1

SISTEMUL INSTITUȚIONAL AL UNIUNII EUROPENE

Delimitări conceptuale

La data înfiinţării lor, Comunităţile Europene dispuneau

de un sistem instituţional propriu fiecărei comunităţi, fără de
care această organizaţie nu ar fi putut exista şi nici afirma pe
scena relaţiilor internaţionale:
o CECO/CECA:
- Înalta Autoritate,
- Consiliul Special de Miniştri,
- Adunarea Comună,
- Curtea de Justiţie;
o CEE şi CEEA:
- Comisia,
- Consiliul,
- Adunarea,
- Curtea de Justiţie.
Din cele de mai sus rezultă că fiecare din comunităţi
CECO/CECA are un sistem instituţional propriu înfiinţat prin
Tratatul de la Paris din 1952, ca şi celelalte două Comunităţii
(CEE şi CEEA) au câte un sistem instituţional propriu
înfiinţat prin cele două Tratate de la Roma din 1958.
Convenţia din 25 martie 1957 anexată Tratatului de la
Roma unifică (1958) instituţiile jurisdicţionale într-o singură
Curte de Justiţie comună celor trei Comunităţi, precum şi
instituţiile având atribuţii de control politic, astfel rezultă:
Adunarea parlamentară = Adunarea comună +
Adunarea CEE + Adunarea CEEA, Adunare care în 1962 îşi
schimbă denumirea în Parlamentul European, iar în 1965

2
Tratatul de la Bruxelles unifică instituţiile aparţinând
domeniilor decizional şi executiv, astfel rezultă:
− Comisia Europeană = Înalta Autoritate + Comisia
CEE + Comisia CEEA;
− Consiliul de Miniştri = Consiliul Special de Miniştri
+ Consiliul CEE + Consiliul CEEA.
De reţinut că această unificare a avut loc numai la nivel
instituţional deoarece cele trei Comunităţi au rămas distincte în
continuare, iar instituţiile comune, nou înfiinţate, adică un
singur set pentru toate trei Comunităţile, îndeplinesc sarcini
specifice fiecărei Comunităţi.
Sistemul instituţional al Uniunii Europene este unul
dintre cele mai complexe sisteme instituţionale din lume,
putând fi comparat poate doar cu sistemul creat de Organizaţia
Naţiunilor Unite.
De-a lungul timpului, din 1952 şi până în prezent asistăm
la evoluţia sistemului instituţional comunitar.
Cadrul instituţional al Uniunii Europene cuprinde:
− instituţii,
− organisme financiare,
− organisme consultative,
− organisme interinstituţionale,
− organisme descentralizate ale UE (agenţii).
Prin instituţie comunitară înţelegem entitatea care
participă direct la luarea deciziei comunitare, iar prin organ
comunitar înţelegem entitatea care are caracter tehnic
auxiliar, adică nu participă direct la luarea deciziei
comunitare. În afară de aceste două concepte mai întâlnim un
al treilea concept, cel de agenţie comunitară (sau organisme
descentralizate ale UE) care îndeplineşte atribuţii tehnice,
ştiinţifice sau de gestiune în „domeniul comunitar” al Uniunii
Europene.

3
Structura sistemului instituţional comunitar

Ordinea prezentării instituţiilor Uniunii Europene diferă

datorită punctului de vedere al fiecărui autor, astfel cei care
preferă abordări interguvernamentale prezintă prima dată
Consiliul Uniunii Europene, apoi Comisia şi Parlamentul, cei
interesaţi de deficitul democratic al Uniunii Europene
prezintă prima dată Parlamentul European, apoi Comisia
Europeană şi Consiliul Uniunii Europene, iar cei interesaţi de
supranaţionalism, prezintă prima dată Comisia Europeană,
apoi Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European.
Vom aborda instituţiile Uniunii Europene după
clasificările operate în mod uzual de publicaţiile oficiale ale
Uniunii Europene astfel:
o Instituţii de decizie: Consiliul European, Parlamentul
European, Consiliul UE, Comisia Europeană;
o Instituţii cu rol de control legislativ şi
administrativ:Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene,
Tribunalul de Primă Instanţă, Tribunalul Funcţiei Publice,
Curtea de Conturi;
o Organisme cu funcţii de natură financiară şi
instrumente financiare:Banca Centrală Europeană, Sistemul
European de Bănci Centrale, Banca Europeană de Investiţii,
Fondul European de Investiţii;
o Organisme cu rol consultativ: Comitetul Economic şi
Social, Comitetul Regiunilor, Ombudsmanul European,
Controlorul European pentru Protecţia Datelor;
o Organisme interinstituţionale: Oficiul pentru
Publicaţii Oficiale al Comunităţilor Europene, Oficiul
European pentru Selecţia Personalului (EPSO),Banca
Europeană de Administraţie (SEA)
o Organe descentralizate ale UE - Alte instituţii:
Agenţia Comunitară pentru Controlul Pescuitului (CFCA),
4
Agenţia Europeană pentru Securitatea Reţelelor şi
Informaţiilor (ENISA), Agenţia Europeană a Drepturilor
Fundamentale din UE (FRA), Agenţia Europeană a
Medicamentelor (EMEA), Agenţia Europeană a Produselor
Chimice (ECHA), Agenţia Europeană pentru Mediu (EEA),
Agenţia Europeană pentru Gestionarea Cooperării
Operaţionale a Frontierelor Exterioare (FRONTEX), Agenţia
Europeană pentru Reconstrucţie (EAR), Agenţia Europeană
pentru Securitate Aeriană (EASA), Agenţia Europeană pentru
Securitate şi Sănătatea Muncii (EU-OSHA), Agenţia
Europeană pentru Securitatea Maritimă (EMSA), Agenţia
Feroviară Europeană (ERA), Autoritatea Europeană pentru
Securitatea Alimentelor (EFSA), Activitatea Europeană de
Supraveghere GNSS (GSA), Centrul de Traduceri al organelor
UE (Cdt), Centrul European pentru Prevenirea şi Controlul
Bolilor (ECDC), Centrul European pentru Dezvoltarea
Formării Profesionale (Cedefop), Întreprinderea Comună
Europeană pentru ITER şi Dezvoltarea Energiei de Fusiune,
Fundaţia Europeană pentru Ameliorarea Condiţiilor de Viaţă
şi de Muncă (EUROFOUND),Fundaţia Europeană pentru
Formare (ETF), Observatorul European al Drogurilor şi
Toxicomaniei (EMCDDA), Oficiul Comunitar pentru Soiuri de
Plante (CPVO), Oficiul de Armonizare în Piaţa interioară
(OHIM), Institutul European pentru Egalitatea între Bărbaţi şi
Femei;
o Agenţii de politică externă şi de securitate comună
(PESC): Agenţia Europeană pentru Apărare (EDA), Centrul
Satelit al UE (EUSC), Institutul de Studii de Securitate al UE
(ISS),
o Agenţii de cooperare judiciară şi poliţienească în
materie penală (JAI/CJPMP): Colegiul European de Poliţie
(CEPOL), Unitatea de Cooperare Judiciară a UE /Eurojust),
Oficiul European de Poliţie (Europol);

5
 o Agenţiile executive: Agenţia Executivă Educaţie,
Audiovizual şi Cultură (EACEA), Agenţia Executivă a
Consiliului European pentru Cercetare (REA), Agenţia
Executivă pentru Competitivitate şi Inovaţii (EACI), Agenţia
Executivă pentru Cercetare (REA), Agenţia Executivă pentru
Sănătate Publică (PHEA), Agenţia Executivă pentru Reţeaua
Transeuropeană de Transport (TEN-TEA)
Instituţii cu putere de decizie

CONSILIUL EUROPEAN

Consiliul European este o structură supra-

instituţională.
El a apărut pe cale neconvenţională, ca urmare a
întâlnirilor la nivel înalt ale şefilor de state şi de guverne, cu
scopul de a discuta aspecte ale cooperării politice dintre statele
membre. Aceste întâlniri au avut loc timp de 15 ani, din anul
1961 ( nu erau prevăzute de tratatele originare şi nu aveau loc
la un interval de timp regulat).
O dată cu reuniunea de la Paris, din decembrie 1974,
şefii de state şi de guverne au adoptat un document final care
aducea modificări sistemului (în 1975, la Dublin, s-a ţinut
primul Consiliu European):
o stabilea o perioadă a întâlnirilor, de cel puţin trei ori
pe an şi ori de câte ori este nevoie;
o întâlnirile se vor numi Consiliul european;
o la lucrările acestuia vor putea participa Preşedintele
şi membri ai Comisiei;
o s-a stabilit rolul acestuia în domeniul comunitar şi al
cooperării politice;
o Consiliul european nu era oficializat, şi nici
instituţionalizat printr-un tratat;

6
 o în anul 1986, prin art. 2 din AUE a fost oficializat
Consiliul european, dar nu a stabilit rolul şi atribuţiile
acestuia;
o prin art. 5 lit. D al Tratatului de la Maastricht, din 7
februarie 1992, este instituţionalizat Consiliul european, se
reuneşte de cel puţin două ori pe an, sub preşedinţia şefului de
stat sau de guvern al statului membru care exercită şi
preşedinţia Consiliului în acel moment (aceasta schimbându-
se o dată la şase luni, o dată cu schimbarea preşedinţiei
Consiliului, respectându-se aceeaşi regulă a rotaţiei la
preşedinţie care funcţionează în cazul Consiliului).

Compunerea:
o din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre ale
UE (27), asistaţi de miniştrii lor de externe:
o din Preşedintele Comisiei Europene, asistat de un
membru al Comisiei, în general, comisarul cu relaţiile externe;
o președintele Consiliului European;
o de regulă este invitat Preşedintele Parlamentului
European care susţine o declaraţie la începutul reuniunii, dar nu
participă la dezbateri;
o Înaltul reprezentant pentru afaceri și politica de
securitate, dar numai când se discută probleme din domeniul
afacerilor externe;
o Președintele Băncii Centrale Europene, miniştrii
afacerilor economice şi miniştri de finanţe, dar numai la
reuniunile referitoare la moneda unică;
o Secretarul General al Consiliului european, Secretarul
General al Comisiei Europene şi alţi funcţionari;
o în mod excepţional pot fi invitate state terţe;
o Delegaţiile nu pot depăşii 20 de persoane cu excepţia
personalului tehnic şi de specialitate.
7
 Funcţionarea:
o reuniunile se desfăşoară sub preşedinţia şefului
statului sau guvernului care deţine preşedinţia Consiliului în
acel moment, aceasta schimbându-se prin rotaţie din şase în
şase luni, o dată cu schimbarea preşedinţiei Consiliului, regulă
care se aplică şi la nivelul Consiliului European.
o din iulie 2002, Consiliul european de la Sevillia
modifică şi prevede ca reuniunile să fie de patru ori pe an /în
fiecare semestru de două ori, iar în cazuri excepţionale în
reuniuni extraordinare;
o locul acestor întâlniri până în anul 2003, au avut loc
în capitalele ţărilor care deţineau preşedinţia sau în alte
localităţi importante din acestea, din anul 2009 acestea au o
locaţie fixă, Bruxelles, deoarece în capitala Belgiei îşi au sediul
cele mai multe instituţii comunitare, ceea ce face cooperarea cu
acestea mai uşoară;
Atribuţiile:
o este un organism politic major pentru dezvoltarea UE;
o defineşte orientările politice generale ale UE;
o coordonează, arbitrează şi deblochează dosarele
dificile;
o are atribuţii specifice în cadrul politicii externe şi de
securitate comună;
o a cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală;
o şi a politicii economice şi monetare;
o constată cu unanimitate, încălcările grave şi
persistente ale unui stat membru, precum, respectarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale;
o se pronunţă cu privire la statele care nu îndeplinesc
condiţiile de acces la moneda unică europeană.

Desfăşurarea lucrărilor

8
Consiliul European îşi desfăşoară reuniunile pe parcursul a 2
zile şi constă: dintr-o pregătire materială şi dintr-o pregătire a
lucrărilor.

o prima zi a lucrărilor, denumită şedinţă plenară, este

pentru schimburile de vedere cu privire la problemele de
actualitate ale UE,
o finalul primei zile este rezervat dezbaterilor pentru
informări,
o următoarea zi a lucrărilor este dedicată contactelor
bilaterale informale,
o şedinţa plenară finală fiind consacrată concluziilor şi
redactării textului,
o rezultatele lucrărilor sunt consemnate în Concluziile
publicate, pregătite de Preşedinţie cu ajutorul Secretariatului
o la sfârşitul fiecărui summit se organizează o
conferinţă de presă (deoarece şedinţele se ţin cu uşile închise),
pentru a face cunoscute concluziile reuniunii.

Luarea deciziei

Prin consens membrii Consiliului European ajung la

acorduri de natură politică, iar instituţiilor europene le revine
misiunea de a conferi acestor acorduri o valoare juridică.
Consiliul European nu votează, el nu recurge la regulile
unanimităţii sau majorităţii calificate.
Lucrările se desfăşoară sub coordonarea Preşedinţiei.
Actele Consiliului European sunt:
o declaraţii şi
o rezoluţii, în special în domeniul PESC,
o strategiile şi orientările generale.

9
 Dar aceste acte ca urmare a dezbaterilor şi negocierilor
din cadrul summit-urilor, nu produc efecte juridice, deci nici
nu sunt supuse controlului şi interpretării CJCE.1
Tratatul de Reformă aduce modificări importante, unele
dintre ele imediat operaţionale, altele intrând în vigoare
începând cu data de 1 noiembrie 2014. Astfel:
o îi conferă în mod expres calitatea de instituţie a
Uniunii,
o introduce completarea „… dă impulsurile necesare
dezvoltării Uniunii şi îi defineşte orientările şi
priorităţile politice generale”,
o exclude funcţia legislativă din activitatea acestuia,
o Preşedinţia Consiliului European nu mai este exercitată
prin rotaţie, o dată la 6 luni,
o introduce funcţia de Preşedinte al Consiliului
European, ales cu majoritate calificată, de Consiliul
European , pentru un mandat de 2 ani şi jumătate, care
poate fi reînnoit o singură dată, ceea ce conferă
instituţiei şi UE mai multă autoritate; metoda alegerii
ocupării postului reclamă îngrijorarea statelor mici în
legătură cu faptul că în viitor există posibilitatea ca
statele mari să monopolizeze această funcţie,
o se reuneşte de patru ori pe an;
o participarea la lucrări a Înaltului reprezentant al
Uniunii pentru politica externă şi de securitate, care
este numit cu majoritate calificată de către Consiliul
European, cu acordul preşedintelui Comisiei,
o consacrarea votului în cadrul Consiliului European
într-un număr semnificativ de domenii,

1
Tudorel Ştefan, Introducere în dreptul comunitar,Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2006,p. 12.
10
 o în caz în care Consiliul European votează, Preşedintele
său şi Preşedintele Comisiei nu votează (interdicţie care
le diminuează prerogativele),
o se sesizează în cazul în care după 2 ani de la semnarea
unui tratat european, 4/5 din statele membre nu îl
ratifică,
o procedura retragerii unui stat din UE, revine acestuia,
o introduce controlul legalităţii actelor Consiliului
European care produc efecte juridice faţă de terţi.
Consiliul European adoptă majoritatea deciziilor prin
consens. În anumite cazuri care sunt menționate în tratate UE,
deciziile sunt adoptate în unanimitate sau cu majoritate
calificată.
În cazul în care se recurge la vot, nu participă nici
președintele Consiliului European, nici președintele Comisiei.
În concluzie putem spune că misiunea Consiliului
European conform art. 4 alin. (1) din Tratatul privind UE este
de a impulsiona dezvoltarea Uniunii Europene, ceea ce face ca
rolul de instituţie de maximă importanţă a Consiliului să fie
diminuat, deoarece pentru orice problemă pe care nu o poate
soluţiona, sesizează Consiliul European.
Reuniunile sale sun numite „summituri le UE” care se
desfățoară la Bruxelles, în noua cladire „Europa”.
Președintele Consiliului European
Mandat: decembrie 2019 – 2022, este deținut de Charles
Michel, numit de liderii europeni.
Rol:
- de a conduce lucrările prin care
Consiliul European stabilește direcția
și prioritățile politice generale ale UE,
în cooperare cu Comisia Europeană;
- promovează coeziunea și consensul în
cadrul Consiliului European;

11
 - reprezintă pe plan extern, în chestiuni
legate de securitate și afaceri externe.

În concluzie putem spune:

Consiliul European definește orientările și prioritățile
politice generale ale UE; nu este una dintre instituțiile cu
rol legislativ ale UE; nu adoptă legislația UE, dar stabilește
agenda politică a UE prin intermediul „concluziilor”
adoptate în cadrul reuniunilor Consiliului European, care
identifică subiectele de interes și măsurile care urmează să
fie luate.

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE /CONSILIUL

Din punctul de vedere al specificului acestei instituţii

putem spune că reprezintă principalul for legislativ
comunitar / instituţie legislativă, prin excelenţă, alături de
Parlamentul European şi decide pe baza propunerii Comisiei
Europene.
Are rolul de reprezentare a intereselor tuturor statelor
membre ale UE, exprimând legitimitatea statală a comunităţilor
(membrii săi acţionând în calitate de reprezentanţi ai statelor
membre) şi de principal organ de decizie al UE. Este atât o
instituţie comunitară, când adoptă acte normative din sfera de
activitate a Comunităţilor şi UE, cât şi o instituţie
interguvernamentală, când miniştrii care o compun iau decizii
în comun.
Componenţa:
o este alcătuit din 27 de membri, câte un reprezentant
din partea fiecărui stat membru, care au obligatoriu rang de
ministru, abilitaţi să reprezinte guvernul şi să-l angajeze prin
semnarea documentelor adoptate (27 din 1 ianuarie 2007), de
12
unde rezultă că aceştia nu acţionează independent de
interesele naţionale ale statelor pe care le reprezintă (spre
deosebire de Comisie) dacă un membru al Consiliului nu
poate participa la o reuniune a acestuia, el poate fi reprezentat
de un funcţionar cu rang înalt din ţara respectivă sau de
reprezentantul permanent sau adjunctul acestuia la U E;
funcţionarul respectiv participă la dezbateri, dar nu are drept
de vot, deoarece numai membrii Consiliului au drept de vot;
o la reuniunile Consiliului, membrii acestuia pot fi
însoţiţi de funcţionari, Consiliul fixând numărul lor, dar,
numele lor trebuie comunicat în avans pentru întocmirea
documentelor de acces; la masa reuniunii, Ministrul care are
calitatea de membru al Consiliului, este însoţit de doi
funcţionari, dintre care unul este reprezentantul permanent la
UE al ţării respective sau adjunctul acestuia, deoarece fiecare
delegaţie dispune de încă 3 locuri, dispuse în spatele mesei
oficiale.
Funcţionarea Consiliului
Consiliul funcţionează după nişte reguli riguroase,
dezvoltate de regulamentele interioare ale instituţiei, aspect ce
o diferenţiază şi prin acesta de o simplă reuniune
interguvernamentală, astfel:
o reuniunile Consiliului au loc cu uşile închise, numai
membrii Comisiei au acces şi drept la cuvânt;
o se întruneşte în şedinţe, la convocarea Preşedintelui, la
cererea unui membru sau a Comisiei, de două-trei ori pe
săptămână;
o specific acesteia este faptul că nu are o formulă fixă de
reunire, identitatea miniştrilor care participă la reuniuni
este determinată de problemele înscrise pe ordinea de
zi:
o miniştrii afacerilor externe când Consiliul
decide cu privire la afacerile generale sau în
relaţiile externe ale UE - în această situaţie,
13
 poartă denumirea de Consiliul Afacerilor
generale şi relaţiilor externe,
o miniştrii de resort când deciziile urmează să fie
luate în domenii specializate, astfel: există un
singur Consiliu, care se reuneşte sub mai multe
forme, numite Consilii specializate, acestea sunt
în număr de nouă:
1. Consiliul pentru agricultură şi pescuit;
2. Consiliul pentru Competitivitate (Piaţă
internă, industrie şi cercetare);
3. Consiliul pentru afaceri economice şi
financiare;
4. Consiliul pentru transporturi,
telecomunicaţii şi energie;
5. Consiliul pentru Afaceri generale şi relaţii
externe;
6. Consiliul pentru ocuparea forţei de muncă,
politică socială, sănătatea şi consumatorii;
7. Consiliul pentru Justiţie şi afaceri interne;
8. Consiliul pentru Mediu;
9. Consiliul pentru Educaţie, tineret şi
cultură.2
o de regulă Consiliul se întruneşte la Bruxelles, dar în
lunile aprilie, iunie şi octombrie la Luxemburg;
Preşedinţia:
Se schimbă prin rotaţie din 6 în 6 luni, la 1 ianuarie şi la
1 iulie. Articolul 203 CE a modificat acest aranjament care se
făcea în ordine alfabetică, în baza Deciziei Consiliului nr. 95/2
din 1 ianuarie 19953, ordinea rotaţiei la Preşedinţie a fost fixată
începând cu semestrul I al anului 1995 astfel:
Franţa şi Spania 1995;
2
Conform Anexei I la Decizia Consiliului nr. 2006/683/CE, Euratom din 15
septembrie 2006 pentru aprobarea Regulamentului de procedură al Consiliului.
3
Jurnalul Oficial nr. L-1 din 1 ianuarie 1995.
14
 Italia şi Irlanda 1996;
Olanda,Luxemburg 1997;
Marea Britanie, Austria 1998;
Germania, Finlanda 1999;
Portugalia, Franţa 2000;
Suedia, Belgia 2001;
Spania, Danemarca 2002;
Grecia şi Italia 2003;
Irlanda şi Olanda 2004;
Luxemburg şi Anglia 2005;
Austria şi Finlanda 2006;
Decizia Consiliului nr. 2007/5/CE, EURATOM din 1
ianuarie 2007 a stabilit următoarea ordine de rotaţie la
conducere pentru intervalul 1 ianuarie 2007 - 30 iunie 2020:
Germania, Portugalia 2007;
Slovenia, Franţa 2008;
Cehia, Suedia 2009;
Spania, Belgia 2010;
Ungaria, Polonia 2011;
Danemarca, Cipru 2012;
Irlanda, Lituania 2013;
Grecia, Italia 2014;
Letonia, Luxemburg 2015;
Olanda Slovacia 2016;
Malta, Regatul Unit 2017;
Estonia, Bulgaria 2018;
Austria şi România 2019;
Finlanda 2020;

În iulie 2016, Consiliul a adoptat o decizie de stabilire a

unei noi ordini revizuite în care statele membre vor deține
președinția Consiliului UE pentru perioada 2020 – 2030.
A nu face confuzie între Președinția Consiliului UE,
cu Președintele Cnsiliului European.
15
 După decizia UK din anul 2017 de a renunța la
președinția Consiliului din a doua jumătate a anului 2017, a
avut loc devansarea ordinii președinților cu șase luni, începând
cu data de 1 iulie 2017.
De asemenea a fost adăugată Croația , care nu era încă
stat membru la data deciziei inițiale, pentru perioada ianuarie-
iunie 2020.
Astfel, ordinea revizuită a președințiilor Consiliului , care
anterior acoperea numai perioada până în anul 2020, luna iunie,
cuprinde perioada până în 2030, astfel:
Malta, ianuarie-iunie 2017;
Estonia, iulie-decembrie 2017;
Bulgaria, Austria 2018;
România, Finlanda 2019;
Croația, Germania 2020;
Portugalia, Slovenia 2021;
Franța, Republica Cehă 2022;
Suedia, Spania 2023;
Belgia, Ungaria 2024;
Polonia, Danemarca 2025;
Cipru, Irlanda 2026;
Lituania, Grecia 2027;
Italia, Letonia 2028;
Luxemburg, Țările de Jos 2029;
Slovacia, Malta 2030.
Începând cu 1 ianuarie 2031, Consiliul trebuie să adopte
o decizie înainte de data de 31 decembrie 2029, în ceea ce
privește ordinea președințiilor.
Alegerea potrivit principiului rotaţiei, pe rând de fiecare
stat membru, prin intermediul reprezentantului său, pentru o
perioadă de şase luni (1 ianuarie şi 1 iulie) se leagă de sistemul
numit troică, asocind preşedinţii care părăsesc funcţia cu cei
care sunt în funcţie şi cu cei viitori; Această procedură

16
garantează în permanenţă patronajul unui stat puternic.
Preşedintele este doar primus inter pares.
Conform art. 1 par. 2 din Regulamentul de procedură
al Consiliului, preşedinţia care urmează este obligată ca
înainte cu 7 luni de preluarea oficială a conducerii
Consiliului, să facă cunoscute datele pentru următoarele
reuniuni ale sale, iar cele trei preşedinţii care urmează să
fie în exerciţiu conform principiului troică, trebuie să
pregătească pentru fiecare perioadă de 18 luni, un proiect
de program al activităţilor Consiliului, în strânsă legătură
cu Comisia, pe care ulterior îl supune Consiliului Afaceri
Generale şi Relaţii Externe, în vederea aprobării.
Preşedinţia care preia mandatul, stabileşte pe baza
programului de 18 luni, ordinea de zi pentru următoarea
perioadă de şase luni, tot cu consultarea Comisiei.
Din cele de mai sus, rezultă faptul că deţinerea
Preşedinţiei Consiliului oferă avantajul statului care o
deţine de a fi în centrul atenţiei Uniunii, adică de ea depinde
mersul Uniunii, deoarece stabileşte poziţia politică în plan
internaţional a unei Uniunii de circa 500 de milioane de
locuitori.
Pe perioada unei Preşedinţii, toate Consiliile,
COREPERUL, grupurile de lucru şi toate organele
interguvernamentale sunt prezidate de acelaşi stat.
Consiliul informal de la Londra din 13 octombrie 1981,
a instituit Troika, prevăzută de Tratatul de la Maastricht (care
a asociat preşedinţiile – trecute, prezente şi viitoare),
modificată de Amsterdam (prezentă şi viitoare) iar Tratatul de
la Lisabona din grupuri predeterminate formate din trei state
membre, formate printr-o rotaţie egală a statelor, pentru 18
luni, fiecare membru al grupului asigurând preşedinţia
formaţiunilor Consiliului, pe rând, pentru şase luni.
Sistemul de rotaţie semestrială va fi stabilit de Consiliul
European, cu majoritate calificată, cu excepţia Consiliului
17
pentru Afaceri externe care va fi prezidată de Înaltul
reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate, Preşedinţia COREPER exercitată de statul care
deţine preşedinţia Consiliului Afaceri generale, iar Preşedinţia
grupurilor de lucru va fi asigurată de preşedinţia formaţiunii
Consiliului căreia acestea îi sunt aferente.
Troika (trioul) - asigură misiunile în străinătate pentru a
demonstra coerenţa Uniunii, este compusă din trei
reprezentanţi ai ţărilor ce prezidează Consiliul şi anume:
o Actualul titular;
o Predecesorul;
o Succesorul acestuia, la care se adaugă un membru
al Comisiei.

Tratatul de la Lisabona din 2009, a înlocuit și a

introdus sistemul denumit de „triouri”, pentru statele
membre care dețin președinția și lucrează împreună în
grupuri de trei.
Trioul stabilește obiective pe termen lung și pregătește o
agendă comună, determinând subiectele și aspectele
majore care vor fi abordate de Consiliul pentru
perioada de 18 luni.
Trioul actual este alcătuit din președințiile română,
finlandeză și croată.
Din 1 ianuarie 2020 și până în 30 iunie 2020
președinția Consiliului este dețintă de Croația.
Consiliul este ajutat de peste 2000 de funcţionari;
dispune de un secretariat general; 2700 de funcţionari,
pregătesc lucrările Consiliului; 10 direcţii generale.
o dezbaterile pot fi transmise în direct începând din
1992, dacă se hotărăşte în unanimitate aceasta;
o hotărârile voturilor pot fi făcute publice;
o Tratatul de la Lisabona extinde regula dezbaterilor
publice la toate procedurile legislative, stabilind caracterul
18
public al lucrărilor Consiliului, dacă acesta deliberează şi
votează un proiect de act legislativ (Consiliul ţine o dată pe an
o dezbatere publică de orientare asupra programului anual şi
o dezbatere publică asupra noilor propuneri legislative,
importante, altele decât cele care ţin de codecizie4 ),
o ordinea de zi cuprinde două părţi: una („A”), pentru
punctele pentru care aprobarea se dă pe loc; una („B”), care
presupune o dezbatere iar în caz de dezacord prevede
remiterea ei COREPER.
Datorită faptului că instituţia Consiliul Uniunii Europene
este compusă din reprezentanţi ai guvernelor care nu lucrează
permanent, ci doar periodic, în activitatea sa este ajutat de un
organism cu caracter permanent – COREPER.
Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi COREPER,
cuprinde reprezentanţii permanenţi ai statelor membre ale UE,
având rang de ambasador şi putând beneficia de ajutorul
experţilor; ocupă un loc fundamental în procesul de decizie la
nivel comunitar, cunoaşte două nivele:
o COREPER I, care reuneşte reprezentanţii permanenţi
adjuncţi;
o COREPER II, care reuneşte reprezentanţii permanenţi,
şefi ai misiunilor diplomatice pe lângă Uniunea
Europeană;
Sarcina principală a ambelor nivele COREPER constă
în:
o pregătirea lucrărilor Consiliului,
o înfiinţarea şi controlul grupurilor de lucru ale
Consiliului,
Se reuneşte săptămânal, dezbătând problemele înscrise
de Preşedinţie pe ordinea de zi a următoarei reuniuni a
Consiliului;

4
Anamaria Groza, UE Drept instituţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008,
p. 241.
19
 Ca urmare a faptului că face parte din Triunghiul
instituţional al Uniunii Europene = Parlament + Consiliu +
Comisie, mai este numit şi Triunghiul decizional, (deoarece
toate deciziile majore privind raporturile comunitare şi
raporturile Uniunii cu statele membre sunt concepute şi
definitivate de către trei instituţii europene, în cadrul
structurilor europene) Consiliului i s-a rezervat un rol
fundamental.
Prin acordul de voinţă al statelor membre, şi dispoziţiile
Tratatelor comunitare care au stipulat de la început că această
instituţie europeană este constituită la nivel ministerial,
Consiliul a fost constituit ca o instituţie europeană, care să
funcţioneze ca o instanţă la nivel ministerial, motiv pentru
care puterea sa decizională este majoră.
Adoptarea deciziilor Votul
Actele Consiliului sunt:
o regulamente,
o directive,
o decizii, acţiuni sau poziţii comune,
o recomandări sau avize.
Poate adopta:
o concluzii,
o declaraţii,
o rezoluţii.
Repartizarea voturilor pe state cu 1 noiembrie 2004:
1. Germania, Franţa, Marea Britanie, Italia .................................29

2. Spania, Polonia ....................................................................... 27

3. Olanda .....................................................................................13

4. Belgia, Cehia, Grecia ................................................................12

20
5. Ungaria, Portugalia, Austria, Suedia ........................................10

6. Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia, Finlanda ......................7

7. Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg, Slovenia ............................4

8. Malta ........................................................................................3

TOTAL.........................................................................................321

După 1 ianuarie 2007, în cadrul Uniunii de 27 de state,

voturile în Consiliu sunt în număr de 345 (prin aderarea
României cu 14 voturi iar Bulgaria cu 10 voturi).
Putem spune că, în Consiliu, votul cunoaşte trei
proceduri şi anume:
1. excepţia o reprezintă votul cu majoritatea simplă
(jumătate plus unu din voturile membrilor Consiliului),
conform articolului 152 din Tratatul CE, folosită în cazul
adoptării Regulamentului Interior;
2. regula o reprezintă votul cu majoritate calificată, ce
impune adoptarea deciziilor cu 2/3 din voturile de care dispun
membrii Consiliului, care în baza AUE (1986) şi a Tratatului
de la Maastricht (1992) şi Amsterdam (1997). Este procedura
cel mai frecvent folosită; în cazul Uniunii de 27 de membrii,
prin Tratatul de la Nisa:
o un acord nu poate fi încheiat fără acceptarea de către cel
puţin 14 state din cele 27, iar
o statele care votează favorabil să reprezinte 62% din
populaţia totală a UE, procent care va creşte în
următorii ani la peste 70%;
o dacă acest procent nu este realizat, actul nu poate fi
adoptat;

21
 o pragul majorităţii calificate a fost fixat la 232 de voturi
din 321, reprezentând 72,3% din totalul voturilor în
Consiliu;
o după aderarea Bulgariei şi României care au primit 10
şi respectiv 14 voturi, (a ridicat totalul voturilor)
criteriul majorităţii calificate definit de Nisa, constă în
întrunirea de 255 de voturi din 345, reprezentând
73,91%;
o Conform Tratatului de la Lisabona, o decizie care
întruneşte cel puţin 55% din voturile din Consiliu,
provine de la cel puţin 15 state şi reprezintă cel puţin
65% din populaţia Uniunii, este considerată adoptată
cu majoritate calificată; de aici rezultă atât natura
duală a UE – de Uniunea statelor şi a cetăţenilor - ,
cât şi obligativitatea criteriul demografic; aceste reguli
au intrat în vigoare cu data de 1 noiembrie 2014, astfel5
:
o dacă Consiliul nu decide pe baza propunerii
Comisiei sau a Înaltului reprezentant pentru
afaceri externe şi politica de securitate,
majoritatea calificată se defineşte „ca cel puţin
72% din voturile membrilor Consiliului,
provenind din state membre a căror populaţie
este de cel puţin 65% din populaţia totală a
Uniunii”;
o dacă nu toţi membrii Consiliului iau parte la
vot, majoritatea calificată constituie cel puţin
55% din voturile provenind de la statele
participante, a căror populaţie este de cel puţin
65% din populaţia totală a statelor membre;
o dacă Consiliul nu decide pe baza propunerii
Comisiei sau a Înaltului reprezentant,

5
Anamaria Groza, op.cit. p. 245-246.
22
 majoritatea calificată va fi formată din cel puţin
72% din voturile statelor participante, iar
populaţia statelor care au votat favorabil trebuie
să constituie cel puţin 65% din populaţia
statelor membre;
o totodată creează şi posibilitatea Consiliului de a
trece de la unanimitate, la majoritatea
calificată şi posibilitatea Parlamentului, de a
trece de la procedura legislativă specială, la
procedura legislativă ordinară (procedura
codeciziei) prin crearea în tratat de clauze –
pasarelă 6;
o votul majoritar reprezintă una dintre cele mai
pregnante expresii ale caracterului supranaţional al
construcţiei comunitare şi care face diferenţierea
eficacităţii acţiunii, între UE şi celelalte organizaţii
internaţionale - reprezintă elementul de inovaţie al
activităţii legislative comunitare (adică pe acordarea
unui număr de voturi fiecărui stat membru în funcţie de
importanţa sa demografică, politică şi economică7 );
3. unanimitatea, reprezintă un sistem de vot ponderat, pe
criterii demografice şi economice, combinate cu reguli de
echilibru politic sau votul cu unanimitate, în care abţinerile
membrilor prezenţi sunt considerate voturi favorabile; conform
articolului 138 A, par.1 unanimitatea este necesară în cazul în
care se modifică o propunere a Comisiei; în cazurile delicate se
cere unanimitate: în probleme de natură constituţională; în
taxe, industrie; fonduri sociale şi regionale; programe de
cercetare.
6
Art.16 UE, versiune consolidată ca urmare a modificărilor aduse de Tratatul de
la Lisabona. Protocolul nr. 36 stipulează dispoziţiile tranzitorii privind definiţia
majorităţii calificate care se aplică până la 31 octombrie 2014, precum şi cele care se
vor aplica în perioada 1 noiembrie 2014 – 31 martie 2017.
7
În cadrul Tratatul CECO/CECA, ponderea voturilor s-a realizat în funcţie de
producţia de cărbune şi oţel a fiecărui stat membru.
23
 Pe baza Tratatului de la Amsterdam, intrat în vigoare la 1
mai 1999 s-a stipulat clauza opting aut, clauză care permite
restabilirea încrederi reciproce între statele membre şi
extinderea votului cu majoritate calificată.
Votarea se face prin simpla ridicare a mâinii; foarte rar
se poate vota prin delegare, dar numai de către un alt membru
al Consiliului.
În caz de urgenţă există şi alte proceduri: procedura
scrisă, simplificată; procedura de a se pronunţa sub rezerva
confirmării sau consultării.
Fiecare stat are drept de veto asupra diverselor subiecte
care pot aduce atingere propriei suveranităţi.
La ora actuală o decizie, pentru a fi adoptată, trebuie să
întrunească un total de 62 de voturi exprimate, provenite din
cel puţin 10 ţări.
Competenţe
Coordonarea Este importantă, armonizează acţiunile
Comisiei cu cele ale statelor membre;
Acţiunea legislativă; puterea normativă constituie un
atribut esenţial; după Actul Unic, Tratatului de la Maastricht,
creşte puterea Comisiei şi mai ales a Parlamentului;
Punerea în practică a noilor piloni, adică a PESC şi
JAI;
Alte prerogative:
o elaborează proiectul de buget;
o are ultimul cuvânt cu privire la cheltuielile
obligatorii;
o fixează orientările generale în cadrul UEM;
o face recomandări statelor Uniunii;
o încheie acorduri internaţionale în contul
Comunităţii;
o instruirea Comisiei în timpul negocierilor;
o poate interveni în revizuirea tratatelor;

24
o se poate constitui în garant al respectării idealurilor
democratice, adică a drepturilor şi libertăţilor
omului;
o coordonează cooperarea între instanţele judiciare şi
forţele de poliţie naţionale în materie penală.

De reținut:
Nu confundați Președinția Consiliului UE cu
Președintele Consiliului. Primul este numit de
rotația între statele membre ale Uniunii
Europene din șase în șase luni, cu un mandat de
șase luni. Primul deținător la președinției în
primul Trio (T1) fiind Belgia în anul 1958.
Trioul Președinției actuale este constituit din
Finlanda, Croația și Germania.
Președinția Consiliului este responsabilă de
funcționarea Consiliului UE; Deci nu este
deținută de o persoană individuală, ea este
exercitată de guvernul unui stat membru al UE.
Președintele Consiliului European, este
președintele permanent (persoana) ales de
membrii Consiliului European, pentru un
mamdat de doi ani și jumătate, reânnoibil o
singură dată. Consiliul European își alege
președintele cu majoritate calificată.
Noul sediu al Consiliului European și al
Consiliului UE (construit in 2014) este Clădirea
Europa (2017 funcțional); aici au loc summiturile
UE, summiturile multilaterale și reuniunile
ministeriale; delegațiile naționale, președintele
Consiliului European și o parte din personalul de
sprijin au birourile în această clădire care oferă
amenajări suplimentare pentru o mai mare
flexibilitate și eficiență în activitatea Consiliului,
25
 inclusiv săli pentru triloguri; Fosta clădire Justus
Lipsius din anii 1980 nefiind concepută pentru a
găzdui summituri și organizate la Bruxelles.
Această funcție este deținută din data de 1
decembrie 2019, de Charles Michel, ales în data
de 2 iulie 2019.

3. COMISIA EUROPEANĂ

Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii care

acţionează în conlucrare cu Parlamentul şi Consiliul European
pentru elaborarea şi promovarea deciziilor comunitare, aşa
numitul „Triunghi instituţional” – Comisie, Consiliu,
Parlament European.
Aceste decizii sunt luate cu privire la direcția politică și
strategică a Uniunii.
Comisia este una din cele mai ample structuri birocratice;
încă din anul 2000 ajunsese la peste 18.500 funcţionari, din
care permanenţi 15.000 şi temporari circa 3.500.
În comparaţie cu celelalte organisme majore ale
Comunităţii: Consiliul şi Parlamentul, Comisia este cea mai
originală dintre instituţiile comunitare, care la început avea
denumirea de Înalta Autoritate.
Prin Tratatul de la Bruxelles, intrat în vigoare la 1 iulie
1967 Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie unică
pentru Comunităţile Europene s-a decis fuziunea instituţiilor
executive, asigurându-se funcţionarea unei singure Comisii
Europene pe baza principiului unificării şi unicităţii
instituţiilor celor trei Comunităţi Europene.
Iar prin Tratatul de fuziune din 1965, a primit denumirea
de Comisie a Comunităţilor Europene, iar din anul 1993, şi-a
schimbat vechea denumire în aceea de „Comisie Europeană”,
26
care o consacră ca instituţie a Uniunii Europene aşa cum a fost
structurată în anul 1992.
Este inima mecanismului instituţional al UE deoarece
ea propune legislaţia, politicile şi programele de acţiune şi
pune în aplicare deciziile Parlamentului European şi a
Consiliului UE.
Structura şi modul de desemnare
În perspectiva extinderi, a fost luată hotărârea ca fiecare
stat să fie reprezentat de o singură naţionalitate, cu
posibilitatea unei modificări ulterioare a ponderii în Consiliu,
(negocieri care sunt destul de dificile).
Iniţial fiecare stat îşi propunea candidaţii, după anul 1981
Comisia Thorn a practicat un vot de învestitură, justificat de un
Parlament ales de acum prin sufragiu universal direct.
Fiecare stat membru al Uniunii Europene are dreptul să
numească maximum doi comisari şi minimum unul, care este
regulă ridicată la rang de principiu, dar aplicată în mod
diferit în practică. Aplicarea acestei reguli prevede că:
o cele 5 mari state membre ale Uniunii, au dreptul la
câte 2 comisari;
o celelalte 20 state membre au dreptul la câte 1 comisar.
Prin Tratatul de la Maastricht, în urma intrării în
funcţiune a Comisiei Santer în 1995, Comisia beneficiază de un
mandat de 5 ani.
Numărul membrilor Comisiei este variabil,
modificându-se după numărul statelor membre, astfel din 22
noiembrie 2004 - 2009, membrii Comisiei Europene numără
24 de comisari, 1 preşedinte în persoana domnului Jose
Manuelo Durao Barroso, succesorul lui Romano Prodi, 5 vice-
preşedinţi şi 19 comisari, ca urmare a aderării în 1 mai 2004, a
10 state din Europa Centrală şi de Est.
Cu 1 ianuarie 2007 când a intrat România şi Bulgaria,
numărul eurocomisarilor a crescut la 27. Consiliul European a
fixat numărul maxim de comisari, printr-o decizie unanimă,
27
număr care trebuie să fie mai mic de 27, stabilindu-se un
sistem de rotaţie echitabil pentru toţi.
Comisia numită între data intrării în vigoare a Tratatului
de la Lisabona şi 31 octombrie 2014 este alcătuită dintr-un
resortisant al fiecărui stat membru de 27 de eurocomisari,
inclusiv preşedintele său şi Înaltul reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe şi politica de securitate, care este şi
unul dintre vicepreşedinţii Comisiei
Începând cu 1 noiembrie 2014 Comisia nu mai
cuprindea câte un resortisant al fiecărui stat membru, ea „va fi
compusă dintr-un număr de membri corespunzător cu două
treimi din numărul statelor membre”, dacă Consiliul European
nu va decide modificarea acestui număr, hotărând în
unanimitate. Membrii Comisiei vor fi aleşi dintre resortisanţii
statelor membre conform unui sistem de rotaţie strict egal între
statele membre, care să reflecte diversitatea demografică şi
geografică a tuturor statelor membre, stabilit de către Consiliul
European, conform art. 17 alin. (5) TUE. Rotaţia presupune un
„echilibru global între statele mari şi cele mici, între statele
din Nord şi cele din Sud, între statele bogate şi cele mai puţin
prospere”.
În paralel a fost introdus un element de flexibilitate
care permite Consiliului European să stabilească acest număr
de membri ai Comisiei. Aceasta fiind în continuare alcătuită
dintr-un număr de membri egal cu numărul de state membre
ale UE.(27)
Echipa formată din 27 de comisari/eurocomisari, câte
unul din fiecare stat membru, sunt aleşi în funcţie de
competenţele lor generale şi trebuie să prezinte garanţii de
independenţă conform art. 213 din Tratatul CE şi să îşi exercite
funcţiile în deplină independenţă, în interesul general al
Comunităţilor, ceea ce înseamnă că membrii Comisiei
acţionează independent de statele ai căror cetăţeni sunt.
Tratatul de la Lisabona introduce alături de competenţă şi
28
independenţă, angajamentul european (ceea ce consolidează
independenţa comisarilor faţă de statele membre).
Prin Tratatul de la Maastricht a fost introdusă codecizia,
şi extinsă şi amendată prin Tratatul de la Amsterdam. Ea se
referă la 43 de domenii ale primului pilon (Tratatul care a
instituit Tratatul CE), ca urmare a Tratatului de la Nisa din
decembrie 2000.
Este definită de art. 251 din Protocolul CE, constituie
procedura legislativă centrală a sistemului decizional
comunitar, devenind în viitor, procedură legislativă ca urmare
a adoptării proiectului Constituţiei Europene.
Bazată pe principiul parităţii, vrea ca nici una din cele
două instituţii (Parlamentul şi Consiliul) să nu poată să adopte
legi fără asentimentul celuilalt.
Preşedintele
Tratatul de la Amsterdam stipulează, totodată, creşterea
competenţelor Parlamentului European, care aprobă prin vot
Comisia Europeană. Numai după îndeplinirea acestei proceduri
Preşedintele Comisiei este consultat cu privire la desemnarea
celorlalţi membri ai Comisiei. Tratatul de la Maastricht a
consacrat practica desemnării preşedintelui Comisiei Europene
în urma consultării Parlamentului European.
Consultarea Parlamentului European – prevăzut de
Tratatul de la Maastricht, a fost înlocuită cu procedura
aprobării oficiale a numirii Preşedintelui Comisiei Europene.
Guvernele statelor membre, de comun acord cu preşedintele
desemnat, aleg personalităţile pe care la consideră potrivite să
fie numite în calitate de comisari europeni. După ce a fost
desemnată, Comisia este aprobată prin vot de Parlamentul
European şi, numai după aceasta, este numită.
Noul regulament interior al Comisiei stabileşte că preşe-
dintele trebuie să se bucure de o largă putere discreţionară în
repartizarea sarcinilor în cadrul colegiului, pe parcursul
mandatului de 5 ani.
29
 O altă schimbare introdusă de Tratatul de Reformă se
referă la Preşedintele Comisiei şi anume la alegerea sa
indirectă, de către membrii Parlamentul European. Conform
art. 17 alin. (7) TUE, ca urmare a modificărilor aduse de
Tratatul de la Lisabona, „… ţinând seama de alegerile pentru
Parlamentul European şi după ce a procedat la consultările
necesare”, Consiliul European, hotărând cu majoritate
calificată, va propune Parlamentului European un candidat la
funcţia de preşedinte al Comisiei, care va fi ales de
Parlamentul European cu majoritatea membrilor care îl
compun. „… dacă acest candidat nu va întruni majoritatea,
Consiliul European, hotărând cu majoritate calificată, va
propune, în termen de o lună, un nou candidat, care va fi ales
de Parlamentul European în conformitate cu aceeaşi
procedură. Consiliul, de comun acord cu preşedintele ales, va
adopta lista celorlalte personalităţi pe care le propune pentru
a fi numite membri ai Comisiei. Preşedintele Comisiei, Înaltul
Reprezentant al uniunii pentru afaceri externe şi politica de
securitate şi ceilalţi membri vor fi supuşi, în calitate de organ
colegial, unui vot de aprobare al Parlamentului European. Pe
baza acestei aprobări, Comisia va fi numită de Consiliul
European”.
Prima sarcină a Preşedintelui Comisiei este de a constitui
colegiul comisarilor desemnaţi pe care îl prezintă Parla-
mentului European împreună cu programul Comisiei pentru a
obţine votul de învestitură.
Desemnarea vicepreşedinţilor conform Tratatului de la
Lisabona se face prin numirea lor de către preşedintele
Comisiei, după aprobarea colegiului comisarilor, iar Înaltul
Reprezentant este automat vicepreşedinte al Comisiei pentru
relaţiile externe.
Nominalizarea vicepreşedinţilor este de competenţa
Comisiei (înainte se făcea prin acordul comun al statelor
membre). Cu data de 1 noiembrie 2004, au fost aleşi 5 vice-
30
preşedinţi, pentru un mandat de 5 ani, reînnoit, care corespunde
legislaturi de cinci ani a Parlamentului.
Președintele și ceilalți membri ai Comisiei, inclusiv
Ănaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și
politica de securitate, sunt supuși, în ansamblu, unui vot de
aprobare al Parlamentului European și sunt numiți de Consiliul
European.
Comisarii
Fiecare stat membru are dreptul atât să desemneze
comisarul sau comisarii cât şi să decidă dacă le reînnoieşte
mandatul. Mandatul are o durată de 5 ani. În cazul în care un
stat membru decide să nu reînnoiască mandatul unui comisar, îi
aplică o sancţiune acestuia. În literatura de specialitate s-a
apreciat că neacordarea unui nou mandat reflectă
insatisfacţia statului care a desemnat comisarul cu privire la
activitatea acestuia şi, îndeosebi, pentru prea marea
independenţă pe care şi-a asumat-o în îndeplinirea
obligaţiilor sale.
Pe întreaga perioadă a mandatului lor, comisarii europeni
nu au dreptul să desfăşoare o altă activitate profesională.
La instalare în funcţie, comisarii depun un jurământ,
luându-şi un: angajament solemn că - pe timpul exercitării
funcţiei şi după încetarea mandatului – îşi vor face datoria
cu onestitate, neacceptând, după epuizarea mandatului,
funcţii şi avantaje.
Fiecare stat membru al UE dispune de cel puţin un
portofoliu, fiindu-i încredinţată şi o direcţie din acel domeniu.
Preşedintele Comisiei decide domeniul politic care va fi
încredinţat unui comisar. Comisarii sunt asistaţi de cabinete,
membrii săi trebuie să fie de cel puţin trei cetăţenii diferite.
Unui singur comisar pot să-i aparţină mai multe directo-
rate generale. Activitatea sa este susţinută de un departament
administrativ numit Direcţii generale, pe scurt DG (servicii
administrative) în număr de 24 (18 direcţii generale politice şi
31
6 direcţii pentru relaţii externe) identificat printr-un număr de
la I la XXIV. Iar după 2000 identificate prin abrevierea
numelor acestora, astfel:
1. ECFIN Afaceri economice şi financiare;
2. ENTRE Întreprinderi;
3. COMP Concurenţă;
4. EMPL Ocuparea locurilor de muncă şi politici
sociale;
5. AGRI Agricultură;
6. TREN Transporturi şi energie;
7. ENV Mediu;
8. RTD Cercetare;
9. INFO Societate informaţională;
10. FISH Pescuit;
11. MARK Piaţă internă;
12. REGIO Politică regională;
13. TAXUD Fiscalitate şi uniune vamală;
14. EAC Educaţie şi cultură;
15. SANCO Sănătate şi protecţia consumatorilor;
16. JAI Justiţie şi afaceri interne;
17. RELEX Relaţii externe;
18. TRAD Comerţ;
19. DEV Dezvoltare;
20. ELARG Extindere;
21. SCR Serviciul comun al relaţiilor externe;
22. ADMI Personal şi administraţie;
23. BEDG Buget;
24. AUDIT Control financiar;
Comisia are la ora actuală un Secretariat General alcătuit
din 33 de Direcții generale , care elaborează, administrează
și pun în aplicare politicile, legislația și fondurile UE.
Pe lângă acestea mai există și 20 de departamente
specializate (servicii și agenții) cum sunt:
-Oficiul European de Luptă Antifraudă,
32
 -Serviciul Juridic,
-Serviciul Arhivelor istorice,
-Oficiul pentru Publicații,
-Centrul European de Strategie Politică și Grupul de
lucru pentru negocierile cu Regatul Unit conform articolului
50.
Are 6 agenții executive cum sunt:
-Agenția Executivă pentru Cercetare (cu personalitate
juridică proprie).
Nici un Directorat general nu este sub autoritatea directă
a Preşedintelui Comisiei.
În structura Comisiei Europene mai intră:
o Grupuri de lucru, alcătuite din membrii comisiei;
o Cabinete conduse de un şef de cabinet care are în
componenţa sa 5 consilieri;
o Secretariatul general al Comisiei, care include:
o un serviciu juridic;
o biroul purtătorului de cuvânt;
o biroul Ajutor Umanitar;
o grupul de consilieri politici;
o serviciul de traducere;
o biroul unit de interpretări şi conferinţe;
o biroul pentru publicaţii oficiale ale Comunităţilor
europene;
o biroul de audit intern;
o oficiul statistic, ş.a.
Activitatea curentă a Comisiei Europene este exercitată
de Secretariatul General şi de numeroase directorate generale
şi servicii similare care sunt structurate pe direcţii, direcţii care
la rândul lor sunt structurate în unităţi în cadrul cărora lucrează
23.000 de funcţionari administrativi, experţi, traducători,
interpreţi şi personal cu atribuţii de secretariat; costurile
acestui aparat birocratic sunt foarte mari, dacă luăm în calcul
33
retribuţiile acordate funcţionarilor, care se situează la cel mai
înalt nivel european.
Statutul:
Independenţă
Deşi în ansamblu membrii sunt propuşi de guvernele lor,
ei nu depind de acestea deoarece instituţia este una
supranaţională, iar art. 213 par. (2) din TCE impune ca aceştia
să îşi exercite funcţia în interesul general al Comunităţii şi în
deplină independenţă. Ei sunt aleşi din raţiuni de competenţă
generală şi trebuie să ofere toate garanţiile de independenţă,
conform articolului 213 CE.
Pe timpul exercitării mandatului eurocomisarii nu au
dreptul să desfăşoare o altă activitate profesională,
remunerată sau neremunerată şi nu au dreptul să exercite vreo
influenţă asupra celorlalţi membri ai Comisiei în îndeplinirea
atribuţiunilor ce le sunt conferite.
Conform articolului 12 din Regulamentul Interior al
Comisiei, adoptat în 17 februarie 1993, fiecare membru
răspunde de un sector al activităţii comunitare.
În temeiul principiului delegării de competenţă, fiecare
Comisar european poate fi abilitat să preia, în numele şi sub
controlul său, măsuri de gestiune sau de administrare.
Nimic nu-i împiedică pe aceştia să fie angajaţi politic, aşa
cum se întâmplă de fapt. La o analiză mai atentă vom observa
că există 10 comisari cu orientare de stânga, 9 comisari cu
orientare de dreapta şi un comisar cu orientare ecologistă. „Un
frumos exemplu de echilibru … sau de coabitare optimă”!
Mandatul poate fi întrerupt, fie colectiv, fie individual;
întreruperea colectivă se realizează prin votul unei moţiuni de
cenzură, iar întreruperea individuală se realizează prin decesul
persoanei, prin demisie, voluntară sau din oficiu, CJCE fiind
sesizată de către Consiliu sau de către Comisie conform
articolului 216 CE. Acest fenomen a avut loc în anul 1974,

34
când datorită unei invalidităţi totale şi permanente, un membru
a fost înlocuit pe toată perioada mandatului.
Comisarii se bucură de imunitate diplomatică, aceasta
poate fi ridicată chiar de către Comisie. În 15 februarie 2000,
Comisia i-a ridicat imunitatea diplomatică comisarului Edith
Cresson.
Responsabilitatea
Comisia este responsabilă în mod colectiv în faţa
Parlamentului. Parlamentul o poate forţa să demisioneze prin
votul unei moţiuni de cenzură dacă sunt întrunite două treimi
din sufragiile exprimate şi de majoritatea absolută a votanţilor;
trebuie să menţionăm că dubla majoritate este foarte greu de
obţinut şi însuşi Consiliul este luat în vizor de Comisie.
Funcţionarea:
Aspectul unui guvern
Comisia funcţionează pe principiul colegialităţii şi se
reuneşte o dată pe săptămână, în şedinţe, miercurea sau în
reuniuni suplimentare ori de câte ori o consideră necesar
preşedintele sau unul dintre membri, cu excepţia sesiunilor
plenare ale Parlamentului European, când Comisia se
reuneşte de regulă la Strasbourg; Sediul comisiei se află la
Bruxelles, birouri având şi la Luxemburg.
Asistenţa este obligatorie. Pregătirea ordinii de zi este în
sarcina Secretariatului general, prin grefa acestuia.
Propunerile sunt discutate cu serviciile Comisiei, după care
sunt supuse unui control din partea Serviciului juridic şi al
cabinetelor comisarilor. Când sunt gata, propunerile sunt
înscrise pe ordinea de zi de către Secretarul general, pentru
reuniunea Comisiei.
În colegiul comisarilor, comisarul responsabil de dome-
niul analizat prezintă propunerile, iar colegiul le adoptă şi le
transmite Parlamentului şi Consiliului pentru examinare.

35
 Hotărârile sunt luate în prezenţa majorităţii membrilor.
Reuniunile nu sunt publice, iar dezbaterile sunt confidenţiale
şi comisarii ţinuţi de obligaţia de discreţie.
Comisia adoptă deciziile cu majoritatea voturilor
membrilor care o compun, cvorumul fiind stabilit la
majoritatea comisarilor. (art. 250 din TFUE)
Deciziile se iau de către grupuri de comisari, numite
colegii, care sunt formate dintr-un număr mai mare sau mai
mic de comisari, în funcţie de domeniul respectiv (aici
funcţionează principiul răspunderii colective); ele apar, ca şi în
Comisie, în ansamblu;
Şedinţele sunt plenare când problemele sunt importante,
iar când problemele sunt mai puţin importante şedinţele sunt
reuniunea şefilor de cabinet.
Există 2 proceduri speciale pentru desfăşurarea
şedinţelor:
o procedura scrisă, în care fiecare comisar face propuneri
necesare pe care le comunică celorlalţi comisari, şi
o procedura delegării, în care un comisar poate acţiona
în numele altuia pentru probleme de gestiune sau
administrare, folosind sistemul mandatării.
Toate documentele oficiale sunt traduse şi tipărite, în
toate limbile statelor membre ale CE, care sunt limbi oficiale.
Pentru probleme curente, comisarii, pot beneficia de recurs la
procedura scrisă.
Competenţe:
Atribuţiile Comisiei Europene au fost precizate în
Tratatul de la Roma şi mai târziu preluate în aceeaşi formă de
Tratatul de la Maastricht şi de Tratatul de la Amsterdam,
acestea sunt:
Paznicul tratatelor sau gardianul tratatelor; misiunea
de supraveghere a tratatelor comunitare a fost prima formulată
în articolul 211-1 CE; şi de control, adică responsabilitatea de a
sancţiona activităţile infracţionale, putând să aplice sancţiuni
36
unor firme în cazul în care au violat regulile liberei concurenţe
prin amendare sau alte constrângeri; poate controla subvenţiile
publice conform articolelor 87 şi 88 CE
Forţă de iniţiativă legislativă; adică are putere de decizie
asupra aplicării tratatului; „Comisia propune, Consiliul
decide”.
Actele comunitare sunt adoptate pe baza propunerii
venite din partea Comisiei.
Consiliul şi Parlamentul pot solicita Comisiei să iniţieze
o procedură legislativă.
Competenţe specifice: poate să facă recomandări în
privinţa politicii economice; să supravegheze datoria publică;
să aibă putere de decizie în domeniile specifice prevăzute în
tratate, conform articolului 85 CE; în plan bugetar, elaborează
proiectul preliminar, iar după aprobarea bugetului, îl execută
conform articolului 274 CE.
Puterea de execuţie şi „comitologia”; conform
articolului 202 CE, prevede fără excepţie: Consiliul va conferi
Comisiei competenţele de execuţie a regulamentelor pe care le
stabileşte, modalităţile de aplicare fiind fixate printr-o decizie
numită Comitologie, emisă în data de 13 iulie 1987; iar 12 ani
mai târziu, în 28 iunie 1999, au fost simplificate procedurile;
fostul sistem de comitologie fiind înlocuit de noi instrumente
juridice.
Comisia Europeană este în măsură: să elaboreze
regulamente, să emită directive şi să adopte decizii.
Putere de gestionare; adică Comisia administrează
bugetul Uniunii, înaintea oricăror fonduri comunitare, mai ales
FEOGA, FEDER, FED şi FSE.
Atribuţii de negociere: negocieri comerciale, de asociere
şi de aderare;
Clauzele de apărare. Comisia se pronunţă asupra
cererilor statelor membre care doresc să beneficieze de acest tip
de clauză care în mod excepţional permite o derogare
37
provizorie de la regulile în vigoare, derogări acordate foarte
rar.
Competenţe internaţionale; conform articolului 113 CE,
negociază acorduri tarifare sau comerciale, simbolizează din ce
în ce mai mult Uniunea Europeană; preşedintele Comisiei,
apare tot mai des ca preşedinte al Europei, ceea ce este din
punct de vedere juridic, eronat.
De reținut: Comisia este principalul interlocutor al
Parlamentului în chestiunile legislative și bugetare. Deci este
instituția care are monopolul inițiativelor legislative și al
competențelor executive importante în domenii precum
concurența și comerțul exterior.
Comisia controlează punerea în aplicare a dreptului
Uniunii și respectării tratatelor de către statele membre, și
conduce și comitetele responsabile de punere în aplicare a
dreptului Uniunii.
Fostul sistem de comitologie a fost înlocuit de noi
instrumente juridice, adică actele de punere în aplicare și actele
delegate.
Parlamentul exercită asupra programului de lucru al
Comisiei și a executării acestuia un control din ce în ce mai
important.
Proiectul anual de buget trebuie prezentat Parlamentului
European și Consiliului până la data de 1 septembrie a anului
anterior celui de execuție a bugetului. Comisia transmite
propunerea respectivă și parlamentelor naționale ale statelor
membre, spre informare și întocmește (conform art. 319 din
TFUE) propria situație a estimărilor de venituri și cheltuieli,
trimițând-o separat spre aprobare atât Parlamentului, cât și
Consiliului. Parlamentul are dreptul să acorde descărcarea de
gestiune a Comisiei.
De reținut:
 Comisia Europeană este singurul organ executiv
al UE, independent din punct de vedere politic;
38
 Comisia Europeană este singura instituție a UE
abilitată să propună acte legislative, pe care le
înaintează spre aprobare Parlamentului și
Consiliului;
 Este responsabilă cu elaborarea de propuneri de
noi acte legislative și cu punerea în aplicare a
decizilor Parlamentului European și ale
Consiliului UE;
 Garantează respectarea legislației UE (alături de
Curtea de Justiție, are responsabilitatea de a
asigura că legislația UE se aplică în mod adecvat
în toate statele membre ale UE);
 Gestionează politicile UE și alocă fonduri
europene;
 Reprezintă UE pe scena internațională adică se
exprimă în numele tuturor țărilor din UE în
cadrul instanțelor internaționale) (în special în
domeniul politicilor comerciale și ajutor
umanitar, negociază acorduri internaționale în
numele UE);
 Termenul de Comisie este folosit pentru a
desemna cei 27 de membri ai colegiului
Comisarilor și pentru a desemna inclusiv
organismele administrative formate din 32.000 de
funcționari publici europeni care își desfășoară
activitatea în departamente numite Directorate
Generale (DG) și Servicii;
 Comisarii depun un jurământ la Curtea
Europeană de Justiție care are sediul la
Luxemburg, prin care jură să respecte tratatele și
să fie complet independenti în îndeplinirea
îndatoririlor lor pe tot timpul mandatului;

39
  Limbile procedurale adică de lucru ale Comisiei
sunt: franceză, engleză și germană.
 Atât membrii Comisiei, cât și cabinetele lor de
lucru au sediul în clădirea Berlaymont din
Bruxelles (este o cladire de birouri (suprafața 130
309 m2) care găzduiește Comisia Europeană și
este înconjurată de diverse instituții europene și
internaționale- este partea orașului care formează
„Cartierul european” al Bruxelles-ului ) și
Luxemborg iar reuniunile săptămânale (o dată
pe săptămână, miercurea) ale comisarilor au loc
fie la sediul din Bruxelles, fie la Strasbourg.
 Are birouri și la Luxemburg și reprezentanțe în
toate statele membre ale UE și delegații în multe
capitale ale lumii.

În urma alegerilor din 1 decembrie 2019, Președintele

Comisiei Uniunii Europene este Ursula von der Leyen, iar
Comisia Curentă (actuală) este Comisia von der Leyen; Prim
Vice-Președinte Frans Timmermans; Vice-Președinte: Valdis
Dombrovskis, Margrethe Vestager

4. PARLAMENTUL EUROPEAN
Este unica Adunare Europeană aleasă prin sufragiu
universal.
Prima Comunitate – CECO avea printre instituţiile sale
„o adunare comună” încă din anul 1951, iar Tratatele de la
Roma din anul 1957 au pus bazele CEE şi CEEA şi au creat
fiecare aceleaşi instanţe, iar Convenţia din 25 martie 1957
propune înfiinţarea unei „Adunări unice”. Prin rezoluţiile din
anul 1958 şi 1962 el se autodenumeşte „Adunare Parlamentară

40
Europeană” şi mai târziu, „Parlament European”. Din anul
1986 după Actul unic se consacră oficial această denumire.
Modalitatea de alegere
Până în anul 1979 când a fost constituit noul Parlament
care a fost ales prin sufragiu universal direct, Parlamentul era
compus din 198 de membri, care erau desemnaţi de
parlamentele naţionale conform articolului 138 din Tratatul
privind CEE.
Între anii 1979 şi 1994, Parlamentul European a fost ales
o dată la cinci ani, simultan în toate ţările Uniunii, alegeri care
au desemnat 567 de deputaţi din cele douăsprezece ţări, astfel:
Germania .........................................................99 locuri
Franţa, Marea Britanie, Italia câte..................87 locuri
Spania ..............................................................64 locuri
Ţările de Jos.....................................................31 locuri
Belgia, Grecia, Portugalia câte .......................25 locuri
Danemarca.......................................................16 locuri
Irlanda..............................................................15 locuri
Luxemburg..........................................................6 locuri
După anul 1995, numărul total al reprezentanţilor aleşi
este de 626 de deputaţi, odată cu admiterea Suediei, Austriei şi
Finlandei:
Suedia...............................................................22 locuri
Austria ..............................................................21 locuri
Finlanda ...........................................................16 locuri
Prin Tratatul de la Amsterdam s-a adăugat la articolul
189 un aliniat nou (2) în sensul că: Numărul membrilor
Parlamentului European nu poate să depăşească şapte sute
iar prin Tratatul de la Nisa din decembrie 2000, a fost înlocuit
articolul 189 alin. (2), în sensul că numărul membrilor
Parlamentului nu poate să depăşească 732.

41
 Pentru mandatul 2004-2009, numărul total al reprezen-
tanţilor în Parlamentul European este egal cu numărul repre-
zentanţilor specificat în articolul 190 (2) CE şi în articolul 108
(2) EURATOM, plus numărul reprezentanţilor noilor state
membre ce rezultă din tratatele de aderare semnate cel târziu la
1 ianuarie 2004. În cazul în care numărul de reprezentanţi este
mai mic de 732, se va aplica o corecţie proporţională la
numărul de reprezentanţi ce urmează a fi aleşi în fiecare stat
membru, în aşa fel încât numărul total să fie cât mai apropiat
de 732, fără ca numărul total de reprezentanţi care urmează să
fie aleşi în fiecare stat membru să fie mai mare decât cel
prevăzut în articolul 190 (2) CE şi articolul 108 (2)
EURATOM pentru mandatul 1999-2004.
Poziţia comună adoptată de către statele membre în urma
Tratatului de la Nisa, cu privire la repartizarea locurilor pentru
Parlamentul European, va corespunde tabelului pentru o
Uniune de 27 de state membre ţinându-se seama de statele
candidate cu care au început efectiv negocierile de aderare,
astfel:
Germania.............................................99
Marea Britanie, Franţa, Italia.............72
Spania şi Polonia ................................50
România ..............................................30
Olanda ................................................25
Grecia, Belgia, Portugalia..................22
Cehia şi Ungaria.................................20
Suedia..................................................18
Bulgaria şi Austria...............................17
Slovacia, Danemarca şi Finlanda ......13
Irlanda şi Lituania...............................12
Letonia...................................................8
Slovenia..................................................7
Estonia, Cipru şi Luxemburg ................6
Malta .....................................................5
42
 TOTAL ..............................................732 locuri
Desemnarea
Nu este prevăzută o procedură unică de alegere pentru
reprezentanţi, de aceea modul de alegere a reprezentanţilor
diferă de la stat la stat, cele mai multe state aplică votul
proporţional.
Predomină cadrul naţional, se votează, în funcţie de
stat, de joi până duminică. Întâlnim diferite tipuri de scrutin
folosite de statele membre, în funcţie de ţară, astfel:
o toate statele utilizează scrutinul proporţional, cu un
singur tur;
o putem avea regula majorităţii la un tur de scrutin, sau
scrutinul uninominal de circumscripţie: Marea Britanie
(până în 1999);
o reprezentarea proporţională pe circumscripţii:
o naţionale: Austria, Danemarca, Franţa, Grecia,
Luxemburg, Olanda, Portugalia, Spania şi
Suedia;
o regionale: Belgia, Irlanda, Italia şi Marea
Britanie de acum în acolo;
o sau formule intermediare alese de: Germania şi
Finlanda.
Mult timp stabilirea electoratului s-a supus principiului
naţionalităţii, doar autohtonii aveau dreptul să participe la
alegeri europene în propria lor ţară, excepţii făcând Belgia,
Irlanda, Italia şi Olanda.
A fost înlăturat criteriul de reşedinţă odată cu Tratatul
privind Uniunea Europeană, care dă dreptul oricărui cetăţean al
UE, care trăieşte într-un stat membru, dar nu este originar din
acesta, la drept de vot şi de eligibilitate în aceleaşi condiţii ca şi
nativii statului respectiv.
Statutul

43
 Tratatul de la Amsterdam a prevăzut în articolul 190 (5)
CE, ca Parlamentul cu avizul Comisiei şi aprobarea unanimă a
Consiliului, să stabilească în mod detaliat atribuţiile şi
prerogativele membrilor săi, astfel:
o mandatul: durata de 5 ani, poate fi cumulat cu mandatul
parlamentar naţional, dar el este interzis pe plan
naţional;
o incompatibilităţi în caz de apartenenţă la un guvern, la
Comisie, la CJCE, sau la Curtea de Conturi;
o libertatea fiecărui stat să completeze lista cu interdicţii
suplimentare;
o prin Protocolul anexat la Tratatul „de fuziune” din 1965
referitor la privilegii şi imunităţi, se asigură protecţia
deputaţilor pentru orice opinie sau vot exprimat în
exercitarea funcţiei, libera circulaţie când se
deplasează pentru a ajunge la reuniunile de lucru
precum şi faptul că nu pot fi arestaţi sau urmăriţi
judiciar pe teritoriul străin, doar pe teritoriul natal;
o imunitatea se aplică pe perioada unei sesiuni, sesiune
care durează un an, fără întrerupere pe toată durata
mandatului;
o indemnizaţiile diferă de la o ţară la alta destul de mult,
de aceea s-a luat măsura stabilirii progresivă a unui
sistem de compensaţii.
Organizare
Structurile interne:
o Preşedintele Parlamentului,
o Biroul Parlamentului,
o Conferinţa preşedinţilor,
o Conferinţa preşedinţilor comisiilor,
o Conferinţa preşedinţilor Delegaţiilor,
o Grupurile politice parlamentare GPP.
Preşedintele Parlamentului European
44
 Este ales pe o perioadă de doi ani şi jumătate, prin vot
secret cu majoritate absolută în trei tururi de scrutin, la
propunerea unui grup politic sau a cel puţin 32 de deputaţi.
Conduce întreaga activitate a Parlamentului şi-i asigură
reprezentarea, având următoarele atribuţii:
o prezidează şi asigură buna desfăşurare a deliberărilor
parlamentare;
o deschide, suspendă sau închide şedinţele decizând
asupra admisibilităţii amendamentelor cu privire la
probleme adresate Consiliului şi Comisiei;
o decide asupra conformităţii rapoartelor cu regulamentul;
o menţine ordinea pe timpul dezbaterilor, dă cuvântul,
declară discuţiile închise, supune votului problemele
dezbătute şi anunţă rezultatele acestuia;
o adresează comisiilor comunicările care sunt de resortul
lor;
o reprezintă Parlamentul în relaţiile internaţionale, la
ceremonii, în actele administrative, judiciare sau
financiare (putând delega aceste puteri);
o nu poate participa la dezbaterea unei probleme decât
pentru a o prezenta sau a o retrage;
o dacă doreşte să participe la dezbateri, trebuie să
părăsească fotoliul de preşedinte până se termină
discuţiile referitoare la aceea problemă.
În desfăşurarea activităţii este asistat de 14 vice-
preşedinţi care îl pot înlocui şi de 5 chestori care au sarcini
administrative şi financiare.
Preşedintele poate delega vicepreşedinţilor orice funcţie.
Biroul Parlamentului este compus din:
o Preşedinte,
o 14 vicepreşedinţi,
o 5 chestori (care au numai un vot consultativ),
Biroul îndeplineşte următoarele funcţii:
45
 o decide cu privire la chestiunile financiare,
o administrează problemele cu privire la deputaţi,
organizarea internă a Parlamentului,
secretariatului acestuia şi organelor sale,
o decide cu privire la desfăşurarea şedinţelor,
o stabileşte organizarea Secretariatului General şi
decide cu privire la situaţia administrativă şi
financiară a funcţionarilor şi agenţilor,
o autorizează reuniunile comisiilor în alte locuri
decât cele obişnuite, călătoriile de studii şi de
informare efectuate de raportori;
o numeşte secretarul general;
o fixează modalităţile de aplicare a regulamentelor
cu privire la statutul financiar al partidelor
politice la nivel european şi îşi asumă obligaţiile
care rezultă din acestea.
Chestorii îndeplinesc următoarele atribuţii:
o sarcini administrative,
o financiare cu privire la deputaţi, în conformitate
cu directivele adoptate de Birou.
Conferinţa preşedinţilor este compusă din:
o Preşedintele Parlamentului,
o Preşedinţii grupurilor politice,
Neînscrişii pot fi reprezentaţi de doi delegaţi dar fără
drept de vot.
Scopul acestei conferinţe este de a ajunge la un consens
asupra problemelor cu care este sesizată. În caz de nereuşită,
se recurge la un vot ponderat în funcţie de efectivele partidelor
reprezentate.
Atribuţiile acestei conferinţe:
o îndeplineşte competenţele specifice relaţiilor cu
celelalte organe şi instituţii ale UE, precum şi cu

46
 Parlamentele naţionale ale statelor membre, cu ţările
terţe, instituţii şi organizaţii extracomunitare;
o decide asupra organizării lucrărilor Parlamentului şi a
chestiunilor aferente programului legislativ;
o stabileşte proiectul ordinii de zi a sesiunilor
parlamentare;
o stabileşte componenţa şi competenţa comisiilor şi
comisiilor de anchetă, ale comisiilor parlamentare
mixte, delegaţiilor permanente şi ad-hoc;
o decide repartiţia locurilor în sala de şedinţă;
o autorizează rapoartele de iniţiativă;
o face propuneri Biroului Parlamentului cu privire la
problemele administrative şi bugetare ale grupurilor
politice.
Conferinţa preşedinţilor comisiilor.
Compusă din preşedinţii tuturor comisiilor permanente şi
temporare este condusă de un preşedinte ales de comisie. Poate
să facă recomandări Conferinţei preşedinţilor cu privire la
lucrările comisiilor şi la stabilirea ordinii de zi a sesiunilor
parlamentare.
Conferinţa preşedinţilor delegaţiilor
Compusă din preşedinţii tuturor delegaţiilor interparla-
mentare permanente. Poate să facă recomandări Conferinţei
preşedinţilor cu privire la activitatea delegaţiilor.
Comisiile Parlamentului European:
1. Comisiile permanente:
Sunt constituite de Parlament la propunerea Conferinţei
preşedinţilor şi îndeplinesc atribuţiile stabilite de Regulamentul
Parlamentului (art.174-176, anexa 6).
Sunt aleşi în prima sesiune a Parlamentului pentru o
perioadă de doi ani şi jumătate.
În prezent aceste sunt în număr de douăzeci:
1. Comisia afacerilor externe,
2. Comisia pentru dezvoltare,
47
 3. Comisia pentru comerţul internaţional,
4. Comisia pentru bugete,
5. Comisia afacerilor economice şi monetare,
6. Comisia de control bugetar,
7. Comisia pentru muncă şi afaceri sociale,
8. Comisia pentru mediu, sănătate publică şi securitate
alimentară,
9. Comisia pentru industrie, cercetare şi energie,
10. Comisia pentru piaţa interioară şi protecţia
consumatorilor,
11. Comisia pentru transport şi turism,
12. Comisia pentru dezvoltare regională,
13. Comisia pentru agricultură,
14. Comisia pentru pescuit,
15. Comisia pentru cultură şi educaţie,
16. Comisia pentru afaceri juridice,
17. Comisia libertăţilor civile, justiţiei şi afacerilor
interne,
18. Comisia pentru drepturile femeii,
19. Comisia petiţiilor,
20. Comisia pentru afaceri constituţionale.
2. Comisiile temporare pot fi constituite oricând de
Parlament, la propunerea Conferinţei preşedinţilor.
Atribuţiile, componenţa şi mandatul sunt fixate când sunt
constituite (dar maxim de 12 luni, cu posibilitatea de
prelungire) de Parlament.
3. Comisiile de anchetă constituite tot de Parlament dar
la cererea unui sfert din numărul deputaţilor, cu scopul de a
examina acuzaţiile aduse:
o fie instituţiilor sau organelor comunitare,
o fie administraţiei publice ale unui stat membru,
o fie persoanelor mandatate, de infracţiune la dreptul
comunitar sau de rea administrare în aplicarea acestuia;

48
 În termen de cel mult 12 luni, depune un raport cu
concluziile sale, care poate fi prorogat de Parlament de două
ori, cu câte trei luni.
La cererea Comisiei, Parlamentul organizează o
dezbatere asupra raportului.
Grupurile politice
Deputaţii se grupează după afinităţile politice, numărul
lor fiind cu atât mai mic cu cât sunt mai multe naţionalităţi
deoarece sunt incluşi reprezentanţi ce aparţin mai multor state
membre.
S-au constituit 8 grupuri politice, care sunt constituite în
temeiul criteriilor politice care îi separă sau îi unesc pe
parlamentari.
Aceste GPP-uri constituite potrivit convingerilor politice
ale parlamentarilor şi nu după criteriul apartenenţei lor la
statele membre, face ca un parlamentar european să nu poată
face parte, în acelaşi timp, din mai multe grupuri politice.
În 2004-2009, al şaselea Parlament European, este
format din următoarele 8 grupuri politice (la data de 1
noiembrie 2004):
PPE-DE grupul Partidului popular european
(democraţi-creştini) şi Democraţii europeni..................268
PSE grupul Partidului socialiştilor europeni.......202
ALDE grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru
Europa .............................................................................88
ECO-ALE grupul ecologiştilor (verzilor) /Alianţa Liberă
europeană ........................................................................42
CSE-SEN grupul confederaţia stângă unită europeană /
stânga verde nordică .......................................................41
UEN grupul Uniunea pentru Europa naţiunilor....27
IND-DEM grupul Democraţie şi Independenţă.....36
NA grupul celor Neînscrişi /neafiliaţi. ...................28
Total (componenţa Parlamentului European)......732
49
 În ordinea alfabetică a statelor membre avem:
Austria......................................................18
Belgia .......................................................24
Cehia .......................................................24
Cipru ......................................................... 6
Danemarca...............................................14
Germania .................................................99
Estonia ...................................................... 6
Finlanda ..................................................14
Franţa ......................................................78
Grecia.......................................................24
Irlanda......................................................13
Italia ........................................................78
Letonia ...................................................... 9
Lituania ...................................................13
Luxemburg ................................................ 6
Malta ........................................................ 5
Olanda .....................................................27
Polonia ....................................................54
Portugalia ................................................24
Slovenia .................................................... 7
Slovacia ...................................................14
Spania ......................................................54
Suedia ......................................................19
Regatul Unit al Marii Britanii .................78
Ungaria ...................................................24
TOTAL .................................................732 membri
Începând cu anul 2007, UE s-a mărit cu încă două state,
numărând 785 de europarlamentari şi anume cu: România cu
35 de membri/europarlamentari şi cu Bulgaria cu 18
membri/europarlamentari.
Eurodeputaţii / Europarlamentari
50
 Sunt aleşi în cel puţin o cincime din statele membre,
numărul lor fiind minim 19.
Un deputat aparţine doar unui singur grup. Constituirea
grupului trebuie să fie declarată Parlamentului, cu denumirea
grupului, numele membrilor şi compunerea biroului grupului;
Se publică în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene.
Modificările aduse de Tratatul de Lisabona
Acesta introduce:
o o nouă limită maximă de 750 de europarlamentari, plus
un preşedinte,
o numărul maxim de mandate atribuite unui stat nu va
putea depăşi 96, iar numărul minim nu va putea fi mai
mic de 6,
o reprezentarea efectuându-se proporţional degresiv cu
ponderea demografică a statelor,8
o României iau fost alocate 35 de locuri iar din
legislatura 2009-2014, 33 de locuri,
o pentru eurodeputaţi, Consiliul European stabileşte cu
unanimitate la iniţiativa şi aprobarea Parlamentului,
conform celor mai recente dispoziţii de drept .
Funcţionarea. Locul reuniunii
Acordul comun din Tratatul de la Roma privind stabilirea
pe termen lung a sediului instituţiilor a fost încălcat de ambiţia
a trei state membre: Franţa, Belgia şi Luxemburg de a găzdui
pe teritoriul lor Parlamentul; astfel, în 1965 s-a recurs la un
compromis pentru o scurtă durată, dar care ţine şi astăzi, şi
anume:
o Luxemburg pentru Secretariatul general;
8
Prin principiul reprezentarea proporţional degresivă înţelegem că
parlamentarii care provin din statele mai populate reprezintă un număr mai mare de
alegători, decât cei care provin din statele mai slab populate. Acest principiu poate fi
exprimat şi prin discriminare pozitivă, de care profită statele mici. Această
repartizare a locurilor în Parlament trebuie corelată ţi cu atribuirea voturilor în
Consiliu, tratatele încercând să compenseze eventualele dezavantaje care apar în
cadrul unei instituţii cu alte avantaje în cadrul alteia.
51
 o Strasbourg pentru şedinţele plenare;
o Bruxelles pentru Comisii, şi sesiuni suplimentare.
Astfel, după multe tentative, Tratatul de la Amsterdam
printr-un Protocol a confirmat soluţia dată de Consiliul de la
Edinburgh în 1992 care a stabilit sediul Parlamentului
European în capitala alsaciană, Strasbourg, iar Tratatul de la
Amsterdam din 1997 a oficializat amplasarea instituţiilor în
cele trei locuri.
Calendarul
Prevede o sesiune ordinară anuală, formată dintr-o
suită de 12 reuniuni lunare plenare cu durata de o săptămână
(excepţie luna august, care începe în a doua zi de marţi a lunii
martie şi organizează şi sesiuni plenare suplimentare mai
scurte, care se ţin la Bruxelles.
În restul lunii, parlamentarii îşi desfăşoară activitatea în
comisii, în clădirea supranumită capriciul zeilor din Bruxelles.
Cele 12 perioade de sesiuni plenare lunare de 5 zile, se
desfăşoară la Strasbourg, sunt fixate de Parlamentul European,
şi pot fi completate de perioade adiţionale la cererea Comisiei,
Consiliului sau a majorităţii membrilor Parlamentului (în mod
excepţional a unei treimi).
Parlamentul poate fi convocat, cu titlu de excepţie, în
sesiuni extraordinare, la cererea majorităţii membrilor săi sau
la solicitarea Consiliului sau a Comisiei şi din iniţiativa unei
treimi din membri săi.
Dezbaterile Parlamentului sunt publice, dacă
Parlamentul nu decide desfăşurarea lor cu uşile închise.
Desfăşurarea sesiunilor. Acestea au loc în funcţie de
ordinea de zi adoptată de Parlamentul European, pe baza unui
proiect al Conferinţei preşedinţilor.
Conferinţa votează atât ordinea de zi cât şi durata inter-
venţiilor de care dispune fiecare grupare politică, indiferent
dacă s-a înscris sau nu la cuvânt, după un sistem care ţine cont

52
atât de egalitate (între formaţiuni) cât şi de proporţionalitate (în
funcţie de efective).
Este necesar un cvorum de o treime dintre parlamentari,
atunci când se supune la vot, iar în cazul în care 32 de deputaţi
nu cer preşedintelui să constate absenţa cvorumului, este
valabil votul personal şi individual, votare care se face prin
ridicarea mâinii, indiferent de numărul participanţilor.
Sesiunile plenare sunt lunare şi durează o săptămână,
iar lucrărilor comisiilor parlamentare şi grupurilor politice le
sunt consacrate celelalte trei săptămâni din lună.
Prin publicarea dezbaterilor şi a actelor adoptate în
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), se asigură o
transparenţă a lucrărilor.
Atribuţiile

Prin tradiţie, Instituţiile parlamentare au trei tipuri de

prerogative care le asigură un rol important, şi anume:
o autoritate de control;
o autoritate bugetară;
o autoritate normativă.
1. Autoritatea de control democratic
Autoritatea de control are o mare încărcătură politică,
Parlamentul European poate interveni prin mijloace eficiente,
atât în structura cât şi în existenţa altor organisme sau instituţii,
precum şi posibilitatea să se informeze sau să-şi exprime
părerea privind activităţile comunitare.
a. Controlul organic care poate avea rezultate pozitive
sau negative:
Pozitive atunci când aprobă prin vot nominalizarea
preşedintelui şi a celorlalţi membri ai Comisiei;
Negative atunci când depune o moţiune de cenzură, care
dacă este adoptată, poate constrânge Comisia să demisioneze,
(deşi este o procedură foarte restrictivă), doar dacă se asigură o
masă formată dintr-o zecime din numărul deputaţilor, un vot
53
public, o majoritate dublă de adoptare )în aceste condiţii nu
poate interveni vreo cenzură).
b. Controlul funcţional care dispune de:
Mijloace de informare (chestionare scrise sau orale,
anchete, adunarea şi examinarea rapoartelor şi declaraţiilor
Consiliului sau Comisiei);
Propune dezbateri;
Adoptă hotărâri prin proceduri adecvate;
Atât cetăţenii Uniunii, cât şi persoanele care au reşedinţa
sau sediul social într-un stat membru, au posibilitatea să
sesizeze mediatorul sau să adreseze o plângere Parlamentului
în legătură cu o problemă personală sau care se adresează
domeniilor de activitate ale Comunităţii;
Prin Mediatorul european (Ombudsmanul) cetăţenii au
posibilitatea să obţină satisfacţie în caz de proastă
administrare/greşită în cadrul instituţiilor şi organelor
comunitare europene;
Mediatorul european este ales de Parlamentul European,
în urma unei proceduri de care răspunde Comisia de petiţii; el
este investit cu largi puteri în cadrul mandatului său.
Din iulie 2004 a fost ales Mediator european dl. M.
Nikiforos Diamandouros (din 1 aprilie 2004 deţine funcţia de
mediator european).

2. Autoritatea bugetară

La originea fenomenului parlamentar a stat Principiul

impozitului consimţit, principiu care a fost abandonat (conform
deciziei din 21 aprilie 1970) o dată cu trecerea de la sistemul
contribuţiilor financiare la sistemul resurselor proprii, deoarece
sistemul resurselor proprii nu mai erau aprobate de diverse
comisii, deci nu mai treceau prin bugetele naţionale.
Prin tratatele din 22 aprilie 1970 şi 22 iulie 1975, PE a
reuşit să-şi impună autoritatea în domeniu, astfel: modificările
54
din proiectul de buget. PE se poate pronunţa asupra acestor
modificări; distingem două categorii de cheltuieli: CO, adică
cheltuieli obligatorii, unde ultimul cuvânt îl are Consiliul şi
CNO, cheltuieli care nu sunt obligatorii, unde îşi impune
punctul de vedere Parlamentul atunci când, la a doua
numărătoare de voturi, se constată o majoritate de trei cincimi
din voturile exprimate, reprezentând peste jumătate din cei
prezenţi. Dacă nu se cade de acord asupra bugetului,
preşedintele hotărăşte bugetul, deşi este o autoritate simbolică,
formală, de care face uz în situaţiile tensionate cu Consiliul,
deşi prin hotărârea nr. 34/86 din 3 iulie 1986, CJCE a
condamnat această practică; Dacă opoziţia câştigă, atunci are
loc o respingere, retractare sau o cenzură, caz în care
Consiliul trebuie să elaboreze un nou proiect de buget, a cărui
adoptare va fi tardivă, deoarece Comunitatea va funcţiona mai
multe luni în regimul de supravieţuire al celor doisprezecimi
provizorii; Deşi execuţia bugetară este în sarcina Comisiei,
aprobarea, refuzul (ca în anii 1984 şi 1985) sau amânarea
descărcării bugetului o poate face (din anul 1975) numai
Parlamentul European; Această putere a posteriori este dublată
de exercitarea controlului financiar conform Tratatului de la
Maastricht din anul 1992: puterea de a vota bugetul comunitar,
Parlamentul poate respinge în întregime bugetul comunitar,
solicitând Consiliului un nou proiect de buget.

3. Participarea la autoritatea decizională.

În practica decizională a Parlamentului şi Consiliului,
sunt utilizate trei proceduri legislative:
A. Accesul la co-decizie:
Este o procedură nou introdusă prin articolul 189 B în
Tratatul de la Maastricht prin care se instaurează o adevărată
împărţire a puterii legislative între Parlament şi Consiliu,
care se exercită în următoarele domenii: Piaţa internă
europeană; Mediu; Programele-cadru de cercetare; Consuma-
55
tori; Reţele transeuropene; Sănătate, anumite aspecte ale
culturii şi educaţiei;
Comisia prezintă propunerea sa celor două instituţii, care
după ce o lecturează şi o discută în două rânduri, dacă nu cad
de acord, supun textul dezbaterii Comitetului de conciliere;
Comitetul de conciliere este alcătuit dintr-un număr egal
de reprezentanţi ai Parlamentului şi Consiliului, la care
participă şi Comisia;
După ce Comitetul a ajuns la un acord, retrimite textul
documentului Parlamentului şi Consiliului pentru ca aceştia
să-l lectureze pentru a treia oară, în scopul adoptării.
B. Procedura consultării:
Comisia adresează propunerea sa simultan Parlamentului
şi Consiliului.
Consiliul consultă oficial Parlamentul şi Comitetul
Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, care dau avize.
În unele situaţii consultarea este obligatorie, în altele
facultativă.
Parlamentul poate aproba propunerea Comisiei, respinge
sau să ceară amendamente, iar Comisia în acest caz este
obligată să examineze modificările cerute de Parlament; dacă le
acceptă, transmite propunerea modificată Consiliului, care la
rândul său poate adopta sau modifica propunerea, dar numai cu
unanimitate.
Această procedură este folosită în domeniile: agricultură;
cetăţenia europeană; cooperarea consolidată; cooperarea
poliţiei şi justiţiei în materie penală; discriminarea bazată pe
sex, religie etc.; dispoziţiile fiscale (unde Consiliul trebuie să
decidă cu unanimitate); politicile economice; regulile
concurenţiale; transporturile; vizele, azilul, imigrarea şi alte
politici legate de libera circulaţie a persoanelor.
C. Procedura avizului conform
Consiliul trebuie să obţină avizul conform al
Parlamentului înainte de a adopta unele decizii importante.
56
 Procedura este similară cu cea a consultării, cu unica
deosebire că Parlamentul nu poate amenda o propunere, ci
numai să o accepte sau să o respingă în întregime.
Acceptarea denumită aviz conform se face cu majoritatea
absolută a voturilor pentru domeniile: aderarea noilor state
membre; fondurile structurale şi de coeziune; misiunile
specifice Băncii Centrale Europene; modificarea Statutului
Sistemului european al băncilor centrale sau Statutul BCE;
procedura electorală a Parlamentului European; unele acorduri
internaţionale.
Spre deosebire de avizul consultativ, conţinutul avizului
conform este obligatoriu pentru instituţia care trebuie să îl
solicite conform Tratatelor.
Aportul Tratatului de la Lisabona
Tratatul consolidează rolul Parlamentului European ca
urmare a extinderii procedurii codeciziei la o mare parte din
domeniile acoperite de TFUE. Totodată consacră două tipuri
de proceduri legislative:
o Procedura legislativă ordinară constă în adoptarea în
comun de către Parlament şi Consiliu a unui
regulament, directivă sau decizie, la propunerea
Comisiei (procedura codecizională), constând în trei
lecturi/etape;
o Procedurile legislative speciale constă în toate
celelalte proceduri de adoptare a actelor legislative,
prevăzute în tratat, caz în care Consiliul decide cu
unanimitate (regula), iar Parlamentul poate fi consultat
( exprimarea unui drept de veto) sau nu.
Proceduri decizionale specifice PESC/SAC
o Comisia împarte puterea de iniţiativă cu statele
membre, face propuneri din proprie iniţiativă sau la
solicitarea acestuia. O reţea specială de informaţie
COREU (corespondenţii permanenţi),transmite
informaţiile între statele membre, Consiliu şi
57
 Comisie. Preşedinţia şi Comisia informează regulat
Parlamentul cu privire la evoluţia PESC,iar acesta
realizează anual dezbateri privind
realizările/progresele înregistrate în sensul
implementării unei PESC.
Proceduri decizionale specifice CJPMP
o Comisia împarte puterea de iniţiativă cu statele
membre, Consiliul European are rol de impuls
politic, Consiliul decide cu unanimitate de regulă,
Parlamentul este consultat, iar CJCE poate să
beneficieze în mod excepţional de anumite
competenţe. Tratatul comunitarizează aceste
proceduri cu o serie de excepţii.
Relaţii externe
o Tratatul extinde procedura avizului conform la toate
acordurile internaţionale pentru adoptarea cărora
este necesară procedura codeciziei sau pentru care se
aplică procedura aprobării.
Sporirea participării parlamentelor naţionale
o Această noutate introdusă de Tratat se referă la
sporirea participării parlamentelor naţionale la
activităţile Uniunii Europene şi la consolidarea
capacităţii acestora de a-şi exprima punctul de
vedere cu privire la proiectele actelor legislative ale
Uniunii Europene şi asupra altor probleme de
interes deosebit pentru ele, conform Protocolului nr.
(1) şi (2) ale tratatului.9
Rolul politic
Vocea democratică a Uniunii
Parlamentul European exercită o funcţie motrică în
procesul unificării europene, el este locul dezbaterilor şi
stimulării politice. Corectează tentaţiile birocratice ale
9
Protocolul nr. (1) privind rolul parlamentelor naţionale în UE şi Protocolul nr.
(2)privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
58
Comisiei şi stimulează Consiliul, căruia îi hotărăşte programul
atât la începutul cât şi la sfârşitul fiecărei preşedinţii
semestriale.
Încearcă să joace rolul de vox populi pentru Uniunea
Europeană. Reprezintă „mediatorul” însărcinat să primească
plângerile cetăţenilor. Organizează audierile publice.
Este deschis asociaţiilor, mişcărilor cetăţeneşti şi repre-
zentanţilor unor interese;
Parlamentul întreţine relaţii cu Parlamentele ţărilor
exterioare Uniunii prin intermediul delegaţiilor interparla-
mentare. În cazul şedinţelor solemne Parlamentul European
primeşte şefi de stat care prezintă discursuri. Din cele
prezentate mai sus, putem spune că Parlamentul European
nu poate fi confundat cu un parlament naţional din cadrul
sistemului parlamentar clasic.
În concluzie, putem spune că tripla dispunere a locurilor
de lucru ale Parlamentului - Strasbourg, Bruxelles, Luxemburg
– fac ca aproximativ 1.300 de funcţionari însărcinaţi cu
probleme administrative, translatori şi bagajele lor, să naveteze
între aceste oraşe, o dată pe lună, transformând-i pe
europarlamentarii în adevăraţi nomazi.
De reținut:
Alegerile europene au avut loc în perioada 23-26 mai
201, Președintele Parlamentului European David –Maria
Sassoli, a fost ales de membrii Parlamentului european în
iulie 2019 până în decembrie 2021, pentru o perioadă de doi
ani și jumătate, adică jumătate din legislatura parlamentară.
Președintele reprezintă Parlamentul în relațiile Externe
și cu celelalte instituții ale UE., supraveghează activitatea
Parlamentului și a organismelor sale constitutive, a
dezbaterilor în plen și se asigură că Regulamentul de
procedură al Parlamentului este respectat.
La deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului
European, prezintă punctul de vedere și preocupările
59
instituției referitoare la punctele înscrise pe ordinea de zi
precum și la alte subiecte.
După adoptarea bugetului UE de către Parlament, il
semnează pentru a deveni operațional; semnează și toate
actele legislative adoptate prin procedura legislativă
ordinară, alături de Președintele Consiliului.

Din 1979, deputații sunt aleși prin vot universal, direct

pentru o perioadă de cinci ani.
Deputații se constituie în grupuri politice. În prezent
sunt 7 grupuri politice în PE.
PE este alcătuit din 705 de deputați aleși în cele 27 de
state membre ale UE extinse (fiecare stat membru poate
decide forma pe care o vor lua alegerile pe teritoriul său, cu
respectarea/garantarea egalității de gen și votul secret).
PE este organismul cu puteri legislative ale UE, ales
direct de cetățenii UE, din cinci în cinci ani,
Alegerile UE asigură reprezentarea proporțională,
locurile în PE sunt alocate în funcție de populația fiecărui
stat membru, dar în practică se aplică sistemul
„proporționalității degresive”, adică nici o țară nu poate avea
mai puțin de șase parlamentari sau mai mult de 96, iar
numrul total al acestora nu poate depăți 705 (704 plus
președintele).
Deputații din PE sunt grupați în funcție de afinitățile
politice și nu de naționalitate.
Deputații se constituie în comisii permanente
specializate pe anumite domenii. Există 20 de comisii
parlamentare și două subcomisii.
ședințele plenare au ca scop adoptarea legislației.
Deputații se reunesc în plen pentru votul final și a
amendamentelor propuse.

60
 Ședințele plenare se desfășoară la Strasbourg, patru
zile pe lună, dar se pot organiza și sesiuni suplimentare la
Bruxelles.
O comisie este alcătuită din 25 până la 81 de deputați și
un președinte, un birou și un secretariat.
Componența politică a comisiilor o reflectă pe cea a
ședinței plenare.
Parlamentul poate crea și comișii temporare și comisii
de anchetă pentru investigarea cazurilor de încălcare a
dreptului UE sau de aplicare deficitară a acestuia.
Delegațiile parlamentare întrețin relații și organizează
schimburi de informații cu parlamentele țărilor terțe, pentru
reprezentarea UE pe plan extern și promovarea valorilor care
stau la baza UE, în aceste țări din afara UE.
Organele politice din PE este Conferința președinților
care pregătește calendarul PE și ordinea de zi a ședințelor
plenare, repartizează locurile în hemiciclu.
Conferința președinților se compune din Președintele
PE președinții grupurilor politice, un reprezentant al
deputaților neafiliați, dar care nu au drept de vot.
Conferința se întrunește de două ori pe lună, iar
reuniunile sale nu sunt publice.
A nu face confuzii între acesta și Conferința
președinților de comisie care este organul politic al PE care
asigură o mai bună cooperare între diferitele comisii
parlamentare.
Aceasta este compusă din președinții tuturor comisiilor
permanente și temporare, iți alege un președinte din rândul
lor; se reunește o dată pe lună, în timpul ședințelor
perioadelor de sesiune, la Strasbourg.
Conferința președinților de delegație se compune din
președinții tuturor delegațiilor interparlamentare
permanente, își alege președintele.

61
 Intergrupurile din PE pot fi formate din oricare grup
politic sau comisie, în scopul unor schimburi informale de
opinii cu privire la anumite teme.
Ele nu sunt organe parlamentare, deci nu exprimă
opiniile PE. (Lista intergrupurilor se poate vedea în cadrul
reuniunii sale din 11 decembrie 2019.)

Numărul de locuri în PE modificat după plecarea

Regatului Unit din UE la sfârșitul lunii ianuarie 2020.
zzzzzzz

Ţări membre 10 12 12 15 15 27 28 28 27

Legislatură I II III IV V VI VII VIII IX

1979- 1984- 1989- 1994- 1999- 2004- 2009- 2014- 2019-

Perioada
1984 1989 1994 1999 2004 2009 2014 2019 2024

 Germania 81 81 81 99 99 99 99 96 96

 Franţa 81 81 81 87 87 78 72 74 79

 Italia 81 81 81 87 87 78 72 73 76

 Regatul 81 81 81 87 87 78 72 73 -
Unit

 Spania – 64 60 64 64 54 50 54 59

 Polonia – – – – – 54 50 51 52

 Romania – – – – – 35 33 32 33

62
 Ţări membre 10 12 12 15 15 27 28 28 27

Legislatură I II III IV V VI VII VIII IX

1979- 1984- 1989- 1994- 1999- 2004- 2009- 2014- 2019-

Perioada
1984 1989 1994 1999 2004 2009 2014 2019 2024

 Ţările de 25 25 25 31 31 27 25 26 29
Jos

 Belgia 24 24 24 25 25 24 22 21 21

 Cehia – – – – – 24 22 21 21

 Grecia 24 24 24 25 25 24 22 21 21

 Ungaria – – – – – 24 22 21 21

 Portugalia – 24 24 25 25 24 22 21 21

 Suedia – – – 22 22 19 18 20 21

 Austria – – – 21 21 18 17 18 19

 Bulgaria – – – – – 18 17 17 17

 Finlanda – – – 16 16 14 13 13 14

 Danemarca 16 16 16 16 16 14 13 13 14

 Slovacia – – – – – 14 13 13 14

 Croaţia – – – – – – 12 11 12

 Irlanda 15 15 15 15 15 13 12 11 13

 Lituania – – – – – 13 12 11 11

 Letonia – – – – – 9 8 8 8

63
 Ţări membre 10 12 12 15 15 27 28 28 27

Legislatură I II III IV V VI VII VIII IX

1979- 1984- 1989- 1994- 1999- 2004- 2009- 2014- 2019-

Perioada
1984 1989 1994 1999 2004 2009 2014 2019 2024

 Slovenia – – – – – 7 7 8 8

 Cipru – – – – – 6 6 6 6

 Estonia – – – – – 6 6 6 7

 Luxemburg 6 6 6 6 6 6 6 6 6

 Malta – – – – – 5 5 6 6

Total: 434 522 518 626 626 785 748 751 705

 Numărul membrilor Parlamentul European10

s-a aflat într-o continuă extindere, de la 78 – 142 – 1979, – la
732 de membri în anul 2004, din 25 de țări, – ajungând în
anul 2019 - la 751 de membri din 28 de State Membre, iar
începând cu 1 ianuarie 2020, după Brexit, la 705 membri din
27 de State Membre.
 În teoria relațiilor internaționale și în relațiile
dintre state, PE constituie o noutate.

10
Tabel cu ţările membre aleUniunii Europene -
https://it.wikipedia.org/wiki/Parlamento_europeo
64
 Instituţii de control legislativ şi administrativ

CURTEA DE JUSTIŢIE A COMUNITĂŢII

EUROPENE -UNIUNIII EUROPENE

Este una din Instituţiile de bază ale Comunităţii

Europene/Uniunii Europene .
Tratatul de la Roma în articolul 220 CE prevede în mod
general misiunea ei, astfel: „CJCE asigură respectarea
dreptului în interpretarea şi aplicarea prezentului tratat”.
Deoarece, între CJCE şi judecătorii naţionali nu există
raporturi ierarhice, ci raporturi şi proceduri de cooperare,
instituţia respectivă nu constituie o jurisdicţie supremă.
Înfiinţată în anul 1952 potrivit Tratatului de la Paris
pentru instituirea CECO adoptat în 1952, prin AUE cu 1
septembrie 1989 i se adaugă o jurisdicţie de primă instanţă,
TPI, pentru ai uşura munca.
Aceste organe au drept atribuţie principală să asigure
interpretarea corectă ți aplicarea corespunzătoare a dreptului
primar și a dreptului secundar al Uniunii pe teritoriul
acesteia., respectarea legii în raporturile comunitare.

Organizarea/Componența
Conform art.19 din TUE și art. 252 din TFUE, numărul
membrilor Curtea de Justiţie (CJUE) este formată din cîte un
judecător pentru fiecare stat membru:
o 27 de judecători asistaţi de
o 8 avocaţi generali.
o Numărul acestora putând fi mărit de Consiliu, la
cererea Curții,
Judecătorii:
Cerințele care trebuiesc îndeplinite de aceștia sunt
prevăzute în art. 253 din TFUE și art. 19 din TUE:

65
 o sunt aleşi dintre persoanele care au o competenţă
juridică recunoscută conform articolului 167 din
Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană,
o dovedesc un caracter onest şi integru,
o sunt numiţi de comun acord de guvernele statelor mem-
bre,
o trebuie să ofere toate garanțiile de independență.
Nu a fost impusă nici condiţia unei naţionalităţii şi nici o
repartiţie anume, tocmai pentru a le asigura independenţa în
raporturile cu instituţiile europene, a căror activitate, sunt
chemaţi să o analizeze.
Înainte de a începe exercitarea atribuţiilor, atât judecă-
torii cât şi avocaţii-generali, depun un jurământ că îşi vor
îndeplini mandatul în mod corect şi imparţial şi că vor păstra
secretul profesional (al deliberărilor).
Pe tot parcursul exercitării mandatului, judecătorii şi
avocaţii-generali se bucură de privilegii şi imunităţi, pentru a
le asigura independenţă în desfăşurarea activităţii lor.
Conform articolului 4 din Statutul Curţii de Justiţie,
judecătorii nu pot deţine vreo funcţie şi nu se pot angaja în
vreo profesie, remunerată sau neremunerată, numai dacă o
dispensă excepţională se acordă pentru îndeplinirea funcţiilor
didactice şi de cercetare ştiinţifică în domeniul dreptului,
deoarece s-a ţinut cont că în toate sistemele de drept s-au
permis asemenea activităţi, apreciindu-se că ele ajută la
desfăşurarea judecăţii pe baza fundamentelor ştiinţei juridice.
Scopul acestor interdicţii constituindu-l concentrarea totală a
judecătorilor asupra problemelor pe care trebuie să le
soluţioneze.
Judecătorii au un mandat de şase ani, care poate fi
reînnoit. Conform Statutului Curţii de Justiţie, la fiecare trei
ani are loc o înlocuire parţială a judecătorilor, după modul în
care s-a procedat la constituirea Curţii, astfel, la trei ani, şase
judecători sau şapte şunt înlocuiţi alternativ.
66
 Judecătorii Curţii desemnează prin vot secret dintre ei un
preşedinte și un vice-președinte al Curţii pentru o perioadă de
trei ani, perioadă care poate fi reînnoit.
Preşedintele:
o conduce lucrările Curţii şi administraţia Curţii;
o încredinţează cauza unei Camere a Curţii;
o prezidează dezbaterile şi deliberările;
o desemnează judecătorul-raportor pentru fiecare cauză;
o stabileşte termenele pentru cauze, şi a datelor de înce-
pere a procedurii orale.
Conform articolului 167 din Tratat, la expirarea terme-
nului de trei ani, preşedintele Curţii poate fi reales pentru un
nou mandat de trei ani. Alegerea se face în momentul în care
are loc înlocuirea legală periodică a judecătorilor.
Alegerea preşedintelui Curţii se face prin vot secret, cu o
majoritate absolută. Dacă nici un judecător nu întruneşte
această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, caz
în care se alege judecătorul care a obţinut cele mai multe
voturi. În caz de egalitate/balotaj se alege judecătorul mai în
vârstă.
Preşedintele Curţii în privinţa adoptării unor măsuri
provizorii, poate fi asistat de raportori-asistenţi
Curtea desemnează preşedinţii Camerelor şi un prim-
avocat general. Preşedinţii camerelor sunt desemnaţi pentru o
perioadă de un an. Funcţionarea Camerelor este reglementată
prin Statutul şi Regulile de Procedură ale Curţii de Justiţie,
conform articolului 19, paragraful 2 şi articolul 74.
Judecătorul raportor este desemnat de Preşedintele
Curţii, el este însărcinat: să studieze dosarul şi să prezinte
Curţii un Raport prealabil cu privire la faptele respective,
precum şi opinia sa referitoare la procedurile de urmat.
Are un rol major în pregătirea dosarului pentru judecată,
pronunţându-se asupra nevoii de a se efectua cercetări
preliminare.
67
 Dacă constată că nu se impun cercetări, poate să expună
întrebări în scris pentru părţi.
Întocmeşte un raport cu privire la faptele respective
precum şi cu privire la punctul de vedere al părţilor,
După încheierea procedurii orale, judecătorul raportor
redactează Hotărârea în chestiunile de drept, pe care o supune
Curţii. Instanţa o poate accepta sau modifica.
Avocaţii generali
După aceeaşi procedură care este aplicată judecăto-
rilor, sunt desemnaţi opt avocaţi-generali, în scopul de a asista
Curtea.
La fiecare trei ani, sunt înlocuiţi patru avocaţi generali,
excepţie făcând: Franţa; Germania; Italia; Marea Britanie şi
Spania, care au câte un avocat general permanent, celelalte
state desemnează trei avocaţi generali prin rotaţie, în ordine
alfabetică.
Referenţii: fiecare judecător şi fiecare avocat general este
asistat de doi referenţi jurişti studiază şi pregătesc dosarele.
Grefierul şi grefierul asistent: judecătorii şi avocaţii
generali numesc un grefier şi un grefier asistent pentru un
mandat de şase ani. Grefierul şi grefierul asistent îşi
îndeplinesc atribuţiile de administrare, financiar-contabile, sub
autoritatea Preşedintelui Curţii de Justiţie. Grefierul este şi
secretarul general al instituţiei.
Secretarii. Pe lângă fiecare judecător şi avocat-general
sunt numiţi trei secretari. Aceştia trebuie să fie jurişti bine
pregătiţi pentru a asista competent judecătorii şi avocaţii
generali. Ei alcătuiesc Secretariatul juridic al Curţii şi sunt
numiţi pe o perioadă de trei ani. Secretarii au atribuţii de
pregătire a dosarelor care este o sarcină deosebit de grea,
datorită particularităţilor unei cauze judecată de către Curte, de
aceea ei sunt selectaţi dintre cei mai buni jurişti cu o bogată
experienţă în domeniu.
Departamentul de cercetare şi documentare.
68
 Acest Departament are un rol important în pregătirea
cauzelor deoarece pune la dispoziţia judecătorilor şi avocaţilor
generali toate informaţiile necesare, atât cu privire la Dreptul
comunitar cât şi cu privire la reglementările existente în statele
membre.
Departamentul de cercetare şi documentare cuprinde
minimum un specialist pentru fiecare sistem juridic naţional,
precum şi specialiştii pentru alte sisteme de drept care pot
furniza date şi informaţii în cauze care privesc relaţiile cu
sisteme juridice din alte ţări.
Curtea dispune de Grefă şi de propria infrastructură,
unde intră şi serviciul lingvistic cu traducători şi interpreţi.

Tratatul de la Lisabona introduce elemente de noutate

cum sunt:
o procedura de numire a judecătorilor şi avocaţilor
generali să includă obţinerea prealabilă a avizului unui
comitet format din şapte personalităţi alese dintre foştii
membri ai CJUE şi ai Tribunalului, dintre membrii
instanţelor naţionale supreme şi din jurişti reputaţi,
dintre care unul va fi propus de Parlamentul European
(înainte ca guvernele statelor membre să facă
nominalizarea oficială), candidaţii vor fi propuşi tot de
către statele membre, conform procedurilor interne ale
fiecărui stat;
o instituie în sarcina statelor membre obligaţia de a
stabili căile de atac necesare pentru a asigura o
protecţie jurisdicţională efectivă în domeniile
reglementate de dreptul Uniunii;
o CJUE va solicita majorarea numărului de avocaţi
generali cu încă trei persoane, adică vor fi unsprezece
faţă de opt câţi sunt în prezent (conform declaraţiei
anexată la Tratat, în conformitate cu art. 252 alin. (1)
TFUE, Consiliul trebuie să-şi dea acordul, cu
69
 unanimitate) ceea ce înseamnă că Polonia va primi un
post de avocat general permanent, alături de cele cinci
state mari Germania, Franţa, Italia, Spania şi Regatul
Unit, nemai participând la sistemul de rotaţie, iar
sistemul existent se va schimba funcţionând prin rotaţia
a cinci avocaţi generali, faţă de trei.
o extinderea competenţei Curţii şi asupra fostului pilon al
III-lea adus sub incidenţa TFUE (scos din Tratatul UE).

Competenţa Curţii
Conform prevederilor Tratatelor constitutive ale Comuni-
tăţilor Europene: articolul 164 din Tratatul CEE, articolul 31
din Tratatul CECO şi a articolului 31 a Tratatului CEEA,
competenţa Curţii nu este de drept comun, ci este conform
articolului 183, CEE o competenţă de atribuţie, deoarece textul
normativ precizează că sub rezerva competenţelor atribuite
Curţii; în mod expres Tratatul circumscrie competenţele
Curţii numai la cele atribuite prin dispoziţiile textului.
Conform articolului 183, CEE celelalte litigii rămân în
competenţa Tribunalelor sau Curţilor statelor membre.
Curtea de Justiţie este instanţa juridică supremă a
Comunităţilor/Uniunii Eueopene, asigură respectarea
principiilor generale de drept şi drepturile fundamentale ale
persoanei. Hotărârile sale nu pot fi deferite nici unei alte
instanţe superioare.
Jurisdicţiile naţionale se adresează Curţii de la
Luxemburg cu probleme referitoare la: interpretarea dreptului
comunitar/Uniunii; validitatea actelor Consiliului şi ale
Comisiei Europene.

Funcţiile CJUE mai importante:

A. Jurisdicţională, acţionând:
- ca o curte constituţională când interpretează Tratatele
comunitare;
70
 - ca o curte administrativă când se pronunţă cu privire la
legalitatea deciziilor instituţiilor comunitare;
- ca o instanţă civilă când judecă recursurile în daune
interese.
B. Consultativă, acţionând:
- emiţând avize cu privire la propunerile de revizuire a
Tratatelor şi cu privire la compatibilitatea acordurilor externe
ale Comunităţii cu Tratatele comunitare.
Recursurile în faţa Curţii de justiţie:
În dreptul comunitar noţiunea de recurs are înţelesul de
acţiune în primă instanţă, şi este consacrată de Tratatele
comunitare, şi nu de cale de atac, aşa cum o cunoaştem în
dreptul român.
Recursul în anulare este posibilitatea pe care o au
statele, instituţiile comunitare şi persoanele fizice şi juridice,
conform art.33 din Tratatul CECA, art.146 din Tratatul CEEA
şi art.173 din Tratatul CEE, de a ataca în faţa Curţii un act
obligatoriu emis de Consiliu sau de Comisie şi de a obţine, în
anumite condiţii, desfiinţarea acestuia, nu modificarea lui.
Este un mijloc de control al conformităţii actelor comunitare.
Pot face obiectul unui recurs în anulare numai actele care au
forţă obligatorie, care emană de la Consiliu sau Comisie (regu-
lamentele şi directivele, şi uneori deciziile).
Recursul în carenţă constă în posibilitatea pe care o au
statele, instituţiile comunitare şi întreprinderile sau chiar
particularii, în anumite situaţii strict limitate, de a ataca în faţa
CJCE, abstenţiunea, refuzul Comisiei sau al Consiliului de
miniştri de a decide în materii în care aceste instituţii comu-
nitare au obligaţia prin Tratate, de a lua o anumită măsură. Este
un mijloc de control jurisdicţional, care obligă instituţia
competentă să acţioneze;
Recursul în interpretare asigură o cooperare între
jurisdicţiile naţionale şi CJCE, astfel încât să fie garantată
aplicarea uniformă a dreptului comunitar în toate cele 27 de
71
state membre. Valoarea hotărârii CJCE are conform juris-
prudenţei comunitare, autoritate de lucru judecat relativă,
deoarece priveşte numai părţile interesate.
Recursurile în plină jurisdicţie constau în posibilitatea
instanţei de la Luxemburg să aprecieze toate elementele de fapt
şi de drept ale cauzei deduse în faţa sa, modificând acea
hotărâre a instituţiei comunitare ce a fost pusă în discuţie în
sensul de a stabili o altă soluţie obligatorie pentru părţi.
Cele mai cunoscute recursuri de acest fel sunt:
o recursul în responsabilitate,
o recursul împotriva sancţiunilor,
o recursul în constatarea neîndeplinirii de către
state a obligaţiilor ce decurg din Tratatele
institutive.

Procedura în faţa CJCE:

Procedura recursurilor directe:
Curtea este sesizată printr-o plângere scrisă adresată
grefierului, care o înregistrează în registrul Curţii şi o publică
în JOCE.
Preşedintele Curţii desemnează un judecător raportor
pentru a urmării desfăşurarea cazului;
Plângerea este adusă la cunoştinţă părţii adverse, care are
la dispoziţie un termen de o lună pentru a introduce un me-
moriu în apărare, iar reclamantul are la rândul său un termen
de o lună pentru a răspunde memoriului în apărare printr-un
memoriu în replică.
Cazul se analizează în şedinţă publică, avocatul general
prezintă concluziile.
Pe baza proiectului stabilit de judecătorul raportor,
Curtea deliberează.
Procedura recursului în interpretare:
Jurisdicţia naţională supune CJCE probleme privind
interpretarea sau validitatea unui act comunitar.

72
 Grefierul traduce cererea, notifică părţile care pot fi
statele membre, Comisia sau Consiliul, şi publică esenţialul în
JOCE.
Părţile au la dispoziţie două luni pentru a face cunoscute
observaţiile lor, după care procedură este aceeaşi cu cea a
recursurilor directe.
Caracterul public al şedinţelor poate fi modificat în
cazuri excepţionale, şedinţele ţinându-se în mod excepţional
secrete. În general, procedura este gratuită, adică nu sunt
percepute taxe pentru justiţiabili11, (există şi aici excepţii în
cazul traducerilor, efectuării expertizelor, sume datorate
martorilor, etc) dar cuantumul acestor cheltuieli este stabilit de
Curte prin decizia finală.
Regimul lingvistic al Curţii este multilingv.
Deşi, Limba de procedură este aleasă de reclamant, din
limbile oficiale ale UE, există şi excepţii:
o dacă pârâtul este un stat membru sau un resortisant al
unui stat membru, limba de procedură este dată de
limba oficială a respectivului stat membru;
o dacă statul are mai multe limbi oficiale, reclamantul
poate alege limba;
o dacă pârâtul este o instituţie a UE, limba de procedură
este aleasă de reclamant;
o în cazul trimiterilor prejudiciale, limba de procedură
este limba jurisdicţiei naţionale,
o statele terţe sau statele membre care pot interveni în
asemenea proceduri pot utiliza în cursul procedurii
orale, propriile limbi oficiale,
o preşedintele Curţii poate autoriza părţile sau o parte să
utilizeze o altă limbă de procedură, dar numai după
ascultarea celeilalte părţi şi a avocatului general, (cu

11
Deoarece onorariul avocaţilor este suportat de către instituţia în care sunt
încadraţi funcţionarii, această regulă nu se aplică în cauzele cu funcţionari.
73
 excepţia instituţiilor, care nu pot introduce o asemenea
cerere),
o în contenciosul prejudicial, limba de procedură este
invariabil limba jurisdicţiei naţionale care a sesizat
Curtea, iar toate aceste observaţii pe care le pot face
statele membre în aceste cauze, le pot face în limba lor
oficială.
Limba de lucru a Curţii de Justiţie este limba franceză.
Magistraţii acestei Curţi pot să-şi aleagă liber limba în care
vor să se exprime. Limba de procedură în cadrul unui recurs
împotriva unei hotărâri a Tribunalului de Primă Instanţă este
limba folosită în judecata din prima instanţă.
Aceleaşi reguli privind regimul lingvistic se aplică şi
TPI- ului.

Funcţionarea Curţii
Curtea, conform Tratatului de instituire a Comunităţii
Europene poate funcţiona în: camere, Marea cameră şi în
şedinţe plenare.
Curtea își stabilește Regulamentul de procedură, care
este supus Consiliului, care hotărăște cu majoritate calificată.
Curtea se poate întruni în plen (cu 27 de judecători) :
Şedinţe plenare – Adunare plenară în prezenţa tuturor
judecătorilor (27) şi sub preşedinţia Preşedintelui Curţii;
În general este formată din 15 judecători, pentru
judecarea cauzelor aflate pe rol, în conformitate cu dispoziţiile
articolului 165, alin (2) din Tratatul Comunităţii Europene sau
când un stat membru sau o instituţie care este parte în instanţă
o cere, şi pentru cauze excepţionale. Este obligatorie prezenţa
judecătorului raportor.
Marea Cameră numită şi micul plen este compusă din
15 judecători la care se adaugă preşedinţii camerelor de cinci
74
judecătorii şi judecătorul raportor şi este prezidată de
preşedintele Curţii.
Se reuneşte la cererea unui stat sau a unei instituţii parte
la un proces, sau pentru cauze complexe sau importante.
Deciziile Marii Camere se iau cu majoritate, dacă sunt prezenţi
nouă judecători.
Camere Înfiinţarea camerelor este stabilită de Curte care
face şi repartizarea judecătorilor pe camere. Acestea sunt
compuse din cinci sau trei judecători (în prezent din cinci sau
şapte) în raport cu importanţa litigiilor supuse judecăţii, un
judecător raportor şi un preşedinte. Fiecare cameră este
condusă de un preşedinte, ales prin vot secret. Un judecător
poate să facă parte din mai multe camere.
Ele funcţionează conform reglementărilor articolului 19,
paragraful 2 şi articolul 74 din Statutul şi Regulile de
Procedură ale Curţii de Justiţie;
Preşedinţii Camerelor de 5 judecători, sunt aleşi pentru
un mandat de 3 ani, iar Preşedinţii Camerelor de 3 judecători,
sunt aleşi pentru un mandat de 1 an;
Deciziile camerelor de cinci şi respectiv trei judecători,
pentru a fi valabile, trebuie să îndeplinească două condiţii: să
fie luate de cel puţin trei judecători, iar la deliberări să participe
un număr impar de judecători 12.
De reținut: Este singura instituţie de jurisdicţie
comunitară care funcţionează permanent şi emite hotărâri care
nu pot fi recurate în faţa altei instanţe de judecată.

Tribunalul (Curtea) de Primă Instanţă al

Comunităţilor Europene
Datorită numărului foarte mare de acţiuni introduse la
Curtea de Justiţie, termenele de soluţionare a cauzelor supuse
judecăţii s-a prelungit, ceea ce a dus la crearea unei noi instanţe
12
Conform art. 17 alin. (2) din Statut.
75
comunitare şi anume la Tribunalul de Primă Instanţă prin
Decizia Nr. 88/591 din 24 octombrie 1988/89.
Art. 254-257 din TFUE, art. 40 din Euratom și Titlul IV
din protocolul nr. 3, anexat la tratate , privind Statutul Curții de
Justiție a Uniunii Europene, constituie temeiul juridic.
Structura
Conform art. 48 din protocolul nr. 3 la acest Statut,
modificat ultima dată prin Regulamentul UE, Euratom
2016/1192 al consiliului din 6 iulie 2016, prevede
componența Tribunalului :
47 judecători aleşi cel puţin unu din fiecare stat membru,
numiţi de comun acord de guvernele statelor membre, pe un
mandat de 6 ani, reînnoibil, modificat din 1 septembrie 2016,
din câte doi judecători pentru fiecare stat membru al UE
începând din data de 1 septembrie 2019.
Judecătorii sunt numiţi în aceleaşi condiţii ca şi
judecătorii de la Curtea de Justiţie. Şi în privinţa alegerii
Preşedintelui (mandat de 3 ani reînnoibil) şi în privinţa
organizării Camerelor, se aplică aceeaşi procedură.
Singura diferenţă care există, se referă la faptul că
Tribunalul nu are avocaţi generali (aşa cum Curtea de Justiţie
are 8), rolul acestuia fiind îndeplinit de unul din judecători,
atunci când este necesar.
Atunci când se judecă în plen, numirea avocatului
general este obligatorie. În cazul când pe rol se află cauze
dificile şi complexe, judecata în Camere poate beneficia de
asistenţa avocatului-general. Judecătorul respectiv nu mai
poate să participe la judecarea cauzei respective.
Cei 47 de judecători funcţionează în Camere compuse
din 3 sau 5 judecători sau în anumite cazuri în complet de 1
judecător (judecător raportor) fiind considerată o excepţie
(delegare de competenţă). Poate de asemenea să hotărască în
Marea Cameră compusă din 13 judecători sau în plen asupra
acţiunilor importante, când este compusă din toţi judecătorii.
76
 Are Grefă proprie, grefierul fiind numit de judecători
pentru un mandat de şase ani, are rolul de natură
jurisdicţională, pe lângă direcţia serviciilor administrative a
Curţii.
Competenţa
Prin Decizia Nr. 88/591 din anul 1988, au fost statuate
competenţele Tribunalului de Primă Instanţă cu modificările
aduse prin Decizia Nr. 93/350 din 8 iunie 1993 a Consiliului,
astfel Tribunalul preia competenţele conferite Curţii de Justiţie,
pronunţându-se în primă instanţă asupra următoarelor
forme de recurs:
o oricărui recurs în anulare: împotriva actelor institu-
ţiilor comunitare, formulate de o persoană fizică sau
juridică;
o recurs în carenţă: formulat de către o persoană fizică
sau juridică, împotriva inacţiunilor instituţiilor
comunitare;
o recurs în reparaţie, care tinde să repare daunele cauza-
te de un act;
o recursul în materie de răspundere contractuală,
pentru litigii cu privire la contractele de drept public
sau privat produse de Comunitate, dacă în contractele
respective există o clauză compromisorie;
o recursul în materie de funcţie publică, pentru litigii
între Comunitate şi funcţionarii şi agenţii săi;
o recursul formulat împotriva Comunităţii Europene de
persoane fizice sau juridice din spaţiul comunitar.
Prin modificările aduse de Decizia Consiliului nr. 93/350
din 1993 Tribunalului, nu se mai face o limitare a acţiunilor
care pot fi introduse potrivit reglementărilor legale.
Tratatul de la Nisa introduce în competenţa TPI
recursurile în interpretare.
Răspunzând unui sistem cu două grade de jurisdicţie,
toate cauzele judecate în primă instanţă de Tribunal pot face
77
obiectul unui recurs în faţa Curţii de Justiţie, nu intră în
competenţa TPI, acele recursuri care implică statele membre.
În caz de incompetenţă sau de neconformitate, de abuz de
putere sau de violare a unor principii, deciziile TPI pot fi
atacate prin introducerea unui recurs la Curtea de justiţie a
Comunităţii Europene în termen de două luni. Curtea are
puterea să stabilească definitiv dacă litigiul poate fi judecat.
Numai problemele de drept pot face obiectul unei
hotărâri a CJCE.
În prezent asistăm la sporirea substanţială a competen-
ţelor Tribunalului.
Tot Tratatul de la Nisa pentru a descongestiona TPI a
creat camere jurisdicţionale (de judecată), constituind noi
tribunale specializate pe diverse domenii, a căror decizii pot
face obiectul unui recurs în TPI. Comisia a propus până în
prezent crearea unui Tribunal pentru contenciosul funcţiei
publice şi un Tribunal al brevetului comunitar.
La data de 1 septembrie 2004 a avut loc reînnoirea par-
ţială a TPI, în 8 septembrie 2004, este reales preşedintele TPI,
dl. Bo Vesterdore; în 10 septembrie 2004, a avut loc alegerea
preşedinţilor Camerelor TPI din UE; iar la 13 octombrie 2004,
este ales noul judecător al CJUE; în 8 octombrie 2004, a avut
loc alegerea preşedinţilor Camerelor de 3 judecători şi desem-
narea noului prim avocat general al CJUE; pentru perioada 13
septembrie 2004 şi 30 septembrie 2005, există 5 Camere
alcătuite din câte 5 judecători.
Ultima dată din anul 2004 este data de 2 noiembrie 2004,
când Consiliul UE a adoptat „Decizia instituirii Tribunalului
funcţiei publice a UE” (dizolvat în anul 2016 și integrat în
Tribunal ).
Cauzele în curs de judecată în fața Tribunalului
Funcției Publice la data de 31 august 2016 au fost
transferate Tribunalului, cu efect de la 1 septembrie 2016.
Tribunalul continuă judecarea acestor cauze din stadiul în
78
care se află, iar etapele procedurale realizate de fostul
Tribunal al Funcției Publice rămân aplicabile.

Tribunalul Funcţiei Publice a UE

Prin Tratatul de la Nisa, la data de 2 noiembrie 2004,
Consiliul Uniunii Europene a adoptat o Decizie prin care s-a
instituit Tribunalul Funcţiei Publice a UE, instituţie specia-
lizată, cu sediul la Luxemburg, în sediul Tribunalului de Primă
Instanţă.
Are rolul de a prelua o parte din atribuţiile TPI şi anume
pe cele care conferă competenţe în ceea ce priveşte judecarea
disputelor dintre UE şi funcţionarii săi publici.
Componenţa.
7 judecători numiţi la sfârşitul lunii iulie 2005, dată când
a devenit operaţional pentr-un mandat de şase ani reînnoibil.
Aceştia sunt aleşi din rândul specialiştilor recunoscuţi în
domeniul dreptului comunitar, în aşa fel încât să fie
reprezentate cât mai multe sisteme de drept din Europa.
Deciziile luate de Tribunalul Funcţiei Publice, sunt luate cu
votul majorităţii simple a membrilor.
Spre deosebire de membrii celorlalte jurisdicţii,
membrii acestora sunt numiţi de Consiliu (nu prin acordul
guvernelor statelor membre).
Din rândul lor judecătorii îşi aleg un preşedinte pentru
un mandat de trei ani reînnoibil.
Completele de judecată vor fi formate din trei judecători
care judecă în camere, dar există şi posibilitatea unui judecător
raportor – judecător unic, în plen complete de cinci judecători
cum există posibilitatea judecării unor cauze de către un singur
judecător sau în camere compuse din cinci judecători.
Activitatea instanţei este ajutată de o grefă.
Deciziile sale pot face obiectul unui recurs în faţa TPI şi
în cazuri excepţionale pot face obiectul unei reexaminări de
către CJCE.
79
 Procedura în faţa acestui Tribunal este în mare parte
identică cu procedura celorlalte instanţe comunitare, cu specifi-
citatea unei proceduri că instanţa verifică în orice fază
procesuală posibilităţile încheierii unei tranzacţii între părţi
şi înlesneşte adoptarea unei astfel de soluţii între litiganţi.
Rolul său este de a reduce volumul de lucru al TPI
precum şi durata proceselor.
De reținut:
Tribunalul Funcției Publice a UE creat în anul 2004, cu
misiunea de a degreva activitatea Tribunalului de Primă
Instanță și să judece litigiile dintre instituțiile UE și
personalul lor, atunci când acestea nu se încadrau în sfera de
competență a unei instanțe naționale, a fost dizolvat în 1
septembrie 2016 și integrat în Tribunal, prin Regulamentul
(UE, Euratom) 2016/1192 al Parlamentului European și a
Consiliului din iulie 2016, pentru a crește numărul total de
judecători ai Curții de Justiție.

Curtea Europeană de Conturi a CE

Deşi înfiinţată în 22 iulie 1975, Curtea de Conturi, din
punct de vedere juridic, nu a fost o instituţie comunitară (deşi
avea atribuţiunile menţionate) până la 1 noiembrie 1993, când a
intrat în vigoare Tratatul de la Maastricht.
O dată cu încheierea negocierilor din cadrul Conferinţei
Interguvernamentale de la Maastricht din decembrie 1991, i s-a
acordat Curţii de conturi a Comunităţilor Europene un statut
juridic similar cu celelalte patru instituţii comunitare
principale.
Componenţa Curţii de Conturi
Fiecare stat membru este reprezentat de un cetăţean al
său - 27 de membrii.

80
 Membrii sunt aleşi din personalităţi care lucrează sau au
lucrat ca specialişti în instituţii de control extern, sau care
posedă o calificare specială pentru această funcţie;
Personalităţile trebuie să dovedească onestitate, inte-
gritate şi independenţă în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin.
Membrii Curţii sunt numiţi cu unanimitatea membrilor
Consiliului, după o consultare a Parlamentului European, dato-
rită importanţei răspunderilor ce le revin membrilor Curţii;
Mandatul membrilor Curţii de Conturi este pe o perioadă
de şase ani, care poate fi reînnoit, astfel: în scopul asigurării
continuităţii în îndeplinirea atribuţiilor Curţii, la primele
numiri, prin tragere la sorţi (metodă folosită şi la Curtea de
Justiţie şi la tribunalul de Primă Instanţă) patru din cei 27 de
membri ai Curţii primesc un mandat limitat la patru ani.
Membrii Curţii de Conturi desemnează dintre ei un pre-
şedinte pentru un mandat de trei ani, mandat care poate fi
reînnoit; totodată membrii Curţii pe toată perioada mandatului
nu pot exercita alte activităţi, remunerate sau neremunerate
(aceste reguli sunt similare celor prevăzute pentru judecătorii
Curţii de justiţie şi a Tribunalului de Primă Instanţă).
Ca şi în cazul judecătorilor sunt reglementate privilegiile
şi imunităţile membrilor Curţii de Conturi.
Structura Curţii de Conturi:
Preşedinţia (despre care am vorbit mai sus),
Grupe de audit, pe domenii, alcătuite din 5-6 membri
conduşi de acelaşi decan (gr. de audit I- politici agricole; gr. de
audit II – politici structurale şi interne; gr. de audit III – acţiuni
externe; gr. de audit IV – Resurse proprii, activităţi bancare,
cheltuieli de funcţionare, instituţii şi organisme comunitare);
Grupe coordonare, evaluare, asigurare, dezvoltare
(CEAD), cu misiunea de a elabora metodologia de audit şi
formare, asigurare, calitate; coordonarea procedurilor de întoc-
mire a rapoartelor; alte servicii profesionale de asistenţă;

81
 Comitetul administrativ alcătuit din 5 membri conduşi de
un preşedinte şi cinci membri supleanţi, fiind competent să
pregătească dosarele de natură administrativă care necesită o
decizie a Curţii de Conturi;
Secretariatul general este condus de Secretarul General;
are responsabilităţi în domeniul resurselor umane, informatică
şi telecomunicaţii, finanţele şi administraţia Curţii, serviciul de
traduceri.
Competenţele Curţii de Conturi
Deşi poartă numele de Curte, nu este o Curte, deoarece
nu are un caracter jurisdicţional.
Conform articolului 188 A din Tratat, Curtea de Conturi
are următoarele competenţe:
Controlul gestiunii: verifică cheltuielile şi veniturile
Comunităţii şi a altor organisme şi verifică documentele
Comunităţii care gestionează venituri şi cheltuieli, precum şi a
celor din statele membre;
Operaţiunile de control în cazul vărsămintelor, se fac pe
baza vărsămintelor veniturilor către Comunitate, iar când
operaţiunile de control se referă la cheltuielile efectuate de
instituţiile europene, se fac pe baza angajamentelor de plată.
Dacă operaţiunile de control sunt efectuate în statele
membre, Curtea va coopera cu serviciile naţionale compe-
tente.
Asistenţa
Rezultatul controlului efectuat de Curtea de Conturi se
consemnează într-un Raport anual.
Raportul anual se întocmeşte în urma încheierii fiecărui
exerciţiu financiar. Raportul se transmite celorlalte instituţii
comunitare, care sunt în măsură să formuleze răspunsuri şi
observaţii.
La Raport se ataşează răspunsurile şi observaţiile şi se
publică în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene, publicat
anual, transmis până cel mai târziu la 30 noiembrie;
82
 Mai există un Raport special pentru CECO, dar el nu se
publică din motive de confidenţialitate;
Pe baza acestui Raport al Curţii de Conturi, Parlamentul
European acordă Comisiei Europene descărcarea bugetară,
certificându-se dacă este cazul: buna gestionare financiară a
instituţiilor europene.
Funcţia consultativă: Actele Curţii de conturi nu pot
face obiectul unui recurs în anulare în faţa Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene13; conform articolului 279 CE, funcţia
consultativă a Curţii de Conturi, poate fi foarte eficientă.

Organisme/ Organe şi Instituţii financiare

Institutul Monetar European

A fost instituit la 1 ianuarie 1994, deoarece Banca
Centrală Europeană urma să intre în funcţiune doar în faza a
treia de constituire a Uniunii Economice şi Monetare, urmând
ca din 1 ianuarie 1999, să îşi înceteze activitatea, conform unui
protocol anexă la Tratatul de la Amsterdam. I-a fost
recunoscută personalitatea juridică.
Dispune de resurse proprii, formate din contribuţiile
băncilor centrale ale statelor membre.
Atât preşedintelui Institutului cât, şi membrilor consi-
liului acestuia li s-a stabilit un statut de independenţă faţă de
guvernele statelor membre şi faţă de alte organe comunitare.
Atribuţiile sale au fost stabilite doar în măsura de a pre-
găti trecerea la faza a treia de realizare a Uniunii Economice
şi Monetare.

13
Stelian Scăunaş, op.cit., p. 120;
83
 Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC)
Sistemul European al Băncilor Centrale se compune
conform articolului G.25 (art. 106 CE) din Banca Centrală
Europeană şi din Băncile naţionale.
SEBC este o structură care facilitează integrarea
băncilor centrale naţionale în cadrul sistemului comunitar.
Băncile Centrale naţionale sunt instituţii ale statelor
membre şi sunt supuse legislaţiei naţionale, interne a fiecărui
stat membru, dar totodată le sunt aplicabile şi o serie de
reglementări de natură comunitară. Ele au obligaţia de a
furniza Consiliului guvernatorilor orice informaţie pe care
aceştia o solicită, fără a putea invoca secretul bancar.
Atât Băncile Centrale naţionale cât şi guvernatorii sunt
independente / independenţi, iar conform articolului 14 din
Protocol, guvernatorii nu pot fi înlocuiţi din funcţie înainte de
expirarea mandatului care este de minimum cinci ani. În
cazurile de abateri grave, decizia de revocare a acestuia trebuie
supusă Curţii de Justiţie spre adoptare, aspect inedit în sistemul
dreptului comunitar. Statelor membre le revine obligaţia de a
lua măsurile necesare asigurării concordanţei legislaţiei
naţionale, în domeniul bancar, în vederea trecerii la cea de a
treia fază a Uniunii Economice şi Monetare.

BANCA CENTRALĂ EUROPEANĂ (BCE)

A fost înfiinţată la data de 1 ianuarie 1999, cu sediul la
Frankfurt am Main, în RFG unde avea sediul şi institutul
Monetar European, pe care l-a înlocuit. Într-un Protocol anexă
la Tratatul de la Maastricht este prevăzut Statutul Băncii.
Banca beneficiază de numeroase privilegii şi imunităţi: ca
instituţie prin exonerare de plată a impozitelor şi scutirea de
taxe asupra cifrelor de afaceri, iar cu privire la personalul său,
beneficiază de aceleaşi privilegii şi imunităţi ca şi personalul
Comunităţii Europene.
84
 Dotată cu personalitate juridică, dispune de
independenţă faţă de instituţiile comunitare, şi faţă de
guvernele statelor membre.
Obiectivul principal al BCE îl constituie menţinerea
stabilităţii preţurilor, obiectiv realizat împreună cu băncile
centrale ale statelor membre, cu care şi formează Sistemul
European al Băncilor Centrale (SEBC).
Ca organ de direcţiune, Banca are un Consiliu al
Guvernatorilor (similară cu Bundesbank) care se reuneşte cel
puţin de zece ori pe an şi unde iau decizii cu majoritatea simplă
a membrilor prezenţi, în caz de lipsă, se poate vota prin
teleconferinţă sau prin reprezentarea printr-un supleant.
El este format din: membrii Comitetului Director şi
Guvernatorii Băncilor Centrale naţionale ale statelor membre
care participă la faza a treia de creare a UEM.
Ca organ de reprezentare:
o are putere de decizie,
o elaborează şi implementează politica monetară a UE,
o emite instrucţiuni pentru băncile centrale naţionale,
o pregăteşte reuniunile Consiliului Guvernatorilor.
Banca are un Comitet director care are putere de decizie,
se compune din: Preşedinte, Vicepreşedinte, patru membri
numiţi prin acord comun de guvernele statelor membre
(Consiliul reunit la nivelul şefilor de state şi de guverne), pe
baza recomandării Consiliului Miniştrilor şi după consultarea
Parlamentului European şi a Consiliului Guvernatorilor; mem-
brii Comitetului trebuie să aibă naţionalitatea statelor membre
comunitare, şi să fie personalităţi recunoscute în domeniul
monetar şi bancar;
Mandatul lor este de opt ani ne reînnoibil;
Ei nu pot fi demişi din funcţie numai prin hotărârea
Curţii de Justiţie, la cererea Consiliului Guvernatorilor sau a
Comitetului director.

85
 Consiliul General al BCE este organ executiv, reuneşte:
Preşedintele, Vicepreşedintele BCE, şi Guvernatorii Băncilor
Centrale naţionale ale tuturor statelor membre. Nu are putere
de decizie.
Banca poate adopta: regulamente; decizii; recomandări
şi avize, dar cea mai cunoscută publicul larg este funcţia de
gestionare a monedei unice europene. Regulamentele şi
deciziile Băncii, pot fi atacate pe calea recursurilor la Curtea de
Justiţie.
BCE este singura instituţie care emite bilete de bancă
pentru moneda EURO.
Tratatul de la Lisabona introduce în Tratatul Uniunii
Europene, care are în total şase titluri, Titlul III, în care
descrie cadrul instituţional al Uniunii Europene adăugând
Consiliul European şi Banca Centrală Europeană cadrului
instituţional precum şi dispoziţii de bază privind
compunerea şi rolul fiecăruia, cu trimiteri pentru detalii la
Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE).

Organisme interinstituţionale

Oficiul European pentru Selecţia Personalului

(EPSO)
EPSO este instituţie nou înfiinţată în 2002 şi
operaţională din 1 ianuarie 2003, cu scopul de a organiza
examene pentru angajarea personalului calificat în instituţiile
Uniunii Europene, în special pentru:
o Parlamentul European,
o Comisia Europeană,
o Consiliul European,
o Curtea de Justiţie,
o Curtea de Conturi,

86
 o Mediatorul European,
o Comitetul Economic şi Social,
o Comitetul Regiunilor.
Totodată EPSO este principalul coordonator al activităţii
de recrutare de personal pentru UE, şi poate fi tras la
răspundere dacă nu publică la timp informaţiile necesare în
vederea înscrierii la examene în JOUE, seria C.
Oficiul are un centru de pregătire pentru funcţionarii
publici europeni denumită Şcoala Europeană de Administra-
ţie, şi oferă acces gratuit publicului la informaţiile privind
procesul de recrutare.

Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale Comunităţilor

Europene
Editură oficială a instituţiilor Uniunii Europene şi a
celorlalte organisme comunitare, este un organism indepen-
dent, recreat în 1960 (existent în CECO) cu rolul de a produce
şi distribui toate tipurile de publicaţii ale Uniunii şi
instituţiilor sale.
Are obligaţia de a publica zilnic Jurnalul, în toate
limbile oficiale ale Uniunii şi Raportul anual de Activitate al
Uniunii Europene.
Totodată gestionează cele mai importante servicii on-
line ale UE, asigurând accesul gratuit la informaţii privind
dreptul comunitar EUR - lex, pieţele publice TED, activităţile
de cercetare şi dezvoltare CORDIS, studiile asupra Uniunii
Europene EU Bookshop.

Organisme descentralizate ale UE

Agenţii, Instituţii şi Fundaţii

Uniunea Europeană dispune şi de un sistem complex de
instituţii şi agenţii cu funcţii foarte diversificate, unele dintre

87
ele dispun de autonomie semnificativă (este cazul centrelor de
cercetare, al fundaţiilor şi al agenţiilor de înregistrare a
drepturilor de proprietate industrială) şi o relaţie cu Uniunea
Europeană mai puţin evidentă.
Totuşi, putem spune, că există trei grupe distincte de
organisme, şi anume:
1. agenţii comunitare,
2. instituţii pentru sprijinirea acţiunii externe comune,
3. instituţii pentru sprijinirea realizării spaţiului de secu-
ritate, libertate şi justiţie – ce corespund celor trei direcţii ale
Uniunii Europene – direcţia comunitară, cooperarea în dome-
niul PESC şi cooperarea în domeniul JAI, actualmente CPJMP.
Agenţii specializate
Definim Agenţia comunitară ca fiind organism înfiinţat
de către Uniunea Europeană pentru a îndeplini atribuţii de
natură tehnică, ştiinţifică sau de gestiune specifice domeniului
Comunitar.
Agenţiile nu sunt prevăzute în Tratate, ele fiind înfiin-
ţate printr-un act legislativ distinct în care sunt precizate şi
atribuţiile pe care le au.
În prezent, există 20 de agenţii comunitare operaţio-
nale, acestea sunt:
1. EEA – Agenţia Europeană a Mediului,
2. EMEA – Agenţia Europeană pentru Evaluarea
medicamentelor,
3. EAR – Agenţia Europeană pentru Reconstrucţie,
4. OSHA – Agenţia Europeană pentru Securitate şi
Sănătate în Muncă,
5. ENISA – Agenţia Europeană pentru Securitatea
Reţelelor şi a Informaţiei,
6. EASA – Agenţia Europeană pentru Siguranţă
Aeriană,

88
 7. EMSA – Agenţia Europeană pentru Siguranţă
Maritimă,
8. AFE – Agenţia Feroviară Europeană,
9. EFSA – Autoritatea Europeană pentru Securitate
Alimentară,
10. CdT – Centrul de Traduceri pentru Instituţiile UE,
11. EUMC – Centrul European de Monitorizare a
Rasismului şi Xenofobiei, care se va transforma în Agenţia
Europeană pentru Drepturile Omului,
12. CEDEFOP – Centrul European pentru Dezvoltarea
Formării Profesionale,
13. ECDC – Centrul European pentru Prevenirea şi
Controlul Epidemiilor,
14. ETF – Fundaţia Europeană pentru Formare
Profesională,
15. EUROFOUND – Fundaţia Europeană pentru
Îmbunătăţirea Condiţiilor de Viaţă şi Muncă,
16. OEDT – Observatorul European pentru Droguri şi
Toxicomanie,
17. CVPO – Oficiul de Varietăţi Vegetale,
18. OESP – Oficiul European pentru Selecţia
Personalului,
19. FRONTEX – Agenţia Europeană pentru
Gestionarea Cooperării Operaţionale la Frontierele Externe,
20. OHIM – Oficiul pentru Armonizare în Piaţa Internă.
În prezent, există propuneri de înfiinţarea a încă patru
agenţii/instituţii în următoarele domenii: pentru gestionarea
graniţelor externe ale Uniunii, pentru înregistrarea, evaluarea
şi autorizarea produselor chimice, pentru coordonare
politicilor în domeniul pescuitului, pentru apărarea drepturilor
omului.

89
 Instituţii pentru sprijinirea Acţiunii Externe Comune
Cât privesc aceste instituţii pentru sprijinirea Acţiunii
Externe Comune, acestea au fost create după integrarea în UE a
unor structuri ale UEO (2000).
La ora actuală, există trei instituţii de acest tip:
o EDA
o EUSC
o ISS
tratate mai sus, în alt capitol al lucrării (CAP. VI.2.).

Instituţii pentru sprijinirea Realizării Spaţiului de

Libertate, Securitate şi Justiţie
Există la ora actuală trei organisme descentralizate cu
privire la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, şi anume:
o CEPOL
o EUROPOL
o EUROJUST
Ele sunt de fapt centre de coordonare la nivel european
al unor reţele de informaţii şi experţi cu rolul de a facilita
schimbul de informaţii, în vederea consolidării spaţiului de
securitate, libertate şi justiţie în interiorul şi exteriorul Uniunii
Europene.
Şi acestea au fost tratate mai sus, în alt capitol al lucrării
(CAP. VI.3.).

90
91
92
MIJLOACELE DE ACȚIUNE FOLOSITE DE UNIUNEA
EUROPEANĂ

Simbolurile Uniunii Europene

Locuri simbol ale UE

Amsterdam, pentru Uniunea Europeană reprezintă în
primul rând locul unde s-a semnat Tratatul de la Amsterdam, în
1997, primul document de revizuire a Tratatului privind
Uniunea European;
Atena, este oraşul în care a avut loc unul dintre cele mai
importante evenimente din istoria Uniunii şi anume documen-
tul care marchează cea mai mare extindere din istoria
Uniunii Europene care a avut loc la data de 16 aprilie 2003,
când a fost semnat tratatul de aderare la UE a Cehiei, Ciprului,
Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Maltei, Poloniei, Slovaciei,
Sloveniei şi Ungariei.
Barcelona, pentru istoria construcţiei UE, este în primul
rând locul unde au fost puse bazele Parteneriatului Euro-
Mediteranean din 1995, o dată cu semnarea de către statele
membre ale UE şi a 12 state mediteraneene a Declaraţiei de la
Barcelona.
Berlaymont, clădire guvernamentală din centrul
Bruxellesului, cu o arhitectură deosebită – sub formă de stea
construită din oţel şi sticlă, care s-a impus ca sinonim al
executivului european; sediu al Comisiei Europene, aflată în
Districtul European. Iniţial pe acest loc era construită
mănăstirea Dames du Berlazmont, care adăpostea şi o renumită
şcoală de fete; actuala clădire este construită în anii 1963 şi

93
1969, a fost renovată între 1992 şi 2004, perioadă în care
Comisia a avut sediul în Brydel, o altă clădire din Bruxelles.
Bologna, sediul celei mai vechi universităţi din Europa
(1088), celebră prin şcoala de drept roman ce funcţiona încă
din secolul al V-lea şi studenţi precum Dante, Petrarca,
Thomas Becket, Erasmus şi Copernic de unde şi numele
„Bologna la dotta” (Bologna cea învăţată); o dată cu semnarea
în 1999 a Declaraţiei de la Bologna de către 29 de state
europene, au fost puse bazele unui mecanism de armonizare a
standardelor şi promovare a calităţii în domeniul universitar
(EHEA); deşi nu aparţine exclusiv UE, proiectul Procesului de
la Bologna a devenit central în politicile de educaţie şi
formare profesională ale UE.
Bruxelles, sediul celor mai multe şi importante instituţii
ale UE, dar şi al NATO; sediul Comisiei Europene, al
Secretariatului Consiliului UE, Comitetului Economic şi
Social, Comitetului Regiunilor, al unor comitete ale Parlamen-
tului European şi a numeroase agenţii europene; este locul
unde s-a desfăşurat Conferinţa Interguvernamentală care a dus
la fondarea Comunităţii Economice Europene şi a Euratom;
aici a fost creată Uniunea Europei Occidentale în 1954; a fost
semnat tratatul de înfiinţare a Curţii de Conturi în 1972, şi a
fost aprobat Planul Delors, de unde este numit tot mai frecvent
capitala Europei.
Clubul Crocodil, este denumirea dată unui grup de
parlamentari europeni, care, in 1980, s-au întâlnit într-un
restaurant din Strasbourg, - Au Crocodile (după un trofeu de
vânătoare – un crocodil lung de 3 m, provenit din Egipt), şi au
pus bazele influentei Comisii parlamentare de Afaceri
Instituţionale, precum şi a unui proiect de tratat de instituire a
unei Uniuni Europene adoptat de Parlamentul European în
1984, care va fi înlocuit în 1986 de AUE.
Copenhaga, pentru UE este locul unde, la Consiliul
European din iunie 1993, s-au stabilit aşa numitele „Criterii de
94
la Copenhaga”, care acordă dreptul statelor din Europa
Centrală şi de Est de a adera la UE, precum şi Summit-ul
bilateral al UE din 12-13 decembrie 2002, Consiliul European
în care s-a decis ca cele 10 state să adere la 1 mai 2004 la UE.
Corfu, a avut loc reuniunea la nivel înalt al Consiliului
European din iulie 1994, când s-a semnat aici Tratatul de
aderare la UE a Austriei, Finlandei, Suediei şi Norvegiei.
Dublin, reprezintă unul din locurile simbol pentru istoria
UE, deoarece aici a avut loc în 1975, primul Consiliu
European; tot aici în 1990 s-au semnat acorduri şi convenţii
pentru o mai bună cooperare a statelor membre în domeniile
imigraţiei, vizelor, azilului şi integrării sistemelor de informaţii
cu caracter poliţienesc.
Essen, pentru UE, este locul unde, în 1994, Consiliul
European a adoptat strategia de preaderare menită să
pregătească ţările ce semnează acorduri de asociere cu UE şi
a confirmat dorinţa Comisiei de a negocia un acord-cadru de
Cooperare Economică şi Comercială între MERCOSUR şi
Uniune, unde statele foste comuniste au putut participa pentru
prima dată la o astfel de reuniune.
Fontainebleau, prezintă importanţă, deoarece în 1984, cu
ocazia Consiliului European, prezidat de F. Mitterrand, s-a
ajuns la un acord în „problema britanică”, încheindu-se astfel
o perioadă de tensiuni puternice între Marea Britanie şi
Franţa.
Frankfurt am Main, cel mai bogat oraş european, sediu
al Băncii Centrale Europene, a numeroase bănci comerciale, al
Bundesbank (Banca Centrală Federală), al uneia din cele mai
importante burse din lume.
Haga, capătă renume de centru internaţional de arbitraj
şi negociere, devenind sediu al mai multor instituţii ale ONU:
Curtea Internaţională de Justiţie (situată în Palatul Păcii),
Tribunalul Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie, Curtea
Penală Internaţională, Organizaţia pentru Interzicerea Armelor
95
Chimice; din punct de vedere al construcţiei europene, este
locul unde, în 1948, s-a desfăşurat Congresul Europei, o
întâlnire a peste 800 de delegaţi, care au semnat o declaraţie
care a dus la înfiinţarea Consiliului Europei; tot aici, dar în
1969, s-a hotărât prima extindere din istoria Comunităţilor
Europene prin includerea Danemarcei, a Marii Britanii şi a
Irlandei şi se decide crearea unei Uniuni Economice şi
Monetare. Tot atunci s-au pus bazele unui mecanism cunoscut
sub denumirea de Cooperarea Politică Europeană, care va
constitui principalul instrument de cooperare la nivel de
politică externă a statelor membre ale Comunităţii, până la
crearea, prin Tratatul de la Maastricht, a PESC; îşi au sediul
două organisme nou înfiinţate ale UE – Europol şi Eurojust.
Helsinki, a avut loc Actul Final de la Helsinki din 1975,
ocazie cu care statele membre ale Comunităţii Europene şi-
au coordonat politica externă prin mecanismele Cooperării
Politice Europene; în 1999, Consiliul European a decis
demararea negocierilor de aderare cu România, Bulgaria,
Letonia, Lituania, Slovacia şi Malta, recunoaşterea Turciei ca
ţară candidată, precum şi organizarea unei Conferinţe Intergu-
vernamentale care să revizuiască tratatele fundamentale ale
UE.
Laeken, aici a avut loc în decembrie 2001, Consiliul
European, care a adoptat o Declaraţie privind Viitorul Europei,
prin care sunt puse bazele unei Convenţii (prezidat de V. G. d’
Estaing), cu scopul de a evalua şi de a discuta procesul de
integrare europeană din ultimii cincizeci de ani şi de a elabora
un proiect de tratat constituţional care să fie adoptat de
Consiliu şi supus ratificării.
Luxemburg, în districtul Kirchberg, se află sediul mai
multor instituţii ale UE: Curtea Europeană de Justiţie,
Tribunalul de Primă Instanţă, Tribunalul Funcţiei Publice,
Banca Europeană de Investiţii, Fondul european de Investiţii,
Curtea de Conturi, Oficiul pentru Publicaţii Oficiale ale
96
Comunităţii Europene; tot aici în 1965 a avut loc Compromisul
de la Luxemburg, unde a luat sfârşit aşa numita „criză a
scaunului gol”, declanşată de Charles de Gaulle, prin părăsirea
Consiliului de Miniştri al Comunităţii Europene de către
reprezentanţii Franţei, nemulţumiţi de introducerea sistemului
de vot majoritar în Consiliu; în 1986, aici s-a semnat AUE,
primul document de revizuire a tratatelor fondatoare ale
Comunităţii, iar în 25 aprilie 2005, a fost semnat Tratatul de
Aderare la UE a României şi Bulgariei.
Maastricht, aici a fost semnat Tratatul de la Maastricht
din 1992, prin care a fost înfiinţată Uniunea Europeană.
Madrid, Consiliul European din 1995, ocazie cu care a
fost adoptată denumirea de Euro pentru moneda unică
europeană.
Nisa, în 2001, s-a semnat Tratatul de revizuire a
Tratatului de la Amsterdam, cunoscut sub denumirea de
Tratatul de la Nisa, ultimul act politic important înaintea
redactării Tratatului Constituţional, ocazie cu care este
adoptată şi Carta drepturilor Fundamentale a UE, document
proclamat în mod solemn de către Comisia Europeană,
Parlamentul European şi Consiliul UE.
Paris, este locul unde a început proiectul de integrare
europeană reprezentat astăzi de UE, prin semnarea în 1951,
de către cele şase state, a tratatului prin care se înfiinţa
Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului; lansarea
Sistemului Monetar European în 1979; tot aici la iniţiativa
preşedintelui V.G. d’Estaing, în 1974, se decide ca şefii de stat
sau de guvern ai statelor membre să se reunească regulat, cel
puţin de două ori pe an, instituţie care se va numi Consiliul
European; tot atunci se înfiinţează Fondul European de
Dezvoltare Regională, precum şi iniţierea procesului de
organizare a alegerilor directe pentru Parlamentul European; în
1990, este semnat acordul de înfiinţare a Băncii Europene
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, iar în 1995 se semnează
97
documentul ce formaliza Acordul de la Dayton, prin care se
punea capăt războiului din fosta Iugoslavie şi se stabilea
statutul internaţional al Bosniei şi Herţegovinei.
Roma, alături de Paris, reprezintă unul din reperele
geografice ce marchează începutul proiectului de integrare
europeană, aici semnându-se de către cele şase state Belgia,
Franşa, Italia, Luxemburg, Olanda şi RFG, tratatul prin care se
înfiinţa Comunitatea Economică Europeană CEE şi Tratatul de
instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice, acestea
au rămas principalele acte în vigoare referitoare la componenţa
comunitară a UE, iar în 2004 s-a semnat Tratatul de instituire
a unei Constituţii pentru Europa, care trebuia să intre în
vigoare la sfârşitul anului 2006, când va înlocui toate tratatele
anterioare, inclusiv Tratatele de la Roma.
Schengen, devenit faimos după 14 iunie 1985, când, la
bordul navei Princess Marie-Astrid, pe râul Moselle, în apro-
pierea satului Schengen, a fost semnat un acord între cinci state
Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg şi Olanda, document
cunoscut sub denumirea de Acordul de la Schengen, care
stipula desfiinţarea punctelor vamale de la frontierele dintre
aceste state şi armonizarea controlului vamal la frontierele
externe.
Strasbourg, are o semnificaţie deosebită, deoarece aici a
fost locul unde în anul 1792, Claude Joseph Rouget de Lisle a
compus imnul naţional francez – La Marseillaise - în timpul
unei cine oferite de primarul oraşului; este sediul mai multor
organizaţii europene Consiliul Europei, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului; este considerat capitala democratică a
UE, deoarece este reşedinţa primară a Parlamentului
European (pentru a marca reconcilierea dintre Franţa şi
Germania).
Conform articolului 289 CE, sediul Comunităţilor este
sediul aşa cum este stabilit pentru instituţiile comunitare, şi este
determinat prin acordul comun al guvernelor statelor membre.
98
 Pentru alegerea definitivă a sediului instituţiilor comuni-
tare, a fost o competiţie între mai multe state membre care s-a
desfăşurat pe o perioadă de mai mulţi ani, adică de la înfiinţare
şi până în anul 1992, ca urmare a Deciziei luate de Consiliul
European de la Edinburg, decizie luată de comun acord de
către reprezentanţii guvernelor statelor membre, privind fixarea
sediilor instituţiilor, ale organismelor şi serviciilor ale
Comunităţilor14.
S-au stabilit următoarele sedii (sediile provizorii sunt
sediile permanente de astăzi):
Parlamentul European - Strasbourg, în hemiciclul
Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, neavând un local
propriu pentru reuniunile plenare (este considerat sediul
principal), unde se desfăşoară 12 sesiuni plenare anuale.
Sesiunile plenare suplimentare au loc la Bruxelles.
Comisiile sale au sediul la Bruxelles.
Secretariatul general şi serviciile sale – Luxemburg.
Consiliul European – are sediul la Bruxelles.

Consiliul Uniunii Europene – are sediul la Bruxelles şi

la Luxemburg (aprilie, iunie şi octombrie). Secretariatul
Consiliului UE este la Bruxelles.
Comisia Europeană – are sediul la Bruxelles. Unele
servicii ale sale sunt stabilite la Luxemburg.
Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi
Tribunalul de Primă Instanţă - are sediul la Luxemburg.
Curtea de Conturi - are sediul la Luxemburg.
Comitetul Economic şi Social - are sediul la Bruxelles.
Comitetul Regiunilor are sediul la Bruxelles.
Banca Centrală Europeană - are sediul la Frankfurt.
Banca Europeană de Investiţii - are sediul la
Luxemburg.
14
Ce este Uniunea Europeană – Centrul de Informare al Comisie Europene,
România, Bucureşti, 2001
99
 Europol - are sediul la Haga
CEPOL - are sediul la Hampshire
Mediatorul European - are sediul la Strasbourg.
ECOSOC - are sediul la Bruxelles.
EUROJUST - are sediul la Haga.
EPSO - are sediul la Bruxelles.
Oficiul pentru Publicaţii ale Comunităţilor Europene -
are sediul la Luxemburg.
EDA - are sediul la Bruxelles,
EUSC - are sediul la Torrejon de Ardoz,
ISS - are sediul la Paris.

XV.1.2. Drapelul Comunităţilor Europene

Este la fel cu cel al Consiliului Europei.
În anul 1955 Consiliul Europei, prin Hotărârea
Comitetului Miniştrilor, la propunerea Adunării Parlamentare a
adoptat ca drapel al Consiliului Europei un cerc format din 12
stele de aur pe un fond de azur. Stelele simbolizează unirea
popoarelor Europei. Numărul lor este invariabil.
Cifra 12 face parte din numerele sacre pe care spiritul
uman le-a tot repetat de-a lungul secolelor. El este produsul
pătratului (patru) şi al triunghiului (trei) fiind simbolul
perfecţiunii şi al plenitudinii, deoarece pătratul este simbol al
pământului prin opoziţie cu cerul, el este asociat ideii de
stabilitate în perfecţiune iar cifra trei pentru creştini, înseamnă
perfecţiune, deoarece este cea a unităţii divine: Dumnezeu fiind
unul în trei persoane.
Există douăsprezece semne zodiacale, o divizare a
cerului în douăsprezece sectoare atestată din Antichitate, şi cele
douăsprezece munci ale lui Hercule, cei doisprezece apostoli ai
lui Hristos, cele douăsprezece luni ale anului …, fiind simbolul
perfecţiunii şi al plenitudinii.

100
 Cercul, este imagine a plenitudinii şi a perfecţiunii, el
trece drept forma geometrică cea mai desăvârşită, fiind cea mai
fundamentală dintre toate figurile simbolice, împreună cu
crucea şi pătratul, în măsura în care reprezintă totodată
universul, soarele, luna, câmpia, timpul şi infinitul prin roată,
zodiacul, hazardul roţii norocului… Deoarece nu are nici
început şi nici sfârşit, cercul reprezintă eternitatea.15
În 1984, Parlamentul European a dezbătut problema
steagului, mai târziu, în anul 1986, în cadrul summit-ului de la
Milano, steagul este adoptat ca semn oficial al Comunităţile
Europene şi al instituţiilor adiacente. În prezent, singura
instituţie din cadrul UE care utilizează acest însemn, este
Comisia Europeană, celelalte instituţii având şi alte embleme.
Este format din 12 steluţe aurii pe fond albastru, suge-
rează unitatea şi identitatea comună a popoarelor europene;
numărul stelelor nu are legătură cu numărul de state membre
ale UE; cercul reprezentând armonia şi solidaritatea, iar
stelele perfecţiunea.

XV.1.3. Imnul
Consiliul Europei a adoptat în anul 1972, ca imn
european un aranjament muzical al preludiului la lucrarea „Oda
Bucuriei” („An die Freude”), partea finală a simfoniei a IX-a a
lui Ludwig van Beethoven, pe un text scris de Friedrich von
Schiller, în anul 1785.
Acest aranjament muzical fără cuvinte aparţine
dirijorului Herbert von Karajan.
Şefii de stat şi de guvern prezenţi la summit-ul de la
Milano din 1985, au adoptat imnul Consiliului Europei, ca unul
din însemnele oficiale ale Comunităţilor Europene, pentru a
exprima valorile de libertate, pace şi solidaritate pe care se
15
Catherine Pont-Humbert, Dicţionar universal de rituri, credinţe şi simboluri,
Ed. Lucman, Buc.,1998
101
întemeiază instituţiile Comunităţilor, respectiv al UE, nu
pentru a înlocui imnurile statelor membre.
De atunci, UE a adoptat intonarea la ceremoniile oficiale
a acestui imn.

XV.1.4. Ziua Europeană

În fiecare an, la date de 9 mai, în amintirea declaraţiei
ministrului francez de Externe Robert Schuman, care, în
prezenţa presei internaţionale (la 9 mai 1950), cerea Franţei şi
Germaniei să cedeze unui organism supranaţional european
dreptul de gestionare a industriei cărbunelui şi oţelului.
Această decizie a fost luată tot la summit-ul de la Milano
din 1985, când au fost adoptate şi celelalte însemna ca
simboluri oficiale (propuse iniţial de Consiliul Europei).

XV.1.5. Regimul lingvistic

Conform articolului 290 CE, regulile privind limbile
folosite de instituţiile comunitare vor fi stabilite de Consiliu,
sub rezerva prevederilor cuprinse în Statutul Curţii de Justiţie.
Tratatului de la Paris (CECO/CECA) a fost redactat
numai în limba franceză iar Tratatele de la Roma (CEE şi
CEEA) a fost redactat în limbile franceză, germană, italiană şi
olandeză. Tratatele încheiate ulterior, adică tratatele de
aderare, au fost redactate în limbile engleză, daneză,
irlandeză, greacă, spaniolă, finlandeză, portugheză şi suedeză.
Deoarece Tratatele constitutive au fost redactate în cele
patru limbi, aceste limbi au fost recunoscute ca limbi oficiale.
S-a hotărât ca limbile oficiale şi limbile de lucru ale institu-
ţiilor Comunităţii să fie: franceza, engleza, germana, daneza,
spaniola, finlandeza, greaca, italiana, olandeza, portugheza, şi
suedeza.

102
 Din această enumerare lipseşte limba irlandeză, deoarece,
Irlanda la început a renunţat să-şi impună limba proprie
(galică), printre limbile de lucru, preferând să folosească limba
engleză.
Odată cu marea aderare la UE, din 1 mai 2004, a altor
zece state, numărul limbilor oficiale din UE, a ajuns la 20.
Alături de limbile oficiale, există câteva limbi cu statut
special, astfel din 2004, guvernele Irlandei şi Spaniei au
încercat să promoveze ca limbi oficiale irlandeza, catalana,
basca şi galiţiana. Deşi din punct de vedere constituţional,
irlandeza, este prima limbă a Irlandei, numai după decembrie
2006, doar în momentul publicării tratatelor şi a altor acte
fundamentale, irlandeza a avut statut de limbă oficială în
cadrul UE (de la 1 ianuarie 2007). Astfel, odată cu aderarea
României şi Bulgariei la UE, la 1 ianuarie 2007, celor 21 de
limbi oficiale şi de lucru, li se adaugă limba română şi limba
bulgară.
Prin urmare, limbile oficiale ale Uniunii Europene sunt
toate limbile oficiale ale statelor membre, în prezent există 24
de limbi oficiale ale Uniunii Europene:
o bulgara,
o croată,
o ceha,
o daneza,
o neerlandeză,
o engleza,
o estonă,
o finlandeza,
o franceza,
o germana,
o greaca,
o irlandeza,
o italiana,
103
 o letonă,
o lituaniană,
o maghiară,
o malteză,
o poloneză,
o portugheză,
o română,
o slovacă,
o slovenă,
o spaniola,
o suedeză.
În cazul statelor cu mai multe limbi oficiale, conform cu
prevederile Tratatelor Uniunii Europene, este la latitudinea
parlamentelor naţionale ale acestora, să decidă asupra căreia
din ele îi acordă statutul de limbă oficială în interiorul Uniunii
Europene.
Potrivit articolului 3 din Regulamentul nr.1 din 15
februarie 1958, documentele trimise de o instituţie unui stat
membru trebuie să fie redactat în limba acelui stat.
În Comisia Europeană predomină, în practică franceza şi
engleza, iar în Parlamentul European de la Strasbourg se
operează cu o multitudine de combinaţii pentru traducerea
raporturilor şi dezbaterilor.
Limbile principale de lucru ale Comisiei sunt: franceza;
engleza; germana.
Documentele oficiale sunt traduse şi tipărite, în
totalitatea lor, în cele 24 limbi oficiale (deoarece toate limbile
statelor membre ale Comunităţilor Europene sunt limbi
oficiale), cel mai recent act fundamental al UE, „Tratatul de
instituire a unei Constituţii pentru Europa, a fost tradus în toate
cele 23 de limbi oficiale, dar şi, în limba turcă.16

16
Ghidul UE, p. 43
104
 Diferenţa dintre numărul de state şi numărul de limbi
oficiale din cadrul Uniunii Europene, constă în faptul că
aceeaşi limbă se vorbeşte în mai multe ţări (în Belgia se
vorbeşte franceza şi germana, în Austria germana, în
Luxemburg franceza, în Cipru greaca.
Atât Reuniunile oficiale ale Comisiei cu guvernele
statelor membre, cât şi şedinţele desfăşurate împreună cu
Parlamentul European sunt traduse în şi din cele 24 de limbi.
Regimul lingvistic al Curţii de justiţie şi a Tribunalului
de Primă Instanţă, a stabilit prin Regulamentul de procedură al
Curţii din 19 iunie 1991, regulile lor de procedură prin care
prevăd folosirea în cauza respectivă a uneia dintre cele 24 de
limbi comunitare/UE, care este declarată ca limbă a acelei
cauze, şi care este în principiu limbă aleasă de reclamant.
Toate actele de procedură, inclusiv ordonanţele şi hotărârile
Curţii sau memoriile şi pledoariile părţilor se susţin şi se
redactează în aceea limbă.
De reținut:
Actele redactate în altă limbă decât cea utilizată în
proces, au valoare de traducere şi nu de act oficial.
Aceleaşi reguli ale regimului lingvistic, se aplică şi în
faţa Tribunalului de Primă Instanţă.
Atât pentru întâlnirile la nivel înalt, cât şi pentru
sesiunile Parlamentului European şi ale Consiliului European
sunt asigurate servicii de interpretare simultană în fiecare
limbă, iar în afara întâlnirilor formale se practică un regim
„mai flexibil” de comunicare, folosindu-se în general limba
franceză, engleză sau germană.
În cazul în care statele membre şi cetăţenii acestora se
adresează instituţiilor comunitare, ei pot să-şi aleagă una din
limbile oficiale, iar răspunsul trebuie să fie redactat în aceeaşi
limbă, sau, când, instituţiile comunitare se adresează statelor
membre sau cetăţenilor acestora o fac în limbile statelor
respective.
105
 Actele individuale vor fi redactate în limba
destinatarului, dar vor fi traduse şi în celelalte limbi oficiale
Pentru o mai exactă înţelegere a documentelor, a ple-
doariilor şi a depoziţiilor, atât Curtea, cât şi părţile pot cere
grefierului să asigure traducerea în limba oficială aleasă,
deoarece pentru deliberări se foloseşte curent, limba franceză.
Redactarea documentelor oficiale ale UE, Regulamen-
tele, deciziile Curţii şi alte texte de uz general, se traduc în
fiecare limbă oficială a Comunităţilo/UE ceea ce reprezintă o
consacrare a principiului egalităţii în drepturi a acestor state
şi a cetăţenilor lor, şi se publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene.
La 28 iulie 1989, Comisia, a propus Consiliului, un
program Lingua de promovare a învăţării limbilor străine, iar
în 1982, UE a susţinut crearea, Centrului de Studiu al
Limbilor Minorităţilor (CELM), cu sediul la Dublin. În 15
iulie 1988 au fost recunoscute 33 de dialecte (dintre care 12 în
Italia), cu scopul de a le proteja pe cele în curs de extindere
(dialectele breton, ers sau gaelic), din dorinţa de a salva un
întreg patrimoniu cultural şi literar (ca în cazul dialectelor basc,
corsican, galician sau frison).
Cu toate acestea, procentajul europenilor care cunosc o
limbă străină este scăzut (27%), iar cei care vorbesc două limbi
străine este şi mai mic (13%).

Moneda
În anul 1999, EURO a înlocuit moneda scripturală
comună ECU, care a fost creată în 1979 sub forma uni coş de
monede naţionale a căror fluctuaţie era coordonată. Spre
deosebire de ECU care se folosea doar în tranzacţii ce nu
implicau bani gheaţă, începând cu anul 2002, EURO, a putut fi
folosită de majoritatea cetăţenilor UE, graţie guvernelor
statelor şi a populaţiei, eveniment important în istoria
106
continentului. Numele monedei a fost stabilit în Consiliul
European de la Madrid din decembrie 1995. În cadrul summit-
ului de la Bruxelles din mai 1998, şefii de stat şi de guvern
prezenţi au stabilit că 11 state europene îndeplinesc criteriile
pentru adoptarea unei monedei unice, (Austria, Belgia,
Finlanda, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg,
Olanda, Portugalia şi Spania) state care formează aşa numita
Zonă EURO. Grecia şi Slovenia (de la 1 ianuarie 2007) , Zona
Euro numără 13 state.
Profesorul universitar, economistul canadian Robert
Mundell, este considerat părintele monedei unice, deoarece el
este cel care a formulat teoriile pe baza cărora a fost creată
moneda unică europeană.
Desenul simbolului Euro a fost ales de preşedintele
Comisiei Europene Jacques Santer împreună cu Comisarul
European însărcinat cu Euro, Yves-Thibault de Sirguiy din
cele 2 modele care s-au diferenţiat de celelalte. Desenul a fost
inspirat de litera grecească epsylon (care evocă perioada
clasică şi leagănul civilizaţiei europene) şi de prima literă a
cuvântului Europa, iar cele două linii paralele semnifică
stabilitatea euro (€).
Astfel, la 1 ianuarie 1999, noua monedă a celor 11 state
membre devine Euro, moment în care este adoptată şi politica
monetară comună sub autoritatea unei Bănci Centrale
Europene (instituţie a Uniunii înfiinţată în iunie 1998) În
septembrie 2001, noile bancnote şi monede sunt distribuite
băncilor pentru realizarea unui fond de monedă, iar la 1
ianuarie 2002 a intrat în circulaţie moneda Euro şi se retrag de
pe piaţă monedele naţionale ale statelor membre ale Zonei
Euro (după două luni, între timp a aderat şi Grecia).
Orice monedă Euro poate fi utilizată în oricare stat
membru al UE care se află în Zona Euro, inclusiv în regiunile
ultraperiferice ale UE – departamentele franceze de peste mări,
în Azore, Madeira şi Canare, dar, şi în state din afara UE, unde
107
a fost adoptată moneda euro ca monedă oficială – Monaco, San
Marino şi Vatican, sau în unele teritorii de peste mări ale
statelor membre ale UE, unde a fost adoptată ca monedă
oficială Mayotte şi Saint-Pierre-et-Miquelon, şi în unele state
sau teritorii unde este folosită de facto ca monedă principală –
Andorra, Kosovo şi Muntenegru.
Grafica bancnotelor Euro a fost realizată de graficianul
Băncii Naţionale Austriece – Robert Kalina, desenele lui sunt
inspirate din tema Ani şi stiluri în Europa, fiind reprezentative
pentru toate statele membre, iar grafica monedelor Euro de
către graficianul Monetăriei Regale Belgiene – Luc Luycx, şi
reprezintă o harta UE pe un fond de linii transversale la care
sunt ataşate cele 12 stele ale steagului UE; anversul monedei
este comun tuturor monedelor iar reversul este specific fiecărui
stat membru şi reprezintă grafic simbolurile naţionale decise de
fiecare stat membru.
Forma grafică a monedei euro a fost decisă de Consiliul
director al Institutului Monetar European, în urma concursului
din 1996 (din cele 44 de proiecte) fiind ales proiectul care a
exprimat cel mai bine ideea de cooperare între popoare şi
naţiuni.
Bancnotele au fost tipărite în 7 cupiuri, iar monedele au
fost tipărite în 8 cupiuri.
Bancnotele prezintă cele mai importante 7 epoci
arhitecturale din istoria Europei şi anume:
1. epoca clasică pentru bancnota de 5 euro;
2. epoca romană pentru bancnota de 10 euro;
3. epoca gotică pentru bancnota de 20 euro;
4. arhitectură renascentistă pentru bancnota de 50 euro;
5. epoca baroc şi rococo pentru bancnota de 100 euro;
6. arhitectură din oţel şi sticlă pentru bancnota de 200
euro;
7. arta modernă din sec. XX pentru bancnota de 500
euro.
108
 Desenele prezintă cele 7 epoci arhitecturale, un steag şi
harta Europei.
Pe anversul bancnotelor au fost desenate uşi şi ferestre
care simbolizează spiritul european al deschiderii si
cooperării. Pe reversul fiecărei bancnote este desenat câte un
pod care simbolizează strânsa colaborare şi comunicare dintre
Europa şi restul lumii.
Pe anversul fiecărei bancnote găsim ferestre şi porţi care
simbolizează spiritul european de cooperare şi deschidere şi
cele 12 stele care simbolizează dinamismul şi armonia Europei
contemporane.
Iar, pe reversul fiecărei bancnote găsim poduri de la cele
mai vechi până la cele mai sofisticate din perioada modernă,
care simbolizează apropierea dintre popoarele europene şi
apropierea dintre Europa şi restul lumii.
Fiecare bancnotă euro are o anumită culoare predo-
minantă şi mărimi diferite, astfel:

bancnota de 5 euro gri şi este de 120x62mm;

bancnota de 10 euro roşie şi este de 127x67mm;

bancnota de 20 euro albastră şi este de 133x72mm;

bancnota de 50 euro portocalie şi este de 140x77mm;

bancnota de 100 euro verde şi este de 147x82mm;

109
bancnota de 200 euro galben-maro şi are 153x82mm;

bancnota de 500 euro purpurie şi este de 160x82mm.

Portugalia nu va tipări bancnota de 200 şi 500 euro,

deoarece are o valoare mult mai mare decât actualele bancnote,
iar Finlanda nu va distribui cele mai mici monede de 1 şi 2
eurocenţi, deoarece folosesc cardurile.
Marea Britanie, Danemarca şi Suedia au decis să amâne
adoptarea monedei unice.
Monedele au fost lansate în 8 cupiuri de:

Diametru (mm): 16.25

1 eurocent Grosime (mm): 1.36
Greutate (g): 2.30
Forma: Rotundă
Culoare: Roşie
Compoziţie: Oţel acoperit de un strat de cupru
Margine: mată; netedă
Diametru (mm): 18.75
Grosime (mm): 1.36
2 eurocenţi
Greutate (g): 3.06
Forma: Rotundă
Culoare: Roşie
Compoziţie: Oţel acoperit de un strat de cupru
Margine: şanţ circular, orizontal; netedă; mată
Diametru (mm): 21.25
Grosime (mm): 1.36
110
5 eurocenţi Greutate (g): 3.92
Forma: Rotundă
Culoare: Roşie
Compoziţie: Oţel acoperit de un strat de cupru
Margine: mată; netedă
Diametru (mm): 19.75
Grosime (mm): 1.51
10 eurocenţi Greutate (g): 4.10
Forma: Rotundă
Culoare: Galbenă
Compoziţie: Aur Nordic
Margine: dungi verticale groase
Diametru (mm): 22.25
Grosime (mm): 1.63
20 eurocenţi Greutate (g): 5.74
Forma: Forma florii spaniole
Culoare: Galbenă
Compoziţie: Aur Nordic
Margine: plană
Diametru (mm): 24.25
Grosime (mm): 1.88
50 eurocenţi Greutate (g): 7.80
Forma: Rotundă
Culoare: Galbenă
Compoziţie: Aur Nordic
Margine: dungi verticale groase
Diametru (mm): 23.25
Grosime (mm): 2.125
1 euro Greutate (g): 7.50
Forma: Rotundă
Culoare:
Partea exterioară: galbenă – nichel+alamă-
Partea interioară: albă; -3 parţi: cupru+nichel, nichel,
cupru+nichel-
Margine: dungi verticale fine întrerupte de părţi mate

Diametru (mm): 25.75

Grosime (mm): 1.95
2 euro Greutate (g): 8.50

111
 Forma: Rotundă
Culoare:
Partea exterioară: albă; -cupru+nichel-
Partea interioară: galbenă; -3 parţi: nichel+alamă, nichel,
nichel+alamă-
Margine: dungi verticale fine şi scris

Toate monedele euro au o faţă comună şi o faţă specifică

fiecărei ţări.
Anversul monedei este comun tuturor monedelor euro,
este desenat de Luc Luycx, şi reprezintă o hartă a Uniunii
Europene pe un fond de linii transversale la care sunt ataşate
cele 12 stele ale steagului Uniunii Europene.
Iar reversul monedei este specific fiecărui stat membru
şi reprezintă grafic simbolurile naţionale asupra cărora a decis
fiecare stat membru.

Monedele de 1, 2 şi 5 eurocenţi pun accentul pe locul Europei în

Monedele de 10, 20 şi 50 eurocenţi
Monedele de 1 şi 2 euro
lume
descriu Uniunea Europeană ca o
grupare de naţiuni individuale
sugerează Europa fără frontiere /
graniţe

La 1 ianuarie 2002 s-a celebrat cea mai mare schimbare

monetară din lume: introducerea monedei unice europene
cunoscută sub denumirea de Ziua E.

Deviza Uniunii Europene

Pentru realizarea acestei devize a UE Unitate în
diversitate s-a organizat un concurs în cadrul şcolilor din UE,
la care au participat 80.000 de tineri de diferite vârste, fiind
selecţionate 7 propuneri. Naţionalitatea creatorilor devizei
câştigătoare este secretă. Decizia a aparţinut Parlamentului
European.
112
 Deviza este Unită în diversitate, expresie ce reprezintă şi
deviza Republicii Africa de Sud din 2000 şi a Indoneziei, fiind
similară cu deviza SUA – E pluribus unum.

Bugetul comunitar

Specificul bugetului comunitar

Uniunea Europeană nu are un buget propriu. Acesta fiind
de fapt bugetul Comunităţilor. Veniturile provin din trei mari
surse: taxele vamale, taxe pe importuri de produse agricole şi
un procent din TVA-ul colectat la nivel naţional.
O sursă recentă de venit o constituie cotizaţia statelor
membre din produsul intern brut (PIB).
Cheltuielile pot fi obligatorii (impuse de tratate) şi
neobligatorii (în jur de 60% din buget) şi nu pot depăşii
veniturile estimate.
Distincţia dintre cheltuielile obligatorii şi cele
neobligatorii sunt de natură politică, fiind greu de realizat,
deoarece instituţiile comunitare şi-au disputat atribuţiile în
privinţa bugetului. La ora actuală acest lucru se realizează în
urma negocierilor anuale dintre Consiliu şi Parlament pe baza
Proiectului de buget propus de Comisie (care este şi instituţia
ce îl implementează).
Cele mai importante categorii de cheltuieli se referă la:
agricultură şi la fondurile structurale şi constituie subiect de
negocieri şi dispute, chiar şi în strategiile bugetare pe termen
mediu.
În anul 2006 nivelul procentual al bugetului a fost 1,27%
din PNB–ul UE, necesar pentru realizarea obiectivelor
deciziilor de la Maastricht.
Bugetul UE este folosit în principal pentru finanţarea
politicilor comunitare.

113
 Regula echilibrului în bugetul comunitar este să
satisfacă regula echilibrului între venituri şi cheltuieli, şi să
fie integral finanţat din surse proprii.
Uniunea Europeană nu se poate împrumuta dacă nu
împrumută.
Resursele bugetare proprii provin din:
o amenzi plătite de operatorii economici pentru încălcarea
dreptului comunitar;
o impozitele pe salariile funcţionarilor;
o prelevările la produsele agricole;
o veniturile încasate din TVC/TDC (Tarif Vamal
Comun);
o prime, penalităţi, amenzi, şi taxe percepute în temeiul
dispoziţiilor tratatelor.
Curtea de Conturi este singura abilitată să exercite
controlul bugetar.
Comisia este însărcinată cu executarea bugetului, con-
form regulamentelor adoptate de Consiliu în conformitate cu
articolul 279 CE, potrivit principiului bunei gestiuni financiare.
Comisia are obligaţia de a prezenta anual Consiliului şi
Parlamentului: darea de seamă conform articolului 275 CE cu
privire la conturile anului financiar precedent de executare a
bugetului şi un bilanţ financiar asupra activului şi pasivului
Comunităţii.

114