Sunteți pe pagina 1din 4

JEAN SIBELIUS

Născut în 1865, în oraşul Hiamemlinn din sudul Finlandei, Sibelius învaţă de mic să cânte la
pian şi vioară cu Gustav Levander şi descifrează singur Tehnica compoziţiei de Marx. În 1885
renunţă la cariera de jurist şi studiază la Conservator compoziţia cu M. Wegelius, absolvind cu
Suita pentru instrumente de coarde şi un Cvartet. Cu o bursă din partea guvernului pleacă la Berlin
(1889-1890), unde studiază contrapunctul şi fuga cu Alfred Becker şi apoi la Viena (1890-1891),
unde urmează compoziţia cu Robert Fuchs şi Karl Goldmarck. În capitala austriacă îl cunoaşte pe
liricul Brahms (adulat de Hanslick, d’Albert şi H. Richter), care înfrunta cu stoicism pe înverşunaţii
wagnerieni, printre care se afla şi retrasul Bruckner, dar şi pe răsfăţatul saloanelor J. Strauss-fiul.
Importantă pentru drumul său creator a fost şederea la Berlin, întrucât aici cunoaşte poemele lui R.
Strauss şi creaţia de inspiraţie naţională a compatriotului său Robert Kajanus, părintele muzicii
finlandeze.
Cu experienţa dobândită la Berlin şi Viena, revine în ţară şi este numit profesor la
Conservator. El se integrează în puternicul curent de renaştere naţională, îndreptat împotriva
tiranicului guvern rus, care urmărea să suprime orice drept al finlandezilor. Un grup de entuziaşti
artişti şi scriitori, adunaţi în jurul revistei Paivalehiti, militau cu ardoare pentru independenţa ţării.
Sunt autorii unor lucrări străbătute de un fierbinte sentiment patriotic, în care glorifică istoria şi
cultura strămoşilor.
Sibelius nu rămâne indiferent faţă de această amplă mişcare artistică, ci scrie suitele
simfonice Karelia (în trei părţi) şi Kullervo op. 7 (1892, în cinci părţi, inspirat de eroul naţional
Kullervo din epopeea naţională Kalevala), foarte apreciate de confraţii săi. Despre limbajul muzical
al acestui poem, Sibelius declara următoarele: “Limbajul lucrării mele Kullervo este atât de mult
expresia peisajului şi a sufletului finlandez, încât mulţi au crezut că în expresia conţinutului m-am
folosit de intonaţia cântecelor vechilor runi. Dar această intonaţie germano-finlandeză a limbajului
lucrării mele nu este rezultatul cunoaşterii muzicii populare, căci compusesem lucrarea înainte de a
fi călătorit în Karelia şi a de a fi auzit prima dată în viaţă aceste melodii din popor.”
Această lucrare, ca şi ulterioarele poeme simfonice: O legendă (1893, scris la cererea
dirijorului R. Kajanus pentru orchestra Conservatorului), Bardul, (1913), Luonnotar (1913), Fiica
Pohjolei (1906), Cântecele primăverii şi suitele simfonice Karelia şi Lemminkainen (1896, în patru
părţi – Lemminkainen şi fecioarele din Saari, Lemminkainen în Tuonela, celebra Lebăda din
Tuonela, Întoarcerea lui Lemminkainen) sunt scrise într-un inconfundabil stil muzical, generat de
suflul patriotic care anima artiştii finlandezi.
În timpul călătoriei la Bayreuth, ascultă opera Tristan şi Isolda, dar nu se apropie de muzica
wagneriană, ci înclină mai mult spre muzica franceză decât spre cea germană. A fost atras de genul
poemului simfonic, dar nu în forma programatică de tradiţie germană, ci de cel pitoresc şi narativ al
lui Grieg şi Ceaikovski.
Multe creaţii sunt inspirate de imaginile epice ale epopeei populare naţionale Kalevala, de
runele şi legendele vechi, de glasul tainic al codrilor şi al lacurilor, dar şi de robusteţea sufletească şi
sensibilitatea specifică nordicilor, toate înmănunchiate în melodii solemne sau duioase, cu un colorit
orchestral când luminos, când întunecat, de o deosebită forţă dramatică şi autentic lirism. Deşi a
ascultat în copilărie numeroase melodii populare, în creaţia sa nu le-a citat, ci le-a reinventat după
propria gândire şi simţire. Sibelius ne mărturiseşte crezul său artistic, arătând motivul renunţării la
elementele folclorice în creaţia sa: “Nicidoată n-am cules cântece populare. N-am avut nevoie de
acestea, deoarece citind Kalevala aud mereu muzica. Compun fericit pentru că sufletul finlandez
este bogat şi doresc să împărtăşesc tuturor din această bogăţie.”
Timp de patru ani a fost profesor de vioară şi compoziţie la Conservatorul din Helsinki,
pentru ca, în 1907, an în care guvernul i-a acordat o substanţială pensie pe viaţă, să renunţe la
pedagogie. Se dedică în întregime compoziţiei, absolvit fiind de grijile şi greutăţile materiale. După
călătoria efectuată în Italia şi Germania, scrie cantata Cântecul atenienilor (pe un poem de
Rydberg), devenit imnul luptei poporului său, la fel şi poemul simfonic Finlandia (1899), cântat la o
manifestare patriotică pe scena Teatrului din Helsinki. Mult timp guvernul rus a interzis
interpretarea acestei lucrări, cu toate acestea ea a răsunat adesea sub diferite titluri, ţinând trează
conştiinţa naţională şi îndemnând poporul la lupta pentru cucerirea independenţei, fapt desăvârşit în
anul 1917. În anul 1900, acest poem s-a cântat la “Expoziţia” de la Paris, unde a cântat “Orchestra
Filarmonicii” din Helsinki, Sibelius fiind unul dintre cei doi dirijori ai acestei formaţii. În 1903,
pentru a ilustra scena morţii vestitului erou Kuolena, a scris vestitul Vals trist.
Invitat în anul 1916 să participe la “Festivalul de Muzică” din America de către Karl
Stöckel, Sibelius îşi dirijează poemele simfonice Finlandia, Fiica Pohjolei, suita Regele Christian,
devenite adevărate imnuri naţionale, dar şi noul poem Okeanide, compus special pentru această
ocazie, o schiţă simfonică a peisajului marin cu tente de impresionism nordic. Cu această ocazie,
Universitatea din Yale i-a decernat titlul de “doctor honoris causa” pentru meritul de a fi transpus în
limbaj muzical epopeea naţională, aşa cum făcuse Wagner cu legendele medievale germanice.
În repertoriul universal, Sibelius a pătruns cu poemele simfonice, cu Concertul pentru
vioară şi orchestră în Re (1905) şi cu simfoniile sale. Sinteză a simfonismului clasico-romantic cu
virtuozitatea violonistică, Concertul pentru vioară şi orchestră în Re (1904) păstrează cele trei părţi
tradiţionale, dar el are cadenţe şi dezvoltări libere, ce dau o notă improvizatorică primei părţi,
urmată de tonul evocator din mişcarea lentă şi de strălucitorul rondo final.
Autorul celor şapte simfonii l-a avut ca idol pe Beethoven, după cum mărturisea el însuşi:
”Sunt cucerit de omul şi muzica sa. Este o revelaţie pentru mine, este un titan. Totul a fost împotriva
sa şi totuşi a învins.” În 1899, după o călătorie în Franţa, Italia şi Germania, autorul scrie romantica
Simfonie I în mi minor (1899) cu ecouri naţionale. În a doua Simfonie în Re major (1902) evocă
imagini pastorale şi nostalgice, sentimente sumbre şi exultante, lucrarea fiind considerată de
dirijorul Georg Schneevoigt drept “expresia revoltei şi victoriei finale a finlandezilor împotriva
opresorilor ruşi”.
Începând cu Simfonia a III-a în Do major (1904-1907) se îndreaptă spre muzica pură fără
implicaţii programatice, încât construieşte un ciclu simfonic din avânturi şi tensiuni complexe,
dezlănţuiri sau transparenţe sonore, realizate prin îngrijite detalii şi dense tratări tematice. Scrisă în
trei părţi, Sibelius uneşte scherzo-ul şi finalul într-o singură parte.
Întâlnindu-l pe Mahler în anul 1907, Sibelius i-a vorbit despre concepţia sa privitoare la
muzica absolută, exprimându-şi admiraţia pentru “stilul sever şi logica profundă cu care înlănţuie
diferite motive într-o construcţie unitară”. Potrivnic muzicii absolute, Mahler îi răspunde că:
“Simfonia trebuie să cuprindă lumea în totalitatea sa şi să înfăţişeze toate fenomenele vieţii.”
Simfonia a IV-a în la minor este considerată de autor: “Un protest împotriva felului cum se
scrie astăzi muzica; un protest fără nimic spectaculos într-însul”. Simfonia este o ilustrare a modului
în care Sibelius înţelege să fie modern: ”Să consideri prezentul în toată complexitatea lui, având
însă clar fixată imaginea trecutului.” Fără a fi programatică, simfonia evocă adesea suferinţele
poporului finlandez. Sibelius preciza că nu este vorba decât de redarea unor trăiri individuale,
netranspuse într-un program. Ca şi alte lucrări fără titlu, această simfonie trebuie înţeleasă ca o suită
de expresii generalizante ale experienţei sale de viaţă, ca o oglindă a concepţiei muzicianului, care
şi-a pus creaţia în slujba poporului său. Atmosfera de baladă eroică a primei părţi, tabloul de feerie,
de basm fantastic din mişcare secundă, lirismul grav din partea a treia şi diversitatea imaginilor de
legendă din final, toate acestea sunt oglinda vie a fanteziei creatoare proprie unui artist ce-şi dăruie
muzica poporului şi ţării sale.
Cu tragica Simfonie a IV-a în la minor (1911) îşi înnoieşte limbajul cu noi suprapuneri
tonale, armonii aspre de cvarte şi expresiii concise, alteori prezintă o orchestraţie cu efecte
impresioniste. Disonanţele dese, orchestraţia fluentă şi travaliul îngrijit al temelor se derulează fără
a părăsi centrul tonal.
Grandioasa Simfonie a V-a în Mi bemol major (1913) este un imn triumfal, al încrederii în
viaţă, autorul presimţind parcă eliberarea ţării de sub stăpânirea ţaristă. Un model de claritate,
echilibru şi concizie, cu un limbaj când tonal, când modal, este Simfonia a VI-a în re minor (1923),
pe când a VII-a în Do major (1924) are o grandoare monolitică, căci autorul sintetizează într-o
singură parte mişcările simfoniei tradiţionale. Dirijorul Serge Kussevitzky a denumit această lucrare
“Parsifalul sibelian”, căci Sibelius a parcurs în lucrările sale simfonice un drum asemănător lui
Wagner. Porneşte de la un romantism ancorat într-un specific naţional, pentru ca treptat să abordeze
un limbaj muzical universal cu expresii moderne.
Compozitorul îşi expune cu claritate concepţia sa simfonică neprogramatică: ”Simfoniile
mele reprezintă o muzică fără nici o temelie literară. Nu sunt un muzician literat. Pentru mine
muzica începe acolo unde se termină cuvântul. O scenă poate fi tălămăcită în pictură, o dramă
exprimată în cuvinte. O simfonie trebuie să fie înainte de toate muzică. Indiscutabil, s-a întâmplat ca
în timpul când am compus o lucrare să apară câte o imagine în fantezia mea, dar elementul
generator al simfoniilor mele este inspiraţia pur muzicală.”
Sibelius a realizat numeroase lucrări de factură postromantică, omogene din punct de vedere
stilistic. În muzica de cameră a scris: două Trio-uri, Cvartetul de coarde cu pian (1889), Cvintetul
de coarde cu pian. Dacă prin unicul său cvartet, intitulat Vocile intime (1909), apare ca un
continuator al tradiţiei beethoveniene, numeroasele lieduri (150) urmează traseul romantic al
genului prin varietatea expresiei. Unele lieduri sunt foarte populare, precum sentimentalul
Trandafirii negri, La revedere, Primul sărut sau elegiacul Ingalli, Noapte de vară, dar ele nu au
forţa expresivă a celor aparţinând lui Schubert, Schumann, Brahms şi Wolf, gândirea sa fiind
funciarmente simfonică. Miniaturile instrumentale, scrise pentru pian (nocturne, romanţe,
impromptu-uri, baracarola, serenada, humoresca, noveletta, bagatele), vioară sau pentru violoncel,
sunt mai palide faţă de dramaturgia şi individualitatea creaţiilor simfonice.
După sublimul poem al pădurii Tapiola (1926), ultima sa întoarcere la mitologia finlandeză,
nu a mai dat creaţii importante. Timp de aproape trei decenii renunţă la compoziţie, retrăgându-se
dintr-un secol ce-i devenise străin prin radicale înnoiri, cunoscute de el în turneele efectuate ca
dirijor.
O remarcabilă caracterizare a personalităţii sale creatoare ne-a lăsat-o chiar autorul: “Sunt
romantic, pentru că includ în inima mea toate aspectele şi manifestările naturii pe care le exprim în
muzica mea. Sunt modern, pentru că în programul meu evoluţia mijloacelor artistice ocupă un loc
important. Sunt inovator, deoarece mi-am ales drumul propriu şi mijloacele mele de expresie sunt
individuale. În acelaşi timp sunt conservator, pentru că mă simt ataşat de obiectivul esenţial al
muzicii – frumuseţea.”
Muzica sa nu poate fi despărţită de istoria patriei sale, de legendele finice şi de peisajul ţării
cu o mie de lacuri. El a luminat calea muzicii finlandeze, aducând-o la drumul mare al creaţiei
universale. Despre Sibelius s-a afirmat că este un “romantic întârziat în desişul muzicii moderne”.
Prin simfonismul său epic sau liric, Sibelius a conferit noi lumini trecutului legendar finalandez,
inserând în propriul limbaj aroma naţională. El se înscrie în istoria muzicii moderne ca un
compozitor modern, care a dat o muzică de autentică prospeţime şi vibraţie lirică, transpunând
sensurile tainice ale miturilor şi mirificele peisaje nordice în pagini cu rezonanţă naţională.

Ca muzician național, Sibelius poate fi apropiat de Janacek sau de Bartók pentru că el


a face parte dintre cei care, pentru a se elibera de influența germanică, au recurs la "antidotul
debussist". Relațiile lui cu Finlanda nu au fost niciodată de ordin folcloric, pentru că la el nu
apar citate de teme populare și nici măcar - în pofida culorilor de multe ori foarte subtil
modale și nontonale ale muzicii sale - un gen de folclor recreat ca la Bartók. Fascinat la
început de Liszt și Berlioz și destul de influențat de ruși, la un moment dat, Sibelius și-a dat
seama că muzica lui ar trebui să fie mai mult decât un răspuns colorat la Kalevala , și pe
termen lung, a părăsit această sursă de inspirație, cel puțin în ceea ce privește aspectele ei cele
mai vizibile. A reușit să "exorcizeze" spectrul romantismului și să devină însuși tipul artistului
romantic disciplinat. În acest sens, Sibelius se opune contemporanului său Gustav Mahler.
Marea forță a muzicii lui Sibelius rezidă în faptul că din profunzimile ei statice,
niciodată sinonime cu imobilitatea totală, izbucnește o considerabilă forță motrică.
Succesiunea celor șapte simfonii ale lui Sibelius oferă ocazia de a observa evoluția stăpânirii
ideii de mișcare și a autodisciplinei sale.
Sibelius declara că "ceea ce este esențialmente simfonic este curentul irezistibil care
parcurge întregul, și aceasta prin opoziție cu pitorescul".
În calitate de simfonist, Sibelius, ca și Mahler, nu renunță la tonalitate, iar procedeele
atât de eficace la care a recurge pentru a asigura continuitatea dinamică, integrând-o unei
lentori cosmice sau mitice, "măturând" totul în trecerea ei - pedale lungi, note ținute izvorând
din profunzimile orchestrei înainte de a da naștere unor teme sau unor întregi paragrafe, au
totuși ca rezultat o anumită fixație tonală. Unul dintre mijloacele lui Sibelius pentru a produce
tensiunea este tocmai refuzul modulației aflate la îndemână, iar din acest refuz eroic de a
recunoaște funcția tonală a anumitor note decurg culorile deseori modale ale muzicii sale.
La Sibelius nu putem găsi niciodată sau aproape niciodată contrapunct în sensul
tradițional, acela al "fugii de școală". Muzica lui Sibelius este topologică, se bazează pe
variațiuni topologice ale tensiunii, pe deformări continue ale materialului și ale masei
orchestrale, cu limitele la fel de extinse în lungime pe cât de extinse erau în înălțime cele ale
lui Varèse . Ea întoarce spatele configurațiilor polifonice ale trecutului, în aceeași manieră în
care astăzi studiul suprafețelor întoarce spatele geometriei euclidiene .
Muzicianul englez Constant Lambert afirmă că Sibelius este nu numai unul dintre cei mai
mari simfoniști de la Beethoven încoace, dar și "una din cele mai desăvârșite expresii din punct de
vedere al formelor din câte a produs spiritul omenesc" . Marea forță a talentului său constă în
ineditul mijloacelor de înveșmâtare a ideilor muzicale, libertatea expresiei și bogăția melodică ferită
de tiparele convenționale. În haosul diferitelor curente și orientări, dar mai ales al avangardei
formaliste occidentale, care cucerește adepți pretutindeni, el știe să împrumute din toate numai ceea
ce convine muzicii sale, fără să renunțe la particularitățile concepțiilor personale.