Cel ce există
prin Sine, aşadar cu Cel din veşnicie. Numai frumuseţea Aceluia este netrecătoare: „Căci nu mi se mai
pare nimic altceva frumos, ci m-am întors de la toate câte le socoteam mai înainte că sunt între cele
frumoase, şi nu mă mai înşeală judecata despre ceea ce este frumos, ca să socotesc că mai e ceva
frumos afară de Tine; nu mă mai înşeală lauda omenească, nici slava, nici faima şi puterea omenească.
Căci acestea se colorează la suprafaţă cu închipuirea frumosului pentru cei ce privesc spre cele supuse
simţurilor, dar nu sunt ceea ce se socotesc”[112]. „Când sufletul făptuitor începe să cunoască,
minunându-se, pe Făcător, din măreţia şi frumuseţea făpturilor, şi să se desfăteze de bucuria pricinuită
de ele, strigă şi el (acestea) plin de uimire”[113].
16: Ni-i aşternutul umbră şi răcoare;
în casa noastră grinzile-s de cedru
şi podu-n căpriori de chiparos.
„În sfârşit, cadrul în care cei doi iubiţi, mistuiţi de dor unul faţă de altul, se regăsesc mereu este
natura trezită la viaţă. Pajiştea de iarbă verde le este aşternut, cedrii le sunt acoperiş, iar chiparoşii
adăpost. Lipseşte din acest cadru orice element care ar sugera duritatea, ispita, păcatul”[114]. „Era
obiceiul în Orient ca la naşterea unui băiat să se sădească un cedru, iar a unei fete – un chiparos. Când
sosea ziua nunţii, cedrul şi chiparosul erau doborâţi şi din ei se făcea baldachinul nupţial. Versul
vorbeşte aici despre o nuntă împărătească unde acoperişul casei nu-i din sicomor sau stejar obişnuit, ci
din lemn nobil din care Solomon a ridicat Templul şi palatul său în Ierusalim”[115].
124
Ni-i aşternutul umbră şi răcoare; în casa noastră grinzile-s de cedru şi podu-n căpriori de
chiparos. Prin întrupare, Dumnezeu s-a revelat oamenilor, umbrindu-Şi, astfel, tăria de nesuportat a
strălucirii dumnezeieşti (era singurul mijloc în care noi Îl puteam cunoaşte): „Pentru această taină,
deci, sufletul fecioară a numit unirea cu Dumnezeu pat. Iar această unire nu putea să se înfăptuiască
altfel, fără numai aşa, că Domnul S-a arătat nouă umbrit prin trup. El nu e numai Mire, ci şi ziditor de
casă, El însuşi zidindu-ne pe noi drept casă şi dând materia întregii zidiri. Căci pune casei acoperiş,
înfrumuseţând opera printr-o materie neputrezitoare. Iar acestea sunt cedrul şi chiparosul, lemne a
căror putere e mai tare ca toată pricina de putrezire, nesupunându-se vremii”[116].
Mirele, închipuind pe Hristos, foloseşte la zidirea sa materiale nestricăcioase. Dacă culmea

zidirii e omul, cedrul şi chiparosul arată virtuţile, materiale capabile să reziste asaltului ispitelor:
„Cercetează, deci, de ce natură sunt arborii aceştia şi înţelege că cedrul nu putrezeşte şi că chiparosul e
de un miros foarte plăcut, deci lucrează şi tu pentru a-ţi întări casa ta”[117]. Sfântul Ioan Casian
întăreşte: aceste „esenţe de lemn sunt şi plăcut mirositoare şi nesupuse putrezirii şi pot rezista şi
stricăciunii aduse de timp şi roaderii cariilor”[118].
[1] ‫שיר השירים‬
[2]Cântarea Cântărilor, traducere din limba ebraică, note şi comentarii de Ioan Alexandru, (în
continuare, abreviat: CCIA), studiu introductiv de Zoe Dumitrescu –Buşulenga, p. 7
[8] CCIA, studiu introductiv de Zoe Dumitrescu-Buşulenga, p. 9
[9] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, Omilie la slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda, 9
[10] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, Cuvânt înainte către

Olimpiada
125
[12] BBVA, p. 871
[14] Subtitlu prezent atât în Biblia Hebraica, cât şi în Septuaginta, în ambele trecut ca versetul 1;
absent în Biblia Sacra Vulgata.
[15] CCIA, p. 47
[16] CCIA, p. 47
[18] Corpus Christianorum. Series Latina, 1953, Turnhout, Belgium, Brepols
[19] SEP 4/I, p. 591
[20] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, I
[22] BBVA, p. 872
[23] CCIA, p. 47
[25] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XLI, 14
[26] SEP 4/I, p. 592
[27] Patrologia greacă (ed. J.-P. Migne)
[28] SEP 4/I, p. 593
[29] BBVA, p. 872
[30] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, I
[31] BBVA, p. 872
[32] BBVA, p. 872
[33] Didim din Alexandria, Despre Duhul Sfânt, I, 11
[34] În Biblia 1988: Slava Lui acoperă cerurile…
126
[36] SEP 4/I, p. 593
[37] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 64
[39] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, IX
[40] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I, 4-5
[41] Sf. Ambrozie al Milanului, Despre Sfintele Taine, VI (29)
[43] CCIA, p. 48
[44] CCIA, p. 48
[45] BBVA, p. 872
[46] Fecioara, una dintre ele, vorbind în numele tuturor.
[47] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I,4
[48] Cum s-a văzut mai sus, nu toţi ajung în cea mai tainică încăpere, în vistieria celor negrăite;
însă participă la nuntă.
[50] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, I (desigur, câtă vreme

suntem încă în lumea aceasta, nu ni se descoperă deplin acele comori, ci doar pregustăm, uneori, din
bunătăţile cereşti).
[51] Sf. Ioan Scărarul, Scara dumnezeiescului urcuş, XXIV, 16
[52] CCIA, p. 48
[53] BBVA, p. 872
[55] Origen, Omilii la Cântarea Cântărilor, I,6

127
[57] CCIA, p. 48
[58] BBVA, p. 872
[59] Dumitru Abrudan şi Emilian Corniţescu, Arheologie biblică, p. 116
[60] CCIA, p. 49
[63] BBVA, p. 873
[64] CCIA, p. 49
[65] BBVA, p. 873
[70] CCIA, p. 49
[71] BBVA, p. 873
[72] virtutea
[73] Teolipt al Filadelfiei, Cuvinte duhovniceşti, imne şi scrisori, Cuvântul 2, despre trezvie şi

rugăciune, 52-53
[74] Patrologia latină (ed. J.-P. Migne).
[75] SEP 4/I, p. 594
[78] Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, 149
[79] CCIA, p. 49
128
[80] BBVA, p. 873
[81] Nu întotdeauna se dă în Scriptură caprei (respectiv, iezilor) o conotaţie negativă!
[83] Desigur, e cunoscut faptul că Origen i-a premers Sfântului Grigorie de Nyssa.
[85] BBVA, p. 873
[86] CCIA, p. 50
[87] Solomon, de fapt, aseamănă Mireasa cu o sireapă egipteană. Sfântul Grigorie uzează de un

mic artificiu, mutând centrul de greutate. Comentariul face aluzie, desigur, la trecerea prin Marea
Roşie, descrisă în Cartea Ieşirea.
[88] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire amănunţită la Cântarea Cântărilor, III
[89] E evidentă aluzia la apa Botezului!
[100] Origen, Omilii la Cartea Cântarea Cântărilor, II, 2
129
[102] BBVA, p. 873
[103] CCIA, p. 51
[107] BBVA, p. 873
[108] CCIA, p. 51
[113] Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, III, 208
[115] CCIA, pp. 51-52
[118] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, IX, 3
Eveniment major

Tags: Cântarea Cântărilor, Ecclesiastul, Ioan Traia, Ioan Usca, Vechiul Testament
18
130
După o aşteptare de circa cinci ani, am apucat şi ziua să văd apărut un volum aparte:
Ioan Usca, Ioan Traia, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, XIV, Cărţile lui Solomon,
format 20/13 cm, 524 pagini, Editura Christiana, Bucureşti, 2010.
Cităm de pe coperta IV: „Seria de tâlcuiri verset cu verset ale cărţilor Vechiului Testament,
continuată cu volumul de faţă, se întemeiază cu precădere pe marele tezaur exegetic al patristicii
răsăritene, dar aduce, de câte ori este cazul, şi precizări istorice şi filologice de dată recentă. Autorii,
îmbină rigorile teologiei cu exigenţele culturii actuale, oferind un valoros instrument de lucru adresat
mai ales seminariştilor şi studenţilor în Teologie, dar şi intelectualităţii creştine în general„.
Scrierea cuprinde Comentariile la Cartea Proverbelor, Ecclesiast şi Cântarea Cântărilor şi poate

fi comandată online de aici.
Creează un sit web sau un
131

Cântarea Cantärilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cântarea Cantärilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

COMENTARII LA CARTEA CÂNTAREA CÂNTĂRILOR – 8

1: O, tu, de mi-ai fi fost un frate

hrănit la sânul maicii mele,

să te sărut în văzul tuturor

şi nimeni să mă poată defăima!

O, tu, de mi-ai fi fost un frate: „Kaah, precum un frate. În Septuaginta fără ka (precum). Acest

„Theodoret al Cyrului (Interpretatio) porneşte în explicarea acestui verset de la faptul că fratele

2: De mână te voi prinde

şi-n casa maicii mele te voi duce,

în vatra celei ce m-a zămislit;

acolo tu-mi vei da învăţătură

şi din mustirea rodiilor mele.

„Pentru Theodoret al Cyrului (Interpretatio), casa mamei reprezintă Ierusalimul ceresc, unde cei

3: Cu stânga lui va sta sub capul meu

şi dreapta lui mă va cuprinde.

4: – Fiice ale Ierusalimului, vă conjur

să nu-mi treziţi ori să-mi sculaţi iubita

pân-ce ea însăşi va voi!

5: – Cine-i aceea oare care vine

suindu-se albită şi-nflorită

şi rezemată pe iubitul ei?

– Sub măr eu te-am trezit,

acolo unde maica ta

cu tine a fost grea,

acolo unde chinuri a-ndurat

aceea care-n chinuri te-a născut.

6: O, pune-mă pe inimă pecete,

pecete vreau să fiu pe braţul tău!

Că tare precum Moartea e Iubirea

şi crudă precum Iadul e Ardoarea:

i-s aripile aripi ca de foc,

cărbuni aprinşi sunt flăcările ei.

7: Apele mari iubirea n-o pot stinge,

nici râurile vor putea s-o-nece.

Cel ce bogata casă şi-ar goli-o

să cumpere în schimb iubire,

acela doar dispreţ va dobândi.

„Pecete (sigiliu): amprentă a persoanei şi simbol al personalităţii. În antichitate era purtată fie la

Cărbuni aprinşi sunt flăcările ei; la Ioan Alexandru: Cărbunii ei cărbuni de foc / Flacără

8: – E mică sora noastră; sâni nu are.

Cu sora noastră oare ce vom face

în ziua când de ea se va vorbi?

9: De este ea un zid,

îi vom zidi creneluri de argint;

dar dacă este uşă,

o căptuşim cu scândură de cedru.

De este ea un zid…: „Urmează două propoziţii condiţionale. Homah, zid, de cetate sau de

10: – Un zid sunt eu,

şi sânii mei îi sunt ca nişte turnuri;

de-aceea sunt în ochii lui

ca una care-şi află pacea.

11: Avut-a Solomon o vie

pândarilor le-a dat-o s-o păzească

şi fiecare-avea să-i dea o mie

de sicli de argint pe roada ei.

„Beda Venerabilul consideră că via se referă la Biserică, pe care Hristos a încredinţat-o

12: Dar via mea e-a mea şi-mi stă-nainte:

o mie-s pentru tine, Solomon,

şi două sute doar pentru pândari.

13: – Tu, care şezi în mijlocul grădinii

când glasul tău prietenii l-ascultă,

tu, fă-mă să-l aud şi eu!

14: – Aleargă, dragul meu,