Sunteți pe pagina 1din 134

Ê 



  Ê
Ê 

1. INTRODUCERE ................................ ................................ ...................... 7


1.1. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA TEORIEI DESPRE ECONOMIA DE PIAŢĂ .............. 7
1.2. VIAŢA ECONOMICĂ ŞI CO MPONENTELE EI ................................ ........... 8
1.3. OBIECTUL ECONOMIEI GENERALE ................................ .................... 14
1.4. METODA ECONOMIEI GENERALE ................................ ...................... 17


  
 


Ê
Ê   

2.1. TRIADA ORICĂREI ECONO MII: CE, CUM ŞI PENTRU CINE ? ................... 21
2.2. FRONTIERA POSIBILITĂŢILOR DE PRODUCŢIE ................................ .... 23
2.3. LEGEA RANDAMENTULUI DESCRESCĂTOR ................................ ........ 28
2.4. TEORIA UTILITĂŢII MAR GINALE ................................ ....................... 32

Ê 
  

3.1. PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE CERERII................................ .................... 37


3.2. PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE OFERTEI ................................ ................... 45
3.3. ECHILIBRUL DINTRE CERERE ŞI OFERTĂ................................ ............ 52
3.4. MODALITĂŢI DE FOLOSIRE A CURBELOR DE CERERE ŞI OFERTĂ ......... 56

  

Ê


Ê

   !

4.1. PIAŢA MODERNĂ. TIPURI DE PIAŢĂ ................................ .................. 63


4.2. AGENŢII ECONOMICI PE PIAŢĂ ................................ .......................... 81

5
Ê


  "

PROBLEMATICA MACROECONOMIEI ................................ ........................ 93


5.1. OBIECTIVELE MACROECONOMICE ŞI CĂILE LOR DE ÎNFĂPTUIRE ......... 93
5.2. INDICATORII DE BAZĂ AI MACROECONOMIEI ................................ ..... 95
5.3. INDICATORI AI STRATEGIILOR ECONOMICE INTERNAŢIONALE ......... 100
5.4. OFERTA ŞI CEREREA AGREGATE ................................ ..................... 101
5.5. CICLURILE ÎN ECONOMIE ................................ ............................... 105


#    

6.1. NOŢIUNI GENERALE LEGATE DE PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ ............... 113


6.2. TIPURI DE ŞOMAJ ................................ ................................ ........... 117
6.3. PIAŢA FORŢEI DE MUNCĂ. ŞOMAJ VOLUNTAR ŞI INVOLUNTAR ......... 120
6.4. RATA NATURALĂ A ŞOMAJ ULUI ................................ ..................... 123
6.5. CĂILE DE REDUCERE A ŞOMAJULUI................................ ................. 124

    

7.1. INFLAŢIA - NOŢIUNI GENERALE ................................ ...................... 127


7.2. EFECTE ALE INFLAŢIEI ................................ ................................ .. 128
7.3. MĂSURAREA INFLAŢIEI ................................ ................................ . 129
7.4. TIPURI DE INFLAŢIE . CAUZELE INFLAŢIEI. ................................ ...... 129
7.5. CĂI DE COMBATERE A INFLAŢIEI ................................ .................... 134
7.6. LEGĂTURA ŞOMAJ ± INFLAŢIE ................................ ........................ 135


  $

6

  Ê
Ê

 
 Ê

Experienţa ţărilor dezvoltate, rezultatele lor concretizate în creşterea


economică, sunt argumentul forte în sprijinul ideii că sistemul economiei de
piaţă s-a dovedit a fi cel mai eficient tip de sistem economic. De aceea
pentru ţara noastră, care şi-a exprimat clar opţiunea pentru trecerea la
economia de piaţă, însuşirea de către toţi specialiştii a categoriilor
economice legate de acest tip de sistem economic este o necesitate
imperioasă.

    


  
  Ê


 

Bazele teoretice ale economiei de piaţă au fost elaborate de Adam


Smith (1723-1790) şi cristalizate în lucrarea ³Avuţia naţiunilor´ apărută în
1776. Cel mai de seamă reprezentant al economiei politice clasice
fundamentează pentru prima dată, în mod ştiinţific, un model al economiei
de piaţă în care viaţa economică este reglată de concurenţă, cerere, ofertă,
mişcarea liberă a preţurilor şi a salariilor, negând imixtiunea statului în viaţa
economică.
Printre reprezentanţii de frunte ai şcolii clasice de economie politică
se cuvine să-i amintim şi pe David Ricardo (1772-1823), Thomas Malthus
(1766-1834), John Stuart Mill (1806-1873).
Economia clasică a dominat gândirea economică o perioadă
îndelungată (sec. XVIII, XIX şi începutul secolului XX) până în anul 1936
când a avut loc o nouă revoluţie în gândirea economică, marcată de apariţia
lucrării lui John Maynard Keynes (1883-1946), ³Teoria generală a folosirii
mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor´, care a însemnat şi apariţia şcolii
neoclasice. La fundamentarea tezelor economiei neoclasice au contribuit şi
englezul W. Stanley Jevons (1835-1882), austriacul Karl Menger (1840-
1921), elveţianul Leon Walras (1834-1910) prin elaborarea tezelor legate de
utilitate, factori marginali, echilibrul general etc.

7
Teoria economică clasică consideră că piaţa liberei concurenţe este
în stare să rezolve orice problemă economică. În opoziţie cu aceste teze ale
economiei clasice, J.M. Keynes fundamentează necesitatea intervenţiei
statului în viaţa economică, motivând-o prin aceea că piaţa liberă nu mai
este în stare să facă faţă fenomenelor negative ca recesiune, şomaj, inflaţie,
etc. S-a format astfel direcţia dominantă a economiei moderne care, în
condiţiile actuale, o regăsim în politica economică a statelor din America de
Nord, Europa şi Japonia.
În gândirea economică contemporană se remarcă curente ca ³Şcoala
din Chicago´, ³Macroeconomia aşteptărilor raţionale´ având orientări de
dreapta şi urmărind reducerea amestecului statului în funcţionarea pieţei
libere. John Kenneth Galbraith critică capitalismul modern în lucrările: ³The
New Industrial State´, ³The Affluent Society´ şi ³The American
Capitalism´. El ia apărarea firmelor gigant considerându-le suport al
progresului tehnic contemporan. Condamnă atitudinea guvernului american
de neglijare a sectorului de stat în favoarea celui particular şi dezavuează
reclama considerând-o mijloc de manipulare a consumatorului.
Economia radicală este un curent de extremă stângă care s-a înviorat
în perioada de după şocul petrolier din anii 1970. Reprezentanţii lui resping
piaţa promovând planificarea democratică. În viziunea lor preţurile şi
salariile trebuie controlate şi dirijate, fiind considerate instrumente în lupta
contra inflaţiei.
Pe tărâmul teoriei economice prezentul se remarcă prin scăderea
influenţei economiei politice marxiste provocată de prăbuşirea sistemului
totalitar de organizare a societăţii într-o serie de foste ţări socialiste.

  Ê

Ê Ê

 

Corelaţia nevoie-surse-producţie caracterizează în modul cel mai


complex esenţa vieţii economice relevând trăsăturile sale de bază şi scoţând
în evidenţă scopul final al oricărui proces economic, satisfacerea nevoilor
consumatorului.
I. Nevoile sunt cele mai dinamice categorii economice reprezentând
punctul de pornire în analiza organizării economice a societăţii. Ele sunt
cerinţe obiective ale existenţei membrilor ei. După subiectul purtător nevoile
pot fi: (a) individuale, (b) de grup, (c) ale societăţii. După rolul lor în viaţa
individului ele sunt: (a) primare, (b) secundare, (c) terţiare. După natura lor

8
distingem nevoi: (a) fizice, (b) spirituale, (c) economice, (d)
extraeconomice.

II. Elementele componente ale Y Y Yreprezintă în fapt  Y


Y 

şi se repartizează în procesul de producţie în conformitate cu
cerinţele satisfacerii nevoilor oamenilor.

Factorii de producţie tradiţionali sunt munca, pământul şi capitalul.


Acestora li se adaugă într-o economie modernă neofactorii de producţie:
tehnologiile, informaţia şi abilitatea întreprinzătorului.
Pentru un economist  este rezerva de resurse umane, atât
fizice cât şi mentale, care este disponibilă a fi implicată în producţia de
bunuri şi servicii´. Rezerva de muncă depinde cel puţin de următorii doi
factori: 1) totalul forţei de muncă disponibile în care nu intră acele categorii
de populaţie care nu muncesc (tinerii antrenaţi în formele procesului de
învăţământ, femeile care întrerup munca când au copii, pensionarii) şi 2)
numărul de ore pe săptămână în care populaţia este pregătită să muncească.
Munca este principalul factor de producţie măsurându-se în timpul cheltuit
în procesul de producţie în toate domeniile: industrial (fabrici de toate
felurile), agricol (lucrul pământului), învăţământ (predarea cunoştinţelor în
şcoli), gospodăria casnică (pregătirea banalei omlete) etc. De eficienţa
muncii în accepţiunea de mai sus depinde în bună măsură prosperitatea unei
economii. Principalii factori care afectează eficienţa muncii sunt:

1.c Educaţia şi nivelul de informare generală a forţei de muncă. Dacă


ea s-a născut în era televiziunii şi într-o societate avansată, va fi
bine informată, adaptabilă şi sofisticată. Dacă ea a părăsit recent
comunitatea ţărănească, va fi simplă, superstiţioasă, nervoasă şi
greu adaptabilă.
2.c Sănătatea generală a forţei de muncă. Poate fi îmbunătăţită prin
modul de alimentaţie şi prin servicii legate de bunăstare.
Eficientizarea forţei de muncă depinde în bună măsură de creşterea
standardului său de viaţă. Dar standardul de viaţă al unei naţiuni
poate creşte numai bazându-se pe o forţă de muncă eficientă.
Rezultă un cerc vicios care explică de ce progresul unei naţiuni în
dezvoltare este atât de lent.
3.c Stimulentele oferite muncii. Cu cât acestea sunt mai mari cu atât
munca se va implica mai ferm în diferitele activităţi.

9
4.c Factorii de înaltă calitate. Uneltele bine alese, rezervele potrivite
de energie, tehnologiile performante, etc. măresc eficienţa muncii.
Aceasta este una din explicaţiile bunăstării americane.
Prin Ä  ´ economistul înţelege acele resurse care sunt puse la
dispoziţia proceselor productive prin generozitatea naturii. Ele constau din:
1.c pământ folosit pentru agricultură dar şi ca suport pentru case,
fabrici şi drumuri ; resurse de energie şi resurse neenergetice, deci
toate acele substanţe chimice şi combinaţiile lor din scoarţa
pământului şi din atmosferă;
2.c mediul fizic înconjurător, în esenţă apa (mările şi oceanele
globului) şi aerul.
Pământul şi munca sunt numiţi adeseori factori de producţie primari
pentru că oferta lor este determinată în principal de factori neeconomici cum
ar fi rata natalităţii, relieful ţării ş.a. Pământul nu mai e factor primar de
producţie când terenul agricol a apărut în urma unei activităţi conştiente a
omului de desecare a unei mlaştini (o treime din pământul Olandei), golire a
unor lacuri (cele de lângă Chicago).
Ê
, un alt factor de producţie tradiţional, poate fi definit ca
fiind bunurile durabile ale unei economii, produse de economia respectivă
pentru a produce mai departe alte bunuri. Deci, capitalul este un factor de
producţie derivat, o intrare durabilă (imput) care constituie ea însăşi un
rezultat al activităţii economice (output). Dacă asamblăm, de exemplu, un
computer într-o fabrică specializată, el va fi un rezultat (output) al
producţiei. Când acelaşi calculator îl folosim în procesul de instruire al
elevilor el va fi un imput, o intrare durabilă în sistemul de producţie. În
mişcarea lui concretă capitalul se dedublează în capital fizic (real sau
productiv), capital bănesc şi capital fictiv. Sub genericul de capital real sau
productiv întâlnim, de regulă, următoarele tipuri de bunuri de producţie:
-c fabrici, birouri, mine, centrale de putere, baraje, cheiuri,
aeroporturi, drumuri, căi ferate,canale, spitale, şcoli etc;
-c instalaţii, maşini, scule, echipamente;
-c stocuri de materii prime şi bunuri semifinite.
Deşi greu de măsurat, de cuantificat,  Y
   Y 
 a unei
naţiuni se poate constitui într-un capital preţios. Dacă Angliei, care a debutat
în revoluţia industrială, i-au trebuit 150 de ani (1700-1850) să descopere
procesele industriale care i-au adus măreţia, Germaniei i-au trebuit numai 50
de ani (1860-1910) să asimileze şi să potenţeze procesele industriale
descoperite de englezi. Japonezii au făcut paşi şi mai rapizi. Germania a
ajuns să fie puternică în epoca electricităţii şi nu în cea a aburului iar

10
Japonia a progresat în epoca electronicii, deci s-ar putea spune că dacă
începi târziu, porneşti de la o bază mai bună. Iată o constatare care ne-ar
putea da speranţe în privinţa depăşirii mai rapide a decalajului care ne mai
desparte de ţările dezvoltate. Singura condiţie ar fi aceea de a ne însuşi şi
mentalitatea nemţilor sau a japonezilor în raport cu munca.
Dintre toate definiţiile date noţiunii de capital apreciem că cea mai
completă, în măsură să redea esenţa termenului şi complexitatea lui este
următoarea:
« Capital: (1)    Y este stocul de valori sau de active care,
intrate în circuitul economic, pot genera venituri posesorilor lor; (2) ca
 Y  Y 
 cuprinde bunurile rezultate din producţie şi care sunt
folosite pentru producerea altor bunuri economice ceea ce este sinonim cu
capitalul tehnic sau capitalul real. Se delimitează clar de noţiunile de capital
bănesc sau de capital financiar; banii şi activele financiare (acţiuni,
obligaţiuni etc.,) nu sunt factori de producţie, deoarece cu ajutorul lor nu pot
fi produse în mod direct, alte bunuri.
În definirea capitalului ca factor de producţie distingem două
particularităţi importante:
1.c capitalul este un factor derivat, rezultat din procese de producţie
anterioare, iar producerea lui presupune un anumit sacrificiu
(resursele economice limitate s-au folosit la producerea bunurilor
de capital şi nu a celor de consum care procură satisfacţii imediate);
2.c producerea şi folosirea bunurilor de capital în activitatea
economică măreşte productivitatea celorlalţi factori de producţie
(munca şi pământul). Acest spor de productivitate constituie
răsplata sacrificiului făcut în producerea şi folosirea bunurilor de
capital.

III. Procesul de producţie cuprinde mai multe faze succesive: (a)


producţia propriu-zisă, (b) repartiţia (stabilirea proporţiei în care fiecare
individ participă la ceea ce s-a produs), (c) schimbul sau circulaţia
(obţinerea bunurilor proporţional cu partea dobândită prin repartiţie), (d)
consumul (transformarea bunurilor produse în obiecte ale însuşirii
individuale).
Corelaţia nevoie-surse-producţie se parcurge perpetuu deoarece în
permanenţă se alocă resursele asupra producţiei (asupra ramurilor,
subramurilor şi unităţilor economice) în conformitate cu nevoile oamenilor
şi ale firmelor. Se constituie astfel proporţiile economice dintre ramurile şi
subramurile economiei precum şi cele din cadrul firmelor.

11
Corelaţia nevoie-surse-producţie se poate prezenta sub forma unui
model matematic. Notând cu pi producţia ramurii Äi´(i = 1, 2, ..., n) prin care
reprezentăm toate ramurile activităţii economice, cu pij partea din producţia
ramurii Äi´ necesară consumului firmelor în ramura Äj´(j = 1, 2, ..., m), cu
pic partea din producţia ramurii Äi´ destinată consumului oamenilor şi cu pia
partea din producţia ramurii Äi´ destinată acumulării, interdependenţele se
pot exprima sub forma următoarelor ecuaţii:

Y 
 Ê
Y Y Ê

 YY
Y
p1 = p 11 + p12 + p13 + ... + p 1m + p1c + p1a
p2 = p 21 + p22 + p23 + ... + p2m + p2c + p2a
p3 = p 31 + p32 + p33 + ... + p 3m + p3c + p3a
............................................................................................
pn = p n1 + pn2 + pn3 + ... + pnm + pnc + pna

Producţia va acoperi nevoia socială numai cu condiţia ca produsul


fiecărei ramuri să satisfacă atât consumul intermediar al firmelor din toate
m 
ramurile   p ij ÈÈ , cât şi cerinţele consumului oamenilor şi ale acumulării,
 j 1
m
adică, p i   p ij  p ic  p ia .
j 1
Se observă că în procesul distribuirii şi utilizării produsului lor, între
diferitele ramuri se stabilesc relaţii extrem de complexe.
În studiul corelaţiei între producţie şi nevoia socială se pot ivi
următoarele situaţii:
(a) O anumită parte a nevoii sociale nu poate fi acoperită când partea
din produsul ramurii i care rămâne după satisfacerea consumului firmelor
este mai mică decât partea necesară consumului oamenilor şi acumulării:
m
p i   p ij  p ic  p ia ;
j 1
(b) O parte a produsului rămâne neutilizată când ceea ce rămâne
după acoperirea consumului firmelor şi a acumulării depăşeşte consumul
m
oamenilor: p i   p ij  p ia p ic .
j 1

12
Modelul matematic al corelaţiei ³nevoie-surse-producţie´ este
³Balanţa legăturilor dintre ramuri´. Pentru elaborarea ei economistul
american W. Leontief a fost distins cu premiul Nobel.
Analiza vieţii economice scoate în evidenţă şi faptul că sistemele
economice sunt sisteme cibernetice. În calitate de sistem cibernetic, sistemul
economic are următoarele însuşiri:
- este format din subsisteme (economia naţională cuprinde
următoarele subsisteme: ramuri, subramuri, unităţi de producţie, de
circulaţie, financiar-bancare, etc.);
- funcţia de conducere se exercită atât la nivelul sistemului cât şi al
fiecărui subsistem;
- interdependenţa şi interacţiunea între toate verigile sistemului
economic se realizează prin feed-back;
- circulaţia informaţiilor în sistem, reglarea şi autoreglarea lui,
modelarea sistemului, fenomenele probabilistice caracterizează de asemenea
un sistem cibernetic;
- sistemul economic este dinamic, fiind în continuă mişcare,
transformare şi evoluţie, modificându-şi permanent parametrii în funcţie de
dezvoltarea sau restrângerea unor activităţi;
- sistemul economic este un sistem deschis fiind interconectat cu
sisteme exterioare de la care primeşte impulsuri independent de evoluţia sa;
- insuficienta circulaţie a informaţiilor în sistem, modesta lui
organizare (în sens cibernetic) creează posibilitatea dezvoltării entropiei
sistemului cu toate efectele sale distructive.
Pe baza examinării corelaţiei ³nevoie-surse-producţie´ se constată
existenţa a două tipuri fundamentale de economie:
- o economie închisă, naturală, ³directă´ în care elementele vieţii
economice (nevoile, sursele, producţia propriu-zisă), fazele procesului de
producţie nu sunt despărţite în timp şi spaţiu, ci sunt suprapuse. Astfel, o
gospodărie patriarhală produce ea însăşi toate bunurile de care are nevoie
consumându-le în cadrul familiei fără a stabili legături cu lumea exterioară;
- într-o economie deschisă sferele producţiei, ramurile, subramurile
ei sunt despărţite în timp şi spaţiu. Funcţionarea unei astfel de economii
presupune stabilirea de interconexiuni între elementele componente ale
vieţii economice ceea ce se realizează cu ajutorul pârghiilor: piaţă, bani,
cerere, ofertă, etc. În cazul economiei deschise relaţiile cu alte sisteme sunt
o condiţie indispensabilă a existenţei sistemului.

13

Ê Ê

 

Rezultatul procesului de producţie se constituie în bunuri şi servicii


al căror consum satisface necesităţi. Dar consumarea lor distruge rezultatele
producţiei care, trebuie, de aceea, reluată. Sursele societăţii fiind limitate a
fost nevoie de o ştiinţă care să înveţe omenirea să le gospodărească. Aceasta
a fost 
 

. Preocuparea de a defini cât mai complet obiectul
de studiu al acestei ştiinţe a fost în atenţia tuturor marilor economişti. Ca
atare, definirea economiei politice ca fiind studiul modului în care omenirea
produce utilităţi pentru a satisface necesităţi poate fi mulţumitoare. Studiul
modului în care omul se comportă atunci când există posibilităţi insuficiente
pentru satisfacerea scopurilor pe care acesta le urmăreşte s-ar putea constitui
într-o altă încercare de definire a obiectului de studiu al economiei politice.
Caracterul limitat al resurselor pune individul, grupul, societatea, tot timpul,
în postura de a alege. Acest punct de vedere îl regăsim în următoarele
definiţii ale economiei politice.
ÄEconomia politică reprezintă ştiinţa despre activitatea omenească,
determinată de caracterul limitat al resurselor (de raritatea bunurilor) şi
caracterul nelimitat al trebuinţelor, satisfacerea cărora este scopul acestei
activităţi umane. Economia devine astfel teoria alegerii, alegere înfăptuită
de subiectul economic din mai multe variante posibile´ ( Lionel Robbins)
ÄTeoria economică este ştiinţa despre modul în care oamenii şi
societatea învaţă să aleagă, cu trecerea timpului, cu ajutorul banilor sau fără
participarea lor, acele resurse de producţie rare pentru producerea diferitelor
mărfuri în prezent şi în viitor´. (Paul A. Samuelson)
ÄA face economie nu înseamnă nimic altceva decât opţiunea
(alegerea) continuă între diferitele posibilităţi, iar economia politică nu este
în fond decât ştiinţa alternativei´ (Wilhelm Röpke)
ÄŞtiinţa economică studiază comportamentul uman împotriva
rarităţii. În primul rând, ea îşi propune să descrie metodele de gestionare a
resurselor rare care se manifestă în timp şi spaţiu ( ). În al doilea rând, ea
organizează faptele de natură a face să apară uniformităţile şi regularităţile
ce caracterizează comportamentul uman. Teoriei sau analizei economice îi
revine obligaţia să elaboreze concepte, să identifice determinantele şi
efectele fenomenelor, să ordoneze legăturile generale şi de durată ce se
stabilesc între ele,să deducă din realitate o explicaţie simplificată a
funcţionării economiei. În al treilea rând, ea contribuie la orientarea politicii
economice ( ). În fine, ştiinţa economică elaborează în funcţie de anumite

14
obiective şi în condiţii concrete date regulile de utilizare optimă a resurselor
economice şi modalităţile de realizare a bunăstării´. (Raymond Barre)
Alegând între diverse oportunităţi, fie că suntem conştienţi sau nu,
facem raţionamente economice. Alegerea noastră are totdeauna un cost.
Spre deosebire de noţiunea de  cu care suntem familiarizaţi şi care nu
este altceva decât o cantitate de bani ce trebuie dată pentru a obţine un bun
sau un serviciu, costul unei ocazii nu se exprimă în bani ci în funcţie de
alternativele la care trebuie să se renunţe. Astfel, costul real al unei
oportunităţi pentru care s-a optat este alternativa cea mai bună dintre
alternativele la care s-a renunţat. Facem alegeri zi de zi pentru că viaţa ne
pune mereu să hotărâm ce facem cu timpul şi resursele noastre limitate. În
funcţie de etapa în care ne aflăm, ne frământăm ce ar fi mai bine să facem:
să mergem la un film sau să învăţăm pentru un test care se apropie ? ; să
urmăm cursuri postuniversitare sau să începem să lucrăm imediat după
absolvirea facultăţii ?; să facem o călătorie în străinătate sau să ne schimbăm
maşina ? etc. În fiecare din cazurile amintite, luarea unei decizii ne costă, de
fapt, posibilitatea de a face altceva. Alternativa la care se renunţă poartă
denumirea generică de    Y 
 . Deciziile noastre au un anumit
cost deoarece, potrivit principiului rarităţii, alegerea unui anumit lucru
înseamnă renunţarea la un altul. Costul de oportunitate reprezintă valoarea
bunului la care se renunţă. Câteva exemple ne vor convinge.
Costul renunţării la studiu pentru un test care se apropie în favoarea
vizionării unui film îl reprezintă atât preţul biletului de cinema cât şi
posibilitatea obţinerii unei note mici la examenul de la disciplina respectivă.
Observăm cum costul de oportunitate include toate consecinţele luării unei
decizii, fie că ele sunt cuantificabile în bani la momentul respectiv sau nu.
Dacă vrem să aflăm care este costul real al absolvirii unei instituţii
de învăţământ superior în S.U.A. anului 1993 vom ţine cont în
raţionamentul nostru de cel puţin două informaţii : 1. costul cursurilor unei
universităţi de stat (taxe, manuale, transport) era de 12.000 dolari în 1993 şi
2. salariul mediu, în acelaşi an, al unui tânăr absolvent de liceu de 19 ani era
de 16.000 de dolari. Având aceste informaţii nu este corect a aprecia la
12000 de dolari costul de oportunitate al absolvirii unui an de studenţie fără
a lua în considerare timpul dedicat studiului individual şi cel petrecut la
cursuri de către viitorul absolvent, timp în care cel ce a luat decizia să
lucreze câştigă 16.000 de dolari pe an. Deci, calculul corect al costului de
oportunitate pentru decizia de a fi student în S.U.A. în 1993 este 12000 +
16000 = 28.000 de dolari. Nu este de mirare atunci că, la absolvire, tinerilor
titraţi li se oferă slujbe bine plătite. În cazul absolvenţilor de facultăţi de

15
bussines prestigioase (Princetown, Standford, Harward, Duke etc.) sumele
se învârt în jurul a 60-70.000 de dolari pe an. Este motivul care l-a
determinat pe Calvin Coolidge să afirme că: ³Afacerea Americii e
afacerea.´
c Un alt exemplu menit să ne lămurească în privinţa costului de
oportunitate este acela al profesorului universitar, autor al unui însemnat
număr de tratate, cursuri, studii etc. şi care îşi redactează textele la computer
la fel de bine ca şi secretara sa. Decizia lui de a face singur acest lucru are
un cost de oportunitate foarte ridicat: toate articolele şi cărţile fundamentale
pe care nu le va putea scrie din cauza timpului pierdut cu dactilografierea
propriilor manuscrise.
Pentru înţelegerea corectă a obiectului economiei generale este
important să facem distinţie între ³ 
 

´ şi ³ 

Y
´.
Economia pozitivă se ocupă de descrierea faptelor, a condiţiilor în
care au loc procesele economice. Ea răspunde întrebărilor de genul: ³care este
rata şomajului?´în general şi în rândul diverselor categorii de indivizi; ³cum
influenţează rata şomajului inflaţia?´; ³cum va influenţa un nou impozit
consumul de benzină?´ ; câţi oameni trăiesc sub Ä pragul sărăciei Ä ? etc.
Economia normativă, în schimb, abordează fenomenele economice
prin prisma eticii şi a principiilor moralei. Ea răspunde la întrebări precum:
³care este nivelul suportabil al inflaţiei?´; ³este corect ca sistemul de
impozitare progresivă să-i afecteze numai pe cei bogaţi şi să fie un ajutor
pentru cei săraci?´ ; Ädeficitul bugetar ar trebui redus prin taxe mai mari sau
prin reducerea cheltuielilor bugetare ?´ . Asupra acestor probleme se pot
purta discuţii, problemele neputând fi rezolvate de către economişti cu
ajutorul teoriei economice, ci numai cu ajutorul politicienilor, prin decizii
politice.
Economia generală face parte din sistemul ştiinţelor socio-umane. Se
spune despre ea că este ³regina´ acestora. Economia generală este legată
prin fire puternice cu celelalte ştiinţe socio-umane: politologie, antropologie,
psihologie, istorie, etică, etc. Economia generală se găseşte în centrul
sistemului ştiinţelor economice constituind baza teoretică a acestora.
Sistemul ştiinţelor economice cuprinde: ştiinţe economice de ramură
(economia industriei, a agriculturii, a comerţului, etc.); ştiinţe ale unităţilor
economice (industriale, agricole, de construcţii, de transporturi, bancare,
comerciale etc.); ştiinţe economice de graniţă (cibernetică economică,
econometrie, sociologie economică, geografie economică, economia
protecţiei mediului, marketing, management etc.); ştiinţe economice istorice

16
(istoria gândirii economice); economia mondială; ştiinţe economice
funcţionale (finanţe, contabilitate, statistică economică).

%
Ê

 

Metoda este sufletul oricărei ştiinţe. Căile, mijloacele, procedeele


utilizate în cercetarea ştiinţifică joacă un rol deosebit de important. De
regulă, ele sunt elaborate de filozofie.
Astfel, pentru a putea pătrunde în esenţa proceselor şi fenomenelor
economice economia generală se foloseşte de  Y
 



 care
constă din eliminarea, în procesul cercetării, a ceea ce este secundar,
accidental şi evidenţierea trăsăturilor esenţiale proprii masei fenomenelor
studiate.
Un alt procedeu folosit de economia politică este 


 .
Analiza este metoda de cercetare care se bazează pe descompunerea în părţi
componente a fenomenelor şi proceselor, iar sinteza constă în reunirea într-
un tot a elementelor date la început în mod separat.
Economia generală utilizează şi
 
 adică modul de a raţiona de
la particular la general, de la fapte la generalizări, precum şi 
 adică
modul de raţionare de la general la particular.
Multitudinea de întrebări cărora economia este chemată să dea
răspuns este efectul existenţei multor fenomene complicate, prost înţelese şi
foarte controversate. Neposedând monopolul adevărului ştiinţa economică le
va putea da răspuns numai apelând la abordări ştiinţifice bazate pe
procedeele elaborate de filosofie şi enumerate mai sus.
Printre metodele folosite de ştiinţa economică pentru a aborda
problemele vieţii economice se cuvine să amintim: observaţia, analiza
economică, analiza statistică, experimentul economic.
 YY     Y economice pe baza studiului datelor
istorice este una din sursele majore ale cunoştinţelor economice. Filosoful
grec Santayana spunea că « cei care uită istoria sunt condamnaţi să o
repete ». Pentru a evita repetarea sub formă virulentă a unor fenomene
economice produse de-a lungul istoriei este deci absolut necesar să se
studieze cu atenţie cauzele care le-au generat. Pentru exemplificare să ne
referim la fenomenul inflaţiei. Se vor înţelege mai bine prejudiciile aduse de
ea, dacă se va studia hiperinflaţia germană din anii 1920 în timpul căreia
preţurile au crescut cu 1.000.000.000 % în numai 2 ani.

17
`
 
 este acea tehnică de abordare a fenomenelor
economice, care dintr-o multitudine de date şi fapte reuşeşte să construiască
o imagine coerentă a realităţii, formulând totodată tipuri de comportament
economic. Aplicând analiza economică mai multor studii de caz din
industria de automobile americană s-a ajuns la concluzia că restricţiile
asupra importului de maşini (în special japoneze) măresc într-adevăr
numărul de locuri de muncă în industria producătoare de maşini indigenă şi
ridică preţurile automobilelor dar, duc la scăderea venitului naţional total.
Această concluzie neaşteptată a putut fi scoasă la iveală numai cu ajutorul
analizei economice.
Latura cantitativă a fenomenelor şi proceselor economice este
studiată de economia generală cu ajutorul 

 

 care se bazează
pe un aparat matematic complex. Ea permite ca pe baza unui număr limitat
de observaţii să se ajungă la judecăţi pertinente cu privire la întregul
fenomen sau proces. Folosind statistica la aflarea cauzelor pentru care
femeile câştigă în SUA în medie numai 60% din salariul unui bărbat, s-a
început prin a se aduna date reprezentative despre salariile bărbaţilor şi
femeilor, însoţite de caracterizarea lor personală (educaţie, ani de
experienţă, ocupaţie etc.). Prelucrând aceste date cu ajutorul tehnicilor
statistice s-a constatat că o parte importantă a diferenţei de câştig se asociază
cu faptul că bărbaţii au tendinţa să petreacă mai mult timp în faţa lucrului,
având, de asemenea, şi ocupaţii mai bine plătite. Partea importantă a
diferenţierii rămasă neexplicată se poate pune, fără a greşi, pe seama
discriminării între sexe. Alte metode, tehnici şi procedee matematice
aplicate la economie sunt: cercetările operaţionale (teoria firelor de
aşteptare, teoria jocurilor strategice, teoria uzurii şi schimbării
echipamentelor, teoria stocurilor), programarea matematică prin
minimizarea sau maximizarea unor funcţii de una sau mai multe variabile
(lineară, dinamică, stohastică), modelarea în cercetarea economică (balanţa
legăturilor între ramuri a lui Leontief din 1930) etc.
 Y
   
 joacă un rol tot mai important în studiul
activităţii economice. Se recurge deseori la experimentul controlat, care
înseamnă examinarea efectului unui factor prin modificarea lui, restul factorilor
fiind menţinuţi constanţi. Dar în economie experimentele sunt mult mai dificile
decât în majoritatea ştiinţelor deoarece economiştii nu pot măsura variabilele
economice cu precizia cu care fizicienii sau chimiştii, de exemplu, pot măsura
masa, distanţa, densitatea etc. De asemenea, e mult mai dificil de redat în
laborator adevarata economie mai ales că oamenii, principalii agenţi economici,
se comportă ciudat în situaţii experimentale.

18
Folosind metodele şi tehnicile descrise mai sus economistul nu deţine
însă nişte arme infailibile, el fiind pasibil de a cădea în     
Y



 . Vrând să evidenţiem şi să cuantificăm influenţa unui singur factor
asupra unui fenomen studiat (în ce proporţie preţul maşinilor influenţează
volumul vânzărilor de automobile, de exemplu), datorită multitudinii factorilor
perturbatori (veniturile consumatorilor, preţul benzinei, starea drumurilor,
psihoza datorată atacurilor teroriste), ne va fi foarte greu să păstrăm această
mulţime de factori la o valoare constantă pentru a nu influenţa rezultatul
cuantificării influenţei singulare a factorului vizat de noi.
 Y 
    Y 
   Y     poate fi una din
capcanele raţionamentului nostru economic.
În procesul cercetării fenomenelor şi proceselor economice, a
cauzelor lor, este important să eliminăm 

  Y 
 
   
´ (³post-hoc, ergo propter hoc´ înseamnă în limba greacă: ³după aceea,
şi necesarmente din acea cauză´). Faptul că evenimentul ³A´ se produce
înaintea evenimentului ³B´ nu dovedeşte că evenimentul ³A´ este cauza
apariţiei şi evoluţiei evenimentului ³B´. Dacă, de exemplu, nu vom corela
rata mortalităţii în statul Florida cu vârsta populaţiei din peninsulă vom
comite lesne greşeala reporterului american care, datorită ratei ridicate a
mortalităţii în acest stat, a decretat Florida loc nesănătos şi periculos de trai.
Este de asemenea indicat ca în procesul de investigare să nu se
extindă, în mod mecanic, constatările valabile pentru părţi ale întregului şi
asupra ansamblului (Y     

). Pentru exemplificare să
considerăm un an cu o recoltă de excepţie în agricultură. Producţia record
nu este o garanţie că venitul total realizat pe ansamblul agriculturii va fi mai
mare decât în anul precedent. De regulă, poate fi egal sau mai mic. Chiar
dacă producţia obţinută de fiecare fermier în parte va fi mai mare, venitul
fermelor va fi mai mic decât în anul precedent, aceasta datorită faptului că
oferta mare va conduce la scăderea preţurilor.



 pe care-l implicăm în studierea lumii care ne
înconjoară este cea mai adâncă capcană în studiul economiei politice
deoarece, până la urmă, felul în care percepem faptele observate depinde de
Äochelarii teoretici pe care îi purtăm´. Prizonieri ai preconcepţiilor lor
teoretice pot fi şi cei ce studiază ştiinţele exacte (se crede că însuşirea
temeinică a fizicii newtoniene i-ar putea încurca pe fizicieni în înţelegerea
teoriei relativităţii a lui Einstein). O ilustrare şocantă a constatării de mai sus
ne oferă Max Planck (laureat al premiului Nobel pentru descoperirea teoriei
revoluţionare a cuantelor): ÄUn nou adevăr ştiinţific nu triumfă
convingându-şi oponenţii şi făcându-i să vadă lumina, ci mai degrabă pentru

19
că oponenţii săi mor eventual şi urmează o nouă generaţie care este
familiară cu acest nou adevăr´. Deoarece cei bătrâni Äştiu´ prea multe
lucruri pe care nu le pot uita, ştiinţa aparţine celor tineri, concluzionează
Paul Samuelson. După ce s-a studiat şi s-a învăţat un grup de principii
economice realitatea este înţeleasă într-un mod nou şi diferit. Dar, deoarece
grupul de principii economice nu este totdeauna acelaşi şi pentru că indivizii
se află în stadii diferite ale procesului de însuşire a grupului de principii,
putem înţelege de ce oamenii care trăiesc pe aceeaşi planetă au percepţii
economice fundamentale diferite ± de ce unii consideră capitalismul ca fiind
cel mai bun sistem, pe când alţii încă mai cred că cel mai bun e comunismul.
Economia politică nu este o ştiinţă exactă,  
Y   
 

 fiind o prezenţă permanentă. Dacă acum un secol,
matematicianul francez Laplace considera că având timp şi date suficiente,
cu ajutorul matematicii s-ar putea prevedea viitorul tot atât de clar ca şi
prezentul, astăzi, conştienţi, în sfârşit, de mulţimea infinită a factorilor
perturbatori s-a ajuns la concluzia că până şi în cele mai exacte ştiinţe există
o imposibilitate inerentă de previziune. Această constatare este valabilă cu
atât mai mult în ştiinţele sociale care implică relaţii mult mai complexe şi
trebuie să prevadă comportamentul uman. Unul din primele principii care
trebuie însuşite este acela că legile economice sunt valabile în general,
pentru situaţii medii şi nu pentru fiecare caz în parte. De altfel, legea
mediilor afirmă că acest comportament mediu al grupurilor va fi mult mai
uşor de prevăzut decât comportamentul indivizilor. 
  
 pot fi
definite ca relaţii esenţiale între procesele şi fenomenele economice, ca
raporturi repetabile între agenţii participanţi la activitatea economică. Ele
sunt legi probabilistice şi nu legi ale relaţiilor pure, riguros determinate. De
regulă, valabilitatea lor nu apare decât ca o medie, ele înfăptuindu-se numai
ca o tendinţă dominantă. 

20

  

 Ê

Ê
Ê 


 
Ê Ê

& Ê' Ê     
Ê (

Cele trei probleme majore pe care este chemată să le rezolve


organizarea economică a unei societăţi sunt următoarele: 1) CE bunuri se
vor putea produce şi în CE cantitate?; 2) CUM se vor produce, în ce
modalitate tehnologică?; 3) PENTRU CINE se vor produce bunurile?
Aceste probleme sunt fundamentale şi comune tuturor economiilor, dar
diferitele societăţi încearcă să le rezolve folosind instituţii diferite.
` 
 
La prima întrebare căreia organizarea economică trebuie să-i dea
răspuns este foarte importantă opţiunea între a produce bunuri de consum
sau bunuri de investiţie, acestea din urmă lărgind baza consumului în viitor.
Într-o economie de piaţă sortimentul de bunuri şi cantităţile ce trebuie
produse se stabilesc în urma deciziilor milioanelor de consumatori şi firme
de afaceri. Dacă un bun este căutat şi cumpărat de mulţi consumatori, iar
preţul acelui bun acoperă cheltuielile de producţie atunci se va produce o
cantitate tot mai mare din produsul respectiv. Astfel, relaţiile ce se stabilesc
pe piaţă între cumpărători şi vânzători, între consumatori şi producători, sunt
rezultatul unor decizii individuale luate de mii şi mii de producători şi
consumatori.


 
Pentru a afla răspunsul la această întrebare trebuie să facem apel la
factorii de producţie: pământ, muncă, capital (factori primari), tehnologiile,
informaţia şi abilitatea întreprinzătorului (neofactorii de producţie). Este
vorba de folosirea lor în producerea bunurilor precum şi de combinaţiile
posibile între ei în procesul utilizării. În ţările dezvoltate gradul de
înzestrare tehnică este foarte ridicat, deci se desfăşoară un proces de
producţie intensiv în care factorul ³capital´ are o pondere mare. În ţările
lumii a treia, în schimb, predomină factorul ³muncă´ în producerea celor
necesare, înzestrarea tehnică a muncii fiind mai redusă. În aceste ţări
echipamentul, utilajele sunt scumpe, iar forţa de muncă este ieftină. Iată cum
preţul factorilor de producţie ne indică modul de organizare a producţiei.

21
Cea de-a doua întrebare trebuie întregită cu alte câteva: ³de către cine
trebuie produse bunurile?´ (corporaţii, firme, agenţi economici privaţi); ³cu
ce resurse?´ (căderi de apă, soare, vânt, electricitate, atomi) şi ³în ce
modalitate tehnologică?´.
 
 
 
Explicitarea celei de-a treia întrebări ne indică cum se va împărţi
produsul naţional între indivizi, firme, stat. Într-o economie de piaţă
gospodăriile casnice vor consuma doar acea cantitate de bunuri pe care o pot
cumpăra. Deci, problema destinaţiei bunurilor este, în fond, o problemă a
distribuţiei acestora între membrii societăţii. Consumatorul va procura
bunuri în funcţie de volumul veniturilor de care dispune. Acest volum al
veniturilor este determinat de cantitatea de factori de producţie aflată în
proprietatea consumatorului. Acesta poate fi proprietarul unei sume de bani,
al unui lot de pământ sau poate dispune numai de propria sa forţă de muncă
ca unică sursă de venituri. În lumina logicii economiei de piaţă acei
consumatori care nu dispun de pregătirea profesională solicitată de piaţă şi
nu sunt nici proprietari de capital sau de pământ vor deveni săraci sau vor
rămâne săraci. Acele categorii de oameni care dispun de o pregătire
profesională superioară sau de capital şi pământ vor fi bogaţi şi îşi vor putea
permite un consum mai mare.
Problemele economice fundamentale, ³ce, cum şi pentru cine?´ sunt
soluţionate în mod diferit în funcţie de organizarea economică a societăţii.
Istoria omenirii cunoaşte trei astfel de modalităţi bazate pe: 1) tradiţie;
2) comandă; 3) piaţă.
Producerea bunurilor în 
  
    

Y
 

Y

, adică pe nişte legi nescrise, a fost caracteristică începutului


dezvoltării societăţii umane. Ea există şi în condiţiile actuale în cadrul
gospodăriilor ţărăneşti, patriarhale care, de regulă, sunt rupte de lumea
exterioară. O asemenea gospodărie nu produce bunuri pentru vânzare ci are
în vedere numai consumul membrilor săi. Probleme ca semănatul, strânsul
recoltei, organizarea muncii, repartiţia bunurilor obţinute sunt rezolvate pe
baza experienţei acumulate, a observaţiilor empirice şi a tradiţiilor
constituite.

  
      este caracteristic sistemelor
totalitare, când economia şi elementele sale componente sunt dirijate de un
singur organ central în fruntea căruia se găseşte, de regulă, un singur om.

 
 , aşa cum arată experienţa multor ţări, rezolvă cel
mai corect şi eficient problemele fundamentale ale economiei. Cunoaşterea

22
categoriilor economiei de piaţă are deci o importanţă deosebită, însuşirea lor
de către viitorii ingineri fiind scopul cursului de faţă.
Cunoştinţa cu câteva legi de funcţionare a mecanismului de piaţă ne
va înlesni procesul cunoaşterii. Acestea sunt: legea lipsurilor, legea
randamentului descrescător, legea utilităţii marginale descrescătoare.



 

 Ê 

Una din trăsăturile semnificative ale dezvoltării economice în lumea


contemporană se referă la caracterul limitat al resurselor. Din această cauză
există în mod obiectiv ³Frontiera posibilităţilor de producţie´, prescurtat
F.P.P. Această graniţă nu poate fi ignorată sau depăşită după dorinţele
subiective ale consumatorilor şi producătorilor, neputându-se produce
cantităţi nelimitate de bunuri şi servicii. Din această cauză este necesară
stabilirea unei structuri raţionale a acestora corespunzător resurselor
disponibile. Aşadar, este vorba de un proces economic foarte complex
pentru a cărui înţelegere se recurge la un exemplu numeric. Să presupunem
că toate resursele de care dispune o naţiune la un moment dat sunt utilizate
în totalitate pentru a produce o pereche de bunuri ( unt şi tunuri).

Tabelul 2.2.1. 



  Y 

 Y
 

)*+,-. ,   


/0,)12 /0* 3-.2
A 0 15
B 1 14
C 2 12
D 3 9
E 4 5
F 5 0

Aşadar, posibilitatea F arată că societatea foloseşte toate resursele


sale pentru producţia de unt şi, la un anumit nivel al tehnicii, poate să
producă 5 mii tone de unt într-un an. În acest caz n-au rămas resurse pentru
fabricarea tunurilor. În varianta A societatea produce 15 mii bucăţi tunuri,
nerămânând resurse pentru producţia de unt. Între aceste două extreme avem
mai multe posibilităţi de a produce în proporţii diferite unt şi tunuri.

23
Punctele situate în afara curbei (punctul I) corespund unor
combinaţii irealizabile. Punctele aflate în interiorul frontierei (punctul U)
indică faptul că o parte a resurselor este nefolosită sau folosită ineficient.
Figura 2.2.1. prezintă ³Frontiera posibilităţilor de producţie´
corespunzând datelor din exemplul cifric.

4=  `      

Importanţa F.P.P. se poate sintetiza în următoarele aspecte :


1.c Susţine definiţia de bază a economiei ca fiind Äştiinţa
alegerii´ (unt sau tunuri ? )
2.c Oferă o definiţie riguroasă a lipsurilor. Lipsurile economice se
referă la faptul esenţial când există doar o cantitate finită de

24
resurse umane şi nonumane pe care cunoştinţele tehnice cele mai
înalte sunt capabile să le folosească pentru a produce cantităţi
maxime limitate din fiecare bun economic. Rezultă că F.P.P.
constrânge nivelul nostru de viaţă.
3.c Ilustrează cele trei probleme fundamentale ale vieţii economice :
Äce ?´ (bunurile sunt puncte pe curba F.P.P.) ; Äcum ?´
(repartizează adecvat resursele diferitelor industrii) ; Ä pentru
cine ?´ (F.P.P. dă numai indicaţii - dacă blănurile şi iahturile sunt
numeroase iar pâinea şi cartofii puţini bănuim o inegalitate de
avere între membrii societăţii).
4.c Ilustrează nevoia inerentă de a alege între diferite ocazii.
Noţiunea de cost al ocaziei sau cost de oportunitate ne obligă să
calculăm corect costul deciziilor noastre economice.

Studiul impune concluzia că o economie funcţionează eficient atunci
când nu poate produce o cantitate mai mare dintr-un bun fără a produce mai
puţin din altul. Substituţia este deci legea după care funcţionează o
economie care foloseşte la maximum resursele de muncă, F.P.P. ilustrând
variantele între care are de ales societatea.

4=     `  4=    


 `  `     ` 
`

F.P.P. este în acelaşi timp un instrument de analiză a multor


fenomene şi procese economice. Astfel, trecerea unei ţări din rândul celor
sărace în categoria celor dezvoltate se poate evidenţia cu ajutorul F.P.P. ca
în figurile 2.2.2 şi 2.2.3.
În cazul unei ţări sărace producţia se găseşte la punctul A pe F.P.P.,
ceea ce semnifică faptul că majoritatea resurselor ei sunt folosite pentru
producerea de alimente şi doar o mică parte pentru producerea bunurilor de

25
lux. Creşterea volumului factorilor de producţie şi progresul tehnic
determină creşterea economică. Aceasta se evidenţiază prin deplasarea spre
exterior a frontierei posibilităţilor de producţie. Trecând în rândul ţărilor
dezvoltate producţia ţării studiate se va afla în punctul B. Lărgirea F.P.P. a
avut loc mai ales pe seama producerii bunurilor de lux, producţia de
alimente lărgindu-se mult mai puţin în comparaţie cu a bunurilor de lux.
În cazul a două tipuri de societăţi, una având la bază gospodării
izolate, cealaltă (societatea urbană) bazându-se pe un grad ridicat de
dependenţă între celulele economice (datorită diviziunii sociale a muncii),
frontiera producţie-posibilitate corespunzătoare celor două situaţii apare în
figurile 2.2.4 şi 2.2.5.

4%`  45` ` 


  
`

Societatea A, având la temelie gospodării izolate, cheltuieşte foarte


puţin pentru bunurile publice (drumuri, ocrotirea sănătăţii, întreţinerea
armatei, poliţiei, etc.). Societatea B, fiind mai bogată, alege să cheltuiască mai
mult pentru bunurile publice în comparaţie cu societatea A. Traiul în marile
oraşe este de neconceput fără drumuri, iluminat public, servicii de canalizare,
întreţinerea unei poliţii capabile să asigure liniştea cetăţenilor etc.
Gradul de dezvoltare a unei ţări este dependent de volumul
investiţiilor alocate pentru constituirea de noi capitaluri. Aceasta se
realizează pe seama consumului în curs. Trei ţări, pornind de la acelaşi nivel
de dezvoltare au F.P.P. identică, aşa cum indică figura 2.2.6.

26
Ceea ce explică poziţia lor diferită pe curba F.P.P. este rata diferită a
investiţiilor.

4!=   ` =    =   ` 


  

Ţara A1 nu face investiţii, consumând totul. Ţările A2 şi A3 fac


investiţii pe seama consumului în curs. Investiţiile ţării A3 sunt mai mari
decât ale ţării A2.
Figura 2.2.7 prezintă noua F.P.P. a celor trei ţări, efect al ratelor
diferite ale investiţiilor. Dacă în cazul ţării A1 F.P.P. a rămas neschimbată,
aceasta s-a modificat, în sensul lărgirii ei, în cazul celorlalte două ţări, A2 şi
A3, proporţional cu ratele de investiţii practicate. Se cuvine să subliniem că
în acest fel s-a lărgit mult şi baza consumului în ţările A2 şi A3. Deci,
realizarea de investiţii în vederea creşterii pe viitor a consumului presupune
sacrificarea consumului curent.
Examinarea complexă a procesului investiţional impune referiri nu
numai la volumul investiţiilor ci şi la calitatea şi structura acestora. Cu alte
cuvinte, se urmăreşte eficienţa investiţiilor.
Pentru ţara A care investeşte în echipament, utilaje, clădiri, terenuri,
etc. F.P.P. va arăta ca în figura 2.2.8 constatându-se lărgirea ei ca urmare a
efortului investiţional. Ţara B investeşte la începutul intervalului în aceeaşi
proporţie ca şi ţara A, dar este preocupată de dirijarea sumelor investite spre
domenii ca: învăţământ, ştiinţă, cercetare. Aceste domenii oferă suportul

27
progresului tehnico-ştiinţific în toate sectoarele economiei. Iată de ce, aşa
cum arată figura 2.2.9, F.P.P. se lărgeşte mult mai substanţial, indicând şi o
creştere importantă a bazei consumului în ţara B.

4$=    ` ``  4"=    ` ` 




    ÊÊ


Una din cele mai cunoscute legi economice este    Y   Y
Y  Y . Ea are în vedere acele plusuri de produse în diminuare ±
produsul marginal descrescător ± ce se obţin atunci când mărim treptat cu câte
o unitate unul din factorii producţiei (de exemplu, ), restul factorilor
(pământul şi capitalul) rămânând neschimbaţi. Efectul este acelaşi în cazul
oricărui factor de producţie pe care îl variem, dacă pe ceilalţi îi menţinem
constanţi. Cu ajutorul tabelului 2.3.1 vom examina un exemplu cifric.

28
6*1+ +
)+ 0 +71 )7 3.6,),6+- )7  +
0 3- 713116+1 0646+
/1862 /94862 /94862
0 0
2000
1 2000
1000
2 3000
500
3 3500
300
4 3800
100
5 3900

Se poate observa că o persoană obţine într-un an 2000 kg. cereale,


cantitate care coincide cu produsul marginal. Două persoane obţin într-un an, pe
aceeaşi suprafaţă de pământ, cu aceleaşi mijloace de producţie (tractoare,
camioane, semănători, etc.) o cantitate totală de cereale mai mare, dar
randamentul muncii lor cunoaşte deja o diminuare. Are loc deci descreşterea
sporului de produse, tendinţă care se accentuează odată cu variaţia factorului
Ämuncă´ (creşterea numărului de lucrători). Tabloul randamentului descrescător
apare sub formă de grafic în figurile 2.3.1. şi 2.3.2.


4 `     4 `  


 ` `    ` `

29
Dacă factorul variabil este ³  ´, iar factorii ³muncă´ şi
³capital´ sunt constanţi, înseamnă că un număr neschimbat de lucrători
trebuie să prelucreze, cu aceeaşi cantitate de mijloace de producţie, o
suprafaţă de teren din ce în ce mai mare, ceea ce se va solda cu un
randament tot mai slab.
Această situaţie se poate întâlni şi în cazul unei ţări care, pentru a-şi
mări cantitatea dintr-un produs agricol, cultivă la început numai pământul
cel mai favorabil culturii respective, fiind apoi obligată să atragă în circuitul
agricol şi pământul mai puţin fertil. Diminuarea rezultatelor la fiecare etapă
succesivă este inevitabilă.
Pentru cazul când factorul variabil este Ä
´ (saci de
îngrăşământ folosiţi pentru a creşte fertilitatea solului) prezentăm următorul
exemplu :

  
 
 
        
O    
  
      

 

       

   
 
 
 : 5 : :
  !  
  $  
  ;'5 5'5 '5
 % '5 !'5 
 5 " % :'5

S-a pornit de la ipoteza că, fără îngrăşământ, pământul produce 5


tone de cartofi la hectar. Cunoaşterea legii randamentului descrescător are o
mare importanţă practică, agenţii economici putând identifica, pe baza ei,
momentul optim pentru a substitui factorul de producţie al cărui randament
scade, cu altul, care promite mai mult. În exemplul nostru, decizia de
cumpărare a celui de-al patrulea sac de îngrăşământ este discutabilă.
Fermierul ar trebui să se gândească la variaţia altui factor care să-i aducă un
spor de producţie mai substanţial.
Aceste regularităţi au fost sesizate pentru prima dată de economistul
francez J. Turgot şi dezvoltate de către cei mai importanţi economişti
clasici: Adam Simth, David Ricardo şi John Stuart Mill.
În realitate, factorii producţiei sunt variabili şi ei acţionează
concomitent. Se poate stabili astfel o relaţie între ritmul evoluţiei volumului

30
producţiei şi ritmul în care se modifică factorii ei. Relaţia este exprimată de
conceptul de Y     !.
În cazul în care toţi factorii de producţie cresc în acelaşi ritm nivelul
producţiei se poate afla în una din următoarele trei ipostaze:
a) producţia creşte în acelaşi ritm cu factorii de producţie, situaţie în care
vorbim de un randament constant de volum, adică: F¶= P¶ (F¶= creşterea
factorilor în procente; P¶ = creşterea producţiei în procente; F¶= F1/F0 x 100; P¶=
P1/P0 x 100 unde cu 1 simbolizăm perioada curentă şi cu 0 perioada de bază);
b) producţia creşte mai rapid decât factorii ei, stare definită de
randamentul crescător de volum, adică: F¶ < P¶;
c) producţia creşte mai lent decât factorii ei, situaţie caracterizată de
noţiunea de randament descrescător de volum, adică: F¶ > P¶.
Toate aceste variante se regăsesc în practica economică. Prezenţa
randamentului crescător de volum, de exemplu, se face simţită în cazul
producţiei de masă, rezultat al mecanizării, automatizării, robotizării, etc.
Cunoaşterea mecanismului legii randamentelor descrescătoare l-a
încurajat pe Robert Malthus în prezicerile sale despre foametea planetară în
al său «    Y Y



  

», scris în 1798. Mărind
factorul Ämuncă´ pe un teritoriu limitat de natură, natalitatea sporită ar
dezorganiza producţia, în aşa fel încât recolta fiecărui lucrător s-ar diminua,
iar producţia marginală ar deveni negativă. În opinia lui Malthus Äanimalul
uman´ va tinde să-şi dubleze numărul la fiecare 25 de ani în timp ce
pământul nu poate fi înmulţit. Spre deosebire de populaţie, pământul nu
procrează. În timp ce numărul gurilor de hrănit creşte în progresie
geometrică, terenurile cultivabile cresc în progresie aritmetică, este de
părere autorul. Convins fiind, că lumea va avea de suferit din pricina
surplusului de populaţie, Malthus formulează o opinie care poate fi
catalogată şi logică şi cinică în acelaşi timp: Äun om pentru care la marele
banchet al Naturii nu este tacâm liber, poate fi ţinut în viaţă prin acte de
caritate; dar cum în această situaţie el va procrea, o asemenea caritate nu
este decât o cruzime disimulată´. Dacă previziunile lui Malthus nu s-au
adeverit, în primul rând, pentru că Äfoametei planetare´ i s-au găsit remedii
(progresul tehnologic în agricultură a generat Ärevoluţia verde´), presiunea
demografică rămâne însă ameninţătoare. De aceea Robert L. Heilbroner e de
părere că Äeste nevoie de un control nu numai al producţiei de alimente, ci şi
al producţiei de copii´.

1
Acest termen provine din limba engleză: ³return to scale´ putând fi tradus ca: ³economie
la scară´, ³randament la scară´, ³spor de volum´.

31
%
   

Stanley Jevons în Anglia, Carl Menger în Austria şi Leon Walras în


Franţa au examinat îndeaproape preferinţele consumatorilor şi
comportamentul lor în privinţa cererii de bunuri şi servicii punând bazele
revoluţiei marginaliste sau neoclasice. Ei au descoperit legea Äutilităţii
marginale descrescătoare´.
Utilitatea este totalitatea însuşirilor fizice, chimice, estetice, etc. ale
bunurilor şi serviciilor. Această noţiune include în complexitatea ei şi gradul
de satisfacţie al consumatorului obţinut în urma consumului bunurilor sau
serviciilor respective. Dacă consumarea unei portocale provoacă o
satisfacţie exprimată în 20 de unităţi de utilitate, iar un măr numai în 10
unităţi, atunci se poate concluziona că o portocală asigură o satisfacţie de
două ori mai mare în comparaţie cu un măr. De aceea, consumatorul este
dispus să plătească un preţ de două ori mai mare pentru o portocală în
comparaţie cu preţul unui măr. Din punctul de vedere al consumatorului
există deosebiri în gradul de satisfacţie înregistrat nu numai atunci când se
consumă bunuri diferite ci chiar şi atunci când se consumă acelaşi bun în
doze succesive. De regulă, primele exemplare au o utilitate mai mare pentru
consumator decât ultimele, de care se poate dispensa. De pildă, pentru un
om flămând prima bucată de pâine valorează foarte mult. După ce nevoia de
pâine este treptat satisfăcută, scade şi interesul faţă de acest bun, atât de
valoros la început. Fermierul care, după satisfacerea nevoii de pâine pentru
familia sa, dispune încă de grâu va decide să hrănească şi animalele din
gospodărie. Dacă şi după acest consum îi va prisosi o anumită cantitate de
cereale, va putea hotărî folosirea ei ca şi combustibil pentru încălzirea
locuinţei sale ş.a.m.d. Dacă faceţi parte dintre cei ce adoră prăjiturile veţi
înţelege şi mai bine. Prima vă face poftă, consumarea ei este un adevărat
regal; la a doua pofta deja scade; pe a treia va trebui să faceţi un efort să o
terminaţi. Fiecare prăjitură mâncată vă va procura o satisfacţie din ce în ce
mai mică, deci utilitatea marginală se diminuează în timpul consumului.
Dacă din motiv de lăcomie faceţi un efort să mâncaţi şi a patra prăjitură veţi
face cunoştinţă, mai mult ca sigur, cu daunele utilităţii marginale negative,
sau cu Ädezutilitatea´.
Aşadar, putem reliefa că, pe măsură ce se consumă cantităţi
succesive dintr-un bun oarecare, satisfăcându-se nevoi ale consumatorului,
utilitatea acestora pentru cel ce le consumă descreşte. Acesta este conţinutul
legii utilităţii marginale descrescătoare. Noţiunea de ³marginal´ o folosim

32
în sensul de ³plus´, ³spor´, ³suplimentar´, etc., asemănător cu sensul din
noţiunea de ³produs marginal´ sau ³randament marginal´.
Acţiunea legii utilităţii marginale descrescătoare se poate ilustra cu
ajutorul exemplului din tabelul 2.4.1

6*1+ +%
              
  
 
          
     
0 0
4
1 4
3
2 7
2
3 9
1
4 10
0
5 10

Deci, cantitatea tot mai mare consumată dintr-un bun duce la


creşterea utilităţii totale (UT), pe de o parte şi la reducerea utilităţii
marginale (UM), pe de altă parte. Acceptând Äutilitatea´ ca fiind capacitatea
unui produs de a oferi satisfacţie putem spune că Äutilitatea totală´( UT) este
satisfacţia totală ce derivă din posedarea unei anumite cantităţi dintr-un
produs iar Äutilitatea marginală´ (UM) este satisfacţia pe care o obţinem
prin posedarea unei unităţi suplimentare de produs sau satisfacţia care se
pierde prin renunţarea la o unitate de produs.
Pe baza datelor din tabelul 2.4.1. se poate observa că UT nu va
cunoaşte o creştere permanentă, ci ea are un nivel maxim reprezentat de
punctul de saturaţie al curbei din figura 2.4.1. Acesta corespunde situaţiei în
care UM = 0, după care ea devine negativă.. UM este acel număr care arată
cu cât va spori UT dacă consumul unui produs oarecare se va mări cu o
unitate. UM începe să scadă instantaneu, imediat ce s-a obţinut prima
unitate de produs.
Aşadar, există o relaţie strânsă între UT şi UM. UT determinată de
cantitatea consumată dintr-un bun este totdeauna suma UM precedente. De

33
pildă UT(5) = 4+3+2+1+0=10, aşa cum indică tabelul 2.4.1. Se mai poate
observa şi faptul că UT este maximă atunci când UM devine 0.
Grafic, utilitatea totală şi marginală se prezintă ca în figurile 2.4.1 şi
2.4.2.

4% ` 4% ` 


`    ` `

Acum 200 de ani, în cartea sa `


 

Y Adam Smith
formula aşa numitul Äparadox al valorii´: ÄNimic nu este mai folositor decât
apa şi totuşi ea se vinde pe nimic. Dimpotrivă, diamantul nu are nici o
valoare de întrebuinţare şi totuşi o cantitate mare de alte produse se schimbă
pentru un diamant´. Apa există din abundenţă, diamantul este rar. Dată fiind
raritatea sa, o paietă decorativă de diamant îi aduce posesorului ei mai multă
satisfacţie decât o picătură suplimentară de apă (cu excepţia situaţiei în care
acesta este însetat şi se află în mijlocul deşertului), deci va acorda o valoare
mai mare celei dintâi. Astfel, raritatea relativă a unui bun este cea care-i
determină valoarea, altfel spus, utilitatea sa marginală. Paul Samuelson este
de părere că se poate rezolva paradoxul valorii în felul următor: cu cât o

34
marfă există în cantităţi mai mari, cu atât dorinţa de a consuma ultima
unitate din aceasta este mai mică.
Un caz special îl constituie utilitatea marginală a bunurilor gratuite
(aerul) sau foarte ieftine (apa). În graficul din figura 2.4.3. curba UM nu
intersectează axa Ox pentru că utilitatea marginală a bunurilor gratuite nu
devine niciodată negativă.
4 6%
Datorită faptului că în cazul
bunurilor gratuite nu se cheltuieşte venit,
consumatorii îşi vor mări consumul din
acest tip de bunuri la maximum posibil,
continuând să ceară noi cantităţi, chiar
dacă utilitatea marginală a ajuns la o
valoare foarte scăzută (vezi cazul
reţetelor gratuite de medicamente când
pacienţii continuau să ceară noi reţete
deşi le rămăseseră antibiotice, de
exemplu, după efectuarea tratamentelor
anterioare).

Legea utilităţii marginale descrescătoare guvernează


comportamentul consumatorului. Orice cumpărător îşi planifică consumul în
aşa fel încât fiecare produs cumpărat să-i aducă aceeaşi utilitate marginală
pentru fiecare ban cheltuit. Numai în acest caz el va obţine maximum de
satisfacţie sau de utilitate din ceea ce va cumpăra. Condiţia fundamentală
pentru maximizarea satisfacţiei sau utilităţii este, deci, următoarea : un
consumator care are un venit fix şi care este pus în faţa preţurilor de piaţă,
obţine maximum de satisfacţie atunci când utilitatea marginală a ultimei
unităţi monetare cheltuite pentru procurarea unui anumit bun este egală cu
utilitatea marginală a ultimei unităţi monetare cheltuite pentru procurarea
oricărui alt bun.
Utilitatea marginală normală a unei unităţi monetare în condiţii de
echilibru al consumului se numeşte Äutilitate marginală a venitului´. Ea
corespunde satisfacţiei suplimentare ce o poate aduce consumul unui bun în
valoare de o unitate monetară. Această condiţie fundamentală poate fi
exprimată în termenii următori :

35
"# 1 "# 2 "# 3 "#   Y
   .....  ,
$1 $2 $3 1     

unde UMi este utilitatea marginală a produsului i şi Pi este preţul produsului i.
Un exemplu numeric ne va convinge despre adevărul celor de mai
sus. Să presupunem că un consumator dispune de un venit fix de 21,5 unităţi
monetare cu care şi-a propus să cumpere câte o bucată din produsele P1, P2
şi P3. Utilitatea marginală corespunzătoare celor trei produse apare mai jos.

)7 1 1. ,6 ,+,6,160646+-


P1 5 10
P2 7,5 15
P3 9 18

În aceste condiţii consumatorul va dobândi satisfacţia maximă


cheltuind cele 21,5 unităţi monetare deoarece: 10/5 = 15/7,5 = 18/9
Dacă cumpărătorul nostru ar renunţa la a cumpăra produsul P3 se
disponibilizează nouă unităţi monetare şi se pierd 18 unităţi de satisfacţie.
Când cele 9 unităţi monetare sunt dirijate pentru cumpărarea unei cantităţi
suplimentare din produsul P2 înseamnă că se pot cumpăra în plus 9/7,5 =
1,2 bucăţi de produs P2. Utilitatea marginală obţinută ar putea fi 15 + 3 (0,2
x 15) = 18 unităţi de satisfacţie. Dar, acţionează legea utilităţii marginale
descrescătoare şi ca atare la cumpărarea unei unităţi suplimentare din
produsul P2 satisfacţia consumatorului este în descreştere. În concluzie
satisfacţia maximă s-a obţinut atunci când s-a realizat egalitatea şirului de
rapoarte UM i / Pi.

36
Ê 


Cele trei probleme fundamentale ale oricărui sistem economic de


organizare a societăţii ( %  
  Y 
 &) sunt soluţionate în mod
diferit, cu mijloace şi metode specifice, aşa cum rezultă din analiza evoluţiei
economiei moderne. În cadrul acestui capitol se va examina rolul pieţei, al
cererii şi ofertei în soluţionarea acestei triade.

 ÊÊ

Modelul cererii evidenţiază legătura între cantitatea de bunuri şi


servicii pe care cumpărătorii sunt pregătiţi să o cumpere într-o anumită
perioadă de timp şi preţul acestora, restul factorilor ce influenţează cererea
(venitul consumatorilor, gusturile şi preferinţele acestora, mărimea şi
structura populaţiei etc.) rămânând neschimbaţi. Cererea nu e fixă, ea
variază odată cu schimbarea condiţiilor (cererea pentru ciorapii de mătase a
fost răsturnată prin inventarea fibrei de nailon; cererea pentru biciclete a fost
redusă prin dezvoltarea industriei automobilelor etc.). Pe baza modelului
cererii pentru fulgii de porumb vom construi curba generală a cererii, CC
(fig.nr.3.1.).

4    =  

Ê6< /2 /2


 Ê6,,6,1
1.=83 ,1 31 ,-
 0+)61
3 ,16
>
A 5 9
B 4 10
C 3 12
D 2 15
E 1 20

37
Se observă că la preţul de 1$ cutia cantitatea cerută este de 20
mil.cutii pe an. Pe măsură ce preţul creşte, consumatorii sunt dispuşi să
cumpere o cantitate mai mică din acest produs. Curba generală a cererii are
o pantă descrescătoare deoarece comportamentul consumatorului este
guvernat de legea utilităţii marginale descrescătoare.
Pe baza ei putem formula legea generală a cererii: ÄÎn general, atunci
când preţul scade cantitatea cerută creşte´.

3   =  
    
Distingem două grupe mari de factori: 1) factori ce afectează
cererea individuală a consumatorului şi 2) factori care influenţează cererea
totală, a întregii pieţe.
Între factorii din prima grupă enumerăm următorii:
1.1.c Necesitatea unui produs şi alternativele sale. Unele bunuri sunt
cerute pentru că reprezintă necesităţi (hrană, adăpost, îmbrăcăminte etc.),
altele devin necesităţi deoarece s-au format obiceiuri în legătură cu ele
(tutun, alcool etc.). Alternativa nu este o necesitate şi nici nu poate fi
considerată un substituent pentru articolul preferat. Un Rolls-Royce nu
poate substitui un automobil mic, de familie, chiar dacă la un moment dat
cumpărătorii l-ar putea considera o necesitate.
1.2.c Mărimea venitului familiei este un factor decisiv când este vorba
de cererea unui produs sau serviciu. Milionarul va călători cu elicopterul sau
avionul în timp ce o familie obişnuită se va mulţumi cu unul, două, trei
automobile.
1.3.c Preţul bunurilor substituibile. Unele produse pot avea substituenţi
apropiaţi ca, de exemplu, untul pentru margarină, carnea de porc pentru
carnea de vită sau cea de pui, cămăşile de bumbac pentru cele din fibre
sintetice. Altele nu sunt substituenţi apropiaţi pentru celelalte (o pereche de
pantofi pentru o sticlă de parfum de marcă). Banii de cheltuit reprezintă
toate alternativele posibile de satisfacţie aflate la îndemâna consumatorului.
Pantofii vor fi cumpăraţi numai dacă vor aduce cumpărătorului o satisfacţie
mai mare decât parfumul.
1.4.c Gusturile şi preferinţele consumatorilor sunt rodul gradului diferit
de instruire al indivizilor, sunt efectul respectării unor tradiţii în ce priveşte
hrana, îmbrăcămintea, modul de recreere etc. Astfel, de exemplu, în India
vaca fiind animal sfânt nu există cerere pentru produse din carne de vacă, în
timp ce acest tip de carne este foarte agreat în S.U.A. şi ca atare cererea este
38
mare. Exemplele pot fi numeroase, cererea pentru bunurile care sunt pe
gustul consumatorilor fiind mare iar pentru cele care nu satisfac preferinţele
lor fiind slabă.

Dintre factorii care influenţează mărimea cererii totale amintim:


cMărimea şi structura populaţiei. Alta este mărimea cererii pentru un
produs pe o piaţă cu un milion de locuitori decât pe piaţa cu trei milioane de
locuitori. Cererea este mare dacă populaţia este în stare să-şi susţină
necesităţile prin puterea de cumpărare. Structura populaţiei (ponderea
copiilor, adolescenţilor, maturilor, bătrânilor în totalul populaţiei) va
influenţa vizibil cererea pentru anumite produse. Într-un eşantion de
populaţie în care predomină populaţia adolescentină cererea pentru
echipament sportiv va fi evident mai mare decât cererea pentru acest produs
într-un orăşel unde ponderea vârstnicilor este mare.
cVenitul naţional şi distribuţia lui în rândul populaţiei. Unele societăţi
produc mai multă bunăstare decât altele şi distribuţia bunăstării poate fi
diferită. Cerere puternică există in societăţile egalitariste deoarece oamenii
îşi susţin necesităţile prin putere de cumpărare. Exemplul Marii Britanii din
ultimii 50 de ani ,interval în care aceasta şi-a propus crearea Statului
Bunăstării Sociale, este edificator. S.U.A., cu un venit naţional enorm, are şi
o distribuţie egalitaristă, adică un segment însemnat din populaţie are un
venit suficient pentru a-şi putea susţine puterea de cumpărare ridicată.

3       


Dacă preţul creşte sau se micşorează ,conform legii generale a cererii
cererea scade, respectiv creşte. O Y  Y     
 Y a
cererii datorită efectului de substituţie şi efectului de venituri. Efectul
produs de o schimbare a preţului unui bun asupra cererii pentru acel bun,
presupunând că venitul real este menţinut constant este efectul de
substituţie. El este întotdeauna negativ, adică pe măsură ce preţul creşte
cantitatea cerută se reduce şi invers (dacă P3 > P1 şi Q3 < Q1). Schimbarea
preţului unui bun reduce sau creşte venitul real al consumatorului. Ca
răspuns la această schimbare a venitului real, consumatorul cumpără mai
puţin (respectiv mai mult) din toate bunurile, inclusiv din cel căruia i s-a
schimbat preţul. Acesta este efectul de venit. (fig. nr.3.1.2.)

39







4










3  3      
Modificarea cererii se poate face în două feluri: în sensul creşterii şi
în sensul scăderii ei. Curbele cererii modificate sunt curbe noi, generate prin
translaţia faţă de curba generală a cererii. Modificarea cererii în sensul
creşterii apare în figura 3.1.3.a.

46

40
Dacă CC este curba iniţială a cererii şi se modifică unii dintre factorii
care influenţează mărimea ei (gust, preferinţe, venitul consumatorului etc.),
ea se transformă în curba C1C1. Fiecare punct al acesteia din urmă e mai
îndepărtat de axa OY comparativ cu curba CC. Astfel,la orice valoare a
preţului,cererea e mai puternică. Produsul fiind în cantitate insuficientă (Q1)
preţurile urcă de la P1 la P2. Aria OQ1 P2P2, reprezentând venitul cheltuit
al consumatorului, este mai mare decât aria OQ1 P1P1 astfel că cei ce deţin
o cantitate mai mare din produsul cerut la noile preţuri P2, vor înregistra un
profit mai mare. Verticala ridicată dintr-un punct al abscisei corespunzând
cantităţii Q1 se comportă ca o ofertă rigidă.

Modificarea cererii în sensul scăderii apare în figura 3.1.3 b

4*

Dacă CC este curba iniţială a cererii iar Q1 este cantitatea care se


cumpără la preţul P1, venitul încasat de către producători este cel simbolizat
de aria OQ1 P1P1. Modificarea gustului, ieşirea din modă a produsului, de
exemplu, va conduce la reducerea cererii pentru acesta. Curba C1C1
reprezintă curba cererii micşorate deoarece pentru orice valoare a preţului
cantităţile, corespunzând punctelor de pe curba C1C1, sunt mai mici.
Surplusul apărut pe piaţă din acest produs va conduce la scăderea preţului
acestuia de la P1 la P2, astfel că venitul total va scădea la OQ1P2P2.

41
  3  
!"   
Curbele regresive sunt acele curbe ale cererii care se întorc şi încep
să se desfăşoare în sens invers. Acest comportament poate să apară la
ambele capete ale curbei.
Regresia la capătul de sus al curbei o întâlnim la bunurile de paradă
şi la cele al căror preţ se aşteaptă să crească şi care vor deveni probabil
deficitare, ca în figura 3.1.4.a.

4%6 4%*

La P1 cantitatea cerută este Q1. La preţul P2 >P1 cantitatea Q2


cerută este mai mare decât Q1. Deci, nu se respectă legea generală a cererii
deoarece pe măsură ce preţul creşte, cererea creşte şi ea. Bunurile de paradă
sunt acele bunuri ce sunt cumpărate nu pentru valoarea lor intrinsecă, ci sunt
solicitate pentru a evidenţia o anumită stare (bijuterii, modele de maşini la
modă etc.). În cazul în care se aşteaptă majorarea preţurilor la produse
comercianţii se tem. Deoarece în lume lipsurile se dezvoltă , ei vor cumpăra
orice se găseşte, chiar dacă mărfurile respective sunt mai scumpe.
Regresia la capătul de jos al curbei e caracteristică bunurilor
inferioare şi bunurilor pentru care se aşteaptă o ieftinire în viitor şi apare în
figura 3.1.4 b.
Deşi preţurile se reduc de la P1 la P2 cantitatea cerută nu creşte ci
scade de la Q1 la Q2. Bunurile inferioare sunt bunurile foarte ieftine,
inferioare altor bunuri care există (pâinea de secară mai ieftină decât cea de
42
grâu). Dacă preţul la pâinea de secară scade, cumpărătorul ei dispunând de
un venit fix neschimbat va putea cumpăra aceeaşi cantitate de pâine de
secară şi de restul banilor pâine albă sau chiar o cantitate mai mică de pâine
de secară decât înainte, diferenţa folosind-o pentru un sortiment superior. Ca
atare, ieftinirea bunurilor inferioare poate avea ca rezultat micşorarea
cantităţii cerute. În situaţia în care preţul bunurilor inferioare creşte apare
imposibilitatea cumpărării de bunuri alternative din cauza venitului
insuficient şi apare situaţia în care cantitatea cerută din bunul inferior al
cărui preţ a crescut, creşte şi ea. Sir Robert Giffen a descoperit în sec.XVIII
următoarea situaţie, aparent paradoxală. În urma secetei grâul s-a scumpit,
ca atare a crescut preţul pâinii dar a crescut şi consumul de pâine în cazul
familiilor sărace deoarece acestea şi-au bazat meniul numai pe pâine,
renunţând la alte bunuri alternative (carne, lapte). Când cheltuielile pentru
un produs sunt mari şi reprezintă o parte însemnată a venitului total,
modificarea cererii se datorează efectului de substituţie sau efectului
venitului. Dacă se ieftineşte un produs inferior venitul real devine mai mare,
consumatorii cumpărând mai puţin din produsul ieftinit îşi pot permite să
cumpere şi din alte produse. În consecinţă, scade cererea pentru produsul
ieftinit şi creşte cererea pentru celelalte produse. Un exemplu de cerere
regresivă în cazul scăderii preţului apare la bursă, când aşteptarea scăderii
preţurilor provoacă speculă. Chiar dacă preţurile scad, speculanţii nu
cumpără acţiunile al căror preţ a scăzut ci vând, sperând să le recumpere la
preţuri şi mai mici. Atunci când se scumpeşte un produs inferior venitul real
se micşorează. Consecinţa este reducerea standardului de viaţă al
consumatorului care se va limita numai la consumul acelui produs.
Consumul produsului inferior va creşte pe măsură ce preţul va creşte.

3  #      




   Y  Y Y

poate fi definită ca fiind capacitatea de


reacţie a cantităţii cerute pentru un anumit produs la o mică modificare a
preţului său. Elasticitatea cererii depinde în principal de 1) disponibilitatea
substituenţilor pentru bunurile în cauză şi de 2) importanţa relativă a
preţului bunurilor raportate la venitul nostru total. În cazul primului factor,
dacă nu există nici un substituent apropiat pentru un produs ,cererea pentru
el va fi inelastică deoarece consumatorii sunt obligaţi să-l cumpere dacă
doresc acea clasă de satisfacţie. Cererea pentru varză este elastică pentru că
43
există multe alte legume care o pot înlocui. Cererea pentru tutun este relativ
inelastică de vreme ce nu există substituenţi apropiaţi ai acestuia. Lipsa de
substituenţi este o caracteristică specifică a bunurilor generatoare de
tabieturi (tutun, alcool, cafea etc.), cererea pentru ele tinzând să fie
neelastică. În cazul celui de-al doilea factor care afectează elasticitatea
cererii, dacă cumpărarea unui produs necesită doar o mică fracţiune a
venitului nostru total, cererea pentru el va fi inelastică. Satisfacţia provenită
de la o cutie de chibrituri sau de la un ziar este mare în raport cu preţul lui,
astfel că cererea va fi lipsită de reacţie la modificările de preţ.

Elasticitatea se calculează cu următoarea formulă:


3? = modificarea procentuală a cantităţii cerute pentru produsul
X/ modificarea procentuală a preţului produsului X
Ecpx este coeficientul elasticităţii cererii pentru bunul x în funcţie de
modificarea preţului acestui bun.
Există trei curbe ale cererii cu elasticitate constantă: curba infinit
elastică, curba unitar elastică (cererea se modifică proporţional cu preţul pe
toată curba) şi curba cu elasticitate nulă. Curbele cererilor de elasticitate
constantă apar în figura de mai jos. (fig.3.1.5a)
Toate celelalte curbe ale cererii au elasticităţi care se modifică de-a
lungul curbei. Pentru astfel de curbe elasticitatea se referă la un anumit
punct de pe curbă.
456

Dacă două curbe ale cererii trec prin acelaşi punct, curba cea mai
puţin abruptă este şi cea mai elastică dintre cele două în acel punct (vezi
fig.nr.3.1.5b).

44
45*
Să presupunem că cele
două produse A şi B sunt :
carnea de vită (A ) şi ţigarete
(B) şi că preţul se modifică
cu 5%, de la P1 la P2. În
cazul produsului A, cantitatea
cerută se va modifica mai
mult decât proporţional, la
Q2 (pare a fi o modificare de
aproximativ 25%). De aceea:
EcpA = 25% / 5 % = 5

În cazul produsului B,
modificarea la Q3 este mai
puţin decât proporţională (aproximativ 2,5%) de aceea: EcpB = 2,5% /5 =1/2.
Elasticitatea cererii în funcţie de venit se calculează raportând variaţia
procentuală a cantităţii cerute la variaţia procentuală a venitului, în condiţiile în care
ceilalţi parametrii (preţurile, de exemplu) sunt menţinuţi neschimbaţi. Atunci când
cererea pentru bunul ÄX´ creşte rapid odată cu creşterea veniturilor vorbim de
elasticitate mare a produsului ÄX´ în funcţie de venit (călătoriile cu avionul,
servirea mesei la restaurant, automobilele, locuinţele proprietate personală,
produsele de lux, în general).
Când cererea pentru un produs ÄX´ scade o dată cu creşterea veniturilor,
avem de-a face cu un coeficient mic de elasticitate în funcţie de venit. El poate avea
chiar valori negative în cazul produselor inferioare. S-a constatat că pentru multe
bunuri de larg consum, cum ar fi îmbrăcămintea, cererea creşte proporţional cu
venitul.

 Ê


Modelul ofertei evidenţiază legătura între cantitatea de bunuri şi servicii


pe care producătorii sunt dispuşi să o aducă pe piaţă într-o anumită perioadă de
timp şi preţul pieţei, ceilalţi factori (costul de producţie, preţul bunurilor
substituibile şi politica economică a statului) rămânând nemodificaţi. Următorul
exemplu numeric ne va permite să construim curba ofertei.

45
 
 
 
!
Ê6< /2 /2
 Ê6,,6,1)@1,-
1.=83 ,1 0+)613 ,16
 >
A 5 18
B 4 16
C 3 12
D 2 7
E 1 0
Tabelul evidenţiază existenţa unei relaţii direct proporţionale între
preţ şi cantitatea de fulgi de porumb pe care producătorii doresc să o vândă.
La preţul de 1 $ cutia nu se vor produce fulgi de porumb. Pe măsura creşterii
preţului creşte şi volumul producţiei fulgilor de porumb.
Curba ofertei generale arată ca în figura nr.3.2.

4 Unul din motivele


pentru care panta curbei ofertei
este ascendentă se regăseşte în
legea randamentelor descres-
cătoare. Un exemplu ne va
convinge. Dacă societatea
doreşte să consume mai mult
vin (cererea de vin creşte)
atunci va fi nevoie de mai multă
muncă pentru a cultiva struguri
de vin (suprafaţa de pământ
destinată acestei culturi rămâne
aceeaşi !) Fiecare nou muncitor
angajat va obţine o recoltă
suplimentară de struguri din ce
în ce mai mică. Dar atenţie,
există cerere pentru vin ! Deci preţul cu care se va vinde cantitatea de vin
obţinută suplimentar va fi mai mare. Ca urmare a creşterii preţului, piaţa îi
va putea convinge pe producători să fabrice şi să vândă mai mult vin, curba
ofertei de vin dobândind astfel o pantă ascendentă. Curba generală a ofertei
(OO) ne permite formularea legii generale a ofertei: ÄÎn general, cu cât
preţul de piaţă este mai mare cu atât este mai mare şi cantitatea oferită´.

46
3   =  
   
Factorii care, pe lângă preţul de piaţă al produsului, afectează
mărimea ofertei sunt următorii:

c Ê), +71)7 3.1


Dacă preţurile de vânzare rămân constante, reducerea costurilor
conduce la stimularea producţiei, în timp ce creşterea lor, frânează
producţia. La rândul lor ,costurile sunt influenţate de o multitudine de
factori care devin astfel factori indirecţi ce influenţează oferta.
1.1.Stadiul dezvoltării tehnologiei sau avansul tehnologic. Acesta
constă în realizarea unor schimbări care să ducă la scăderea
cantităţii de resurse folosite pentru producerea aceleiaşi cantităţi de
bunuri. Termenul are multiple semnificaţii: descoperiri ştiinţifice,
mai buna aplicare a tehnologiilor existente şi nu în ultimul rând
simpla reorganizare a muncii. O tehnologie avansată reduce
costurile unitare şi conduce la realizarea producţiei de masă. De
regulă, cu cât tehnologia este mai performantă cantitatea de
produse adusă pe piaţă este mai mare. Această constatare nu este
valabilă însă şi pentru tehnologiile de avangardă (rachete de
explorare a spaţiului cosmic, servicii de criogenie etc. ) extrem de
costisitoare.
1.2.Preţul factorilor de producţie, adică intrările în sistem (imput-uri =
materii prime, materiale, combustibil, energie etc.). Scăderea
preţului combustibilului, de exemplu, va avea influenţă asupra
costurilor în sensul micşorării lor şi rezultatul poate fi creşterea
ofertei de produse alimentare.
c 1. + )7 1+)  *,, *+1 Dacă preţul de vânzare pe piaţă
al unui produs substituibil creşte, oferta pentru ceilalţi substituenţi descreşte
pentru că producătorii acestora vor migra în ramurile care produc
substituentul cu preţul cel mai ridicat. Dacă într-o fabrică de automobile
sunt în lucru mai multe modele şi cererea pentru unul din aceste modele
creşte, va creşte şi preţul acelui model. Ca atare, fabrica va decide să
folosească mai multe linii de asamblare pentru modelul respectiv, oferta
pentru celelalte modele înregistrând o scădere.
c )7 + 71 )46<61 6 1.1 Monopolul asupra unei pieţe, de
exemplu, tinde să crească preţurile la produsele oferite. Cantitatea oferită de
monopolul respectiv este acea cantitate care-i asigură un profit maxim. Ea
este stabilită fără a se ţine cont prea mult de mărimea cererii.
47
%c 63,)136+361@+ 1.16<-)@1,6&
4.1.Ê

   Y afectează atât producţia propriu-zisă cât şi


sistemul de distribuţie. Ele pot fi naturale (uragane, tornade,
grindină, îngheţ, zăpadă, secetă) sau generate de intervenţia omului
(războaie, incendii, greve, instabilităţi sociale etc.)
4.2.$

  
   Y    
, măsură a influenţei
guvernelor asupra pieţei.
a)c Reglementările fiscale şi cele referitoare la salariul minim pot
reduce profitabilitatea firmelor. Dacă taxele sunt mari, o firmă
cu costuri şi aşa ridicate ajunge în situaţia în care profitul scade
sub cel normal de pe urma capitalului investit. Rezultatul va fi
părăsirea industriei de către aceste firme, soldată cu reducerea
ofertei. Se impune clarificarea noţiunii de Y
Y. Acesta
este profitul necesar şi suficient pentru a reţine o firmă într-o
industrie şi totodată profitul insuficient pentru a atrage în
industria respectivă o firmă care se găseşte în afara ei.
b)c Tehnologiile care pot fi folosite în anumite ramuri
(telecomunicaţii, aviaţie etc.) sunt stabilite indirect, prin măsuri
de politică economică care impun canoanele în domeniul
protecţiei mediului înconjurător, în cel al ocrotirii sănătăţii etc.
Dacă guvernul scade pretenţiile sale în privinţa standardului pe
care trebuie să-l atingă echipamentul de protecţie într-una din
aceste ramuri, oferta va creşte deoarece fondurile economisite pe
seama echipamentului de protecţie vor fi destinate creşterii
nivelului producţiei..
c)c Încurajarea spiritului inovaţional ca măsură de stimulare a
ofertei se poate exemplifica cel mai bine prin situaţia din
industria calculatoarelor unde, în ultimii ani ,a fost o avalanşă de
tipuri noi de calculatoare.

48
3        
4
Atunci când preţul se
modifică în sensul creşterii sau
descreşterii, oferta se modifică şi ea
şi vorbim de o Y  
Y
  Y
, mişcare ascendentă
când oferta creşte şi mişcare
descendentă când aceasta scade. În
acest caz vorbim de extinderea,
respectiv contracţia ofertei aşa cum
apare în fig. 3.2.2.

3  3     
Atunci când apar schimbări în condiţiile ofertei (factorii care
influenţează oferta) se va genera o nouă curbă a ofertei. Vom vorbi în acest
caz despre 

Y  ofertei în sensul creşterii sau descreşterii ei.
(fig.3.2.3.)
În condiţiile iniţiale, pentru
4 preţul de vânzare P1, cantitatea
oferită este Q1. Creşterea ofertei
poate fi generată de costuri mai
mici, tehnologii îmbunătăţite,
reducerea taxelor, condiţii naturale
favorabile etc. Sub influenţa lor
producţia creşte fără a se mări
costurile. Astfel, la orice valoare a
preţului, cantităţile furnizate sunt
mai mari. Curba O2O2 reprezintă
curba ofertei majorate pentru care
la preţul iniţial P1 cantitatea oferită
este Q2, unde Q2 > Q1. Curba O3
O3 reprezintă curba ofertei
micşorate şi a rezultat ca urmare a
modificării factorilor ce influenţează

49
oferta (costuri mai mari, eficienţă scăzută, taxe mărite, încetarea unor
subvenţii, întreruperi naturale sau provocate de om în ce priveşte resursele
etc.). Astfel, cantitatea furnizată pieţei va fi mai mică pentru orice valoare a
preţului. La preţul iniţial P1 cantitatea oferită va fi Q3, unde Q3 < Q1.

3  #        

Elasticitatea de preţ a ofertei este definită ca fiind capacitatea de


reacţie a cantităţii oferite la modificările de preţ. (şi se calculează ca raport
între variaţia cantităţii oferite şi variaţia procentuală a preţului).Oferta perfect
elastică (destul de improbabilă în viaţa reală) arată ca în figura 3.2.5.a.

456 45* 453

La preţuri mai mici decât P1 furnizorii nu sunt pregătiţi deloc să


oferteze dar la P1 sunt pregătiţi să ofere orice cantitate. Oferta rigidă sau de
elasticitate nulă apare în figura nr.3.2.5.b şi se întâlneşte în cazul ofertei
unor lucrări de artă rare având ca autori genii. Oferta de elasticitate unitară
este un caz special în care Eof. = 1.(vezi figura nr.3.2.5.c.). Orice curbă a
ofertei în formă de linie dreaptă care trece prin origine trebuie să aibă
elasticitate unitară cu alte cuvinte cantitatea furnizată trebuie să se modifice
proporţional cu preţul.
Oferta este relativ elastică atunci când factorii de producţie pot fi
procuraţi cu uşurinţă. Exemplul industriei textile când, dacă creşte puţin preţul
de vânzare de piaţă, producţia poate fi mărită fără greutate, este edificator.

50
Un factor care influenţează oferta este timpul. Este posibil ca, imediat
după creşterea preţului, firmele să nu poată spori volumul de muncă, materiale şi
capital necesar pentru producţie, oferta fiind foarte inelastică în raport cu preţul.
De cele mai multe ori oferta nu se poate adapta instantaneu la semnalul trimis de
piaţă prin intermediul preţului de vânzare de piaţă, deoarece producătorii au
nevoie de timp pentru a organiza un nou ciclu de producţie (exemplul
producătorilor de carne este expresiv ± turmele trebuie întâi crescute!).

3  
! " 
  
  
În cazul curbei generale a ofertei avem o singură situaţie specială,
curba cu întoarcere la capătul superior, valabilă pe piaţa forţei de muncă.
Aflându-ne pe o piaţă specială se va înlocui variabila Äpreţ´ de pe ordonată
cu variabila Äsalariu´ iar Äcantitatea´ de pe abscisă cu Ätimpul lucrat´
exprimat în om/ore, om/lună etc. Curba specială a ofertei forţei de muncă va
arăta ca în figura nr. 3.2.4.
Când salariile sunt foarte mari, deci
4% muncitorii pot câştiga suficient pentru
întreţinerea familiilor chiar în
perioade de lucru mai scurte, s-a
constatat creşterea fenomenului
absentării, în special când munca este
grea şi neplăcută. În această situaţie
chiar dacă venitul creşte, utilitatea lui
marginală (satisfacţia pe care o
procură muncitorului) scade, în timp
ce utilitatea marginală a odihnei, a
timpului liber în general, creşte. În
cazul unui bazin carbonifer s-a
constatat că la nivelul S1, salariul
plătit a fost suficient pentru a
determina realizarea a 35 de mii ore de lucru pe săptămână. La S2 ( S2 >
S1), plata suplimentară a determinat scăderea ofertei de muncă şi nicidecum
mărirea ei pentru că absentarea a redus totalul de ore lucrate.

51
ÊA  Ê 


Cererea şi oferta examinate separat se întâlnesc şi se confruntă, în


realitate, pe piaţă rezultând un echilibru al preţului şi al cantităţii. Echilibrul
de piaţă se va stabili la acel preţ şi la acea cantitate la care volumul cererii şi
al ofertei devin egale.
Combinând datele pentru cererea şi oferta de cutii de fulgi de
porumb se obţine tabelul de mai jos:

Ê)0*6163113 )@1,671@ +471) 0*


 1. Ê11166 6+-6 713 ,71@ +4 1 16
/=83 ,12 3) 06,)+) 71) 0*)@1,1 6 6
6 6+ 1. + 
A 5 9 18 în jos
B 4 10 16 în jos
C 3 12 12 neutră
D 2 15 7 în sus
E 1 20 0 în sus

Graficul corespunzător apare în figura nr. 3.3.


4.
Cererea pentru fulgi de
porumb este slabă când preţul e
ridicat şi mare când preţul e scăzut.
Oferta pentru acest produs e mică
când preţul e scăzut şi mare când
preţul e ridicat. În punctul E
cererea şi oferta sunt în echilibru.
Numai la preţul de 3 $/cutie toate
cele 12 milioane de cutii de fulgi
de porumb aduse pe piaţă îşi vor
găsi cumpărători şi piaţa se va goli.
Peste preţul de echilibru furnizorii
sunt pregătiţi să ofere dar
cumpărătorii nu sunt pregătiţi să
ceară.Sub acest preţ, consumatorii
sunt cei pregătiţi să ceară în timp
ce furnizorii nu sunt dornici să ofere. Preţul care egalizează cererea şi oferta

52
este Y 

. Semnalul pe care piaţa îl transmite agenţilor economici
(gospodării casnice, firme, stat) este tocmai acest preţ de piaţă ! Cererea şi
oferta reacţionează în mod diferit la modificarea preţului de piaţă. Astfel,
cererea poate reacţiona Y la schimbarea preţului deoarece consumatorii îşi
pot regla instantaneu cererea. Oferta, în schimb,    Y 
 Y
deoarece există întotdeauna o diferenţă de timp de când cererea se modifică
până când oferta se adaptează la această schimbare. Antreprenorul trebuie să-şi
refacă planurile de activitate, să treacă la fabricarea altui produs, să construiască
o nouă fabrică, să însămânţeze, să foreze etc. înainte de a produce ceva.

3 3      

   
  
 $! 
Modificarea condiţiilor (factorilor) care influenţează cererea şi oferta
au ca rezultat curbe noi, complet diferite. Aceste schimbări conduc la cerere
sau ofertă de mai multe sau mai puţine bunuri  Y  
 Y  
Y 
 
 '
Aceste schimbări determină modificarea preţului de piaţă deoarece
poziţia de echilibru se schimbă. Distingem 4 modificări posibile: a) creşterea
cererii; b) descreşterea cererii; c) creşterea ofertei; d) descreşterea ofertei.
a)c Efectul creşterii cererii asupra preţului pieţei apare în figura nr.
3.3.1a.

46
Modificarea factorilor care
determină mărimea cererii
(mărimea venitului disponibil,
gusturile, preferinţele consuma-
torilor etc.) transformă curba CC
în C1C1, curba cererii majorate.
Oferta nu se poate adapta
instantaneu deoarece antrepre-
norul are nevoie de timp pentru a-
şi modifica planul de activitate. În
consecinţă, se manifestă penuria
pentru produsul respectiv ceea ce
conduce la creşterea preţului de

53
piaţă de la P1 la P2. (P2 corespunde noului punct de echilibru E2 format la
intersecţia noii curbe de cerere C1C1 cu oferta rigidă, cantitatea Q1). Această
creştere a preţului de piaţă procură profituri excelente pentru cei ce furnizează
produsul în cantitatea Q1. Profiturile mari determină firmele să-şi extindă
producţia şi oferta creşte de la cantitatea Q1 la Q3 (deplasare de-a lungul
curbei de ofertă). Noul punct de echilibru E3 apare la intersecţia curbei
majorate a cererii (C1C1) cu oferta extinsă şi îi corespunde preţul de piaţă P3.
Deci, preţul de piaţă scade de la P2 la P3. În concluzie, creşterea cererii ridică
preţul de piaţă şi, în final, măreşte cantitatea furnizată de producători (Q3 >
Q1).
b) Figura nr.3.3.1b prezintă grafic efectul micşorării cererii asupra
preţului de piaţă.

Curba C1C1 este curba


4*
cererii micşorate, rezultat al
modificării factorilor ce
influenţează cererea. Deoarece
antreprenorii care furnizează
marfa nu pot opri imediat
producerea acesteia, pe piaţă
oferta va devansa cererea ,ceea ce
va conduce la scăderea preţului de
piaţă de la P1 la P2, sinonim cu
înregistrarea de pierderi de către
producători. P2 devine pentru
scurt timp preţul de piaţă,
corespunzând punctului de
echilibru E2 aflat la intersecţia
curbei cererii micşorate cu oferta rigidă (Q1). Sub influenţa pierderilor
oferta se contractă (producţia se reduce de la Q1 la Q3). Pe măsură ce
aceasta se contractă preţurile încep să-şi revină şi urcă de la P2 la P3. Noul
preţ de piaţă este P3 şi corespunde punctului de echilibru P3, aflat la
intersecţia curbei cererii micşorate cu cea a ofertei contractate. Deci, o
scădere a cererii micşorează preţul de piaţă şi în final conduce la o ofertă
mai mică din partea furnizorilor.
c) Efectul creşterii ofertei asupra preţului de piaţă se prezintă ca în
figura nr. 3.3.1c
Sub influenţa factorilor care determină creşterea ofertei (schimbarea
tehnicilor de producţie, creşterea productivităţii muncii etc.) curba OO se

54
transformă în curba ofertei majorate, O1O1. Oferta sporită determină
apariţia unui surplus pe piaţă, urmarea fiind scăderea preţurilor.
Consumatorii reacţionează rapid (cererea se adaptează prompt), cererea
extinzându-se pentru a prelua noua ofertă la preţul P2. Acest nou preţ de
piaţă corespunde punctului de echilibru E2, aflat la intersecţia curbei cererii
extinse cu curba ofertei majorate. Creşterea ofertei determină deci, o
scădere a preţului (P2<P1) şi o creştere a cantităţii cerute (Q2 > Q1).

d) Graficul din figura nr. 3.3.1.d prezintă efectul scăderii ofertei


asupra preţului de piaţă.
47
43

Să imaginăm situaţia în care sub incidenţa crizei de materii prime, a


unui eventual război etc. oferta scade (curba O1O1 fiind curba ofertei
micşorate). Absenţa de pe piaţă a produselor conduce la creşterea preţurilor.
Consumatorii reacţionează rapid şi cererea se contractă la Q2 realizându-se
echilibrul la noul preţ de piaţă P2. Oferta scăzută determină deci creşterea
preţului de piaţă de la P1 la P2,simultan cu scăderea cantităţii cerute.
În concluzie, sumarul legilor cererii şi ofertei se prezintă astfel:
1.c În general, cantitatea cerută creşte odată cu scăderea preţului.
2.c În general, cantitatea oferită creşte odată cu creşterea preţului.
3.c Preţul de echilibru este acel preţ care egalizează cererea cu
oferta.
4.c O cerere mărită ridică preţul şi provoacă o extindere a ofertei.

55
5.c O cerere micşorată scade preţul şi determină o contracţie a
ofertei.
6.c O ofertă crescută scade preţul pieţei şi determină extinderea
cererii.
7.c O ofertă micşorată ridică preţul de piaţă şi provoacă contracţia
cererii.
Deci, se poate spune că mecanismul pieţei reflectat cu ajutorul
curbelor de ofertă şi cerere determină preţurile şi cantităţile bunurilor
produse şi, în consecinţă, în condiţiile liberei concurenţe, rezolvă simultan
cele trei mari probleme ale economiei:  %
  Y
 se produce.

% 
   

  Ê 
  Ê



Analiza economică intreprinsă cu ajutorul curbelor de cerere şi


ofertă este unul dintre cele mai utile instrumente de care dispune economia
generală. Vom exemplifica acest lucru cu ajutorul unor cazuri concrete.
4%
 Y Y

% 
 

Există bunuri, obiecte care
cantitativ nu pot fi multiplicate,
mărite şi nici înlocuite cu alte
exemplare. Un astfel de bun poate fi
tabloul unui mare pictor care se
găseşte într-un singur exemplar,
suprafeţele de pământ care sunt date,
limitate, ş.a. În astfel de cazuri oferta
este o linie dreaptă verticală ridicată
dintr-un punct al axei ³cantitate´,
nefiind sensibilă la mişcarea preţului,
ci numai la cererea care se mişcă de-a
lungul liniei de ofertă în sus sau în jos ca în figura 3.4.1.

56
Creşterea cererii în condiţiile ofertei totale rigide duce la majorarea
proporţională a preţurilor în raport cu factori cum sunt: posibilităţile de
4% substituire, caracterul cererii pe care
o satisface etc.

 Y   

 
 Y
Y  

Există cazuri când putem mări
cantitatea dintr-un bun oarecare fără
nici o dificultate, preţul bunului
respectiv rămânând constant. Aceasta
se explică prin rigiditatea costului
unitar în raport cu creşterea sau
descreşterea producţiei. Un astfel de
bun ar putea fi o resursă naturală
abundentă (apa de mare în staţiile de
desalinizare) când cantitatea produsă din aceasta nu modifică preţul de vânzare.
Oferta în acest caz este o linie dreaptă orizontală, de-a lungul căreia se
deplasează cererea ca în figura 3.4.2.

Ê Y
Y Y  Y 
4% 

Cu ocazia examinării
curbei de ofertă s-a văzut că ea se
mişcă de la stânga spre dreapta şi
de jos în sus. Deci, o dată cu
mărirea cantităţii dintr-un bun
oferit spre vânzare cresc şi
preţurile, determinate de sporul
costului unitar conform legii
randamentului descrescător. În
practică întâlnim însă şi exemple
când preţul nu creşte în urma
deplasării ofertei, ci scade.
Trecerea de la producţia de unicate
sau serie mică la cea de serie mare sau de masă oferă un astfel de exemplu.

57
La reducerea costului conduce şi progresul tehnologic. În aceste cazuri se
produce ca în figura 3.4.3 o translare a
4%%
curbei şi nu o deplasare în lungul ei.
La început a avut loc
deplasarea ofertei O1O1 de-a lungul
curbei cererii CC provocată de trecerea
la producţia de masă sau la o nouă
tehnologie. În locul lui E1 a apărut un
nou punct de echilibru, E2. Se
realizează însă, în acelaşi timp, şi
deplasarea curbei cererii de-a lungul
curbei de ofertă. Din această cauză
preţul nu va scădea prea mult, ci se va
stabili la P3, preţ care, ca şi P2, este de
asemenea mai mic decât cel
corespunzător punctului de echilibru
E1, dar mai aproape de acesta.

$
( 


  Y  Y
 

Utilizarea curbelor de cerere şi ofertă este foarte vastă şi nu se
reduce numai la cazurile de adaptare instantanee. În multe cazuri întâlnim
un dinamism accentuat al unor oscilaţii datorate unor adaptări întârziate. Se
presupune că un bun competitiv cum este carnea de porc se vinde cu
ajutorul licitaţiei. Deci preţul se stabileşte pe baza raportului cerere-ofertă al
unui moment dat şi se află la intersecţia verticalei ridicată dintr-un punct al
axei ³cantitate´ cu curba CC. Cu ajutorul acestui preţ se stabileşte cantitatea
de carne de porc care va fi produsă şi pusă în vânzare în viitor. Dacă preţul
este ridicat, atunci producătorii vor produce şi vor veni pe piaţă cu o
cantitate mai mare de carne, corespunzătoare noului preţ. Deci, curba OO
face legătura între preţul actual şi cantitatea de carne de care va avea nevoie
piaţa în viitor. Dacă în cazul curbelor de cerere şi ofertă cu adaptare
întârziată intervine reducerea bruscă a cantităţii de carne datorată unei
epidemii declanşate în crescătoriile de porci, acest eveniment se reprezintă
grafic ca în figura 3.4.4.
Răspunsul ofertei la noile preţuri, rezultate dintr-o situaţie de
penurie, va fi întârziat de durata ciclului de producţie al cărnii de porc.
Dificultăţile de răspuns vor genera o accentuare a penuriei, o creştere

58
exacerbată a preţului şi implicit o sporire peste necesar a ofertei în noul
ciclu de producţie.
Echilibrarea pieţei, în condiţiile modelului prezentat, se va produce
numai după mai multe iteraţii şi va fi în funcţie de înclinaţia curbei de cerere
şi a celei de ofertă precum şi a unor factori stabilizatori cum sunt politica
guvernamentală, manifestări de cartelare a pieţei şi altele. În graficul din
figura 3.4.4 se reduce brusc cantitatea de carne pusă în vânzare, de la Q* la
Q1. Noua cantitate Q1, mult mai mică, va avea un preţ mai mare
corespunzător noului echilibru E1. Noul preţ P1 va determina acea cantitate
de carne care va fi produsă şi pusă în vânzare într-un viitor apropiat. Noua
cantitate de carne F2 este mai mare decât cea produsă înaintea pierderilor din
cauza epidemiei. Această situaţie va determina scăderea preţurilor de la P1 la
P2. În consecinţă va avea loc reducerea cantităţii de carne pusă în vânzare,
ceea ce din nou va duce la majorarea preţurilor până la P3. Deci, treptat, prin
diminuarea oscilaţiilor de preţuri şi cantităţi se ajunge din nou la punctul de
echilibru existent iniţial. În lumea contemporană statul intervine în viaţa
economică cu mijloace variate. Cazurile prezentate în continuare sunt
mostre ale intervenţiei guvernelor în economie.

Ê
  Y 
 
 
  Y  

&

Cu ajutorul ecuaţiilor de cerere şi ofertă se poate calcula exact
împărţirea impozitului (introdus în preţul benzinei) între consumatori şi
producători. Guvernul american, de exemplu, a stabilit un impozit de 1
dolar pentru fiecare gallon de
4%5
benzină vândut (1 gallon
SUA = 3,785 l). În condiţiile
noilor preţuri curba de cerere
nu va cunoaşte nici o
modificare. Consumatorii
sunt dispuşi în continuare să
procure o cantitate apropiată
de aceea pe care au cumpărat-
o înaintea majorării preţului
la benzină. Deci, curba ofertei
va transla de-a lungul curbei
de cerere ca în figura 3.4.5.
Noua curbă de ofertă
O1O1 este paralelă cu curba

59
OO. Noul preţ va fi de 1,90 dolari şi la acest preţ se va vinde o cantitate de
77 miliarde galloane benzină în loc de 100 miliarde galloane înaintea
introducerii impozitului. Din impozitul de 1 dolar, 0,90 dolari va fi suportat
de consumator, deoarece benzina este un produs cu rigiditate accentuată în
raport cu preţul, şi numai 0,10 va fi suportat de producător.
Guvernul poate interveni în funcţionarea pieţei nu numai prin
impozite, ci şi prin stabilirea nivelului maxim sau minim al unor preţuri.

 

Y 
  Y 
 


Stabilirea plafonului maximal al preţurilor are efecte economice
numai dacă acesta se situează sub nivelul preţului de echilibru. În alte
situaţii plafonul maximal nu este operant deoarece cererea şi oferta vor
determina oricum un nivel maximal al preţului.
Vom examina efectele economice ale stabilirii plafonului maxim al
preţului la benzină cu ajutorul graficului din figura 3.4.6.
În condiţiile existenţei unui plafon al preţurilor nu are loc
echilibrarea ofertei cu cererea. Consumatorii doresc o cantitate de benzină

4%!

mult mai mare decât cantitatea ce li se oferă. Din cantitatea oferită lipseşte
aceea care este cuprinsă între punctele J şi K. Această diferenţă este atât de
mare, încât un timp îndelungat cererea de benzină nu va fi satisfăcută. Vor fi
consumatori care vor rămâne fără benzină şi care ar fi fost dispuşi să
plătească 2 $ şi chiar mai mult pentru un gallon.
În condiţiile când o lege administrativă nu permite creşterea preţului,
începe perioada lipsurilor. Se va institui un sistem de distribuire a benzinei
pe bază de bonuri, stat la coadă, piaţă neagră, speculă etc.

60
 

Y 
 


 
Y

Y

Nivelul minim admis prin lege al salariului orar este operant numai

4%

dacă se află peste nivelul de echilibru al cererii şi ofertei de muncă. În


condiţiile când guvernul fixează prin lege nivelul minim admis al salariilor
patronii nu vor angaja noi muncitori deoarece salariul stabilit este prea ridicat
în raport cu nivelul general al preţurilor şi va genera o scădere a rentabilităţii
ramurilor care folosesc muncă de calificare redusă şi necalificată. Astfel
multe persoane, în special tineri, vor rămâne fără slujbe, vor deveni şomeri.
Această situaţie este prezentată în graficul din figura 3.4.7.
Salariul minim, RR, este stabilit la un nivel care depăşeşte cu mult
nivelul de echilibru al pieţei libere. Noul punct de echilibru, forţat, este
punctul J. Din această cauză numărul muncitorilor figurat prin segmentul JK
intră în categoria şomerilor. Desigur, renunţarea la plafonarea salariului ar
permite mişcarea de-a lungul curbei OO a ofertei de muncă şi atragerea în
producţie de noi muncitori. Deseori măsurile de protecţie socială au şi efecte
contrare intenţiilor guvernanţilor.

61
 

Y   Y  Y 

Y



În condiţiile economiei de piaţă chiria plătită pentru locuinţe se
stabileşte în funcţie de oferta din partea celor care nu au locuinţe sau care
doresc să se mute într-un alt apartament. Când guvernul intervine şi
stabileşte nivelul chiriei împotriva intereselor proprietarilor asistăm la o
serie de urmări. Chiria mică nu va permite întreţinerea locuinţelor. Aceasta
va declanşa procesul degradării lor (se consideră că o chirie
necorespunzătoare distruge clădirile mai mult decât bombardamentul în
timpul războiului). Apare de asemenea şi lipsa de spaţiu locativ deoarece nu
sunt fonduri pentru noi investiţii.

4%$

În graficul din figura 3.4.8 nivelul maxim al chiriei se găseşte pe


linia CC. Ea se situează sub nivelul punctului de echilibru E al pieţei libere.
Distanţa dintre punctele J şi K indică cerere nesatisfăcută de spaţiu locativ.
O dată cu mişcarea nivelului chiriei în sus de-a lungul curbei OO, începe
construcţia de locuinţe şi folosirea mai eficientă a spaţiului existent.

62
  




Ê

 

% 
   

Totalitatea relaţiilor generate de actele de vânzare-cumpărare în


conexiunea lor cu spaţiul şi timpul în care se desfăşoară formează piaţa. În
cadrul pieţei unui bun se întâlnesc dorinţele consumatorilor exprimate prin
³cerere´ şi acelea ale producătorilor exprimate prin ³ofertă´. Din această
confruntare se naşte, în condiţiile de definiţie, un preţ şi un nivel al
tranzacţiilor (cantităţi) pentru bunurile considerate, această pereche de
variabile caracterizând echilibrul de piaţă.
Pe piaţă se verifică concordanţa sau neconcordanţa între nivelul,
structura, calitatea producţiei (oferta) şi nivelul, structura şi calitatea
consumului (cererea). Informaţiile oferite de piaţă sunt extrem de preţioase
pentru agenţii economici care pot astfel acţiona în direcţia realizării
echilibrului dintre cererea şi oferta de bunuri şi servicii.
Pentru a dobândi tabloul complet al unei pieţe trebuie să o
caracterizăm cel puţin prin prisma următoarelor aspecte: obiectul
tranzacţiilor; volumul schimburilor (menit să ne dea măsura potenţialului,
capacităţii pieţei respective); structura pieţei (pe care o evidenţiem relevând
modul de organizare a componentelor pieţei, reţeaua de desfacere şi
negociere, investiţiile aferente); aria geografică sau gradul de extindere
spaţială a pieţei.
I. Prin prisma criteriului 
  Y

distingem în principal
două mari categorii de piaţă: A) piaţa bunurilor şi a serviciilor; B) piaţa
factorilor de producţie. La rândul ei, piaţa factorilor de producţie cuprinde:
piaţa muncii, piaţa resurselor naturale, piaţa pământului propriu-zisă, piaţa
capitalului în sens restrâns, piaţa monetară, piaţa financiară, piaţa valutară,
piaţa informaţiei.
A)c $
 Y
Y
 Y


Y are cea mai largă arie de răspândire


şi de interes din partea consumatorilor. Ea se compune din piaţa
bunurilor de consum curent (pâine, carne, lapte), a celor de
folosinţă îndelungată (frigidere, autoturisme), precum şi din piaţa
serviciilor. Este momentul să precizăm că bunurile amintite sunt
lucruri palpabile care satisfac cerinţe ale vieţii individului,
făcându-i viaţa mai plină, mai bogată. Serviciile, în schimb, sunt
63
utilităţi nepalpabile care satisfac nevoile fie adresându-se direct
persoanei (prestaţia dentistului, a chirurgului, a frizerului, a
crainicului TV etc.), fie contribuind la organizarea producţiei ca
în cazul serviciilor comerciale, bancare, de transport, asigurări,
comunicaţii etc.
B)c $
  Y
Y  Y 

$
 

este o componentă importantă a economiei de piaţă. Ea


este o piaţă specială deoarece obiectul tranzacţiilor pe acest tip de piaţă este
special, este forţa de muncă. Şi, pentru că munca nu se comportă ca orice
altă marfă, în teoria economică piaţa muncii trebuie privită ca Älocul´ unde
se întâlnesc cererea şi oferta de muncă în vederea realizării unei activităţi
,dar şi ca un proces de determinare a retribuţiei celui care urmează să o
îndeplinească. Mai general, cuprinde ansamblul relaţiilor dintre cererea şi
oferta de resurse de muncă în funcţie de oscilaţiile salariului pe baza cărora
are loc procesul de ocupare a populaţiei active în mărimea, structura şi
calitatea corespunzătoare exigenţelor.
Cunoscând complexitatea factorului de producţie ´pământ´,
corespunzător structurii lui ,desprindem două tipuri de piaţă: piaţa resurselor
naturale şi piaţa pământului propriu-zisă (terenuri).
$
 Y Y Y Y (a petrolului şi gazelor naturale, de pildă) a
devenit cu mult timp în urmă o piaţă de interes general, mondial.
$
  Y Y
Y a fost dintotdeauna în atenţia agenţilor economici,
pământul vânzându-se şi cumpărându-se la cele mai diverse preţuri (800 $
pentru un metru pătrat în Tokio sau 400 $ în anumite cartiere ale
Bucureştiului etc.)
$
  
 este în strânsă legătură cu bursa de valori, dar nu se
confundă cu ea. În sens larg, piaţa capitalurilor cuprinde ansamblul relaţiilor
ce apar în procesul trecerii capitalului real dintr-o formă în alta pe fluxul
proceselor tehnologice şi economice în care este implicat (capitalul bănesc
trece în forma marfă şi apoi din nou în forma bani). În această accepţiune
piaţa capitalurilor este identică cu piaţa factorilor de producţie. În sens
restrâns, piaţa capitalurilor este piaţa creditelor acordate pe termen lung,

 
 

Y.
Potrivit formelor pe care le îmbracă capitalul, cristalizate la tema
despre factorii de producţie, distingem şi alte tipuri de piaţă: piaţa monetară,
piaţa valutară, piaţa financiară.
$
  Y
Y este o formă specială a pieţei deoarece
în cadrul ei nu se practică forma clasică de vânzare-cumpărare de bunuri ci
se fac operaţiuni în domeniul creditului. Operaţiunile pe această piaţă se

64
înfăptuiesc de către Banca de emisiune dintr-o ţară şi de către băncile
comerciale sub forma creditelor acordate pe termen scurt (până la un an)
societăţilor comerciale. Piaţa monetară este o piaţă de tip special datorită
obiectului tranzacţiilor (moneda sub toate formele ei) pe de o parte şi
mecanismelor de confruntare între solicitanţii şi ofertanţii de monedă în
funcţie de rata dobânzii, pe de altă parte. Preţul tranzacţiei cu monedă (rata
dobânzii) diferă în funcţie de termenul scadenţei, durata de acordare a
creditului, gradul de risc asumat de creditor, sumele tranzacţionate etc. În
cadrul ei se poate vorbi de Äpiaţa interbancară´, piaţă monetară specifică
rezervată instituţiilor specializate de credit şi caracterizată prin durata scurtă
a relaţiilor de schimb (de la o zi la 1-3 luni).
$
 

Y cuprinde ansamblul operaţiunilor de emitere şi apoi
de vânzare şi cumpărare a hârtiilor de valoare. Operaţiile legate de
înfiinţarea unor noi societăţi sau suplimentarea capitalului lor social, precum
şi cele legate de lansarea unor împrumuturi de stat caracterizează
 


Y Y
Y. Operaţiunile de negociere la bursă a acţiunilor şi
obligaţiunilor existente, (ce dublează capitalul real existent în afacere)
alcătuiesc
 

Y  Y.
Prin noţiunea de piaţă financiară se impune să înţelegem cadrul
(locul) de întâlnire între nevoile de resurse băneşti ale întreprinzătorilor
(deficitari de astfel de resurse) şi disponibilităţile băneşti ale populaţiei sau
ale altor agenţi economici (excedentari la astfel de resurse). Întreprinzătorii
îşi procură resursele necesare emiţând hârtii de valoare (acţiuni, obligaţiuni,
titluri de proprietate etc.), mobilizând astfel resursele băneşti ale agenţilor
economici (gospodării casnice, firme, stat, etc.) care le vor cumpăra.
$
   Y trebuie înţeleasă ca un sistem de relaţii care se
formează între bănci sau case de schimb şi clienţii lor, prin care se
efectuează vânzările şi cumpărările de valute necesare în procesul
schimburilor economice cu străinătatea sau în scopul iniţierii de acţiuni
speculative. Distingem o piaţă valutară naţională şi una internaţională. În
România ea se compune din Äpiaţa valutară bancară´ rezervată operaţiunilor
valutare desfăşurate de persoane juridice şi din Äpiaţa caselor de schimb
valutar´, rezervată operaţiunilor valutare desfăşurate de persoane fizice.
$
 
Y

este piaţa rezultatelor cercetării ştiinţifice
(vânzarea-cumpărarea de brevete şi invenţii, de documentaţii ştiinţifice),
piaţa serviciilor manageriale, de marketing, a tuturor serviciilor tehnice,
ştiinţifice, juridice etc. prestate pe baze comerciale.
II. #   Y
Y a componentelor pieţei reprezintă un alt
aspect important care ajută la conturarea tipului de piaţă. Prin prisma

65
criteriului Änumărul vânzătorilor şi cumpărătorilor pe o piaţă´ putem
construi următorul tablou al tipurilor de piaţă:

6*1+ +%

=  
  
    
  

  Concurenţă Oligopol Monopol pur
perfectă

  Oligopson Oligopol Monopol limitat
bilateral
   Monopson Monopson Monopol
limitat bilateral

În cazul pieţei cu Y   Y   agentul economic izolat


determină cantităţile produse fără a putea acţiona asupra preţurilor. Uneori
se face o deosebire între ipotezele referitoare la « perfecţiunea » concurenţei
şi cele referitoare la « puritatea » ei . Concurenţa se va numi « pură » atunci
când se verifică simultan următoarele trei ipoteze.
1. Ipoteza ³atomicităţii´ susţine că un foarte mare număr de agenţi
economici identici participă la oferta şi la cererea unui produs,
fiecare dintre ei având o dimensiune neglijabilă în raport cu mărimea
pieţei.
2. Produsele oferite sunt, de regulă, omogene, prezentând
caracteristici absolut identice. Pe o astfel de piaţă nu există
publicitate, nu există diferenţiere a produselor (până şi zâmbetele
diferitelor vânzătoare sunt identice).cc
3. Agenţii economici pot intra liberi pe piaţă, lipsind barierele
juridice sau instituţionale care să se opună intrării noilor producători
,concurenţi în producerea bunului considerat.
Concurenţa se va numi « perfectă » atunci când vor fi realizate
simultan următoarele două condiţii :
1. Transparenţa pieţei presupune că vânzătorii şi cumpărătorii sunt
informaţi în aceeaşi măsură asupra calităţii, cantităţii, naturii şi preţului
produsului.
2. Factorii de producţie (muncă şi capital) sunt mobili, îndreptându-
se către domeniile unde profitul este mai mare. Întreprinderile părăsesc
pieţele unde suferă pierderi, orientându-se către activităţi care le aduc
profituri. Muncitorii sunt atraşi de firmele care le dau salarii mai mari etc.
66
Îndeplinirea simultană a celor cinci condiţii caracterizează fără
echivoc concurenţa pură şi perfectă (Anglia la sfârşitul sec. al XIX-lea s-a
apropiat cel mai mult de concurenţa perfectă).
Dacă una din cele cinci condiţii nu este satisfăcută vorbim de
Y  
 Y sau
 Y  , după caz. Astfel, apariţia la sfârşitul sec.
al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea a unor agenţi economici mari şi foarte
mari în aproape toate ramurile şi care produc o parte tot mai însemnată din
producţia unei ramuri duce la apariţia altor varietăţi structurale de piaţă
precum: oligopolul, monopolul, concurenţa monopolistă.
$
   , de pildă, este acea formă de piaţă în care un bun
dat este pus în circulaţie de un singur agent economic sau cumpărat de către
unul singur (monopson). Definiţia britanică a monopolului vizează o situaţie
în care o firmă controlează cel puţin 25% din producţia unei industrii.
Monopolul poate fi definit ca fiind oferta din partea unei singure persoane
sau firme. Gradul de monopol de care dispune o întreprindere depinde de
posibilitatea mai mare sau mai mică de substituire a produsului său, în
raport cu produsele altor întreprinderi care satisfac nevoi similare. Monopol
există numai acolo unde produsul oferit nu are substituenţi apropiaţi iar
furnizorul, din anumite motive, este în stare să împiedice alte firme să-l
producă. O situaţie de monopol poate să apară în următoarele moduri :
1.c oferta personală a unui specialist sau individ talentat (violoniştii
de concert, coaforii, creatorii de modă etc.);
2.c oferta sub drept de licenţă sau drept de autor, editor
(inventatorilor, autorilor, compozitorilor li se oferă forţa legală
de a beneficia de fructul muncii lor pentru o perioadă de timp);
3.c monopolurile naturale pot apărea pe două căi: a) controlul
resurselor naturale (mine de cărbune, puţuri petroliere, zăcăminte
minerale) generează, de regulă, monopolul statului; b) controlul
mijloacelor de capital costisitoare care din motive sociale nu sunt
potrivite a fi multiplicate (nu e economic să introducem apa în
casă prin mai multe instalaţii numai de dragul competiţiei în
industrie sau să construim a doua linie de cale ferată între două
oraşe dacă prima e adecvată) naşte de regulă monopolul regiilor
autonome (apă, canal, transport feroviar, telecomunicaţii);
4.c monopolul prin economii de scară sau producţie de masă. Dacă o
întreprindere cu producţie de masă domină o întreagă industrie e
dificil pentru concurenţi să intre în acea industrie şi să fie la fel
de eficienţi ca şi firma deja existentă.

67
Argumente interesante în favoarea monopolului au fost prezentate de
economistul austriac Joseph Schumpeter, stabilit din 1932 la Harvard,
recunoscut ca teoretician novator şi ca istoric al gândirii economice. În
cartea sa Ê

% 

 
 Y
îşi sintetizează propriile
dileme asupra şanselor supravieţuirii capitalismului prin diminuarea
spiritului întreprinzător şi a inovaţiei. Schumpeter susţine că monopolul
este mai potrivit decât concurenţa pentru a genera inovaţii. Aceste mari
modificări tehnice se traduc, în acelaşi timp, prin apariţia unor noi bunuri
şi a unor noi metode de producţie, care permit, în cele din urmă, scăderea
preţului. A inova reprezintă, desigur, un risc care nu va fi asumat decât
dacă există siguranţa unor profituri pe timp îndelungat. Fără inovaţie nu
poate exista o scădere a preţurilor şi deci nici o creştere a puterii de
cumpărare, a nivelului de trai. În această perspectivă dinamică nu există
antinomie între monopol şi concurenţă, fiind în cauză mai mult abuzurile
monopolului decât situaţia însăşi de monopol. Întrebarea al cărei răspuns
este greu de găsit este : Äde unde începe abuzul monopolului ?´.
Monopolul poate fi temporar când o întreprindere pune în vânzare un
produs nou, (calculatoare, filme cu developare instantanee etc.). El durează
până la răspândirea inovaţiei. Monopolul de care dispune o întreprindere
pe o piaţă dată poate fi ameninţat de deschiderea spre comerţul
internaţional, de ameliorarea serviciilor reţelei de transporturi, eventuala
schimbare a reglementărilor de protejare a poziţiilor dobândite şi deci
generatoare de Änonconcurenţă´ (în Franţa, de exemplu, cazul farmaciilor,
al taxiurilor, al debitelor de tutun). Monopolul poate fi Äde marcă´ şi nu
Äde produs´. Majoritatea produselor industriilor moderne este diferenţiată
şi identificată de o marcă. Până la criza din 29-33, intervenţia statului în
procesul de formare a preţurilor a avut un caracter sporadic. Evenimentele
excepţionale (crize economice, războaiele mondiale) dar şi extinderea
tipului de piaţă monopolist a impus supravegherea şi intervenţia statului în
viaţa economică ( în special în procesul de formare a preţurilor) cu scopul
de a-i proteja pe consumatori.
$
   
  este tipul de piaţă în care firme mari produc şi
comercializează acelaşi bun. Oligopolul ar putea fi definit ca fiind
Äcompetiţia între puţini´. Noii veniţi în ramură au dificultăţi serioase în a se
alătura oligopoliştilor din cauza costului mare al capitalului implicat în
ramuri ca petrol, ciment, detergent ş.a. Fiecare din firmele de tip oligopolist
produce o parte semnificativă din producţia totală a industriei şi poate
influenţa preţul prin a produce mai mult sau mai puţin.

68
Utilizarea cât mai completă a factorilor de producţie pe o piaţă
oligopolistă este serios afectată. (Organizaţia ţărilor exportatoare de petrol,
OPEC, este poate cel mai semnificativ exemplu). Ca furnizor de materie
primă vitală economiilor dezvoltate, aceste ţări îşi aleg firmele beneficiare şi
au grijă să nu ofenseze un client important (SUA, de exemplu).
O caracteristică de bază a pieţei de tip oligopolist este aceea că
firmele se asociază pentru a-şi păstra poziţia, stabilind înţelegeri mutuale cu
privire la producţie, preţ şi aranjamente de marketing. Rezultatul este
reducerea competiţiei, excluderea intrării în ramură a altor firme, împărţirea
completă a pieţei şi asigurarea în final a unor nivele de profit substanţiale.
Este foarte probabil ca în aceste aranjamente să se strecoare abuzuri. Aşa se
explică numeroasele legi anti-trust şi anti-cartel promulgate de guvernele
ţărilor dezvoltate. O situaţie tipică de oligopol apare în industria britanică a
detergenţilor în care două firme deţin 94% din piaţă iar cea de-a treia firmă
restul de 6%. Fiind în număr atât de mic e aproape de la sine înţeleasă
existenţa între ele a unui aranjament menit să le procure profituri mari în
defavoarea consumatorilor. De obicei, se consideră că există oligopol atunci
când dominaţia este înfăptuită de trei până la zece grupuri. Dincolo de zece
grupuri dominante se vorbeşte despre Y   
 .
O  este un caz special al oligopolului când două firme care
produc acelaşi bun stabilesc împreună preţul şi cantitatea menite să le aducă
câştig maxim.
Principalele tipuri de situaţii oligopoliste sunt cartelul şi trustul.
ÊY  desemnează un acord între producătorii care-şi conservă
independenţa de producţie, dar se înţeleg între ei de o manieră perfectă în
ceea ce priveşte nivelul preţului şi împărţirea pieţei.
)Y  este o aglomerare a capitalurilor grupate sub aceeaşi
conducere. E vorba deci de rezultatul unei operaţiuni de fuziune între firme
a căror conducere comună este asigurată de o societate ³holding´, numită
uneori societate de portofoliu sau de participaţii. Nu există opoziţie între
trusturi şi carteluri, adesea trusturile făcând parte din carteluri.
Prima coloană din tabel prezintă situaţiile simetrice cu un număr
mare de ofertanţi, de producători: dacă există un singur cumpărător, este
vorba de  ; dacă există un număr restrâns de cumpărători se va
vorbi de 
  (cu cazul particular al  
 caracterizat de doi
cumpărători). Se va vorbi despre   
 Y atunci când există
unicitate, în acelaşi timp, în domeniul ofertei şi al cererii şi 
 

 Y pentru cazul intermediar al diagonalei tabelului. În sfârşit,
  se va numi Y  Y în cazul în care, pentru un singur ofertant va

69
exista un număr mic de solicitanţi şi vom avea un   Y  Y în
cazul simetric.
Atât monopolurile cât şi oligopolurile au drept ţel maximizarea
profitului global. Tendinţa de maximizare este cu atât mai puternică cu cât
produsele sunt mai puţin diferenţiate. Cei ce produc bunuri net diferite vor
adopta o strategie individuală. Pentru cei ale căror bunuri sunt apropiate
unele de altele, în schimb, (cazul materiilor prime obţinute din petrol, al
cerealelor, al cafelei etc.) va fi mai rentabil să se gândească la o strategie
comună. În ultima vreme firmele au renunţat în mod oficial sau tacit, la
războiul preţurilor, considerat prea riscant şi au căutat alte căi. Pe piaţa
automobilului, de exemplu, preţul de vânzare nu este decât un argument,
printre multe altele, principalele accente în publicitate punându-se după caz,
pe confort, posibilitate de mânuire, viteză, întreţinere ieftină, consumul de
carburant, capacitatea portbagajului etc. Toate elementele înşirate mai sus
sunt tot atâtea elemente de diferenţiere a produsului şi de concurenţă Äîn
afara preţului´. S-a constatat că nu există nici o legătură între numărul
producătorilor şi diferenţierea bunurilor. Un exemplu în care oligopolul
tinde să ofere o alegere mai puţin diversificată decât monopolul este cel al
programelor de radio şi de televiziune. Dacă publicul potenţial s-ar împărţi
în două părţi inegale (90% din telespectatori doresc program de divertisment
şi 10% program de muzică), monopolul care dispune de două posturi de
televiziune ar prezenta pe un post varietăţi iar pe celălalt ar difuza muzică.
Oligopolul (înţelegerea între două posturi autonome) va difuza pe ambele
canale varietăţi deoarece e mai rentabil să obţină ca audienţă jumătate din
90% şi nu jumătate din 10 % din totalul telespectatorilor. Astfel, monopolul
furnizează un produs satisfăcător în acelaşi timp pentru majoritate şi pentru
minoritate, în timp ce oligopolul va da un produs uniform, care ignoră
dorinţele minorităţii.
ÊY   
 
Teoria concurenţei monopoliste elaborată de E. Chamberlin (1899-
1967) se bazează pe ideea conform căreia concurenţa şi monopolul sunt
legate în mod inextricabil. Pe piaţa de concurenţă monopolistă multe firme
fabrică produse aproape identice, micile diferenţe putând fi reale sau
imaginare.
Dacă pe piaţa de concurenţă perfectă produsele erau omogene, pe
cea de concurenţă monopolistă produsul nu este omogen ci diferenţiat
prin Änume de marcă´, în produse diferite care nu pot fi substituente
perfecte pentru altul (asemănare cu piaţa de monopol). Elasticitatea cererii
pentru mărci diferite este redusă, adică cererea reacţionează mai puţin la

70
modificările de preţ, deoarece unii cumpărători sunt convinşi că o anumită
marcă este mai bună şi merită bani în plus, sunt fideli unei mărci anume şi
preferă, la preţ egal, produsele care poartă acea marcă.
O a doua diferenţă faţă de condiţia monopolului şi o asemănare cu
situaţia de concurenţă o reprezintă numărul şi puterea mică producătorilor.
Deciziile fiecăruia dintre ei sunt fără consecinţe asupra situaţiei individuale
a concurenţilor, chiar dacă, în cele din urmă, reacţiile tuturor concurenţilor
nu sunt lipsite de urmări asupra situaţiei şi profitului unuia dintre ei.
Ne reamintim că în cazul concurenţei perfecte producătorul era un
pur Äacceptant de preţ´ în timp ce monopolistul avea mai multă libertate
deoarece determina simultan preţul şi cantitatea mărfii produse. Concurenţa
monopolistă reliefează importanţa concurenţei prin produse. La limită,
producătorul poate, într-o primă etapă, să aleagă, să definească produsul pe
care intenţionează să-l vândă. Într-o etapă ulterioară, după ce şi-a diferenţiat
suficient produsul şi şi-a creat, în acelaşi timp, produsul şi clientela,
producătorul îşi va alege simultan preţul şi cantitatea produsului din marca
al cărui monopol (provizoriu) îl deţine.
O altă caracteristică a competiţiei monopoliste este cheltuiala masivă
pentru publicitate. Dacă publicitatea informativă explică cu claritate
disponibilitatea produsului, utilizările şi avantajele lui, preţul, calitatea şi
termenele de vânzare, economisind astfel timpul cumpărătorului, celălalt tip
de publicitate, cea persuasivă, foloseşte tehnici subtile de a convinge şi chiar
de a înşela publicul ca să cumpere produsul respectiv.
Diversificarea se pare că este regula nu numai pentru produse ci şi în
cazul activităţilor pe pieţele de tip monopolist, oligopolist, de competiţie
monopolistă. Câteva exemple sunt expresive. I.T.T. (International Telegraph
and Telephone) are activităţi în domeniul instalaţiilor telefonice şi
electronice, în industria hotelieră (Sheraton), în închiriere de maşini (Avis),
în distribuirea de produse congelate. G.E. (General Electric) are cifra de
afaceri repartizată între construcţii navale, materiale feroviare şi
electromecanice, întreprinderi electrice, construcţii şi lucrări publice,
inginerie, telecomunicaţii, birotică, acumulatori, cabluri, izolatori.
III. Economic vorbind, piaţa este şi un concept cu Y    

 
. Astfel deosebim piaţa locală (a Clujului, ...), piaţa regională
(târguri zonale), piaţa naţională, piaţa câtorva ţări (Piaţa Comună), piaţa
mondială.
IV* #Y
  
 
Y
Y pe o piaţă conduce la o altă
clasificare a pieţelor. Dacă apreciem, de pildă, potenţialul unei pieţe prin
prisma numărului cumpărătorilor va rezulta o clasificare a pieţelor în funcţie

71
de mărimea lor (altul este volumul vânzărilor pe o piaţă cu 3 milioane de
locuitori decât pe piaţa unei insule cu numai câteva zeci de mii de
cumpărători).

  
     
  
 
  
" 

  


Numele de bursă provine de la numele familiei unui negustor din


Ţările de Jos, Van den Börse, care locuia la Bruges. Pe frontispiciul casei
acestuia erau încrustate în piatră câteva pungi cu bani, în limba franceză
« les bourses » (pungă cu bani pentru mărunţişul cumpărăturilor zilnice).
Deosebim următoarele tipuri principale de burse : de mărfuri, de valori şi
burse pentru operaţiuni ajutătoare comerţului internaţional (asigurări,
navlosiri).
Condiţia esenţială pentru ca un produs să poată fi comercializat la
bursa de mărfuri este să fie Y  

. Caracteristicile unui produs
fungibil sunt următoarele: standardizarea sub aspectul calităţii, marfa să fie
depozitabilă deci neperisabilă, aceasta să fie produsă şi comercializată în
condiţiile liberei concurenţe şi volumul tranzacţiilor să fie mare.
Standardizarea presupune ca produsele să fie omogene. Petrolul, deşi
întruneşte calităţile unui produs fungibil nu se comercializează în mod
curent la bursă deoarece nu este produs şi vândut în condiţii de concurenţă.
Există bursa petrolului la Rotterdam prin intermediul căreia se
tranzacţionează o cantitate mică de petrol, cel extras din Marea Nordului.
Ţările cartelului OPEC fixează pentru ţările membre cantităţile ce trebuie
extrase şi preţul la care trebuie să se vândă petrolul pe piaţa internaţională.
Printre produsele ce se comercializează la bursa de mărfuri amintim:
cereale (grâu, porumb, ovăz, orez etc.), cafea, cacao, copra (miezul uscat al
nucii de cocos care datorită uleiurilor volatile pe care le conţine este folosit
la fabricarea margarinei şi săpunurilor), făina de peşte (din anşoa), zahăr,
cauciuc, uleiuri vegetale (ulei de soia şi de rapiţă), lână, blănuri, lingouri de
aur şi argint.

72
Ê663,1,3+1* 1+)710-@ 

1.c Bursele de mărfuri concentrează într-un spaţiu restrâns şi legal


operaţiunile comerciale. Acestea sunt pieţe caracteristice pe care se
tranzacţionează, în general, materii prime. Ele au un rol important în
stabilirea preţurilor acestora pe piaţa internaţională. Preţul se stabileşte în
mod liber şi public prin sistemul licitaţiei.
2.c Produsele negociate la bursa de mărfuri sunt produse fungibile ale
căror caracteristici le-am prezentat mai sus.
3.c La bursa de mărfuri vânzătorul nu trebuie să-şi etaleze marfa ci să
prezinte doar documentul prin care face dovada că este posesorul ei.
Cumpărătorul nu e obligat să vadă marfa pentru că din documentaţie
(contractul tip de vânzare ± cumpărare) află totul despre produsul respectiv.
4.c Bursa de mărfuri ajută la repartizarea mai echilibrată a riscurilor prin
uniformizarea practicilor comerciale şi printr-o mai bună informare a celor
interesaţi. Dacă la începuturi toate riscurile şi le asuma producătorul, cu
timpul, prin intermediul bursei, ele se împart cu negustorul, transportatorul
etc. Bursa garantează îndeplinirea prevederilor contractuale, chiar în
condiţiile în care una din părţi intră în faliment.
5.c Operaţiunile la bursele de mărfuri se efectuează în două moduri: Äla
disponibil´ şi Äla termen´. Pieţele pe care se negociază bunuri pentru livrare
imediată se mai numesc şi pieţe cu livrare Äla vedere´ deoarece bunurile se
găsesc expuse şi pot fi livrate imediat ce plata este făcută. Acest lucru este
valabil pentru ceai, lână brută, aur şi diamante. Pieţele cu livrare Äla
termen´, sau pieţele terminale, sunt pieţele unde bunurile care se vând nu
sunt încă disponibile dar vor deveni în viitor (nu sunt recoltate, sunt
depozitate etc.). Un contract cu livrare la termen este în esenţa sa o
tranzacţie între două părţi care doresc să-şi asigure protecţia împotriva unor
riscuri opuse: una temându-se de creşterea preţului, cealaltă de scăderea lui.
6.c Preţurile la care sunt cerute şi oferite loturile de mărfuri se numesc
cotaţii la bursă. Modificările de preţ se dau în puncte.
7.c Operaţiunile la bursa de mărfuri se desfăşoară dinamic datorită
existenţei contractelor tip de vânzare-cumpărare.
Cumpărătorul comunică brokerului doar câteva date( cantitatea,
termenul la care doreşte marfa şi preţul pe care e dispus să-l plătească) şi
contractul de vânzare-cumpărare este încheiat ! Deci, prin intermediul bursei
de mărfuri se precizează cu exactitate calitatea şi cantitatea mărfii
comercializate.

73
Întreaga activitate a bursei de mărfuri este coordonată pe baza
statutului de funcţionare a fiecărei burse. Acesta defineşte: obiectul de
comercializare al bursei, unitatea de măsură în tranzacţii, modalitatea şi
termenele de cotare, lichidarea operaţiunilor, obligaţiile financiare pentru
participanţi, modul de arbitrare în caz de litigiu, condiţiile standard ale
contractului, regulile economice, administrative şi de conduită etică ale
membrilor.
Principalele burse de mărfuri în domeniul comerţului cu materii
prime se consideră a fi următoarele:
1.c Pentru   : bursa din Londra ± London Metal Exchange - în cadrul
căreia se tranzacţionează cupru rafinat (bare şi catozi), cositor, plumb,
zinc, argint, aluminiu şi nichel; bursa din New York ± Comodites
Exchange ± în cadrul căreia se tranzacţionează cupru, plumb, zinc,
argint, mercur; bursa din Penang ± Malaiezia în cadrul căreia se
tranzacţionează cositor.
2.c Pentru  Y  : bursa din Chicago ± unde cotează grâul, porumbul şi
ovăzul; bursa din Bangkok renumită pentru tranzacţiile de orez.
3.c Pentru Y+ bursa la termen din Londra ± unde se tranzacţionează atât
zahăr brut cât şi rafinat; bursa de zahăr rafinat din Paris; bursa de zahăr
şi cafea din New York ± New York Coffee and Sugar Exchange.
4.c Pentru   : bursa din New York, în cadrul căreia sunt tranzacţionate
12 sortimente de cafea provenind din 7 mari ţări producătoare şi
exportatoare; bursa din Santos (Brazilia).
La bursele de mărfuri contemporane se practică şi metode de
negociere speciale precum: vânzarea la licitaţie, comerţul în cerc, disputa,
negocierile private, sau metoda expoziţiilor practicată pe piaţa specială a
diamantelor.
,Y   


presupune că produsul trebuie să fie prezentat
în mostre pentru ca cumpărătorii să poată stabili un preţ corect. Se practică
la produse ca ceai şi lână (la lână un contract echivalează cu 21 de baloţi de
lână curată care cântăresc 2500 Kg.) Agenţii cumpărători stau pe scaune,
dispuse în cercuri concentrice,iar cultivatorii de ceai (din India şi Sri Lanka)
şi producătorii de lână (din Australia, Noua Zeelandă, Argentina etc.) urcă
pe tribună spre a-şi licita loturile.
Ê Y  Y este o metodă de negociere folosită pentru metale,
zahăr, cafea (în trecut se trasa un cerc alb pe podea pentru a-i despărţi pe
vânzători de cumpărători). La Metal Exchange vânzătorii stau pe 40 de
locuri (cerc de bănci curbate) ,în fiecare zi la ora 12 ,pentru prima din cele
trei sesiuni zilnice. Negocierile sunt permise timp de numai 5 minute pentru

74
fiecare metal, anunţându-se de către secretarul bursei: ÄStaniu, domnilor,
staniu´. După 5 minute anunţul va fi ÄCupru, domnilor, cupru´ ş.a.m.d.
O
   este metoda folosită când numărul celor autorizaţi să
negocieze este limitat. Este cazul lingourilor de aur şi argint când o jumătate
de duzină de agenţi de schimb stau în jurul unei mese mici şi pornesc
disputa între ei, până când este acceptat un preţ ferm. Bursa aurului la
Londra nu se află în sediul central al bursei, ci la Banca Rothschild unde de
două ori pe zi, la orele 10,30 şi 15,00 (ora Londrei ) reprezentanţii a cinci
mari bănci londoneze se întâlnesc în Äcamera de fixing a aurului´ pentru a
stabili preţul metalului din ziua respectivă. Acesta se determină pe baza
comenzilor de cumpărare sau vânzare făcute fiecăreia din cele cinci bănci de
către clienţii acestora. Acest preţ este comunicat în cel mai scurt timp
posibil în toată lumea.
 
Y
  Y
  se încheie în birourile firmelor însemnând
discutarea privată a preţului care trebuie plătit.
O piaţă specială este
 
 Y pe care se practică o metodă
de negociere originală. 85% din cantitatea de diamante naturale şi
industriale se tranzacţionează prin intermediul bursei din Londra: Central
Selling Organisation. Diamantele industriale se negociază zilnic. Pentru
diamantele naturale se organizează 10 expoziţii anuale. Cumpărătorii vin să-
şi vizioneze marfa (pregătită în săculeţi ce conţin pietre preţioase de toate
dimensiunile şi calităţile), neputând alege din conţinutul săculeţului numai
ceea ce le convine. Ei sunt obligaţi să-l cumpere în întregime. Doar pentru
piesele mari se negociază preţ individual. Când unele categorii de pietre
(peste 2000) sunt în exces faţă de cerere, bursa din Londra le ţine în rezervă
şi nu le oferă la vânzare decât în cantităţile în care vor fi absorbite. În acest
fel se întreţine stabilitatea pieţei diamantelor.


  " 

Pentru ca o bursă de valori să se poată înfiinţa şi apoi să poată


funcţiona este nevoie de îndeplinirea câtorva condiţii: existenţa unui număr
mare de societăţi pe acţiuni, dispersarea acţiunilor la un număr mare de
posesori şi reglementarea strictă a activităţii tranzacţionale prin statutul bursei
(limitarea numărului de participanţi, stabilirea unui cod de conduită pentru
intermediari, precizarea modului de desfăşurare a şedinţelor de bursă etc.).
Principalele tipuri de hârtii de valoare ce se tranzacţionează la bursă
sunt acţiunile şi obligaţiunile. Acţiunile pot fi obişnuite sau preferenţiale.
Diferenţa între aceste tipuri de hârtii de valoare constă în gradul diferit de

75
risc pe care şi-l asumă cumpărătorii lor. Dacă dispunem, de exemplu, de
1000 $ putem cumpăra 10 obligaţiuni ale firmei General Motors a 100 $
bucata. Aceasta înseamnă că am creditat firma pe un număr limitat de ani
(3,5,7 etc.) , interval după care aceasta se obligă să răscumpere valoarea
obligaţiunilor la valoarea nominală. Deci după 7 ani, de exemplu, firma
General Motors va plăti 1000 $. În tot acest timp ea va plăti şi un cupon fix
pe obligaţiune (7 %, de exemplu, adică 70 $ pe an). Dacă destinaţia celor
1000 $ va fi cumpărarea de acţiuni înseamnă că vom credita firma pe un
număr nelimitat de ani şi vom încasa un dividend fix (dacă acţiunile sunt
preferenţiale) sau unul variabil în funcţie de rezultatele activităţii firmei
General Motors (dacă acţiunile sunt obişnuite). Instrumentele financiare
(obligaţiuni, acţiuni) s-au modernizat în ultimii ani fiind obligate să ţină
pasul cu rata inflaţiei (au apărut obligaţiuni cu dobândă variabilă, cu cupon
Ä0´ sau capitalizat etc.).
Rolul burselor se concretizează cel puţin în următoarele două
trăsături:
-c facilitează procesul de acumulare de fonduri necesare finanţării
activităţii economice dând posibilitatea firmelor să-şi procure
fonduri fără a-şi pierde autonomia (ca şi în cazul unui împrumut de
la o bancă).
-c dirijează fluxul fondurilor disponibile spre diferite proiecte de
investiţii, de regulă, înspre ramurile rentabile
Mecanismele şi regulile de funcţionare a burselor s-au conturat în
decursul evoluţiei lor, de obicei, în urma unor scandaluri pe piaţa bursieră.

1. Obligaţia de a prezenta cu regularitate un set de informaţii cu


privire la situaţia economico-financiară (bilanţuri şi profituri) precum şi
datoria de a justifica modul în care au fost contabilizate rezultatele
financiare, s-a instituit ca regulă cu ocazia crizei financiare din 1929-33. O
serie de firme au profitat de situaţie codificându-şi bilanţurile în care
făcuseră calculele în funcţie de valoarea nominală a acţiunilor şi nu de cea
reală, mult afectată de criză. Aceste firme au fost excluse din bursă.
2. Principiul Y
impune anunţarea din timp a unei noi emisiuni de
acţiuni. Se evită astfel situaţia creată pe piaţa bursieră între doi speculatori
celebri, Cornelius Vanderbilt şi Daniel Drew, în legătură cu achiziţionarea
pachetului majoritar al firmei Erie. Primul dintre ei anunţase public intenţia
de a achiziţiona firma Erie. Daniel Drew, managerul firmei Erie, a hotărât
împreună cu consiliul de administraţie emiterea unui pachet substanţial de

76
acţiuni. L-au achiziţionat şi apoi l-au putut vinde pe piaţă mult peste
valoarea acţiunilor datorită faptului că exista cerere anunţată de Vanderbilt.
Acesta din urmă a fost obligat să înghită un pachet mai mare de acţiuni la un
preţ piperat înregistrând astfel o pierdere substanţială.
3. Regula mY -Y  Y vorbeşte despre necesitatea controlului
garanţiilor, împiedicând astfel prezentarea de garanţii fictive sau a aceloraşi
garanţii de mai multe ori. Ivar Kreuger a fost magnatul chibriturilor suedeze,
care în timpul primului război mondial a creditat unele din statele
beligerante în schimbul unor garanţii în bonuri de tezaur. În perioada
interbelică ,când imperiul lui a început să se clatine , a încercat contractarea
mai multor credite pe care le-a garantat cu bonurile de tezaur. Numai la
moartea lui (s-a sinucis din cauza falimentului) s-a constatat că garantase cu
aceleaşi documente mai multe împrumuturi.
4. Măsurile pentru reducerea posibilităţilor de şantaj s-au luat după
ce un avocat şiret din Chicago a excrocat conducerile mai multor companii.
El cumpăra un pachet de acţiuni al unei firme la care prinsese de veste că
managerii ei au luat măsuri ce contraveneau intereselor acţionarilor. Sub
ameninţarea că aduce la cunoştinţa acţionariatului această neregulă, din
dorinţa de a nu-i irita pe acţionari, ofiţerii companiei acceptau să-i
răscumpere pachetul de acţiuni la preţul propus de Clarence Vener.
Beneficiile lui au fost în câţiva ani de câteva milioane de dolari.
5. Controlul activităţii bursei a devenit o condiţie sine qua non a
existenţei ei. De aceea, a devenit de competenţa guvernelor crearea unor
organisme cu atribuţiuni în controlul activităţii bursei. În S.U.A. însuşi
preşedintele numeşte cele cinci persoane membre ale acestui organism. În
acest fel se speră ca seisme de genul crizei din 1929-33 să nu se mai repete.
Importanţa şi seriozitatea unei burse se apreciază după calităţile
membrilor ei. Vom exemplifica cu cerinţele impuse de bursele din Paris şi
New York celor ce doresc să devină membri.
Pentru a fi cotată la bursa din Paris o firmă trebuie să îndeplinească
nişte condiţii bine stabilite:
-c să pună 25 % din capitalul ei sub formă de acţiuni la dispoziţia
publicului;
-c să fi obţinut beneficii şi să fi vărsat dividende în 3 ani anteriori
admiterii la bursă;

77
-c să se angajeze că va publica cu regularitate rezultatele activităţii şi
va furniza orice informaţie susceptibilă de a influenţa viaţa
întreprinderii;
-c să aibă o capitalizare bursieră de cel puţin 150 de milioane de franci.
Capitalizarea bursieră este suma valorilor tuturor societăţilor cotate
la bursă (numărul acţiunilor unei firme înmulţit cu valoarea acţiunilor la
bursă) dând o imagine asupra valorii pieţei respective. Ierarhia principalelor
burse prin prisma indicatorului Äcapitalizare bursieră´ este următoarea:
bursa din New-York cu 4232 miliarde de dolari, bursa din Tokio cu 3592
miliarde, bursa din Londra cu 1143 miliarde, cea din Paris cu 452 miliarde
şi cea din Frankfurt cu 499 miliarde dolari.
Pretenţiile bursei americane faţă de membri ei sunt şi mai greu de
îndeplinit:
-c să fi avut în cursul ultimilor 3 ani beneficii de cel puţin 6,5 milioane
dolari S.U.A.;
-c firmele să aibă un activ total de 18 milioane dolari S.U.A.;
-c firmele trebuie să fi plasat prin ofertă publică 1,1 milioane de
acţiuni, în valoare totală de 9 milioane dolari S.U.A.;
-c din acest plasament, cel puţin 2000 de acţionari trebuie să posede,
fiecare, câte un pachet de 100 de acţiuni.

Exemple recente de nerespectare a acestor condiţii au adus


prejudicii burselor respective. La bursa din Paris, de exemplu, au fost
admise la cotare acţiunile Euro-Disney şi Eurotunnel care nu trecuseră de
pragul celor trei ani regulamentari, cu beneficii raportate înainte de a intra la
bursă. Acţionarii au plătit scump această carenţă, cumpărând titlurile numai
în funcţie de anticiparea rezultatelor efectuată de iniţiatorii proiectelor.
Acţiunile Eurotunnel, propuse la 35 de franci bucata în 1987, nu mai
valorau decât 16 franci în februarie 1995, cu toate că linia pe sub Canalul
Mânecii funcţiona deja. Acţiunile Euro-Disney, vândute în 1989 la 72 de
franci, se schimbau la 12 franci după 6 ani.
Evoluţia diferitelor pieţe bursiere, adică variaţiile lor în sus sau în jos
se măsoară cu ajutorul


Y Y
Y
. Valoarea unui indice bursier se
calculează raportând suma cursurilor acţiunilor componente la un Ädivizor´,
stabilit în mod complex. Titlurile de valoare ce intră în componenţa indicilor
sunt selectate de editorii ziarelor (Wall Street Journal, Financial Times )

78
dintre companiile ce se bucură de o creştere susţinută a activităţii
economice, a performanţelor şi care stârnesc interesul investitorilor. Vom
trece în revistă câţiva dintre indicatorii principalelor burse de valori.
La bursa din New York se operează cu

  O./  (Charles
Henry Dow şi Edward Jones au creat în 1884 primul indice al bursei
publicat în Customer's Afternoon Letter, strămoşul lui Wall Street Journal).
Iniţial indicele a fost compus din 11 valori, astăzi luându-se în calcul 30 de
valori. La începutul secolului indicele nu depăşea 100 de puncte, astăzi el
întrecând valoarea de 4000 de puncte. S-a şi nuanţat, specializându-se pe
domenii: indicele Dow-Jones al valorilor de transport (20 de titluri) al
valorii serviciilor (15 titluri). Alţi indici bursieri care măsoară fluctuaţiile
marii burse new-yorkeze, alături de Dow-Jones, sunt   Y    $Y0
122%3%`O` etc*
La bursa din Tokio indicele bursier este 
44
(de la numele
cotidianului Nihon Keizai în care se publică). Se calculează pe baza a 225
de valori. Un indice nou la bursa din Tokio este şi TOPIX.
La Londra cotidianul britanic Financial Times publică indicatorul
bursier 5)6275 
8 sau 5)!22.
Pe piaţa bursieră germană, la Frankfurt, indicele este O`
(Deutsche Aktienindex).
Indicele bursei din Paris se calculează pentru 40 de valori şi se
numeşte Ê`Ê92(Cotation assistée en continu).
La bursa bucureşteană indicele se numeşte :) (Bucharest
Exchange Trading) şi se calculează pe baza a 10 valori. S-a convenit ca cele
10 acţiuni luate în calcul să reprezinte cel puţin 60% din capitalizarea
întregii pieţe bursiere. În anul 2002 cele 10 firme care cotau la bursa din
Bucureşti şi se luau în calculul indicelui BET erau următoarele: Oltchim
(26,13%), Terapia Cluj-Napoca (14,84%), Alro Slatina (13,69%), Dacia
Automobile Piteşti (10,69%), Azomureş (10,61%), Antibiotice Iaşi (7,58%),
Artic Găeşti (6,58%) Policolor (6%), Compa Sibiu (2,39%), Şantierul Naval
Constanţa (1,48%).
Piaţa modernă este mult mai complexă decât piaţa în trecut.
O caracteristică a pieţei moderne contemporane este şi intervenţia
statului în procesul de formare a preţurilor şi de stabilire a cantităţilor de
bunuri oferite şi cerute. Statul intervine prin multiple căi concrete, ca de
exemplu: impozite, subvenţii, măsuri de politică monetară, instrumente de
politică externă, crearea pieţei de stat pentru anumite produse etc.

79
Deci, o piaţă modernă se bazează pe mecanismele sale interioare
legate de preţ, cerere şi ofertă, pe de o parte şi pe influenţa externă,
materializată în intervenţia statului, pe de altă parte.
Într-o economie de piaţă, cele trei probleme fundamentale ale
oricărui sistem economic sunt rezolvate cu ajutorul instrumentului ³piaţă´.
Schema de mai jos este semnificativă în acest sens.

4% `  

Se observă în această figură fluxul circular al economiei de piaţă.


Votul bănesc al gospodăriilor interacţionează pe piaţa bunurilor cu oferta
firmelor, stabilindu-se astfel  anume se produce. Mai departe, cererea de
factori de producţie a firmelor se confruntă pe piaţă cu oferta de muncă şi
alte intrări, pentru a determina salariul, renta şi dobânda; veniturile
influenţează astfel destinaţia bunurilor (  Y 
 sunt produse aceste
bunuri). Concurenţa care se manifestă între firme în ceea ce priveşte

80
cumpărarea factorilor de producţie şi vânzarea bunurilor la un preţ cât mai
mic determină modul în care se realizează producţia (  se produce).
Gospodăriile casnice, firmele de afaceri şi statul, sunt principalii
 
 

pe o piaţă, de aceea se impune tratarea fiecăruia în parte.

% Ê

Ê 

     


%  
 
Şi în societăţile moderne familia, menajul, adică gospodăria casnică,
reprezintă cea mai mică unitate organizatorică a economiei.
Gospodăria casnică ca unitate economică are o funcţie dublă. În
primul rând, are rolul determinant în reproducţia forţei de muncă, fiind în
acest fel una din principalele resurse ale producţiei, una din principalele
intrări (input) în sistem. În al doilea rând, gospodăria casnică este organul
economic al consumului final. Nivelul consumului în gospodăria casnică
depinde de venitul acesteia. La un nivel dat al veniturilor şi al preţurilor
gospodăriile casnice nu pot satisface toate nevoile familiei. Ele sunt puse în
situaţia de a alege din produsele şi serviciile existente pe piaţă şi reuşesc
acest lucru cu ajutorul unei scări a preferinţelor, cu alte cuvinte datorită unei
ierarhizări a nevoilor ce urmează a fi satisfăcute. Asupra preferinţelor, a
sensibilităţii faţă de anumite produse influenţează cel puţin următorii doi
factori: a) mărimea venitului; b) poziţia socială a familiei.
Studiile statistice reliefează existenţa unor tendinţe cu privire la
împărţirea veniturilor pentru alimente, îmbrăcăminte, produse de folosinţă
îndelungată, articole de lux. Familiile cu venituri mici cheltuie cu
preponderenţă pentru alimente şi chirii. Odată cu creşterea venitului se
constată o deplasare a cheltuielilor spre îmbrăcăminte, produse de folosinţă
îndelungată, articole de lux. Reacţia gospodăriilor casnice la schimbările de
preţuri care induc o modificare în mărimea reală a venitului lor este cu atât
mai evidentă cu cât venitul pe membru de familie este mai mic. O astfel de
gospodărie poate subzista numai dacă este judicios planificată.
S-a constatat că familiile cu un nivel de cultură mai scăzut nu au
rezultate satisfăcătoare în gospodărirea veniturilor. Dar există şi alte motive
care conduc şi familii cu un nivel mai ridicat al educaţiei şi al veniturilor la

81
acelaşi rezultat. De aceea se pledează tot mai frecvent pentru introducerea în
şcoli a unei discipline privind gospodărirea raţională a venitului familiei.
O problemă importantă se referă la proporţia în care venitul
gospodăriei casnice este dirijat între consum şi economisire.
Structura părţii din venitul familiei destinată 
poate fi
reliefată apelând la următoarele criterii: natura nevoilor satisfăcute, apariţia
în timp a cheltuielilor şi natura lor.
După  Y  
Y 
 avem: 1) cheltuieli destinate
bunurilor care satisfac nevoi primare (hrană, îmbrăcăminte, locuinţă,
sănătate) şi 2) cheltuieli destinate bunurilor care satisfac nevoi secundare
(instrucţie, sport, călătorii, artă). O legitate generală care se poate formula
referitor la relaţia între mărimea venitului şi structura cheltuielilor după
natura nevoilor satisfăcute este următoarea: odată cu creşterea veniturilor
creşte cererea pentru bunuri secundare şi scade cea pentru bunuri primare
(scădere relativă).
După criteriul  Y


 
     

Y distingem: 1)
cheltuieli pentru bunuri care se consumă tot timpul (pâine, lapte, carne, etc.)
şi 2) cheltuieli pentru bunuri discrete care se procură la intervale mai mari
de timp (mobilă, automobil, frigider, televizor color). La bunurile din
această ultimă categorie acţionează uzura fizică şi morală întocmai ca şi la
mijloacele de producţie. În categoria bunurilor de mare valoare şi de
folosinţă îndelungată un loc aparte ocupă locuinţele.
După  Y   

Y deosebim: 1) cheltuieli fixe (chirie,
lumină, gaz, plata ratelor, cheltuieli pentru alimente, transport, etc.) şi 2)
cheltuieli liber disponibile.


 reprezintă o latură foarte importantă a utilizării


veniturilor unei gospodării casnice.
Motivele pentru care familiile economisesc ar putea fi sistematizate
astfel: 1) economisire prealabilă în vederea procurării unui bun de folosinţă
îndelungată (acestea au de regulă valoare mare); 2) siguranţă în caz de boală
sau alte cheltuieli neprevăzute; 3) nevoi de tranzacţie (deoarece intrările şi
ieşirile de bani din gospodăria casnică nu se sincronizează este nevoie de o
rezervă în numerar; 4) speculă (situaţia în care se profită în urma creşterii
valorii investiţiei în bunuri ca: tablouri, case, terenuri, etc.).
Economiile au rolul determinant în constituirea  Y

familiilor.
Averea gospodăriilor casnice există sub trei forme principale: 1)
averea financiară (numerar, depuneri în bănci, hârtii de valoare); 2) averea
imobilă (locuinţe, case de odihnă, pământ); 3) averea mobilă (metale

82
preţioase, obiecte de artă, bunuri de lungă durată, rezerve de bunuri de
consum, mijloace de producţie, etc.).
Averea familiei este rodul acumulărilor făcute de generaţiile
anterioare. Transmiterea averii de la o generaţie la alta se face sub două
forme principale: 1) transmiterea de venit şi 2) moştenire. În primul caz
părinţii sau bunicii trăiesc, dar copiii, nepoţii beneficiază deja de anumite
venituri. O formă specifică a transmiterii de venit este transmiterea de
³capital uman´. Acest transfer către copii, către generaţia tânără, poate
însemna înlesnirea accesului la diferite forme de învăţământ, cultură,
educaţie, părinţii fiind cei care decid raportul dintre transferul de obiecte şi
de Äcapital uman´. De regulă, dacă transferul de Äcapital uman´ este mai
mare atunci transferul de obiecte este mai mic.
O formă specifică a transferului între generaţii este şi Ätransferul de
timp´. Acesta poate fi pozitiv sau negativ. Vorbim de un transfer pozitiv
când generaţiile mai în vârstă transferă timpul lor liber de odihnă în timp de
muncă, având grijă de nepoţi, făcând menajul familiilor tinere. Generaţia
tânără profită de acest transfer având mai mult timp pentru a câştiga bani
sau pentru a-i economisi. Transferul de timp negativ apare când generaţiile
tinere trebuie să-şi sacrifice o parte din timpul lor îngrijind părinţii bolnavi
sau ajutându-i pe cei cu pensii mici.
Despre moştenire vorbim atunci când transferul de venituri are loc
după moartea părinţilor, bunicilor, etc.
Gospodăria casnică poate fi în acelaşi timp o unitate de producţie.
Timpul rămas după efectuarea sarcinilor serviciului de bază poate fi util
folosit în gospodărie. Gospodăria casnică poate deveni în unele situaţii
temelia ³economiei de umbră´ (efectuarea de munci care se sustrag
impozitării fiind în acest cadru mai greu de controlat).

  =%
   
 
 
Într-o economie de piaţă producţia este organizată în firme. În
literatura economică franceză unităţile economice sunt denumite cu
termenul de Äîntreprindere´ (³l¶entreprise´), ceea ce demonstrează că acest
termen nu este propriu numai economiei socialiste şi ca atare nu trebuie
respins, el există alături de cel de Äfirmă´.

83
Managerul este persoana care organizează producţia, introduce noi
idei de produse sau procese, ia decizii în afaceri şi este direct răspunzător de
succes sau de eşec. El poate fi proprietar al firmei sau angajat în calitate de
manager.
O firmă de afaceri este o unitate economică în căutarea profitului.
Principala funcţie a unei astfel de alcătuiri este cea antreprenorială - funcţia
de întreprinzător. Într-o economie de piaţă firma este în centrul procesului
economic. În urma informaţiilor pe care le posedă cu privire la piaţă, firma
decide: ce produce şi în ce cantitate, cum îşi diversifică produsele şi
producţia, cum se restrânge sau cum se extinde, cât personal angajează şi
cum îl salarizează, pe ce pieţe pătrunde, etc.
Principala caracteristică a vieţii firmei într-o economie viabilă este
dinamismul (viaţa unei firme este în medie de 6 ani).
Firmele pot fi clasificate prin intermediul a numeroase criterii: sfera
de activitate, cifra de afaceri, capitalul deţinut, extensia teritorială, numărul
de personal utilizat, forma de proprietate, etc. Prin prisma fiecăruia din
aceste criterii rezultă o clasificare distinctă a firmelor.
Cu toată explozia de factură tipologică a formelor de proprietate în
epoca modernă am evidenţia, în principal, proprietatea privată şi cea
colectivă. Corespunzător lor deosebim: 1) firme private, 2) firme de stat sau
publice şi 3) firme mixte.
După numărul subiecţilor proprietari firmele se pot grupa în: 1)
firme individuale, 2) firme asociative (cooperatiste) şi 3) corporaţii.
5
Y



Cel mai des întâlnit tip de firmă este firma individuală, deci cu
proprietar unic. Acest tip potenţează înclinaţia antreprenorială a celor care
doresc să se afirme în lumea afacerilor. Deschiderea unei astfel de firme
presupune înregistrarea ei legală, care vizează înainte de toate reglementarea
impunerii şi secundar analiza statistică. În ţările cu economie de piaţă
restricţiile privind înfiinţarea firmelor individuale sunt foarte puţine şi ele
privesc doar apariţia lor în domenii de mare interes public (alimentar,
învăţământ, sănătate, industria de război, etc.).
Principalele avantaje ale acestui tip de firmă sunt următoarele:
1) controlul integral al proprietarului asupra firmei;
2) complicaţii legale minime, deoarece deciziile sunt luate de o
singură persoană - proprietarul;
3) impunerea acestui gen de firme este mică pentru că şi veniturile
realizate sunt, de regulă, mici.

84
Astfel, din cele 17 milioane firme înregistrate în SUA la sfârşitul
anilor ¶80, 13 milioane erau firme particulare din care 10 milioane realizau
mai puţin de 50.000 $/an. Firma individuală clasică este băcănia ³Mama şi
Tata´ (³Ma & Pa´) în care proprietarul, având un magazin mic, munceşte
aproximativ 60 ore/săptămână făcând afaceri într-o zi până la cuantumul a
500 $. El obţine astfel un câştig minim pentru efortul depus, cel puţin egal
cu câştigul pe care l-ar obţine lucrând pentru oricine altcineva, cu un risc şi
un efort mai mic.
Deşi numărul firmelor de acest tip este de ordinul milioanelor, prin
intermediul lor se realizează doar 35 % din comerţul detailist, restul
revenind supermarket-urilor.
Dezavantajele firmelor individuale pot fi sistematizate astfel:
1) o astfel de firmă trebuie să se bazeze în exclusivitate pe capitalul
proprietarului, posibilităţile de atragere a noi surse de capital limitându-se la
împrumuturile bancare acordate de obicei în termeni de împrumut ipotecar.
Nici un alt întreprinzător nu este interesat să-şi aducă partea de capital atâta
timp cât nu poate exercita controlul asupra utilizării ei;
2) răspunderea nelimitată a proprietarului firmei pentru activitatea ei
economică se referă la consecinţele situaţiei în care firma a acumulat datorii
şi nu poate face faţă plăţilor. În acest caz proprietarul răspunde nu numai cu
capitalul investit, ci şi cu întreaga lui avere (de cele mai multe ori în practică
se eludează cerinţele principiului răspunderii nelimitate prin trecerea
posesiunilor pe numele membrilor familiei).
5
Y

 Y  Y
 
Asociaţia este o formă de existenţă a firmelor în care proprietatea
aparţine unui număr determinat de asociaţi. Asocierea se face în scopul
reunirii capitalurilor şi experienţei în domeniile în care aceasta se cere.
Avantajele acestui tip de firmă se pot rezuma astfel:
1) accesul la un capital mai mare, capital care reuneşte de fapt
capitalurile partenerilor de afaceri;
2) mărimea impunerii se încadrează între limite acceptabile pentru
parteneri.
Dezavantajele le putem sistematiza după cum urmează:
1) dificultatea luării deciziilor care rezidă din necesitatea dobândirii
consensului partenerilor în problemele vizând viaţa firmei;
2) în strânsă legătură cu neajunsul de mai sus se impune să evidenţiem
că acordurile de parteneriat presupun manevre legale complicate pentru a
cumpăra sau vinde unele părţi (Un parteneriat poate fi dizolvat oricând una
din părţi găseşte că angajamentul existent e nesatisfăcător şi doreşte să se

85
retragă. Legea parteneriatelor face însă imposibil pentru vechii parteneri să-şi
vândă părţile lor unei noi părţi fără consimţământul tuturor partenerilor. Dacă
acest acord nu este obţinut ,parteneriatul va trebui dizolvat);
3) răspunderea nelimitată pentru obligaţiile companiei (al cărei
înţeles l-am explicat la firma individuală).
Parteneriatele sunt schemele de organizare a afacerilor cu
popularitatea cea mai scăzută. În SUA anilor ¶80 din cele 17 milioane de
firme înregistrate doar 1,5 milioane erau parteneriate, aportul lor în totalul
vânzărilor fiind de numai 4 %.
ÊY Y
;
  


Corporaţia este forma de existenţă a unităţii economice cu cea mai
mare extensie în lumea contemporană. Statutul ei legal este substanţial
diferit de cel al tipurilor precedente.
Corporaţia este denumită şi societate pe acţiuni după instrumentul
specific de constituire a capitalului ± acţiunea (hârtie având valoarea
nominală înscrisă pe ea şi care permite încasarea unui dividend).
Corporaţia este proprietatea acţionarilor. Aceştia, indiferent de
categoria socio-profesională din care fac parte, posedând acţiuni, deţin
dreptul de proprietate asupra unei părţi din valoarea societăţii respective.
Avantajele firmei corporate:
1) corporaţia este o ³persoană juridică´ (în această calitate ea poate
cumpăra şi vinde bunuri şi servicii, poate împrumuta bani şi, nu în ultimul
rând, poate produce bunuri şi servicii încheind contracte în care se constituie
ca parte). Poate fi acţionată în judecată şi poate acţiona în judecată în
propriul nume fără a se cere acordul miilor de deţinători de acţiuni, al
proprietarilor. Corporaţia se bucură de ³succesiune perpetuată´, schimbarea
proprietarilor prin intermediul vânzării acţiunilor sau prin moştenire
neîmpietând asupra integrităţii corporaţiei;
2) corporaţia este un dispozitiv aproape perfect pentru atragerea
capitalului privat, pentru constituirea marilor capitaluri imperios cerute de
realităţile producţiei contemporane (în posesia acestui capital substanţial
corporaţia poate profita de serviciile unor unităţi de cercetare de mărime
corespunzătoare, precum şi de un know-how managerial, cu toate avantajele
ce decurg din aceasta);
3) răspunderea limitată este secretul principal al viabilităţii acestei
forme de existenţă a firmei (datorită acestei prevederi investitorul este
responsabil numai până la cuantumul sumei investite în acţiuni.
Răspunderea limitată este de aceea şi cheia de pătrundere a capitalurilor
străine în zone cu legislaţie diferită);

86
4) conducerea relativ facilă a operaţiilor în cadrul corporaţiei se
datorează separării funcţiei de proprietate (îndeplinită de acţionari) de
funcţia de conducere (îndeplinită de managerii angajaţi).
Pentru a lua decizii în privinţa investiţiilor, fixarea salariilor,
cumpărarea sau vânzarea de acţiuni, aprovizionarea bugetelor, etc. este
nevoie de un vot majoritar. Dar, cum de regulă, coacţionarii sunt foarte
numeroşi pentru a se întâlni pentru fiecare decizie, ei aleg un consiliu de
administraţie, care are preşedinte, vicepreşedinţi, etc. şi care-i reprezintă pe
acţionari în întâlnirile anuale întocmai cum un electorat democratic
acţionează în numele alegătorilor. În consiliul de administraţie intră, de
regulă, un grup de acţionari, dar şi membri care nu sunt acţionari, persoane
care cunosc situaţia şi deseori se bucură de un prestigiu unanim recunoscut
(politicieni, bancheri, savanţi etc.). În practică se afirmă că aceste consilii de
administraţie acţionează ³ca o ştampilă´ pentru a aproba decizii luate deja
de Äofiţerii companiei´, managerii, aceasta atâta vreme cât managementul se
bucură de încrederea consiliului de administraţie. Deci, se poate vorbi de Äo
clasă´ de importanţă din ce în ce mai mare, aceea a managerilor
profesionişti, pe care John Kenneth Galbraith a numit-o ³tehnostructură´.
Această clasă este formată din absolvenţi ai înaltelor şcoli de afaceri
(Harvard, Standford în SUA, etc.) care au făcut un antrenament special în
probleme de decizii de management. Ei sunt asaltaţi, în SUA oferindu-li-se
salarii de 60-70 mii $/an şi chiar mai mult pentru primii ani de activitate.
Aceasta i-a făcut pe americani să-l aprobe pe Calvin Coolige care afirmă că:
³Afacerea Americii e afacerea´.
5) corporaţia este forma de organizare a firmei de afaceri care
asigură cea mai mare stabilitate în lupta cu vicisitudinile vieţii economice.
Dezavantajele firmei corporate:
1) dubla impunere este principalul dezavantaj al corporaţiei. Având
calitatea de persoană juridică firmei i se impune, în primul rând, profitul
realizat de ea. În SUA, de exemplu, la venituri anuale declarate mai mari de
100.000 $, taxa de impunere este de 34 % din profit; în alte zone şi ţări ea
poate urca până la 40 ±50 %. Profitul rămas după această primă taxare se
împarte la suma acţiunilor emise. Cuantumul valoric astfel obţinut este
dividendul. Acesta este profitul acţionarilor, o formă de venit pentru ei şi ca
atare subiect de impunere. În SUA asupra acestui venit individual se poate
percepe o taxă de aproximativ 28 %, rata totală a taxelor federale asupra
venitului unei corporaţii putându-se ridica astfel la 48 %;
2) conflictele de interese între management şi acţionari, constituie o
frână în bunul mers al activităţii firmei. Ambele părţi sunt interesate în

87
maximizarea profitului firmelor, în mărirea dividendului. În două situaţii
importante pot apărea însă divergenţe de interese, deseori rezolvate în
favoarea managementului. Una din aceste situaţii se conturează atunci când
managerii votează în favoarea lor pentru salarii mari, creanţe, pensii mari de
retragere, toate pe cheltuiala acţionarilor. Un al doilea conflict poate apărea
în situaţia în care prin decizia care se ia firma se va dizolva, se va vinde sau
va continua să lucreze cu pierderi. Este firesc ca managementul să nu voteze
cu plăcere pierderea propriilor slujbe.
Pentru că Ämărimea mare´ aduce succes şi succesul aduce mai mult
succes, deci, cu alte cuvinte, conform unor studii statistice, rata profitului creşte
odată cu mărimea firmei, companiile care joacă rolul dominant în economia de
astăzi sunt corporaţiile gigant ori multinaţionale. Cele mai mari companii nu
sunt numai giganţi industriali precum G.M., I.B.M. şi EXXON, ci şi companii
de servicii (Citycorp Bank), companii de asigurări (AETNA), comercianţi cu
amănuntul precum ³SEARS´, companii de utilităţi precum ATDT.

% 71@01B.66)6,-

Conform legislaţiei actuale în ţara noastră întâlnim următoarele


tipuri de întreprinderi:
- după forma de proprietate: întreprinderi particulare, de stat şi mixte;
- după forma de organizare: întreprinderi individuale, asociaţii şi
societăţi pe acţiuni.
— 
 `  7—*`*8 este acea formă de întreprindere cu
personalitate juridică care are ca obiect de activitate exploatarea şi
valorificarea în scopul obţinerii de profit a unor bunuri aflate în proprietatea
statului. Ea funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale ±
industria de armament, energetică, exploatarea resurselor naturale,
telecomunicaţii, transporturi feroviare etc.
În conformitate cu Legile nr. 15 şi nr. 31 din 1990 

 
 Y
  7*Ê*8 sunt întreprinderi care au personalitate juridică şi sunt
organizate sub următoarele forme:
1) societăţi comerciale de persoane şi
2) societăţi comerciale de capitaluri.
Societatea comercială de persoane poate fi la rândul ei:
a) în nume colectiv (S.N.C), când asociaţii răspund nelimitat şi
solidar în legătură cu patrimoniul întreprinderii;

88
b) în comandită simplă, când asociaţii se împart în două categorii:
comanditaţii (răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile firmei) şi
comanditarii (răspund de patrimoniul societăţii numai până la limita mărimii
aportului lor la formarea capitalului social).
Societatea comercială de capitaluri se împarte la rândul ei în:
a) societate comercială în comandită pe acţiuni (cu două categorii de
societari: comanditaţi şi comanditari);
b) societate comercială pe acţiuni. Ea este cea mai răspândită formă
de societate, acţionarii putând fi persoane fizice sau juridice. Patrimoniul
societăţii pe acţiuni se formează prin aportul acţionarilor care cumpără
pachetul de acţiuni la înfiinţarea societăţii (membrii fondatori) sau pachetele
de acţiuni care se lansează ulterior.
Frecvent întâlnită este 
   Y  Y  

  7*—* *8.
Aceasta integrează în funcţionarea sa elemente împrumutate atât de la
societatea comercială de persoane cât şi de la cea de capitaluri. Capitalul
social al unei S.R.L. este divizat în părţi sociale netransmisibile (vezi
societăţile comerciale de persoane), iar asociaţii săi, în număr limitat,
răspund pentru patrimoniul firmei numai în limita aportului lor la capitalul
de pornire (vezi societăţile comerciale de capital).

  3  
    
Caracteristica economiilor contemporane dezvoltate este tipul mixt
de economie în care alături de ³mâna invizibilă´ (concurenţa) acţionează
³mâna vizibilă´ (politica economică).
În principal, statul are în proprietate următoarele sectoare: forţe
armate, companii de telefoane, exploatarea spaţiului cosmic, cercetare
ştiinţifică.
Funcţiile specifice guvernului în domeniul economic le putem grupa
în 3 mari capitole:
1) promovarea eficienţei economice;
2) întronarea echităţii în viaţa economică;
3) realizarea stabilităţii economice.
!8 `


   

   Y
  YY   




  Y Y  +
a) Guvernele sunt agenţi economici activi în lupta împotriva
monopolurilor, extrema competitorului imperfect. Când puterea economică

89
a monopolului devine suficient de mare, el va decide singur preţul, fixându-l
mult peste cheltuieli. Acest preţ de monopol va determina scăderea cantităţii
de produse pe care o vor cumpăra consumatorii. Preţurile mari de monopol
înseamnă profituri mari de monopol din care o bună parte se pot transforma
în reclame înşelătoare sau pot fi folosite pentru cumpărarea influenţei
legiuitorilor. De aceea, începând din 1890 (Congresul american adoptă
celebra lege antitrust purtând numele senatorului care a iniţiat-o ± Sherman
Act. Îl viza direct pe John D. Rockefeller), guvernele au impus atât legi de
neîncredere, cât şi reglementări economice vizând activitatea monopolurilor
în scopul îmbunătăţirii funcţionării sistemului de piaţă pe care domină
concurenţa imperfectă;
b) Alte nereuşite ale pieţei în cazul cărora trebuie să intervină
guvernul pentru a restabili eficienţa sunt cele legate de poluare.
Reglementările guvernului operează cu grade diferite de eficacitate pentru a
controla elemente secundare ca: poluarea apei şi a aerului, alimente şi
medicamente neverificate, pierderi hazardate de materiale radioactive etc.;
c) Un alt domeniu în care guvernele trebuie să-şi dovedească
eficienţa este construcţia de bunuri publice, adică acele activităţi economice
care aduc beneficii mici sau mari comunităţii, dar a căror construcţie şi
întreţinere nu este rentabilă pentru întreprinzătorii particulari. Asigurarea
apărării naţionale, a ordinii interne, construirea reţelei de autostrăzi,
subvenţionarea cercetării ştiinţifice fundamentale şi a sănătăţii publice sunt
doar câteva exemple de domenii în care intervine statul pentru a le spori
eficienţa. Un exemplu tipic de bun public întreţinut de guvern este farul,
care salvează vase şi vieţi. Cei ce întreţin farul nu reuşesc să adune taxe sub
forma penalizărilor pretinse vaselor care-i folosesc serviciile deoarece nu
costă mai mult să avertizeze o sută de vase sau numai unul singur că se
apropie de stânci. De aceea construcţia şi întreţinerea unui far nu va interesa
nici un întreprinzător particular. Dar pentru a construi şi apoi pentru a
întreţine bunurile publice guvernele au nevoie de resurse, de fonduri. Sursa
acestora sunt taxele pe venituri percepute la toate nivelurile. Trebuie
accentuat caracterul obligatoriu al taxelor. Legătura între cheltuieli şi
consum, care există în cadrul bunurilor de consum individual, nu e valabilă
şi în cazul taxelor pentru bunuri publice (cumperi un jerseu de lână numai
dacă vrei, dar trebuie să-ţi plăteşti partea de taxe pentru finanţarea apărării,
cercetării spaţiului, educaţiei publice chiar dacă nu te interesează deloc
aceste activităţi). Trăsătura principală a majorităţii bunurilor publice constă
în aceea că ele sunt indivizibile (vezi: serviciul de canalizare, serviciul
bolilor epidemice etc.) şi nimeni nu poate fi exclus din sfera lor de utilitate.

90
Societatea este cea care apare ca beneficiar al acestora, iar instituţiile
bugetare sunt cele care oferă aceste bunuri şi servicii publice.
Caracteristic instituţiilor bugetare este faptul că în schimbul
serviciilor oferite ele nu primesc nimic. În absenţa veniturilor, cheltuielile
lor se suportă din bugetul statului.

˜8  
 YY  



  
*

Chiar dacă sistemul de piaţă ar funcţiona în condiţii de


competitivitate perfectă mulţi nu l-ar considera ideal deoarece bunurile se
obţin după ³voturile în bani´ şi nu după nevoi (pisica bogatului primeşte
laptele care s-ar cuveni unui copil sărac). Deci şi cel mai eficient sistem de
piaţă poate genera inegalităţi. Dacă însă o ţară cheltuieşte mai mult pe hrana
animalelor de interior decât pe educaţia universitară a săracilor avem de a
face cu un defect de distribuire a veniturilor şi nu cu o carenţă a pieţii.
Inegalităţile în distribuirea veniturilor pot fi inacceptabile din punct de
vedere politic sau etic. De aceea o naţiune nu trebuie să accepte rezultatul
pieţelor competitive ca fiind predeterminat şi de neschimbat. Printre
instrumentele pe care le poate folosi guvernul pentru a corecta inegalitatea
distribuirii veniturilor amintim: taxarea progresivă, plăţile de transfer,
subvenţionarea consumului grupurilor cu venituri mici.
)Y  YY 
 presupune taxe mai mari pentru bogaţi decât
pentru săraci dar, deoarece taxele scăzute nu-i pot ajuta pe cei care nu au
venituri deloc, se practică 
   Y Y. Acestea sunt plăţi făcute către
indivizi de la care nu se primesc în schimb servicii: bătrâni, orfani,
handicapaţi. Ajutorul de şomaj intră şi el în această categorie a plăţilor de
transfer.  
Y  de către guvern a categoriilor cu venituri mici se
face sub forma timbrelor alimentare, îngrijirii medicale gratuite, acordării de
spaţii de locuit la preţ scăzut.

68—  
 YY  



 
 *

Instrumentele de care uzează guvernele pentru a se achita de acest


rol sunt politica fiscală şi politica monetară. Politica fiscală a statului constă
în puterea de a taxa veniturile şi a folosi apoi aceşti bani pentru bunuri
publice. Prin politica monetară statul introduce reglementări asupra
activităţii băncilor, a sistemului financiar supraveghind oferta de bani, rata
dobânzii, condiţiile de creditare.

91
Prin politica fiscală şi cea monetară guvernele pot influenţa rata de
creştere a produsului naţional şi nivelul său, gradul de ocupare a forţei de
muncă, nivelul preţurilor într-o economie. Examinând roadele politicii
monetare şi fiscale din ţările industriale dezvoltate după cel de-al doilea
război mondial (cele două creşteri majore ale preţului petrolului, recoltele
slabe, lipsurile anumitor produse, criza sistemului financiar internaţional)
s-a ajuns la concluzia că nici o ţară nu a reuşit să realizeze pe o perioadă mai
îndelungată iniţiativa liberă, inflaţia scăzută şi angajarea completă a forţei
de muncă. De aceea, politicile fiscale şi monetare trebuie tot timpul
actualizate pentru a se realiza, cel puţin pe intervale mai scurte, stabilitatea
economică. SUA sunt considerate a avea ³economie mixtă´ deoarece:
- piaţa determină majoritatea preţurilor individuale şi a cantităţii
produselor;
- guvernul conduce economia în ansamblu prin reglementări fiscale
şi monetare.
Ambele jumătăţi, piaţa şi guvernul, sunt esenţiale pentru
funcţionarea unei economii sănătoase. Fără unul din aceste elemente, ³e ca
şi cum ai încerca să aplauzi cu o singură mână´ spune P.A. Samuelson.

92
Ê





ÊÊ




Ştiinţa economică studiază fenomenele şi procesele economice la


nivele diferite (micro, macro şi mondoeconomic).
Macroeconomia are ca obiect de studiu evidenţierea şi definirea
trăsăturilor economiei naţionale şi a mecanismului ei de funcţionare.
Economia naţională reprezintă veriga de bază a economiei mondiale. Ştiut
fiind că populaţia globului este grupată în aproape 200 de ţări şi teritorii
independente, cunoaşterea desfăşurării vieţii economice la nivel
macroeconomic se impune ca o necesitate stringentă.

5
Ê  Ê


Ê  Ê 
 
C  

`&! "    


1. Producţia reprezintă cel mai important obiectiv urmărit şi
examinat de către macroeconomie. Având în vedere faptul că economia este
un sistem cibernetic, în lucrările de specialitate termenul ³output´ este cel
care defineşte producţia. Interesul deosebit acordat studierii producţiei este
motivat. Puterea economică a unei ţări, nivelul de trai al membrilor ei, locul
şi rolul economiei naţionale în structura economiei mondiale etc. sunt
determinate cu precădere de volumul, calitatea şi structura bunurilor şi
serviciilor create în cadrul ei.
2. Gradul de ocupare a forţei de muncă este un indicator urmărit în
ţările cu economie de piaţă, deoarece şomajul este un fenomen permanent al
vieţii economice contemporane. Reducerea şomajului, prin fixarea ratei
şomajului la un nivel cât mai scăzut posibil, prin măsuri de stimulare a
producţiei şi prin crearea în acest fel a noi locuri de muncă, constituie o
preocupare constantă a macroeconomiei.
3. Stabilirea nivelului preţurilor este un alt obiectiv macroeconomic. Într-
o economie de piaţă preţurile se stabilesc în funcţie de cerere şi ofertă ceea ce le

93
imprimă o mobilitate accentuată care se poate transforma într-o inflaţie nedorită.
Stoparea fenomenului inflaţionist se află permanent în atenţia guvernelor.
4. Activitatea economică pe plan extern ca obiectiv de politică
macroeconomică are în vedere raportul dintre exportul şi importul unei ţări,
creditele şi împrumuturile internaţionale, cooperarea cu alte state, stabilirea
cursului valutar etc.
B) Căile şi mijloacele de care dispune un guvern în procesul de
influenţare a fenomenelor şi proceselor economice la nivelul economiei
naţionale sunt următoarele:
1. Politica bugetară reprezintă unul din instrumentele cele mai
eficiente de influenţare a vieţii economice. Cheltuielile bugetare se
efectuează cu scopul de a procura bunuri publice şi servicii, prin intermediul
lor putându-se stimula sau frâna dezvoltarea economiei naţionale. Veniturile
bugetului au la bază impozitele încasate de către stat de la firmele de afaceri
şi populaţie.
2. Politica monetară este un instrument eficace în mâinile statului.
Prin intermediul ei se poate dirija cantitatea de bani aflată în circulaţie, se
poate stimula sau stopa activitatea de investiţii, evoluţia producţiei etc.
3. Politica în domeniul veniturilor are în vedere relaţia dintre nivelul
preţurilor şi salariilor. O creştere necontrolată a preţurilor va atrage după
sine necesitatea majorării salariilor. Creşterea nefondată a salariilor
(nesusţinută de creşterea productivităţii muncii) va provoca un proces
inflaţionist.
4. Politica economică externă vizează activitatea de comerţ exterior a
unei ţări, stabilirea cursului valutar, a taxelor vamale, a subvenţiilor etc.
Se poate constata aşadar că politica macroeconomică dispune de un
bogat arsenal de instrumente de influenţare a proceselor economice în cadrul
economiei naţionale. Ea trebuie să găsească varianta optimă a combinării
acestor instrumente pentru a atinge scopul urmărit. Dacă, de exemplu, ţelul
este reducerea ratei inflaţiei se pot aborda două căi. Una din ele este
creşterea şomajului, factor antiinflaţionist. Cea de-a doua cale ar fi stoparea
creşterii salariilor şi preţurilor. După cum se vede ,în ambele cazuri vor fi
lezate interesele imediate ale consumatorului.

94
5 Ê
Ê




m
 Y 
 este expresia numerică cu ajutorul căreia se
caracterizează cantitativ un fenomen social-economic din punctul de vedere
al compoziţiei, structurii, schimbării în timp, al legăturii reciproce cu alte
fenomene etc. Indicatorul economic se exprimă în mărime absolută, relativă
sau medie şi dă informaţii despre nivelul, dinamica şi structura fenomenelor
analizate precum şi despre factorii care au influenţat evoluţia lor.
Se practică două sisteme ale indicatorilor economici: ³Sistemul
conturilor naţionale´ (SCN) şi ³Sistemul producţiei materiale´ (SPM). SCN
este utilizat de către organismele economice ale ONU, de către majoritatea
ţărilor lumii. În cadrul acestui sistem există patru conturi: de producţie, de
consum, de acumulare şi de schimburi cu străinătatea. Ansamblul economiei
naţionale este prezentat într-o matrice generală construită pe baza unor
matrici simplificate ce corespund celor patru conturi naţionale. Informaţiile
furnizate prin SCN stau la baza calculării indicatorilor sintetici.
SPM este specific fostelor ţări socialiste cu economie centralizată,
planificată. Acest sistem pune pe prim plan fluxurile materiale din economie
şi acordă o atenţie redusă informaţiilor privind fluxurile financiare.
În ţara noastră se fac demersuri pentru introducerea sistemului
conturilor naţionale (SCN).
Principalii indicatori folosiţi în macroeconomie sunt: produsul
naţional brut (PNB), produsul naţional net (PNN), produsul intern brut
(PIB), produsul intern net (PIN), producţia brută (PB), bunăstarea
economică netă (BEN), producţia potenţială (PP).
$Y  
 :Y (PNB) este cel mai important indicator
având următorul conţinut: 1) bunurile de consum şi serviciile procurate de
gospodăriile casnice (C), 2) bunurile de investiţii achiziţionate de firmele de
afaceri (I), 3) bunurile şi serviciile procurate cu ajutorul cheltuielilor
guvernamentale (G), 4) soldul operaţiunilor de comerţ exterior (X).
(Echivalentul în limba engleză este: Gross National Product - GNP).
$Y  
  (PNN) se obţine scăzând din PNB
amortizările. (În limba engleză: Net National Product - NNP).
$Y  m Y :Y (PIB) nu ia în calcul soldul operaţiunilor de
comerţ exterior. În cazul multor ţări nu există nici o deosebire cantitativă
importantă între PNB şi PIB, deci se poate folosi oricare dintre aceşti
indicatori. (În limba engleză: Gross Domestic Product - GDP).

95
$Y  m Y  (PIN) se obţine scăzând amortizările din PIB.
(În limba engleză: Net Domestic Product - NDP).
De precizat că 

 se referă la producţia obţinută de toţi
agenţii economici din interiorul unei ţări, indicatorul agregat
(macroeconomic) fiind produsul intern brut (PIB) sau produsul intern net
(PIN). 

    se referă la activitatea economică a agenţilor
economici naţionali şi străini care au un centru de interes pe teritoriul ţării
respective. În acest caz se operează cu indicatorii macroeconomici produsul
naţional brut (PNB) şi produsul naţional net (PNN).
Rezultă relaţiile :
PNB = PIB + VABN - VABS
VABN ± VABS = SVABT, deci,
PNB = PIB +/- SVABT
În relaţiile de mai sus VABN este valoarea adăugată brută obţinută
de agenţii economici naţionali pentru activitatea economică defăşurată în
străinătate. VABS este valoarea adăugată brută obţinută de agenţii
economici străini pentru activitatea economică desfăşurată în ţară. SVABT
este soldul valorii adăugate brute obţinut în cadrul relaţiilor cu terţe ţări.
Dacă se elimină amortizarea, valorile respective devin nete :
PNN = PIN + VANN ± VANS
VANN ± VANS = SVANT
PNN = PIN +/- SVANT
$Y 
Y  (PB). Spre deosebire de indicatorii de mai sus, care
cuprind numai bunurile finale, producţia brută (PB) le include şi pe cele
intermediare (materii prime, semifabricate etc.) (În limba engleză: Gross
Output - GO).
: Y  
   (BEN) este un indicator în curs de
perfecţionare. Punctul de pornire în calculul lui îl constituie PNB la care se
adaugă sau se scad o serie de elemente. Dintre elementele care se adaugă
mărimii PNB amintim: activitatea utilă depusă în cadrul gopodăriilor
casnice, munca subterană ilegală, prestaţiile impuse de hoby-urile indivizilor
etc., dar care au o influenţă pozitivă asupra bunăstării omului. Din PNB se
scad activităţile care diminuează bunăstarea omului precum: poluarea
mediului, producţia de armament, comerţul cu droguri etc. Dificultăţile
economiştilor constau în a cuantifica corect aceste aspecte. (În limba
engleză: Net Economic Welfare - NEW).

96
Un indicator fără de care este imposibil să înţelegem mecanismul de
funcţionare a economiei de piaţă este $Y 
 $ 
 (PP). Ea
reprezintă un anumit nivel al PNB, creat în condiţiile existenţei unei rate a
şomajului la nivelul ratei naturale. Rata naturală a şomajului există în toate
ţările cu economie de piaţă. Producţia corespunzătoare unei rate a şomajului
sub cea naturală se află la un nivel ridicat deoarece şi gradul de ocupare a
forţei de muncă este ridicat. O astfel de conjunctură însă favorizează
creşterea preţurilor, ducând la inflaţie. Deci, scăderea ratei şomajului sub
nivelul ratei naturale, declanşează inflaţia. O rată a şomajului peste cea
naturală este menită să reducă din intensitatea inflaţiei. Producţia
corespunzătoare unei astfel de rate este însă scăzută, existând capacităţi
neutilizate, multe unităţi de producţie închizându-şi porţile.
Se impune precizarea că producţia potenţială nu este producţia
maximă posibilă pe care o economie este în stare să o producă, ci este
producţia cea mai mare care se poate obţine în condiţii normale, fără inflaţie.
Diferenţa între producţia potenţială şi cea reală poartă numele de gol
de producţie. Ea reprezintă acea cantitate de bunuri şi servicii ce se pierde
din cauză că economia nu se găseşte la nivelul său potenţial.
Cea mai răspândită formă de exprimare a indicatorilor economici este
cea valorică. Indicatorii economici se calculează în expresie bănească,
valorică. În funcţie de preţurile practicate în calculul lui, produsul naţional
brut (PNB) poate fi: PNB 
 (la baza calculului se găsesc preţurile
curente) şi PNB Y  (în calcul sunt folosite preţurile constante, comparabile,
adică preţurile curente sunt convertite în preţurile unui an luat ca bază,
eliminându-se astfel influenţa modificării preţurilor asupra mărimii PNB).
Inflaţia modifică în permanenţă în sus şi în jos nivelul general al preţurilor.
Pentru a contracara efectul schimbării preţurilor asupra măsurării
producţiei, se apelează la serviciile indicatorului ³deflatorul PNB´ care se
calculează ca un raport între PNB nominal şi PNB real:

PNB no min al
deflatorul PNB i
PNB real

Rolul acestui indicator îl vom sublinia apelând la un exemplu


concret din economia SUA în anii Marii Crize economice din 1929-1933.

97
6*1+ +5
 16+D3E1067136+3 +
 +  )06+/B 731+11. +)  16+/B1. 
1. 3 1,1' / :71@+2 ""'0+7=2
0+7=2
(1) (2) (3)((1):(2)×100)
1929 103 100 (103:100)×100 103
1933 56 77 (56: 77)×100  73

În acest interval producţia SUA a înregistrat o diminuare substanţială


simultan cu o accentuată scădere a preţurilor. Apelând la ajutorul
deflatorului PNB constatăm că în realitate PNB al anului 1933 nu a scăzut la
jumătatea celui din 1929 (56 miliarde dolari), ci a reprezentat 7/10 din PNB
al anului 1929 (73 miliarde dolari).
PNB este un indicator de bază în exprimarea volumului bunurilor
create şi a serviciilor realizate în cadrul economiei naţionale. El constituie
punct de pornire în calculul multor indicatori.

  #  

   


$Y  
 :Y (PNB) este, conform Dicţionarului de
economie politică, indicatorul complex, agregat ce măsoară în expresie
bănească activitatea economică a unităţilor economice instituţionale
aparţinând unei ţări, desfăşurată în decursul unei perioade, de regulă într-un
an, din care s-a dedus consumul intermediar. Se numeşte brut pentru că
include valoarea amortizării sau consumul capitalului fix.
În cadrul sistemului conturilor naţionale (SNC) există două
modalităţi de măsurare a PNB: 1) sumă a valorii bunurilor finale şi a
serviciilor, 2) sumă a veniturilor compuse din salarii, dobânzi, dividende,
profituri etc. Indiferent de maniera de calcul abordată rezultatul este acelaşi.
De exemplu, un frizer ³vinde´ zece tunsuri a 100 lei fiecare. Deci el
contribuie la crearea PNB cu 1000 lei. În acelaşi timp veniturile frizerului
s-au ridicat tot la 1000 de lei primiţi sub forma salariului.
Se cuvine să accentuăm că PNB cuprinde numai Y
  

  Y


  
  (C). În cadrul procesului de producţie un bun poate
îmbrăca următoarele trei forme: 1) materie primă, 2) semifabricat şi 3)
produs finit. Doar bunurile care îmbracă această ultimă formă vor fi
cuprinse în calculul PNB.

98
O altă trăsătură importantă a indicatorului PNB constă în aceea că el
se calculează ca sumă a ³valorilor adăugate´ din fazele succesive ale
procesului de producţie. Un exemplu concret va fi menit să lămurească acest
concept. Presupunând că vom produce pâine vom avea în vedere toate fazele
necesare obţinerii produsului finit: grâu, făină, aluat, pâine.

6*1+ +5  %  Y!4  


 7 
8

,61+1 C36-+1B 06 Ê), +06,16+1+) 6+)61667- 46,-


)7 3.1 FB<- G*  +) /6+6')@,1,32
,101761
(1) (2) (3)=(1)-(2)
grâu 25 0 25
făină 35 25 10
aluat 50 35 15
pâine 70 50 20
Total 180 110 70

Din tabelul de mai sus rezultă că valoarea produsului final ± pâinea


livrată - este de 70 cenţi, sumă care va fi cuprinsă în PNB. Totodată, se poate
observa că suma valorilor adăugate este, de asemenea, 70 cenţi. Astfel este
exclusă posibilitatea ca aceeaşi valoare să fie luată de mai multe ori în calcul.
Un alt element component al PNB, alături de bunurile de consum
(C), îl constituie bunurile de investiţii procurate de către firme (I). Noţiunea
de
 

presupune constituirea de capitaluri fizice, reale, în vederea
obţinerii unui spor de bunuri materiale. În sens mai larg, se definesc cu acest
termen şi operaţiunile legate de cumpărarea hârtiilor de valoare sau cele
vizând depunerile de bani la o bancă.
PNB cuprinde investiţiile brute, iar PNN pe cele nete. Investiţiile
brute vizează atât înlocuirea capitalurilor consumate,uzate (maşini, clădiri,
instalaţii etc.) cu altele noi, cât şi obţinerea unui plus de producţie faţă de
nivelul precedent. Acest plus se concretizează, de asemenea, în clădiri,
instalaţii, maşini etc., apar deci noi capitaluri fixe. Scăzând din investiţiile
brute valoarea capitalurilor consumate pentru înlocuirea celor uzate se
obţine valoarea investiţiilor nete.
Dificultăţile din practica economică, de a elimina capitalul consumat
ce trebuie înlocuit cu noile capitaluri fizice, au dus la utilizarea mai
frecventă a indicatorului PNB în comparaţie cu PNN.

99
Un alt element component al structurii PNB îl formează   

 
 Y   (G). În această categorie de cheltuieli se cuprind atât
salariile angajaţilor din sectorul de stat cât şi cele făcute pentru procurarea,
din sectorul privat, a bunurilor necesare bunei desfăşurări a activităţii
guvernamentale (maşini de scris, avioane, drumuri etc.).
Se cuvine să subliniem că în calculul PNB nu intră ³plăţile de
transfer´, varietate a cheltuielilor guvernamentale. Acestea se acordă de
către guvern, fără echivalent, persoanelor care dintr-un motiv sau altul nu
prestează o activitate utilă. Plăţile de transfer îmbracă forma ajutorului de
şomaj, asigurărilor sociale plătite pensionarilor, handicapaţilor,
nevăzătorilor, veteranilor de război etc.
   Y

Y   Y   Y
Y (X) este un alt element al
PNB. Dacă exportul depăşeşte importul, vorbim de un sold pozitiv care se
adaugă valorii PNB. Acest sold se înregistrează la capitolul ³investiţii în
străinătate´ şi poartă numele de export net. În acest caz se include în
cuantumul elementului I din structura PNB. Deci expresia de calcul a PNB
devine: PNB  C + I + G +/- X, unde:
C = cheltuielile de consum, plăţile efectuate pentru procurarea
bunurilor de consum şi a serviciilor de către consumatori;
I = investiţii, plăţi efectuate de către firmele de afaceri pentru
procurarea bunurilor de investiţii;
G = cheltuieli guvernamentale, plăţi efectuate de către guvern;
X = soldul operaţiunilor de comerţ exterior.

5   Ê
  
 Ê

Ê
   


Pentru elaborarea unor strategii economice internaţionale se


utilizează diverşi indicatori. Cei mai semnificativi sunt cei folosiţi de
Uniunea Europeană, de organisme economico-financiare internaţionale
((F.M.I.), Banca Mondială şi altele), precum şi de către Organizaţia
Naţiunilor Unite.
"
  Y  utilizează, în scopul armonizării activităţii
ţărilor membre, în privinţa raporturilor dintre ele sau dintre comunitate şi
alte ţări, indicatorii standardizaţi ai contabilităţii naţionale, precum şi
indicatori derivaţi din aceştia, îndeosebi în legătură cu preţurile şi cu ratele
de schimb.

100
Organismele economico-financiare internaţionale (5#m 
 :
#
8 realizează consultări pentru stabilirea regulilor strategice de
adoptat, folosind următorul sistem de 10 indicatori :
a)c indicatori instrumentali - 1. Rata dobânzii ; 2. Deficitul bugetar
(ponderea în PIB)
b)c indicatori de pilotaj ± 3. Soldul balanţei comerciale ; 4. Rata creşterii
masei monetare; 5. Rata de schimb (cursul valutar); 6. Rezerva
valutară ; 7. Rata acumulării (economisirii)
c)c indicatori de obiective ± 8. Creşterea economică (ritmul creşterii PIB
şi PIB/locuitor) ; 9. Rata inflaţiei; 10. Rata şomajului.

5%
 Ê

Macroeconomia abordată ca sistem cibernetic poate fi schematizată astfel:

101
Economia este pusă în mişcare de mijloacele politicii economice şi
de către factorii externi. Variabilele care rezultă la ieşirea din cutia neagră,
rezultat al combinării variabilelor de intrare, sunt de fapt, obiectivele
macroeconomiei. Deci în cadrul macroeconomiei acţionează mai multe forţe
pe care le vom studia în continuare, cu ajutorul ofertei agregate (OA) şi a
cererii agregate (CA).
 Y  Y   reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care
agenţii economici (gospodării casnice, firme, guvern) sunt dispuşi să le
producă şi să le vândă la diferite niveluri ale indicelui preţurilor. Ea tinde spre
producţia potenţială. Dacă preţurile şi costurile se găsesc la un nivel scăzut,
atunci firmele produc o cantitate mai mică de produse faţă de producţia
potenţială. În ambele cazuri când producţia nu se găseşte la nivelul producţiei
potenţiale, apar fenomene negative, nedorite în viaţa economică. Oferta
agregată este determinată de costurile de producţie, care la rândul lor depind
de factori precum preţul materiilor prime, productivitatea muncii, modul de
organizare a producţiei, condiţiile externe etc.
Ê Y Y  Y   reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care
agenţii economici (gospodării casnice, firme, guvern) le vor cumpăra la
nivele diferite ale indicelui preţurilor.
În expresie valorică cererea agregată poate fi definită ca fiind
volumul cheltuielilor agenţilor economici pentru procurarea bunurilor şi
serviciilor necesare în condiţiile unui anumit indice al preţurilor.

45%6 `  '`=  ` ` 

102
Curbele ofertei şi cererii agregate apar în figura nr. 5.4.a. şi reprezintă
un aparat important care ajută la înţelegerea proceselor şi fenomenelor
economice cum sunt: nivelul real al producţiei, gradul de folosire a forţei de
muncă, nivelul şomajului, nivelul preţurilor, rata inflaţiei etc.
Simbolurile utilizate în literatura de specialitate pentru noţiunile de
³cerere´ şi ³ofertă´ au următoarele semnificaţii:
³c´ ± cererea individuală pentru produsul x,
³o´ ± oferta individuală pentru produsul x,
³C´ ± cererea de piaţă a unui bun oarecare (grâu, calculatoare etc.),
suma cererilor individuale la acel bun,
³O´ ± oferta de piaţă pentru un bun oarecare, sumă a ofertelor
individuale pentru bunul respectiv,
³CA´ ± cererea agregată, sumă a cererilor de pe piaţă pentru toate
produsele. CA reprezintă totalul cheltuielilor pentru diferite niveluri ale
preţurilor, menţinând constanţi ceilalţi factori.
³OA´ ± oferta agregată, suma tuturor ofertelor firmelor de afaceri.
Ea evidenţiază cât vor produce şi vinde firmele la diferite niveluri ale
preţurilor, atunci când ceilalţi factori sunt constanţi.
Producţia naţională şi nivelul general al preţurilor sunt determinate
de intersecţia curbelor cererii şi ofertei agregate în punctul E. Acest
echilibru apare la acel nivel general al preţurilor pentru care firmele sunt
dispuse să producă şi să vândă bunuri pe care consumatorii şi alţi clienţi
sunt dispuşi să le cumpere.
În cazul simbolorilor ³c´, ³o´, ³C´ şi ³O´ este vorba de o parte a
întregului, ele fiind noţiuni de microeconomie. Simbolurile ³CA´ şi ³OA´
sunt proprii macroeconomiei, caracterizând economia naţională ca întreg.
Vom începe examinarea curbelor de ofertă şi cerere agregate cu o
observaţie metodologică: a nu se face confuzie între curbele OA şi CA, pe
de o parte, şi curbele OO şi CC, pe de altă parte. La baza curbelor OA şi CA
se găsesc procese macroeconomice, în timp ce la baza curbelor OO şi CC se
află cauze microeconomice, ca de pildă, utilitatea marginală descrescătoare
(în cazul curbei CC) şi randamentul descrescător (în cazul curbei OO).
Curba CA, care se deplasează în sus şi în jos, semnalizează acele cantităţi de
bunuri şi servicii pe acare agenţii economici, (consumatorii gospodăriilor
casnice, firmele prticulare şi guvernele) le vor cumpăra la nivele diferite ale
indicilor generali de preţuri. Curba OA, care se deplasează de jos în sus,
arată acea legătură care se stabileşte între preţul cerut de firme şi cantitate de
bunuri create şi vândute. Deci, odată cu creşterea producţiei, firmele solicită
preţuri tot mai ridicate. La intersecţia curbelor OA şi CA se găseşte punctul

103
de echilibru general al preţurilor şi al cantităţilor de bunuri şi servicii
agregate. În punctul E se găseşte produsul naţional brut real şi indicele
preţurilor consumatorului (IPC), care vor coexista într-o perioadă oarecare.
Din analiza curbei se observă că la un nivel general al preţurilor de 150
unităţi monetare, cheltuielile totale sunt de 3000 de miliarde de unităţi
monetare. Dacă nivelul preţurilor ar creşte la 200 unităţi monetare,
cheltuielile totale s-ar micşora până la valoarea de 2300 unităţi monetare. La
preţul de 200 u.m. firmele vor dori să vândă o cantitate mai mare de bunuri,
în valoarea 3300 miliarde u.m.
Curba CA este descendentă, ceea ce înseamnă că odată cu scăderea
nivelului general al preţurilor descreşte şi volumul cheltuielilor destinate
cumpărăturilor. Cauza acestui fenomen se găseşte în cheltuielile destinate
consumului din partea gospodăriilor casnice. Dacă preţurile la obiectele de
consum cunosc o scădere, atunci se vor cumpăra cantităţi mai mari din
aceste produse, deci va creşte puterea de cumpărare reală. În acelaşi timp, se
poate constata că averea în bani a consumatorilor (obligaţiunile, conturile
din bancă, numerarul etc.) nu scade în măsura în care are loc scăderea
preţurilor. Aşadar, un nivel general mai scăzut al preţurilor va duce la un
consum real mai mare şi la un câştig tot mai mare. De aceea curba CA este
descendentă.
Curba OA este verticală pe termen lung, iar pe termen scurt şi mediu este
crescătoare de la stânga spre dreapta, ca în reprezentarea din figura nr. 5.4.b.

45%*= `` ` 


104
Curba OA pe termen scurt este relativ plată (dacă intervalul de
studiu nu depăşeşte un an). Alura curbei arată că la un nivel mai ridicat al
cererii agregate firmele sunt dispuse să producă şi să vândă mai mult, odată
cu creşterea producţiei mărind însă preţurile.
Când producţia reală depăşeşte producţia potenţială preţurile vor
cunoaşte o creştere rapidă, abruptă, viaţa economică devenind tot mai plină
de dezechilibre.
Pe termen scurt, odată cu creşterea cererii, firmele măresc atât
producţia agregată cât şi preţurile, deoarece , este avantjos ca în condiţiile
unor factori constanţi (costurile, salariul fixat în contractele colective pe 2
sau pe 3 ani, chiria plătită şi cuprinsă în contract pe un timp determinat etc.)
să mărească atât preţurile cât şi producţia. Firmele vor profita deci de
această împrejurare cu scopul de a obţine un venit în plus.
Curba OA pe termen lung îmbracă forma unei linii verticale,
producţia reală coincizând cu cea potenţială. Explicaţia o găsim în faptul că,
cheltuielile se adaptează noilor preţuri. Firmele nu vor putea profita un timp
îndelungat de nivelul fixat al salariilor în contractele de muncă, deoarece
lucrătorii, observând creşterea preţurilor, vor insista pentru mărirea salariilor
lor. Când toate cheltuielile se vor adapta noilor preţuri, firmele producătoare
vor lua în considerare acelaşi raport între preţ şi cheltuieli ca şi la început,
deci nimic nu va mai stimula sporirea producţiei.
Motorul schimbărilor pe termen scurt este cererea agregată, în timp
ce pe termen lung (10, 15 ani) producţia reală este determinată de cea
potenţială.

55ÊÊ C Ê





Evoluţia vieţii economice nu urmează o linie ascendentă, acest


domeniu al vieţii parcurgând în permanenţă nişte cicluri. Acestea sunt
oscilaţiile periodice ale producţiei, stocurilor şi consumului. Prezentarea
grafică a unui ciclu cu fazele lui apare în figura 5.5.a.
" 
 
 (al afacerilor) este compus din următoarele  :
prosperitate, recesiune, depresiune, înviorare şi ascensiune.

5  Y Y
 reprezintă starea economiei în care toate
activităţile (afacerile) operează la nivelul cel mai înalt înregistrat în perioada
dată.

105
4556=   

  

5  Y  
 se caracterizează prin declinul activităţilor
economice, care antrenează efecte negative şi pe plan social, ajungându-se
adesea la crize economico-sociale importante (falimente, sporirea şomajului,
creşterea îndatorării, reducerea nivelului de trai şi altele).
5  Y 
 este starea în care toate activităţile economice au ajuns
la cel mai scăzut nivel din perioada dată, manifestările negative atingând un grad de
saturaţie, dincolo de care activităţile nu se mai pot replia, ci doar revigora.
5 
YY 
 
 constă în reluarea treptată a creşterii
diverselor activităţi economice, printr-un ansamblu de intercondiţionări,
intrând astfel într-un proces de expansiune, de avânt (boom).
Durata diferitelor faze şi deci a ciclurilor economice nu este riguros
delimitată, după cum este greu de făcut o demarcaţie precisă, în timp între
recesiune şi depresiune sau între ascensiune şi prosperitate. Teoretic, se pot
alege puncte de maxim (Peak) şi de minim (Trough) între care au loc
expansiuni (urcări) şi contracţii (coborâri ) ca în figura 5.5.b.

455* ' '   

106
În practică însă, fenomenele sunt mult mai complexe: nu se operează
cu evoluţii liniare drepte (urcătoare şi descrescătoare), ci prin curbe mai
puţin abrupte, având ele însele semnificaţia de sinteze ale unor oscilaţii mai
mici, secvenţiale figura 5.5.c şi 55.d.

4553 `  4557 `   


 `   `

)Y   reprezintă esenţa dinamicii, linia principală de evoluţie,


caracterizată printr-o schimbare medie (creştere /descreştere) într-o perioadă
de timp. El reprezintă deci expresia concentrată, esenţializată a evoluţiei.

= # #    `    ()`*+


) ,+-) ` `  = +-) ` `   &

107
Studierea ciclului economic cu ajutorul observaţiilor şi analizelor
statistice permite desprinderea unor concluzii importante cu privire la
spirala evoluţiei pe termen lung (reluarea unei faze pe o treaptă superioară) a
cărei reprezentare grafică apare în figura nr. 5.5.e.
O mare parte dintre elementele care intervin în evoluţia economiei se
situează la nivelul cel mai ridicat în faza de prosperitate, descresc în faza de
recesiune, ajung la cel mai scăzut nivel în faza de depresiune şi cresc în faza
de înviorare şi ascensiune. În această categorie de elemente intră: producţia,
populaţia ocupată, veniturile, cererea de mărfuri, profitul, solicitarea de
credite, investiţiile. Situaţii particulare au preţurile şi costurile, modificarea
patrimoniului de bunuri, rata dobânzii, cererea de înlocuire a echipamentelor
precum şi comportamentul agenţilor economici.
O

 Y 

 
%de-alungul ciclului economic generează
o relaţie specifică între ele, şi anume preţul reacţionează mai înainte şi mai
repede decât costul la schimbările din economie (figura nr. 5.5.f.).

455@  `  '= =`



` 
Astfel, în perioada de prosperitate, preţul şi costul se stabilizează la
niveluri maxime convenabile (aducătoare de profit). În faza de recesiune,
preţul începe să scadă, urmat fiind de cost, dar într-un ritm mai lent, ceea ce
face ca profitul să fie tot mai mic şi să se ajungă la pierderi, care ating
maximul în faza de depresiune. Unele firme dau faliment, iar altele intră în

108
alertă şi îşi iau măsuri de revigorare. Costul continuă însă să scadă şi după
stabilizarea preţului la un nivel minim, creându-se astfel premisele
micşorării treptate a pierderilor şi obţinerii de profituri în creştere. Costul
scade datorită abundenţei resurselor ce nu se pot vinde, precum şi ca urmare
a măsurilor tehnico-organizatorice luate pentru micşorarea consumurilor
specifice şi a cheltuielilor comune de administraţie.
#

Y   Y


(a inventarului de bunuri) reacţionează în
felul următor : volumul său ajunge la un nivel minim în faza de depresiune
deoarece atunci cererea se satisface în tot mai mare măsură din stocurile
existente ; când patrimoniul ajunge la nivelul minim, cererile încep să fie
satisfăcute tot mai mult prin producţie, care se revigorează, iar patrimoniul
se reface şi se menţine la un nivel rezonabil.
—  

este, de asemenea, un indicator sensibil la modificările


din economie. Astfel, când sunt dificultăţi în economie, are loc diminuarea
cererii de împrumuturi comerciale, ceea ce provoacă sporirea ofertei şi a
rezervelor bancare paralel cu scăderea ratei dobânzii. Ulterior, scăderea ratei
dobânzii stimulează cererea de împrumuturi, inclusiv pentru investiţii, ceea
ce duce la revigorarea economiei; dacă economia este în expansiune creşte
şi mai mult cererea de împrumuturi, ceea ce antrenează creşterea ratei
dobânzii în folosul băncilor. Rezultă deci, că rata dobânzii este nu numai o
rezultantă, ci şi o pârghie ce poate fi utilizată pentru impulsionarea
dezvoltării economiei.
Ê Y Y   
Y   
  Y(atât a celor din producţie,
cât şi a celor de folosinţă îndelungată în gospodăriile populaţiei) constituie
un semnal şi un stimulent important al revigorării şi dinamizării producţiei
îndeosebi în ramurile care se bazează pe tehnologie avansată, având însă
efecte benefice asupra întregii activităţi economice : stimulează activitatea
de investiţii, favorizează ridicarea nivelului tehnic al produselor şi al
competitivităţii mărfurilor în comerţul exterior, contribuie la îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă.
Ê Y     
Y 

influenţează dinamica
economică în mod pozitiv sau negativ. Astfel, variaţiile ciclice sunt
influenţate de comportamentul favorabil sau reţinut al cumpărătorilor, ceea
ce stimulează sau frânează creşterea producţiei şi, în genere, a afacerilor.
Acest comportament este condiţionat de starea psihică dominantă în masa de
cumpărători, provocată, la rândul său, de : modificări în statutul social
(restructurarea populaţiei pe trepte de venituri şi de ocupaţii); conjuncturi
interne şi/sau internaţionale (economice şi politice) favorabile sau
nefavorabile ; zvonuri şi speculaţii bursiere etc. Toate acestea pot induce

109
variaţii aleatoare în dinamica economiei cu o implicaţie adesea mai mare
decât a tuturor celorlalte variaţii.
Teoria economică cunoaşte variate forme ale ciclurilor, de aceea
clasificarea lor pe baza unor criterii prezintă interes ştiinţific.
1.c După domeniul în care se desfăşoară mişcarea ciclică avem: cicluri
de afaceri financiare, agrare, investiţionale.
2.c O analiză pe termen lung conduce la constatarea că, după
intensitatea şi durata lor, ciclurile economice pot fi de trei feluri :
minore, majore şi istorice. Ê
Y
  
Y (Kitchin Cycles ± după
numele englezului Joseph Kitchin) sunt fluctuaţii de intensitate
moderată în care oscilaţiile apar la intervale relativ mici, de 3-4 ani,
fiind provocate de factori conjuncturali. Ê
Y
  (Y (Jugular
Cycles ± după numele francezului Clement Jugular) sunt oscilaţii
ample de intensitate puternică şi cu o periodicitate de circa 10 ani,
fiind generate, în esenţă, de durata medie a unei generaţii de
echipamente tehnologice. Ê
Y
 
 Y
 (cunsocute şi sub numele
de cicluri lungi sau macrocicluri) sunt fluctuaţii ce au loc la intervale
de 50-60 de ani, reflectând trecerea economiei de la o etapă istorică
la alta (de la energia cu aburi la energia electrică, de la mecanizare la
automatizare, de la societatea industrializată la cea informaţională
etc.) În cadrul unui macrociclu se înscriu mai multe cicluri minore şi
majore, reflectând complexitatea dinamicii economice şi sensul său
esenţialmente ascendent.
3.c După cauzele ciclurilor avem: cicluri de supraproducţie şi
subproducţie provocate periodic de neconcordanţa dintre producţie şi
consum (cererea solvabilă); cicluri de politică economică provocate
de măsurile luate de către guvern; cicluri monetare, când schimbările
în domeniul ofertei de bani influenţează concordanţa între cererea şi
oferta agregată; cicluri investiţionale care au la bază trăsăturile
specifice ale investiţiilor; cicluri determinate de factorii politici, când
oscilaţiile conjuncturale sunt legate de alegeri.
Dezvăluirea mecanismului ciclurilor prezintă un interes deosebit. .
Existenţa ciclurilor în evoluţia fenomenelor economice se explică
prin deplasarea ofertei şi cererii agregate.
Recesiunea este un declin economic. După o părere unanim accepta-
tă se poate vorbi de existenţa recesiunii atunci când PNB real scade două
trimestre consecutiv.
Deplasarea curbei CA pe curba OA, care este relativ plată şi
neschimbată, duce la un nivel mai scăzut al producţiei (din Q în Q¶) şi la un

110
preţ mai scăzut (P¶< P). Astfel creşte golul dintre PNB real şi producţia
potenţială Q*. Cazul recesiunii tipice este prezentat grafic în figura nr.5.5.g.

4554 `  La punctul B, pentru o


perioadă scurtă, economia se
găseşte în poziţie de echilibru.
Dar, din cauza reducerii cererii
agregate (provocată de micşorarea
cheltuielilor de investiţii (I) şi a
celor guvernamentale (G) sau din
cauza sporirii economiilor
consumatorilor) curba CA se
deplasează spre stânga. Punctul C
devine noul punct de echilibru şi
producţia se reduce de la Q la Q¶.
În perioada de avânt
economia cunoaşte un proces
invers faţă de recesiune. Curba CA
se va deplasa spre dreapta, iar
producţia se va apropia şi apoi va depăşi PNB potenţial. Preţurile vor
cunoaşte o creştere. Aşadar evoluţia producţiei are un caracter ciclic
cunoscând perioade de lărgire şi de restrângere, când golul dintre PNB
efectiv şi cel potenţial se adânceşte sau se micşorează. Se constată şi faptul
că în timpul recesiunii creşte şi rata şomajului. Deci, există o strânsă
legătură între ciclurile în economie şi nivelul şomajului. Ea a fost
descoperită de economistul american Arthur Okun (1929 ± 1979), în
literatura de specialitate fiind cunoscută sub numele de ³legea lui Okun´.
Potrivit acestei legi o modificare cu două procente a PNB real faţă de cel
potenţial provoacă o schimbare de un procent în rata şomajului. De pildă,
dacă PNB real scade faţă de cel potenţial (100%) cu două procente, adică la
98%, atunci rata şomajului va creşte cu 1% (de exemplu, de la 6% la 7%).
Breşa de şomaj, care arată că devierea ratei şomajului real de la rata
şomajului natural în procente, se găseşte într-un raport de 1 la 2 faţă de golul
de producţie. Figura 5.5.h. înfăţişează grafic acest aspect.

111
455E  ` `' `. /  

După părerea mai multor economişti ciclurile în economie sunt


provocate de deplasarea cererii agregate, cauzată de reducerea cheltuielilor
de consum, a celor destinate investiţiilor precum şi a celor guvernamentale.
Sunt, de asemenea, economişti care consideră că în explicarea apariţiei
recesiunii se pune un accent prea mare pe cererea agregată şi se neglijează
rolul ofertei agregate. De aceea, nu este întâmplătoare apariţia ³şcolii
ofertei´, curent contemporan al gândirii economic. Ea se distinge prin
renunţarea la conceptele formulate de Keynes, prin faptul că în explicarea
recesiunii pune accentul pe oferta agregată şi insistă asupra reducerii masive
a investiţiilor.

112

# 

Astăzi, un lucrător din zece nu are de lucru faţă de unul din treizeci
în urmă cu 20 de ani. Această constatare vorbeşte de la sine despre
amploarea fenomenului contemporan. Şomajul nu loveşte numai indivizii.
Peste o anumită limită el subminează întreaga societate. Munca nu este doar
mijlocul de a-ţi câştiga existenţa, este de părere Michel Didier în cartea sa

 ; — 
  (
, ci este un mod de a te identifica. Şomerul
poate oricând să-şi ocupe timpul, dar el nu va mai avea un loc definit în
societate. Victima unei concedieri economice se consideră adesea a fi şi
victima unei concedieri sociale. Acelaşi autor încearcă o paralelă între şomaj
şi o boală necruţătoare: ÄŞomajul este ca şi cancerul: pernicios, tenace şi
mortal. Economiştii sunt ca medicii: nu sunt în stare, pentru moment, să
vindece maladia´.


!
        
  
 Ê

Piaţa forţei de muncă este o piaţă specială. Variabilele în funcţie de


care definim cererea şi oferta pe acest tip de piaţă sunt Y
 ca preţ al
forţei de muncă şi Y Y Y
ca măsură a cantităţii de muncă.
Salariul este recompensa acordată factorului muncă. Acesta este
diferit de 
 care cuprinde şi plata orelor suplimentare, premii, etc.
Distingem două metode de calcul al salariului. Y   
 se pot aplica
în sectoarele în care producţia nu poate fi măsurată cu uşurinţă (învăţământ,
poliţie, armată etc.) sau acolo unde angajarea este un stimulent prin ea însăşi
(angajarea în activităţi funcţionăreşti, a supraveghetorilor etc.). Ea se practică
şi în domeniile de activitate unde vitezele mari ar fi dăunătoare calităţii
prestaţiei (munca de reparaţii, în sănătate etc.). Dezavantajul normelor de
timp este acela că încurajează lucrul peste program şi că nivelul producţiei ar
putea fi egal cu al celui mai puţin binevoitor lucrător. Y     
schimbă mentalitatea lucrătorului care va căuta noi metode de lucru pentru a
creşte producţia. În acest fel scad costurile de capital, utilajele fiind folosite
mai intens. Finalul este creşterea productivităţii muncii. Singurul dezavantaj
al acestui mod de calcul al salariului este acela că un ritm alert de lucru poate
transforma omul în maşină.

113
Y
 
 este suma de bani pe care lucrătorul o primeşte în
schimbul muncii prestate iar Y
 Y  este coşul cu bunuri şi servicii
care se poate cumpăra cu salariul în bani.
—    

 este o sumă de bani care depăşeşte ceea ce este
necesar pentru a-l menţine pe lucrător în angajarea în care se află. Putem
exemplifica cu câştigurile mari ale artiştilor de reputaţie internaţională, cu
câştigul foştilor lideri sindicali numiţi în funcţii de conducere, cu câştigurile
obţinute de membri organizaţiilor profesionale care impun bariere la intrarea
în branşă (examinări greu de trecut pentru meserii ca avocat, notar).
Printre teoriile economice despre salarii enumerăm Y
Y



  
— Y  # % Y
 
 Y


 O

—
Y % Y
 Y 



 Y
   Y

 
 Y
  
Y


  
*
Teoria lui Robert Malthus susţine că dacă salariile depăşesc limita
subzistenţei se creează muncitorilor iluzia prosperităţii, în consecinţă va
spori natalitatea, va creşte numărul de lucrători şi se va înteţi concurenţa pe
piaţa forţei de muncă. Consecinţa va fi reducerea salariilor.
David Ricardo abordează problema salariilor de pe poziţia
burgheziei. El este de părere că taxele suplimentare impuse celor bogaţi
pentru întreţinerea celor săraci diminuează posibilităţile de economisire ale
patronilor şi ca urmare se va reduce fondul de salarii.
O teorie economică modernă despre salarii este aceea conform căreia
antreprenorii nu vor cumpăra factorul muncă decât dacă preţul lui (salariul)
este mai mic decât produsul marginal (sporul de producţie) al unei unităţi
suplimentare de forţă de muncă.
Teoria negocierii salariilor presupune existenţa a două grupuri de
negociatori, pe de o parte sindicatele organizate ca furnizori monopolişti de
forţă de muncă iar pe de altă parte, patronii organizaţi, monopsoniştii,
cumpărătorii de forţă de muncă. Guvernul, de regulă, este moderatorul
negocierii. Amestecul sindicatelor în luarea deciziilor politice ar trebui
eliminat, acestora revenindu-le următoarele funcţii: stabilirea unor salarii
adecvate pentru lucrători, asigurarea de condiţii de lucru îmbunătăţite şi
înlesnirea de facilităţi educaţionale, recreative, sociale pentru aceştia şi
familiile lor.
Printre 

 Y
 Y  Y

Y

Y înşirăm:
-c când există cerere mare pentru un produs antreprenorii pot creşte
salariile pentru că pot transfera această mărire în creşterea de preţ;
-c creşterea productivităţii muncii este singura cale care duce la
mărirea salariilor fără a atrage majorări de preţuri;

114
-c când există exces de forţă de muncă într-o ramură se acordă
compensaţii pentru retragerea acesteia. Fondul de salarii
rămânând acelaşi se va împărţi la mai puţini lucrători;
-c salariile pot creşte şi prin presiunea sindicatelor asupra patronilor
care plătesc salarii mici, acesta fiind un stimulent pentru
muncitori de a se organiza în sindicate.
Alte categorii economice al căror conţinut trebuie clarificat sunt:
populaţie activă, populaţie ocupată, şomer şi efectivul forţei de muncă.
Toate persoanele care au capacitate de muncă şi au vârsta cuprinsă între
limitele legale de muncă, inclusiv persoanele aflate în perioada schimbării
locului de muncă (şomaj), intră în categoria  

 
 . Persoanele
care exercită o activitate ca salariaţi precum şi cei care lucrează pe cont
propriu în exploatări de tip familial, cu alte cuvinte cererea de muncă
satisfăcută, constituie conţinutul noţiunii de  
  *< Y

sunt
acei oameni care nu sunt angajaţi, dar se preocupă activ de găsirea unui loc
de muncă. Cu alte cuvinte, o persoană este neutilizată sau se găseşte în stare
de şomaj numai dacă a făcut eforturi susţinute pentru a găsi o slujbă în
ultimele patru săptămâni. Ea trebuie să facă dovada acestor căutări (vizitarea
firmelor, răspunsurile la anunţurile care oferă slujbe etc.). În cea mai mare
parte a ţărilor OCDE (Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică,
înfiinţată la Paris în 1961) este acceptată definiţia elaborată în 1982 de
Biroul Internaţional al Muncii: ´sunt considerate şomeri persoanele care
caută o slujbă, realizând demersuri efective şi concrete pentru a găsi una,
sunt disponibile şi nu au nici o ocupaţie profesională în cursul săptămânii´.
Angajaţii şi şomerii constituie conţinutul categoriei economice de
 
Y
 * Oamenii fără slujbe care nu caută de lucru sunt în
afara forţei de muncă. Frontiera între ocupare, şomaj şi inactivitate este
labilă, aşa cum apare sugestiv în figura 6.1.
Măsurarea amplorii fenomenului şomajului se face cu ajutorul unui
indicator sintetic intitulat Y (
*Acesta se obţine raportând numărul
şomerilor la efectivul forţei de muncă, format din angajaţii şi şomerii dintr-o
ţară, la un moment dat. Efectivul forţei de muncă nu cuprinde următoarele
categorii de persoane: elevii, studenţii, cei ce-şi desfăşoară activitatea în
gospodăriile casnice, pensionarii, persoanele prea bolnave ca să muncească
precum şi cele care au încetat să caute un loc de muncă. Pe lângă PIB şi rata
inflaţiei, rata şomajului reprezintă cel de-al treilea indicator macroeconomic
pentru a caracteriza starea unei economii naţionale.
Numărul de şomeri
Rata şomajului = x 100
Efectivul forţei de muncă
115
4!=   ` '' `.' `
 ` `  ' `.'` `` 

Pe baza unui studiu efectuat sub egida Băncii Mondiale pe tema


şomajului în Europa Centrală şi de Est s-au impus următoarele concluzii:
1.c rata şomajului va continua să se menţină ridicată, cu
excepţia Cehiei;
2.c şomajul pe termen lung are tendinţa de a se croniciza
(ponderea şomerilor cronici în numărul total al şomerilor
a crescut la 48% în Slovacia, 40% în Ungaria, 60% în
Bulgaria);
3.c disparităţile regionale în distribuţia şomajului se
accentuează până la apariţia unor zone puternic
defavorizate (dacă în jurul Budapestei rata şomajului este
în jur de 10%, în rest urcă la 17%; la fel în jurul
Bratislavei rata şomajului este de 5%, în rest 20%);
4.c progresele în soluţionarea problemei şomajului vor fi
izolate, sunt de părere forurile internaţionale.
Prin prisma ratei şomajului în rândul ţărilor dezvoltate deosebim
două categorii: ţări cu rate relativ înalte ale şomajului (Spania, Italia, Franţa,

116
Germania, Danemarca, Belgia ± 8,5% - 14%) şi ţări cu rate ale şomajului
relativ scăzute care se înscriu în aşa-numitele limite ale şomajului natural,
acceptabil, normal (Olanda, Austria, Portugalia, Irlanda, Anglia, Suedia,
Elveţia, Norvegia, S.U.A. Japonia).

! 
#

În funcţie de cauzele diferite care provoacă fenomenul şomajului,


distingem trei tipuri de şomaj: fricţional, structural şi ciclic. Descriind
fiecare dintre aceste trei tipuri vom evidenţia motivele apariţiei lui.
<( Y

 este şomajul care se consideră normal pe piaţa
muncii şi se naşte din cauza mişcărilor continue de persoane: a) între slujbe;
b) între regiuni ale ţării în căutare de slujbe sau c) între diferite stadii ale
ciclului de viaţă. Chiar dacă o economie ar fi la nivelul de utilizare completă
a forţei de muncă ar exista circulaţie datorită faptului că oamenii îşi caută
slujbe (la absolvirea şcolii, la mutarea într-o altă localitate prin căsătorie,
divorţ, la reintrarea în muncă a femeilor după o perioadă de îngrijire a
copilului). Şomajul de mobilitate (oameni între două slujbe) ar trebui
considerat normal. Totuşi şi acesta poate fi un adevărat semn al creşterii
şomajului atunci când durata medie de aşteptare între două slujbe creşte. În
Franţa, de exemplu, un solicitant din cinci aşteaptă să muncească mai mult
de un an. Deoarece şomerii fricţionali sunt, de obicei, în căutare de
plasamente mai bune se consideră deseori că aceştia sunt şomeri voluntari.
Acest tip de şomaj este, de regulă, de scurtă durată.
<(  Y Y este cauzat de restructurarea economiei sub
incidenţa crizei energetice şi a revoluţiei tehnico-ştiinţifice, care redistribuie
forţa de muncă, în scopul reducerii acesteia pe unitatea de produs ca urmare
a creşterii productivităţii muncii. Apare astfel o neconcordanţă între oferta şi
cererea de muncitori de o anumită calificare, specializare. Cererea pentru un
anumit tip de muncă creşte, în timp ce cererea pentru un altul scade, iar
ofertanţii de forţă de muncă nu se adaptează rapid. Dacă salariile s-ar ajusta
lin la cererile şi ofertele de forţă de muncă în schimbare (scăzând în zonele
cu surplus de forţă de muncă şi crescând în cele cu lipsă de forţă de muncă),
ele ar putea fi un indicator corect de reorientare a forţei de muncă. Dar,
salariile nu răspund rapid la şocurile economice, neputând deci îndeplini pe
piaţa forţei de muncă acest rol.

117
<( 

 este cel cauzat de crize şi conjuncturi defavorabile
trecătoare. Este şomajul perioadelor de recesiune. Faptul că într-o perioadă
de recesiune în SUA rata şomajului creşte în peste 40 din cele 50 de
state,înseamnă că şomajul este în mare parte ciclic. Şomajul ciclic apare
atunci când nivelul de angajare a forţei de muncă scade ca un rezultat al
cererii agregate insuficiente (cheltuieli guvernamentale reduse (G), investiţii
reduse (I)). O variantă a şomajului ciclic este şomajul sezonier care este
indus de ciclicitatea naturală cauzată, de exemplu, de factorii naturali
specifici în agricultură. Distribuţia între şomajul ciclic, pe de o parte şi
şomajul structural şi fricţional, pe de altă parte, ajută la diagnosticarea
corectă a sănătăţii pieţei forţei de muncă. Nivele înalte de şomaj fricţional şi
structural pot să apară chiar şi atunci când pieţele generale de muncă sunt în
echilibru. În literatura de specialitate găsim şi alte categorii distincte de
şomaj: şomaj tehnic, şomaj tehnologic, şomaj total, şomaj parţial.
<( 
 este determinat de întreruperea sau restrângerea
activităţii economice ca urmare a lipsei sau insuficienţei unor factori de
producţie (energie, materii prime, subansamble etc.).
<( 
 este cauzat de introducerea unor inovaţii care
economisesc resursele de muncă, substituindu-le în proporţii diferite cu
capital (prin mecanizare, automatizare, robotizare, informatizare). De
regulă, aceste manevre nu sunt însoţite de creşterea corespunzătoare a
volumului de activitate.
O persoană se poate afla în stare de (   când ea se află în
inactivitate completă, de durată.
<( Y
 apare atunci când are loc o reducere impusă, mai
mare sau mai mică, a duratei săptămânii de lucru însoţită de diminuarea
salariului.
Prin prisma duratei deosebim (  Y  Y (până la 4
săptămâni) şi (  Y   (mai mult de 14 săptămâni). Studiind
relaţia dintre aceste două tipuri de şomaj şi fazele principale ale ciclului de
afaceri desprindem următoarele concluzii: o fracţiune mare din şomaj este
de durată foarte scurtă în perioadele de avânt; în recesiuni şomajul pe
termen lung devine o problemă socială (la mijlocul anilor ¶80 şomajul pe
termen lung a atins în Europa 50% din totalul şomajului, agravând
problemele sociale deoarece resursele familiilor se consumă după câteva
luni). Graficul din figura de mai jos prezintă corelaţia între fazele ciclului
economic şi durata şomajului.

118
4!6 ``' `.

#
   (
sunt: părăsirea slujbelor din iniţiativa celor angajaţi;
concedierile; timpul pierdut în căutare de slujbe. Conform graficului din
figura de mai jos aceste motive generează şomaj în proporţii diferite,
hotărâtoare fiind şi faza ciclului economic: avânt sau recesiune. Astfel,
părăsirea slujbelor generează un
4!*  ' `. proces scăzut de şomeri (1%),
aproximativ acelaşi în cele două
faze luate în studiu. Pierderea
slujbelor este motivul major al
şomajului. Numărul concedierilor
este, de regulă, de trei ori mai
mare în perioadele de recesiune
decât în cele de avânt. Timpul
pierdut pentru căutarea de
plasamente de către proaspeţii
absolvenţi ai diferitelor trepte de
învăţământ generează un eşantion
redus de şomeri. Chiar în
perioadele de recesiune ³noii
intraţi în efectivul forţei de
muncă´ nu depăşesc cu mult 1%.
119
Cei care au fost angajaţi, dar dintr-un motiv sau altul (continuarea studiilor,
îngrijirea copiilor etc.) au ieşit din efectivul forţei de muncă, alimentează un
alt grup al şomerilor, atâta timp cât sunt în căutare de slujbe pentru a reintra
în categoria forţei de muncă.
Tabloul motivelor şomajului într-o economie de piaţă nu este însă
complet dacă nu luăm în discuţie şi funcţionarea pieţelor de muncă
competitive.

!   
    Ê
#
  

 

În cazul pieţei forţei de muncă preţul muncii este salariul. Salariul


poate să fie flexibil sau inflexibil.
Y
 

 este cel care se ajustează rapid la cererea şi oferta de
piaţă (³salariu curăţat de piaţă´).
Y

 

 este cel care nu se adaptează rapid la impulsurile
pieţei favorizând astfel apariţia şomajului involuntar, forţat.
Salariile flexibile sunt proprii pieţei ideale a forţei de muncă.
Graficul din figura de mai jos înfăţişează situaţia de pe o astfel de piaţă.
Curba cererii CC şi a ofertei OO se
4!6`` =  intersectează în punctul E
corespunzător salariului de echilibru
S. În acest punct salariile curente
permit firmelor să angajeze toţi
muncitorii calificaţi care vor să
lucreze pentru acel salariu. Numărul
de oameni utilizaţi, angajaţi efectiv
este reprezentat de segmentul AE.
Cealaltă parte a forţei de muncă,
segmentul EF, va dori să lucreze
numai la rate mai înalte ale salariului.
Muncitorii reprezentaţi de segmentul
EF sunt  Y
 Y
, deoarece ei
nu doresc să lucreze la salariul curent
de piaţă deşi ar găsi slujbe. Aceştia
preferă timpul liber, studiul sau alte
activităţi (îngrijirea copilului) în locul
muncii la salariile curente de piaţă.

120
Dar nu salariile flexibile sunt cele care caracterizează piaţa
contemporană a forţei de muncă, ci salariile inflexibile, cele care nu se
ajustează suficient de rapid la cerinţele pieţei. De aceea apare o nepotrivire
între căutătorii de slujbe şi slujbele vacante. Această nepotrivire duce la
modelul de şomaj întâlnit azi pe pieţele forţei de muncă: (
 Y.
O analiză a felului în care conduc salariile inflexibile la şomaj
involuntar se poate face cu ajutorul diagramei din figura de jos.

4!*`` =   Să presupunem că în urma


unei disturbări economice pe piaţa
forţei de muncă se înregistrează o
rată înaltă a salariilor. Preţul forţei de
muncă urcă de la S la S¶. În această
situaţie pe piaţă există mai mulţi
muncitori dornici să lucreze decât
slujbe pentru care se caută muncitori.
Numărul de muncitori care vor să
lucreze la salariul S¶ se găseşte la
punctul G pe curba de ofertă OO însă
firmele doresc să angajeze doar H
muncitori, punct de pe curba de
cerere CC. Deoarece salariile sunt
deasupra nivelului de curăţare a pieţei
există un surplus de muncitori.
Segmentul JH corespunde numărului
de muncitori care îşi găsesc slujbe la
salariul S¶, în timp ce segmentul HC
îi reprezintă pe muncitorii calificaţi
care doresc să lucreze la salariile S¶, dar nu găsesc slujbe. Aceştia din urmă
sunt şomerii involuntari. Existând acest surplus de muncitori la salariul S¶,
firmele vor fixa cerinţe de îndemânare, aptitudini la cote mai înalte,
angajându-i astfel pe cei mai calificaţi, experimentaţi muncitori.
Pentru a înţelege sursele inflexibilităţii salariilor trebuie făcută
distincţia între pieţele de licitaţie şi pieţele administrate.
$
   


sunt pieţele puternic organizate şi competitive
unde preţurile fluctuează în sus sau în jos pentru a echilibra cererea şi oferta.
$
   

 Y sunt opusul pieţelor de licitaţie şi este de
remarcat că în proporţie de 100% forţa de muncă este negociată pe acest tip
de piaţă. Firmele îşi administrează salariile fixând scale de plăţi fixe. Astfel,

121
muncitorii sunt angajaţi la un salariu fixat. De obicei salariile sunt fixate
pentru un an, iar când sunt ajustate după acest interval de timp, urcă toate cu
acelaşi procentaj. Dată fiind procedura greoaie prin care sunt determinate
salariile e puţin probabil ca în acest interval de timp firmele să facă ajustări
majore. Dacă firmele se vor afla în faţa unui gol sau exces de forţă de
muncă, ele nu vor reacţiona prin modificarea cuantumului salariilor, ci mai
degrabă prin modificarea altor condiţii cerute la angajare (calificare,
îndemânare, creativitate, spirit de iniţiativă). E mult mai uşor să recrutezi
muncitori după calităţile de mai sus, al căror prag poţi să-l variezi în funcţie
de conjunctură (gol sau exces de forţă de muncă), decât să iriţi întreaga
structură salarială a unei firme, pur şi simplu pentru a angaja câţiva noi
muncitori. Se poate face o paralelă între situaţiile de acest gen întâlnite la
firme şi situaţia admiterii la un colegiu (liceu). Dacă cererile de admitere
sunt foarte numeroase conducerea colegiului nu va recurge imediat la
majorarea taxelor de şcolarizare, ci mai degrabă va ridica standardul
cerinţelor de admitere, pretinzând calificative mai mari la absolvirea şcolilor
frecventate înainte.
Pieţele forţei de muncă pot fi sindicalizate sau nesindicalizate.
Pe
  


 rigiditatea salariilor este foarte mare, ele
fiind de regulă negociate o dată la trei ani. Mai mult, muncitorii sindicalizaţi
acceptă rareori reduceri de salarii chiar în situaţia când îi ameninţă spectrul
şomajului. În cadrul pieţei de muncă sindicalizate timpul de management,
necesitat de fiecare dată când se fixează un nou acord colectiv de salarizare
este lung şi de aceea este costisitor. Din această cauză mulţi economişti
consideră ca sursă a inflexibilităţii salariilor tocmai costurile compensării
administrării acestora, costuri foarte ridicate.
Pe
   


 fixarea salariilor este mai puţin
costisitoare, dar tot necesită timp îndelungat de management.
Se poate trage concluzia că motivul fundamental al şomajului
involuntar stă în natura administrată a salariilor. Concluzia este valabilă pe
termen scurt deoarece pe termen lung oferta şi cererea de forţă de muncă
tind şi reuşesc să se echilibreze.
Ê  (
se pot sistematiza astfel:
1.c Rigiditatea salariului se explică prin intervenţia guvernului în
stabilirea salariului minim pe economie. Aceasta nu este singura
explicaţie, salariul nefiind elastic în raport cu munca. Cu cât salariul
este mai rigid cu atât şomajul este mai mare, firmele reducând mai
bine numărul celor angajaţi decât să le scadă remuneraţia.

122
2.c Lipsa de mobilitate pe piaţa muncii este cauza şomajului pe multe
pieţe. Spre deosebire de pieţele europene, pe piaţa forţei de muncă a
S.U.A. un angajat îşi schimbă locul de muncă în medie, într-o viaţă
de 17 ori. Este lesne de înţeles motivul pentru care pe această piaţă
cererea şi oferta de forţă de muncă se echilibrează mai uşor.
3.c Slaba creştere economică este răspunzătoare pentru mai mult de un
şomer din doi.
4.c Reconversiunile economice, intrarea noilor solicitanţi pe piaţa
muncii şi ezitarea întreprinderilor în a angaja sunt tot atâtea motive
ale şomajului. Astăzi prudenţa a înlocuit iniţiativa. Cauza profundă a
şomajului nu este lipsa de lucru, ci blocarea iniţiativei.

!%  
#  

La întrebarea dacă societatea poate să facă ceva pentru a estompa


efectele dezastruoase în perioadele de şomaj înalt vom găsi posibile
răspunsuri dacă vom clarifica mai întâi conceptul de ³rată naturală a
şomajului´. Ea presupune neutilizarea intenţionată a unui segment din forţa
de muncă.
Într-o economie modernă, preocupată de prevenirea ratelor înalte ale
inflaţiei, rata naturală a şomajului reprezintă nivelul maxim de şomaj care se
poate susţine şi corespunde producţiei potenţiale a unei naţiuni. Rata
naturală este nivelul pentru care piaţa muncii este în echilibru, iar
fenomenele sociale induse de existenţa şomajului sunt sub control riguros.
Înţelegerea conceptului de ³rată naturală a şomajului ´ va fi uşurată
dacă se fac următoarele precizări:
- Rata naturală a şomajului nu poate fi ³zero´. Chiar într-o economie
extrem de bine gospodărită un număr substanţial de oameni sunt neutilizaţi
datorită mobilităţii forţei de muncă, care determină apariţia şi menţinerea
şomajului fricţional (şi structural);
- Rata naturală a şomajului este intim legată de procesul inflaţiei. O
rată naturală mică atrage serioase consecinţe inflaţionare, conduce la o
spirală accelerată a inflaţiei de peste10 ± 20% anual. Curbele Phillips
ilustrează legătura între inflaţie şi şomaj. Rata naturală a şomajului este deci
cea mai mică rată a şomajului de care o naţiune se poate bucura fără să rişte
o inacceptabilă accelerare a inflaţiei. Nivelul producţiei care corespunde
ratei naturale a şomajului este ³producţia potenţială´ a unei naţiuni.

123
Deoarece inflaţia se comportă ca o constrângere asupra politicii economice,
rata naturală a şomajului este cea mai mică rată de şomaj care poate fi
susţinută în mod indefinit. Estimarea ratei naturale a şomajului este o
operaţie dificilă. Pentru SUA anilor ¶80 ea se consideră a fi 6% din forţa de
muncă, pentru Europa 3 ± 4%, iar mai recent în ţările CEE este de 6,4%. În
anii ¶90 rata şomajului în SUA a fost foarte apropiată de rata naturală.
Aceasta este atât de înaltă din două motive: mobilitatea mare a forţei muncă
care conduce la şomaj fricţional şi structural pe de o parte, iar pe de altă
parte incapacitatea pieţei de a pune de acord muncitorii şomeri cu slujbele
vacante.

!5Ê Ê
#  

1.c $Y

  Y  Y

 presupun îndepărtarea de pe piaţa muncii a
anumitor solicitanţi pe următoarele căi: prelungirea şcolarităţii, reducerea
vârstei de pensionare, încurajarea părăsirii anticipate a slujbei prin acordarea
de plăţi compensatorii, penalizarea muncii pensionarilor. Neajunsurile
acestui tip de practici sunt pe de o parte, faptul că sunt costisitoare (vezi
reducerea vârstei de pensionare) iar pe de altă parte, faptul că face să crească
numărul celor inactivi. Aceştia nu pot fi întreţinuţi decât pe seama
persoanelor active pentru care sarcinile fiscale devin greu de suportat.

2.c  Y Y




 
 Y ar putea diminua şomajul. Dacă, de
exemplu, un număr de angajaţi care lucrează 40 de ore pe săptămână
renunţă la o oră de lucru rezultă un număr de locuri de muncă ce se pot oferi
şomerilor, deci scade şomajul. Riscurile care pot apărea sunt neplăcerile
angajaţilor care trebuie să renunţe la o părticică din retribuţia lor şi
dezorganizarea producţiei. Un adevărat paradox a înregistrat celebra firmă
de microprocesoare INTEL care a crescut numărul de ore de muncă pe
săptămână (fără a mări salariile!) de la 40 ore la 50 ore pentru şase luni în
vederea urgentării obţinerii de produse noi. În acest fel au crescut locurile de
muncă de la 17.000 la 20.000 în timp ce alte firme de acelaşi profil
concediau!!

3.c )Y    


  (
presupune antrenarea în special a
tinerilor în anumite ocupaţii pe timp limitat (munci de utilitate colectivă,
stagii de formare în întreprinderi sau în diverse organisme), căi extrem de
costisitoare.
124
4.c r
Y   
  



  

 

va conduce la reducerea
şomajului. Măsurile deflexibilizare a salariului precum şi cele de creştere a
mobilităţii lucrătorului se numără printre acestea. Iată câteva din fiecare
grup. Printre Y
    


Y   Y

se numără: stimularea
performanţelor individului pentru creşterea motivaţiei în muncă astfel ca
ecartul între salarii să reliefeze diferenţa între performanţele lor şi nu între
vechimile lor în muncă; reducerea puterii sindicatelor în întreprindere;
măsuri de încurajare pentru angajarea şomerilor şi tinerilor (reducerea
contribuţiei firmelor pentru salariile mici şi mijlocii, micşorarea impozitelor
firmelor care angajează şomeri); scăderea costului relativ al muncii în raport
cu valoarea capitalului. Printre Y
   Y  Y   




 
Y
   amintim: reducerea ponderii vechimii în cadrul salariului;
reducerea decalajului între pensiile celor cu vechime neîntreruptă şi ale celor
ce şi-au schimbat locul de muncă; facilităţi acordate celor ce-şi schimbă
locul de muncă (ajutor la cumpărarea de locuinţe, noi tipuri de închiriere de
locuinţe, reducerea taxelor de timbru în domeniul imobiliar pentru cei ce se
mută); creşterea indemnizaţiei de şomaj pentru cei care urmează cursuri de
recalificare; înfiinţarea unor servicii de informaţii privind locurile de muncă
din toată ţara; programe naţionale, comunitare pentru reconversia forţei de
muncă. O anumită parte a şomajului apare din cauza faptului că ofertele de
slujbe, slujbele vacante nu se potrivesc cu calificarea şomerilor. De aceea o
evidenţă computerizată ar reduce cantitatea de şomaj fricţional şi structural.
Deoarece multe din slujbele vacante cer deprinderi posedate de
puţini şomeri (de cele mai multe ori aceştia fiind muncitori necalificaţi), se
consideră foarte important ajutorul guvernamental care subvenţionează
reinstruirea muncitorilor şomeri pentru sectoare în creştere.
Unele măsuri guvernamentale sunt considerate de economişti o
cauză a creşterii ratei şomajului. De aceea unii propun reforma sistemului
asigurărilor de şomaj. Acordul între patroni şi angajaţi se dovedeşte tot mai
dificil dacă ne gândim că codul muncii, pe baza căruia se încheie
negocierea, este alcătuit din sute de legi şi decrete care trebuie respectate de
către angajaţi şi angajatori. Mai mult chiar, situaţia de întreprinzător, sunt de
părere mulţi economişti, a devenit fără îndoială mult prea defavorabilă în
raport cu statutul de salariat. Va trebui găsit un echilibru mai bun între riscul
creator şi garanţia protectoare, sunt de părere aceştia !
5.c ÊY  Y  
 continuă şi susţinută este principala cale de
reducere a şomajului căreia trebuie să i se acorde maximă importanţă. Dar
nu o creştere economică artificială, obţinută prin umflarea cheltuielilor
publice. Este durabilă numai creşterea spontană, care este rezultatul

125
iniţiativei oamenilor. Deoarece recesiunile europene prelungite au crescut
rata naturală europeană a şomajului, în SUA se consideră că ar trebui să se
păstreze un înalt nivel al PNB, numai în acest caz rata naturală
corespunzătoare fiind aproape de cea optimală. O economie de înaltă
presiune care operează la capacitatea ei completă ar ajuta la mărirea
gradului de ocupare a forţei de muncă. În mod particular o astfel de
economie este benefică pentru muncitorii femei şi pentru grupurile
demografice minoritare care sunt, de regulă, ultimii angajaţi şi primii
concediaţi. Crearea de slujbe publice pentru muncitorii concediaţi şi-ar
atinge ţelul dacă aceste slujbe s-ar adresa în mod special grupurilor
demografice cu grad înalt de şomaj: adolescenţi, femei.
Societatea noastră nu se resemnează în faţa şomajului deoarece
simte, este convinsă chiar, că posibilităţile de lucru nu lipsesc, că ar putea fi
create mii de activităţi pentru a ne face viaţa mai bună. Pentru aceasta nu
este nevoie decât de iniţiativă. Herbert Meyer în —
  Y
YY 
precizează: Älocurile de muncă nu sunt fenomene naturale ele
sunt produse artificiale, deoarece îşi datoresc existenţa oamenilor care au
ştiut să le creeze, iar metoda după care au fost create este una dintre cele mai
riscante şi mai complicate care pot exista. Ea cere un aport imens de
inteligenţă, abilitate, ambiţie, bun simţ şi chiar puţin din acea noţiune
complet demodată care este şansa´.

Dacă în ultimii 15 ani cele mai mari patru ţări din Europa au pierdut
1 milion de locuri de muncă, SUA, cu o populaţie activă cu puţin mai mică,
au creat 28 de milioane locuri de muncă (27 dintre ele în sectorul
serviciilor). Şi aceasta numai datorită unor trăsături clare ale culturii
americane: spiritul întreprinzător, de parteneriat, difuzarea inovaţiei şi nu în
ultimul rând asumarea riscului.

126
  

  :
  

Beneficiem de o descriere metaforică a inflaţiei încă în secolul al


XVI-lea, (în Miroir des Français publicată la Nancy în 1581): ÄDezordinea
dezordinilor este aşa de mare astăzi la toate mărfurile, încât, dacă lucrurile
nu sunt îmbunătăţite şi însănătoşite, există temerea să fie nevoite, în scurt
timp, pentru hrana unui om de tot atâta aur şi argint cât greutatea sa´. Deci
inflaţia este o Ädezordine a dezordinilor´ din economie pentru că ea atinge
moneda care măsoară valoarea tuturor lucrurilor. O altă definiţie care
descrie simptomele inflaţiei dar nu spune nimic despre cauzele sau
consecinţele ei este dată de economiştii Laidler şi Parkin în 1975: ÄInflaţia
este fenomenul de creştere continuă a preţurilor sau de depreciere continuă a
valorii banilor´. Definiţia lui Brofenbrenner şi Holzman din 1963 este mai
plastică: ÄInflaţia este o stare de generalizare a excesului de cerere, în care
Äprea mulţi bani aleargă după prea puţine bunuri´.
În literatura economică întâlnim o serie de termeni legaţi de inflaţie:
deflaţie, dezinflaţie, stagflaţie, slumflaţie, inflaţie importată. O 
 este un
proces monetar-material caracterizat prin scăderea durabilă, pe termen lung
a nivelului preţurilor. O 

 este un proces monetar-real care se
manifestă prin încetinirea durabilă şi autoîntreţinută a ratei de creştere a
nivelului general al preţurilor. Ea există într-o ţară unde rata creşterii
preţurilor este mai mică într-un an, faţă de anul precedent. Dezinflaţie
competitivă există atunci când o ţară reuşeşte să aibă o monedă puternică şi
o inflaţie mai redusă decât a ţărilor partenere.  
presupune creşterea
în paralel a inflaţiei şi a şomajului. Inflaţia este rapidă iar PIB stagnează sau
creşte foarte lent. 
 presupune o inflaţie accelerată pe fondul
scăderii PIB. Declanşarea fenomenului inflaţionist poate fi urmarea

 Y Y

acestuia din alte economii, mai ales atunci când moneda


importatorilor e mai slabă decât a exportatorilor de inflaţie.
Manifestările specifice fenomenului inflaţionist sunt: creşterea
preţurilor, deficitul schimburilor cu străinătatea, scăderea calităţii vieţii,
creşterea armatei de şomeri, conflicte salariale, falimentul unităţilor
neeficiente.
În mecanismul de producere a inflaţiei distingem patru etape:
declanşare, derulare, extindere şi stagnare. Declanşarea inflaţiei este
provocată de o serie de dezechilibre. Abaterile cererii agregate în raport cu

127
oferta agregată, existenţa şi lansarea continuă pe piaţă a unor cantităţi mari
de bani, dezechilibrul între rata consumului şi rata investiţiilor, majorarea
cheltuielilor bugetare şi creşterea lentă a veniturilor (deficitul bugetar),
creşterea preţurilor ca urmare a costurilor în creştere şi a zvonurilor
existente, intensificarea relaţiilor de creditare prin crearea banilor de cont,
concurenţa şi diferenţa de productivitate la producător, calitatea şi strategia
actului de guvernare, condiţiile internaţionale de racordare a economiei
naţionale la economia mondială, sunt numai câteva dintre acestea. După
declanşarea fenomenului inflaţionist economistul M. Flamant a evidenţiat
existenţa a trei momente intermediare. Creşterea tensiunii inflaţioniste prin
accentuarea dezechilibrului cerere-ofertă în sectoarele importante ale
economiei, este urmată de presiunea inflaţionistă, adică de creşterea
autoîntreţinută, de ansamblu a preţurilor şi de al treilea moment care este
şocul inflaţionist, urmare a primelor două faze sau a unor evenimente
deosebite (şocuri petroliere). Conţinutul celorlalte trei etape este sugerat de
însăşi denumirea lor: derulare, extindere, stagnare.

Ê   

În primul rând, inflaţia duce la redistribuirea veniturilor şi a averii


membrilor societăţii. De pildă, se poate profita de procesul inflaţionist cu
ocazia recurgerii la credite pentru cumpărarea de locuinţe. Aici este vorba
de faptul că, în urma creşterii preţurilor şi a devalorizării banilor, achitarea
ratelor va fi mult mai uşoară. În schimb, alţii vor cunoaşte pierderi din cauza
inflaţiei deoarece dispun de numerar, hârtii de valoare, care sunt supuse unui
proces de depreciere. Sunt dezavantajaţi din cauza inflaţiei cei care trăiesc
dintr-un venit fix, ca de exemplu, salariaţii, pensionarii etc. Dar efectele
negative ale inflaţiei se pot contracara. De pildă, în ţările cu economie de
piaţă sunt majorate salariile, pensiile, bursele, ajutoarele sociale etc., pe
măsură ce are loc creşterea ratei inflaţiei măsurată cu ajutorul IPC (Indicele
Preţurilor de Consum). Pentru a opri procesul de redistribuire a veniturilor
are loc adaptarea continuă a ratei dobânzii la rata de creştere a inflaţiei.
Un alt aspect negativ al inflaţiei este legat de distorsiunile apărute în
raporturile relative ale preţurilor. Aici este vorba de creşterea foarte diferită
a preţurilor bunurilor, ceea ce are consecinţe nedorite asupra raportului de
schimb între producători şi consumatori, asupra structurii producţiei,
alocării resurselor şi eficienţei economice.

128
   

Măsurarea inflaţiei se face cu ajutorul indicatorilor de preţuri. Cel mai


important indice de preţuri este ³Indicele Preţurilor de Consum´ (IPC). Acest
indicator măsoară costul vieţii, oferind informaţii preţioase despre nivelul de
trai dintr-o ţară. Mărimea costului vieţii depinde de nivelul cheltuielilor curente
efectuate într-o anumită perioadă de timp, de regulă un an, pentru procurarea de
bunuri alimentare, nealimentare şi servicii necesare consumului populaţiei.
Acestea sunt cheltuielile care intră în structura ³coşului de piaţă al
consumatorului´. Pentru calculul IPC în SUA, de exemplu, se urmăresc 265
grupe de bunuri procurate de consumatorii din 85 de oraşe.
Un alt indicator al preţurilor este ³Indicele Preţurilor de Producţie´
(IPP), un indice al comerţului cu ridicata care în SUA, se calculează
urmărind evoluţia preţurilor a 3400 de bunuri.
³Deflatorul PNB´ este un indice al preţurilor pentru întregul PNB şi
se calculează ca un raport între PNB nominal şi PNB real.
Pe baza acestor indicatori se calculează rata inflaţiei:
I It 1
r t Ö 100 , unde I poate fi IPC, IPP sau deflatorul PNB.
It 1

%   Ê   

Prin prisma câtorva criterii de clasificare vom reliefa principalele


tipuri de inflaţie:
Ê,1713+6@361  71@+6.1

Modul de funcţionare a Inflaţie deschisă şi


mecanismului pieţei reprimată
Ritmul de creştere a preţurilor Inflaţie moderată,
galopantă şi hiperinflaţie
Aşteptările inflaţioniste Inflaţie anticipată şi
neanticipată
Corelaţia dintre ritmul creşterii Inflaţie echilibrată şi
preţurilor şi cel al salariilor dezechilibrată
Cauzele inflaţiei Inflaţie provocată de cerere
şi prin costuri

129
Orice exces de cerere (insuficienţă a bunurilor sau forţei de muncă)
conduce la o creştere a preţurilor şi salariilor. Dacă

 e 

economia continuă să funcţioneze cu un mecanism în care preţurile sunt fixe.
m
 Y Y
  apare atunci când controlul guvernamental împiedică
creşterea preţurilor bunurilor de consum şi a salariilor. Înseamnă că excesul
de cerere este doar reprimat nu şi redus. Când controlul guvernamental
încetează trebuie să ne aşteptăm la creşteri de preţuri şi salarii.
Când rata inflaţiei are o singură cifră vorbim de

 Y  (la
2-3% inflaţia este Ätârâtoare´). Când aceasta are două, trei cifre avem de-a
face cu

   , iar când nivelul general al preţurilor creşte cu
peste 50% lunar avem 
Y

. Fenomenul hiperinflaţionist a apărut
după primul război mondial în Germania, Polonia, Austria, Rusia şi Ungaria
iar după al doilea război mondial în ţări sud-americane. Cel mai virulent
fenomen hiperinflaţionist a fost hiperinflaţia germană, după războiul din
1914-1918. În 1919 preţurile au crescut de 6 ori, după 18 luni de stabilitate
au mai crescut de 2 ori, ca mai apoi, în câteva luni, să crească de 40 de ori.
Ultimele luni ale falimentului mărcii au devenit o nebunie colectivă.
Salariile se plăteau în fiecare zi iar cu sacii de bani primiţi fiecare alerga la
piaţă înainte de scumpirea de după-amiază ( livra de unt ± 433 gr. costa
3400 de mărci în februarie 1923, 26 de miliarde de mărci la 29 octombrie şi
280 de miliarde la 5 noiembrie). Deoarece mecanismele inflaţiei reproduc,
în mic, pe cele ale hiperinflaţiei se cuvine să desprindem caracteristicile
acesteia.
1.c În perioade de hiperinflaţie deficitul statului atinge sume
colosale (La începutul anului 1923 în Germania impozitele şi taxele
adunate de la populaţie nu acopereau decât o treime din cheltuielile
publice iar la sfârşitul anului acopereau numai 1% din acestea.
Soluţia a fost rotativa de bani care alimenta 99% din bugetul de stat.
Urmarea imediată a fost pierderea încrederii în instituţiile naţionale
cele mai respectabile, moneda şi statul).

2.c Cantitatea de monedă creşte excesiv (imprimeriile germane


lucrau zi şi noapte pentru a tipări bani; cea mai mică grevă într-o
imprimerie căpăta forma unei catastrofe naţionale).

3.c Moneda naţională îşi pierde întreaga valoare în raport cu


monedele străine (un dolar se schimba pe 11 miliarde de mărci
germane, rata de schimb modificându-se la fiecare minut).

130
Printre ţările care au cunoscut în ultimii ani creşteri ale preţurilor de
peste 100% pe an şi unele chiar dublarea preţurilor la fiecare lună amintim:
Bolivia, Brazilia, Israel, Polonia, Rusia.
m
  

 , numai, este cea care afectează producţia şi
ocuparea forţei de muncă. În cazul


   toate neajunsurile au
fost prevăzute şi ca atare contracarate prin preţuri indexate.
Când ritmul de creştere a salariilor ţine pasul cu ritmul de creştere a
preţurilor vorbim de

 

Y  iar atunci când ritmul de creştere al
preţurilor îl devansează cu mult pe cel al salariilor, fenomenul este resimţit
acut şi

 este  

Y *
Literatura economică este unanimă în a căuta adevăratele cauze ale
inflaţiei în modificarea structurii cererii şi ofertei agregate. Factorii care
determină Y  Y   Y Y

  sunt tot atâţia factori care determină


declanşarea inflaţiei. Printre ei se numără: sporirea înclinaţiei spre consum
şi variaţia cheltuielilor individuale cu investiţiile în sectorul privat, creşterea
cheltuielilor guvernamentale, sporirea ofertei de bani, combinaţia dintre
ultimele două, creşterea exporturilor într-o economie deschisă.
Teoria lui Keynes, monetariştii, teoreticienii şcolii aşteptărilor
4%6 =``  ``  raţionale consideră că   



    Y    Y Y constă în aceea
că, cantitatea de bani depăşeşte
cantitatea de bunuri oferite, în
condiţiile ocupării depline a forţei de
muncă. În figura de mai jos economia
este în stare de ehilibru în punctul E.
În urma lărgirii cererii agregate, curba
CA se deplasează spre dreapta şi
devine CA¶. Noul punct de echilibru
este E¶. Nivelul preţurilor cunoaşte o
creştere, deci s-a produs inflaţia.
m
 Y    Y

se deosebeşte de inflaţia provocată de cerere prin faptul că preţurile şi


salariile cunosc o creştere chiar înainte de a se ajunge la folosirea deplină a
forţei de muncă. Acest tip de inflaţie nu a fost prezent la începuturile
economiei de piaţă. A apărut în perioada anilor ¶30 ± ¶40, fiind provocată,
după părerea unor specialişti, de creşterea salariilor.
În ultimul timp, datorită şocurilor din domeniul petrolului şi al
materiilor prime din anii ¶73 ± ¶79, inflaţia provocată de costuri revine în
actualitate. Principalele şocuri petroliere (creşterea spectaculoasă a preţului

131
petrolului) s-au succedat cronologic astfel : 1951 (Iran), 1973 (războiul
dintre Israel şi ţările arabe), 1980 (războiul dintre Iran şi Irak), 1991
(războiul din Golf pentru eliberarea Kuweitului), 2003 (războiul din Irak).
Figura de mai jos prezintă grafic tipul de inflaţie provocată de costuri.
Tipurile de inflaţie prin costuri
4%*=` `  `
sunt de mai multe feluri: inflaţie
  
exogenă prin costuri, inflaţie prin
preţuri relative sau pretenţii legate de
venituri şi inflaţie de inerţie.
1.c Preţurile de import ridicate
pentru bunurile intermediare
(vezi şocul petrolului),
adaosurile mari practicate de
firme şi aducătoare de profituri
substanţiale, salariile
nejustificat de mari, rezultat al
negocierilor între patronat şi
sindicate sunt tot atâtea cauze ale inflaţiei prin costuri.

2.c Agenţii economici, de regulă, compară produsul lor (sau preţul


factorilor de producţie) cu produsele (sau preţul factorilor) altor
agenţi economici. Un caz particular îl constituie modelul
comportamental în care un agent încearcă să menţină o relaţie fixă
între preţul (sau salariul său) şi cel al unui grup de referinţă,
menţinând în mod artificial un anume nivel al preţului pe care nu-l
justifică cheltuielile de producţie. Preţurile mari vor conduce la
inflaţie.
3.c Gospodăriile casnice şi firmele încearcă să-şi protejeze venitul real
dorit ajustându-şi nivelul salariilor şi preţurile lor la inflaţia viitoare
aşteptată. În măsura în care creşterea nivelului preţurilor este
rezultatul unei încercări de protejare a venitului real al agenţilor sau
grupurilor de agenţi, această inflaţie poate fi denumită Äinflaţie de
inerţie´.

Inflaţia provocată de costuri duce la creşterea preţurilor de la Ip la


Ip¶. Curba OA se deplasează în sus şi devine OA¶ în condiţiile folosirii
incomplete a forţei de muncă. Deci, s-a produs şocul ofertei. Deoarece nu se

132
declanşează tot timpul un şoc al cererii sau al ofertei inflaţia se desfăşoară,
de regulă, în acelaşi ritm având de a face cu o inflaţie inerţială.

4%3=` ` ` În aceste condiţii curbele OA
şi CA, din figura 7.4.c se deplasează
în sus, punctul de echilibru mutându-
se în E¶, apoi în E´. Preţurile vor
cunoaşte o creştere cu acelaşi procent
în fiecare an (de exemplu 6%).
Când în cadrul economiei se
observă existenţa inflaţiei inerţiale
curbele OA şi CA se deplasează
împreună.
În condiţiile inflaţiei inerţiale
există posibilitatea apariţiei
stagflaţiei, care înseamnă prezenţa
unei inflaţii accentuate în perioade cu şomaj mare. Un asemenea caz este
evidenţiat cu ajutorul figurii alăturate (noul punct de echilibru E¶¶¶).
În concluzie, cei doi factori care, la nivelul fiecărei firme, apasă
asupra preţurilor sunt costurile şi cererea. Pentru ansamblul economiei
efectul creşterii preţurilor asupra salariilor şi al salariilor crescute asupra
măririi costurilor declanşează spirala inflaţionistă. Condiţiile economice
generale care activează bucla inflaţiei sunt:
-c o creştere a contribuţiilor sociale sau fiscale ale firmelor măreşte
costurile, provoacă o creştere a preţurilor şi activează spirala
inflaţionistă.
-c o explozie a preţurilor la materiile prime importate creşte
costurile, declanşează creşterea preţurilor şi porneşte spirala
inflaţionistă.
-c crearea excesivă de monedă (datorită deficitului bugetar sau unui
exces de credit) acţionează asupra cererii şi dă posibilitatea
creşterii preţurilor.
Statul, băncile, particularii sunt principalii 

 

în
opinia lui Michel Didier.    anticipează în calculele sale creşterea
preţurilor şi îşi încasează veniturile fiscale şi cotizaţiile indexate în funcţie
de preţurile crescute. Mărind fiscalitatea, ridicând rata cotizaţiilor sociale el
nu face altceva decât să relanseze în mod deliberat creşterea preţurilor. Rata
dobânzii practicată de 
pentru împrumuturile acordate urmează
îndeaproape creşterea preţurilor. Ca atare, ele nu suferă de pe urma inflaţiei,

133
din contră, profită de orice creştere a ratei dobânzii. Inflaţia e benefică
pentru acei  
 

 Y
Y
care se pot îndatora dar îi
dezavantajează pe cei ce nu se pot împrumuta (cei săraci nu oferă garanţii)
şi pe cei bogaţi cărora le devalorizează economiile. Luaţi individual ei nu
sunt vinovaţi de inflaţie însă, în mod colectiv, ei contribuie la aceasta cerând
creşteri de salarii care relansează cursa preţurilor. La ansamblul bilanţului
unei întreprinderi valoarea activului (clădiri, maşini, stocuri) urmează
creşterea preţurilor. În schimb, valoarea reală a datoriilor de rambursat se
reduce în fiecare an, o dată cu creşterea preţurilor. Ca atare, inflaţia conduce
la un transfer financiar dinspre cei care împrumută spre marile întreprinderi.
Pentru ca o firmă să-şi poată bloca preţurile ar trebui ca simultan salariile să
înceteze să crească, ratele dobânzilor să scadă, impozitele şi contribuţiile
sociale să fie stabilizate.


5ÊÊ
  

`
  împotriva inflaţiei se compune în opinia multor economişti
din următoarele patru ingrediente: blocarea preţurilor, blocarea monedei,
blocarea cheltuielilor publice, blocarea veniturilor şi costurilor.
Câteva din căile de luptă împotriva inflaţiei sunt formulate mai jos:
1.c Evitarea creării suplimentare de monedă şi deci limitarea creditului
care va duce la creşterea ratei dobânzii. Aceasta poate fi o cale
simplistă deoarece o întreprindere căreia îi este refuzat creditul
renunţă la o investiţie. Urmarea va fi creşterea şomajului înaintea
reducerii inflaţiei. Din practica ţărilor dezvoltate se poate trage
concluzia că politicile de austeritate monetară sunt eficace numai
dacă sunt aplicate pe o durată suficient de mare şi dacă se acceptă un
şomaj ridicat.
2.c Limitarea cheltuielilor bugetare de către guvern echivalează cu o
comandă socială mai redusă pentru firme ceea ce va conduce la un
şomaj mai mare. Dar nu e sigur că şomajul mai mare va reduce
inflaţia deoarece şomerii fac presiuni asupra costurilor prin
pretenţiile de majorare a ajutoarelor de şomaj.
3.c Blocarea salariilor este o cale de stopare a inflaţiei dar poate
degenera în conflict social generalizat.
4.c Efecte durabile în lupta împotriva inflaţiei se vor obţine numai prin
creşterea productivităţii muncii şi prin întărirea concurenţei.

134
Creşterea productivităţii poate fi susţinută numai prin investiţii în
tehnică nouă, cercetare, în general în progres tehnic.


! 
#D  

În perioada anilor ¶60 W. Phillips a început studiul cuantificării


factorilor care duc la inflaţie. El a evidenţiat empiric legătura ce se stabileşte
între şomaj, preţuri şi salarii, construind curba care îi poartă numele (figura
de mai jos).
Scala verticală din dreapta
4!6 `, ` indică creşterea salariilor fiind mai
ridicată cu două procente faţă de
scala din stânga. Cele două
procente reprezintă creşterea
productivităţii muncii. Creşterea
salariilor ca urmare a creşterii
productivităţii muncii nu generează
inflaţie, deci nu se ia în calcul.
Deplasarea spre stânga pe curba
Phillips duce la creşterea preţurilor
şi a salariilor, pe de o parte, şi la
reducerea şomajului pe de altă
parte. Deci, există o constrângere
în a alege între inflaţie şi şomaj,
între ele existând o relaţie invers
proporţională.

În 1982 a fost contestată curba Phillips elaborată în 1960. Noua


curbă demonstra că între rata şomajului şi rata inflaţiei nu există pe termen
lung nici o legătură. Se impunea, de asemenea, să se facă distincţie între rata
inerţială şi rata efectivă a inflaţiei. Inflaţia inerţială se întâlneşte la aceea rată
care poate fi luată în calcul la un moment dat sau care poate fi prevăzută.
Şocurile frecvente din economie determină însă ca rata efectivă a inflaţiei să
nu coincidă cu rata inerţială, aşteptată a inflaţiei. Noul model al curbei
Phillips apare în figura 7.6.b.

135
4!*=` `'' `. Graficul ne permite
. ` analiza etapelor ciclului de
afaceri.
1.c În prima perioadă economia
se găseşte la începutul curbei
Phillips pe termen scurt în punctul
A. Şomajul se află la nivelul său
natural.
2.c În cea de-a doua perioadă
datorită creşterii producţiei,
proprie perioadei de avânt, scade
rata şomajului. Economia se
mişcă spre stânga pe curba
Phillips pe termen scurt. Inflaţia
creşte prin trecerea din punctul A
în punctul B.

3.c Când constată că a avut loc creşterea inflaţiei oamenii iau în calculele lor
pentru viitorul apropiat această nouă rată ridicată. Deci, rata inflaţiei
inerţiale creşte. Curba Phillips pe termen scurt se deplasează în sus (CPS
devine CPS¶). Cu toate că în punctul C rata şomajului este aceeaşi cu cea
din punctul B, inflaţia este mai ridicată, în ea regăsindu-se rata inerţială mai
mare.

4.c Creşterea economică nu este însă de lungă durată. La un moment dat


apar factori care acţionează împotriva creşterii rapide (încetinirea creşterii
masei monetare dictată de oficialităţile financiare). În consecinţă, se
manifestă tendinţa de scădere, de restrângere a producţiei.

5.c O dată cu restrângerea activităţii economice rata şomajului revine la rata


sa naturală (în punctul D al curbei CPS¶). Se poate constata că rata
şomajului la punctul D este identică cu cea de la punctul A, iar rata inflaţiei
este mai ridicată. Explicaţia constă în creşterea ratei inerţiale prin trecerea ei
din punctul A în D.

Ciclul descris mai sus poate acţiona şi invers, când economia intră
într-un ³ciclu restrictiv´. În acest caz creşte şomajul, scade rata efectivă a

136
inflaţiei, precum şi cea inerţială, în final revenindu-se la rata naturală a
şomajului.
Atunci când rata şomajului deviază de la rata sa naturală, în general,
se schimbă şi rata inflaţiei. Dacă, de exemplu, rata efectivă a şomajului se
găseşte sub nivelul ratei sale naturale, atunci inflaţia va creşte an de an.
Acest proces inflaţionist se opreşte când şomajul revine la rata sa naturală.
Când rata şomajului este mai mare decât rata sa naturală, inflaţia va
cunoaşte procesul de reducere. Ea se va stabiliza când şomajul efectiv se va
găsi la nivelul ratei sale naturale. În astfel de condiţii inflaţia nu va creşte,
dar nici nu va scădea. De aceea, pe termen lung singurul nivel al şomajului
care se împacă cu o inflaţie stabilă este rata naturală a şomajului. Aşadar,
curba Phillips pe termen lung se prezintă ca o linie dreaptă verticală, care se
suprapune peste linia ratei naturale a şomajului.
Din analiza de mai sus rezultă două concluzii cheie pentru politica
economică. Este vorba, în primul rând, de faptul că există un nivel al
şomajului pe care economia îl va suporta pe termen lung (rata naturală a
şomajului). O ţară nu poate rămâne mult timp sub rata naturală a şomajului
fără ca aceasta să nu ducă la declanşarea spiralei crescătoare a inflaţiei. În al
doilea rând, se poate stăpâni şi curba Phillips pe termen scurt. Acţionând
astfel ca rata şomajului să scadă sub nivelul ratei sale naturale, temporar va
exista un şomaj scăzut, dar va trebui suportată o inflaţie crescătoare. Este
valabil şi reversul problemei: cu un şomaj ridicat se poate reduce inflaţia.

137



Abraham-Frois, (1994).G., 


 

, ed. Humanitas, Bucureşti
Buşe, G., (1994) (coordonator). O

Y   

 
 ,
Informaţia Business Books
Dobrotă, N. (coordonator) (1995). 
 

, Editura Economică,
Bucureşti
Dobrotă, N. (coordonator) (1997). 
 

%  


, Editura
Economică, Bucureşti
Dobrotă, N. (coordonator) (1999). O

Y  
, Editura
Economică, Bucureşti
Fourcans, André (1998).  
 
 


    =* 
 Editura
Eurosong & Book, Bucureşti
Kiss, F., Cocheci Delia, (1993). 
  Y*m Y  Y 

Y
Y 
(note de curs) UTC-N.
Negucioiu, A., (coordonator), (1998). 
$

, Vol.1 şi 2, editura
George Bariţiu, Cluj-Napoca
Samuelson, P., (1982). 
, McGrow-Hill Book Company, New-
York 1989 sau L' economique, vol I şi II, Armand Colin, Paris
Sonea, Ştefan, (1995). 
  Y;Y 
, UTC-N
Whitehead, Geoffrey, (1997). 
, Editura Sedona, Timişoara
XXX , O

Y#
 
# Y, (1999). Editura Codex,
Bucureşti

138