Influența turcească

Turcii au pătruns în Peninsula Balcanică în secolul al XIV-lea. După cucerirea statelor balcanice,
țările române au intrat sub suzeranitatea Imperiului Otoman, ceea ce a dus la stabilirea unor relații
directe și îndelungate (din sec. XV până în sec. XIX) între română și turcă. Româna este singura limbă
romanică aflată în această situație; celelalte limbi romanice au împrumutat numai câteva cuvinte
turcești, pentru denumirea unor realități din Imperiul Otoman (aga, caftan, sultan, vizir).
Tot spre deosebire de celelalte limbi romanice, româna a intrat în contact și cu alte idiomuri
turcice (între sec. IV – XIV), care au influențat însă mai puțin lexicul românesc; este vorba despre
ceea ce se numește influența preosmanlie, spre a o deosebi de cea numită turcă osmanlie, care
reprezintă influența limbii vorbite pe teritoriul actualei Turcii. Amândouă tipurile de idiomuri – cele
preosmanlii și cele osmanlii (moderne) – fac parte din familia limbilor altaice, ramura de vest (sau
turcică), având circa 30 de limbi, unele dispărute (avara, protobulgara, cumana și pecenega). Dintre
cele vorbite în zilele noastre cea mai cunoscută este limba turcă (osmanlie).

Elemente turcești preosmanlii

Începutul contactelor românilor cu populațiile și limbile turcice ar putea data, după unii
cercetători, chiar din sec. IV – X, perioadă când hunii, avarii și protobulgarii au ocupat temporar unele
regiuni, mai ales de câmpie, din teritoriul actual al țării noastre. Cercetările din ultima vreme au arătat
că nu avem dovezi sigure pentru a atribui unor cuvinte românești origine avară (scrum), protobulgară
sau hună.
Urme mai convingătoare au lăsat pecenegii și, mai ales, cumanii, grupuri etnice turcice nomade,
stabilite între sec. X – XIII pe teritoriul românesc. Pecenegii s-au stabilit în Dobrogea și Transilvania,
iar după invazia altor popoare migratoare s-au refugiat la sud de Dunăre și în Panonia. Limba lor este
cunoscută numai din câteva nume proprii. În română se păstrează urme doar în toponimie: Peceneaga,
Picineaga – nume de localități.
Cumanii, popor turcic și ei, au apărut pe teritoriul actual al României în secolul al XI-lea, venind
din nordul Mării Negre, și au stat până în sec. XIII, când au fost dizlocați spre Ungaria și Bulgaria de
marea invazie tătară. Se ocupau inițial cu păstoritul și, apoi, cu agricultura. Nu se cunosc suficient de
bine condițiile istorico-sociale în care a avut loc contactul, puternic și de lungă durată, dintre români și
cumani, numit de Nicolae Iorga „simbioza româno-cumană”.
Limba cumană este o limbă turcică dispărută, care face parte din grupul de nord-vest (câpceac).
Este cunoscută prin Codex Cumanicus (manuscris din 1303), o culegere de glosare și texte religioase
traduse din latină, la care se adaugă și un număr de ghicitori. Lucrarea a fost publicată la Editura
Enciclopedică, în 2000, de către Vladimir Drimba, autor și al unui volum intitulat  Syntaxe comane
(1973).
În cumană există un fond de cuvinte foarte asemănătoare cu cele din turca osmanlie, cu forme și
sensuri identice sau apropiate. Pentru a deosebi cele două feluri de elemente din română se pot folosi
uneori criterii fonetice (Teleorman cu t este cuman, spre deosebire de Deliorman care este turcesc),
alteori criterii cronologice (Dușman ca nume de persoană apare în sec. XIV, deci este anterior
influenței turcești osmanlii, fiind apoi întărit de turcescul dușman, ca substantiv comun).
Pentru unele cuvinte (baltag, boi „statură”, casap, catâr, toi) s-a admis, în general, atât originea
cumană, cât și cea turcă; pe altele (buzdugan, cioban) numai unii cercetători le consideră (și) cumane.
S-a propus origine cumană și pentru unele nume proprii: hidronime terminate în -ui (Bahlui,
Călmățui, Covurlui, Vaslui) sau diverse alte toponime (Fălciu), dintre care numai câteva sunt sigure:
Bărăgan (inițial folosit ca antroponim, pus de A. Scriban în legătură cu baragă „lupul care conduce
haita”), Caracal („Cetatea Neagră”), Teleorman („Pădurea Nebună”), precum și antroponime
terminate în -ab(ă): Basarab(ă), Tâncabă, Toxabă.

Elemente turcești osmanlii

Turca s-a dezvoltat pe un substrat grecesc (elenic) după așezarea în Anatolia, începând din sec.
XI, a grupului turcic vestic de curând islamizat și venit din zona Altai – Enisei – Mongolia – Baikal.
Datorită extinderii Imperiului Otoman în Balcani, între sec. XIV – XIX, românii au beneficiat de un
contact îndelungat cu turcii. Se pot distinge două straturi de împrumuturi: unele vechi (din sec. XV –
XVII), devenite uneori populare, și altele mai noi, din epoca fanariotă (sec. XVIII – XIX), multe
dispărute odată cu această epocă.
Pentru cuvintele din prima grupă (cum sunt cioban sau dușman) întâmpinăm uneori dificultăți în
a distinge elementele turcești de cele preosmanlii (cumane), din cauza existenței în cele două limbi a
unui fond comun de cuvinte, cu forme și sensuri apropiate. Influența turcă osmanlie s-a manifestat atât
asupra dialectului dacoromân (limba română literară), cât și asupra dialectelor aromân și
meglenoromân.
În dacoromână, influența cea mai evidentă este în lexic, elementele turcești aparținând mai multor
domenii onomasiologice:

casă și locuință: balama, cearșaf, cerdac, cherestea, divan, dulap, dușumea, geam, hambar,
odaie, tavan;
mâncăruri și băuturi: acadea, baclava, cafea, caimac, cașcaval, cataif, chiftea, ciulama, ciorbă,
ghiveci, ghiuden, halva, iahnie, iaurt, magiun, musaca, pilaf, rachiu, sarma, telemea, trufanda;
floră și faună: arpagic, bamă, dovleac, dud, fistic, lalea, liliac (arborele, pentru că liliac
mamiferul vine din bulgară), pătlăgea, tarhon, tutun, zambilă; bursuc, calcan, catâr, fildeș;
îmbrăcăminte: anteriu, basma, catifea, ciorap, giubea, halat, ilic, maramă, șalvari, testemel
„basma”;
comerț: amanet, cântar, chilipir, cusur, dugheană, mușteriu, para, peșin, raft, samsar
„intermediar în vânzări”, saftea, tarabă, tejghea;
meserii: băcan, boiangiu, casap, cazangiu;
unelte și ustensile: burghiu, capac, cazan, cazma, ceaun, chibrit, ibric, rindea, satâr, tacâm, tavă,
tel;
termeni militari: leafă „soldă”, maidan „câmp de luptă”, buluc „unitate militară, similară unei
companii”;
însușiri: ageamiu, babalâc, chior, chel, fudul, lichea, murdar, sașiu, șiret, tembel, ursuz, zevzec;
noțiuni abstracte: berechet, belea, bucluc, chef, hal, hatâr, naz(uri), tertip;
sufixe: -giu (cafegiu, geamgiu), -iu (fistichiu), -lic/-lâc (șiretlic, caraghioslâc).

„Mai toate turcismele sînt de ordine materială și se rapoartă, afară de politica și de arta militară, la
nume de plante, animale și minerale, la casă, îmbrăcăminte și nutriment, la meserii, comerț și
industrie. Viața religioasă și intelectuală au rămas cu desăvârșire străine de acest contact secular:
bilanțul elementului osmanliu nu conține nici o noțiune de ordine pur abstractă, nici un verb propriu-
zis.” (L. Șăineanu, Influența orientală asupra limbei și culturei române, 1900: I, LXXV); cu această
rezervă, trebuie însă accentuat rolul cultural al influenței otomane, „sub care raport ea rivalizează
întrucâtva cu al elementului grec, superioară fiind influenței maghiare, atât sub raportul numeric, cât și
sub al circulațiunii.” (L. Șăineanu, idem, I, LXXVI)
Este de remarcat numărul mare de cuvinte de această origine care au suferit schimbări semantice
în limba română, precum tiptil (inițial însemna „travestit, deghizat”, apoi a evoluat la „fără zgomot,
ușor, cu grijă”), testemel (inițial însemna „ștergar de mâini”, apoi a ajuns să însemne „basma”) sau
puști (inițial însemna „desfrânat, tânăr corupt”, apoi a evoluat la „copil, băiețel”). Lazăr Șăineanu
consacră în studiul său un întreg capitol modificărilor de sens ale unor termeni împrumutați din turcă,
observând că au ajuns să fie folosite cu sens ironic și depreciativ: marafet (care are în turcă sensul
„știință, artă, iscusință” a ajuns să însemne în română „complicație inutilă”), tertip (al cărui sens
originar este „plan, proiect” în turcă, în română a devenit „șiretlic, intrigă”), pehlivan (care în turcă
însemnă „erou”, în română a însemnat întâi „luptător de circ”, apoi „mucalit, escroc”), aferim (inițial,
exprimă încurajare, sinonim cu bravo, apoi folosit ironic, exprimă dezaprobare), ageamiu („începător”
> „incompetent”), chiolhan („cuptor de baie”, la băile turcești se reprezentau și farse > „chef mare și
zgomotos”), habar („veste, informație” > a nu avea habar „a fi neștiutor și/sau nepăsător”, halal
(„legitim, permis” > folosit apoi ironic „mare procopseală!”), hatâr („plăcere, favoare” > „capriciu,
moft”), moft („ieftin, gratuit” > „fleac, bagatelă”), sanchi („seamănă cu” > „vorbă să fie, pesemne”)
(Șăineanu, idem, I, LXVII-LXIX), schimbări la care un rol hotărâtor l-a avut utilizarea acestora în
scrieri satirice și comedii. La fel, Al. Graur se ocupă de câteva cuvinte care sunt obscene în limba
turcă, dar care și-au pierdut acest sens în română: anasâna („mama ta” > a duce cu anasâna „a duce
cu sila”), bocciu („curățător de latrine, vidanjor” > „urât”, sictir (fuck off > „pleacă de aici, șterge-o”),
pezevenchi („proxenet” > „șarlatan, pungaș”), datorită circulației lor în toate mediile (au înlocuit
înjurăturile românești) (Al. Graur, Puțină gramatică, 1987: 113-114).
La unele cuvinte împrumutate din turcă s-a petrecut un fenomen numit de către Emil Suciu
„condensare lexico-semantică”. Procedeul constă în omiterea unuia dintre elementele aparținând unei
sintagme sau unui cuvânt compus, concomitent cu preluarea sensului întregii construcții de către
elementul rămas: iatac provine din turc. yatak odasý (yatak „culcuș, pat” și oda „cameră”, deci
„cameră de culcare”), bidinea are la bază turc. badane fýrcasý (badana „zugrăvit, spoit”
și firça „perie”, deci „perie de zugrăvit”) etc.
După L. Șăineanu, sunt de origine turcească expresii precum a ajunge cuțitul la os, a veni cuiva de
hac, a mânca bătaie sau a nu fi de nasul cuiva.
Influența turcească nu s-a limitat la nivelul vocabularului, deoarece turcii „au contribuit la
consolidarea unor elemente fonologice și morfologice” (Al. Niculescu Individualitatea limbii române
între limbile romanice, 2003: 60) – fonemul h, prezent în română în cuvinte din substrat (hameș (>
hămesi) și împrumutate din slavă (hrană, har, hârb) a fost întărit prin lexeme turcești precum habar,
hain, hal, haimana, hatâr, huzur etc.; de asemenea, fonemul ș, prezent în română în elemente din
substrat (șopârlă, brândușă), moștenite din latină (și, ușă) sau preluate din slavă (clește, peșteră) a fost
întărit prin cuvinte împrumutate din turcă, precum bacșiș, pașă, sașiu, puști, dușumea, mușama,
cearșaf, cișmea, cașcaval sau fildeș. De asemenea, substantivele cu accent pe ultima silabă și
terminate în -a (acadea, baclava, basma, cafea, cazma, chiftea, ciulama, musaca, sarma, telemea,
trufanda) au întărit subclasa femininelor moștenite care au accent pe ultima (stea, șa, cățea, vițea,
vâlcea etc.), sporind astfel numărul femininelor cu plural în -le.
Majoritatea cuvintelor turcești sunt cunoscute pe întregul spațiu lingvistic dacoromân; câteva sunt
răspândite numai în Moldova (dugheană), acolo unde se păstrează uneori mai bine și forma
etimologică a unor cuvinte (tiutiun, față de tutun). În Banat, unele turcisme au intrat prin filieră sârbă
(baș „tocmai”, ortac). Sunt numeroase cazurile când cuvintele turcești au pătruns în română prin
filieră neogreacă ori bulgară și, de aceea, este aproape imposibil să se precizeze sursa sau se consideră
că respectivul cuvânt are etimologie multiplă. Pe de altă parte, prin turcă au pătruns la noi cuvinte
arabe (cafea, chef, chirie, cântar, rachiu) sau persane (moft, murdar, para).
În limba veche, numărul turcismelor era și mai mare; au dispărut multe cuvinte care aveau legătură
cu viața politico-socială a vremii (agă, ienicer, caftan etc.). În dicționarul etimologic al lui A. Cihac,
(Dictionnaire d’etymologie daco-romane, vol. 2, 1879) care a luat în considerare multe fapte din limba
veche, cuvintele turcești reprezintă 17,08%, în timp ce în Dicționarul limbii române
moderne figurează 1048 de împrumuturi turcești, de la care s-au format 779 de derivate pe teren
românesc și variante, ceea ce reprezintă doar 3,62% din totalul de cuvinte înregistrate în dicționar. În
vocabularul reprezentativ al limbii române există numai 18 termeni (= 0,69%): cazan, cântar, chef,
chior, cioban, ciomag, dușman, geam, maimuță, murdar, perdea, sobă, turc, tutun etc.
În Transilvania, în locul cuvintelor de origine turcă din Moldova și din Muntenia circulă termeni
de origine maghiară: catifea – barșon, cearșaf – lepedeu, tutun – duhan, lulea – pipă, rachiu –
palincă. Și în Moldova o serie de turcisme foarte populare sunt înlocuite, total sau în parte, cu cuvinte
grecești ori slave: ciorap – călțun, cearșaf – prostire, tibișir – cridă, peșchir – prosop.
Cele mai multe turcisme din română există și în limbile balcanice, uneori și în maghiară, ceea ce
este o dovadă a asemănării popoarelor din sud-estul european în ceea ce privește mentalitatea.

Influența maghiară

Maghiarii, popor de origine fino-ugrică, au pătruns în anul 896 în Câmpia Panonică prin Valea
Tisei și, începând din sec. X și până în sec. XIII, au ajuns pe teritoriul Transilvaniei, unde au întâlnit,
așa cum relatează notarul anonim al regelui ungar Bela al III-lea, o populație compactă, organizată în
formații statale românești. Conviețuirea, timp de secole, dintre români și maghiari (româna fiind
singura limbă romanică în această situație) a dus la o influență reciprocă între cele două limbi, mai
exact între dacoromână și maghiară. Dialectele sud-dunărene (cel aromân, cel meglenoromân și cel
istroromân) nu au elemente maghiare, ceea ce este încă o probă că influența maghiară s-a manifestat
după perioada protoromânei, deci după sec. XI - XII.
Absența din aromână a elementelor împrumutate direct din maghiară are valoare de principiu în
studiile de etimologie a limbii române: un cuvânt care există și în dialectele sud-dunărene nu poate
avea origine maghiară în dacoromână (de exemplu, explicarea românescului afin din magh. áfonya nu
poate fi reținută, datorită existenței cuvântului și în aromână). În aromână, unele cuvinte maghiare au
pătruns ulterior prin filieră sârbă și, de aceea, au formă diferită de corespondentele lor din
dacoromână: arom. varoș(e) vs dacorom. oraș „suburbie”, arom. cucie vs dacorom. cocie „căruță”.

Istoricul cercetărilor anterioare

Cea mai bună sinteză asupra influenței maghiare o găsim la S. Pușcariu, Limba română I. Privire
generală (București, 1940, p. 310-314). Un scurt capitol de sinteză există și în Istoria limbii române a
lui Al. Rosetti. O prezentare generală conține și articolul despre influența maghiară din Enciclopedia
limbii române (București, 2001), semnat de Marius Sala.
Cel mai bogat inventar lexical se află în dicționarul lui L. Tamás, Etymologisch-historiches
Wörterbuch der ungarischen Elemente im Rumänischen (Unter Berücksichtigung der Mundartwörter),
apărut la Budapesta în 1966, un dicționar în care sunt și mulți termeni dialectali, cu o circulație redusă
și o vechime nu prea mare.

Straturi cronologice și geografice

Influența maghiară este limitată la lexic și la formarea cuvintelor; ea este în primul rând de natură
populară, dar româna a preluat și elemente de origine cultă. Dialectele sud-dunărene nu cunosc
influența maghiară.
Împrumuturile din maghiară pot fi grupate în două categorii; în prima ar intra cele care sunt
cunoscute în toată Dacoromania, iar în cealaltă, cele care sunt cunoscute doar în anumite regiuni.
Unele dintre cele dintâi denotă o filiație slavă: bănui, bântui, cheltui, mântui conțin un radical
unguresc (bánni, bántani, költeni, ménteni) și un sufix de origine slavă (< -ovati); la fel, magh. gond >
rom. gând, ca în cuvintele slave cu vocală nazală, rând > sl. rędŭ, crâng > sl. krǫgŭ). Extensia
acestora pe tot teritoriul românesc și forma pe care o au presupun o intermediere slavă.
Cele mai vechi cuvinte atestate sunt de sec. XIV (hotar), început de sec. XV (meșter); din sec.
XV-XVI provin oraș, tâlhar, viclean, viteaz, ban „mare dregător” (după Augustin Scriban, ban
„monedă” derivă din primul și însemna la început „moneda emisă de ban”), cheltui, marfă (inițial
„vită cornută, mai ales bou sau vacă”), chip, gând. Împrumuturile vechi sunt răspândite în general pe
tot teritoriul românesc (fel, gazdă, lacăt, marfă, mereu, meșter, oraș, seamă, șoim), iar cele mai noi
numai dialectal (în Crișana): chefe „perie”, uiagă „sticlă” și altele.
Termenii mai vechi sunt general răspândiți și se referă la:

organizarea socială: iobag, bir, dijmă;

agricultură: belșug, holdă, mohor;
creșterea vitelor: imaș, sălaș;
organizarea feudală: a birui, harță;
comerț și viața orășenească: bâlci, gazdă;
meserii și produsele lor: giulgiu, ham, pahar, lanț;
vânătoare: uliu, a hăitui;
locuință: locaș;
relații între oameni: a se bizui, chezaș.

Cuvintele mai recente există numai în graiurile ardelenești (mai ales în subdialectul
crișan): badog „bidon”, bai „necaz”, chefe „perie”, dărab „bucată”, fedeu „capac”, temeteu „cimitir”, 
uiagă „sticlă”. Unele dintre aceste cuvinte circulă doar în zona de graniță dintre România și Ungaria,
unde există fenomene de bilingvism (feștic „vopsea”, ticlăzău „fier de călcat”). Influența maghiară în
graiurile ardelenești este în regres. Multe cuvinte regionale nu se mai folosesc; este vorba despre
termeni administrativi, ca birău „primar”, nemeș „nobil mic”, despre termeni eliminați de cuvinte din
limba literară standard, cum ar fi corhaz „spital”, boltă „prăvălie”, precum și despre termeni din limba
veche, acum dispăruți, ca fughe „prizonier”, izeclean „aspru” (o listă a celor din sec. XVI se găsește la
Al. Rosetti, Istoria limbii române).

Chestiuni controversate

Cercetările din ultimele decenii au propus pentru unele cuvinte alte soluții etimologice. Este cazul
lui vamă, pentru care toate dicționarele dau ca etimon magh. vám, deși Emil Petrovici a demonstrat, cu
argumente fonetice, că etimonul său direct este slavon. Cele mai vechi cuvinte din maghiară (cam 150)
au fost împrumutate începând din sec. XI - XII până în sec. XIV; celelalte sunt mai noi. Această
distincție este necesară pentru că elementele mai vechi maghiare prezintă o serie de schimbări fonetice
care nu apar și la împrumuturile mai noi. Emil Petrovici a arătat că în împrumuturile mai
vechi v maghiar se pronunța bilabial și, de aceea, unui astfel de v urmat de a îi corespunde în română
un u care, în urma contopirii cu vocala următoare, poate să dea o; astfel, magh. város a dat rom. oraș.
În schimb, v din elementele mai recente s-a păstrat ca atare: magh. vályog a dat rom. văiugă „cărămidă
de argilă nearsă, chirpici”, cuvânt regional. Ținând seama de schimbările fonetice, E. Petrovici a putut
să susțină că vamă, cuvânt mai vechi, atestat încă de la începutul sec. XIV în documente slavo-
române, nu provine direct din maghiarul vám, ci a pătruns în română prin intermediul slavonei; dacă ar
fi fost împrumutat din maghiară, v pronunțat u ar fi devenit o (deci *omă), la fel ca în cele mai vechi
elemente maghiare.
Eugen Coșeriu a arătat că verbul a socoti nu este din maghiară, așa cum se afirmă în dicționarele
curente, ci este moștenit din lat. succutere. Ocupându-se de câmpul lexical al termenilor care denotă
procese mintale, Graur observă că româna moștenește două din latină, a păsa (< lat. penso, pensare „a
cântări, a lua în considerare” > it. pesare „a cântări”, fr. peser „a cântări” și penser „a se gândi”) și a
cugeta. Înainte de influența maghiară, a păsa era folosit cu sensul de „a se gândi”: pasă-mi-te însemna
la origine „gândește-mi-te”. (Al. Graur, Etimologii românești: 124-126). Limba română actuală pare a
nu avea niciun verb de origine latină pentru ideea de „a se gândi”, căci a (se) gândi, a chibzui, a socoti
nu sunt latinești: primul este creat în română de la gând < magh. gond, al doilea provine din magh.
képezni, iar cel de-al treilea apare în mod obișnuit în dicționare ca având etimon necunoscut. Cu toate
acestea, Coșeriu consideră că a socoti moștenește lat. succutere „a cântări în mână” (> rom.
socoatere), cu aceeași evoluție de sens ca și cugeta < cogitare < co-agitare „sursum ac deorsum
movere” (E. Coșeriu, în Saramandu (ed.) In memoriam Eugeniu Coșeriu: 118).

Poziția elementului maghiar în structura lexicului românesc

În lucrarea sa consacrată stabilirii fondului principal lexical al limbii române, Al. Graur a selectat
1419 cuvinte în acest fond, dintre care 28 sunt de origine maghiară (= 1,87%): a alcătui, altoi, a
bănui, a birui, a cheltui, a chibzui, chin, chip, a făgădui, fel, gând, hotar, a îngădui, a întâlni, lacăt,
marfă, mereu, meșter, a mântui, a mistui, neam, oraș, seamă, șoim, a tăgădui, tâlhar, tobă,
viclean (autorul citat le includea și pe a socoti, talpă și vamă, a căror origine maghiară a fost
contestată în ultimii ani).
În lucrarea colectivă Vocabularul reprezentativ al limbilor romanice, realizată la Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” din București, se arată că din 2581 de cuvinte selectate în
vocabularul reprezentativ, 33 de termeni sunt de origine maghiară (= 1,27%), dintre care 31 sunt
numai din maghiară (a ademeni, a alcătui, a bănui, a bântui, a cheltui, a chibzui, chip, cizmă, a
făgădui, fel, gând, gingaș, hotar, a îngădui, lacăt, a locui, marfă, meșter, meșteșug, a mântui, a
mistui, neam, oraș, pildă, sălaș, seamă, șoim, a tăgădui, a tămădui, tobă, uriaș), iar 2 au etimologie
multiplă, una dintre surse fiind maghiara (baltă, pușcă).

Influența germană

Cuvinte vechi germanice

 Idiomurile vorbite de populațiile germanice migratoare au intrat în contact cu limba populației
romanizate din Dacia începând din secolele al II-lea – al V-lea. Spre deosebire de Occidentul romanic,
unde contactele dintre romanici și germanici au durat mai multe secole, ceea ce a dus la împrumuturi
lingvistice reciproce, în Dacia contactul dintre populațiile germanice (goții, gepizii) și romanici a durat
puțin și a avut loc într-o regiune cu o romanizare mai puțin intensă (curbura exterioară a munților
Carpați, unde a fost descoperit tezaurul de la Pietroasa). Există un singur cuvânt vechi germanic intrat
timpuriu în latină și moștenit de toate limbile romanice: sapo „săpun” (lat. saponem > săpun).
Învățații care au scris despre influența veche germanică din română nu au ajuns la un consens:
unii cred că în română se păstrează un număr mare de împrumuturi vechi germanice (Constantin
Diculescu, George Giuglea, Emil Gamillscheg), în timp ce alții sunt mai rezervați (Sextil Pușcariu) sau
le contestă aproape în totalitate (Ovid Densusianu, Petar Skok, Wilhelm Meyer-Lübke, Al. Rosetti).
Ultimii le reproșează primilor că explicațiile date de ei nu respectă cu rigurozitate cronologia fonetică,
ci fac apropieri care nu rezistă la un examen critic. Au fost înglobate adesea în influența veche
germanică atât cuvinte latinești (tufă), cât și unele cuvinte explicate ulterior prin traco-dacă (gard) sau
prin neogreacă (știmă „duh care păzește comorile”).
Altele sunt împrumuturi mai târzii, săsești sau germane. De reținut că nu există în română niciun
cuvânt vechi germanic acceptat de toți lingviștii. Se poate presupune că sunt vechi
germanice rapăn, strănut „(cal) cu un semn alb pe buză”, nasture, targă.

Cuvinte germane moderne

A doua fază a raporturilor lingvistice germano-române începe în Evul Mediu, în urma contactului
direct cu germanii stabiliți pe teritoriul țării noastre. Factorii care au determinat influența germanică au
fost variați, de la o epocă istorică la alta: factori politici (stăpânirea unor teritorii, ca urmare a
extinderii Imperiului Habsburgic), sociali (coloniști germani, muncitori sau meseriași germani stabiliți
la noi), militari (angajarea în armata habsburgică a românilor transilvăneni și bucovineni), culturali și
științifici (dezvoltarea științelor exacte în țările germanice) și lingvistici (fenomenul de bilingvism din
regiunile de contact dintre graiurile românești și cele germane, cel săsesc și cel șvab).
Influența germană s-a manifestat asupra românei literare. Între diversele cuvinte germane se pot
distinge două tipuri de cuvinte: unele cu o răspândire geografică mai mare (prezente uneori chiar în
limba comună) și altele răspândite regional. Primele sunt cuvinte care provin, de cele mai multe ori,
din germana literară (dar nu lipsesc nici cuvinte care, la origine, au fost termeni dialectali); acestea
sunt termeni din:
– limbajul militar: maior;
– alimentație: cartof, chiflă, griș, halbă, șnițel, șvaițer;
– vestimentație: pantof, stofă, șnur;
– comerț: chelner, rabat „reducere de preț”, taler;
– construcții: șanț, turn, țiglă.
Există și unele calcuri frazeologice: grădiniță de copii (germ. Kindergarten), picior plat (germ.
Plattfuß).
În vocabularul reprezentativ (sau fundamental) al limbii române există șapte cuvinte germane,
ceea ce reprezintă 0,27%: pantof, rolă, spital, șmecher, șurub, turn, ungur. În același vocabular
reprezentativ există 64 (= 1,47%) de cuvinte cu etimologie multiplă, una dintre surse fiind germana,
alături de franceză (clasă, marș, masiv, metal, metodă, naționalitate, nord, profesor, soldat) sau alături
de franceză, greacă, italiană, latină savantă (mecanic, moment, natural, natură, negativ).

Cuvinte regionale

Împrumuturile germane cu răspândire geografică regională apar numai în teritoriile de contact

dintre dialectele germane și dacoromână sau în regiuni cu o puternică influență germană literară
(Banat, Bucovina, Transilvania). Un loc aparte ocupă cuvintele din germana austriacă, răspândite în
aceste regiuni, și din care unii termeni au pătruns și în limba literară (cremvurști, parizer, șpriț).
Alături de influența austriacă pot fi amintite două influențe dialectale germane, cea săsească și cea
șvăbească, amândouă manifestându-se la nivelul graiurilor dacoromâne.
Cuvinte de origine săsească

Sașii au fost colonizați în Transilvania, ca și cavalerii teutoni, începând din secolul al XII-lea,
pentru a apăra frontierele statului maghiar. Au fost aduși din regiunile apusene ale Germaniei (valea
Rinului și a Mosellei), din Luxemburg și Flandra. Mai târziu au fost aduși coloniști din Saxonia (din
dreapta Rinului).
Sunt atestați la început în jurul Sibiului, în regiunea Bistriței și în Ţara Bârsei. O mare parte a
cuvintelor săsești au intrat în română înainte de secolul al XIV-lea și au ajuns în Muntenia și în
Moldova; unele sunt chiar termeni literari. Împrumuturile săsești sunt adesea greu de deosebit de cele
germano-austriece și din germana modernă.
Vasile Arvinte a stabilit o serie de criterii pe baza cărora consideră că sunt de origine săsească
cuvinte care se referă la:
– construcții: șanț, turn;
– administrație: pârgar „membru al sfatului de conducere al unui oraș”;
– prelucrarea lemnului: joagăr, șindrilă, țandără;
– creșterea vitelor: șopron, șură;
– agricultură și pomicultură: perjă „specie de prună”;
– obiecte casnice: corfă „paner”, troacă;
– alți termeni: jeț, ștreang.
În Transilvania există urme săsești și în toponimie: unele sate locuite de sași au nume săsești: Agnita,
Bungard, Crisbaf, Ghimbav, Lancrăm.

Cuvinte de origine șvăbească

Șvabii au fost colonizați în Banat în secolul al XVIII-lea, în timpul Imperiului Habsburgic, după
înlăturarea stăpânirii otomane asupra fostului pașalâc al Timișoarei. Au fost aduși din diverse teritorii
(vestul și sudul Germaniei, Austria, Alsacia, Lorena și Luxemburg); ei vorbesc graiuri germane de tip
francon (mai ales renano-francone) în nord-vestul Banatului și de tip austro-bavarez și nord-bavarez în
sudestul Banatului (județul Caraș-Severin). Așadar, ei nu sunt suabi, ca germanii din județul Satu
Mare, care provin din Suebia și a căror colonizare a început înaintea așezării germanilor în Banat (este
posibil ca numele de șvabi al primilor veniți să se fi generalizat pentru toți coloniștii stabiliți în secolul
al XVIII-lea în zonele de vest ale țării).
Cuvintele șvăbești circulă în subdialectul bănățean. Printre împrumuturile șvăbești putem enumera
crumpi „cartofi”, drot „sârmă”, fruștuc „mic dejun”, șlap „papuc de casă”. Unele cuvinte pot fi
împrumuturi fie șvăbești, fie din germana austriacă: vailing „vas mare pentru prepararea aluatului”.
Există și toponime șvăbești: Freudorf, Gotlob, Liebling.

Caracterizare generală

Vocabularul românesc de origine germană este prezent mai ales după secolul al XVIII-lea și a fost
prelucrat atât pe cale scrisă, cât și, mai ales, pe cale orală. El aparține cu precădere culturii materiale:
comerț, meserii, obiecte de uz casnic, alimentație.
O cercetare făcută în urmă cu o jumătate de secol a revelat 561 de cuvinte și 317 derivate
românești de la cuvinte de origine germană în Dicționarul limbii române moderne, adică 1,77% din
totalul cuvintelor din acel dicționar. Există câteva sute de cuvinte în plus: unele fac parte din
terminologiile tehnice (tipografie, industria pielăriei etc.), altele se folosesc numai în graiuri. Nu există
cuvinte germane în dialectele sud-dunărene.
Cuvintele germane au puține sensuri, de obicei numai sensul preluat din germană. În general,
termenii germanici denumesc noțiuni concrete. Există și câteva cazuri când împrumutul are alt sens
decât cel originar. Se citează de obicei, în acest sens, cazul lui fleac (cf. germ. Fleck) introdus prin
intermediul cizmarilor germani, ca termen profesional. În germană el înseamnă „petic aplicat pe
încălțăminte”, sens existent și în română (flec). În română însă cuvântul și-a lărgit sensul, și-a
modificat și forma (fleac), ajungând să însemne „lucru de mică importanță”. La fel,
germ. Schmecker „om cu bun-gust” nu are sensul peiorativ pe care îl are șmecher în română.