Sunteți pe pagina 1din 27

CAP.

1 PROBLEME SPECIFICE ALE FAMILIEI


CONTEMPORANE

1.1 PROVOCĂRI ALE FAMILIEI CONTEMPORANE DIN


ROMÂNIA
Familia contemporană este caracterizată de o mulțime de probleme şi de situaţii
care ne provoacă să-i reanalizăm coordonatele, să căutăm soluţii şi să o sprijinim tot mai
adecvat pentru a le rezolva. Ca instituţie iniţială de formare şi educatie a copilului, familia
se găsește de multe ori în contradicție cu şcoala şi chiar cu comunitatea socio-culturală sau
profesională. Ca unitate de adulți ea trăiește drama complexității situațiilor economice,
culturale şi de relaționare din epoca noastră. Ca grup divers de adulți, copii şi tineri care
construiesc împreună valori sociale, tradiții şi propria cultură, familia simte prima apariția
problemelor legate de recesiunea economică, de criza culturii şi de dificultățile de
comunicare interumană din ultimii ani.
Paradoxal, cu cât se perfectionează mai mult mijloacele de comunicare în masă, cu
atât se simte mai mult o lipsa de comunicare interumană, în special în sensul relațiilor
socio-afective. Prin toate aceste dimensiuni se extinde preocuparea de a optimiza şi
eficientiza relațiile dintre oameni, comunicarea afectivă şi tehnicile de apropiere,
negociere, cooperare şi colaborare.
Familia reprezintă una din cele mai vechi forme de comunitate umană, o instituţie
stabilă cu rosturi fundamentale pentru indivizi şi pentru societate (Maria Voinea, 2005,
p.11). Familia trebuie înțeleasă în special ca grup uman de bază şi ca realitate socio-umană
determinată de relatiile de cuplu, de cele parentale dar şi de legăturile implicate în
succesiunea generatiilor şi în viaţa domestică în comun.
Ca şi concept, familia înseamnă mai mult decât grupul familial. Termenul de
familie se referă şi la însumarea de roluri şi influențe, pe când termenul de grup familial
are în vedere numai caracterisicile determinate de legaturile de rudenie. Atunci când ne
referim la formarea şi dezvoltarea copilului, familia este considerată ca primul grup social
din care acesta face parte.
Ca grup de persoane, familia este caracterizată prin legături de rudenie ( prin
căsătorie, prin naștere, prin adopție, etc), viaţă comună, legături de sentimente, aspiraţii şi
interese comune, istorie comună.

1
Pe măsură ce societatea umană s-a dezvoltat, familia a devenit tot mai mai mult
responsabilă față de următoarele aspecte care privesc creșterea şi educația copiilor,
menținerea continuităţii biologice a individului şi societății, menținerea continuităţii
culturale prin transmiterea moștenirii culturale în procesul socializării, satisfacerea
nevoilor emoționale, a trăirilor intime, asigurând sentimentul siguranței şi menținerii
personalității, integrarea socială a membrilor ei prin procesele de orientare, educare şi
socializare.
Fiecare familie trăiește într-o continuă dependență de societate, de relațiile cu
celelalte familii şi are nevoie de sprijin pentru a-şi găsi sensul şi locul în comunitatea din
care face parte. În același timp este evidențiată nevoia de autonomie, de identitate şi
independență manifestată de toate familiile. Indiferent de identitatea sa, fiecare familie
manifestă o serie de cerințe fundamentale pe care le putem defini ca nevoi de bază,
informaționale, afective, educative, culturale, economice, de sănătate şi medicale, de
orientare .
Familia are nevoie să fie sprijinită să crească copiii în spiritul respectării şi
susținerii permanente a legăturilor familiale care constituie o valoare supremă în cultura şi
civilizația umană. Importanța familiei este dependentă de păstrarea valorilor de tradiție,
unitate, comportamente comune şi sprijinul şi valorizarea reciprocă a membrilor. Există o
cultură a familiei pe care societatea trebuie să o încurajeze în favoarea creșterii tinerei
generaţii într-un climat cât mai relaxat dezvoltării personale.
Desigur că viaţa contemporană este caracterizată de o mare diversitate. Aceasta
produce nenumărate provocări pentru găsirea unor soluţii optime de schimbare. Pe de altă
parte face să crească anxietatea, insecuritatea şi instabilitatea vieţii de familie. Chiar
termenul de familie a început sa fie înțeles de specialiști mai larg decât grupul compus doar
de părinți şi copiii lor. Toți autorii converg azi în a evidenția evoluția familiei şi rolurilor ei
în contextul socio-cultural şi economic contemporan.
În grija pe care o manifestă societatea multiculturală pentru păstrarea şi
îmbogățirea identității umane şi pentru promovarea diversității ca resursă a grupului,
familia se înscrie cu identitățile sale naționale, locale şi umane.
A fi părinte nu mai este doar o calitate dată de vârstă şi înţelepciunea acesteia, ci
devine tot mai mult o responsabilitate care cere cunoştinţe şi competenţe. Factorul
economic şi piaţa muncii tind tot mai mult să influenţeze aşteptările vieţii de familie. De
multe ori, femeile, mame şi fiice, pot primi mai uşor o slujbă în anumite domenii, decât
bărbaţii, taţii şi fiii.

2
Familia contemporană permite dezvoltarea și emanciparea femeii atât în plan social
cât și în plan familial. Prin independență economică, femeile au continuat să se afirme tot
mai mult. Astfel au apărut relații pure, fără constrângeri exterioare, relații părinte-copil-
rude.
Copiii apar ca prim plan în creșterea lor, acordându-le o importanță ridicată, astfel
relația pătinte-copil fiind una de prietenie. Deciziile sunt luate în comun, în care se
negociază rolurile.
Creşterea copiilor nu poate fi izolată de numeroasele influenţe şi modele ale vieţii
actuale de familie. O serie de fenomene tind să devină provocări majore pentru calitatea de
părinte şi calitatea îngrijirii şi educaţiei în familie.
Considerăm că în urma observațiilor empirice realizate la Recensământul din 2011
s-a observat o creștere a nupțialității, vârsta medie fiind undeva la 25 ani pentru femei și
28 ani pentru bărbați. 70 % din gospodăriile din România sunt formate din cupluri
căsătorite , majoritatea având copii. Conform datelor de la Recensământul din 2011
modelul familial cel mai răspândit este cel al cuplurilor cu un copil, declarându-se
mulțumiți de viața familială.
Majoritatea treburilor casnice revin femeii, bărbatul ocupându-se cu reparațiile din
casă și ale automobilului. Cel mai echitabil împărțite sunt sarcinile legate de creșterea
copilului și educarea lui. Nu sunt lăsate nici cumpărăturile pe seama cuiva ci sunt
împarțite in mod egal. Femeile se ocupă de grija zilnică a copilului, merg la școală, îi
supraveghează temele și timpul pe care-l petrec cu celelalte activități. Tot femeile se
îngrijesc atunci când copilul este bolnav. Când este vorba despre educarea și formarea
copilului atunci este datoria ambilor părinți.
Familia transmite valori și față de copii. Fiecare familie are un sistem propriu de
valori pe care le transmite urmașilor: onestitate, bun simț, corectitudine, disciplină, respect,
politețe, etc.
Într-o societate din ce în ce mai grăbită și ocupată, găsim tot mai puțin timp pentru
familie. De aici până la apariția problemelor nu este decât un pas. Problemele în cadrul
familiei au consecințe asupra soților, asupra copiilor, asupra relațiilor familiei cu
societatea. Cea mai des întâlnită problemă cu care se confruntă familiile tinere este lipsa
locuinței, probleme de adaptare a tinerei familii la noile condiții de trăi, de aici pot apărea
conflicte între generații. O altă problemă este lipsa banilor, independența financiară
asigură o stare de confort, de siguranță, de liniște. Nereușind acest deziderat, apare stresul,
grija zilei de mâine, apar dispute în cuplu datorită lipsurilor materiale, cele mai afectate

3
fiind cuplurile tinere și familiile din mediul rural. Multe cupluri trec prin conflicte cauzate
de lipsa banilor si pentru că nu discută la timp care sunt cheltuielile acceptabile și care nu.
O problemă a familiei contemporane este educarea copilului. Fiecare părinte
înţelege în mod propriu atitudinea de autoritate şi supunere, dependenţa şi autonomia pe
care este dispus să o acorde copilului său. Părinţii urmăresc să „înarmeze” copilul cu acele
atitudini şi comportamente care să-i permită să se adapteze la anumite situaţii şi să se
încadreze în regulile societăţii, însă mijloacele utilizate în acest scop sunt diferite de la caz
la caz, în funcţie de factorii culturali şi sociali, de calităţile personale ale părinţilor.

1.1.1. VIOLENȚA ÎN FAMILIE. CONSECINȚE

Violenţa în familie este orice act vătămător, fizic sau emoţional care are loc între
membrii unei familii. Aceasta poate include un singur episod sau mai multe acte de
violență, formând un comportament abuziv prin exercitarea controlului. Violența în familie
este un comportament intenționat, scopul fiind stabilirea și exercitarea puterii și controlului
asupra altei persoane. Violența apare atunci când o persoană obține și menține puterea și
controlul asupra unei alte persoane, în cadrul unei relații . Este un model de comportament,
în care partenerul aplică violența fizică, constrângerea, amenințările, intimidarea, izolarea
și abuzul emoțional, sexual și economic pentru a controla sau schimba comportamentului
celuilalt partener. Abuzatorul ar putea fi soțul sau fostul soț, concubinul sau partenerul cu
care ai o relație, chiar și dacă nu locuiesc împreună. Violența se poate exercita și asupra
copiilor atât din partea tatălui, a mamei sau între frați.
Conform Consiliului Europei, violența în familie reprezintă orice act sau greșeală
comisă în interiorul familiei de către unii dintre membrii acesteia care conduce la agresiune
fizică sau psihică, vătămând în mod serios dezvoltarea personalității individului.
Violența domestică este definită ca orice formă de abuz, agresiune sau intimidare
împotriva unui membru al familiei, rude de sânge sau contra altor personae din mediul
familial. Accentul este pus pe agresivitatea asupra femeilor și a copiilor.
Tipuri de violență:
 violenţa psihologică- vizează emoţiile unei persoane, în special rănile emoţionale
ce nu sunt vindecate: ”Este vina ta că.....”, „Dacă nu erai tu aş fi putut să...........”
 violenţa mentală- vizează acte de abuz de putere sau de control a unei persoane
asupra alteia. Actele de violenţă mentală cuprind toate gesturile şi cuvintele care

4
provoacă frica, terorizează, ameninţă, umilesc, insultă sau izolează o persoană de
familia sau prietenii săi.
 violenţa fizică- însumează toate actele fizice care se fac cu intenţia de a răni sau de
a face rău unei persoane
 violenţa sexuală- desemnează actul sexual sau exploatarea sexuală, fără acordul
persoanei. Actele care sunt considerate violenţă sexuală sunt: expunerea unei
persoane la un material pornografic, violul, hărţuirea sexuală etc. Violenţa sexuală
se poate produce singură sau însoţită de alte forme de violenţă.
 violenţa verbală- se foloseşte pentru a controla o persoană sau pentru a controla
emoţiile ei. Violenţa verbală se poate prezenta sub diverse forme: ţipete, insulte,
ridiculizarea aspectului fizic, denigrare.
Factorii întâlniţi frecvent în apariţia violenţei în familie sunt: statut educaţional
scăzut, status ocupaţional scăzut (lipsa unui loc de muncă), dificultăţi materiale, financiare,
venituri reduse, existenţa unor abuzuri în copilăria agresorului, martor la violenţa în familia
de origine, stimă de sine scăzută, unele norme religioase, consumul de alcool sau substanţe
nocive, tradiţia care favorizează poziţia bărbatului, toleranţa femeii faţă de violenţă,
Cauzele apariţiei abuzului asupra copilului sunt datorate caracteristicilor parentale
care la rândul lor au suferit abuzuri în familie, fie au avut un model parental abuziv,
instabili emoțional, lipsiți de empatie, comunicare deficitară sau atașament redus față de
copil sau folosesc bătaiaca metodă educativă. O altă cauză ce cauzează abuzul poate fi
condiția socio-economică a familiei.
Funcţia principală a familiei, creşterea copiilor, are consecinţe în viitor. Perturbarea
acestei funcţii se petrece în general, ca o stare de boală cronică ce se acutizează în
momentele evenimentelor de violenţă. Cercetările arată că trauma copiilor care cresc într-
o atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă şi cu
consecinţe mai profunde şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe
ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor. Într-o familie bântuită de violenţă, copiii
cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază, nevoia de siguranţă, de viaţă ordonată, de
dragoste sunt profund neglijate. O mamă victimă a violenţei soţului este mai puţin capabilă
să asigure îngrijirile de bază necesare copilului hrană, casă, igienă, haine, sănătate fizică
sau să-l protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale.
Copleşită de ruşine pentru ceea ce i se întâmplă, de sentimentul eşecului în cea
mai importantă relaţie interpersonală, de teroare, de autoacuzaţii, femeia nu mai este
capabilă de a juca nici unul din rolurile impuse de viaţa familiei.
5
În atmosfera de violenţă, copilul devine cel mai adesea neglijat, expus tuturor
relelor, de fapt rămâne într-o singurătate umplută doar de ţipetele celor din jur. Această
situaţie este probabil şi explicaţia numărului mare de accidente domestice ale căror
victime sunt copiii.
Abuzul fizic asupra copiilor este împărțit în două categori: părinţi abuzivi din
dorinţa de a disciplina copilul și părinţi abuzivi din dorinţa, conştientizată sau nu, de a
distruge copilul. De obicei părinţii abuzivi care afirmă că doresc disciplinarea copilului
negând intenţia distructivă sunt cei mai periculoşi pentru că nu-şi recunosc tratamentul
inacceptabil pe care îl aplică copilului.
Fenomenul de abuz asupra copilului este considerat un fenomen
multidimensional fiind prezent în toate societăţile şi la toate nivele acestora şi rezultând din
interacţiunea mai multor elemente: particularităţi ale copiilor şi părinţilor, relaţiile care se
stabilesc în cadrul intrafamilial, contextul cultural, comunitar şi societal. În delimitarea
atitudinii corecte şi normale faţă de copil trebuie să se ţină cont şi de contextul socio-
economic în care trăieşte copilul, precum şi de nivelul de acceptare al societăţii vizavi de
violenţă, pedeapsă fizică, etc.
Când este vorba despre propriul copil, orice adult crede că-şi poate exercita liber
dreptul de a-l pedepsi pe copil. Pedeapsa fizică este folosită pentru a provoca durerea.
Pedeapsa minoră, cea care nu periclitează fizic copilul, prin repetare sau folosită
impropriu, în concordanţă cu faptele comise, poate conduce la traume psihice şi variază de
la o lovitură cu palma până la utilizarea unor obiecte dure, rănirea, legarea, provocarea
unor arsuri, tragerea de păr şi chiar otrăvirea.
Vătămarea copilului se poate produce prin modalităţi diferite, având urmări grave
pentru copil. În funcţie de gravitatea faptei este determinat şi gradul de abuz. E foarte greu
de determinat când apare abuzul, dar e clar că dacă este pusă în pericol sănătate psihică şi
fizică a copilului e vorba de un abuz. Părintele îşi atribuie drepturi depline asupra modului
în care îşi creşte şi îşi educă copilul.
Dacă mentalitatea îţi recomandă aceste practici, propria ta experienţă de copil ţi le
confirmă, şi nu există nici o şcoală pentru cea mai dificilă şi importantă meserie, aceea de
părinte, părintele va apela la bătaie şi pedepse fizice fără a se întreba prea mult asupra
consecinţelor şi a căuta alternative.

6
Cauzele aplicării pedepsei fizice la copii se datorează fie ca formă de moştenire a
disciplinei de la părinţi, cei care nu sunt în stare să-şi reamintească trecutul, ajung să-l
repete, imaturitatea afectivă a părinţilor. Bătaia presupune o comoditate a părinţilor. Îi
trebuie mai mult timp şi efort pentru a căuta şi găsi o formă alternativă de educaţie decât să
lovească copilul. Nevoia excesivă de control apare sporadic la acei părinţi care nu s-au
realizat pe plan educaţional, material, profesional, şi care simt nevoia de a exercita în mod
abuziv autoritatea asupra singurului aspect pe care îl pot controla: comportamentul
copilului. O altă cauză este frustrarea. Această cauză derivă din cea anterioară şi apare la
părinţii care deprimaţi de eşecurile lor au nevoie de o” persoană slabă” asupra căreia să-şi
reverse frustrarea. Copilul este cea mai probabilă victimă. Adultul este cel care face
regulile şi care în mod obligatoriu are dreptate. Dacă copilul nu îndeplineşte aşteptările,
adultul recurge la pedeapsa fizică.
Consecințele creșterii într-un mediu toxic conduc la probleme fizice: boli
inexplicabile, expuşi la accidente în casă şi în afara casei, dezvoltare fizică mai lentă,
probleme emoţionale şi mentale: anxietate mărită, simţământ de culpabilitate, frica de
abandon, izolare, mânie, frica de răniri şi moarte, probleme psihologice: neîncredere în
sine, depresie, comparare cu viaţa mai fericită a colegilor, probleme de comportament:
agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalţi, probleme cu somnul, bătăi, fuga de
acasă, sarcini la vârste mici, relaţii pentru a scăpa de acasă, mutilare, consum de droguri şi
alcool, comportament defensiv cu minciuna, probleme şcolare: neîncredere, eliminare,
schimbări bruşte în performanţele şcolare, lipsa de concentrare, lipsa de maniere sociale.
Limitele între pedeapsa fizică şi abuz pot fi adesea confuze - orice părinte care
apelează la pedeapsa fizică poate în anumite condiţii să evolueze spre abuz. Pedeapsa
fizică face parte din categoria „ întăriri negative”. Recurgerea frecventă la pedeapsa fizică
implică precocitatea capacităţii şi autorităţii parentale. În cazul în care copilul răspunde
doar la pedeapsa fizică, putem aprecia că autoritatea părinţilor şi-a pierdut puterea.
Pedeapsa fizică are ca rezultat formarea la copil a unei mentalităţi de învins şi nu de
învingător.
Toate formele de abuz îi fac pe copii să sufere. Tabloul de reacţii ale copilului la
experienţa de abuz sau neglijare variază în funcţie de mai mulţi factori, printre care: vârsta
copilului, frecvenţa abuzului, sprijinul pe care îl primeşte copilul, persoana agresorului
etc. Reacţiile imediate la experienţa abuzului se manifestă în plan afectiv, cognitiv,
comportamental, corporal (somatic).

7
Consecințele abuzului
fizic la nivel psihic la nivel somatic la nivel comportamental

Echimoze Teama Stări de vomă Reuşita şcolară scăzută/


Hematoame Fobii Dureri de cap dificultăţi de învăţare
Fracturi Sentiment de Ameţeli Absenteism, abandon
Răni vinovăţie, jenă Tulburări ale şcolar
Leziuni interne Insecuritate somnului Violenţă
Suprafeţe de piele Depresie Tulburări Impulsivitate
înroşite Neîncredere în alimentare Neîncredere în alţii
Arsuri însoţite de propria persoană Boli de piele Consum de substanţe
greaţă Anxietate Atacuri de Suicid sau tentativă de
determinată de sufocare, suicid
persoane, situaţii, senzaţia de nod Comportament
evenimente ce au în gât sexualizat
caracterizat situaţia Hiperactivitate şi deficit
de abuz de atenţie
Tulburări de vorbire,
bâlbâiala
Fuga de acasă

Tabel nr. 1 Consecințele abuzului

Dezvoltarea copilului este în mare măsură influenţată de gradul de securitate al


anturajului său, modelul de comunicare de care beneficiază în familie şi de posibilităţile
de explorare şi învăţare. Experienţa de abuz sau neglijare este o traumă care afectează
starea actuală a copilului şi dezvoltarea acestuia în viitor. Pus în situaţia de a supravieţui
violenţei, un copil încearcă să depăşească suferinţa trăită, ceea ce solicită la maxim
resursele sale interioare. În timp, consecinţele imediate ale violenţei se transformă în
consecinţe pe termen lung.

În unele cazuri de abuzuri este necesară intervenţia instituţiilor abilitate în ocroti-


rea copilului. O modalitate de scoatere a copilului din mediul violent este plasamentul
familial.

8
Conform practicii internaţionale, plasamentul familial constă în încredinţarea
unui copil, unei persoane sau familii, alta decât părinţii biologici, cu sau fără
consimţământul acestora. Familia de primire poate fi din rândul familiei lărgite sau din
comunitatea din care face parte copilul. Familia primitoare îşi asumă responsabilităţile
pentru creşterea si educarea copilului. Deşi plasamentul familial şi încredinţarea erau
considerate alternative prioritare faţă de instituţionalizarea copilului, în practică ele au fost
şi rămân încă forme marginale. Pentru profesionistul implicat în investigarea situaţiilor de
rele tratamente împotriva copilului este important să ştie să descopere simptomele
neglijării şi abuzului şi să ia măsurile care se impun pentru remedierea climatului familial,
ţinând cont de interesul major al acestuia.

1.1.2. MIGRAȚIA FAMILIEI

O economie de piaţă încă insuficient dezvoltată şi facilitarea liberei circulaţii a


persoanelor au condus la niveluri ridicate de migraţie a românilor către ţările mai
dezvoltate ale Europei. Acest fenomen capătă o amploare şi mai mare în zonele mai
„sărace” ale ţării, zonele cu un nivel de dezvoltare încă foarte scăzut, unde a găsi un loc de
muncă a devenit o problemă majoră pentru comunitate. În acest context, plecarea unui
număr considerabil de persoane peste hotare, fie în căutarea unui loc de muncă propriu-zis,
fie în căutarea unui loc de muncă mai bine plătit, a lăsat în urmă un număr foarte mare de
copii lipsiţi de prezenţa părinţilor în procesul de creştere şi dezvoltare.
Mediul familial contribuie pozitiv sau negativ la procesul de dezvoltare a unui
copil. În acest context este nevoie să precizăm în primul rând care sunt nevoile legate de
părinţi, resimţite într-un mod acut de către copii în lipsa acestora de acasă. În percepţia atât
a celor mai mici cât şi a adolescenţilor, părinţii reprezintă un sprijin emoţional în aproape
toate activităţile, atât în cele şcolare cât şi în cele extra-şcolare. Motivaţia exterioară
provenită de la părinţi încă are un rol important în ceea ce priveşte mersul la şcoală,
activitatea de învăţat, implicarea în anumite activităţi extra-şcolare etc. Pe lângă sprijinul şi
suportul acordat, comunicarea este o altă nevoie de bază resimţită de copii în lipsa
părinţilor. Părinţii, mai ales mamele, sunt mereu aproape de copii încercând să
comunice cu ei, să fie un sprijin pentru rezolvarea problemelor pe care ei le au etc. De
aceea de cele mai multe ori, fetele în special, simt că nu au cu cine să comunice în lipsa
mamei, ele devenind mai izolate şi interiorizate. Copiii resimt lipsa părinţilor în momentul

9
când sunt împovăraţi de grijile gospodăreşti. Fie că rămân numai cu tatăl, fie că rămân cu o
rudă mai îndepărtată, simplă gazdă sau singuri, mulţi dintre minori se văd nevoiţi a prelua
cea mai mare parte din activităţile gospodăreşti.
Situaţiile în care minorii rămân o perioadă de timp fără prezenţa unui părinte,
bunic sau a unui alt adult care să le uşureze activitatea casnică, de întreţinere, care să îi
supravegheze, protejeze şi care să îi susţină mai ales la nivel afectiv în acţiunile pe care ei
le întreprind, au efecte negative la nivel emoţional şi la nivel comportamental. La nivel
emoţional, aceştia se percep lipsiţi de speranţă, de certitudinea unui viitor împlinit şi fericit,
fără nici un fel de susţinere şi încurajare în orice activitate de participare, se include aici
si participarea la educaţie.
Toate aceste situații conduc la efecte negative cum ar fi: abandon şcolar, tendinţă
întâlnită majoritar în rândul băieţilor, participare şcolară scăzută, absenteismul este des
întâlnit printre minorii adolescenţi rămaşi singuri acasă fără o supraveghere constantă din
partea unui adult, izolare şi comunicare slabă atât cu ceilalţi copii cât şi cu învăţătorii sau
profesorii, tendinţă de asociere cu grupuri deviante, uneori chiar infracţionale . În acest
sens, se poate spune că părintele care pleacă are o responsabilitate şi mai mare în relaţia pe
care o stabileşte cu propriul copil.
Având în vedere faptul că în general mama este cea care se ocupă de treburile
gospodăreşti, lipsa acesteia lasă un număr de activităţi, de „griji” care trebuie preluate de
către tată și copiii rămaşi acasă. În funcţie de vârsta şi sexul copiilor, de cele mai multe ori
tatăl împarte „responsabilităţile” cu aceştia. Trebuie menţionat faptul că, de obicei, fetele
sunt cele care preiau activităţile gospodăreşti de curăţenie în casă, pregătirea mesei,
spălarea rufelor precum şi grija pentru fraţii mai mici, în timp ce băieţii sunt mai puţin
împovăraţi cu aceste activităţi.
O relaţie apropiată, deschisă şi sinceră stabilită cu copiii contribuie pe de o parte la
încrederea pe care aceştia o capătă în adulţi şi pe de altă parte la o viziune optimistă asupra
propriului viitor. În acest fel, chiar dacă părinţii lipsesc o perioadă mai mare sau mai mică
de timp, copiii nu se simt abandonaţi total. Lipsa comunicării şi a interesului pentru copil
pe perioada lipsei îi determină pe aceştia să se simtă abandonaţi, singuri şi fără prea mari
speranţe în viitor. Efectele sunt vizibile la nivel comportamental.

1.2 EDUCAȚIA ÎN FAMILIE

10
Familia constituie un factor esențial în progresul formării conștiinței morale a
omului și a conduitei sale. Când copilul vine pe lume, este primit de către niște oameni
care gândesc, acționează, simt. Acești oameni trăiesc și își dezvăluie comportamentul în
fața copilului. Familiile sunt „fabrici” care produc personalități umane.
Ceea ce îi permite copilului să se emancipeze și să-și dobândească personalitatea
este sentimentul de siguranță oferit de către familie. Acesta depinde de protecția împotriva
loviturilor din afară, de satisfacerea trebuințelor elementare, de dragoste. În familie se
formează cele mai importante deprinderi de comportament : respectul, politețea, cinstea,
sinceritatea, cumpătarea. Părintele este un exemplu pentru copil.
În formarea morală, un rol important îl are „climatul” care este rezultatul
raporturilor dintre membrii familiei. Aceste raporturi și caracterul lor pot forma climatul
pozitiv (favorabil) sau climatul negativ (nefavorabil) educației. Raporturile dintre părinți și
copiii acestora sunt raporturi educative, cu repercursiuni asupra formării lor, lucru de care
ar trebui să fie conștienți toți părinții. În sfera noțiunii de cămin trebuie să intre neapărat
atributele „dragoste” și „înțelegere”, singurele în stare să creeze acel climat de liniște și
siguranță, absolut necesar dezvoltării normale a copilului, un climat anxios, starea
tensionată și indiferența distrugând unitatea căminului.
Familia democratică este aceea în care părintele își exercită autoritatea regresiv pe
parcursul creșterii și dezvoltării copilului. Acesta va deveni la maturitate un om al
societății echilibrat, sănătos psihic și responsabil. Va avea o minte armonioasă și se va
comporta înțelept în diferite situații.
Familia hiperautoritară este aceea în care părinții conduc după formula: „facem totul
ca să scoatem din el un om deosebit”. Copiii sunt puși mereu în fața unui volum mare de
sarcini pentru a putea realiza acele achiziții care să corespundă întru totul aspirațiilor
părintești. Menținerea copilului într-un climat hipersever determină modificări de
personalitate. Acest fapt se transpune la nivel comportamental prin fenomene de apatie și
indiferență față de ceea ce trebuie să întreprindă sau în ceea ce privește relaționarea cu cei
din jur, atitudini de protest și revoltă.
Familia permisivă stă la polul opus al familiei autoritare. Părinții depun mari eforturi
de a proteja copilul, de a-l menaja într-o manieră exagerată. Una dintre consecințe este
detașarea între imaginea de sine și posibilitățile reale ale copiilor. Se pot contura atitudini
de îngâmfare, de exacerbare a eului, de supraevaluare a propriilor posibilități.

11
Încurajarea comportamentelor pozitive ale copilului, comportamente acceptate
social oferite de părinţi şi fermitatea în cerinţe raţionale, adaptate vârstei şi particularităţi-
lor psihice ale copilului îi dezvoltă acestuia responsabilitatea şi stima de sine.
Unul din cele mai importante lucruri pe care trebuie să îl transmită un părinte
copilului său este acela de a-l face să se ştie iubit. Există mulţi părinţi care consideră că
acest lucru este evident şi că el va fi înţeles într-un fel sau altul de către copil, însă lucrurile
nu stau întotdeauna astfel. Există, de asemenea, şi părinţi care-şi umilesc copiii, atribuindu-
le cuvinte dure: “incapabil”, “neîndemânatic”, care-i vor afecta pe copii tot restul vieţii,
transformându-i în adulţi convinşi că sunt incapabili şi lipsiţi de abilitate. De aceea, părin-
tele trebuie să evite atitudinile negative faţă de copil, întărirea pozitivă fiind foarte utilă
pentru moralul copilului. Pentru a-i oferi încredere în sine, este nevoie să i se dezvolte
anumite abilităţi: să întrebuinţeze anumite unelte, să traverseze strada, să meargă pe
bicicletă, toate aceste lucruri îl vor ajuta să se simtă mai independent. Dacă părintele îl va
aproba şi încuraja în ceea ce întreprinde, copilul îşi va demonstra sie însuşi că poate , iar
mai târziu, ca adult va fi sigur pe sine şi va şti ce are de făcut. Fiind fermi în deciziile pe
care le iau şi în discuţiile cu copiii lor, părinţii vor afla mai repede şi mai uşor motivele
pentru care ceva este în neregulă cu aceştia, pentru că îl vor cunoaşte mai bine şi le va fi
mai uşor să ia măsuri.
Cea mai bună cale de a-i educa pe copii din punct de vedere moral este modul în
care trăiesc părinţii. Cele mai eficiente “lecţii” sunt cele pe care fiecare şi le însuşeşte din
propria experienţă. Părinţii trebuie să asigure doar mediul cel mai prielnic pentru dezvol-
tarea copiilor. Dacă părinţii transmit copiilor încrederea pe care o au în ceea ce pot realiza
singuri, atunci ei vor fi nişte susţinători valoroşi, ajutându-i pe copii să rezolve problema,
poate nu foarte rapid, dar vor înfrunta realitatea aşa cum se cuvine.
În educaţia copiilor, părinţii trebuie să ofere acestora, în fiecare zi, atenţie, aproba-
re, acceptare şi afecţiune. Dacă le vor observa doar erorile de comportament, îi vor învăţa
să le atragă atenţia doar prin greşeli. Dacă singurul moment în care sunt luaţi în seama este
cel al “greşelilor”, atunci vor învăţa să se comporte inadecvat. Orice conduită care atrage
atenţia, prin răspunsuri pozitive ori negative, se va repeta.
Cea mai bună modalitate de a îndruma copilul spre comportamente „pozitive” este
aceea de a observa orice atitudine pozitivă, fiecare moment în care copilul face ceea ce
părintele îşi doreşte pentru el.
Indiferent de comportamentul pe care-l au, toţi copiii sunt buni, de aceea trebuie
acordată atenţie atitudinii lor pozitive. Copiii, în special cei cu probleme, trebuie să ştie că

12
părinţii îi iubesc, chiar şi atunci când nu le aprobă comportamentul. Când copilul greşeşte,
părintele trebuie să fie atent şi să dezaprobe comportamentul şi nu persoana.

1.2.1. NAȘTEREA COPILULUI ȘI PRIMUL AN DE VIAȚĂ


ROLUL ÎN DEZVOLTAREA COPILULUI

Dezvoltarea psihologică a copilului începe încă înainte de naștere. Până în momen-


tul venirii pe lume, copilul parcurge un lung proces de formare, viața uterină fiind perioada
cu cea mai intensă dezvoltare a ființei umane.
În perioada prenatală copilul are numeroase experiențe senzoriale, astfel încât ute-
rul poate fi considerat unul dintre cele mai timpurii centre ale învățării.
După nouă luni petrecute la adapost în abdomenul mamei, nou-născutul sosește
într-o lume a adulților, complet diferită.
Otto Rank afirma în cartea „ Mitul nașterii eroului” faptul că traumatismul nașterii
ar fi sursa tuturor angoaselor ulterioare: copilul trece dintr-un mediu lichid, cu o tempera-
tură constantă, în care stimulările tactile și auditive sunt filtrate și este hrănit în perma-
nență, într-un mediu complet diferit, chiar ostil, agresiv, în care este foarte vulnerabil și
complet dependent de părinții săi.
Dacă examenul medical al nou-născutului, înfășatul și hrana sunt sunt importante,
prezența afectivă și stimularile senzoriale sunt absolut indispensabile echilibrului său
psihologic. Noul-născutul vine pe lume cu un bagaj de structuri comportamentale care sunt
activate sub acțiunea stimulilor externi. Aceste răspunsuri involuntare, relativ simple și
independente de învățare față de stimulii respectivi sunt denumite reflexe. Ele vor deveni
mai puțin evidente în primele șase luni de viață. Cele mai importante dintre acestea sunt:
reflexul înotului, care nu este verificat sistematic în maternitate, permite copilului nou-
născut să își țină respiratia sub apă, realizând mișcări de înot care îl pot propulsa înainte.
Mișcările de înot automat vor disparea treptat până în luna a patra.
Reflexul de orientare se evidențiază la atingerea ușoară a obrazului sau a comisurii
buzelor și se manifestă prin întoarcerea capului în direcția stimulului, de obicei a sânului
matern, necunoașterea de catre mame a existenței și configurației acestui reflex poate
conduce la numeroase încercări nereușite și frustrante pe parcursul alăptării.
Mersul automat: când nou-născutul este ținut vertical, susținut de sub axile, iar talpa
piciorului atinge o suprafață dură o masă, de exemplu, copilul reacționează prin alternarea
unor mișcări de flexie si extensie a membrelor inferioare, ca și cum s-ar plimba. Aceste

13
mișcări de pășire a picioarelor nu sunt însoțite de mișcări corespunzatoare ale brațelor.
Acest reflex se observă spre sfârșitul celei de-a doua săptamâni de viață și dispare după
douăsprezece săptămâni.
Reflexul de apucare la stimularea prin presiune a palmei, de exemplu atunci când
cineva pune un deget în mâna unui bebelus, se observă acțiunea coordonată a degetelor
pentru apucarea obiectului stimul. Dispare la patru luni pentru degetele mâinilor si dincolo
de un an pentru degetele de la picioare.
Stabilirea primelor relații între noul născut și părinți are o importanță deosebită
pentru configurarea ulterioară a relațiilor dintre copil și părinți. Intervalul de timp care se
scurge între momentul nașterii și momentul contactului cu mama are o influență puternică
asupra relației care se stabilește ulterior între copil și mama, influență ale carei efecte
directe pot fi identificate până în jurul vârstei de cinci ani: ritmul vocii mamei influențează
mișcările noului născut, plânsul nou-născutului produce un flux crescut de sânge la nivelul
glandei mamare și stimulează lactația, contactul fizic dintre noul-născut și sânul matern are
drept efect eliberarea în sânge a unui hormon care reduce hemoragiile de la nivelul
aparatului genital consecutive nașterii.
Un contact timpuriu între noul născut și tată exercită o influență favorabilă și de
lungă durata asupra relației dintre tată și copil.
Ritmul creșterii fizice este foarte intens în primii ani de viață, deși este evidentă o
scădere progresivă față de perioada prenatală. Masa nervoasă va continua să se dezvolte în
raport cu greutatea adultă:
Treptat, prin formarea intervalelor alimentare se vor constitui obișnuințe alimentare
primare, care vor sta la baza apariției altor trebuințe mai complexe, constituirea treptată a
trebuintelor psihologice legate de prezența adulților și de comunicarea cu aceștia.
Până în momentul în care copilul devine capabil să vorbească, motricitatea
reprezintă unul dintre criteriile de cunoaștere și evaluare a dezvoltării psihologice a
copilului mic. Pe parcursul dezvoltării psihomotorii, viața psihică a copilului se exprimă
prin cele două funcții ale motricității, contracția muscular și deplasarea membrelor. Initial,
contorsionările și contracturile musculare semnalează mai ales un anumit discomfort
(foame, durere, frig etc.).
Seriile de mișcări ritmice sunt declanșate de apariția părintelui sau de întreruperea
hrănirii. Astfel, copilul nu mai gesticulează doar în mod reflex, ci pentru a atrage atenția, a
exprima emoții: bucuria, furia, tristețea.

14
Dezvoltarea motorie este legată de creșterea fizică, mai ales de cea a scheletului
care îi vor permite ca spre sfârșitul primului an de viață să adopte poziția verticală, să își
mențină echilibrul și ulterior să facă primii pași si să meargă ținut de mână.
Variabilitatea individuală în legatură cu dezvoltarea locomotorie este foarte
pronunțată. Din momentul în care copilul este capabil să se deplaseze singur, se manifestă
dorința de deplasare ce duce la dezvoltarea autonomiei și a inițiativei personale fapt marcat
prin perfectionarea coordonării mișcărilor antrenate în echilibrul deplasării.
În primele șase luni de viață se constată o discrepanță marcantă între capacitățile
perceptive ale bebelușului, pe de o parte, și dezvoltarea motorie încă insuficientă. Un
cuplaj eficient între dezvoltarea perceptivă și cea motorie începe să-și facă apariția în jurul
vârstei de șapte luni, pentru ca în jurul vârstei de un an și jumătate acesta să poată fi
considerat satisfăcător.
Sensibilitatea vizuală a copilului este de treizeci de ori mai scăzută decât la adult.
Nou-născutul vede clar ceea ce se află la treizeci de centimetri de ochii lui. Vor fi necesare
între șase și douăsprezece luni pentru ca procesele de maturizare să aducă acuitatea vizuală
la un nivel apropiat de cel normal. Nou-născutul fixează cu privirea: atunci când suge,
copilul îsi fixează mama în ochi. El este atras mai ales de figuri, de ceea ce se mișcă și de
culorile contrastante. Privirea este un mod de comunicare precoce între mama și copil.
Sensibilitatea auditivă, încă de la naștere copilul tresare la un sunet puternic și va
face tentative de a întoarce capul în direcția unui sunet de intensitate moderată, reflexul de
orientare. La patru luni cele două modalități de reacție sunt deja voluntare, stabile și
precise.
Comunicarea nonverbală precede comunicarea verbală: în prima parte a vieții
reacțiile nonverbale au o mare importanță, iar mimica, gestica, postura și paralimbajul sunt
deosebit de active.
La naștere, plânsul este prima reacție de comunicare a copilului cu lumea, fiind un
semnal important că lucrurile au decurs normal. Mai târziu, plânsul indică o necesitate care
nu a fost satisfacută: foame, frig, frică, durere. Copilul mic plânge și atunci când este
plictisit sau obosit, când are nevoie să fie mângâiat sau să își descarce tensiunea, îi place sa
aibă companie și plânge când este pus în pat. Bebelușii care sunt înconjurați cu tandrețe
încă din primele zile și sunt repede consolați atunci când plâng, vor fi mult mai calmi și
autonomi în cursul dezvoltării.
Cu timpul, comunicarea nonverbală se subordonează comunicării verbale. Gânguritul
constituie forma incipientă a vorbirii. El cuprinde întâi vocale neclare, apoi acestea devin

15
clare (a, e, i, o, u). După patru luni se produc articulări de vocale cu consoane și
diferențierea lor. De obicei, ultimul care se poate pronunța este sunetul “r”.
În jurul vârstei de cinci luni gânguritul trece într-o fază superioară, repetiții de
silabe. Spre sfârșitul lunii a zecea copilul pronunță primele cuvinte, care joacă acum rol de
propoziții.
În mod frecvent părinții au tendinta să utilizeze în interacțiunile verbale cu
bebelușul o forma modificată a limbajului, un vocabular simplificat, cu o tonalitate mai
înaltă și intonație exagerată, o simplitate și o dimensiune redusă a propozițiilor, o pondere
ridicată a întrebărilor și a indicațiilor imperative. Un astfel de limbaj este utilizat de părinți
în primul rând pentru a facilita comunicarea și nu neapărat pentru a-i învăța pe copii să
vorbească.
Comportamentul de atașament antrenează la părinți un comportament reciproc care
este un comportament de îngrijire. Atunci când copiii cer prea mult de la cei din jurul lor,
ei sunt considerați dificili. Unii dintre aceștia au nevoi relaționale importante, prin
zâmbetul sau plânsul lor, declanșează relațiile cu ceilalți. Dacă senzația de foame dispare
după ce a fost hrănit, nevoia afectivă nu este niciodată saturată și copilul resimte perma-
nent nevoia de mama lui.
În teoriile de orientare psihanalitică vom întâlni și noțiunile de „mamă bună” care
satisface necesitățile, respectiv „mama rea”, frustrantă prin absența ei. Relatiile
nesatisfacătoare dintre copil și persoana care îl îngrijește antrenează simptome specifice:
copilul nu vrea sa manânce, doarme prost, nu crește suficient. Aceste probleme ale copilu-
lui puse în relație cu o atitudine maternă nepotrivită sunt denumite uneori „tulburări
psihotoxice”. Mai ales în primele luni se constată ca există o relație clară între anxietatea
mamei și colicile copilului, sau între o atitudine oscilantă a mamei, variind între răsfaț,
agresivitate și balansările ritmice ale copilului.
Soliditatea atașamentului depinde foarte mult de disponibilitatea părinților de a
răspunde la solicitările bebelușilor. Probabilitatea unui bun atașament între bebeluș și
mamă este mai mare atunci când ea beneficiază de sprijin din partea soțului, rudelor,
prietenilor, fiind deci mai relaxată și mai disponibilă pentru copil.

1.2.2 GREȘELI DE EDUCAȚIE ÎN FAMILIE

Barierele în calea unei comunicări eficiente cu părinţii sunt mult mai mari decât şi
le închipuie majoritatea cadrelor didactice . Regulile cunoscute şi acceptate, privind relaţia

16
cu colectivul de părinţi, sunt cele clasice, însă multe dintre ele rămân acum depăşite de
investigaţiile educaţionale moderne . Cadrul didactic trebuie să conducă cu maximum de
eficienţă relaţiile cu părinţii, transformându-i în aliaţi şi colaboratori .
Programele educaţionale pentru părinţi reprezintă o formă de intervenţie asupra
părinţilor în favoarea educaţiei copiilor lor, fiind orientate spre o serie de probleme
evidenţiate de Convenţia cu privire la Drepturile Copilului. Constituită dintr-un set de
măsuri educative şi de sprijin, educaţia părinţilor vizează dezvoltarea competenţelor şi
abilităţilor educative la toţi membrii comunităţii, precum şi a încrederii acestora în pro-
priile forţe. Este un proces de durată şi se referă la rolurile individuale şi interrelaţionale
prezente şi viitoare, venind în ajutorul actualilor şi viitorilor părinţi pe următoarele
dimensiuni : înţelegerea propriilor nevoi fizice, sociale, emoţionale, psihologice,
cunoaşterea şi înţelegerea nevoilor copiilor lor, construirea de punţi de legătură între
părinţi şi copii.
Funcţia de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului pentru o
dezvoltare normală, a ajuta copilul şi a-l dirija în dezvoltarea lui.
Există câteva abilităţi de care părintele are nevoie pentru a putea fi un părinte bun:
Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului ce presupune,
în primul rând, cunoaşterea nevoilor de bază ale copilului, şi apoi disponibilitatea părinţilor
de a-şi sacrifica propriul confort în favoarea satisfacerii nevoilor copilului.
Abilitatea de a oferi copilului experienţe noi, de a-l stimula cognitiv şi afectiv. Piaget
asemăna copilul cu un cercetător în faţa universului, având marea şansă de a descoperi
lumea în care există. Părintele trebuie să fie capabil să îngăduie copilului aceste
experienţe .Abilitatea de a avea o relaţie empatică cu copilul
Această relaţie permite părintelui să-şi cunoască copilul dincolo de cuvinte.
Empatia, după Letournan (1981) are la bază trei elemente: abilitatea de a diferenţia,
identifica şi numi gândurile şi sentimentele celeilalte persoane, abilitatea de a
prelua rolul altuia din punct de vedere mintal şi abilitatea de a răspunde în funcţie
de sentimentele celeilalte persoane.

Abilitatea de a avea aşteptări realiste faţă de comportamentul copilului


Aşteptările părinţilor susţin conduita lor faţă de copil. Ele pot stimula
copilul. Aşteptările trebuie să fie în permanenţă pozitive şi în acord cu capacităţile
şi vârsta copilului. Exigenţele prea mari pentru un copil pot produce sentimente de

17
frustrare. Exigenţele prea mici conduc la nedezvoltarea capacităţii de rezolvare a
problemelor şi la iresponsabilitate.

Abilitatea de a pune limite copilului


Există o barieră fragilă între a spune ,,NU’’ cu fermitate şi a restricţiona cu
agresivitate. Alegerea de către părinte a celei de-a doua variantă poate conduce la
un copil rebel, lipsit de respectul pentru norme şi reguli.

Abilitatea de a răsplăti / valoriza copilul


Copii au nevoie de încurajări şi aprecieri. Una din cele mai importante
funcţii parentale aceea de a răspunde pozitiv, valorizând copilul pentru lucrurile
bune pe care le face. Copiii care sunt stimulaţi adecvat fac progrese uimitoare într-o
scurtă perioadă de timp.

Abilitatea de a-şi înfrâna propriile dureri şi porniri agresive fără a le proiecta în


relaţia cu copilul
Un anume grad de toleranţă la frustrare şi conflict este strict necesară pentru rolul de
părinte. Este absolut vital ca părintele să-şi menţină calmul în relaţia cu copilul mai ales în
momentele în care copilul îl testează, pentru a vedea cum reacţionează.
Da, este uşor să greşeşti câteodată şi orice părinte este vinovat de a fi făcut, ocazional,
măcar una dintre aceste greşeli. Dar nu te lăsa copleşit de vinovăţie. Fii dispus să spui
simplu: „Îmi pare rău”, apoi poţi începe să îndrepţi lucrurile.
Recomandări:  
Manifestă acceptare, respectând fiecare copil ca pe un individ aparte, cu trăsături de
caracter, chiar şi atunci când acestea sunt ascunse în spatele unui comportament cu totul
lipsit de iubire şi de amabilitate. Încearcă să înţelegi. Poartă-te în aşa fel, încât copilul să
ştie că este dorit şi binevenit. Iubeşte-l necondiţionat.
Ascultă-ţi cu atenţie copilul, chiar dacă acesta are să-ţi spună câteva lucruri foarte
neplăcute şi urmăreşte-i limbajul corporal. De multe ori, copiii nu exprimă în cuvinte ceea
ce simt, dar îşi manifestă simţămintele prin gesturi. Crează o atmosferă confortabilă şi
plină de căldură, în care copilul să se simtă liber să se exprime.
Fă-ţi timp să stai cu copilul, şi aceasta nu doar atunci când nu ai altceva de făcut, ci
ori de câte ori copilul are nevoie de tine, chiar dacă aceasta poate să fie în momentul cel
mai nepotrivit, cum ar fi atunci când bebeluşul plânge sau când vorbeşti la telefon.
Evident, nu este posibil să laşi totul deoparte, de fiecare dată când copilul are nevoie de

18
atenţie. De exemplu, când copilul vine la tine, cu dorinţele lui, într-un moment când nu i
le poţi împlini pe loc, nu-l respinge cu brutalitate, spunându-i: „Nu vezi că sunt
ocupat(ă)?” Încearcă să-l îmbrăţişezi, să-i zâmbeşti cu toată căldura şi să-i spui: „Acum
sunt foarte ocupat(ă), dar imediat ce termin, voi asculta ce vrei să-mi spui”.

Există anumite gesturi şi atitudini care sunt greşite şi care pun la îndoială iubirea
necondiţionată a părinţilor faţă de copil.
Acestea sunt:

 Să-ţi exprimi aprobarea doar atunci când copilul este bun. Făcând astfel,
înseamnă că-ţi iubeşti copilul condiţionat.
 Să-ţi ameninţi copilul în încercarea de a-l corecta.
 Să exprimi o atitudine critică.
Să ţipi sau să strigi la copil.
 Să-ţi exprimi, prin cuvinte sau privire, dezamăgirea sau neplăcerea.
 Să te superi şi să nu-i mai vorbeşti .
 Să fii prea ocupat ca să-i acorzi atenţie.
 Să rosteşti numele copilului pe un ton jignitor.
De ce are copilul nevoie să i se acorde încredere?

În primul rând, încrederea este esenţială, dacă vrei să-i înveţi pe copii să îşi
abordeze singuri problemele şi să ia propriile decizii. Prea adesea, părinţii consideră ca
ei sunt cei care trebuie să hotărască întotdeauna pentru copiii mici, din moment ce
adulţii ştiu ce este cel mai bine de făcut. Însă, atunci când copiii vor creşte, aceiaşi
părinţi se vor mira de ce copiii lor au dificultăţi în a lua singuri decizii sau sfârşesc prin
a lua decizii nepotrivite. Singurul mod prin care cineva învaţă să ia decizii bune este
experienţa participării în procesul de luare a deciziilor. Copilul va dobândi această
experienţă, dacă îi arăţi că ai încredere în el, în ceea ce priveşte luarea unor decizii
potrivit vârstei lui.
Al doilea motiv pentru care un copil are nevoie să i se acorde încredere este acela
că, astfel, el învaţă să-şi asume responsabilităţi. Învăţătorii îi pot „învăţa” pe copii
multe lucruri, dar, până când nu le oferă şansa de a-şi folosi cunoştinţele, învăţătorul nu
poate să-şi dea seama cât de eficientă

19
i-a fost metoda. Dacă părintele, ia permanent decizii pentru copilul său, îi spune ce să
facă, îl însoţeşte pretutindeni, atunci copilul nu va avea niciodată posibilitatea de a-şi
demonstra priceperea şi cunoştinţele. S-ar putea ca, în felul acesta, să se dezvolte în el
un simţământ de nesiguranţă, în legătură cu capacitatea lui de a purta responsabilităţi.
Adesea, dacă ştie ca mama sau tata nu are deplină încredere în el, se va simţi mai în
siguranţa sa evite responsabilitatea decât să şi-o asume. Adulţii sunt de multe ori foarte
surprinşi să descopere cât de responsabili pot fi copiii şi cu câtă siguranţă acţionează
atunci când ştiu că părinţii au încredere în ei. Copiii răspund la încredere şi îşi vor da
toată silinţa să nu-i dezamăgească pe cei care au încredere în ei.
Adesea, părinţii consideră că trebuie să le ofere copiilor lor toate răspunsurile şi
să le rezolve toate problemele. Ei nu îşi dau seama că, încă de la o vârstă fragedă, copiii
pot învăţa să-şi caute singuri răspunsurile, să-şi rezolve singuri problemele şi să-şi
planifice
propriile activităţi. Cu cât copilul îşi asumă mai de timpuriu această responsabilitate de
autoinstruire, cu atât mai mare va fi progresul pe care îl va realiza.
De asemenea, este adevărat că pentru un copil şovăielnic şi nesigur de el, un alt
copil mai mare, sau unul care tocmai a învăţat un anumit concept poate fi un profesor
mai bun decât ar reuşi să fie un adult. A-i permite copilului sa înveţe un alt copil
reprezintă o metodă excelentă de a-i arăta încrederea pe care o ai în priceperea şi în
capacităţile
lui.
Al treilea motiv important pentru care copiii au nevoie să li se acorde încredere
este acela că această încredere le dovedeşte că părinţii lor îi preţuiesc şi se bizuie pe ei,
lucru care le întăreşte încrederea în ei înşişi. Încă de când sunt foarte mici, ei trebuie
încurajaţi să facă acele lucruri care sunt potrivite cu vârsta şi capacităţile lor. Cu alte
cuvinte, ar trebui să îţi încurajezi copiii să devină mai independenţi.
Atitudinea părinţilor faţă de copii are o importanţă deosebită . Din păcate o parte
dintre aceştia oferă afecţiune excesivă, pe când alţii au o atitudine hiperautoritară . În
acest caz părinţii devin rigizi, tiranici, severi ,determinând copilul la inhibiţie, frică,
instabilitate, timiditate.
Se deosebesc mai multe stiluri parentale: părintele indulgent, părintele autoritar,
părintele indiferent, părintele protector şi părintele democratic. Fiecare stil parental are
avantajele şi dezavantajele sale; mai mult decât atât, unii părinţi consideră anumite
valori ca fiind calităţi, în timp ce alţii le consideră defecte.

20
1.3 FAMILIA SI ȘCOALA

Cei mai importanți factori care ajută copilul realizarea propriei educaţii sunt şcoala
şi familia.
Colaborarea dintre familie și școală este un factor esențial în procesul de educare a
copiilor. Educația din familie a copilului se va continua cu cea din școală. La intrarea în
școală, părinții sunt cei care dețin toate informațiile legate de copil: stare de sănătate,
obiceiuri alimentare, mod de comportare, etc. În același timp, școala deține mijloace
specifice pentru valorificarea potențialului fizic și psihic al fiecărui copil. Îmbinarea
informațiilor deținute de părinți cu cele ale școlii trebuie să fie în beneficiul copilului.
Pentru o bună colaborare este nevoie de respect, încredere reciprocă, de asumare în comun
a drepturilor și responsabilităților.

După înscrierea copilului la școală, relația dintre părinți și învățător trebuie să se


bazeze pe un bogat schimb de informații, de experiențe. Părinții trebuie să regăsească un
sprijin în serviciile oferite de școală, dar să se simtă și să acționeze responsabil pentru a
colabora cu personalul la orice activitate realizată pentru și împreună cu copiii.

Colaborarea dintre familie și școală se poate realiza prin următoarele modalități:

- ședințele cu părinții care se organizează de obicei semestrial și în cadrul cărora


părinții sunt informați despre regulamentul de ordine interioară al școlii, aspecte
legate de programul desfășurării activității în școală, evenimente importante:
excursii, participarea la activități educative.
- consultațiile cu părinții în care se discută individual despre copil, despre situații
special: probleme comportamentale, de sănătate, etc;
- ateliere de lucru cu părinții care pot fi organizate sub formă de jocuri, joc de rol,
activități pe centre de activitate;
- participarea părinților la activitățile de la clasă;
- voluntariatul;

21
Funcţia educativă a familiei constă în formarea priceperilor, deprinderilor de viaţă,
sentimente. Rolul familiei este important în dezvoltarea copilului din punct de vedere fizic,
intelectual, moral si estetic.
Şcoala, alături de familie, influenţează, prin condiţiile concrete în care se
desfăşoară procesul de învățământ, personalitatea copilului.
Multe dintre dificultăţile cu care se confruntă şcoala în privinţa anumitor copii,
“dificili”, “indisciplinaţi”, “inadaptaţi”, îşi au originea în disfuncţionalităţile mediului
familial. Stresul, alienarea socială şi personală a părinţilor, însoţite, deseori, de
comportamente precum : consum de alcool, abandonarea familiei, violenţa casnică etc.
afectează armonia relaţiilor familiale, mergând până la destrămarea familiei.
Părintii, copiii şi comunităţile se influentează puternic unii pe alţii.  Mediul în care
trăiesc părinţii poate sprijini sau influența negative vieţile lor, poate determina multe dintre
valorile lor.  De asemenea , părinţii pot influenţa comunitatea şi pot contribui la
dezvoltarea valorilor comunităţii.  Activitatea educativă ce se realizează în şcoală nu poate
fi separată, izolată de alte influenţe educative ce se exercită asupra copilului. Educaţia este
cea care desăvârşeşte fiinţa umană, educaţia pe care copilul o primeşte în familie, în şcoală
şi de la comunitate. Implicarea părinţilor joacă un rol important în cadrul intervenţiei
şcolare. Acţiunile care implică părinţii produc o schimbare în ambientul familiei şi cresc
aspiraţiile, atât ale părinţilor pentru copiii lor, cât şi ale copiilor înşişi. Ca prim factor
educativ, familia oferă copilului aproximativ 90% din cunoştinţele despre plante, animale,
ocupaţiile oamenilor, obiecte casnice. Familia este cea care ar trebui să dezvolte spiritul de
observaţie, memoria şi gândirea copiilor.  Copilul obţine rezultatele şcolare în funcţie de
modul în care părinţii se implică în procesul de învăţare, asigurându-i copilului cele
necesare studiului.

Tot în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament :


respectul, politeţea, cinstea, sinceritatea, decenţa în vorbire şi atitudine, adică ,, cei şapte
ani de acasă ’’.  Uneori părinţii uită că trebuie să facă front comun cu profesorii, deoarece
şi unii şi alţii nu doresc decât dezvoltarea armonioasă a elevului, educarea şi îmbogăţirea
cunoştinţelor acestuia.  Se întâmplă totuşi ca ceea ce consideră părinţii a fi o măsură
corectă pentru copilul lor într-o anumită situaţie, să nu fie tocmai ceea ce are nevoie copilul
în acel moment.  De aici apar conflictele, rupturile dintre membrii familiei, renunţarea la
intervenţii din partea părinţilor care sunt depăşiţi de situaţie . Între familie şi şcoală trebuie

22
să existe o permanentă colaborare care se poate realiza prin vizite reciproce , şedinţe şi
lectorate cu părinţii.

Un parteneriat familie – şcoală este relaţia cea mai profitabilă pentru toti cei ce
participă la acest demers. Parteneriatul va fi eficient dacă fiecare parte va reţine că acelaşi
subiect este copilul nostru şi şcolarul nostru.  Cadrele didactice află cum este fiecare copil,
în ce mod ajunge mai repede la succes, ce îl interesează şi-l pasionează, iar părinţii vor
cunoaşte în ce momente să-l susţină pe şcolar, în ce fel să-l motiveze şi să-l ajute .  Şcoala
este instituţia socială în care se realizează educaţia organizată a tinerei generaţii .  Ea este
factorul decisive şi pentru  formarea unui om apt să contribuie la dezvoltarea societaţii, să
ia parte activă la viaţa, să fie pregătit pentru muncă.  Procesul de învăţământ este cel care
conferă şcolii rolul decisiv în formarea omului. Menirea şcolii nu este numai de a înzestra 
elevii cu un bagaj de cunoştinţe cât mai mare, ci şi de a stimula calitatea de om.

Parteneriatul educaţional se aplică la nivelul tuturor acestor relaţii.  Colaborarea


dintre şcoală şi familie presupune o comunicare efectivă şi eficientă, o unitate de cerinţe şi
o unitate de acţiune când este vorba de interesul copilului.

Parteneriatul educaţional se realizează între:

 instituţiile educaţiei : familie, scoală si comunitate ;


 agenţii educaţionali : copil, părinţi, profesori, specialişti în rezolvarea unor
probleme
educaţionale ;
 membrii ai comunităţii cu influenţă asupra creşterii, educării si dezvoltării copilului
(medici, factori de decizie, reprezentanţi ai bisericii, ai poliţiei) ;
 influentele educative  exercitate la anumite momente asupra copilului ;
 programele de creştere, îngrijire şi educare a copilului.

Implicarea părinţilor în problemele şcolii se referă la construirea unor relaţii


pozitive între familie şi şcoală .  Colaborarea şi cooperarea părinţilor cu şcoala sunt
eficiente ambilor factori. Dacă ne referim la optimizarea comunicării între profesori şi
părinţi, se iau în calcul:

 calitatea celor doi poli ai colaborării (profesori şi părinţi);

23
 percepţiile fiecăruia;
 atitudinile care îi caracterizează;
 caracteristicile instituţiei şcolare;
 caracteristicile familiei;
 modul de comunicare.

O comunicare optimă învăţător/ diriginte/ familie are rolul de a acţiona în mod


pozitiv asupra copilului şi de a stopa comportamentele negative. De multe ori apar
dificultăţi de comunicare şi de dezvoltare a relaţiei şcoală- familie. De aceea trebuie
cunoscuţi factorii care favorizeaza  dar şi  blochează o comunicare eficientă. Lipsa de
comunicare din partea uneia dintre ele afectează evoluţia elevului, rezultatele şcolare şi
natura comportamentului.

Factori care favorizează comunicarea:

 transmiterea informaţiilor de către învăţător/ diriginte într-o formă


accesibilă părinţilor  ;
 evitarea analizării critice sau blamării părintelui  ;
 mediul ambiant de discuţie să fie plăcut  ;
 capacitatea învăţătorului de a mobiliza părinţii să comunice şi să le asculte
problemele
 evitarea subiectelor care privesc elevii problemă, se fac discuţii individuale
cu aceştia;
 rezolvarea problemelor copiilor, implicarea în găsirea unor soluţii ;
 sprijinirea, încurajarea părinţilor pentru a schimba atitudinea negativă a
elevului.

Există două teorii importante privind relaţia şcoală- familie : teoria


profesionalismului şi teoria schimbului. Teoria profesionalismului consideră ca un element
esenţial serviciul făcut altora, fără a se gândi la avantaje personale, având drept criterii
competenţa, un cod de etică profesională. Teoria schimbului consideră acţiunea umană în
funcţie de un  câştig  personal , un salariu asigurat, o competiţie restrânsă. Cooperarea cu
familia poate fi un test profesional şi poate fi considerată ca făcând parte din datoria
profesională a profesorului deoarece : părinţii sunt parteneri ai şcolii , eficacitatea

24
învăţământului poate fi ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie, părinţii sunt
responsabili legali de educaţia copiilor. Atât părinţii, cât şi cadrele didactice beneficiază de
avantajele unei astfel de colaborări. Influenţele pe care familia le exercită asupra copilului
sunt directe sau indirecte, determinând în mare măsură dezvoltarea personalităţii acestuia. 
Modelul moral-civic propus de şcoală ( comportament civilizat, demn, tolerant, bazat pe
cinste , corectitudine)  găseşte un răspuns pozitiv în familiile unde aceste valori sunt  puse
la loc de cinste.

Părinţii trebuie să vadă în şcoală un prieten, un colaborator, un om adevărat care-i


poate  ajuta  prin  atitudinea  nepărtinitoare  pe  care  trebuie  să  o  afişăm.   Asadar,  e  o 
sarcină  a  şcolii  să  identifice  situaţiile  problemă,  din  familiile  copiilor,  să  dirijeze  pe 
cât  posibil  strategiile  educative  în  favoarea  elevului  şi  să  conştientizeze  că  relaţia 
de  colaborare  şcoală-familie  este  determinantă  în  educarea  copiilor.

Una  dintre  cele  mai  importante  preocupări  ale  familiei  şi  un  punct  comun 
pe  care  îl  are  aceasta  cu  şcoala  este  orientarea  şcolară  şi  profesională .  Cei  mai 
mulţi  părinţi sunt  bine  intenţionaţi  în  alegerea  unei  şcoli  pentru  copilul  lor  .  Dar , 
de  multe  ori,  buna  intenţie  şi  buna  credinţă  sunt  tocmai  sursele  greşelilor  lor 
deoarece  acestea  nu  ţin  loc  de  competenţă.

Greşelile  părinţilor  decurg  uneori  şi  din  prea  mare  dragoste  pe  care  o  poartă 
copiilor.
De  aceea,  între  familie  şi  şcoală  trebuie  să  existe  o  permanentă  colaborare .  Un 
parteneriat  familie – şcoală  este  relaţia  cea  mai  profitabilă  pentru  toţi  cei  ce 
participă  la  acest  demers.

Parteneriatul  va  fi  eficient  dacă  fiecare  parte  va  reţine  că  acelaşi  subiect 
este  copilul  nostru  şi  şcolarul  nostru.  Cadrele  didactice  află  cum  este  fiecare  copil, 
în  ce  mod  ajunge  mai  repede la  succes,  ce  îl  interesează  şi  îl  pasionează,  iar 
părinţii  vor  cunoaşte în  ce  momente  să  îl  sustină  pe  şcolar,  în  ce  fel  să-l 
motiveze.   Şcoala  este  factorul  decisiv  pentru  formarea  unui  om  apt  să  contribuie 
la  dezvoltarea  societăţii.

25
Procesul  de  învăţământ  este  cel  care  conferă  şcolii  rolul  decisiv  în  formarea 
omului.  Misiunea  şcolii  este  aceea  de  a  contribui  la  realizarea  idealului  educativ 
impus  de  cerinţele  vieţii  sociale.

Menirea  şcolii  nu  este  numai  de  a  înzestra  elevii  cu  un  bagaj  de  cunoştiinţe 
cât  mai  mare,  ci  şi  de  a  stimula  calitatea  de  om .  Ora  de  dirigenţie  este  cea  în 
care  ne  putem  apleca  asupra  acestei  laturi  .  În  acestă  oră  se  urmăreşte  valorificarea 
abilităţilor  de  interrelaţionare,  de  asumare  a  responsabilităţii,  de  descoperire  a 
propriilor  aspiraţii  spre  formarea  şcolară  si  profesională.

Se  accentuează  azi  ideea   de  a  sprijini  părinţii  şi  nu  de  a-i  substitui.  Se
identifică  tot  mai  clar  ideea  unor  intervenţii  asupra  familiei  şi  deci,  în  primul  rând, 
asupra  părinţilor  pentru  a-i  ajuta,  forma  și  susține  în  sarcinile  lor  educative .

Bibliografie

Ilade, Corneliu, 2008, Influența modelului educațional familial asupra


comportamentului deviant al copilului în Educația la început de mileniu, editura Terra,
Focșani

Muntean, Ana, 2006, Psihologia dezvoltării umane, editura Polirom, Iași

Stern, H.H., 1960, Educarea părinților în lume, Institutul pentru educație al UNESCO,
Hamburg

Verza, Emil, 2000, Psihologia vârstelor, editura Pro Humanitate, București

BIBLIOGRAFIE  SELECTIVĂ
1. Bunescu  Ghe.,  Alecu  G. ,  Badea  D.  – Educaţia  părinţilor .  Strategii  şi  programe,
E.D.P.,  Bucureşti,  1997;

26
2. Ecaterina  Adina  Vrasmas  –  Consilierea  şi  educaţia  părinţilor ,  Editura  Aramis,
2002;
3. Nica  I.,  Ţopa  L.  –  Colaborarea  şcolii  cu  familia  elevilor  de  clasa  I , E.D.P. , 
Bucureşti,  1974;
4. Stoian  M. –  Abecedarul  părinţilor,  E.D.P.,  Bucureşti, 1972.

27

S-ar putea să vă placă și