3.

RASELE DE CABALINE
În decursul timpului s-au utilizat numeroase criterii de clasificare a
raselor de cabaline, în funcţie de însuşirile caracteristice, direcţia de
exploatare, teritoriul de răspândire etc.
În prezent, în practică se utilizează următoarele criterii de
clasificare a raselor:
- după gradul de ameliorare, rasele de cabaline se clasifică în rase
culturale, naturale şi de tranziţie;
- după dezvoltarea corporală, rasele se clasifică în hipermetrice, eumetrice
şi hipometrice;
- după direcţia de exploatare, sunt rase de călărie, de tracţiune şi de port
samar;
- după modul de deplasare, rasele pot fi de galop, trap, sau buestru;
- după însuşirile de interior, există rase pur sânge sau jumătăţi sânge,
precum şi rase cu sistem nervos sensibil şi limfatic;
- după zona geografică de formare, rasele se clasifică în orientale şi
occidentale.
Pentru o mai bună însuşire a raselor Gh. E. Mărginean, în Tratatul
de hipologie, propune următoarea clasificare a raselor de cabaline:
- rase de importanţă mondială;
- rase pentru călărie şi tracţiune uşoară;
- rase pentru tracţiune grea;
- rase hipometrice şi de poney;
- rase în devenire şi tipuri de tranziţie.
3.1. Rase de importanţă mondială
În această grupă sunt cuprinse rasele de cabaline, care se
caracterizează printr-o largă răspândire în întreaga lume, ca urmare a
performanţelor productive deosebite. Aceste rase, având o capacitate mare
de transmitere ereditară a caracterelor proprii, au contribuit şi contribuie,
încă, la formarea multor altor rase şi varietăţi de cabaline.
În prezent, se consideră rase de importanţă mondială: rasa Arabă,
rasa Pur sânge englez precum şi grupa de rase Trăpaşi.
Arabă este cea mai veche rasă pură din lume, care a stat la baza
formării tuturor raselor culturale existente în prezent (fig. 3.1).
Rasa Arabă este originară din platourile Asiei Centrale, de unde,
prin intermediul perşilor, ajunge în secolul IV-VI e.n. în peninsula Arabă.

34
 În prezent, în unanimitate, este acceptată ca zonă de formare a rasei
podişul Nedjed, podiş controlat de tribul Vahabiţilor şi care, prin oazele
sale, a oferit condiţii prielnice de dezvoltare a rasei.
Un rol important în formarea şi răspândirea acestei rase l-a avut
islamul, deoarece însuşi profetul Mahomed (570-632 e.n.) specifică în
Coran, că cine se îngrijeşte de această rasă de cai, va avea acces în paradis,
fiind, deci, considerată o datorie sacră creşterea şi ameliorarea calului
Arab.
Beduinii, un popor nomad, sunt cei care i-au definitivat morfologic
şi i-au stabilizat principalele trăsături: talie mică, un cap sculptural, cu
ochii proeminenţi şi nările deschise, cu linia superioară moale, o crupă
orizontală şi o coadă în vânt, cu membrele suple şi cu o vitalitate deosebită.
Rasa Arabă s-a format şi a evoluat în condiţii de mediu extrem de
dure; clima înregistrează variaţii mari ale temperaturii în decurs de 24 de
ore, în condiţiile unei umidităţi scăzute, ceea ce a imprimat organismului o
mare capacitate de adaptare. La toate acestea se adaugă şi condiţiile
deosebit de grele de hrănire şi adăpare a animalelor. Acest lucru a
contribuit la dobândirea unor calităţi excepţionale: o sănătate şi o rezistenţă
deosebită, combinate cu caracterul spiritual şi liber, ceea ce a făcut ca
astăzi calul arab să fie răspândit pretutindeni în lume, cu control de
pedigree din partea societăţii de Creştere a Arabilor.
Ca exterior, rasa Arabă se caracterizează printr-o accentuată
proporţionalitate a regiunilor corporale, ceea ce imprimă organismului o
conformaţie armonioasă, elegantă, vioiciune, rezistenţă şi vigoare.
Talia este în medie de 150 de cm (145-152 cm, după WAHO), iar
greutatea corporală este de 400-450 kg. Formatul corporal lateral este
pătrat. Proeminenţele osoase sunt evidente, iar musculatura este bine
reliefată.
Capul este frumos, mic, uscăţiv şi expresiv, cu profilul drept sau
uşor concav. Ochii sunt mari şi expresivi, arcadele orbitale proeminente,
iar nările sunt largi, foarte mobile. Urechile sunt mici şi purtate vertical.
Gâtul, bine proporţionat şi frumos prins, prezintă pe linia
superioară o coamă bogată şi mătăsoasă.
Trunchiul are linia superioară dreaptă, grebănul este uscăţiv şi
puternic, iar spinarea şi şalele sunt scurte, largi şi musculoase. Crupa este
lungă, largă, de formă pătrată, cu musculatura puternică, iar ca direcţie este
orizontală sau uşor oblică.
Arabul are o conformaţie osoasă unică, cu 17 coaste, 5 vertebre
lombare şi 16 vertebre codale (faţă de 18-6-18, în mod normal),
contribuind la obţinerea unei crupe plate spre coadă.
Coada este bogată, prinsă sus, frumos arcuită şi purtată în vânt.
35
 Membrele sunt subţiri, bine proporţionate, cu articulaţii largi, curate
şi tendoane puternice. Copitele sunt mici şi foarte rezistente. Aplomburile
sunt corecte, dar uneori poate să apară defectul de “coate de vacă”.
Pielea este subţire, acoperită cu păr fin, scurt, neted şi lucios.
Culoarea poate fi neagră, vânătă, bălană şi mai rar neagră.
Constituţia este fină, temperamentul vioi, iar caracterul blând; este
un animal uşor de dresat şi de exploatat.
Aptitudinile principale ale calului Arab sunt pentru călărie şi
tracţiune uşoară. În probele de călărie, în alură de galop, realizează pe
distanţă de 2400 sau 3000 m 50 km/h; (recordul este de 54,5 km/h). În
cazul probelor de fond, în alură de trap, pe 20-15 sau 10 km, realizează o
viteză de 19-20 km/h.
Calul Arab este capabil să concureze la toate disciplinele ecvestre şi
excelează în cursele de rezistenţă sau pe distanţe lungi. El poate fi utilizat
cu succes în trei domenii: anduranţă (a câştigat în 1999 campionatul de la
Stockholm şi este vicecampion al lumii la această probă), cursele de galop
cu obstacole şi în show-uri, în prezentări, pentru evidenţierea aspectului
său atât de frumos şi a alurilor sale deosebite.
În ţara noastră, calul arab a început să se crească în hergheliile
domneşti din Moldova şi Muntenia, ca urmare a importurilor de armăsari
din Imperiul Otoman. Reproducătorii din această rasă s-au utilizat mai întâi
la herghelia de la Rădăuţi, înfiinţată în 1775 şi ulterior la cele de la Ruşeţu,
Slobozia, Mangalia şi Brebeni.
Astăzi calul arab se creşte la herghelia din Mangalia dar şi în câteva
herghelii particulare, graţie Jockey Clubului Român, care, după revoluţia
din 1989, a început calificarea şi clasificarea cailor arabi şi a organizat
curse de galop pe hipodromul de la Mangalia.
Datorită proprietarilor particulari, care au importat exemplare
valoroase de cai arabi din Ungaria, Polonia şi Maroc, sau au reprodus în
hergheliile proprii cai din rasa Pur sânge Arab de mare valoare,
patrimoniul genetic al rasei Arabe din ţara noastră s-a îmbunătăţit simţitor.
În perspectivă, se prevede creşterea în continuare a calului Arab în
rasă curată, pe bază de linii şi familii, cu aplicarea unei selecţii riguroase
pentru obţinerea de reproducători de mare valoare biologică, care să
asigure în continuare îmbunătăţirea structurii genetice a populaţiilor
actuale.
Pur sânge englez este o rasă culturală cu un înalt grad de
specializare pentru viteză (fig. 3.2).
Rasa s-a format în Anglia, prin împerecheri sistematice practicate
între armăsari importaţi din Flandra, Frizia şi Spania, dar şi cai orientali,

36
arabi, turceşti, persani etc, şi iepe celtice, cunoscute pentru viteza şi
rezistenţa lor.

Fig. 3.1. Rasa Arabă Fig. 3.2. Rasa Pur sânge englez

Având la bază contribuţia substanţială a calului Arab, rasa Pur

sânge englez întruneşte caracteristicile dominante ale tipului de viteză. Are
un aspect aerodinamic, cu un format corporal lateral înalt.
Standardul rasei Pur sânge englez a fost fixat şi nu se vor mai
permite abateri. Talia la adult trebuie să fie de 160 cm cu valori cuprinse
între 155-180 cm, iar greutatea corporală de 450-500 kg.
Capul este mic, fin, expresiv, cu profilul drept. Ochii sunt mari, cu
privirea cutezătoare, exprimând mult temperament, iar urechile sunt mai
mari şi mai apropiate la bază, comparativ cu calul Arab. Gâtul este lung şi
subţire, iar coama este mătăsoasă şi slab acoperită de păr. Grebănul este
înalt, lung şi uscăţiv, slab îmbrăcat în musculatură, dar foarte puternic.
Spinarea şi şalele sunt lungi drepte şi musculoase. Crupa este lungă,
musculoasă, iar ca direcţie este dreaptă. Pieptul este strâmt, puternic,
toracele fusiform, strâmt şi profund, iar abdomenul este supt, de tip
ogăresc. Membrele sunt lungi şi subţiri, cu osatură foarte densă, articulaţii
mobile şi bine conturate, iar musculatura, deşi subţire, este puternică.
Aplomburile sunt în general corecte la majoritatea indivizilor. Defectele de
aplomb mai des întâlnite sunt: chişiţă moale, genunchi arcaţi, diverse
exostoze etc. Culoarea predominantă a calului Pur sânge englez este murgă
şi roibă. Se întâlnesc totuşi şi exemplare de culoare vânătă şi mai rar
neagră.
Constituţia este fină sau fin-compactă, temperamentul vioi şi
caracterul, de regulă, bun. Au nevoie de condiţii bune de întreţinere şi
hrănire şi de o atenţie deosebită. Nu pot supravieţui în sălbăticie şi la
temperaturi extreme.
Aptitudinea rasei este viteza mare, în alură de galop. Prezintă un
echilibru perfect în mers şi un demaraj rapid. Realizează în alură de galop,
37
cu 65 kg în şa, pe o distanţă de 1000-1600 sau 2600 m, o viteză de 52-55
km/h.
Ca urmare a probelor diferite de alergare, la care a fost supusă, în
decursul celor două secole de selecţie sistematică, în cadrul rasei s-au
diferenţiat trei tipuri:
- tipul uşor, denumit şi sprints sau flyers, care este specializat în
parcurgerea unor distanţe scurte (1000-1450 m), cu o viteză mare. Se
caracterizează prin format corporal înalt, membre subţiri, temperament
foarte vioi, dar cu o rezistenţă organică mai mică;
- tipul masiv, denumit şi steyers, care se caracterizează prin forme
longilinii, şi tren posterior foarte puternic, temperament liniştit şi
constituţie robustă; sunt rezistenţi şi indicaţi pentru a fi folosiţi la
ameliorarea altor rase de cai; se remarcă mai ales la alergările de fond
(viteze mari pe distanţe lungi);
- tipul intermediar, care constituie nucleul cel mai valoros al rasei
deoarece îmbină în mod armonios calităţile tipului uşor cu ale celui masiv.
Caii aparţinând acestui tip se caracterizează prin talie şi greutate corporală
situate în jurul valorii medii a rasei, sunt bine echilibraţi sub raportul
temperamentului şi al greutăţii corporale şi sunt utilizaţi la alergările de
semifond (steeplechase).
În prezent, selecţia în cadrul rasei Pur sânge englez se face în
funcţie de viteză, datorită unui număr mare de curse de galop la care poate
participa. Cele mai valoroase curse sunt cele din grupa I valorică, care în
Europa sunt reprezentate de: Derby-ul din Epsom, Derby-ul irlandez din
Curragh, Derby-ul francez din Chantilly şi Premiul Arcul de Triumf din
Longchamp, toate având o distanţă de 2400 m.
În afara acestor probe, a căror distanţă este clasică (2400), probele
cele mai spectaculoase sunt cele, care se dispută pe distanţe scurte şi care
se adresează cailor flayers, în opoziţie cu caii de fond - stayers.
Datorită calităţilor deosebite şi a faptului că îşi transmite bine
însuşirile la urmaşi, rasa Pur sânge englez s-a răspândit foarte mult pe glob
fiind crescută, în prezent, în majoritatea ţărilor.
În ţara noastră, rasa Pur sânge englez a pătruns în a doua jumătatea
sec. al XIX-lea, fiind utilizată în vederea ameliorării calului local.
Creşterea acestei rase a luat o amploare deosebită după înfiinţarea societăţii
Jockey Club (1874) şi a hipodromului de la Bucureşti (1875) unde au fost
organizate şi primele curse de galop.
În perioada interbelică a existat o preocupare deosebită pentru
creşterea şi îmbunătăţirea potenţialului genetic al rasei, ca urmare a
înfiinţării a numeroase herghelii particulare.

38
 După cel de-al doilea război mondial, ritmul de ameliorare a rasei a
scăzut treptat, ca urmare a faptului că nu s-au mai făcut importuri de
armăsari de valoare pentru împrospătarea mătcii de reproducţie, iar odată
cu desfiinţarea hipodromului de la Bucureşti-Băneasa s-a suprimat şi
posibilitatea testării performanţelor proprii a reproducătorilor existenţi.
În prezent, rasa Pur sânge englez se creşte în herghelia Cislău (jud.
Buzău), unde se găsesc cca. 80 de cai din linii de sânge vechi şi depăşite,
dar şi în hergheliile particulare: Cavulea (jud. Botoşani), Chiţuleasa (Cenei,
jud. Timiş), Duluceag (Dor Mărunt, jud. Călăraşi şi Gherghiţă, jud.
Prahova), Codre (Brodina, jud. Suceava), Piccadilly (Snagov) etc.
Trăpaşii reprezintă un grup de rase, care se caracterizează prin
viteză mare în alură de trap, dispunând în acest sens de o apreciabilă forţă
şi rezistenţă de fond specifică. Acest tip de cal s-a creat şi consolidat în
secolul al XVIII-lea, în zona subpolară a peninsulei Scandinave, din
dorinţa de a se obţine un cal rezistent, capabil să străbată distanţe mari, pe
terenuri neasfaltate şi în viteză mare.
Cele mai importante rase de trăpaşi care dispun de calităţi
remarcabile sunt: Trăpaşul Olandez, Trăpaşul Danez, Trăpaşul Norfolk,
Trăpaşul american, Trăpaşul Orlov, Trăpaşul francez, Trăpaşul românesc.
Trăpaşul românesc (fig. 3.3) s-a format din prima jumătate a
secolului XX din mai multe rase de trăpaşi şi anume: Trăpaşul american
(75%), Trăpaşul Orlov (15%), Trăpaşul francez (5%) şi Trăpaşul rusesc
(5%).

Fig. 3.3. Rasa Trăpaşul românesc

Un rol important în formarea şi consolidarea Trăpaşului românesc

l-a avut Societatea Naţională de Creştere a Calului - Brăila, care a început
să organizeze, încă din anul 1903, curse regulate de trap. În perioada anilor
1950-1990, prin împerecheri dirijate cu armăsari importaţi din Italia, SUA,
Germania şi Franţa, în hergheliile de la Dor Mărunt şi Ruşeţu şi apoi în

39
hergheliile particulare, s-a conturat un cal de trap cu o conformaţie foarte
bună şi performanţe apropiate de ţări cu tradiţie în cursele de trap.
Ca aspect exterior, cabalinele, ce aparţin acestei rase, se
caracterizează printr-o conformaţie corporală de ansamblu armonioasă şi
bine proporţionată, dar cu o variabilitate destul de mare, deoarece rasa nu
este suficient de bine consolidată. Talia este de 155-156 cm, iar greutatea
corporală este de 472 kg la iepe şi 503 kg la armăsarii pepinieri (Velea. C.,
1999).
Capul este uscăţiv, expresiv şi bine proporţionat, cu profilul drept.
Gâtul este musculos şi purtat aproape drept. Coama, nu prea lungă, este
destul de abundentă.
Grebănul este înalt şi musculos, iar spinarea şi şalele sunt lungi,
drepte şi rezistente. Crupa este lungă şi largă, cu musculatura foarte
dezvoltată. Toracele este adânc şi profund. Membrele sunt lungi, uscăţive,
cu articulaţii rezistente şi tendoane bine evidenţiate, iar copitele sunt foarte
rezistente. Aplomburile sunt, în general, corecte. Culoarea frecventă este
murgă şi roibă, dar se întâlnesc şi exemplare de culoare neagră şi vânătă.
În ţara noastră trapul a cunoscut o dezvoltare mare după
privatizarea cailor la Hipodromul de Trap de la Ploieşti, moment în care s-
au creat premisele unei adevărate competiţii. Proprietarii de cai de trap s-au
constituit în Societatea Română de Trap şi au participat la concursuri în
Ungaria, Cehia, Serbia, Croaţia etc., dar au organizat şi concursuri
internaţionale pe hipodromul de la Ploieşti.
Trăpaşul românesc a dat rezultate foarte bune în încrucişarea cu
rasa Ardeneză, fiind, în acelaşi timp, un foarte bun cal pentru agricultură.
Se utilizează ca rasă amelioratoare a populaţiilor de cabaline din zona
colinară a ţării.
În perspectivă, se prevede creşterea în rasă curată, în vederea
obţinerii unui tip cu o dezvoltare corporală mai mare şi mai omogen.
Pentru îmbunătăţirea performanţelor productive este necesar să se importe
reproducători de valoare, concomitent cu îmbunătăţirea tehnologiei de
creştere şi de exploatare a tineretului cabalin şi testarea acestora pe
hipodrom.
3.2. Rase pentru călărie şi tracţiune uşoară
În această grupă sunt cuprinse rase şi varietăţi de cabaline care se
cresc şi în ţara noastră de peste un secol, cu efective foarte valoroase şi
competitive pe plan mondial.
Gidran este un cal jumătate sânge englez-arab, format la herghelia
Mezöhegyes, în perioada fostului imperiu Austro-Ungar (fig. 3.4).
40
 Numele rasei provine de la armăsarul Gidran senior, descendent al
unui armăsar de rasă Arabă - Syglavy-Gidran, care se caracterizează printr-
o conformaţie corporală proprie calului de călărie, fiind însă mai înalt şi
mai puternic decât calul Arab. Acest armăsar a fost utilizat intens la monta
unui grup de iepe de diferite provenienţe (ungureşti, chirchize, poloneze,
arabe, spaniole, moldoveneşti etc.) şi a dat naştere la o populaţie, care a stat
la baza formării Gidranului actual. Populaţia iniţială a fost supusă unor
încrucişări sistematice cu alţi armăsari din rasa Arabă pentru prevenirea
consangvinizării, iar din anul 1862 s-au utilizat, prin alternanţă, şi armăsari
din rasa Pur sânge englez, pentru accentuarea însuşirilor calului de călărie
şi de viteză.
În acelaşi timp cu formarea Gidranului la herghelia de la
Mezöhegges, s-a obţinut calul Gidran şi la hergheliile de la Rădăuţi şi
Babolna, între acestea practicându-se, în permanenţă, un schimb de
reproducători.
Creatorul populaţiei de Gidran de la Rădăuţi este considerat
armăsarul Gidran 28, care a fost importat de la Mezöhegyes în anul 1957.
Acest armăsar, prin descendenţii lui (Gidran XIX şi Gidran XXI), a creat o
populaţie de cabaline foarte valoroasă şi recunoscută în Europa, în a doua
jumătate a secolului trecut.
Calul Gidran se caracterizează printr-o conformaţie elegantă şi
graţioasă, cu forme corporale armonioase şi bine proporţionate şi format
corporal dreptunghiular.
Capul este mic, uscăţiv, expresiv, cu fruntea largă şi profilul drept.
Urechile sunt mici şi purtate vertical. Gâtul, în formă de trunchi de
piramidă, prezintă o coamă nu prea bogată. Grebănul, înalt şi lung, se
continuă cu spinare şi şale scurte, largi şi drepte. Crupa este uşor oblică
antero-posterior şi bine îmbrăcată în musculatură. Pieptul este larg, iar
toracele adânc şi profund. Membrele sunt uscăţive, corect conformate, cu
fluiere dense şi scurte. Copita este mică, dar foarte rezistentă.
Temperamentul este vioi, constituţia fină-robustă, iar culoarea este roibă
(caracter de rasă), cu numeroase pintenogeli şi brezături.
Are reale aptitudini pentru viteză şi tracţiune uşoară, fiind un cal
apreciat, în prezent, nu numai în ţara de origine, dar şi în Austria, Polonia,
Slovacia şi România.
Este folosit în prezent pentru sporturile ecvestre, mai ales la probele
de obstacole şi la proba completă de călărie.
Materialul biologic existent în ţara noastră se consideră, ca fiind
unul din cel mai valoros şi se caracterizează printr-o dezvoltare corporală
bună (talia 157 cm, iar greutatea corporală 522 kg) şi un potenţial
reproductiv apreciabil. Este însă destul de heterogen şi cu unele defecte de
41
exterior: spinare şi şale lăsate, gât de cerb, cap convex, genunchi arcaţi,
coate de vacă, etc.
Se creşte în herghelia de stat de la Tuluceşti (jud. Galaţi), dar şi în
hergheliile particulare Codre, Duluceag, Transilvania Sport Horse (Cluj) şi
Leonte (Tg. Neamţ).
Nonius, ca şi Gidranul, este un cal jumătate sânge, format la
herghelia de la Mezöhegyes (fig. 3.5). Numele rasei provine de la
armăsarul Anglo-normand Nonius (n. 1810), capturat de cavaleria austro-
ungară de la francezi. Acest armăsar, deşi avea un aspect inestetic (cap
mare şi greoi, profil convex, ochi mici, urechi mari, gât relativ scurt,
grebăn lung şi înalt, crupă îngustă, coada prinsă jos, spată scurtă şi dreaptă,
dar şi defecte de aplomb precum coate de vacă şi jarete închise), s-a
remarcat printr-o talie impresionantă (171 cm), motiv pentru care a fost
folosit intens la reproducţie (14 ani), lăsând o descendenţă numeroasă şi
foarte valoroasă.

Fig. 3.4. Rasa Gidran Fig. 3.5. Rasa Nonius

În cadrul efectivului obţinut s-au practicat împerecheri înrudite

pentru a se consolida populaţia de Nonius, iar din anul 1861 s-au făcut şi
încrucişări de infuzie cu rasa Pur sânge englez, în vederea corectării
anumitor defecte de exterior.
Cu toate că s-au practicat împerecheri înrudite, în cadrul populaţiei
au apărut două tipuri de Nonius: Nonius mic, cu talia sub 161 cm şi Nonius
mare, cu talia peste 161 cm.
Calul Nonius întruneşte aptitudini valoroase pentru transport şi
lucrări agricole, dar poate fi folosit şi pentru viteză (trap şi galop).
S-a răspândit mai ales în ţara de origine şi mai puţin în ţările
învecinate.
La noi în ţară, varietatea Nonius se creşte la herghelia de la Izvin,
jud. Timiş, în herghelia Jucu (jud. Cluj), dar şi în multe herghelii

42
particulare (Transilvania Horse Sport, Duluceag etc.). Populaţia existentă
este rezultatul contopirii Noniusului mic cu Noniusul mare.
Calul Nonius se caracterizează printr-o dezvoltare corporală relativ
armonioasă, constituţie robustă şi temperament echilibrat.
Talia este de 161 cm, iar greutatea corporală de 550 kg. Are cap
mare, uneori cu aspect grosolan şi profil convex. Gâtul este scurt şi
musculos. Grebănul este înalt şi puternic. Spinarea este dreaptă şi solidă.
Crupa, bine dezvoltată, este uşor oblică antero-posterior. Pieptul este larg şi
bine dezvoltat, toracele adânc şi profund.
Membrele sunt puternice, cu aplomburi, în general, corecte. Cele
mai frecvente defecte apar la nivelul copitelor: copită moale, cu cornul
sfărâmicios, copită plată, etc.
Culoarea obişnuită este murgă sau neagră.
Are aptitudini mixte: pentru lucrările agricole şi transporturi, dar şi
pentru viteză. Ca potenţial productiv, realizează performanţe medii de 20
km/h (record de 23 km/h), în proba de tracţiune uşoară în alură de trap (500
kg greut./20 km) de 8 km/h, în probele de forţă (1500 kg în alură de pas /10
km), iar în alură rapidă sub şa de 40-44 km/h (1'22"/km).
În prezent, se utilizează la ameliorarea însuşirilor morfo-productive
ale calului autohton din partea de vest a ţării (Banat şi Crişana). În
perspectivă se urmăreşte obţinerea unui cal masiv şi puternic, capabil să
transmită populaţiei locale aptitudinile unui bun carosier şi ale unui cal util
pentru nevoile agriculturii.
Furioso North-Star (fig. 3.6) este un cal jumătate sânge, cu
însuşiri intermediare pentru călărie şi tracţiune, dar care se pretează şi
pentru viteză.
S-a format tot la herghelia Mezöhegyes, în prima jumătate a
secolului trecut şi este considerată ca fiind cea mai reuşită populaţie de
cabaline jumătate sânge.
La baza formării stau doi armăsari din rasa Pur sânge englez:
armăsarul Furioso (n.1836 în Ungaria), care dispunea de o conformaţie
corectă, multă eleganţă şi mers frumos şi armăsarul The North-Star (n.1814
în Anglia,). Aceşti armăsari au format familii distincte de descendenţi, care
au fost crescuţi independent până în anul 1870, când s-a hotărât contopirea
lor prin încrucişări reciproce şi apoi consolidarea tipului morfologic
obţinut. În scopul corectării unor defecte de exterior şi pentru menţinerea
temperamentului vioi, periodic s-au practicat încrucişări de infuzie cu rasa
pur sânge englez.
În ţara noastră, varietatea Furioso North-Star se creştea la herghelia
de la Bonţida, unde s-a pornit de la un nucleu importat în anul 1920 de la
Mezöhegyes, supus ulterior la încrucişări de infuzie cu rasa Pur sânge
43
englez, ceea ce a făcut ca materialul biologic să-şi păstreze de-a lungul
generaţiilor însuşirile caracteristice tipului original.
Varietatea Furioso North-Star se caracterizează printr-o
conformaţie corporală armonioasă şi o dezvoltare corporală relativ mare,
comparativ cu celelalte populaţii de cabaline jumătate sânge.
Este un carosier solid şi activ, cu talia de 165 cm, de culoare murgă
sau neagră.
Capul este uscăţiv, expresiv, cu profilul drept. Gâtul este musculos
şi bine prins de trunchi. Grebănul proeminent, înalt şi bine dezvoltat, se
continuă cu spinare şi şale lungi, largi şi drepte. Crupa este lungă, largă şi
musculoasă, iar ca direcţie este uşor oblică.
Pieptul este larg, iar toracele este adânc şi profund. Membrele sunt
puternice, cu tendoane bine detaşate şi rezistente şi copite mijlocii ca
mărime şi cu corn relativ dur.
Aplomburile sunt corecte. Constituţia este robustă, iar
temperamentul vioi. Are aptitudini mixte: pentru tracţiune uşoară şi
mijlocie, dar este capabil să dezvolte o viteză apreciabilă. În proba de
viteză şi rezistenţă realizează o medie orară de peste 20 km/h, iar în proba
de forţă de 8 km/h (2000 kg în alură de peste 10 km).
În perspectivă, această varietate se va creşte în rasă curată, pe bază
de linii şi familii, în scopul îmbunătăţii aptitudinilor pentru viteza (cal de
agrement), dar şi pentru tracţiune uşoară.
Este utilizat la ameliorarea materialului cabalin autohton din
jumătatea de nord a Transilvaniei.
Shaghya (fig. 3.7) este un cal jumătate sânge arab, format la
herghelia de la Babolna (Ungaria), din armăsari Arabi şi iepe rămase din
timpul ocupaţiei turce. Numele provine de la armăsarul Shaghya, un cal
Arab de origine siriană, care a fost adus de la beduini în anul 1936.

Fig. 3.6. Calul Furioso North-Star Fig. 3.7. Calul Shaghya

44
 Iniţial, calul Shaghia a fost folosit în armată la cavalerie, fiind
foarte popular în armatele cehe, poloneze şi austro-ungare. Ulterior, ca
urmare a calităţilor sale multifuncţionale, va deveni un cal de sport,
excelând în competiţii în care viteza este importată, dar şi un cal bun
pentru tracţiune.
Calul Shaghia este mai înalt (talia este cuprinsă între 152-157) şi
mai masiv decât Arabul. Moşteneşte de la Arab capul frumos, cu nările
largi, ochii mari cu privirea inteligentă, fruntea largă, urechile mobile şi
aspectul, în general, alert. Este însă mai stofat decât Arabul, având umerii
descendenţii şi grebănul bine definit. Picioarele puternice au aplomburi
corecte.
Culoarea este sură, părul este fin, mătăsos, iar coama şi coada sunt
lungi şi mai bogate.
Constituţia este fină, temperamentul este vioi, iar caracterul este
bun. Mersul este frumos, liber şi rapid, atât pe distanţe lungi cât şi scurte.
Este un cal neobosit, galopează bine şi se pretează atât pentru sporturile
ecvestre, în special pentru dresaj, dar şi pentru tracţiune uşoară.
Se creşte la noi în ţară la herghelia de stat Rădăuţi (jud. Suceava),
dar şi în hergheliile particulare.
Rasa Lipiţană (fig. 3.8) s-a format în anul 1580, la herghelia
Lipizza, de pe teritoriul actualei republici Slovenia.
La baza formării acestei rase stau caii arabi de origine spaniolă (din
Andaluzia), cei mai renumiţi, la vremea aceea, din Europa, dar şi armăsari
de provenienţă italiană. Ulterior (anul 1700), la formarea rasei au contribuit
şi armăsari de origine daneză (Kladrub şi Holstein) şi arabă. Este o rasă cu
o ereditate foarte bine consolidată; registrul genealogic al rasei a fost
deschis în anul 1735, odată cu înfiinţarea şcolii spaniole de călărie de la
Viena.
Creşterea rasei Lipiţană s-a făcut pe bază de linii genealogice cu
origini diferite şi însuşiri fenotipice caracteristice fiecărei linii. Cele mai
importante sunt: Conversano, Favory, Maestoso, Neapolitano, Pluto,
Syglavy-Capriola, Incitato (creată în Transilvania) şi Tulipan.
La noi în ţară, rasa a pătruns pentru prima dată în anul 1809, mai
întâi la herghelia Pecica, de lângă Arad, apoi la herghelia Sâmbăta de Jos
(înfiinţată în anul 1874), prin transferarea nucleului de Lipiţani de la
herghelia Mezöhegyes. În prezent, materialul biologic existent la Sâmbăta
de Jos este considerat de specialişti ca fiind cel mai selecţionat şi mai
reprezentativ din cadrul rasei.

45
 Ca aspect exterior, rasa Lipiţană se caracterizează printr-un format
corporal dreptunghiular, cu talia de 157-160 cm, iar greutatea corporală în
medie de 510 kg.
Capul este uscăţiv, cu profilul uşor convex (berbecat). Gâtul,
musculos, are o formă tipică de gât de lebădă, este bine prins de trunchi şi
prezintă o coamă relativ bogată. Grebănul este proeminent, lung şi larg,
spinarea lungă şi dreaptă, iar şalele sunt scurte şi musculoase. Crupa este
puternică şi are o direcţie aproape orizontală. Coada este bine prinsă şi
frumos purtată. Pieptul este larg, toracele adânc şi lung, iar abdomenul bine
dezvoltat. Membrele sunt scurte, uscăţive şi puternice, cu aplomburi
corecte. Culoarea este vânătă, neagră şi mai rar roibă. Constituţia este
robustă, temperamentul vioi şi caracterul docil. Este o rasă rezistentă şi
puţin pretenţioasă faţă de condiţiile de hrănire. Are un mers viguros, înalt
şi energic cu “acţiunea genunchiului”.
Ca defecte de exterior, rasa Lipiţană prezintă, uneori, spinare şi şale
lungi, care micşorează soliditatea trunchiului, genunchi şterşi şi coate de
vacă.
Potenţialul productiv al rasei este apreciabil. Astfel, în probele de
tracţiune grea (1000 kg/10 km) realizează o viteză medie de 8,9 km/h, în
cele de tracţiune uşoară (în alură de trap, cu 450 kg/15 km) realizează 20,5
km/h, iar în probele de călărie (în alură de galop/2400 m) dezvoltă o viteză
medie orară de 45 km/h (între 1'15" şi 1'27"/km).
În prezent, rasa Lipiţană se creşte atât în hergheliile de stat Sâmbăta
de Jos şi Beclean, cât şi în hergheliile particulare, Iacob (Carei),
Hermenean (Întorsura Buzăului), Bartha (Sfăntu Gheorghe), Duluceag, etc.
În viitor se preconizează, atât în ţara noastră cât şi pe plan mondial,
creşterea numerică a acestei rase, ca urmare a temperamentului sau docil şi
a mersului elegant, care-l fac foarte apreciat ca animal de călărie, de
divertisment, dar şi pentru transporturi uşoare şi mijlocii.
Calul de Sport Românesc (C.S.R). Formarea Calului de Sport
Românesc a început să se contureze încă din anul 1962, mai întâi la
herghelia de la Sâmbăta de Jos, iar din anul 1970, la herghelia Jegălia –
Ialomiţa (fig. 3.9).
La formarea acestei populaţii au contribuit, în cea mai mare parte,
iepe de provenienţă anglo-arabă şi armăsari din rasa Pur sânge englez.
Periodic au fost utilizaţi la montă şi armăsari trăpaşi.
Obiectivele urmărite în formarea Calului de Sport Românesc se
referă la: creşterea taliei la peste 162 cm şi o bună dezvoltare corporală;
îmbunătăţirea aptitudinilor de buni săritori, caracteristice tuturor raselor de
viteză şi călărie; îmbunătăţirea semnificativă a vitezei la alergare, mai

46
aproape de cea a rasei Pur sânge englez; temperament suficient de vioi, dar
cu un caracter bun, docil, care să-l facă apt pentru dresaj.

Fig. 3.8. Rasa Lipiţană Fig. 3.9. Calul de sport românesc

Aceste obiective pot fi atinse atunci, când ponderea de sânge a rasei

Pur sânge englez va fi, în întreaga populaţie, de 7/8, adică 87,5 %. De
asemenea, se impune îmbunătăţirea tehnologiei de creştere şi exploatare a
tineretului cabalin.
Pentru dezvoltarea aptitudinilor unui cal de sport, populaţia astfel
obţinută va fi supusă unui dresaj intens în probele de sărituri la obstacole,
în proba completă de călărie şi de dresaj academic.
În prezent Calul de Sport Românesc se creşte atât în herghelia de
stat Jegălia, dar mai ales, în hergheliile particulare: Codre, Duluceag,
Constantin, Picadilly, Leonte,etc., unde este atent selecţionat şi îngrijit.
3.3. Rase pentru tracţiune grea
Aceste rase s-au format, în majoritatea lor, în ţările din vestul
Europei, în condiţii pedoclimatice specifice (vegetaţie abundentă) şi ca
urmare a cerinţelor din transporturi şi agricultură. Odată cu dezvoltarea
industriei, rolul lor s-a redus considerabil. În prezent se cresc şi ca un
hobby, precum şi pentru anumite manifestări, cum ar fi expoziţiile de
animale sau show-urile regionale. În ţările cu un grad mai redus de
industrializare, rasele din această grupă sunt utilizate în micile ferme
agricole sau în exploataţiile forestiere.
În ţara noastră primele importuri de cai grei s-au făcut în anul 1898
începând cu rasa Perşeronă şi apoi cu Belgiană, Ardeneză, Pinzgau şi
Buloneză. Dintre aceste rase, pentru noi, numai rasa Ardeneză prezintă
importanţă zooeconomică.

47
 Rasa Ardeneză (fig. 3.10) s-a format în zona munţilor Ardeni (la
graniţa dintre Franţa şi Belgia) din vechiul cal Ardenez, ameliorat cu
armăsari Arabi şi din rasa Limousin.
În ţara noastră, rasa Ardeneză pătrunde pentru prima dată în anul
1925, însă importuri mai importante s-au făcut în anii 1937, 1950 şi 1967-
1968. În prezent, rasa se creşte la herghelia de la Izvin (Timiş), pe bază de
linii şi familii.
Rasa Ardeneză este reprezentantul tipic al raselor de tracţiune grea,
având o talie cuprinsă între 152-162 cm, iar greutatea corporală între 700-
1000 kg.
Conformaţia de ansamblu este armonioasă, cu un aspect elegant şi
impunător şi formatul corporal lateral dreptunghiular. Capul este mare, cu
profilul drept sau convex. Gâtul este scurt şi musculos, bine prins de
trunchi. Grebănul este şters larg şi puternic. Spinarea şi şalele sunt scurte,
largi şi drepte. Crupa este pătrată şi dublă, pieptul este puternic, iar toracele
larg, profund şi adânc.
Membrele sunt scurte şi groase. Articulaţiile sunt mari,
proeminente, iar copitele mari şi rezistente. Constituţia este robustă,
temperamentul vioi şi caracterul docil.
Culorile tipice rasei sunt: piersicie, dereşă, vânătă, izabelă şi murgă.
Are o capacitate energetică deosebită, fiind singura rasă grea
capabilă să efectueze activităţi de transport şi în alură de trap. Se pretează
pentru muncile grele din agricultură şi în exploataţiile forestiere.
Rasa Ardeneză a fost adusă în ţara noastră pentru ameliorarea
populaţiilor autohtone de cabaline din partea de vest a ţării, iar din anul
1950 a fost utilizată la crearea Semigreului românesc.
În perspectivă, se prevede creşterea în rasă curată a nucleului
existent la Izvin, în vederea obţinerii de armăsari de montă publică pentru
ameliorarea materialului cabalin autohton din zona Banatului, Crişanei, a
Podişului Transivaniei şi Bucovinei. În zona Bucovinei contribuie la
consolidarea unui tip de cal numit “Calul de Bucovina”.
Semigreul românesc (fig. 3.11). Formarea Semigreului românesc a
început în anul 1951, din dorinţa obţinerii unui cal de muncă puternic şi
mobil, bun pentru lucrările agricole şi transport. La formarea Semigreului
românesc s-au utilizat rasele: Ardeneză, Trăpaşul românesc, Lipiţan,
Furioso-North Star, precum şi un număr de iepe locale din zona
Bărăganului.
În funcţie de materialul biologic utilizat la încrucişări, s-au conturat
două tipuri morfologice şi anume: tipul mare (varietatea transilvăneană) şi
tipul mic (varietatea ialomiţeană).

48
 Tipul mare a rezultat în urma încrucişării complexe dintre Ardenez
cu rasa Lipiţană şi Furioso North-Star. Ca aspect exterior, varietatea mare a
Semigreului românesc se caracterizează printr-o dezvoltare eumetrică,
având o talie de 158 cm şi o greutate corporală de 580 kg. Formatul
corporal este tipic dreptunghiular. Capul, bine proporţionat, are profilul
drept sau uşor convex. Gâtul musculos şi bine prins de trunchi, prezintă o
coamă bogată. Grebănul este scurt şi şters, dar puternic. Spinarea este
lungă şi largă. Şalele sunt scurte şi duble. Crupa este dublă şi uşor oblică.
Pieptul este larg şi bine îmbrăcat în musculatură, iar toracele este profund
şi adânc. Membrele sunt puternice şi prezintă articulaţii largi şi tendoane
evidente.
Culoarea robei poate fi dereşă, piersicie şi murgă.

Fig. 3.10. Rasa Ardeneză Fig. 3.11. Semigreul românesc

Tipul mic a provenit din încrucişarea rasei Ardeneze cu Trăpaşul

românesc şi cu iepe ialomiţene. Are o talie şi o greutate corporală ceva mai
reduse comparativ cu tipul mare (talia 150 cm, iar greutatea corporală 520
kg), dar prezintă acelaşi exterior armonios şi atrăgător.
Ambele varietăţi se caracterizează printr-o constituţie robustă şi un
temperament vioi şi sunt destinate pentru lucrările agricole şi pentru
transport în alură de pas şi de trap.
Are un potenţial energetic bun. Astfel în probele de calificare la
tracţiune grea realizează 7,3 km/h, iar în probele de viteză şi rezistenţă 20
km/h.
Semigreul românesc se creşte la herghelia de la Izvin, precum şi în
cele particulare.
În perspectivă se prevede ca Semigreul românesc să fie consolidat
prin creştere în rasă curată, concomitent cu îmbunătăţirea capacităţii
energetice şi selecţia după conformaţie şi constituţie.
El va fi utilizat în continuare, la herghelia de la Lucina în
încrucişări complexe cu rasa Huţulă şi rasa Ardeneză pentru obţinerea
Calului de Bucovina.
49
 3.4. Rase hipometrice şi de ponei
Rasele hipometrice se caracterizează prin aceea, că au talia sub 148
cm. Din această grupă fac parte rasele Huţulă şi Haaflinger.
Rasele de ponei se deosebesc de cabaline, nu numai prin talie, ci şi
printr-o serie de alte însuşiri: dispun de o putere mult mai mare în raport de
dezvoltarea lor corporală; au membrele mult mai scurte şi prezintă un
instinct de conservare şi o inteligenţă deosebite. În prezent, aceste rase sunt
utilizate atât ca animale de muncă cât şi în scop de agrement sau chiar
ornamental (Falabella).
Rasa Huţulă (fig. 3.12) este o rasă veche de cai, formată în
condiţiile naturale specifice zonei muntoase a Carpaţilor din nordul ţării.
Numele rasei provine de la populaţia locală huţană de origine ucrainiană.

Fig. 3.12. Rasa Huţulă

Despre provenienţa acestei rase, majoritatea specialiştilor sunt de

acord cu originea tarpanică, datorită aspectului brahicefal al capului (cap
scurt, frunte pătrată, arcade orbitare proeminente, profil drept sau uşor
concav).
Menţionată pentru prima dată de Dorohostajki în lucrarea
“Hippica” (1606), rasa Huţulă, deşi formată în mod natural, a fost
consolidată şi ameliorată printr-o îndelungată muncă de selecţie în
herghelia de la Lucina, încă din anul 1877.
De la început, în cadrul acestei herghelii, creşterea calului Huţul s-a
făcut pe bază de linii şi familii, pornind de la doi armăsari pepinieri foarte
valoroşi Goral şi Hroby care au fost şi întemeietori de linii genealogice,
din care ulterior s-au desprins alte linii: Prislop, Pietrosu, Ouşor.
În prezent rasa Huţulă se creşte la herghelia de stat de la Lucina,
din Bucovina, precum şi în hergheliile particulare Chituleasa, Cârje,
Manea, Popescu, etc.

50
 Rasa Huţulă se caracterizează printr-un exterior armonios şi
atrăgător, cu o conformaţie corectă şi format corporal dreptunghiular.
Talia este de 139-142 cm, iar greutatea corporală de 404-421 kg.
Capul, bine proporţionat, are un profil drept sau uşor concav, ochii mari şi
expresivi, cu orbitele proeminente. Urechile sunt mici şi foarte mobile.
Gâtul scurt şi musculos, prezintă o coamă extrem de bogată. Moţul de pe
frunte este bogat şi lung. Grebănul este lung, larg şi şters. Spinarea şi şalele
sunt relativ lungi, dar puternice. Crupa, pătrată şi musculoasă, are o direcţie
oblică. Pieptul este larg, iar toracele bine dezvoltat. Membrele sunt scurte,
cu aspect uscăţiv şi articulaţii largi şi puternice. Copitele sunt mici şi foarte
rezistente. Are mersul sprinten şi foarte sigur pe cărările de munte.
Este puţin pretenţios faţă de condiţiile de hrănire şi îngrijire şi are o
longevitate remarcabilă; poate fi utilizat pentru muncă şi reproducţie până
la vârsta de 25 de ani.
Culoarea calului Huţul poate fi murgă, roibă, neagră, isabelle,
şoricie, şargă, dereşă. Prezintă particularităţi de culoare ca: dunga de
măgar, zebruri şi unele pintenogeli.
Constituţia este robustă şi temperamentul vioi.
Are aptitudini foarte bune pentru port-samar, călărie şi tracţiune.
Realizează, în proba de samar (cu 120 kg pe 10 km în alură de trap) în
medie 21,5 km/h, iar în proba de viteză şi rezistenţă (în atelaj cu 1200 kg
tractate în alură de trap pe 10 km) 21,8 km/h.
Rasa Huţulă a fost utilizată în încrucişări cu ponei Shetland, în
vederea obţinerii unor cai cu o dezvoltare corporală redusă, care urmează
să fie utilizaţi drept cai de agrement pentru copii. Rezultatele obţinute sunt
promiţătoare.
De asemenea, s-au practicat încrucişări între Huţul şi Semigreul
românesc şi Huţul şi Ardenez, în scopul masivizării şi creşterii rezistenţei
Calului de Bucovina.
În viitor, se prevede ca rasa Huţul să fie crescută în rasă curată, pe
bază de linii şi de familii, orientând selecţia spre îmbunătăţirea
performanţelor productive şi creşterea precocităţii. Ea va fi utilizată la
ameliorarea populaţiilor de cabaline din toată zonă montană a ţării.
A fost exportat şi se creşte, în prezent şi în Slovacia, la
Topolcianky, dar şi în Polonia şi Marea Britanie.
Rasa Shetland (fig. 3.13) este cea mai cunoscută rasă de ponei din
lume. S-a format în partea nordică a Scoţiei, într-o zonă, ale cărei condiţii
de climă şi vegetaţie, deosebit de aspre, au constituit principalii factori ai
selecţiei naturale.
Descinde dintr-o varietate pitică de cal preistoric, care a ajuns în
insulele Shetland acum 10 000 de ani înainte de sfârşitul Erei Glaciare.
51
 Numele rasei provine de la cele 117 insule Shetland, situate la
limita dintre oceanul Atlantic şi Marea Nordului. Relieful stâncos al
insulelor, expus permanent curentului Golfului, are o vegetaţie spontană
alcătuită din plante perene de talie joasă (graminee, muşchi şi licheni).
Precipitaţiile abundente în toate anotimpurile şi variaţiile mici de
temperatură dintre vară şi iarnă, au determinat eliminarea indivizilor cu o
rezistenţă organică slabă şi a celor cu cerinţe mari de hrană.
La toate aceste condiţii se adaugă şi izolarea reproductivă şi o
anumită doză de drift genetic, care au condus la formarea şi consolidarea
acestei rase.
În anul 1850 rasa a fost supusă încrucişării de infuzie cu armăsari
ponei din rasa Fjord adusă din Norvegia şi cu armăsarul mustang Bolivar,
care au format linii cu talia de 125-130 cm. Aceste încercări de mărire a
taliei au fost impuse de cererile tot mai mari pentru export a acestei rase.
O mare parte a rasei a fost crescută în continuare în rasă curată, iar
pentru menţinerea şi protecţia ei s-a înfiinţat în anul 1890 Asociaţia
Crescătorilor Rasei Shetland, care a introdus registrul genealogic al rasei.
Rasa Shetland se caracterizează printr-o dezvoltare corporală foarte
redusă; talia este de 100 cm, iar formatul corporal lateral de 103%.
Corpul este bine proporţionat şi acoperit cu păr foarte des. Coama,
coada şi moţul de pe frunte au păr bogat. Capul este proporţionat şi are
profilul drept sau uşor concav. Fruntea este largă, ochii mari, expresivi şi
vioi. Gâtul este scurt, puternic şi bine prins. Grebănul este şters, continuat
cu spinare şi şale bine îmbrăcate în musculatură. Crupa este puternică şi în
acoperiş. Membrele sunt scurte şi foarte puternice, copitele mici şi
rezistente. Culoarea poate fi simplă sau compusă cu numeroase bălţături.
Este o rasă rezistentă şi puţin pretenţioasă, cu o longevitate
productivă de peste 25 de ani. Datorită conformaţiei specifice şi
inteligenţei deosebite, sunt utilizaţi drept cai de agrement pentru copii şi în
spectacolele de circ.
În ţara noastră rasa Shetland a fost utilizată la încrucişări cu rasa
Huţul, în scopul obţinerii unei populaţii de cabaline de agrement pentru
copii, dar şi pentru călărie şi tracţiune foarte uşoară.
Rasa Falabella (fig. 3.14) este o rasă de ponei, despre care se
consideră, că deţine gena piticismului. S-a format şi consolidat în secolul al
XIX-lea în Argentina.
Din punct de vedere biologic, la formarea acestei rase s-a folosit
poneiul Shetland, care s-a încrucişat cu un Pur sânge englez, foarte mic,
care deţinea, probabil, gena piticismului. Descendenţa, foarte mică, a fost
încrucişată cu cei mai mici ponei din diferite rase şi apoi încrucişaţi între ei
pentru menţinerea caracterului dominant al Pur sângelui.
52
 Fig. 3.13. Rasa Shetland Fig. 3.14. Rasa Falabella

Rasa se caracterizează printr-o constituţie fină, fiind improprie

pentru călărie, dar dispune de o putere deosebită în raport de dezvoltarea
corporală; este indicată pentru sărituri. Caii Falabella sunt deosebiţi de
pretenţioşi la condiţiile de hrănire şi îngrijire. Ei se deosebesc de celelalte
rase prin faptul că, prezintă o pereche de coaste în minus şi au o gestaţie
mai lungă cu două luni (13 luni). La naştere, mânji au numai câteva
kilograme, însă au o viteză mare de creştere.
În prezent, rasa s-a răspândit în foarte multe ţări din lume, fie ca o
curiozitate hipologică, fie în scop de agrement.
3.5. Rase în devenire şi tipuri de tranziţie
Populaţia actuală a calului românesc autohton este foarte hterogenă,
ea fiind supusă influenţei raselor din hergheliile diferitelor zone ale ţării.
Calul ameliorat de Banat s-a format în urma încrucişării calului
local românesc cu rasa Nonius. Se caracterizează printr-o talie cuprinsă
între 155-160 cm şi o greutate corporală de 500-550 kg. Se aseamănă cu
rasa Nonius, este însă mai puţin pretenţios şi mai rezistent. Are aptitudini
pentru călărie şi tracţiune.
Calul ameliorat de Făgăraş s-a format în zona de influenţă a rasei
Lipiţan. Are o dezvoltare corporală mai mică (talia 145-150 cm şi greutatea
corporală de 350-400 kg), o rezistenţă deosebită şi pretenţii mai reduse faţă
de condiţiile de hrănire şi îngrijire. Are aptitudini pentru călărie şi tracţiune
uşoară.
Calul ameliorat din Dobrogea a rezultat în urma încrucişării
calului local vechi Dobrogean cu rasa Arabă. Se caracterizează printr-o
talie de 145 cm şi o greutate corporală medie de 350 kg.
Este bine adaptat condiţiilor din Dobrogea, fiind apreciat pentru
călărie şi tracţiune uşoară.
În viitor, se prevede masivizarea acestei varietăţi prin încrucişări cu
liniile mai masive ale rasei Arabe.

53
 Calul ameliorat din Moldova. În nordul Moldovei se disting două
populaţii de cabaline, Calul de Bucovina şi Poneiul românesc, care sunt
rodul activităţii de cercetare ştiinţifică a unui colectiv de specialişti, între
care, o contribuţie importantă a avut prof. univ. dr. Vasile Ujică, de la
Facultatea de Zootehnie din Iaşi.
Calul de Bucovina are două tipuri: de Lucina şi de Rădăuţi (fig.
3.15, 3.16). Cel de Lucina a rezultat în urma încrucişărilor dintre iepele de
rasă Huţulă cu armăsari de rasă Semigreu românesc. Acest tip îmbină
armonios calităţile de rezistenţă ale rasei Huţulă cu cele privind forţa de
tracţiune ale rasei Semigreu românesc. Tipul de Rădăuţi s-a format prin
încrucişarea iepelor de rasă Gidran cu armăsari de rasă Semigreu
românesc, fiind mai masiv decât primul, deosebit de apreciat de crescătorii
de cabaline din Bucovina.

Fig. 3.14. Calul de Bucovina Fig. 3.15. Calul de Bucovina

(tip Lucina) (tip Rădăuţi)

Poneiul românesc s-a format la herghelia Lucina, prin încrucişarea

iepelor de rasă Huţulă cu armăsari de rasă Ponei Shetland. Are talia de 125
cm, fiind folosit pentru agrement şi efectuarea de munci uşoare; este uşor
de crescut şi de dresat. Se creşte la herghelia Lucina precum şi în
hergheliile particulare Chiţuleasa, Duluceag, Manea, Keleman etc.
Calul ameliorat ardelenesc a rezultat în urma încrucişării calului
local din nordul Transilvaniei cu Furioso North-Star, Nonius, Pur sânge
englez, Lipiţan. Are talia de 150 cm şi o greutate corporală de 450-500 kg.
Prezintă o mare variabilitate. Va fi ameliorat prin încrucişare cu Furioso
North-Star.

54