Sunteți pe pagina 1din 1

Accentele demersului didactic – experiențe la clasă

În primul an de predare după noua programă, anul școlar 2018-2019, am predat limba și
literatura română la clasa a V-a. Deoarece, cu un an înainte am predat altă disciplină, mi-am
impus să citesc, cu mare atenție, noua programă înainte de a începe proiectarea, organizarea,
pregătirea și desfășurarea lecției, fiind conștientă că acestea ocupă un loc central în efortul actual
de modernizare şi optimizare a şcolii româneşti, menit să asigure creşterea calitativă a activităţii
didactice.
Citind noua programă, mi-am dat seama că trebuie să-mi schimb modul de proiectare
curriculară având în vedere trecerea de la centrarea pe conținut la centrarea pe elev, care
presupune deplasarea accentului în activitatea didactică: de la aspectele teoretice (să știe că) la
aspectele practice (să știe să); de la cantitate (cât) la calitate (cum): trecerea de la un volum mare
de informatii nestructurate la informatii structurate care să permită legături de sens între acestea;
de la predare la învățare: profesorul nu ține un discurs, ci intermediază cu învățarea;
de la evaluarea internă la evaluarea externă: apariția unor descriptori de performanță care permit
o evaluare unitară și individualizată, care să asigure depistarea dificultăților concrete pe care le
întâmpină elevii în învățare, pentru a-i putea ajuta în mod adecvat în depășirea acestora.
Am conștientizat că schimbarea la nivelul programelor și al manualelor se vede dublată
de o schimbare la nivel de strategii didactice, al atitudinilor, al managementului clasei. Dacă este
posibil ca prima schimbare să se producă foarte repede ca urmare a unor acțiuni externe, cea de-a
doua este mai dificilă, neliniară, cere efort, timp și implicare -este de fapt schimbarea care ține de
profesor.
Am realizat că învăţământul centrat pe competenţe aruncă o nouă interpretare şi viziune
asupra educatiei, care trebuie să pună în evidenţă cunoştinţele şi competenţele elevilor din
perspectiva achiziţiei noţiunilor şi a aptitudinilor cu caracter mai general care le vor folosi în
viaţă, fiind o alternativă la învăţământul tradiţional centrat exclusiv pe cunoştinţe, pe asimilare
de informaţii. Din această perspectivă, am acordat o mai mare importanță selecției conţinuturilor
care au relevanţă maximă pentru formarea competenţelor dorite si deopotrivă, punerea lor în
aplicare.
Competențele pe care consider că nu le-am vizat în mod sistematic la clasă sunt 1.3, 2.4,
3.4 și 5.2.
De asemenea, sunt de părere că activităţile de predare, învăţare şi evaluare, tehnicile si
instrumentele aferente trebuie gândite si construite în funcţie de competenţele care se cer a fi
asimilate de către elevi. Competenţa nu este reductibilă la o sumă de activităţi sau de exerciţii
prezentate într-o ordine oarecare. Ea nu este un punct de sosire, ci un punct de plecare, pornind
de la care trebuie reorganizate situaţiile de învăţare si activitățile de evaluare.
Cu toate că, în modul de proiectare al lecțiilor vizat de mine, conceptul de
interdisciplinaritate a câştigat tot mai mult teren fiind o componentă a procesului de instruire
prin care se asigură aspectul activ și formativ de dirijare efectivă a învățării, frământările mele
din perspectiva aplicării la clasă a programei țin de transdisciplinaritate care reprezintă gradul cel
mai elevat de integrare a curriculum-ului, fiind un demers care îşi propune să răspundă la
întrebări sau să rezolve probleme semnificative ale lumii reale. Cunoştinţe şi competenţe din
diverse arii disciplinare sunt mobilizate pentru faptul că ele pot sprijini demersul de rezolvare a
problemei sau efortul de a răspunde la întrebare.