Sunteți pe pagina 1din 82

Logica Juridică

Cuprins

1. OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA LOGICII;


2. PRINCIPIILE LOGICE;
3. NOŢIUNEA – FORMĂ LOGICĂ FUNDAMENTALĂ;
4. PROPOZIŢIA LOGICĂ (JUDECATA);
5. ELEMENTE DE LOGICĂ A PREDICATELOR;
6. INFERENŢA;
7. FUNDAMENTELE LOGICE ALE ARGUMENTĂRII;
8. IPOTEZA CA FORMĂ RAŢIONALĂ.

OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA LOGICII


1.1. Noţiuni preliminare
Logica contemporană este o ştiinţă complexă care studiază variate aspecte şi manifestări ale raţionalităţii omeneşti. Etimologic, termenul logică derivă din
substantivul grecesc logos dotat cu multiple sensuri: cuvânt, enunţ, discurs, raţiune, raţionament, lege ş. a.
Pentru cei care încep studiul unei ştiinţe, este întotdeauna extrem de dificil, uneori chiar imposibil, de propus, din capul locului, o definiţie satisfăcătoare a disciplinei
în cauză. Tradiţional, logica se ocupă de studiul regulilor gândirii corecte, al formelor gândirii abstracte, adică al structurilor raţionale, detaşate atât de conţinutul
concret al obiectelor gândirii, cât şi de cel al gândurilor subiectului cunoscător.
Logica, ca şi orice ştiinţă, evoluează îmbogăţindu-şi conţinutul şi lărgindu-şi problematica teoretică. Marele filosof german I. Kant (1724-1804) considera logica
drept ştiinţă care se referă la întreaga gândire, făcând abstracţie de materia acesteia, de obiectele gândirii, şi a formulat următoarea definiţie:
„Logica este o ştiinţă a raţiunii referitoare nu la materie, ci la forma pură; o ştiinţă a priori despre legile necesare ale gândirii, dar nu cu privire la
obiectele particulare, ci la toate obiectele în genere; deci o ştiinţă a aplicării corecte a intelectului şi a raţiunii în genere; dar nu în mod subiectiv, adică
nu pe baza principiilor empirice (psihologice), cum gândeşte intelectul, ci în mod obiectiv, adică pe baza principiilor a priori, aşa cum ar trebui să
gândească intelectul” [35, p.71].
Înţeleasă, în fond, ca ştiinţă despre formele, legile şi metodele generale ale gândirii abstracte corecte, logica are variate definiţii, care diferă de la un autor la altul.
Studenţii pot face cunoştinţă şi cu alte definiţii date logicii de unii autori contemporani (Vezi: [26, p. 208]; [25, p. 7]; [9, p. 22]; [47, p. 21]; [6, p. 9]).
Dacă vom consult şi alte surse bibliografice, vom constat că există multiple şi variate definiţii ale logicii. În fond, logica este ştiinţa despre gândire, sub aspectul ei
formal, despre corectitudinii gândirii, validitatea inferenţelor (raţionamentelor) indiferent de conţinutul concret şi procesele psiho-fiziologice ce însoţesc gândirea.
Este clar că nu poate exista o definiţie unitară ce ar îngloba toate aspectele logicii ca ştiinţă.
Din cele expuse mai sus, observăm că logicienii nu au ajuns deocamdată la un consens în definirea disciplinei lor. În acest s ens, nu e de mirare că unii specialişti
afirmă „Paradoxal, dar tocmai logica – disciplina ce are, printre altele, şi sarcina de a stabili ce este şi cum se construieşte o definiţie corectă – nu este capabilă să-
şi elaboreze propria definiţie, unanim recunoscută de logicieni” [43, p. 7]. Aceasta e pe de o parte.
Pe de altă parte, credem că logica, disciplină complexă, ramificată, cu multiple aplicaţii în ştiinţă şi practică, nu poate dispune de o astfel de definiţie care ar putea
cuprinde întregul ei sistem conceptual.
Din cele expuse, vom reţine următoarea idee: există anumite legi, reguli de a căror respectare depinde corectitudinea gândirii.
În multiple cazuri oamenii manifestă gândire corectă, fără a-şi da seama de existenţa anumitor legi ale gândirii. Să ne amintim de unele raţionamente cunoscute din
cursurile şcolare.
Toate metalele sunt bune conducătoare de electricitate;
Aurul este metal;

Deci, aurul este bun conducător de electricitate.


Dacă plouă, atunci sunt nori;
Plouă;

Deci, sunt nori.


Într-un triunghi orice unghi este sau ascuţit, sau drept, sau obtuz;
Acest unghi al triunghiului este ascuţit;

Deci, acest unghi al triunghiului nu este nici drept, nici obtuz.


Să medităm puţin asupra următoarelor exemple de raţionamente:
1. Orice infracţiune este faptă ilicită;
Prietenia nu este infracţiune;

1
Deci prietenia nu este faptă ilicită.
2. Toţi avocaţii cunosc codul penal;
Toţi avocaţii au studii juridice;

Deci toţi cei care au studii juridice cunosc codul penal.


3. Toţi juriştii cunosc codul civil;
Toţi judecătorii cunosc codul civil;

Deci toţi judecătorii sunt jurişti.


4. Unii jurişti nu sunt procurori;
Toţi procurorii au studii superioare;

Deci unii oameni care au studii superioare nu sunt jurişti.


5. Toţi procurorii sunt chirurg;
Toţi logicienii sunt procurori;

Deci toţi logicienii sunt chirurgi.


6. Toate mamiferele sunt vertebrate;
Toate păsările sunt mamifere;

Deci toate păsările sunt vertebrate.


Încercaţi să răspundeţi la următoarele întrebări:
1. Care din aceste raţionamente sunt alcătuite din propoziţii adevărate?
2. În care din aceste raţionamente sunt respectate regulile gândirii corecte?
Confruntaţi răspunsurile propuse cu cele corecte:
1. În primele patru exemple toate propoziţiile sunt adevărate.
2. În al cincilea exemplu toate propoziţiile sunt false.
3. În al şaselea exemplu a doua propoziţie este falsă.
4. În primele patru exemple procesul raţionării este logic incorect.
5. În ultimele două exemple procesul raţionării este logic corect.
În legătură cu cele expuse mai sus e posibil că vor apare unele întrebări ca, de pildă, următoarea: Există oare vreo legătură între adevărul premiselor (al
propoziţiilor din care tragem concluzia), validitatea (adevărul logic) raţionamentului, pe de o parte, şi adevărul concluziei, pe de altă parte?
La această întrebare importantă vom răspunde în paragraful 1. 4.
1.2. Scurt istoric al logicii
Logica este una dintre cele mai vechi ştiinţe. Ea a luat naştere şi s-a dezvoltat în cadrul filosofiei care, în antichitate, era o ştiinţă unitară, sincretică (nediferenţiată
pe ramuri) şi îngloba totalitatea cunoştinţelor despre natură, societate, om, gândire. Logica are o istorie îndelungată, cu unele perioade de dezvolt are intensă,
fecundă şi cu altele fără idei şi contribuţii originale. În istoria logicii putem evidenţia trei etape distincte:
1. logica antică;
2. logica scolastică;
3. logica simbolică modernă.
(E de menţionat că nu există o periodizare unanim recunoscută de specialiştii în domeniul logicii).
Primele cunoştinţe logice (raţionamentul, demonstraţia, discursul retoric ş. a.) au apărut în Orientul Antic, la filosofii indieni şi la cei chinezi.
Logica antică a obţinut cele mai remarcabile rezultate în şcolile filosofice din Grecia şi Roma.
Evoluţia logicii a fost favorizată de anumite condiţii sociale şi spirituale: democraţia greacă disputele filosofice, dezbaterile politice, argumentarea juridică, meditarea
asupra problemelor geometrice ş. a.
În Grecia Antică, primele concepte logice au fost formulate de către eleaţii Parmenide (circa 515-circa 450 î. e. n.) şi Zenon (490-circa 430 î. e. n.). Parmenide
considera imaginile senzoriale, deprinderile şi opiniile ca înşelătoare, iluzorii, neadevărate, iar inteligenţa, gândirea raţională – unica sursă a cunoştinţelor veridice,
singurele criterii de acceptare a enunţurilor, propoziţiilor.
Zenon, discipolul lui Parmenide, confruntându-se cu contradicţia dintre datele empirice (factuale) şi conceperea lor raţională, formulează două mulţimi de argumente
împotriva pluralităţii şi mişcării. Prin celebrele „aporii” – paradoxele „Grămezii” („a boabelor de mei”), „Dihotomia”, „Ahile şi broasca ţestoasă”, „Săgeata în zbor” şi
„Stadionul”, el încearcă că demonstreze caracterul iluzoriu al pluralităţii existenţei şi al mişcării corpurilor.
Paradoxul „Grămezii” atacă ideea pluralităţii şi mărturiei simţurilor. Dacă un bob de mei nu face nici un zgomot când cade pe pământ, iar o grămadă de mei face un
zgomot, aceasta ar părea să sugereze absurditatea că o mulţime(pluralitate) de „nimicuri” devine ceva. Acest paradox are drept scop apărarea „unu”-lui
parmenidian şi combaterea ideilor pitagoriciene despre univers care ar fi alcătuit cumva din unităţile ce au întindere spaţială, şi ar fi analoge punctelor (infinite
2
numeric) din geometrie. Celelalte paradoxe cuprind patru argumente împotriva mişcării. Ori spaţiul şi timpul sunt divizibile la infinit (în care mişcarea e continuă şi
lină), ori există entităţi minime indivizibile (în care caz mişcarea se produce prin salturi minuscule). De exemplu, în parad oxul „Dihotomiei” Zenon vrea să
demonstreze că nu există mişcare (teza). El presupune că există mişcare (antiteza). Zenon argumentează că un mobil nu poate să încheie cursa. Înainte de a
ajunge la capăt, mobilul trebuie să parcurgă jumătatea pistei. Dar înainte de a parcurge o jumătate din pistă, mobilul trebui e să parcurgă jumătatea acestei jumătăţi
şi aşa mai departe, până la infinit. Dacă spaţiul e infinit divizibil, atunci orice distanţă finită trebuie să conţină un num ăr infinit de puncte. Astfel, nu putem ajunge la
originea mişcării, mişcarea nu poate începe şi deci, conchide Zenon, nu există.
„Aporiile” (paradoxele) lui Zenon sunt modalităţi de reducere la absurd a anumitor teze (raţionamente prin absurd).
La progresul logicii antice au contribuit Socrate (470-396 î. e. n.) şi Platon (428-348 î. e. n.). Socrate a pus baza teoriei definiţiei şi inducţiei, artei dialogului,
„maieuticii” („moşirii” spiritelor). Metoda maieutică include anumite întrebări, obiecţii, sugestii care îi permit interlocutorului să ajungă la adevăr sau să descopere
acele adevăruri pe care le poartă în sine.
Platon, elevul lui Socrate, a dezvoltat filosofia logicii, teoria definiţiei, metoda dialectică (“metoda de argumentare ce implică respingerea”, “metoda de cooperare în
investigaţia filosofică ce cuprinde căutarea definiţiilor”, “metoda diviziunii şi reunirii”) (Vezi: [36, p. 18-19]).
Aristotel (384-322 î. e. n.), discipolul lui Platon, a sistematizat ideile logice ale precursorilor şi contemporanilor săi, a formulat idei logice noi. Lucrările aristotelice de
logică sunt cunoscute sub genericul “Organon” („instrument al cunoaşterii”) şi cuprind şase tratate:
1. „Categoriile”;
2. „Despre interpretare”;
3. „Analiticile prime”;
4. „Analiticile secunde”;
5. „Topica”;
6. „Respingerile sofistice”.
În aceste tratate Aristotel a studiat tipurile de noţiuni („categorii”), raporturile dintre ele, propoziţiile categorice, modale şi raporturile („opoziţia”) dintre ele, inferenţele
deductive (imediate, silogismele categorice şi modale, polisilogismele) şi inductive, demonstraţia şi argumentarea, tipurile şi felurile de erori ce au loc în cadrul
raţionamentului, gândirii dialogante, principiile logice (identităţii, noncontradicţiei, terţului exclus) ş. a. Realizările lui Aristotel în logică au fost atât de importante,
încât majoritatea specialiştilor îl consideră drept fondatorul şi creatorul principal al logicii tradiţionale, clasice. E de menţionat că termenul logică pentru ştiinţa logicii
a fost pus în circulaţie după Aristotel de Alexandru din Afrodisia (Aphrodisias) (198-211 e. n.), comentatorul operei aristotelice.
De-a lungul antichităţii târzii, s-au afirmat două mari şcoli de logică, şcoala discipolilor lui Aristotel („peripatetica”) şi cea stoică, întemeiată de Chrisipp (Chrisipos)
(280-207 î. e. n.). Stoicii au con-tribuit la dezvoltarea teoriei propoziţiilor compuse şi inferenţelor cu propoziţii compuse (ipotetico-categorice, ipotetico-disjunctive) ş.
a. Re-prezentanţii logicii scolastice, conform opiniilor specialiştilor, nu s-au afirmat prin concepţii originale. Logica scolastică cercetează fundamentele filosofice ale
logicii, iar problemele raţionamentului, demonstraţiei nu depăşesc limitele silogisticii aristotelice.
Principalii reprezentanţi ai acestei perioade sunt: Boeţiu (Boethius) (480-524), Pierre Abelard (1074-1142), William Ockham (circa 1296-1349), Jean Buridan (circa
1295-1356).
La începuturile epocii moderne Fr. Bacon (1561-1626), în Anglia, şi R. Descartes (1596-1650), în Franţa, acordă o mare atenţie metodelor inductive (Bacon)
şi deductive (Descartes).
Unul dintre cei mai mari logicieni ai epocii moderne a fost G. W. Leibniz (1646-1716). El a formulat principiul raţiunii suficiente, a abordat problema necesităţii creării
unui limbaj logic formal universal, analog celui matematic (simbolic). El susţinea că, prin rezolvarea acestei probleme, „intelectul va fi despovărat de sarcina de a
gândi în mod direct despre lucrurile înseşi şi, în pofida acestui fapt, totul se va petrece corect”. Ideile lui Leibniz au fost realizate doar în a doua jumătate a secolului
al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea, graţie eforturilor multor logicieni şi matematicieni. La crearea logicii simbolice au contribuit G. Boole (1815-1864), A. De
Morgan (1804-1871), P. S. Poreţki (1846-1907), G. Frege (1848-1925) şi mulţi alţii.
Logica formală contemporană sau logica matematică se mai numeşte „logistică”. Acest termen, creat în 1904 la Congresul logici-enilor, înlocuieşte expresiile „logica
matematică”, „algebra logicii” etc.
În secolul al XX-lea s-au format noi ramuri ale logicii cum ar fi, de pildă, logica polivalentă, logica întrebărilor(erotetica), logica preferinţelor, logica deciziilor, logica
obiectivelor (scopului). În această perioadă au apărut diferite varietăţi de logici modale (epistemică, temporală, polivalentă, axiologică, deontică). Logica deontică a
lui G. H. von Wright se aplică pe larg în jurisprudenţă. Au fost elaborate diverse variante de logică aplicată, printre care trebuie menţionată cea juridică (C.
Perelman, Z. Ziembinski, Z. Ziemba, G. Kalinowsky, Gh. Mihai, Gh. Mateuţ, I. Dobrinescu ş. a.).
La popularizarea şi dezvoltarea logicii şi-au adus aportul mulţi savanţi iluştri şi profesori universitari români, printre care trebuie menţionaţi T. Maiorescu (autor al
primului manual universitar de logică), I. Petrovici (autor al primului doctorat de logică), A. Dumitriu (autor al unui studiu fundamental de istorie a logicii), P.
Botezatu (fondatorul unor noi direcţii în logica contemporană, autorul unei variante originale de logică naturală).
La finele secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea logica îşi continuă evoluţia graţie computerizării proceselor tehnologice, didactice, diagnostice, creării a
noi sisteme informaţionale etc. Logica are multiple aplicaţii în diferite domenii ale ştiinţei şi activităţii practice, inclusiv în drept –
la elaborarea, interpretarea şi aplicareanormelor juridice.
1.3. Propoziţiile logice şi valorile lor de adevăr
Viaţa de toate zilele, ca şi ştiinţa, ne oferă prilejul unor constatări: zăpada este albă, prin încălzire, metalele se dilată, suma unghiurilor unui triunghi este egală cu
180º, criminalitatea este un fenomen antisocial, şomajul este un fenomen social–economic. Unele dintre ele se obţin din observarea directă a ceea ce se petrece în
jurul nostru, altele le întemeiem pe cunoştinţe anterioare cu ajutorul raţiunii, gândirii. Gândirea este obiectul de studiu al multor ştiinţe (filosofice, psihologice,
lingvistice ş. a.), iar structura ei face parte din obiectul de cercetare al logicii.
Ştiinţa modernă a demonstrat unitatea gândirii şi limbajului (vorbirii), caracterul lor inseparabil, adică imposibilitatea realizării doar a unui dintre aceste fenomene
fără celălalt. Doar prin abstracţie, din anumite necesităţi (analitice, didactice ş. a.) gândirea şi vorbirea pot fi cercetat e separat una de cealaltă, ca entităţi distincte şi
autonome. Ca unitate a gândirii şi vorbirii, ideile se constituie sub forma unor construcţii verbale, propoziţii gramaticale care afirmăsau neagă ceva despre anumite
obiecte. De exemplu, unele fapte sunt infracţiuni, unele fapte nu sunt infracţiuni. Deci, după calitatea lor, există propoziţii afirmative şi propoziţii negative.
Propoziţiile ce conţin cunoştinţe cu conţinut obiectiv, din care putem deriva alte cunoştinţe, se numesc propoziţii cognitive. Logica tradiţională atribuie
calificativul cognitive propoziţiilor enunţiative, declarative, „pentru a le deosebi de acelea care, în loc de cunoştinţe, redau întrebări, ordine (porunci sau, altfel
spus, comenzi), reguli (instrucţiuni), dorinţe ş. a.” [5, p. 5].
E de menţionat că pentru propoziţiile logice nu există definiţii şi clasificări, unanim recunoscute de specialişti.
În baza principiului unităţii gândirii şi limbajului (natural sau artificial), vom distinge noţiunile (termenii) propoziţie gramaticală şi propoziţie logică. Prima denotă
aspectul verbal, lingval (adică exteriorizarea, materializarea gândirii), iar a doua – gândirea propriu-zisă ca fenomen ideal (ideea, mesajul, informaţia etc.). De rând
cu propoziţia logică, în literatura de specialitate mai întâlnim şi termenul tradiţional judecata.
În calitate de formă raţională (enunţ, aserţiune), propoziţia logică posedă o anumită valoare de adevăr.
Propoziţia logică este forma elementară care are valoare de adevăr. Analizând conceptele fundamentale, categoriile filosofice (substanţă, cantitate, calitate, relaţie,
loc, poziţie, posesie, timp, acţiune, pasiune), Aristotel conchide: „Nici unul dintre aceşti termeni nu implică, în şi prin sine, o afirmaţie sau o negaţie; numai prin
legarea acestor termeni iau naştere propoziţii afirmative sau negative, căci fiecare afirmare sau negare trebuie, după cum se ştie, să fie ori adevărată, ori falsă, pe
când expresiile fără legătură cum ar fi: om, alb, aleargă, învinge, nu pot fi nici adevărate, nici false”.

3
Informaţiile nu pot identificate, modificate şi transmise fără a avea forma unor enunţuri. Sub influenţa logicii simbolice, analizei logice a limbajului, „în ştiinţ ele
cognitive se consideră că unitatea semantică minimală este aserţiunea, nu conceptul. Aserţiunea este un „atom” de cunoştinţă, o cunoştinţă atomară, care constă în
asertarea unui predicat logic (ex.: proprietate, relaţie) despre un subiect logic (= un individ sau o mulţime de indivizi log ici)” [45, p. 346].
Cu alte cuvinte, cunoştinţele se constituie sub forma unor propoziţii, adică a unor afirmaţii sau negaţii a ceva despre altceva ce poate
fi adevărat, fals sau probabil (nedeterminat). Deci ceea ce afirmăm sau negăm constituie conţinutul propoziţiilor logice (judecăţilor), iar adevărul, falsul, probabilul –
valoarea lor de adevăr.
Logica clasică (tradiţională) operează doar cu două valori de adevăr – adevăr şi fals. De aceea ea se numeşte logică bivalentă.
Logica contemporană operează cu mai mult de două valori de adevăr, deci este polivalentă. De exemplu, logica trivalentă utilizează trei valori de adevăr:
1. adevăr;
2. fals;
3. indeterminat (nesigur, probabi,l necunoscut ş. a.).
Exemple:
1. Avocaţii sunt jurişti (propoziţie adevărată).
2. Criminalii sunt oamenii oneşti (propoziţie falsă).
3. Manualele şi tratatele de logică conţin un număr par de pagini (propoziţie indeterminată).
În unele tratate de logică putem întâlni patru valori de adevăr: adevăr; fals; absurd; probabil. ( Vezi, de exemplu: [25, p. 78]).
Din cele expuse vom reţine următoarea concluzie: afirmarea şi negarea sunt calităţile, iar adevărul, falsul, indeterminatul (probabilul, necunoscutul) sunt valorile de
adevăr ale propoziţiilor logice.
Valoarea de adevăr (valoarea logică) constituie o caracteristică esenţială a propoziţiilor logice.
Adevărul şi falsul sunt categorii (concepte universale, funda-mentale) ale gnoseologiei şi epistemologiei – discipline filosofice. Gnoseologia epistemologia ne oferă
răspunsul la unele întrebări fundamentale: ce este adevărul, cum se obţine adevărul, care sunt criteriile adevărului şi metodele prin care obţinem adevărul ş. a.
Aceste probleme nu sunt prerogativa („privilegiul”) logicii, deoarece ea nu posedă mijloacele necesare pentru soluţionarea integrală a acestor probleme. Logica a
preluat de la gnoseologie tezele adevărului. E ştiut faptul că adevărul anumitor propoziţii se obţine pe cale empirică (experimentală) sau prin investigaţii teoretice de
către ştiinţele speciale (sociale, ale naturii, tehnice ş. a.). De pildă, propoziţia Şantajul este o infracţiune contra proprietăţii este adevărată în unele ţări (de pildă, în
Rusia, Republica Moldova) şi falsă – în altele (de pildă, în România, Ucraina, în care şantajul se consideră infracţiune contra personalităţii).
În filosofia contemporană există câteva teorii care operează cu diverse concepte de adevăr (adevăr-corespondenţă, adevăr-coerenţă, adevăr-utilitate, adevăr
consensual, adevăr formal ş. a.).
În sensul cel mai larg, adevărul înseamnă concordanţă cu realitatea, conformitatea a ceea ce se spune cu ceea ce este (Vezi, de exemplu: [26, p. 336]; [34, p. 14]).
Aristotel definea adevărul ca o concordanţă dintre enunţuri şi realitatea obiectivă: „A enunţa că ceea ce este nu este sau că ceea ce nu este, constituie o propoziţie
falsă, dimpotrivă, enunţarea adevărată este aceea prin care spui că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este”. El concretiza că adevărată
este afirmaţia despre aceea ce în realitate este unit şi negaţia despre aceea ce în realitate este despărţit.
Valoarea de adevăr a unor propoziţii cognitive poate fi stabilită nemijlocit, prin simpla inspectare a realităţii ca, de exemplu, în propoziţiile Cerul este
albastru, Caprele sunt mamifere erbivore. Există anumite propoziţii logice, despre valoarea de adevăr a cărora putem conchide pe cale raţională, în baza anumitor
operaţii mentale, cum sunt analiza logică, generalizarea, interpretarea, deducţia ş. a.
De exemplu, propoziţia adevărată Plagiatul nu poate să nu fie o infracţiune comisă contra proprietăţii intelectualeeste obţinută prin metode logice din propoziţia
adevărată Plagiatul este o infracţiune comisă contra proprietăţii intelectuale. Dacă ştim, spre exemplu, că propoziţia Unii martori nu au fost prezenţi la judecată este
falsă, atunci conchidem că propoziţia Toţi martorii au fost prezenţi la judecată este adevărată.
Studiul operaţiilor, regulilor, condiţiilor care garantează derivarea corectă a unor propoziţii logice (adevărate sau false) din alte propoziţii logice (adevărate sau false)
reprezintă una din principalele preocupări ale logicii.
1.4. Forma logică, validitatea şi corectitudinea logică
Orice obiect (material sau ideal) are conţinut şi formă. În sens general (filosofic), conţinutul reprezintă totalitatea elementelor, relaţiilor dintre ele organizate într-un
anumit mod şi care constituie obiectul (fenomenul, procesul) dat. De pildă, conţinutul unei instituţii de învăţământ include următoarele momente constitutive: elevii
(sau studenţii), relaţiile dintre ei, mijloacele instructive, tehnologia didactică ş. a.
Forma este modul de existenţă, de manifestare a conţinutului, organizarea elementelor constitutive, structura internă şi externă a unui obiect. De exemplu, există
multiple forme de instituţii de învăţământ: preşcolare, primare, secundare, profesionale şi tehnice, superioare, postuniversitare ş. a.
Gândirii, de asemenea, îi sunt caracteristice conţinutul şi forma. Conţinutul gândirii este alcătuit din cunoştinţele (informaţia, mesajele) despre anumite obiecte ale
naturii, societăţii, cunoaşterii. Să analizăm, sub acest aspect, câteva exemple de propoziţii logice (judecăţi).
1. Toate metalele sunt bune conducătoare de electricitate.
2. Toate mamiferele sunt vertebrate.
3. Toţi procurorii sunt jurişti.
4. Toate cunoştinţele sunt imagini ideale.
Aceste enunţuri au conţinut diferit, deoarece corespund diferitor obiecte. Ele au, în acelaşi timp, acelaşi mod de organizare, aceeaşi structură care poate fi redată,
simbolic, în felul următor:
S sunt P, unde S şi P reprezintă variabile logice care înlocuiesc termenii respectivi din propoziţiile concrete. De asemenea, există şi diferite raţionamente cu structuri
identice.
Exemple:
1. Toate mamiferele sunt vertebrate;

Toate caninele sunt mamifere;


Toate caninele sunt vertebrate.
2. Toate infracţiunile sunt fapte ilicite;

Toate actele teroriste sunt infracţiuni;

4
Toate actele teroriste sunt fapte ilicite.
3. Toate normele sociale au caracter impersonal;.
Toate normele juridice sunt norme sociale;

Toate articolele din Codul Penal au caracter impersonal.


Structura acestor raţionamente este identică şi poate fi redată, simbolic, în felul următor:
Toţi M sunt P

Toţi S sunt M

Toţi S sunt P
Structura logică a propoziţiei logice (judecăţii), a inferenţei (raţionamentului) şi a altor „construcţii” mintale se numeşte formă logică.
În sens general, prin formă logică înţelegem structura, ordinea, schema de organizare a gândurilor, ideilor, argumentaţiilor, demonstraţiilor ş. a.
Tipurile fundamentale ale formelor logice sunt următoarele:
· noţiunea (conceptul);

 propoziţia logică (judecata);

· inferenţa (raţionamentul); Gândirea, manifestându-se sub diferite forme, este determinată de anumite condiţii(principii), legi, reguli. În logică, ca şi în alte domenii
ale activităţii teoretice, este, frecvent, utilizat conceptul „lege”.
Legea logică reprezintă un raport esenţial, necesar, general, repetabil, constant inerent formelor şi proceselor mintale: noţiunilor, judecăţilor,
raţionamentelor, demonstraţiilor ş. a.
Există multiple legi logice, cu diferite grade, niveluri de generalitate. În logica clasică (generală), un rol important le revine aşa ziselor principii –
ale identităţii, noncontradicţiei, terţului exclus, raţiunii suficiente – care sunt condiţii necesare, de a căror respectare de-pinde gândirea logică corectă. Un număr
considerabil de legi conţine logica enunţurilor (logica propoziţională), de pildă, legea contrapozi-ţiei, legile lui De Morgan ş. a. Corectitudinea anumitor operaţii logice
care au o sferă mai îngustă, mai redusă este determinată de anumite reguli (legi „particulare”), de pildă, regulile distribuirii termenilor în propoziţiile categorice,
regulile termenilor şi premiselor în silogismul categoric ş. a. (ele vor fi studiate la temele respective).
Una dintre trăsăturile fundamentale ale raţionamentelor o constituie validitatea sau adevărul formal. Pentru a înţelege această problemă ne vom referi la momentele
abordate în paragraful 1.1. E vorba de exemplele raţionamentelor logic incorecte (primele patru) şi logic corecte (ultimele două) care conţin propoziţii adevărate sau
false atât în premise, cât şi în concluzie.
În primele patru raţionamente, din premise adevărate au fost deduse concluzii adevărate, dar nu în mod necesar, legic, ci doar accidental (întâmplător).
Să revenim mai întâi la primul exemplu:
Orice infracţiune este faptă ilicită;

Prietenia nu este infracţiune;


Prietenia nu este faptă ilicită.
Dacă înlocuim una dintre primele două propoziţii (premise) cu altă propoziţie adevărată, atunci structura (forma) raţionament ului nu se schimbă. Înlocuim a doua
propoziţie cu următoarea: ”Căsătoria între înfietori şi înfiaţi nu este infracţiune” (adică nu este faptă penală, nu cade sub incidenţa codului penal). Ca rezultat
obţinem următorul raţionament:
Orice infracţiune este faptă ilicită;

Căsătoria dintre înfietori şi înfiaţi nu este infracţiune;


Căsătoria dintre înfietori şi înfiaţi nu este faptă ilicită.
Observăm că concluzia este o propoziţie falsă, deoarece normele de drept ale căsătoriei (ale Republicii Moldova şi ale altor ţări) interzic căsătoria dintre înfietori şi
înfiaţi.
Schema acestui raţionament (exemplul 1) este următoarea:
Toţi M sunt P;

Nici un S nu este M;

Nici un S nu este P
În genere, raţionamentele a căror structură formală este greşită se numesc logic nevalide (logic false). Raţionamentele care au structuri formale adevărate se
numesc valide. Cu alte cuvinte, schema raţionamentului din exemplul 1 reprezintă o structură formală falsă, nevalidă.

5
Validitatea sau nevaliditatea structurilor formale ale raţionamentelor pot fi demonstrate cu ajutorul diagramelorpropuse de Euler (cunoscute din cursul de
matematică din şcoala medie). Schema de mai sus are următoarea diagramă, adică înfăţişare grafică:
Dacă M este inclus integral în P, iar S şi M nu au elemente comune, atunci între S şi P există trei variante de raporturi:
1. S1-P (contrarietate);
2. S2-P (intersecţie);
3. S3-P (ordonare).
Cu alte cuvinte, în această schemă, raportul dintre S şi P nu este bine determinat, ceea ce înseamnă că concluzia (raportul d intre S şi P) nu decurge în mod univoc
(necesar) din premise.
Există unele cazuri de raţionamente valide, a căror structură formală se aseamănă (dar nu coincide întocmai) cu cea de mai sus. Să analizăm un astfel de exemplu:
Toate infracţiunile prevăd pedeapsă penală;

Contravenţia administrativă nu este infracţiune;

Contravenţia administrativă nu prevede pedeapsă penală.


Graţie structurii specifice a primei propoziţii (care este o propoziţie exclusivă), această formă de raţionament are următoar ea diagramă:
M şi P se află în raport de identitate (Toate infracţiunile şi numai ele prevăd pedeapsă penală). Din cele expuse până acum putem formula câteva concluzii:
· Validitatea, respectiv, nevaliditatea, sunt proprietăţi ale structurii formale a raţionamentului şi nu depinde de conţinutul (“materia”) lui.
· Forma logică adevărată (validă) asigură necondiţionat (în mod necesar) o concluzie adevărată, din premise adevărate, adică în raţionamentele valide este exclus
ca concluzia să fie falsă, dacă premisele sunt adevărate.
· De asemenea este adevărată şi expresia inversă: dacă într-un raţionament valid (formal adevărat) concluzia este falsă, atunci cel puţin una dintre premise este
falsă.
· Raţionamentele valide (formal adevărate), alcătuite din premise adevărate sunt denumite conclusive. Deci conclusivitatea este o calitate a raţionamentului valid în
care adevărul concluziei decurge (rezultă) cu necesitate (siguranţă, certitudine) din premise adevărate.
Între adevărul premiselor, validitatea raţionamentului şi conclusivitatea raţionamentului există următoarea relaţ ie, redată prin tabelul de mai jos:

Nr. d/o Valoarea de adevăr a Validitatea raţionamentului Conclusivitatea raţionamentului


premiselor
1 adevăr valid conclusiv

2 adevăr nevalid neconclusiv

3 fals valid neconclusiv

4 fals nevalid neconclusiv

În legătură cu validitatea (adevărul logic), e necesar să ne pronunţăm asupra conţinutului noţiunii „corectitudine logică”. Aceasta vizează raportul actelor noastre
mentale în raport cu anumite reguli: „Un act este corect dacă şi numai dacă el este conform cu o regulă (un ansamblu de reguli) care-l prescrie… Dacă actul nu este
conform cu o lege (respectiv cu regula corespunzătoare), atunci el nu este corect” [25, p. 12,13]. Cu alte cuvinte, corectitudinea gândirii presupune că procesele
raţionale concrete (subiectuale) decurg în conformitate cu legile, regulile formale, structurile, schemele valide, adevărul formal. Distincţia
dintre validitate şi corectitudine logică este importantă îndeosebi pentru viitorii jurişti care, în activitatea lor profesională vor fi implicaţi în multiple discursuri,
dezbateri, procese judecătoreşti concrete şi vor trebui să manifeste corectitudine logică.
1.5. Problematica şi definiţia logicii. Specificul
logicii juridice. Însemnătatea logicii
În paragrafele anterioare am constatat că logica face abstracţie de la conţinutul concret al gândirii, accentuând forma gândirii, validitatea structurilor de inferenţă.
Problemele logicii sunt foarte variate. Vom contura doar unele dintre multiplele probleme pe care le studiază logica.
În general, logica studiază:
· principiile logice, legile care determină corectitudinea gândirii;
· tipurile de noţiuni (concepte) şi raporturile dintre ele;
· definirea, diviziunea, clasificarea, generalizarea, determinarea şi alte operaţii logice cu noţiunile;
· tipurile de propoziţii logice şi raporturile dintre ele;
6
· operaţiile logice (negaţia, conjuncţia, disjuncţia, implicaţia ş. a.) şi funcţiile valorilor de adevăr ale propoziţiilor compuse;
· predicatele ca funcţii logice şi operaţiile cu cuantorii;
· tipurile, formele de inferenţe şi regulile care determină validitatea lor ş. a.;
· argumentarea ca proces raţional, prin care sunt realizate anumite obiective (scopuri), este demonstrat adevărul (sau falsit atea) anumitor aserţiuni, enunţuri ş. a.;
· ipoteza ca formă raţională cu ajutorul căreia sunt obţinute cunoştinţe noi, sunt explicate, testate (verificate) anumite fapte ştiinţifice, juridice ş. a.
Mai există şi alte probleme importante (ce nu pot fi analizate într-un curs introductiv) care reprezintă obiectul de studiu al „logicilor” contemporane specializate:
modale, deontice, interogative, temporale, decizionale, polivalente ş. a.
Rezumând cele expuse până acum, putem concluziona că logica studiază:
1. formele gândirii, făcând abstracţie de la conţinutul ei concret;
2. validitatea structurilor inferenţiale;
3. legile şi regulile care determină corectitudinea gândirii.
Aceste note esenţiale ne permit să formulăm următoarea definiţie:
Logica este ştiinţa care studiază formele raţionale, validitatea inferenţelor (raţionamentelor), principiile, legile, regulile care asigură corectitudinea
gândirii.
Prin faptul că logica studiază formele gândirii, ea se deosebeşte de toate celelalte ştiinţe care cercetează conţinutul concret, particular al gândirii. Logica, de
asemenea, se deosebeşte şi de disciplinele psihologice care studiază gândirea ţinând seamă de particularităţile psihice ale subiectului uman care o efectuează:
vârsta, temperamentul, inteligenţa, cultura, memoria, atenţia, voinţa, imaginaţia ş. a. Ca ştiinţă, logic a ne dezvăluie un domeniu al realităţii subiective, pe care nu-l
cercetează nici una dintre celelalte ştiinţe, în primul rând, condiţiile, legile, regulile care asigură corectitudinea gândir ii.
Prin specificul său ca ştiinţă formală, logica are multiple aplicaţii în gândirea ştiinţifică şi activitatea practică, inclusiv, în drept. Ea poate fi aplicată la elaborarea
actelor normative, interpretarea normelor juridice, stabilirea şi calificarea juridică a faptelor ş. a.
În ultimele două decenii, în ţările occidentale şi în unele din statele ex-socialiste, de pildă, Rusia, România au fost publicate lucrări ştiinţifice şi didactice de logică
juridică. În legătură cu aceasta, s-a discutat îndelung problema cu privire la existenţa logicii juridice ca disciplină regională autonomă (de sine stătătoare). S-a
constatat, că chiar dacă aria problematică a logicii juridice nu este încă precis delimitată, studiul multor teme de interes major pentru jurişti are o vechime
considerabilă ca disciplină aplicată, specifică ştiinţei dreptului. Logica juridică „este aplicabilă unei largi problematici, cuprinzând definiţii legale, metodele de formare
şi clasificare a conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice, soluţionarea concursului sau conflictelor de norme, regulile raţiona-mentului juridic, a celui
judiciar, de cunoaştere a dreptului, interpretarea normelor juridice, metodele de verificare a faptelor în procesul judiciar, probaţiunea juridică etc.” [43, p. 9].
În literatura de specialitate există diferite păreri cu privire la problemele aplicării logicii în drept, statutului logicii juridice ca disciplină teoretică şi didactică. E de
menţionat că în domeniul juridic există un puternic curent antiformalist care s-a dezvoltat paralel cu evoluţia gândirii logistice. Printre principalele argumente ale
curentului antiformalist vom remarca următoarele:
1. Discursul juridic se confruntă cu opoziţia dintre rezonabil şi raţional. Problemele umane, politice, morale nu pot fi reduse la antinomia adevăr-fals, la teoriile
demonstraţiei şi verificării, la raţional şi logic. Rezonabilul se manifestă în contextul opiniilor participanţilor la discursul judiciar;
2. Normele morale şi juridice pot fi întemeiate prin convingerea participanţilor discursului, pe baza argumentării;
3. Fiecare aplicare a legii are caracter creativ şi deci nimic nu rezultă în mod automat din enunţurile generale ale legilor, aşa cum se întâmplă în cazul logicii
formale;
4. Raţionamentului juridic îi este specific actul dialogării şi argumentării, al convingerii şi al echilibrării;
5. În domeniul juridic, este posibilă numai o înţelegere internă pozitivă, deoarece evaluările constituie părţi integrante al e actului juridic; deci o înţelegere, pur
externă, este exclusă (vezi, de pildă: [1, p. 80]).
Adepţii logicii juridice, ca disciplină autonomă, dimpotrivă, consideră că logica este metodă de cercetare utilizabilă în domeniul dreptului, instrument util în analiza
raţionamentelor şi structurilor normative din sfera dreptului. Logica se constituie ca o importantă direcţie de cercetare asupra fenomenului juridic care poate fi
definită ca „o disciplină de graniţă, al cărei obiect este stabilirea şi ordonarea condiţiilor raţionamentului juridic corect, perfecţionarea sistemului juridic din
comunitate, precum şi tipurile şi regulile prin care se distinge adevărul de fals în activitatea de elaborare şi aplicare a dreptului şi, în general, în orice situaţie în care
se urmăreşte convingerea despre lucrul drept” [22, p. 19]. Această definiţie conţine următoarele momente: „(1) raţionamentul juridic trebuie privit ca specific, dar nu
diferit, în conţinutul său, de raţionamentul în general; (2) există sisteme de drept diferite de la o comunitate la alta, dar pe toate le privim ca modele de exprimare
logică, am spune, universal acceptate; (3) adevărul şi falsulsunt forme polare ale gândirii noastre şi rămân astfel şi în drept, în măsura în care formulăm propoziţii de
constatare despre norme sau principii de drept în vigoare; (4) adevărul în drept se complineşte cu un concept nou, acela de dreptate şi numai astfel devine model
de cunoaştere juridică, apt să formeze convingeri ferite de îndoială” (idem., p. 19-20).
Din cele expuse mai sus, putem constata cu siguranţă că activitatea raţională în drept este imposibilă fără cunoaşterea logic ii. Activitatea legislativă, de
interpretare şi aplicare a normelor juridice este guvernată de principiile, legile logice. Schemele formale pe care le aplică juristul sunt aceleaşi ca şi în cazul gândir ii
matematice, fizice, biologice ş. a. Cu alte cuvinte, a gândi corect, coerent nu e altfel în drept decât în alte domenii ale activităţii raţionale, deoarece juristul nu
operează cu alte norme de gândire formală decât chimistul, fizicianul ş. a. Logica juridică este adaptarea logicii formale la nevoile dreptului: „Dispunem de o singură
logică, iar faptul că ştiinţa Logicii se formalizează tot mai mult, că ştiinţele se formalizează şi ele în măsura în care fol osesc aparatul formal al ştiinţei Logicii, nu
atestă că am gândi într-o diversitate de logici sau împotriva legilor de coerenţă şi claritate, ci că modelăm logicitatea „standard”; dacă gândirea juridică nu e
formalizabilă, asta nu se datorează faptului că – minimal – ar dispune de o logică potrivnică raţiunii noastre sau de una în care ar desfide modelul standard de a
gândi” [47, p. 26]. Cu alte cuvinte, „în spaţiul spiritual al juridităţii nu există o logică de sine stătătoare…, dar e limpede că legile logice (formale) sunt în corelaţie cu
regulile de procedură juridică, cu principiile de drept, cu intenţiile de îndreptăţire din norme” (Idem, p. 100-101). Există multiple raţiuni care justifică aplicarea,
utilizarea logicii în drept:
· caracterul raţional al normelor juridice;
· caracterul logic al elaborării legii;
· orientarea activităţii legislative în conformitate cu un model raţional;
· caracterul logic al activităţii de aplicare a dreptului ş. a.
Autoritatea hotărârilor judecătoreşti este determinată, în mare măsură, de justeţea raţionării prin care ele sunt întemeiate, a argumentelor pe care se sprijină soluţia
dată. Logica contribuie la corecta aplicare a dreptului, la consolidarea securităţii juridice şi întărirea legalităţii. Deci precizia şi justeţea gândirii juridice depinde de
conformitatea ei cu principiile, legile, regulile logice. Studiul logicii contribuie la formarea culturii gândirii, la depistarea erorilor, corijarea, combaterea lor, la
perfecţionarea gândirii viitorilor jurişti ş. a.
Logica juridică include totalitatea mijloacelor raţionale ce asigură validitatea inferenţelor (raţionamentelor), corectitudinea gândirii în materie de drept. Ea este
unitatea dintre logica dreptului obiectiv şi logica dreptului subiectiv. şi vieţii sociale.
Logica juridică este şi o disciplină didactică normativă, complementară altor disciplini, cum sunt retorica judiciară, hermeneutica juridică (teoria interpretării textelor
juridice), psihologia judiciară ş. a. care întregesc sistemul raţionalităţii juridice subiectuale, deoarece gândire fără subiectul raţional nu există.

PRINCIPIILE LOGICE
7
Toate ştiinţele contemporane conţin anumite legi care reflectă raporturi necesare, stabile, generale, esenţiale, repetabile dintre fenomenele pe care le studiază, de
pildă, legile Boyle-Mariotte, Gay-Lussac, Hooke (în fizică) etc. Asemenea legi există şi în logică.
La baza raţionării stau anumite condiţii formale generale, numite principii logice. Acestea sunt obiectul de studiu al prezentului capitol.
2.1. Noţiunea principiu logic
Problema fundamentală a logicii o reprezintă corectitudinea gândirii, validitatea inferenţelor (raţionamentelor). Gândirea discursivă conţine variate operaţii logice, iar
corectitudinea ei depinde de anumite cerinţe. Există anumite cerinţe fundamentale ce stau la baza cunoaşterii şi raţionalităţ ii umane, indiferent de domeniul activităţii
cognitive şi conţinutul concret al gândirii. Acestea reprezintă anumite norme de maximă generalitate ale validităţii raţionale, care sunt exprimate de principiile logice.
Principiul ca atare este o idee sau o lege fundamentală, de maximă generalitate, ce stă la baza celorlalte idei, legi şi reguli dintr-un domeniu al
cunoaşterii.
În logica generală au fost formulate patru legi fundamentale ale raţionării, numite principii, a căror respectare determină corectitudinea şi certitudinea gândirii:
1. principiul identităţii;
2. principiul noncontradicţiei;
3. principiul terţului exclus;
4. principiul raţiunii suficiente.
Principiul logic este o condiţie necesară a gândirii abstracte, criteriu fundamental prin care distingem între corect şi incorect, un reper pe ntru alte forme
şi condiţii de raţionalitate.
Cele 4 principii conţin două condiţii fundamentale: „în acelaşi timp” şi „sub acelaşi raport” şi sunt denumite „coordonatele fundamentale ale logicii formale” (vezi, de
pildă:[25, p. 85]).
Primele trei principii au fost formulate de Aristotel, iar al patrulea de – Leibniz. Fiecare principii are trei formulări: ontologică (referitoare la anumite aspecte ale
realităţii), gnoseologică (referitoare la conţinutul noţiunilor, judecăţilor) şi logică (referitoare la structura, forma gândirii abstracte).
Principiile logice prezintă următoarele caracteristici generale:
· sunt fundamentale în raport cu toate celelalte legi şi reguli logice, care particularizează principiile logice la diferite operaţii raţionale cum sunt: definirea,
clasificarea, demonstraţia ş. a.;
· sunt fundamentale în raport cu propoziţiile adevărate, acestea fiind determinate de cerinţele principiilor logice. De exemplu, propoziţia adevărată „tâlhăria este
infracţiune” va rămâne adevărată, dacă şi numai dacă notele definitorii ale tâlhăriei şi legea penală sunt invariabile în spaţiu şi timp (identice cu sine);
· sunt formale, ceea ce înseamnă că ele determină doar structura proceselor mintale şi nu se referă la conţinutul gândirii. Când se spune, de pildă, că „vânzarea de
către unul dintre părinţi, fără acordul celorlalţi membri ai familiei, a apartamentului ce aparţine întregii familii este sau nu este un delict civil”, cu siguranţă ştim că
doar una dintre alternative este adevărată, şi nimic nu aflăm despre vânzare, delictul civil etc.;
· fiind legi de maximă generalitate, ele nu pot fi derivate din alte legi, mai generale. Principiile logice pot fi întemeiate doar indirect; negarea lor antrenează
consecinţe absurde şi, de aceea, nu poate fi acceptată;
· sunt condiţii necesare ale gândirii abstracte. Operaţiile logice sunt valide numai dacă satisfac cerinţele principiilor logice. Cele patru principii asigură caracterul
logic la nivelul global al gândirii intuitive, elementare. „Cu toate că nu reprezintă nicidecum un sistem încheiat, ci unul susceptibil de îmbogăţire, ele dirijează cu
succes gândirea în demersurile de cunoaştere” [62, p. 36].
În cadrul logicii simbolice a apărut o tendinţă de a reduce principiile la rangul unor legi logice ordinare. Totuşi logica ac tuală, inclusiv logica matematică (logistica),
întregul proces de construire a logicii implică intervenţia celor patru principii (Vezi, de pildă: [9, p. 44-45]; [66, p. 57-61]; [65, p. 22-23]).
2.2. Principiul identităţii
Orice obiect (lucru, fenomen, eveniment, proces) se află într-o permanentă schimbare, iar, în anumite limite (intervale) temporale şi, sub anumite raporturi, dispune
de invariabilitate, stabilitate relativă, deci este ceea ce este, adică identic cu sine. De exemplu, pe parcursul vieţii sale, fiecare fiinţă umană suportă variate şi
multiple schimbări bio-psiho-sociale, dar rămâne, totuşi, acelaşi om, aceeaşi persoană. De asemenea, în diverse faze ale unui proces penal unitar, anume aceeaşi
persoană fizică este considerată bănuit, inculpat, învinuit, condamnat. Această însuşire a lucrurilor de a-şi conserva esenţa, de a persista, adică de a rămâne relativ
aceleaşi, observată de oameni în decursul experienţei lor multimilenare, s-a fixat în gândire ca cerinţă fundamentală de a păstra ideilor, în acelaşi timp şi sub
acelaşi raport, un conţinut constant. Această normă s-a constituit drept principiul identităţii.
Aristotel a analizat diverse aspecte ale problemei identităţii. Aspectul ontologic al principiului identităţii a fost exprimat astfel: „Cuvântul Acelaşi, Identic se
întrebuinţează mai întâi în sens accidental… Pe lângă Acelaşi, Identicul în sens accidental, mai e Identicul în sine, care se întrebuinţează în atâtea sensuri câte are
şi Unul în sine. Căci Identicul în sine se zice despre lucrurile a căror materie e una, fie ca specie, fie ca număr, cât şi despre aceea a căror substanţă este una. De
aici reiese limpede că identitatea este un fel de unitate, o unitate de existenţă a unei pluralităţi sau aceea care rezultă d in considerarea mai multor lucruri ca unul, ca
atunci când spunem că un lucru e identic cu sine, caz în care acelaşi lucru e socotit ca două lucruri” [2, p. 187,188].
Aspectul logic al principiului identităţii a fost examinat de Aristotel în legătură cu teoria noţiunilor, cu critica (în cadrul acestei teorii) concepţiilor relativiste „care
împiedică orice determinare precisă a lucrurilor cu ajutorul gândirii” (idem, p. 144).
Aristotel considera că gândirea poate fi valabilă numai dacă se bazează pe termeni precişi, bine determinaţi, deoarece “e peste putinţă să gândeşti dacă nu te
gândeşti la un anumit lucru. Pentru ca aceasta să fie posibil, trebuie ca fiecărui lucru anumit să i se dea un nume anumit. S ă rămână deci stabilit… că cuvântul
trebuie să aibă un sens, şi anume un sens determinat” (idem, p. 133). Acest fragment exprimă aspectul logic al principiului identităţii.
Cu toată claritatea, principiul identităţii a fost formulat de Leibniz astfel: „Fiecare lucru este ceea ce este… A este A, B este B. Voi fi ceea ce voi fi. Am scris ceea ce
am scris. Şi nimic în versuri ca şi în proză este nimic… Non–A este non–A… Dacă A este non-B, urmează că A este non-B…” (Vezi: [9, p. 28]). Simbolic, principiul
identităţii este redat de formulele AºA (se citeşte „A este identic cu A”); A®A (se citeşte „dacă A, atunci A”).
Propunem următoarea definiţie a principiului identităţii:
În acelaşi timp şi sub acelaşi raport, orice obiect abstract, orice formă logică (noţiune, propoziţie logică, ipoteză ş. a.) în cadrul unui act de gândire sunt
identice cu ele însele – A este A.
Principala cerinţă a principiului identităţii constă în aceea ca, în cadrul unui demers raţional (discuţie, inferenţă, pledoarie ş. a.), obiectul gândirii să rămână acelaşi,
termenii pe care îi folosim, propoziţiile pe care le enunţăm să-şi păstreze acelaşi înţeles, aceeaşi valoare de adevăr. Astfel, dacă în cadrul unei analize admitem că
„persoana x este vinovată”, atunci gândirea însăşi ne obligă ca această judecată s-o păstrăm ca adevărată tot timpul discuţiilor noastre.
Nerespectarea principiului identităţii generează confuzii, nesiguranţă. De exemplu, propoziţia Studentul ascultă lecţiapare a fi identică cu propoziţia Studentul
ascultă lectorul (în realitate, însă, conţinutul propoziţiilor este diferit, deoarece lectorul poate vorbi cu studentul şi în afară de lecţie). La fel, şi judecăţile Orice
propoziţie exprimă un gând terminat, Orice propoziţie exprimă o judecată par a fi identice, dar în realitate sunt diferite, deoarece propoziţiile interogative, axiologice
etc. nu sunt propoziţii cognitive.
Respectarea principiului identităţii asigură claritatea şi precizia, univocitatea gândirii. Fără claritate şi precizie gândirea nu are un obiect determinat, nu are
continuitate. Există o serie de erori logice (paralogisme şi sofisme) care sunt consecinţa nerespectării principiului identităţii, a interpretării incorecte a construcţiilor
verbale – a cuvintelor, propoziţiilor, frazelor etc. Ele se numesc sofisme de limbaj sau ale ambiguităţii.
Există câteva tipuri de sofisme de limbaj: echivocaţia, amfibolia, accentul (accentuarea greşită) ş. a. (Vezi, de pildă:[5, p. 106-108]; [53, p. 23-38]).

8
Echivocaţia este o eroare provocată de omonimie, adică de folosirea unui termen cu sensuri diferite sau pentru referenţi diferiţi.
Exemplu:
Toate metalele sunt elemente chimice;
Alama este metal;

Deci, alama este element chimic.


Concluzia este greşită, deoarece cuvântul “metal” are două sensuri: în prima propoziţie el înseamnă substanţă simplă, iar în cea de-a doua – aliaj.
Amfibolia este o eroare ce apare în cazul când o expresie verbală (o propoziţie sau o frază) este ambiguă din cauza nerespectării regulilor sintactice.
Exemplu: Martorul spune inculpatul minte.
Această propoziţie poate fi interpretată astfel:
1. Martorul, spune inculpatul, minte.
2. Martorul spune: inculpatul minte.
Accentul (accentuarea greşită) este o eroare de ambiguitate, generată de o accentuare sau o intonare aparte a unui cuvânt într-o propoziţie.
Exemplu: Şefului şi bucătarului penitenciarului le plac torturile.
Propoziţia poate fi interpretată neunivoc, în dependenţă de accentuarea cuvântului „torturi”: tórturi sau tortúri.
Respectarea principiului identităţii are o mare importanţă în activitatea juridică. Toate actele normativ-juridice trebuie să conţină formulări exacte şi clare, care
asigură interpretarea şi aplicarea lor univocă.
· În cadrul anchetei şi în judecată este important de clarificat sensul exact şi semnificaţia cuvintelor folosite de către învinuit (inculpat), martori. În textul sentinţei sau
hotărârii judiciare trebuie să fie prezente noţiuni exacte, precise, cu sens unic, care exclud orice inexactitate, trecere sub tăcere etc.
· O mulţime de persoane care aparţin anumitor categorii (creditori, debitori, părinţi, copii, minori, moştenitori, soţi etc.), fiecare în domeniul de referinţă, alcătuiesc
aceleaşi unităţi operative în relaţiile juridice şi primesc tratament juridic identic „într-un sistem de drept în care discriminările sunt abolite, iar echivalenţele de ordin
juridic sunt absolut necesare pentru menţinerea ordinii de drept” [22, p. 80].
· De asemenea, anumite raporturi şi fapte juridice pot fi considerate identice cu sine într-un anumit sistem de drept pozitiv. De pildă, raportul juridic de proprietate al
unei persoane asupra unui bun se păstrează pe tot termenul de exercitare a dreptului de către titularul acestuia şi pe tot timpul cât orice altă persoană nu pretinde în
mod legitim la acel drept. În genere, un raport juridic „este identic cu sine atunci când el conservă un anumit timp drepturile şi obligaţiile pe care le cuprinde, astfel
încât orice propoziţie formulată despre aceste drepturi şi obligaţii este identică cu sine…Rezultă că principiul identităţii în materie juridică se relevă prin menţinerea
în procesul gândirii noastre a unor semnificaţii nealterate despre drepturile şi obligaţiile pe care le avem într-un sector dat şi care ne apar identice o anumită
perioadă de timp” (idem, p. 81).
· Principiul identităţii stă la baza recunoaşterii, aplicate în ancheta penală. Această acţiune procesuală oferă probe importante. Recunoaşterea constă în stabilirea
identităţii persoanei sau lucrului după semnele şi particularităţile sale, fiind prezentate martorului, pătimaşului, bănuitul ui sau învinuitului. Altfel spus, recunoaşterea,
întemeiată pe principiul identităţii, constă în stabilirea factorului invariabil în perceperea unui obiect ca unul şi acelaşi în situaţii diferite, de exemplu, în procesul
comiterii infracţiunii, în cadrul reconstituirii faptei, în procesul interogării, în judecată etc.
· În cadrul anchetei penale este utilizată pe larg identificarea criminalistică, esenţa căreia constă în stabilirea identităţii persoanelor şi obiectelor implicate într-o faptă
penală („Conţinutul principal al probaţiunii cu ajutorul identificării criminalistice constă în detaşarea obiectului sau a persoanei implicate în fapta cercetată dintr-un
ansamblu nedeterminat de obiecte sau persoane posibile. Scopul final îl constituie individualizarea persoanei (infractor, vic timă, martor, tăinuitor etc.), fie direct,
după urmele lăsate de părţi ale corpului, fie indirect, prin intermediul obiectelor” [33, p. 12].
Cercetarea problemelor pe care le ridică identificarea în practica judiciară a condus la elaborarea unei teorii a identificării. Conceptul de bază al acestei teorii îl
constituie identitatea. Identitatea criminalistică este subordonată scopurilor precise ale cercetării judiciare. Ea poate fi definită ca „stabilirea prin mijloace tehnico-
ştiinţifice a unei fiinţe sau a unui obiect care are legătură cu fapta incriminată” (Idem, p. 58).
Identificarea criminalistică este obiectiv posibilă datorită individualităţii, stabilităţii relative şi reflectivităţii lucrurilor şi fiinţelor.
Deci aplicarea principiului identităţii prin care se urmăreşte stabilirea unui lucru sau a unei fiinţe că “este ceea ce este şi nu alt obiect” corespunde în totul scopului
identificării criminalistice.
În legătură cu cele expuse mai sus e de menţionat că cercetarea criminalistică nu are drept scop determinarea obiectului în s ine, ci stabilirea unei identităţi
probante.
Identificarea criminalistică reprezintă o particularizare a principiului identităţii în materie juridică şi conţine deci anum ite note specifice:
· ea trebuie să fie întreprinsă în limitele stricte ale legislaţiei procesuale;
· ea este determinată de faptul că orice identificare are, de regulă, un caracter retrospectiv, fiind ulterioară comiterii faptei. Evenimentul trecut nu poate fi observat
nemijlocit, direct, ci doar reconstituit prin descifrarea şi interpretarea informaţiilor conţinute în reflectările sale;
· în criminalistică, scopul final al identificării îl reprezintă stabilirea concret-individuală a obiectelor şi a persoanelor şi nu doar determinarea apartenenţei generice
(ca în alte ştiinţe); aici aria de examinare este mult mai largă decât în alte ştiinţe (fizică, chimie, biologie ş. a.), întrucât, pe lângă analiza caracteristicilor esenţiale
comune obiectelor de acelaşi fel, se pun în valoare şi particularităţile de provenienţă accidentală (întâmplătoare): impurităţi, abateri de la tehnologia de fabricaţie,
uzuri rezultate din exploatare etc.;
· spre deosebire de alte ştiinţe, în criminalistică nu numai se stabileşte identitatea, dar se scoate în evidenţă şi neidentitatea (diferenţa), prin care se infirmă o
ipoteză sau o versiune de anchetă.
· În practica judiciară, identificării criminalistice i se mai atribuie uneori şi un alt înţeles, şi anume de individualizare a unui obiect după un semn distinctiv, distrus sau
modificat, intenţionat sau accidental.
· Acest sens, oarecum diferit, al noţiunii de identificare este valabil şi pentru fiinţe, cum ar fi, de pildă, identificarea persoanei care a desfăşurat o activitate
neordinară sau care s-a aflat într-o anumită situaţie, fără să fie însă vorba de stabilirea identităţii după semnalmente exterioare (amprente digitale, dantură, scris,
voce etc.) (Idem, p. 58-60).
În concluzie, principiul identităţii are următorul conţinut: Aspectul ontologic:
· orice lucru este identic cu sine AºA. Această propoziţie este rezultatul unei abstractizării, fără de care gândirea corectă ar fi imposibilă. Esenţa acestei propoziţii
este următoarea: pe tot parcursul unui discurs logic, lucrul asupra căruia se poartă discursul este acelaşi, adică nu se schimbă.
Aspectul logic:
· orice concept (noţiune), orice termen este identic cu sine, adică păstrează acelaşi sens, aceeaşi semnificaţie;
· orice propoziţie este echivalentă cu sine (pº p), adică păstrează aceeaşi valoare logică.

9
O gândire confuză schimbă sensul, semnificaţia termenilor în cadrul unui discurs logic în mod arbitrar (neavertizat). Logica permite schimbările termenilor, dar orice
schimbare trebuie avertizată. Identificarea nu exclude diferenţa, dar diferenţa trebuie neglijată în anumite limite, altfel nu putem gândi corect (clar, precis,
determinat). Cu alte cuvinte, nu putem gândi, în acelaşi timp, şi identitatea şi diferenţa, deşi lucrurile, privite în devenire şi multipl icitate, sunt identice cu sine (în
acelaşi timp şi sub acelaşi raport) şi diferite (în devenire şi multiplicitate). Formal, putem scrie:
A1 º A1
A2 º A2
.........
An ºAn,
dar şi A1 º An (n¹1) cu condiţia că neglijarea (abstractizarea) se face din temeiuri teoretice sau practice (Vezi:[24, p. 238-241]).
2.3. Principiul noncontradicţiei
Lumea se prezintă ca o reţea de variate legături (raporturi, relaţii) atât între obiecte, cât şi între proprietăţi. Astfel, unele însuşiri coexistă (de pildă, greutat ea şi
întinderea), în timp ce altele sunt incompatibile, se exclud reciproc, nu pot aparţine concomitent aceluiaşi obiect:
1. o lege nu este, concomitent, adoptată şi respinsă;
2. o acţiune nu este, în acelaşi timp, obligatorie şi interzisă;
3. o faptă nu poate fi, în acelaşi timp, licită şi ilicită;
4. un contract nu poate fi, în acelaşi timp, valabil şi nevalabil.
Gândirea reflectă apartenenţa sau neapartenenţa unei însuşiri la un obiect, sub forma unor propoziţii. Dacă notăm cu p o propoziţie care enunţă că un obiect

posedă o anume însuşire, de exemplu, propoziţia “avocaţii sunt jurişti”, atunci vom nota cu p¢ sau (non-p) propoziţia care enunţă că aceluiaşi obiect îi aparţine
tocmai o însuşire aflată în relaţie de incompatibilitate cu prima, de pildă, propoziţia „avocaţii nu sunt jurişti”.
Imposibilitatea coexistenţei însuşirilor incompatibile la acelaşi obiect exprimă, la nivel mintal, principiul noncontradicţiei conform căruia două propoziţii

contrare, adică una de formă p iar cealaltă de formă p¢sau (non-p), nu pot fi adevărate, dar pot fi ambele false (în acelaşi timp şi sub acelaşi raport).

Simbolic, acest principiu este notat cu formulele , sau , în care semnele “Ù”, “×” reprezintă conjuncţia logică (“şi”) şi care se
citesc „ nu este adevărat p şi p¢” sau “nu e adevărat p şi non-p”. Aspectul ontologic al principiului noncontradicţiei a fost formulat de Aristotel astfel: „… este peste
putinţă ca unuia şi aceluiaşi subiect să i se potrivească şi totodată să nu i se potrivească sub acelaşi raport unul şi acelaşi predicat… Acest principiu e cel mai sigur
din toate, căci el cuprinde în sine caracteristicile arătate mai sus. Într-adevăr, e peste putinţă ca un om să-şi poată închipui că unul şi acelaşi lucru este şi totodată
nu este” [2, p. 129].
Aspectul logic al principiului noncontradicţiei este exprimat în următoarele fragmente: „…principiului potrivit căruia două j udecăţi contradictoriu opuse nu pot fi
adevărate este cel mai sigur din toate…; …este inadmisibil că două enunţări contradictorii pot fi totodată adevărate despre acelaşi obiect…; …este peste putinţă ca
într-o enunţare adevărată să afirmăm şi să negăm acelaşi lucru…” (Idem, p. 155,156). Leibniz considera că cerinţa noncontradicţiei este forma negativă a identităţii,
deoarece o propoziţie nu poate fi adevărată şi falsă în acelaşi timp (vezi: [9, p. 32]). În formularea principiului noncontradicţiei apar două restricţii. Prima din ele, în
acelaşi timp, marchează faptul că anumite însuşiri incompatibile pot, totuşi, fi atribuite aceluiaşi obiect, dar în perioade de timp diferite. De pildă, unul şi acelaşi om
este tânăr la o anumită vârstă şi bătrân la o altă; acelaşi bărbat, în diferite perioade ale vieţii lui, poate avea stări civile contrare: celibatar, căsătorit, divorţat, vădan.
Cea de a doua – sub acelaşi raport, este o restricţie a principiului identităţii referitoare la cuvintele care exprimă însuşirile: ele trebuie înţelese univoc, altfel
incompatibilitatea lor poate fi doar aparentă (de pildă, în acelaşi timp, acelaşi om poate fi tânăr ca vârstă şi bătrân ca înfăţişare, acelaşi student poate fi bine pregătit
la o disciplină şi slab pregătit la alta etc.). În cazul nerespectării acestui principiu apare o contradicţie logică şi, drept urmare, se pierde orice posibilitate de a mai
deosebi adevărul de fals (să acceptăm, de exemplu, că un fapt juridic este, în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, infracţiune şi non-infracţiune. Dacă am admis
existenţa infracţiunii-non-infracţiunii, nu mai putem respinge nici un fel de afirmare despre infracţiunile-non-infracţiuni, oricât de absurdă ne-ar părea). Iată de ce
respectarea acestui principiu are o importanţă deosebită. Dacă într-o teorie (sistem de propoziţii ce tind să explice unul sau mai multe fenomene) sau într-o
demonstraţie se constată o contradicţie logică, teoria sau demonstraţia în cauză trebuie înlăturată ca logic-incorectă, deoarece ea devine o sursă de erori. Acestea
sunt generate de imposibilitatea de a mai distinge în interiorul acestei teorii sau demonstraţii adevărul de fals. Principiul noncontradicţiei are o importanţă deosebită
în analiza validităţii inferenţelor: dacă o inferenţă produce o contradicţie logică, ea este sigur nevalidă. Respectarea strictă a principiului noncontradicţiei conferă
gândirii coerenţă, consistenţă. Totodată, trebuie să subliniem că realitatea obiectivă conţine anumite obiecte şi fenomene de natură „duală”, cu caracter
contradictoriu. De exemplu, lumina este, în acelaşi timp, sub acelaşi raport spaţial ondulatorie şi corpusculară. Acest fapt reflectă caracterul esenţial şi obiectiv al
proceselor subatomice care sunt cercetate cu ajutorul metodei complementarităţii, propuse de N. Bohr. Dac ă afirmăm că lumina e corpusculară şi ondulatorie, nu
intervine nici o contradicţie logică. Aceasta e o judecată care reflectă un fapt real unitar, stabilit experimental. Contradicţia logică s-ar produce dacă, de rând cu
prima afirmare, am face şi a doua care neagă: nu e adevărat că lumina e corpusculară şi ondulatorie. Gândirea corectă trebuie să evite contradicţiile subiective,
adică acele enunţuri care nu reflectă caracterul „dual” al unor fenomene obiective (privite concomitent sub acelaşi unghi de vedere), ci reprezintă pur şi simplu o
deficienţă a gândirii.
Constatăm numeroase aplicaţii ale principiului noncontradicţiei în diverse domenii ale dreptului, cum ar fi: alcătuirea sistemelor de drept, structura actelor juridice,
raţionamente care se formulează de părţi cu prilejul procedurilor judiciare şi prin care se fixează drepturile şi obligaţiile contestate ş. a. (vezi: [22, p. 73]).
· Principiul noncontradicţiei se manifestă ca mijloc raţional indispensabil şi eficient în practica judiciară. El stă la baza alibiului (învinuitul în momentul comiterii
infracţiunii nu este prezent la locul infracţiunii, ceea ce exclude implicarea lui în crimă). Conform acestui principiu sunt depăşite contradicţiile în depoziţiile
participanţilor (martorilor, învinuitului, pătimaşului) în cadrul anchetei, a dezbaterilor judiciare. Inadmisibile sunt contradicţiile în textele sentinţelor, hotărârilor
judecătoreşti, actele juridice procesuale.
· Admiterea contradicţiilor în deciziile judiciare şi actele juridice au drept consecinţă denaturarea stării de fapt ce nu corespunde principiilor dreptăţii, echităţii etc.
· De asemenea, nu se admit contradicţii logice în procesele de calificare (de către reprezentanţii organelor de anchetă şi judiciare) a faptelor ilicite, comise de către
persoanele fizice sau juridice. De pildă, este inadmisibil ca acelaşi fapt juridic să fie calificat, concomitent, în acelaşi sistem de drept pozitiv, ca legal şi ilegal,
deoarece una şi aceeaşi conduită nu poate să fie încadrată, simultan, ca obligatorie şi interzisă. Această cerinţă fundamentală a oricărui sistem de drept este o
expresie a principiului justiţiei, deoarece legalitatea înseamnă respectarea obligaţiilor şi interdicţiilor.
· Conduita legală (respectiv, ilegală) reprezintă o aplicare a principiului noncontradicţiei în materie juridică. Ea poate fi definită astfel: o conduită p este legală, dacă
şi numai dacă, atunci când p este obligatoriu acţiunea p este executată şi atunci când p este interzis acţiunea p nu este executată (respectiv, o conduită este
ilegală, dacă şi numai dacă p este obligatoriu şi p nu este executat sau p este interzis şi p este executat) (Vezi: [55, p. 456-457]).
2.4. Principiul terţului exclus
Ca rezultat al acţiunii legilor obiective, realitatea ni se prezintă ca un ansamblu ordonat şi nu haotic de obiecte şi fenomene. Ordinea lucrurilor îşi află reflectare în
ordinea gândurilor. Întocmai după cum obiectele şi fenomenele reale sunt ordonate (după specificul lor) în anumite clase, tot aşa propoziţiile se grupează în sisteme
de propoziţii, pe domenii de cunoaştere. Cea mai elementară, şi, totodată, fundamen-tală, din trăsăturile ordinii obiective, aceea că fiecare obiect sau fenomen are
un anumit loc în ansamblul realităţii, se reflectă la nivelul gândirii raţionale înprincipiul terţului exclus.
În acelaşi timp şi sub acelaşi raport, orice propoziţie este sau adevărată, sau neadevărată, sau acceptată, sau neacceptată î ntr-un sistem de propoziţii, a
treia posibilitate este exclusă (terţul este exclus); sau: din două judecăţi contradictorii una e neapărat adevărată, fiindcă a treia posibilitate nu există
(tertium non datur).

10
Principiul terţului exclus a fost explicat de Aristotel în felul următor: „Dar nu e cu putinţă nici ca să existe un termen mijlociu între cele două membre extreme ale unei
contradicţii, ci despre orice obiect trebuie neapărat sau să fie afirmat, sau negat fiecare predicat. Lucrul e evident, dacă ne lămurim mai întâi ce înţelegem prin
adevărat şi fals… Aşa că acela care spune despre ceva că este sau nu este va trebui prin aceasta, implicit, să spună ceva adevărat sau ceva fals” [2, p. 156]. În
consecinţă, Aristotel a definit acest principiu astfel: „Principiul că un predicat trebuie să fie ori afirmat, ori negat despre un subiect este cerut de demonstraţia care
utilizează reducerea la imposibil”; „orice afirmaţie şi orice negaţie este sau adevărată, sau falsă” (vezi: [9, p. 36]). Leib niz a redat concludent legătura principiilor
terţului exclus şi noncontradicţiei, pe care le distingea cu claritate: „principiul necontradicţiei este, în general, o propoziţie este sau adevărată sau falsă, ceea ce
conţine două enunţuri adevărate: unul, că adevărul şi falsul nu sunt compatibile în aceeaşi propoziţie, sau că o propoziţie nu ar putea să fie adevărată şi falsă în
acelaşi timp; celălalt, că opusul sau negaţia adevărului şi falsului nu sunt compatibile, sau că nu există mijlociu între adevărat şi fals, sau că nu se poate ca o
propoziţie să nu fie nici adevărată, nici falsă” (Idem).
Confuzia terţului exclus cu noncontradicţia „poate fi evitată astfel: principiul necontradicţiei afirmă o imposibilitate, nu se poate să fie şi A şi non-A, de unde se
deduce că, una din alternative fiind adevărată, cealaltă este falsă. Definiţia necontradicţiei foloseşte modul imposibil şi conectivul şi, favorizând numai inferenţa de la
adevărat la fals. Principiul terţului exclus afirmă o necesitate, trebuie să fie sau A, sau non-A, ceea ce duce la concluzia că, una din alternative fiind falsă, cealaltă
este adevărată. Acum se foloseşte modul necesar, conectivul sau şi inferenţa de la fals la adevărat. Dacă nu se iau în consideraţie aceste precizări, nu se pot evita
confuziile dintre cele două exigenţe surori ale gândirii corecte” (idem, p. 36). Formularea o propoziţie este sau adevărată, sau falsă sau din două propoziţii
contradictorii este necesar ca una să fie adevărată şi cealaltă falsă ne conving că cele două principii, al contradicţiei excluse (noncontradicţiei) şi al terţului exclus,
pot fi asociate într-un principiu, care a fost numit principiul combinat al noncontradicţiei şi terţului exclus (idem, p. 37).

Formula principiului terţului exclus este ( ). El se citeşte: „p sau non-p” („sau p, sau non-p”). Dacă folosim semnul în loc de “acceptat” şi

semnul “Ú” (se citeşte „sau”) ori “w” (se citeşte „sau…, sau…”) pentru disjuncţia logică, atunci formula care se citeşte “este acceptat p sau nu este

acceptat p” (unde p este o propoziţie oarecare) redă, simbolic, principiul terţului exclus. Formulele acestui principiu , nu se contrazic,
deoarece redau diverse aspecte ale relaţiei subiect-obiect: logico-gnoseologice, axiologice sau pragmatice.
Principiul terţului exclus nu ne spune, care din cele două judecăţi p sau non–p e adevărată şi care e falsă, acceptată sau neacceptată (respinsă). Acest principiu
este un imperativ formal al gândirii: numai experienţa, contactul cu realitatea precizează adevărul uneia şi falsitatea celeilalte, acceptarea uneia şi respingerea
celeilalte.
Când la două judecăţi se aplică principiul terţului exclus, e suficient să ştim că una din judecăţi e falsă, pentru a şti fără altă cercetare că cealaltă e adevărată (şi
invers). De asemenea, e suficient să constatăm că persoana concretă nu e vinovată, pentru a putea spune, cu toată siguranţa, că enunţul „persoana concretă e
vinovată” este fals, fără a mai face probe de constatare. Respectarea principiului terţului exclus oferă gândirii consecvenţă, capacitate de decizie riguroasă. Orice
teorie care îndeplineşte condiţiile respectării acestui principiu dispune de calitatea de a putea decide univoc pentru orice propoziţie, privind integrarea sau
neintegrarea ei într-un sistem conceptual.
În legătură cu dezvoltarea logicii polivalente (care operează cu mai mult de două valori de adevăr), a fost abordată problema generalizării, extinderii principiilor
noncontradicţiei şi terţului exclus. Aristotel a luat în consideraţie numai situaţiile logice bipolare, ale proprietăţilor care sunt în raport de contradicţie. P. Botezatu
consideră că cele două principii pot fi convenabil extinse la situaţii mai generale, în care se opun mai mult decât două proprietăţi. Acestea formează serii de
proprietăţi contrare intermediare între cele două extreme. În acest caz, principiul noncontradicţiei „devine principiul excluziunii mutuale a termenilor opuşi: este
imposibil ca unuia şi aceluiaşi obiect să i se potrivească în acelaşi timp şi sub acelaşi raport două sau mai multe proprietăţi opuse. Iar terţul exclus se extinde
în termenul n+1 exclus (în cazul a n termeni prezenţi) alcătuind principiul exhaustiunii colective a termenilor opuşi: este imposibil ca un lucru să nu posede nici una
din proprietăţile unei serii complete de însuşiri opuse” (idem, p. 38).
Analizând problema aplicării principiului terţului exclus în materie juridică, trebuie să avem în vedere particularităţile domeniului de referinţă: acţiunea normelor
juridice în timp, spaţiu asupra persoanelor; vârsta, starea socială, psihică a persoanelor ş. a., de vinovăţie sau nevinovăţi e. Spre exemplu, din punct de vedere
juridic, starea unei persoane poate fi de responsabilitate sau iresponsabilitate, o faptă ilicită poate fi săvârşită cu vinovăţie sau nevinovăţie.
Principiul terţului exclus are o mare importanţă în activitatea juridică, care prevede luare de decizii în mod principial şi categoric.
· Pe baza alternativei (principiului ori-ori) se fondează practica juridică. Încă în antichitate (de exemplu, în Grecia Antică) pedeapsa se stabilea de către judecată
numai după pronunţarea prin vot a vinovăţiei ori nevinovăţiei subiectului, de exemplu, a cetăţeanului liber. Alternativa se foloseşte şi în activitatea judecătorească
contemporană: judecata stabileşte faptul săvârşirii ori nesăvârşirii unei infracţiuni; stabileşte prezenţa ori absenţa bănuitului la locul crimei; este vinovat ori nu-şi
recunoaşte bănuitul vinovăţia; îşi recunoaşte ori nu-şi recunoaşte paternitatea reclamatul ş. a.
· În activitatea de legiferare apar situaţii de alternativă: este cvorum ori nu este, întrebarea este înscrisă pe ordinea de zi ori nu se înscrie, actul decizional este
adoptat ori nu este adoptat; preşedintele statului dizolvă Parlamentul ori nu-l dizolvă (art. 85 al Constituţiei RM) ş. a.
2.5. Principiul raţiunii suficiente
Orice lucru este dependent, în acţiunea şi manifestările sale, de anumiţi factori materiali, ceea ce se numeşte interdependenţă, conexiune
universală („determinism”).
Interdependenţa dintre lucrurile sensibile se reflectă, la nivelul gândirii abstracte, în legea denumită principiul raţiunii suficiente. După cum în realitatea obiectivă nu
există nici o schimbare fără o anumită cauză, tot aşa, la nivel raţional, admiterea sau respingerea unui enunţ nu se face fără un temei.
Prin raţiune suficientă se înţelege acel temei satisfăcător, acea bază logică suficientă, în conformitate cu care o aserţiune este acceptată sau respinsă, o
judecată este considerată adevărată sau neadevărată.
Principiul raţiunii suficiente, formulat de Leibniz, se conţine în următorul fragment: „Raţionamentele noastre sunt întemeiat e pe două mari principii, principiul
contradicţiei, în virtutea căruia socotim fals tot ce cuprinde în sine o contradicţie, şi adevărat, ceea ce este opus falsului, adică în contradicţie cu acesta; şi principiul
raţiunii suficiente, în virtutea căruia considerăm că nici un fapt nu poate fi adevărat sau real, nici o propoziţie veridică, fără să existe un temei, o raţiune suficientă
pentru care lucrurile sunt aşa şi nu altfel, deşi temeiurile acestea, de cele mai multe ori nu pot fi cunoscute” [38, § 31, 32].
În plan ontologic, principiul raţiunii suficiente reprezintă o concretizare a principiului determinismului şi poate fi formulat astfel: „nimic nu este fără raţiune; orice lucru
are un temei, în virtutea căruia există”.
În plan logic, principiul raţiunii suficiente exprimă relaţii de interdependenţă dintre idei, dintre conţinutul propoziţiilor logice (care enunţă stările lucrurilor), anume:
valoarea logică a condiţiei (propoziţiei condiţionante) este asociată cu valoarea logică a consecinţei (propoziţiei condiţionate).
Fiind dată o propoziţie oarecare Q, spunem că ea dispune de un temei suficient P (care reprezintă una sau mai multe propoziţii), dacă dat fiind adevărul lui P,
devine imposibil ca Q să nu fie adevărată, iar falsitatea lui Q exclude adevărul lui P.
Exemple:

1.Dacă omul are febră (P) , atunci el este bolnav (Q), iar dacă omul nu este bolnav ( ), atunci el nu are febră ( );
2.Dacă în timpul comiterii unei fapte penale făptuitorul ei se află în stare de iresponsabilitate (P), atunci el nu va fi supus răspunderii penale (Q), iar dacă făptuitorul

este supus răspunderii penale ( ), înseamnă că în timpul comiterii faptei penale el se afla în stare de responsabilitate ( ).
Specificul principiului raţiunii suficiente constă în aceea că el asigură întemeierea, fundamentarea raţionamentelor, dar nu şi corectitudinea lor formală, deoarece
claritatea, precizia, coerenţa, consistenţa, consecvenţa demersurilor logice sunt asigurate de aplicarea principiilor identit ăţii, noncontradicţiei şi terţului exclus. Altfel
spus, „principiul raţiunii suficiente asigură nu atât corectitudinea gândirii, cât întemeierea ei. Raţionamentul poate fi corect după formă, dar neîntemeiat de către
premisele sale… Pentru a-i asigura o veridicitate certă, e necesar să întemeiem adevărul premiselor, fiindcă, dacă premisele vor fi adevărate, iar raţionamentul

11
valid, atunci şi concluzia va fi cert adevărată… De aceea, în cadrul logicii, e necesar să distingem între corectitudinea şi întemeierea gândirii” [68, p. 236]. Deci din
punct de vedere logic, orice adevăr, pentru a fi întemeiat, trebuie să se sprijine pe alte adevăruri.
Aspectul formal al principiului raţiunii suficiente reprezintă subiectul multor discuţii dintre reprezentanţii diferitor curente ale logicii moderne. Majoritatea specialiştilor
consideră că însăşi exigenţa condiţionării nu poate fi exprimată într-o formulă de logică matematică, că raţiunea suficientă nu este o lege în formă logică, ci doar o
normă, o recomandare: orice propoziţie trebuie admisă (sau respinsă) în virtutea unui temei, pe baza unor argumente (Vezi: [9, p. 41]; [25, p. 93]). Totuşi unii autori
nu neagă posibilitatea formalizării exacte şi complete (în cadrul logicii predicatelor) a principiului raţiunii suficiente (v ezi, de pildă: [67, p. 61, 133]).
Considerăm că aspectul formal al condiţionării poate fi, aproximativ, exprimat cu ajutorul propoziţiilor condiţionale(din logica enunţurilor).

În cazul condiţiei suficiente, poate fi utilizată următoarea formulă: (P®Q)º( ® ) (se citeşte: dacă P, atunci Q şi este echivalentă cu formula dacă non-Q, atunci
non-P). Această formulă poate fi interpretată astfel: Propoziţia P este raţiune suficientă pentru propoziţia Q, cu condiţia că adevărul propoziţiei Q decurge cu
necesitate doar din adevărul propoziţiei P (adică propoziţia P fiind adevărată, este exclus ca, în acelaşi timp, propoziţia Q să fie falsă), deoarece falsitatea
propoziţiei P nu determină univoc valoarea de adevăr a propoziţiei Q (adică falsitatea propoziţiei P nu exclude adevărul sau falsitatea propoziţiei Q). Deci nu putem
obţine o întemeiere sigură a propoziţiei Q decât cu condiţia ca propoziţia P să fie adevărată. În acelaşi timp, propoziţia non-Q este raţiune suficientă pentru
propoziţia non-P, ceea ce înseamnă că falsitatea propoziţiei P decurge cu necesitate doar din falsitatea propoziţiei Q, adică fiind falsă propoziţia Q, este exclus ca,
în acelaşi timp, propoziţia P să fie adevărată. Deci nu putem, cu siguranţă, demonstra falsitatea propoziţiei P decât cu condiţia falsităţii propoziţiei Q.
Aşadar, raţiunea suficientă este un principiu al raţionalităţii, care exprimă interdependenţa valorică a anumitor propoziţii logice: adevărul propoziţiei
determinate (consecinţei) depinde de adevărul propoziţiei determinante (condiţiei), iar falsitatea propoziţiei determinante ( condiţiei) depinde de falsitatea
propoziţiei determinate (consecinţei).
Din cele expuse mai sus putem formula următoarea regulă:

Dacă o propoziţie condiţională nu reprezintă o interpretare a formulei (P®Q)º( ® ) înseamnă că ea nu exprimă o raţiune suficientă.
Exemple:
1. Dacă în momentul comiterii unei fapte penale, făptuitorul ei nu a împlinit 14 ani (P), atunci el nu poate fi supus răspunderii penale (Q)”. Dacă aceas tă propoziţie

exprimă o condiţie suficientă, atunci ea trebuie să fie echivalentă cu propoziţia “dacă făptuitorul poate fi supus răspunderii penale ( ) înseamnă că el a împlinit 14

ani ( ). Ambele propoziţii sunt echivalente, deci P este o raţiune suficientă pentru Q.
2. Dacă o persoană a comis o acţiune infracţională (P), atunci ea este supusă răspunderii penale (Q). Comparăm această propoziţie cu următoarea: dacă o

persoană nu este supusă răspunderii penale ( ), atunci ea nu a comis o acţiune infracţională ( ). Acest enunţ nu exprimă o condiţie suficientă, deoarece
există persoane care au comis acţiuni infracţionale, dar sunt eliberate de răspundere penală, de pildă, minorii care, în momentul comiterii acţiunii infracţionale, nu au
împlinit 14 ani.
În afară de condiţia suficientă, mai există condiţiile: necesară, necesară şi suficientă (suficientă şi necesară) ş. a.
Condiţia necesară nu admite ca propoziţia condiţionată (consecinţa) (Q) să fie adevărată, atunci când propoziţia condiţionantă (condiţia) (P) este falsă. De pildă, e
necesar ca o persoană să aibă studii medii (P) pentru ca ea să poată deveni student al unei instituţii superioare de învăţământ (Q). Adică, dacă o persoană nu are

studii medii ( ), ea nu poate deveni student al unei instituţii superioare de învăţământ ( ). De asemenea, e necesar ca o persoană să comită o faptă ilicită (P)

pentru ca ea să fie sancţionată (penal, civil ş. a.) (Q); în caz contrar ( ), persoana respectivă nu va fi sancţionată (penal, civil ş. a.) ( ).
Condiţia necesară (dar nu şi suficientă) e redată de formula “numai dacă P, atunci Q”, ceea ce înseamnă că dacă nu e adevărată propoziţia P, atunci nu poate fi

adevărată nici propoziţia Q sau, simbolic: (P ¬ Q) º ( ® ), (se citeşte: numai dacă P, atunci Q şi este echivalentă cu formula dacă non-P, atunci non-Q).
Exemplu:
Indiferent de domeniul juridic (civil, penal, administrativ, financiar etc.) în care are loc, răspunderea juridică survine (Q) numai atunci când sunt întrunite anumite

condiţii (P) (vezi: [18, p. 86). Deci, atunci când nu sunt întrunite anumite condiţii ( ), răspunderea juridică nu survine, indiferent de domeniul juridic (civil, penal,

administrativ, financiar etc. ( )).


Condiţia necesară şi suficientă (suficientă şi necesară) satisface ambele condiţii: suficientă şi necesară. În limbajul logic, această condiţionare se exprimă cu

ajutorul propoziţiei bicondiţionale “dacă şi numai dacă P, atunci Q” şi poate fi redată prin formula: (P « Q) º ( « ) (se citeşte dacă şi numai dacă P, atunci Q şi
este echivalentă cu formula dacă şi numai dacă non-P, atunci non-Q).
Exemple:
Dacă şi numai dacă o persoană a comis o faptă ilicită cu vinovăţie (P), atunci ea este sancţionată (Q);

Dacă şi numai dacă o persoană nu a comis o faptă ilicită cu vinovăţie ( ), atunci ea nu este sancţionată ( ).
În discursurile curente, uneori este dificil să distingem cu claritate condiţiile necesare de cele suficiente şi necesare. Propunem următoarea formulă prescurtată care

exprimă condiţia suficientă şi necesară:(P ® Q) Ù ( ® ) (se citeşte “dacă P, atunci Q şi dacă non-P, atunci non-Q”).
Exemplu: Dacă o persoană a comis o faptă penală cu vinovăţie (P), atunci ea este supusă răspunderii penale (Q), iar dacă o persoană nu a comis o faptă penală

cu vinovăţie ( ), atunci ea nu este supusă răspunderii penale ( ).


Din cele expuse mai sus, conchidem că principala condiţie impusă de principiul raţiunii suficiente constă în a nu accepta (respectiv, a nu respinge) o
propoziţie decât dacă dispunem de un temei capable să justifice acceptarea (respectiv, respingerea) acestei propoziţii (Vezi, de pildă: [5, p. 11]).
Aşadar, principiul raţiunii suficiente contribuie la aceea ca gândurile noastre să decurgă logic unul din altul, să fie întemeiate pe propoziţii (judecăţi) despre adevărul
cărora nu se îndoieşte nimeni. Acestor cerinţe le corespund anumite tipuri de judecăţi-argumente: axiome, legi, reguli, definiţii ş. a.
Axiomele sunt propoziţii care exprimă un adevăr fundamental, evident, admis fără demonstraţie, de pildă, „întregul este mai mare decât o parte a lui”;
„două mărimi egale cu a treia, sunt egale între ele”; „ceea ce este caracteristic pentru toată clasa de obiecte este caracter istic şi pentru fiecare element”.
Legile sunt judecăţi care reflectă legăturile, relaţiile esenţiale, necesare, generale, stabile dintre obiectele şi fenomenele natur ii, societăţii, gândirii, de
pildă, legea contrapoziţiei în logica enunţurilor.

12
Regulile sunt judecăţi care exprimă norme, exigenţe ş. a. după care se desfăşoară anumite acţiuni, proceduri, procese raţionale, de pildă, regulile
termenilor şi premiselor în silogismul categoric, regulile distribuirii termenilor (subiectului şi predicatului) în propoziţiile categorice.
Definiţiile sunt propoziţii logice care oferă semnificaţia precisă a cuvintelor, noţiunilor, expresiilor utilizate în activitatea raţională, de pildă, faptă ilicită
este acţiunea sau inacţiunea unei persoane fizice sau juridice, prin care se încalcă o normă de conduită obligatorie.
În concluzie, recomandăm a reţine unele idei cu privire la importanţa principiului raţiunii suficiente: „Principiul raţiunii suficiente, aplicat consecvent, ne recomandă,
pe de o parte, să nu acceptăm ca adevăruri aserţiuni nedemonstrate, şi pe de altă parte, să acceptăm propoziţiile demonstrate, acelea pentru care ni se oferă
temeiuri suficiente. Aceste două reguli, alături de altele, caracterizează spiritul ştiinţific, încrederea în cunoaşterea ştiinţifică. A accepta ca adevărate idei
nedemonstrate (misticism, iraţionalism) sau a ne îndoi de ceea ce este dovedit (scepticism, agnosticism) constituie încălcări ale principiului raţiunii suficiente” [9, p.
43].
Principiul raţiunii suficiente este baza metodologică a activităţii juridice. Însăşi ideea de drept, legitate, ordine de drept are ca scop stabilitatea societăţii şi a relaţiilor
sociale, instaurarea principiilor libertăţii, echităţii, umanismului etc. Deci principiile dreptului obiectiv sunt raţiunea suficientă care determină normele dreptului pozitiv.
· Necesitatea apărării omului de la intervenţiile ilegale din partea persoanelor fizice sau juridice este raţiune suficientă pentru crearea sistemului organelor de
ocrotire a normelor de drept cu instituţiile, mijloacele, garanţiile de rigoare – juridice şi statale. Examinând problemele delincvenţei şi răspunderii juridice, este
necesar să aplicăm corect cerinţele principiului raţiunii suficiente.
· Pericolul social, prejudiciul sunt notele obiective principale, care definesc delictul, infracţiunea şi reprezintă raţiunea obiectivă ce delimitează licitul de ilicit, iar
gradul de pericol social, măsura prejudiciului delimitează formele ilicitului juridic – civil, administrativ, penal etc.
· Răspunderea juridică, de asemenea, se manifestă ca o aplicare a principiului raţiunii suficiente în materie juridică, deoarece pentru declanşarea răspunderii
juridice este nevoie de existenţa cumulativă a unor condiţii obiective şi subiective. Răspunderea juridică intervine numai în cazul unei conduite ilicite, adică a unui
comportament care nu este conform prevederilor legale şi care provoacă anumite prejudicii persoanelor, colectivităţilor, organelor administrative etc. (condiţia
obiectivă a răspunderii juridice). Temeiul subiectiv al răspunderii juridice îl constituie vinovăţia – recunoaşterea capacităţii oamenilor de a acţiona cu
discernământ(aspectul intelictiv al vinovăţiei), dea manifesta un act de voinţă, a-şi alege o anumită comportare în raport cu scopurile urmărite în mod conştient, de
a-şi asuma riscul acestui comportament (aspectul volitiv al vinovăţiei)etc.
Răspunderea juridică se exclude în cazul săvârşirii unui act ilicit, dar fără vinovăţie. De pildă, minoritatea exclude răspunderea, pe temeiul insuficientului
discernământ şi a precarei experienţe de viaţă; alinaţia mintală este cauză de iresponsabilitate; cazul fortuit, constrângerea morală, starea de necesitate, legitima
apărare sunt, de asemenea, împrejurări care exclud răspunderea juridică, bazată pe factori de ordin biologic-fiziologic, produse ca urmare a unor presiuni exterioare
ş. a. (vezi, de pildă: [54, p. 326-327]).
Deci, persoanele fizice şi juridice sunt supuse răspunderii juridice (respectiv, nu sunt supuse răspunderii juridice) în virt utea aplicării principiului raţiunii suficiente în
materie juridică.
· Principiul raţiunii suficiente, de asemenea, se particularizează în principiile justiţiei, egalităţii, accesului liber în justiţie, prezumţiei nevinovăţiei ş. a. De exemplu,
prezumţia nevinovăţiei stipulează: „Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi dovedită în mod legal, în cursul
unui proces judiciar public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanţiile necesare apărării sale” (art. 21 al Constituţiei RM).
· În practica judiciară, cauza poate fi examinată, dacă sunt raţiuni (temeiuri de fapt şi temeiuri de drept suficiente). În legislaţie este utilizat însuşi termenul “raţiune
suficientă”. Astfel, în cursul procesului penal, faţă de inculpat, atunci când sunt raţiuni suficiente, se aplică măsuri de reprimare. În dosarele ce conţin afirmaţii
despre vinovăţia acuzatului trebuie să fie înregistrate date faptice suficiente pentru învinuire. În caz contrar, învinuirea nu poate fi apreciată ca justă. Pronunţarea
unei sentinţe sau a unei hotărâri motivate este un principiu al dreptului procesual. Raporturile juridice civile, de asemenea, sunt determinate de anumite raţiuni
suficiente: ele apar numai atunci când sunt întrunite cumulativ următoarele premise (de fapt şi de drept):
1. existenţa normei de drept civil care transformă un raport social în raport juridic civil;
2. existenţa subiectelor de drept – persoane fizice sau juridice;
3. existenţa unui fapt juridic care: declanşează naşterea, modifică ori desfiinţează raportul de drept respectiv (Vezi, de pildă: [18, p. 216]).
În fine, principiile logicii formale au o mare importanţă pentru logica probaţiunii. Ea cercetează procesul de probaţiune judiciară ca tip concret de activitate raţională
bazată pe legile şi formele gândirii abstracte.
Din cele expuse mai sus putem formula următoarea concluzie: condiţiile necesare (dar nu şi suficiente) pentru a gândi logic -corect sunt specifice pentru fiecare
principiu logic. Principiul identităţii impune gândirii cerinţa ca în cadrul unui act raţional formele logice să rămână invariabile, adică să-şi păstreze
întotdeauna trăsăturile, conţinutul, înţelesul, sistemul de referinţă, valoarea de adevăr. Principiul noncontradicţiei cere a nu accepta argumentări în care nu se poate
distinge între adevărul şi falsul propoziţiilor contrare. Principiul terţului exclus ne obligă să manifestăm consecvenţă, să decidem riguros dacă un enunţ are sau nu
are valoare de adevăr. În sfârşit, principiul raţiunii suficiente reprezintă imperativul raţional de a nu se accepta sau a nu se respinge nici o propoziţie dacă nu există
un temei satisfăcător.
Aşadar, aplicarea celor patru principii logice fundamentale acordă gândirii claritate, precizie, coerenţă, consistenţă, consecvenţă, capacitate de decizie riguroasă,
temei valoric şi pragmatic în activitatea raţională în cadrul anchetei, în procesul de selectare, cercetare şi apreciere (evaluare) a probelor, înlătură contradicţiile şi
confuziile care survin în acest proces etc.

NOŢIUNEA – FORMĂ LOGICĂ FUNDAMENTALĂ


Considerată de specialişti (filosofi, logicieni, psihologi, lingvişti etc.) ca una dintre formele fundamentale ale gândirii abstracte, noţiunea este, în acelaşi timp, cea mai
controversată categorie. Despre aceasta ne putem convinge consultând unele tratate şi manuale de logică, filosofie, lingvistică.
Studiul noţiunii este intim legat de o serie de probleme metodologice şi ştiinţifice. Cu ajutorul noţiunilor, gândirea pătrunde în esenţa lucrurilor sensibile, în relaţiile
dintre persoane, societate, natură ş. a.
În logica tradiţională, noţiunea era considerată drept forma logică cea mai simplă, de aceea, studiul logicii începea cu teor ia noţiunilor. În logica modernă, s-a
demonstrat că partea elementară şi fundamentală este logica propoziţională (logica enunţurilor) şi s-a constatat că studiul noţiunilor nu este ceva elementar,
deoarece are la bază logica claselor (mulţimilor).
Divergenţele dintre logica clasică şi cea modernă nu trebuie să ne pună în gardă. Pentru un studiu introductiv de log ică, în care se realizează anala proceselor
raţionale ale activităţii juridice, mai potrivită este teoria clasică a noţiunii. Pentru un studiu mai aprofundat al chestiun ilor temei date va fi necesar a lua cunoştinţă de
aspectele moderne ale acestei teorii.
Cei care doresc să însuşească materialul didactic expus în manualele recomandate, trebuie să manifeste o atitudine critică şi creativă faţă de concepţiile,
interpretările, definiţiile, clasificările propuse de diferiţi autori referitor la teoria noţiunii.
3.1. Caracterizarea generală a noţiunii.
Specificul noţiunilor juridice
La nivelul cunoaşterii empirice, lucrurile sensibile şi însuşirile lor sunt reflectate de senzaţii, percepţii şi reprezentări. Ultimele au un caracter concret, deoarece
oglindesc obiectele individuale, însuşirile lor perceptibile (culoarea, forma, gustul etc.). Noţiunile numite şi concepte, sunt abstracţii mintale (ideale) ce

13
reflectă generalul dintr-o mulţime de obiecte individuale. Noţiunea ca formă raţională conţine semnele, notele esenţiale, necesare ce corespund obiectelor unei
clase, mulţimi etc.
Semn, notă se numeşte acea determinare gândită care fixează (în conştiinţă) asemănările sau deosebiriledintre obiecte.
Cu alte cuvinte, notele (semnele) reflectă, în plan mental, raporturi, relaţii dintre obiecte (reale sau imaginare) sau anumite însuşiri ale lor. Prin obiect înţelegem tot
despre ce raţionăm, adică putem vorbi cu sens. Astfel de obiecte sunt: lucruri sensibile, fenomene, procese, obiecte artifici ale, sentimente, interese, scopuri, idei,
cuvinte ş. a.
Noţiunea reproduce, în plan mental, nu toate notele (semnele) obiectelor supuse analizei logice, ci numai cele esenţiale, necesare, generale. De exemplu, despre
noţiunea persoană fizică putem spune că este un om,considerat în mod individual, subiect de drepturi şi de obligaţii, independent de sex, profesie, locul de trai,
starea familială ş. a. Sintetizând cele spuse putem formula următoarea definiţie:
Noţiunea este forma logică ce reprezintă ansamblul de note (semne) generale, esenţiale şi necesare ale obiectelor gândite.
În acest context, noţiunea juridică este „ reflectarea pe plan mintal într-o logică abstractă a proprietăţilor esenţiale comune unei anumite realităţi juridice” [43, p. 56].
Alte definiţii putem găsi în literatura recomandată (Vezi: [5, p. 17]; [25, p. 17]).
Orice noţiune se materializează prin limbaj (natural sau artificial). Ideea este exteriorizată în vorbire prin cuvânt sau ans amblu de cuvinte: derivată, număr imaginar,
radical de ordinul patru (matematică); substantiv, parte de vorbire(lingvistică); contravenţie, normă juridică, drept procesual civil (drept) etc.

Termenii logici, de asemenea, se exprimă prin cuvânt sau grupuri de cuvinte. De


exemplu: constituţia (subiect logic) este legea supremă a unui stat (predicat logic). Forma lingvistică îndeplineşte funcţia de nume pentru elementele clasei
reflectate de noţiune. Ansamblul format dintr-un nume şi o noţiuneconstituie un termen (T) ce denotă obiectul gândirii (O). Pentru a delimita aspectul logic
(conceptual) de cel lingvistic (verbal) al unui anumit termen, ne vom folosi de „triunghiul semiotic” care, schematic, reprezintă următoarele elemente:
1. obiectul („O”);
2. noţiunea („N”);
3. numele („C” – cuvânt, grup de cuvinte).
Obiectul este reprezentat în gândire prin noţiune, iar în limbaj (vorbire) – prin nume.
Noţiunea este, pe de o parte, o imagine mintală a obiectului gândit, iar, pe de alta – baza semantică a numelui(cuvântului sau ansamblului de cuvinte). Numele, pe
de o parte, materializează noţiunea, iar pe de alta – semnifică obiectul gândirii. În literatura de specialitate, în loc de noţiune sunt deseori folosite sinonimele ei –
conceptul, accepţiunea, comprehensiunea ş. a. Numelui îi corespund sinonimele: semnal, notă, simbol, iar obiectul gândirii este exprimat prin denotat, designat,
referent.

Producerea, emiterea şi perceperea unui text dintre emitent şi destinatar (adresant) poate fi reprezentat prin următoarea diagramă:
a) Obiectul („O”) e reflectat în gândirea emitentului prin noţiune („N”), iar noţiunea se materializează prin cuvânt sau ansamblu de cuvinte („C”);
b) Destinatarul mesajului acţionează în sens invers: cuvântului („C”) i se asociază noţiunea („N”), iar noţiunii – propria semnificaţie, adică obiectul („O”).
Deci, baza comunicării intelectuale şi verbale o constituie două procese complementare şi opuse: producerea cuvintelor şi perceperea cuvintelor.

Delimitarea celor trei elemente ale termenilor ne permite să corectăm erorile ce apar uneori în întrebuinţarea cuvintelor.
De exemplu, în mass-media, în loc de cuvântul centru, adesea întâlnim epicentru. De pildă, în epicentrul evenimentelor se
află… Termenul epicentru înseamnă „punct al suprafeţei terestre, care este situat de asupra seismului sau exploziei”. Situaţia reflectată de
noţiunile „centru” şi „epicentru”poate fi schematic redată în felul următor (fig. 3.1):
C1 – „centru”;C2 – „epicentru”; O1 – eveniment social; O2 – seism, explozie.
Schema ne arată clar că termenul de bază („centru”) şi-a schimbat semnificaţia iniţială, adică a fost reinterpretat.
Înţelegerea corectă a raportului dintre noţiune şi cuvânt ne permite să pătrundem în esenţa polisemiei, omonimiei, sinonimiei etc. Omonimul este definit, tradiţional,
„ca acel cuvânt care are aceeaşi formă cu alt cuvânt sau alte cuvinte, de care se deosebeşte însă ca sens” [10, p. 398].

14
Mai jos vom prezenta schematic aspectele omonimiei (logic şi lingvistic).
De exemplu, cuvântul coastă (C) înseamnă:
1. fiecare dintre oasele care leagă coloana vertebrală de stern, alcătuind cutia toracică (N1, O1);
2. partea laterală a corpului de la umeri până la şold (N 2, O2);
3. pantă, povârniş (N3, O3);
4. ţărm, mal (N4, O4).

Structura termenului coastă este, schematic, redată astfel (fig. 3.2):


Generalizând acest exemplu, vom formula următoarea concluzie: omonimia înseamnă că unul şi acelaşi cuvânt, pe de o parte, exprimă mai multe noţiuni, iar pe de
alta – denotă (nominalizează) mai multe obiecte. Deci corect e să spunem că omonimele sunt noţiunile şi obiectele gândite ce poartă acelaşi nume, adică sunt
exprimate prin acelaşi cuvânt. În acest context, „despre un cuvânt care exprimă mai multe noţiuni vom spune că este polisemantic” [25, p. 18].

Analogic, poate fi interpretată şi sinonimia. Sinonimul este cuvântul sau expresia care are acelaşi înţeles cu alt cuvânt sau altă expresie (vezi: [10, p. 534]). Exemplu
de sinonime: normă (C1); regulă (C2). Schema acestor sinonime are următoarea formă (fig. 3.3).
Orice domeniu al activităţii raţionale are propriul sistem noţional, precum şi limbajul său specific.
Dreptul este un sistem complex de cunoştinţe exprimate prin concepte, categorii, principii şi noţiuni speciale. Ştiinţa dreptului operează cu variate noţiuni specifice
ce au diferite niveluri şi grade de generalitate. De exemplu, teoria generală a dreptului, în baza noţiunilor elaborate de ramurile de drept, şi-a format o serie de
noţiuni de maximă generalitate (în cadrul dreptului), numite categorii. De exemplu, conceptele de normă juridică, izvor de drept, răspundere juridică subsumează
trăsăturile particulare ale tuturor normelor de drept (normelor de drept civil, de drept penal, de drept administrativ ş. a.) .
Analiza logică a noţiunilor juridice necesită cunoaşterea notelor definitorii (necesare, esenţiale, generale), ale realităţii juridice. În calitate de exemplu pentru analiza
logică ne va servi noţiunea de răspundere juridică.
Relaţiile sociale sunt reglementate prin norme de drept care au drept scop modelarea conduitelor îndreptându-le pe un făgaş considerat socialmente util. Însă
legiuitorul are în vedere şi posibilitatea violării normei prin conduite neconforme ce pun în pericol coexistenţa libertăţilor şi echilibrul social. Pentru o atare conduită,
cel care încalcă prevederile normei juridice, trebuie să răspundă. Scopul răspunderii este conservarea sistemului de relaţii sociale. În principiu, fiecare ramură de
drept cunoaşte o formă de răspundere juridică: răspunderea civilă, răspunderea penală, răspunderea administrativă ş. a. În pofida varietăţilor de forme, se poate
totuşi constata prezenţa unor note comune, caracteristice tuturor formelor de răspundere. Pentru ca răspunderea juridică să se declanşeze, este nevoie de
existenţa cumulativă a unor condiţii generale şi necesare (obiective şi subiective). La aceste condiţii se referă:
1. fapta ilicită;
2. legătura cauzală dintre fapta ilicită şi rezultatul produs;
3. existenţa vinovăţiei;
4. inexistenţa unor împrejurări care exclud răspunde-rea juridică.
Din punct de vedere logic, aceste condiţii reprezintă notele definitorii ale răspunderii juridice ca atare, indiferent de domeniul juridic (civil, penal, administrativ,
financiar etc.) în care se manifestă formele răspunderii juridice.
În plan general, se face abstracţie de la toate aspectele particulare ale realizării dreptului (cum ar fi, de exemplu, formele concrete de fapte ilicite, caracteristicile
individuale ale făptuitorului, elementele accidentale ale lanţului cauzal ş. a).
Similar trebuie de procedat şi în cazul analizei altor concepte juridice.
3.2. Conţinutul şi sfera noţiunii. Coraportul dintre
conţinutul şi sfera noţiunilor
Reflectând o clasă (mulţime) de obiecte, noţiunea include, ca un tot unitar, pe de o parte, însuşirile, în baza cărora ia naş tere această clasă, iar pe de alta –
totalitatea obiectelor caracterizate de aceste însuşiri. Însuşirile reflectate, numite note (semne), formează conţinutul (comprehensiunea, intensiunea, accepţiunea ş.
a.), iar totalitatea (clasa, mulţimea) obiectelor gândite, care posedă aceste însuşiri, constituie sfera (extensiunea, denotaţia etc.) noţiunii.
Vom defini conţinutul şi sfera noţiunii astfel:
Conţinutul noţiunii este totalitatea notelor (semnelor) care reflectă însuşirile esenţiale şi necesare ale unei clase (mulţimii) distincte de obiecte.

15
Sfera noţiunii este totalitatea (clasa, mulţimea) obiectelor gândite cărora le sunt proprii notele (semnele) ce constituie conţinutul noţiunii date.
Recomandăm a face cunoştinţă şi cu alte definiţii ale termenilor respectivi (Vezi: [9, p. 127]; [25, p. 26, 27]; [44, p. 86, 87]).
Exemplu: Conţinutul noţiunii de normă juridică îl constituie următoarele note definitorii (necesare, esenţiale):
1. regula de conduită generală, obligatorie, impersonală, tipică;
2. regula instituită sau recunoscută de stat, a cărei respectare poate fi asigurată prin forţa coercitivă a statului;
3. regula ce se adresează tuturor cetăţenilor sau doar unor categorii (de exemplu, legea învăţământului).
Sfera noţiunii normă juridică o constituie totalitatea normelor juridice (penale, civile, administrative ş. a.). Deci în cadrul noţiunii distingem două elemente
structurale: conţinutul (intensiunea) şi sfera (extensiunea). Conţinutul reflectă necesarul, esenţialul, iar sfera – generalul obiectelor gândite. Conţinutul este
elementul structural de bază al noţiunii.
Am menţionat deja că noţiunile sunt exprimate prin cuvinte. După cum noţiunile au conţinut şi sferă, tot aşa şi cuvintele au sens şi semnificaţie. Sensul cuvintelor
corespunde conţinutului, iar semnificaţia lor – sferei noţiunilor.
Sfera şi conţinutul noţiunilor se află în anumite relaţii. Vom analiza coraportul dintre sfera şi conţinutul anumitor feluri de noţiuni. Ca exemplu vom folosi
noţiunile acţiune socială, acţiune juridică, faptă ilicită, faptă penală ş. a.
Toate acţiunile sociale conţin anumite însuşiri esenţiale: ele sunt rezultatul (efectul) activităţii volitive (A). Deci nota Aexprimă conţinutul noţiunii acţiune socială.
Sfera acestei noţiuni cuprinde totalitatea acţiunilor umane. Acţiunile sociale sunt obiectul de studiu al sociologiei (acţiunile juridice sunt, în acest context, clase
specifice de acţiuni sociale).
Acţiunile juridice sunt acele manifestări de voinţă ale oamenilor ce produc efecte juridice ca urmare a reglementării lor prin norme de drept (B). Această categorie a
faptelor umane se caracterizează prin aceea că ele sunt săvârşite cu discernământ. Comparând noţiunile acţiune socială şi acţiune juridică, observăm că a doua
noţiune, în raport cu prima noţiune, are un conţinut mai bogat şi o sferă mai îngustă.

Acţiunile juridice se divizează în acţiuni licite şi acţiuni ilicite. Acţiunile licite sunt conforme cu exigenţele normelor de drept, iar
cele ilicite exprimă neconcordanţa cu prevederile legii (C). Este evident că conţinutul noţiunii acţiune ilicită este mai bogat în comparaţie cu cel al noţiunii acţiune
juridică, iar sferele lor sunt în raport invers, deoarece acţiunile ilicite constituie doar o parte a clasei acţiunilor juridice. La rândul lor, faptele ilicite, cuprind faptele
penale. Deci faptele penale au un volum mai redus decât faptele ilicite şi au un grad de periculozitate socială mai înalt, adică sunt mai grave şi cad sub
incidenţa legilor penale (D). Aşadar, sfera faptelor penale este mai îngustă decât cea a faptelor ilicite, iar conţinutul lor are mai multe note definit orii decât cel al
faptelor ilicite. Există fapte penale specifice, de exemplu, furtul care conţine note suplimentare (specifice) în raport cu cele ale faptei penale. Furtul constă în fapta
unei persoane de a lua un bun mobil din posesia sau detenţia alteia cu scopul de a şi-l însuşi pe nedrept (E). Sfera noţiunii furt este mai îngustă decât cea a faptei
penale. Analizând aceste exemple, observăm că noţiunile acţiune socială, acţiune juridică, acţiune ilicită, faptă penală, furt alcătuiesc o serie de noţiuni subordonate
una alteia. În această serie conţinutul noţiunilor antecedente (supraordonate) este mai mic, iar sfera este mai mare decât a celor secvente (subordonate).
Schematic acest exemplu poate fi prezentat astfel (fig. 3.4): A, B, C, D, E sunt notele noţiunilor ce alcătuiesc o serie de noţiuni. Figurile („cercurile”) reprezintă
sferele fiecărei noţiuni din seria de noţiuni; sferele noţiunilor supra-ordonate cuprind sferele noţiunilor subordonate.
Generalizând acest exemplu, ajungem la următoarea concluzie: într-o serie de noţiuni subordonate una alteia, odinei crescânde a conţinutului îi corespunde ordinea
descrescândă a sferei şi invers: odinei descrescânde a conţinutului îi corespunde ordinea crescândă a sferei. Această constatare exprimă una din cele mai
cunoscute legi ale logicii formale, legea variaţiei inverse (raportului invers) a conţinutului şi sferei noţiunilor. Această lege este valabilă numai cu privire la noţiuni
aflate în raport de ordonare (subordonare – supraordonare), specie-gen, ca în exemplele pătrat–patrulater-figură geometrică; drept civil al Republicii Moldova-drept
civil-drept.
Legea variaţiei inverse (raportului invers) a conţinutului şi sferei noţiunilor nu se aplică în cazul când conţinutul aceleiaşi noţiuni se schimbă, îmbogăţindu-se datorită
evoluţiei cunoştinţelor despre obiectul respectiv (aspectul gnoseologic). Cu alte cuvinte, e necesar a distinge aspectul logic al raportului dintre conţinutul şi sfera
noţiunii de alte aspecte: gnoseologic, axiologic, pragmatic etc. De pildă, în antichitate, dreptul de proprietate avea un conţinut foarte bogat, însă o sferă foarte mică.
Cu timpul, conţinutul dreptului de proprietate s-a micşorat, iar sfera lui s-a lărgit. Acest fapt este considerat, de unii autori, drept exemplu al regulii raportului invers
dintre sferă şi conţinutul noţiunii (vezi: [43, p. 66]; [44, p. 87-88]). Astfel de interpretări, corecte sub aspect gnoseologic, sunt incorecte, sub aspect logic, deoarece
„legea raportului invers nu se aplică oricăror noţiuni, ci numai acelora care alcătuiesc serii de noţiuni, adică sunt în raport de la gen la specie” [9, p. 141].
3.3. Tipuri şi feluri de noţiuni
Clasificarea noţiunilor, termenilor logici este o operaţie esenţială, indispensabilă activităţii raţionale şi studiului propoziţiilor logice (judecăţilor), inferenţelor
(raţionamentelor) ca forme fundamentale şi universale ale gândirii. Noţiunile sunt divizate în diverse clase distincte, în funcţie de anumite criterii de
clasificare. Sfera şi conţinutul sunt considerate, tradiţional, criteriile logice principale după care distingem diferite feluri de noţiuni.
După sferă, distingem următoarele feluri de noţiuni:
1. cognitive sau pragmatice;
2. vide sau nevide;
3. individuale sau generale;
4. colective sau divizive (distributive);
5. precise sau imprecise (vagi).
Cognitive se numesc acele noţiuni a căror sferă (extensiune) este dată în mod obiectiv. Pragmatice sunt acele noţiuni a căror sferă (extensiune) este determinată,
prin convenţie, dintr-o clasă dată. Astfel, câmp electro-magnetic, vertebrat sunt noţiuni cognitive, deoarece realitatea desemnată de ele există obiectiv, iar faptă
ilicită, tarif vamal sunt noţiuni pragmatice a căror sferă, într-o anumită ţară, se constituie prin norme (convenţii).
O mare parte din noţiunile juridice, prin esenţa lor, sunt pragmatice, deoarece evaluarea (aprobarea sau dezaprobarea) comportamentului uman nu poate fi
fundamentată pe criterii obiective şi universale, aplicabile tuturor comunităţilor, ci numai pe reguli, norme, principii care au un caracter convenţional (subiectiv,
consensual etc.).

16
Vidă se numeşte noţiunea a cărei sferă (extensiune) nu conţine nici un element (obiect), adică nu are semnificaţie reală; în caz contrar noţiunea este nevidă. Astfel,
noţiunile hoţ – cinstit, persoană fizică în vârstă de 300 ani sunt vide, iar noţiunile persoană juridică, divorţ, drept funciar sunt noţiuni nevide. Există două feluri de
noţiuni vide: logic-vide, alcătuite din termeni contradictorii (de exemplu, infractor-nevinovat, soţi-divorţaţi), şi factual-vide, adică lipsite de semnificaţie reală doar în
raport cu experienţa noastră, dar nu în raport cu orice experienţă posibilă (de exemplu, balaur, himeră, dreptul proprietăţii energiei solare).
Noţiunile individuale (termenii singulari) reflectă în plan logic clase cu un singur element (obiect), iar cele generale – clase cărora le aparţin cel puţin două elemente
(obiecte). Noţiunile individuale se referă la singularităţi care sunt exprimate prin nume proprii sau descriptive (de exemplu, „Ion Petr ovici”, actualul preşedinte al
Republicii Moldova). Noţiunile generale au ca extensiune clase (mulţimi) cu mai mult de un element (obiect), de exemplu, mamifer, inculpat, pedeapsă,
judecătorie. Noţiunile colective reflectă clase de obiecte cu caracter integral, sistemic, însuşirile întregului (ale sistemului) fiind ireductibile însuşirilor elementelor
întregului, de exemplu, bibliotecă, orchestră, universitate, facultate, catedră, judecătorie, procuratură, tribunal, poliţie. Noţiunile divizive (distributive) denotă
pluralităţi (mulţimi) în care raportul de la clasă la element este partitiv, reductibil, transferabil, adică însuşirile întregului sunt caract eristice fiecărui element (individ) al
clasei date, de exemplu, procuror, avocat, inculpat.
Există noţiuni care, în dependenţă de anumit context, pot avea interpretare atât colectivă (integrală, sistemică), cât şi divizivă (distributivă). De exemplu, bandă de
hoţi este noţiune colectivă, în sens de organizaţie, colectivitate criminală din punct de vedere al criminologiei, şi poate fi noţiune divizivă din punct de vedere al
dreptului penal, jurisprudenţei care are de a face cu mulţimi de indivizi- infractori.
Noţiunea precisă are o sferă bine determinată, deoarece obiectele desemnate de ea sunt cunoscute adică pentru orice obiect mental putem spune dacă aparţine
sau nu sferei (extensiunii) termenului dat. În caz contrar, noţiunea este imprecisă, adică nu este posibil a stabili dacă obiectul face parte sau nu din sfera noţiunii
date. De pildă, noţiunile cetăţean, infracţiune, contract, divorţ sunt noţiuni precise, iar noţiunile tânăr, bogat, deştept, frumos, plăcutsunt imprecise.

Sfera unei noţiuni imprecise (vagi) este alcătuită din două părţi: nucleul care reprezintă partea precisă şi marginea – partea nedeter-minată, imprecisă, neaplicabilă
cu siguranţă noţiunii date. De exemplu, dacă un om se socoate tânăr între 18-30 ani, atunci când e vorba de o vârstă de 31, 32 ani, putem socoti această vârstă
tânără în limitele marginii noţiunii. Schematic, noţiunile vagi pot fi redate în felul următor (fig. 3.5):
Noţiunile juridice, de regulă, sunt precise: de exemplu, faptă juridică, infracţiune, căsătorie, divorţ, contract, impozit, divident, donaţie, sentinţă, victimă.
După conţinut, distingem următoarele feluri de noţiuni:
1. concrete sau abstracte;
2. relative sau nerelative (absolute);
3. pozitive sau negative.
Diviziunea tradiţională în noţiuni concrete şi abstracte este fundamentată din motive psihologice şi gnoseologice, şi nu strict logice, deoarece, „prin natura sa, orice
noţiune este o abstracţiune, fiind rezultatul procesului de abstractizare” [9, p. 158). Se poate susţine că noţiunile au diferite grade de abstractizare, adică unele
noţiuni sunt mai abstracte decât altele. Considerând perceptibilitatea criteriu de clasificare, vom numi concrete acele noţiuni ce denotă obiecte perceptibile,
adică lucruri sensibile (fenomene, procese naturale şi sociale etc.) şi însuşiri ale obiectelor reale (de exemplu, student, procuror, inculpat, delincvenţă, înalt, durabil,
frumos, nervos, agresiv). Noţiunile concrete sunt exprimate prin substantive şi adjective. Vom numi abstracte acele noţiuni ce reflectă însuşiri, raporturi, relaţii
considerate în sine (izolate), adică separate mental de obiectele concrete. De exemplu, bunătate, cinste, frumuseţe, curaj, omenie, dreptate, prietenie sunt noţiuni
ce reflectă însuşiri şi relaţii abstracte, separate de obiectele în care sunt încorporate şi concepute ca ceva de sine stătăt or, adică ca entităţi detaşate de lucrurile
cărora le aparţin. Noţiunile abstracte se exprimă, de regulă, prin adjective substantivizate (bun-bunătate, frumos-frumuseţe, drept-dreptate, cinstit-cinste, harnic-
hărnicie, curajos-curaj, nervos-nervozitate). De notat că unul şi acelaşi cuvânt poate comunica într-o situaţie o noţiune abstractă, iar în alta – o noţiune concretă:
1. curajul este o virtute (cuvântul „curaj” exprimă o noţiune abstractă în sensul de curaj în general);
2. curajul astronauţilor este extraordinar (cuvântul “curaj” exprimă o noţiune concretă).
Noţiunile abstracte, cum ar fi, cinste, demnitate, dreptate, criminalitate etc., într-un proces judiciar concret, devin noţiuni concrete, fiind individualizate, adică se
referă la persoane şi împrejurări concrete.
Relative, inclusiv corelative, se numesc noţiunile, ale căror conţinut caracterizează unele obiecte individuale numai ca rezultat al anumitor relaţii dintre aceste
obiecte cu alte obiecte (de exemplu, sinonim, tată, fiu, soţ, marfă, victimă, reclamant, plagiat). Un număr considerabil de noţiuni juridice îl constituie cele relative,
deoarece printre funcţiile principale ale dreptului un rol important îl joacă funcţia de guvernare (reglare) a multiplelor relaţii dintre oameni.
Nerelative sau absolute se numesc noţiunile conţinutul cărora au sens de sine stătător, enunţate despre obiecte considerate izolate de alte obiecte (de
exemplu, act, acţiune, alienare mintală, carte, cod, lege, penitenciar).
Un loc important în activitatea raţională îl ocupă noţiunile pozitive şi negative. În logica clasică, noţiunile (conceptele) pozitive şi negative erau analizate sub
aspectul conţinutului lor. În acest context, noţiunile pozitive exprimă prezenţa, apartenenţa anumitor însuşiri, note definitorii ale anumitor obiecte (de exemplu, legal,
formal, moral, infractor). Noţiunile negative reflectă absenţa, lipsa anumitor însuşiri la obiectele respective, adică privarea lor de aceste însuşiri. Noţiunile negative
se formează de la cele pozitive prin negaţie, cu ajutorul prefixelor de negaţie; non, ne, i, a ş. a.: infractor-noninfractor, formal-neformal, legal-ilegal, moral-amoral.
Există noţiuni opuse, adică pozitive şi negative cu sens de posesie-privaţie (de exemplu, vedere şi orbire al căror aspect negativ originar s-a pierdut).
Concepte cu adevărat negative (cu sens privativ), cum ar fi fals, surd, bolnav, diform, prost, pot fi interpretate, sub aspect logic formal, ca pozitive. Pe de altă parte,
cum constată P. Botezatu, „termenii negativi, prin compoziţia lor, ajung să aibă semnificaţie
pozitivă: imens (uriaş), incontestabil (sigur), incoruptibil (cinstit), necondiţionat (absolut)” [9, p.169]. Astfel de noţiuni ca anticorp, antimaterie, antiparticulă sunt
lingvistic (verbal) negative, iar conceptual (logic) sunt pozitive. De asemenea, există noţiuni pozitive şi negative din punc t de vedere valoric. De exemplu, crimă,
infracţiune, delict sunt noţiuni pozitive din punct de vedere logic şi negative din punct de vedere valoric (moral, juridic). Sub aspect formal, “nu interesează caracterul
originar pozitiv sau negativ al noţiunii… ci, dată fiind o noţiune oarecare, cum se poate construi negaţia sa” [9, p. 169]. Deci, formal, o noţiune oarecare pozitivă ( A)
se transformă (prin negaţie) într-o noţiune negativă (non-A, adică cel care nu este A). E de menţionat că termenul negativ (non-A) poate avea câteva interpretări:
1. absenţa lui A (prezent – non-prezent, înarmat-neînarmat, intenţionat-neintenţionat);
2. orice obiect în afară de A (amprentă de om-amprentă de non-om, adică de animal, pasăre, reptilă, piatră ş. a.);
3. orice obiect de acelaşi gen, diferit de A (furt – non-furt, adică orice infracţiune, în afară de furt).

17
A treia interpretare e preferabilă pentru activitatea juridică. Pentru a evita dificultăţi în interpretarea noţiunilor negative, logicienii contemporani procedează astfel: o
anumită mulţime distinctă de obiecte de acelaşi gen, tip, numită univers (notat cu U), este divizată în două subclase (grupe) complementare: A şi non-A, schematic,
în felul următor (fig. 3.6):

De exemplu, în concepţiile juridice putem determina universul infracţiunilor în dreptul penal, universul delictelor civile,
universul ramurilor de drept ş. a. Anumite elemente vor alcătui noţiunile pozitive (A), iar noţiunile negative (non-A)-cealaltă parte (complementară lui A) a universului
dat (U).
În literatura se specialitate, sunt analizate şi alte feluri de noţiuni: de pildă,
termeni închişi şi deschişi, reflexivi şi ireflexivi, simpli şi compuşi, dispoziţionali şi nedispoziţionali (vezi: [25, p. 33-35, 45-47]). Aceste feluri de noţiuni pot fi studiate
în mod independent fără nici o dificultate.
3.4. Raportul dintre noţiuni
În mod tradiţional, raporturile dintre noţiuni pot fi determinate atât sub aspectul extensional (al sferei), cât şi sub aspec tul intensional (al conţinutului). Deja am
constatat că raporturile de sferă determină raporturile de conţinut, iar raporturile de conţinut determină raporturile de sferă. Anumite noţiuni pot fi divizate în două
mari grupe (clase):
1. necomparabile (neraportabile);
2. comparabile (raportabile).
Necomparabile, din punct de vedere al conţinutului, sunt noţiunile ale căror note se referă la domenii diferite ale realităţii date sau sferele lor nu aparţin aceluiaşi
univers noţional. De exemplu, normă juridică (societate) şi câmp gravitaţional (natură), contract (drept civil) şi libertate a conştiinţei (drept
constituţional). Comparabile sunt noţiunile ale căror note se referă la acelaşi domeniu al realităţii concrete sau sferele lor aparţin aceluiaşi univers n oţional. De
exemplu, faună (natură vie) şi floră (natură vie), evadare (drept penal) şi vătămare corporală gravă (drept penal). Între două noţiuni comparabile distincte, de
exemplu A şi B poate exista, sub aspectul sferelor lor, unul din următoarele raporturi fundamentale de:
1. identitate;
2. subordonare;
3. supraordonare;
4. încrucişare;
5. subcontrarietate;
6. contrarietate;
7. contradicţie.
Prezentarea raporturilor dintre noţiuni se va face printr-un cerc distinct, după metoda propusă de L. Euler (1707-1783).
1) Raport de identitate

Două noţiuni (A şi B) sunt identice dacă şi numai dacă sferele lor coincid (au aceeaşi sferă). Noţiunile identice au acelaşi conţinut, deosebindu-se
doar ca formă verbală (lingvală). Aceasta înseamnă că ambele noţiuni pot fi redate exact prin acelaşi cerc (fig. 3.7).
Exemple: insultă (A) şi injurie (B); inculpat (A) şi apelant (B);
2) Raport de ordonare (supraordonare şi subordonare)

Supraordonată este noţiunea (A) care, sub aspectul sferei cuprinde integral sfera altei noţiuni (B), fără însă ca sferele lor să
coincidă. Subordonată este noţiunea care, sub aspectul sferei (B) se include integral în sfera altei noţiunii (A), fără însă ca sferele lor să coincidă. Exemple: devianţă
socială (A) şi criminalitate (B); ramură de drept (A) şi drept civil (B). Raportul de supraordonare şi subordonare poate fi reprezentat grafic în felul următor (fig. 3.8).
Noţiunea supraordonată se numeşte gen, iar noţiunea subordonată – specie (genul şi specia sunt noţiuni duale, complementare).
Gen este noţiunea care, sub aspectul sferei, cuprinde integral specia, iar sub cel al conţinutului, se cuprinde total în conţinutul speciei.
Specie este noţiunea care, sub aspectul conţinutului, cuprinde integral genul, iar sub cel al sferei se cuprinde total în sfera genului.
Cel mai apropiat gen de o anumită specie (de exemplu, tarif, faţă de tarif vamal) se numeşte gen proxim. Notele esenţiale ale speciei prin care ea se deosebeşte de
genul din care face parte se numeşte diferenţa specifică.

18
Adoptând notaţia: G (genul), S (specia), D (diferenţă specifică), se pot construi următoarele formule: S = G + D; D = S – G.
3) Raport de încrucişare

Noţiunile A şi B sunt în raport de încrucişare (intersecţie), dacă şi numai dacă ele coincid doar printr-o parte a sferei lor, fiecare
deosebindu-se de cealaltă prin câte o altă parte a sferei sale.
Exemple: marfă (A) şi produs alimentar (B), jurist (A) şi filatelist (B).
Grafic, raportul de încrucişare e reprezentat de fig. 3.9 (elementele sau notele comune ale noţiunilor încrucişate sunt haşur ate).
4) Raport de subcontrarietate

Două noţiuni A şi B se află în raport de subcontrarietate (compatibilitate, încrucişare exhaustivă), dacă şi numai dacă ele conţin elemente (sau note), cel puţin ale
uneia din noţiuni sau chiar ale ambelor. Exemple: jurist (A) şi/sau militar (B); viol (A) şi/sau furt (B). Grafic, raportul de subcontrarietate poate fi prezentat astfel (fig.
3.10):

Raportul de subcontrarietate constă în aceea că este exclus a nu fi nici A şi nici B, adică clasa lui şi este vidă. De exemplu, în propoziţia „criminalul
avea pistol sau cuţit” noţiunile pistol (A) şi cuţit (B) se află în raport de subcontrarietate, ceea ce înseamnă că este exclus ca criminalul să nu fi avut nici pistol, nici
cuţit.
5) Raport de contrarietate
Două noţiuni A şi B sunt contrare (incompatibile), dacă şi numai dacă oricare ar fi obiectul ales, acesta nu face parte, dar poate lipsi, în acelaşi timp, din
sfera ambelor. Cu alte cuvinte, noţiunile contrare sunt incompatibile, se exclud neexhaustiv, adică ele nu au elemente comune, dar nu epuizează
universul obiectelor domeniului dat.
Exemple: avocat (A) şi procuror (B), furt (A) şi omor (B).
Raportul de contrarietate dintre noţiuni este fundamentat de principiul noncontradicţiei.

Diagrama raportului de contrarietate dintre două noţiuni este reprezentată de fig. 3.11.
Exemple: infractor (A) şi victimă (B), corupător (A) şi corupt (B), debitor (A) şi creditor (B), reclamant (A) şi reclamat(B).
6) Raport de contradicţie
Două noţiuni A şi B sunt contradictorii (se exclud exhaustiv) dacă şi numai dacă oricare ar fi obiect ul ales, acesta nici nu face parte, dar nici nu lipseşte,
în acelaşi timp, din sfera ambelor.
Raportul de contradicţie dintre două noţiuni este fundamentat de principiul terţului exclus.

El poate fi aplicat la analiza situaţiilor ce au doar două alternative, adică la obiecte opuse, contrare care epuizează domeniul (universul) obiectelor date ( )
şi pot fi reprezentate de următoarea diagramă:
Exemple: infracţiune (A) şi noninfracţiune (B), legal (licit) (A) şi ilegal (ilicit) (B); viu (A) şi mort (B).
Cele şapte tipuri de raporturi elementare dintre două noţiuni analizate mai sus sunt fundamentale şi indispensabile logicii j uridice. E de menţionat că ele nu

epuizează toate raporturile dintre două noţiuni. Este cunoscut faptul că între două noţiuni A şi B (împreună cu complementarele lor şi ) care aparţin
universului dat (U), în general, pot exista 16 relaţii (vezi: [62, p. 96; 31, p. 120-129]). Între mai mult de două noţiuni pot exista diverse feluri de raporturi complexe,
alcătuite prin anumite combinări ale celor elementare. Unul dintre raporturile care poate exista între cel puţin 3 noţiuni analizate în literatura de specialitate este cel
de cosubordonare. Tradiţional, cosubordonarea este interpretată astfel: Dacă există mai multe noţiuni care se exclud, dar sunt împreună subordonate uneia, atunci
vom spune că ele sunt cosubordonate. Reprezentare grafică: A şi B sunt subordonatele lui C (vezi, de pildă: [25, p. 53]).
Exemplu: jurist (C), avocat (A), judecător (B).

19
De rând cu cazul de cosubordonare a noţiunilor prezentat mai sus (care poate fi considerat un caz particular), există şi alte
variante fundamentale de cosubordonare a noţiunilor. Acestea decurg din definiţia generală: „Două (sau mai multe) noţiuni raportabile, care sunt subordonate
aceleiaşi noţiuni, constituie un raport de cosubordonare”. Propunem exemple pentru celelalte 6 variante fundamentale de raporturi de cosubordonare dintre noţiuni:
1) insultă (A), injurie (B), infracţiune (C) (A şi B sunt identice);
2) infracţiune (A), omor (B), faptă ilicită (C) (A şi B sunt în raport de supraordonare – subordonare);
3) drept penal al Republicii Moldova (A), drept penal (B), ramură de drept (C) (A şi B sunt în raport de subordonare – supraordonare);
4) jurist (A), profesor (B), specialist (C) (A şi B sunt în raport de intersecţie);
5) viol (A) şi/sau omor (B), infracţiune (C) (A şi B sunt în raport de subcontrarietate);
6) furt (A), nefurt (B), faptă ilicită (C) (A şi B sunt în raport de contradicţie).
Propunem cititorilor să organizeze schemele respective ce corespund acestor exemple.
Raporturile dintre noţiuni pot fi determinate şi din punctul de vedere al conţinutului. Această chestiune depăşeşte limitele unui curs introductiv de logică, însă poate fi
recomandată pentru o pregătire mai aprofundată, consultând următoarele surse: [9, p. 151-156]; [25, p. 54-55]; [44, p. 96].
3.5. Operaţii logice cu noţiunile
Există diferite tipuri de operaţii logice aplicabile noţiunilor. Cele mai importante dintre ele sunt generalizarea şi specificarea, definiţia, clasificarea şi diviziunea.
Aceste operaţii sunt indispensabile activităţii juridice.
În teoria generală a dreptului şi a ramurilor de drept se studiază diverse relaţii şi fenomene juridice, de exemplu, conformismul şi nonconformismul cu privire la
normele şi valorile sociale, dreptul şi responsabilitatea, obligaţia şi responsabilitatea civilă, încheierea şi desfacerea contractel or de muncă, căsătoria şi divorţul ş. a.
Conceptele juridice trebuie definite, interpretate şi aplicate corect în cadrul proceselor şi procedurilor judiciare concrete. Studiul fenomenelor şi relaţiilor juridice, de
asemenea, necesită anumite generalizări, clasificări etc. Deoarece obiectele activităţii juridice sunt exprimate prin noţiuni, concepte, categorii este necesar a
cunoaşte operaţiile logice fundamentale, aplicabile noţiunilor, inclusiv celor juridice.
3.5.1. Generalizarea şi determinarea noţiunilor
Deja este cunoscut faptul că conţinutul şi sfera noţiunilor sunt criterii pentru diferite clasificări ale noţiunilor. Fără ac este elemente structurale nu pot fi concepute
generalizarea şi specificarea noţiunilor.
Generalizarea şi specificarea sunt operaţii logice opuse şi complementare. În paragraful anterior au fost analizate raporturile dintre noţiunile de specie şi gen. În
seriile noţiunilor ordonate este posibilă trecerea de la specie la gen, de la gen la specie, de la specie la individ. Aceste operaţii în logica generală se
numesc generalizare şi specificare.
Generalizarea este operaţia logică de trecere de la noţiuni care au conţinut bogat şi sferă îngustă la noţiuni cu conţinut mai sărac şi sferă mai largă, fapt
care se realizează prin abstractizare, excluzând diferenţa specifică.
Exemple: avocat (A) – jurist (B); infracţiune (A) – faptă ilicită (B);

normă a dreptului civil (A) – normă juridică (B).


Grafic, această operaţie poate fi reprezentată prin fig. 3.12.
În procesul generalizării, putem obţine serii de noţiuni. De exemplu: furt®faptă penală®faptă ilicită®faptă®fenomen real.
Generalizarea nu poate continua la infinit. Ea atinge o limită prin care se obţin noţiuni de maximă generalitate sau categorii filosofice, de
exemplu, existenţă, spaţiu, timp, mişcare, adevăr. Categoriile filosofice (noţiunile universale) nu mai pot fi generalizate, deoarece nu există genuri pentru care ele ar
fi specii. Categoriile filosofice sunt genuri şi numai genuri.
Determinarea sau specificarea este operaţia logică opusă generalizării, prin care se obţine trecerea de la noţiuni cu sferă largă şi conţinut restrâns la
noţiuni cu sferă mai îngustă şi conţinut mai bogat, adică de la gen la specie, şi se realizează prin concretizare, adăugând-se diferenţa specifică.
Specificarea are limită ce se manifestă prin obţinerea noţiunilor individuale.
Exemplu: faptă penală (A)®furt (B)®furt prin efracţie (C)®furt prin efracţie comis de persoana X (D). Schema specificării are următoarea înfăţişare din fig. 3.13.

20
Generalizarea şi specificarea sunt operaţii logice aplicabile doar la noţiuni interpretate ca fiind relativ stabile, adică ac ele a
căror evoluţie nu ne împiedică se le înţelegem ca fiind constante.
În activitatea juridică există procese cognitive concrete analoage (dar nu identice) proceselor logico-formale generalizare – specificare. De exemplu, în teoria şi
practica criminologică este cercetată dinamica criminalităţii după gradul de cunoaştere, descoperire, înregistrare, verificare şi soluţionare judiciară care
reflectă sfera, volumul şi adâncimea criminalităţii. Astfel, formele criminalităţii, în baza acestor criterii, sunt de trei feluri sau niveluri:
1. criminalitatea reală (săvârşită) (A);
2. criminalitatea descoperită (sesizată) (B);
3. criminalitatea sancţionată (judecată) (C) (vezi: [51, p. 48-55; 57, p. 83-87]).

După gradul de descoperire şi cunoaştere, criminalitatea poate fi ilustrată în felul următor: criminalitatea reală (săvârşită) (A) are sferă mai
largă, iar conţinut mai restrâns decât criminalitatea descoperită (sesizată). La rândul ei, criminalitatea descoperită (sesiz ată) (B) are sferă mai largă, iar conţinut mai
restrâns, decât criminalitatea sancţionată (judecată) (C). Totuşi, considerăm că aceste concepte nu se află în raport gen-specie, deoarece, ca forme logice, exprimă
diferite niveluri (grade) de cunoaştere ale aceluiaşi fenomen juridic. De asemenea seriei noţiunilor bănuit-învinuit-inculpat-condamnat-deţinut nu sunt aplicabile
raporturilor gen-specie şi operaţiile logice generalizare–specificare. Aceste noţiuni reflectă stadiile (etapele) de procedură penală prin care trece un infractor.
Din cele expuse mai sus putem trage următoarea concluzie: generalizarea-specificarea, ca operaţii logice formale au următoarele restricţii: ele se aplică în acelaşi
timp, numai doar la concepte (noţiuni) diferite ce alcătuiesc serii de noţiuni ordonate (subordonare-supraordonare).
3.5.2. Definiţia noţiunilor; regulile definiţiei; tipuri şi feluri de definiţii; rolul definiţiei în activitatea juridică
3.5.2.1. Definiţia noţiunilor
În foarte multe împrejurări, suntem nevoiţi să definim noţiunile pe care le folosim (de exemplu, orice fel de infracţiune în codul penal).
Definirea este una dintre operaţiile logice, de importanţă fundamentală în cunoaşterea ştiinţifică, în procesele de comunicar e, în activitatea juridică ş. a. E de
menţionat că în logica contemporană există diferite teorii ale definiţiei. Definirea este o operaţie raţională prin care intenţionăm să redăm caracteristicile, notele
distinctive ale obiectului gândirii.
În istoria logicii, definiţia a avut multiple interpretări:

 operaţie de dezvăluire a esenţei unui obiect (Aristotel);


 de stabilire a înţelesului unui nume (Hume);
 de traducere a unei expresii dintr-un limbaj în altul (Wittgenstein);
 de substituire reciprocă a unor expresii înăuntrul aceluiaşi limbaj (Carnap);
 de convenţie cu privire la folosirea unui limbaj (Curry) (vezi: [62, p. 114] );

Diferiţi autori accentuează unul din aspectele obiectului de cunoaştere şi ale imaginii lui abstracte: de exemplu, aspectul c ognitiv (ideatic) sau lingval (verbal).
Definiţia exprimă, într-o formă concisă, principalele rezultate ale unei etape în cunoaşterea obiectului definiţiei. O condiţie necesară pentru a putea defini un anumit
obiect este acea de a şti, realmente, ce este acel obiect. Deoarece cunoaşterea are un caracter continuu, rezultă că nici o d efiniţie nu este absolută, formulată
odată pentru totdeauna. Progresul în cunoaştere completează, modifică definiţiile anterioare sau chiar le înlocuiesc cu altele, ce ar corespunde noii etape a
cunoaşterii.
Având în vedere conţinutul complex al obiectelor gândirii exprimat prin noţiuni, concepte, termeni, nume, constatăm că orice definiţie este aproximativă, incompletă,
relativă. Propunem următoarea accepţiune a definirii şi definiţiei:
Definirea este operaţia logică ce redă esenţa, determinările, adică notele, necesare, distinctive ale unui obiect abstract, sensul şi semnificaţia unui
termen sau nume. Propoziţia care fixează rezultatul definirii se numeşte definiţie.
· Definiţiile au forma propoziţiilor. Ele conţin următoarele elemente:

 definitul, numit şi definiendum (dfd), adică noţiunea sau numele care formează obiectul definiţiei;
 definitorul, numit şi definiens (dfn), adică acel termen (simplu sau compus) care constă din ceea ce se spune că este obiectul definiţiei (definitul);
 relaţia de definire care exprimă identitatea dintre conţinutul (sensul), semnificaţia (sfera, extensiunea) definitului şi a definitorului.

Exemplu: Criminalistica (dfd) este ştiinţa auxiliară a dreptului, al cărei obiect constă în elaborarea mijloacelor tehnico-ştiinţifice, a metodelor şi procedeelor tactice de
descoperire şi cercetare a urmelor infracţiunii, precum descoperirea şi identificarea făptuitorilor (dfn).

21
Pentru analiză, discuţii şi pentru o mai profundă însuşire a sensului acestei operaţii, propunem a consulta şi alte determinări generale sau speciale ale definiţiei
(Vezi: 5, p. 25; 25, p. 57; 43, p. 71; 44, p. 97).
3.5.2.2. Regulile definiţiei
Corectitudinea definiţiei depinde de respectarea unor reguli ce reflectă cerinţele logice pentru această operaţie cu noţiunil e. Vom formula doar cele mai importante
dintre regulile definirii.
1. Regula adecvării
Definiţia trebuie să fie adecvată entităţii definite, altfel spus, definitorul trebuie să corespundă întregului definit şi numai lui, iar sfera definitorului trebuie
să coincidă cu sfera definitului.
Exemplu: Căsătoria este uniunea dintre femeie şi bărbat, încheiată în condiţiile prevăzute de lege, cu scopul întemeierii unei familii.
Deşi Codul căsătoriei şi familiei al Republicii Moldova nu conţine definiţia căsătoriei, totuşi constatăm că acest fenomen social complex conţine trei note esenţiale:
a) căsătoria este alianţa (uniunea) dintre femeie şi bărbat:
b) căsătoria este un act juridic care conţine anumite condiţii obligatorii;
c) scopul acestei alianţe este crearea familiei.
Acelaşi fenomen poate avea multiple definiţii adecvate. De exemplu, căsătoria poate fi definită şi astfel: „Căsătoria este uniunea liber constituită dintre un bărbat şi o
femeie, încheiată potrivit ordinii şi condiţiilor stabilite de lege, cu scopul de a crea o familie, şi este reglementată de normele imperative ale legilor despre căsătorie
şi familie” [18, p. 254].
Dacă sferele definitului şi definitorului nu coincid, definiţia este neadecvată, deci, logic incorectă. În literatura de spec ialitate sunt analizate câteva încălcări ale
acestei reguli: definitul şi definitorul se află în raport de supraordonare (sfera definitorului este prea largă), de subordonare (sfera definitorului este prea îngustă),
de încrucişare (sferele definitorului şi definitului se intersectează) ş. a.
Exemple:
a) Vinovăţia este condiţia răspunderii autorului faptei ilicite (definiţie prea largă, deoarece lipseşte atitudinea psihică a autorului în momentul săvârşirii faptei ilicite
faţă de aceasta);
b) Vinovăţia este condiţie a răspunderii, constând în atitudinea psihică a autorului în momentul săvârşirii infracţiunii faţă de această faptă şi urmările ei (definiţie prea
îngustă, deoarece vinovăţia se referă nu numai la infracţiuni, ci la toate faptele ilicite);
c) Juristul este un funcţionar al judecătoriei (definitorul şi definitul se află în raport de încrucişare, deoarece unii jurişti nu sunt funcţionari ai judecătoriei, iar alţi
funcţionari ai judecătoriei nu sunt jurişti). Este clar că numai raportul de identitate dintre definitor şi definit corespund e regulii adecvării, iar celelalte 6 raporturi
analizate la tema dată – nu corespund, adică sunt încălcări posibile ale acestei reguli.
2. Regula necircularităţii
Definiţia trebuie să excludă explicitarea definitului prin el însuşi (tautologia, reflexibilitatea), să evite prezenţa definitului în componenţa definitorului
(simetria sau „cercul vicios”).
De exemplu, logic sunt incorecte definiţiile de tipul Judecătorul este funcţionarul de stat investit cu atribuţii de judecător (definiţie circulară).
Atragem atenţia la faptul că în manualele de logică există divergenţe privind aplicarea acestei reguli. De exemplu, nu e uşor a distinge între structur ile
definiţiilor Turistul este o persoană care se ocupă cu turismul [25, p. 66] şi Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul proceselor şi particularităţilor psihice [5, p.
26]: prima e considerată corectă, iar a doua – incorectă. De asemenea, nu putem fi siguri dacă, spre exemplu, enunţurile de tipul Infractorul este o persoană care a
comis o infracţiune (vezi, de exemplu, [56, p. 40]) pot fi considerate definiţii, logic, corecte. Considerăm astfel de definiţii, logic, incorecte („circulare”), deoarece
definitorul conţine derivate ale definitului şi deci puţin ne comunică despre acesta.
În dicţionare, enciclopedii se admit astfel de definiţii implicite (nevădite), deoarece derivatele definitului (prezente în definitor) sunt, de asemenea, explicitate, definite
suplimentar, în cadrul acestor surse bibliografice. De exemplu, în definiţia Infractorul este persoana care a comis o infracţiune ultimul termen poate fi înlocuit cu
definitorul său din definiţia respectivă (Infracţiunea este o faptă ce prezintă pericol social, constând în încălcarea unei legi penale, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută
de legea penală (idem, p. 40)) şi obţinem o definiţie explicită şi logic corectă: Infractorul este persoana care a comis o faptă ce prezintă pericol social, constând în
încălcarea unei legi penale, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.
Un caz particular îl reprezintă noţiunile corelative (întreg şi parte, cauză şi efect, conţinut şi formă, soţ şi soţie ş. a.) care nu pot fi obiect al definiţiei decât împreună.
De exemplu, Soţ este bărbat căsătorit, considerat în raport cu soţia lui, Soţie este femeie căsătorită, considerată în raport cu bărbatul ei (vezi: [10, p. 563]).
3. Regula clarităţii şi univocităţii
O definiţie trebuie formulată în termeni clari şi univoci, cu semnificaţie determinată şi sens precis, adică definitorul nu trebuie să conţină termeni
confuzi, echivoci, noţiuni necunoscute sau vide, expresii figurale (metafore) etc.
De exemplu, definiţiile Dreptul este întruchiparea ideii morale, Norma de drept este o lege formulată de om sunt incorecte, deoarece conţin termeni ambigui („lege”,
„idee morală”).
4. Regula afirmării
Definiţia trebuie să fie afirmativă, adică definitorul să indice ce este definitul. Definiţia poate fi negativă numai dacă ştim ce nu este definitul.
Orice obiect are însuşiri specifice şi se deosebeşte de o infinitate de alte obiecte. Definind un obiect, enunţăm ce este definitul printr-un definitor bine determinat. De
pildă, se consideră instigator persoana care, prin orice metode, determină altă persoană să săvârşească o infracţiune (Vezi: art. 42 (4) CP RM). Definiţiile noţiunilor
negative conţin definitori cu termeni negativi. De exemplu, „Anonimă este o scrisoare nesemnată”, „Ilicit înseamnă interzis de lege, adică neconcordanţa unui fapt
sau act, a unei conduite, cu prevederea legii”.
5. Regula definiţiei consistente
O definiţie trebuie să fie coerentă, să nu se afle în raport de opoziţie (contrarietate sau contradicţie logică) cu alte definiţii sau propoziţii acceptate în acel
moment într-un sistem conceptual adecvat obiectului cunoaşterii, investigaţiei ş. a.
De exemplu, definiţia „adulterul este o infracţiune care constă în încălcarea fidelităţii conjugale de către unul dintre soţi” [56, p. 10] este inconsistentă pentr u acele
ţări, legislaţia cărora nu conţine norme juridice penale consacrate adulterului.
3.5.2.3. Tipuri şi feluri de definiţii
Problema clasificării definiţiilor este vastă şi complicată. Ne vom limita doar la aspectele generale şi cazurile cele mai impor tante ale tipurilor şi felurilor de definiţie.
Există diferite criterii de clasificare a definiţiilor:
1. natura entităţii (obiectului) de definit;
2. forma logico-lingvistică a definiţiei;
3. specificul (“felul”) definitorului ş. a.
După natura entităţii definite, distingem definiţii reale şi nominale.

22
Definiţiile reale sunt acelea care dezvăluie determinările caracteristice ale obiectelor gândite (materiale sau ideale), adică scot în evidenţă notele lor
distinctive, în raport cu clasa, mulţimea altor obiecte.
Definiţiile nominale sunt acelea, al căror obiect este numele (cuvântul sau grupul de cuvinte) care materializează o noţiune.
Exemple:
a) „Calomnia este o infracţiune ce constă din afirmarea sau imputarea în public a unei fapte mincinoase, neadevărate şi tendenţioase, cu scopul de a discredita
onoarea sau reputaţia cuiva” (definiţie reală).
b) „Se numeşte “normă juridică” o regulă generală şi obligatorie de conduită al cărei scop este asigurarea ordinii sociale, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire pe
cale statală, iar în caz de nevoie prin constrângere” (definiţie nominală).
Spre a marca faptul că definiţiile nominale au ca obiect nume (cuvinte, expresii) şi nu noţiuni (concepte), în aceste definiţii definitul se pune (de regulă) în ghilimele.
După forma logico-lingvistică, definiţiile se divid în definiţii explicite şi implicite.
Definiţiile explicite au formă standard, cu definitul şi definitorul bine determinaţi.
Definiţiile implicite nu au o formă standard: definitul şi definitorul sunt evidenţiaţi doar în context.
Exemple:
a) „Iresponsabilitatea este starea psihică a unei persoane care din anumite motive (alienaţie mintală, vârstă fragedă ş. a.), nu-şi poate da seama de consecinţele
faptelor pe care le săvârşeşte” [18, p. 88] (definiţie explicită);
b) „Persoană care, în timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvit de o boală psihică, ce o lipseşte de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sale de a le dirija,
este liberată de executarea pedepsei. Acestei persoane instanţa de judecată îi poate aplica măsuri de constrângere cu caracter medical” (Art. 95 (1) al CP al RM)
(definiţie implicită).

Forma principală a definiţiei explicite este definiţia generică ce conţine genul proxim şi diferenţa specifică: definitul (A) este exprimat printr-o noţiune-gen (B) căreia i
se asociază noţiunea-specie (C). Deci definiţia are următoarea structură AºBC:
Exemplu: „Şantajul (A) este cererea de a se transmite bunurile proprietarului, posesorului sau deţinătorului ori dreptul asupra acestora sau de a săvârşi alte acţiuni
cu caracter patrimonial (B), ameninţând cu violenţă persoana, rudele sau apropiaţii acesteia, cu răspândirea unor ştiri defăimătoare despre ele, cu deteriorarea sau
cu distrugerea bunurilor proprietarului, posesorului, deţinătorului ori cu răpirea proprietarului, posesorului, rudelor sau a apropiaţilor acestora (C)” (vezi: art. 189.
Codul Penal al RM).
De reţinut că definiţiile generice, în virtutea raporturilor de ordonare, sunt aplicabile termenilor generali şi nu sunt aplicabile noţiunilor
universale (categoriilor filosofice) sau celor individuale, deoarece categoriile filosofice (gen) nu au gen, iar noţiunile individuale nu au specii.
În dependenţă de forma diferenţei specifice, distingem următoarele feluri de definiţii generice:

 atributive;
 genetice;
 operaţionale;
 relaţionale;
 funcţionale.

În definiţiile atributive definitorul, prin notele diferenţei specifice, exprimă calităţile, însuşirile distinctiveale obiectului definit.
Exemplu: „Major este o persoană care a împlinit 18 ani”.
Definiţiile genetice („constructive”) sunt acelea în care definitorul indică modul de formare a entităţii definite.
Exemplu: „Omorul este infracţiunea care constă în suprimarea cu intenţie a vieţii unei persoane” [56, p. 51].
Definiţiile operaţionale sunt acelea al căror definitor indică operaţii, acţiuni, probe, experimente de identificare şi delimitare a obiectului la care se referă
definitul.
Exemplu: „Cercetarea penală este o activitate desfăşurată în cadrul urmăririi penale de către organele prevăzute de lege, constând în strângerea probelor ,
identificarea infractorului şi stabilirea răspunderii acestuia, precum şi în efectuarea oricăror acte specifice urmăririi penale, cu excepţia acelora care sunt date în
competenţa procurorului” (vezi: [56, p. 20]).
Definiţiile relaţionale, prin definitor, indică relaţii specifice obiectului la care se referă.
Exemplu: „Cetăţenia este calitatea persoanei fizice care sintetizează relaţiile social-economice, politice şi juridice dintre acesta şi un anumit stat, ansamblul
drepturilor şi obligaţiilor reciproce” (vezi, de exemplu, [56, p. 20]).
Definiţiile funcţionale sunt acelea în care definitorul indică funcţiile obiectului la care se referă.
Exemplu: „Avocatul este persoana cu pregătire de specialitate a cărei profesie constă în acordarea asistenţei juridice”.
Definiţiile nominale, după funcţia îndeplinită în procesul de cunoaştere, se divizează în mai multe feluri:

 definiţii lexicale (explicative);


 definiţii de precizare;

· definiţii stipulative (de introducere).


Definiţiile lexicale (explicative, de înregistrare) sunt acelea care consemnează şi înregistrează în dicţionare toate înţelesurile cu care poate f i folosit un
anumit nume (cuvânt) într-o anumită limbă.
Exemplu: „Disciplină este substantiv feminin prin care se înţelege:

23
1. Totalitatea regulilor de purtare obligatorii pentru membrii unei colectivităţi; respectarea acestor reguli; ordine;
2. Ramură a unei ştiinţe”.
Definiţiile de precizare sunt acelea prin care se completează sau se modifică înţelesul unui termen sau a unei expresii.
De exemplu, în urma apariţiei teoriei relativităţii, termenul simultan a căpătat precizarea “relativ la un anumit sistem de referinţă”, adăugată înţelesului “care se
petrece în acelaşi timp, concomitent”.
Definiţiile stipulative introduc termeni noi fie cu ajutorul unor cuvinte noi, abreviaturi, fie cu ajutorul unor cuvinte aflate deja în circulaţie.
Exemple:
1. „Cuantă este unitate a unei mărimi fizice ce poate lua doar valori egale cu multipli întregi ai acestei unităţi, de exemplu, cuantă de energie”;
2. „UNESCO este o instituţie a organizaţiei Naţiunilor Unite, specializată în probleme de educaţie, ştiinţă şi cultură”.
3.5.2.4. Rolul definiţiei în activitatea juridică
Gândirea juridică îşi are limbajul ei, ai cărui termeni, fiind corect definiţi, asigură rigoarea elaborării, cunoaşterii şi aplicării legii. În gândirea juridică se utilizează
următoarele tipuri de definiţii (speciale):
· definiţii legale;
· definiţii doctrinale;
· definiţii de aplicare.
Definiţiile legale, expres formulate prin lege, au ca autori legiuitorii şi sunt indiscutabile, deci impuse.
Definiţiile doctrinale au ca autori teoreticienii şi pot fi supuse discuţiei, argumentării, criticii etc.
Definiţiile de aplicare au ca autori juriştii practicieni (anchetatori, procurori, judecători ş. a.) care, prin acestea, califică faptele concrete.
Realitatea juridică se prezintă sub două aspecte – ideal, cuprins în totalitatea normelor juridice şi concret, format din fapte conforme legii şi din fapte ilicite. Ultimele
se definesc, de către juriştii practicieni, în cadrul calificării juridice. Calificarea juridică este raportarea faptelor ilicite la normele juridice. Ea este un act intelectual
complex şi contradictoriu care conţine, printre operaţiile logice, şi definirea.
Faptele individuale sunt indefinibile, ele pot fi doar descriptibile. De pildă, actul agresiv cu caracteristicile a, b, c, d, e, comis de către X contra persoanei Y în
localitatea A, este un fapt indefinibil. Acest fapt poate deveni definibil, numai fiind raportat la o entitate superioară cu atributul juridic de specie infracţională (de pildă,
vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale). Entitatea superioară este definibilă, devenind pentru faptul considerat genul proxim juridic, cu diferenţele
ireductibile specifice, în comparaţie cu alte fapte şi efecte similare. Calificarea juridică va fi construită în felul următor: fapta de lovire, comisă de X la data D care a
provocat distrugerea iremediabilă a feţei persoanei Y, constituie infracţiune de vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, prevăzută de
articolul 151 (1) (C P al R M). O astfel de formulare e posibilă, deoarece entitatea superioară (specia infracţională) conţine câteva note comune ale unei pluralităţi de
acte agresive posibile din partea persoanei X: comisă cu intenţie, a provocat desfigurarea iremediabilă a feţei, făcând abstracţie de la particularităţile de
comitere („cu ce”, „cum”, „când” ş. a.).
E de menţionat că nici categoriile (noţiunile de maximă generalitate) nu sunt definibile. De pildă, noţiuni ca raport juridic, drept subiectiv, responsabilitate,
periculozitate socială, culpabilitate sunt noţiuni-categorii. Categoriile vor deveni genuri ale noţiunilor subordonate. De exemplu, periculozitatea socială va intra ca
notă de conţinut la noţiunile infracţiune, contravenţie, abatere disciplinară ş. a. care sunt noţiuni, pentru cunoaşterea cărora va trebui să operăm cu definiţii.
Indiferent de felul lor, definiţiile juridice trebuie să corespundă legislaţiei în vigoare. De aceea, ele trebuie să fie just ificative, adică adecvate valorilor şi principiilor
dreptului. Cu alte cuvinte, definiţiile juridice trebuie să fie corecte atât din punctul de vedere al formei, structurii logice, cât şi din punctul de vedere al conţinutului lor
juridic concret.
3.5.3. Clasificarea şi diviziunea noţiunilor
3.5.3.1. Aspectele logice ale clasificării şi diviziunii
Specialiştii din diferite domenii ale activităţii ştiinţifice şi practice acordă o mare atenţie sistematizării datelor factuale (empirice, statistice, sondajelor de opinii ş. a.),
grupând, repartizând, ordonând (conform anumitor principii, criterii) diferite lucruri, de exemplu, mărfuri, sau obiecte abstracte (de exemplu, norme juridice)
în categorii, clase, subclase, specii, etc.
Aceste operaţii raţionale, în ştiinţele concrete şi logica formală, se numesc clasificare şi diviziune.
Fiind aplicate în diferite domenii ale cunoaşterii sau ale activităţii practice, clasificarea şi diviziunea nu se manifestă ca operaţii raţionale pur formale, abstractizate
de la conţinutul concret al obiectelor analizate. Clasificarea sau diviziunea riguroasă a anumitor obiecte poate fi efectuată numai atunci când obiectele respective
sunt cunoscute temeinic şi sunt respectate anumite reguli formale.
Clasificarea şi diviziunea sunt operaţii raţionale indispensabile sistematizării faptelor, fenomenelor juridice, deoarece făr ă aceste operaţii ar fi imposibilă cunoaşterea
cauzelor infracţiunilor, delictelor şi ale altor fapte ilicite. Cunoaşterea trăsăturilor şi dimensiunilor criminalităţii pres upune clasificarea fenomenelor ilicite. Aspectele
juridice ale delictelor şi crimelor nu se reduc doar „la definirea, identificarea şi explicarea noţiunii şi structurii acestora, extinzându-se şi asupra găsirii unor criterii
certe prin care diferitele delicte pot fi grupate şi clasificate, în vederea depistării caracteristicilor lor generale şi specifice” [57, p. 73].
Clasificarea şi diviziunea sunt operaţii raţionale complexe ce conţin nu numai elemente formale, ci şi de conţinut. Cele mai importante aspecte formale ale clasificării
şi diviziunii sunt:
1. definirea corectă a clasificării şi diviziunii în raport cu alte operaţii logice (de exemplu, generalizarea şi determinarea);
2. evidenţierea structurii formale a clasificării şi diviziunii claselor concrete de obiecte;
3. aplicarea corectă a regulilor logicii formale în procesele concrete de clasificare şi diviziune.
Clasificarea este operaţia raţională prin care o mulţime de noţiuni cu un anumit grad de generalitate, în baza unor criterii, este grupată în noţiuni cu un
grad de generalitate mai înalt. Altfel spus, clasificarea constă în construirea genului din speciile componente.
Diviziunea este operaţia raţională ce descompune complet, în baza unor criterii, noţiuni supraordonate (gen), în noţiuni subordonate (sp ecii), contrare
sau contradictorii. Altfel spus, diviziunea constă îndescompunerea genului în speciile sale.
Propunem a face cunoştinţă şi cu alte definiţii ale clasificării şi diviziunii, selectate din diferite surse bibliografice: ( Vezi: [62, p. 110]; [25, p. 71]; [5, p. 33]; [62, p.
110]; [25, p. 31]; [5, p. 36]).
Orice clasificare are următoarea structură:
1. obiectul clasificării, adică mulţimea noţiunilor supuse clasificării sau universul clasificării. Ca exemple de obiecte ale clasificării pot servi, în teoria generală a
dreptului: normele juridice, izvoarele formale ale dreptului, subiectele raporturilor juridice, drepturile subiective, faptele juridice ş. a. (vezi: [54, p.169, 196, 303, 313,
316]).
2. Fundamentul (criteriul) clasificării, adică proprietatea (nota) pe baza căreia se realizează gruparea elementelor (universului) clasificării în clasele respective. De
exemplu, pentru clasificarea mulţimii normelor juridice, în calitate de fundament servesc criteriile ramurilor de drept, structurii ei logice, sferei de aplicare, modului de
reglementare a conduitei ş. a.

24
3. Clasele, respectiv noţiunile obţinute ca rezultat al clasificării. De exemplu, conform criteriului ramurii de drept, se disting clasele normelor de drept penal, civil,
administrativ, constituţional, financiar etc. În baza structurii logice, obţinem clase de norme juridice complete şi incomplete. După criteriul modului de reglementare a
conduitei, normele juridice se clasifică în norme onerative (obligatorii), norme prohibitive (interdictorii) şi norme permisive.
3.5.3.2. Regulile clasificării şi diviziunii
Corectitudinea clasificării depinde de respectarea unor reguli, dintre care cele mai importante sunt următoarele:
1) Regula criteriului
O clasificare corectă trebuie să dispună de un criteriu unic şi bine determinat, ceea ce înseamnă că orice element din universul clasificării este repartizat
în clase distincte după unul şi acelaşi criteriu.
De exemplu, o primă clasificare a delictelor sau infracţiunilor se face în funcţie de relaţiile (valorile) sociale care sunt lezate sau violate printr-o acţiune ilicită (vezi:
[57, p. 66-67, 74].
2) Regula excluderii claselor
Clasele obţinute trebuie să se excludă reciproc, adică trebuie să se afle în raport de opoziţie (contrarietate sau contradicţ ie).

Aceasta înseamnă că clasele obţinute nu trebuie să aibă elemente comune, adică nici unul din elementele clasificării nu trebuie să aparţină la două clase diferite,
aflate pe aceeaşi treaptă a clasificării. În cazul noţiunilor vagi (imprecise), această regulă vizează doar nucleul acestor n oţiuni. De exemplu, în teoria dreptului penal
şi criminologie sunt evidenţiate trei forme ale criminalităţii, după gravitate: criminalitatea gravă, criminalitatea mijlocie şi criminalitatea uşoară (vezi, de exemplu: [51,
p.55]). Criminalitatea gravă (A), criminalitatea mijlocie (B) şi criminalitatea uşoară (C) reprezintă trei clase de noţiuni vagi, raporturile dintre care poate fi exprimat,
schematic, astfel:
3) Regula completitudinii clasificării
Clasificarea trebuie să fie adecvată. Aceasta înseamnă că fiecare element din universul clasificării trebuie introdus într-o clasă, adică nu trebuie să
rămână elemente neclasificate.
Cu alte cuvinte, clasificarea nu trebuie să aibă reziduuri. Astfel de clasificare se numeşte completă sau perfectă. Clasificarea cu reziduuri se
numeşte incompletă (imperfectă).
De exemplu, clasificarea normelor dreptului penal al Republicii Moldova este completă (perfectă), deoarece totalitatea acestor nor me este grupată în 18 clase
(categorii, capitole) fără nici un rest. Din regulile a doua şi a treia decurge regula sumei.
4) Regula sumei
Suma elementelor claselor este identică cu universul clasificării.
De exemplu, numărul studenţilor tuturor grupelor academice ale unei instituţii de învăţământ este egal cu numărul studenţilor instituţiei date.
În literatura de specialitate figurează şi alte reguli ale clasificării (vezi: [25, p.73]; [5, p. 35]; [62, p. 110]). Aceste reguli nu le exclud, ci doar le completează pe cele
analizate mai sus.
Prezintă interes tipurile de clasificare. Există două tipuri de clasificare:
1. clasificarea naturală (cognitivă) ;
2. clasificarea artificială (pragmatică).
Clasificarea naturală (cognitivă) se bazează pe criterii (note) obiective, esenţiale. De exemplu, fiinţele umane pot fi grupate în clase după următoarele note
obiective, esenţiale: sex (bărbaţi şi femei), vârstă (maturi şi minori), rasă(albă, galbenă şi neagră), după temperament (sangvinici, colerici, flegmatici şi melancolici).
Clasificarea artificială constă în gruparea elementelor (universului clasificării) în clase pe baza unor note neesenţiale (din punct de vedere obiectiv), dar importante
din punct de vedere practic (pragmatic). Clasificarea artificială se numeşte şi pragmatică, deoarece ea se obţine în baza anumitor scopuri, motive: de utilitate,
convenţiietc. Ca exemplu poate servi clasificarea concediilor în dreptul muncii: concedii de odihnă, concedii de maternitate, concedii de studii, concedii fără plată,
concedii medicale ş. a. Caracterul convenţional al clasificării concediilor rezultă din două motive:
1. dintr-o mulţime de posibilităţi au fost alese doar acestea;
2. specificul concediului depinde de anumite condiţii stabilite prin convenţie.
După numărul claselor obţinute, există două tipuri principale de clasificare: dihotomică şi politomică (trihotomică, tetratomică etc.).
Se numeşte dihotomică clasificarea unui univers de obiecte în două clase, iar politomică – clasificarea în mai mult de două clase (trei, patru etc.).
De exemplu, faptele sociale, în raport cu normele juridice, se grupează în fapte legale şi ilegale (clasificare dihotomică), iar toate persoanele fizice aflate pe teritoriul
ţării noastre alcătuiesc trei grupe:
1. cetăţeni ai Republicii Moldova;
2. cetăţeni străini;
3. apatrizi (clasificare trihotomică).
În activitatea raţională frecvent este folosită diviziunea – operaţie logică identificată uneori cu clasificarea. Cităm, de exemplu: „A clasifica, în general, înseamnă a
sistematiza, a aranja într-o anumită ordine, a determina în ce grupe, în ce categorii poate fi împărţit un tot întreg” [18, p. 48].
Deosebirea esenţială dintre diviziune şi clasificare constă în ordinea inversă (opusă) a acestor operaţii raţionale: în cazul diviziunii, gândirea se îndreaptă de la clase
de noţiuni generale spre subclase de noţiuni mai puţin generale. De exemplu, în dreptul civil, contractele (clase) se divizează în următoarele subclase:
1. contracte de vânzare-cumpărare;
2. contracte de schimb;
3. contracte de donaţie;
4. contracte de închiriere;
5. contracte de depozit (vezi: [18, p. 242-244]).
25
Structura diviziunii este analoagă cu cea a clasificării. Însă unele elemente sunt plasate în ordine inversă. Elementele ei sunt:
1. obiectul diviziunii (o noţiune generală, supraordonată, cu o sferă alcătuită dintr-o mulţime de noţiuni subordonate);
2. fundamentul diviziunii (o notă în baza căreia noţiunea supraordonată se descompune în noţiuni subordonate);
3. membrii (elementele) diviziunii (speciile genului sau totalitatea noţiunilor subordonate).
Regulile diviziunii, în principiu, nu se deosebesc de cele ale clasificării. Ele sunt următoarele:
· Pe aceeaşi treaptă a diviziunii, fundamentul trebuie să fie unic şi bine determinat;
· Diviziunea trebuie să fie adecvată (completă). Aceasta înseamnă că suma sferelor speciilor trebuie să fie egală cu sfera genului de divizat;
· Pe fiecare treaptă a diviziunii, între speciile care reprezintă membrii (elementele) diviziunii trebuie să existe raport de opoziţie (contrarietate sau contradicţie);
· Diviziunea trebuie să fie continuă, adică să nu facă salturi. Aceasta înseamnă că nu se admite trecerea de la gen la subspecie, adică este inadmisibil ca speciile
să fie substituite cu subspecii (această regulă poate fi considerată ca o consecinţă a primei reguli).
Exemple:
1. Din punct de vedere juridic, toate faptele juridice se divizează în fapte licite şi fapte ilicite (diviziune corectă);
2. Din punct de vedere juridic toate faptele se divizează în fapte de liberă circulaţie şi fapte ilicite (diviziune incorectă, deoarece conţine un salt de la gen, adică
fapta, la subspecie – liberă circulaţie care este o varietate a faptei licite).
În dependenţă de numărul speciilor, diviziunea poate fi dihotomică sau politomică (tritomică, tetratomică etc.). De pildă, diviziunea faptelor ilicite în infracţiuni şi non-
infracţiuni este dihotomică, iar diviziunea actelor juridice (după numărul participanţilor) în acte juridice unilaterale (de exemplu, testamentul), acte
juridice bilaterale (de exemplu, împrumutul) şi acte juridice multilaterale (de exemplu, contractul de societate).
3.5.3.3. Rolul clasificării şi al diviziunii
în activitatea juridică
Clasificarea şi diviziunea sunt operaţii raţionale de importanţă majoră, în activitatea juridică. Evaluarea faptelor sociale, analiza, sistematizarea lor, din optica
normelor juridice, în calitate de operaţii intelectuale include clasificarea şi diviziunea.
Activitatea umană se manifestă prin fapte. Faptele pot fi divizate (dihotomic) în fapte non-juridice şi fapte juridice. Nu orice acţiune are valoare de fapt juridic.
Faptele juridice se consideră numai acele împrejurări care au efecte juridice, adică creează, modifică sau sting raporturi juridice.
Faptele juridice, la rândul lor, se divizează în acţiuni juridice licite şi acţiuni juridice ilicite. Fiecare din aceste clas e de acţiuni juridice se divizează în subclase, grupe,
subgrupe ş. a. De exemplu, acţiunile juridice ilicite se împart în infracţiuni şi non-infracţiuni. La rândul lor , infracţiunile se divizează (dihotomic, de exemplu, omor şi
non-omor sau politomic) – în alte subdiviziunile. Astfel se formează arbori ai diviziunii (clasificării). Exemplul diviziunii de mai sus poate fi redat ca un arbore de
noţiuni (fig. 3.14).
A – fapte omeneşti;
B – fapte juridice;

– fapte non-juridice;
C – fapte juridice licite;

– fapte juridice ilicite;


D – infracţiuni;

– non-infracţiuni;
E – omor;

– non-omor.
Fiecare subclasă poate fi divizată dihotomic sau politomic, având, ca limită, noţiuni individuale (singulare).
Diviziunea şi clasificarea se aplică în procesele de sistematizare a actelor normative, în activitatea de calificare a faptel or juridice.
Operaţia de calificare constă în diviziunea unei clase de obiecte, în ordonarea lor ierarhică, la diferite grade de generalit ate. Deci calificarea juridică este o formă
specifică de clasificare juridică: „Calificarea juridică constă tocmai în raportarea faptului material la tipografia stabilită de legiuitor pentru a decide în care categorie,
clasă sau specie se încorporează” [44, p. 117].

26
Calificarea corectă, adecvată a faptelor juridice contribuie la stabilirea adevărului juridic. Din contra, o calificare juridică inexactă
poate aduce prejudicii grave. Arborele diviziunii dihotomice poate avea diverse forme, inclusiv, următoarea (fig. 3.15): De exemplu, toţi oamenii (A), după vârstă, pot

fi divizaţi în maturi (B) şi non-maturi ( ). Non-maturii se divid în persoane ce au împlinit 16 ani (C) şi care nu au împlinit 16 ani ( ). Cei ce nu au împlinit 16 ani

se divid în persoane care au împlinit 14 ani (D) şi cei ce nu au împlinit 14 ani ( ). Această diviziune este importantă din punctul de vedere al dreptului penal.
Expunerea de mai sus conţine doar cele mai importante aspecte ale operaţiilor raţionale din teoria noţiunilor.

PROPOZIŢIA LOGICĂ (JUDECATA)


Una dintre formele logice fundamentale o constituie propoziţia logică (judecata). Analiza logică a acestei forme mentale este precedată de evidenţierea esenţei
judecăţii, inclusiv a celei juridice, după ce urmează clasificarea judecăţilor, cercetarea raporturilor dintre ele după adevăr şi a operaţiilor de bază cu propoziţiile
logice.
Atragem atenţia asupra faptului că, în literatura de specialitate, termenii „propoziţie logică” şi „judecată” au, practic, aceeaşi semnificaţie.
4.1. Caracterizarea generală. Structura propoziţiilor simple. Specificul judecăţilor juridice.
În cadrul temei Noţiunea am constatat că gândirea abstractă include formarea noţiunilor. Însă noţiunile, în gândire, nu rămân izolate. Raporturile, relaţiile dintre
lucruri se reflectă în gândire sub formă de afirmări sau negări a ceva despre altceva. Din punct de vedere logic, ele se numesc judecăţi sau propoziţii logice.
Exemple:
1. Litigiile sunt conflicte;
2. Bacteriile nu sunt animale;
3. Toate furturile sunt fapte penale;
4. Unele infracţiuni nu sunt descoperite.
Tocmai această trăsătură (de a afirma sau a nega ceva despre altceva) constituie esenţa judecăţii, propoziţiei logice. Un lucru posedă unele însuşiri şi nu posedă
alte însuşiri: omul posedă însuşirea de a avea conştiinţă, de a fi educabil, dar nu posedă însuşirea de a avea unghii retract ile pe care le au felinele; zăpada este
albă şi rece, dar nu este dulce. Deci unele situaţii (de apartenenţă a unei însuşiri la un obiect) se exprimă prin afirmare, iar altele – prin negare.
O altă trăsătură esenţială a propoziţiei logice – ca formă a gândirii – este următoarea: o propoziţie (judecată) este (în logica clasică, bivalentă) totdeauna ori
adevărată, ori falsă.
Propoziţia logică (judecata) este una din formele principale ale gândirii abstracte în care se afirmă sau se neagă ceva, ce corespunde adevărului sau îl
contrazice.
(În continuare vom folosi mai frecvent termenul propoziţie logică care redă aspectul formal al enunţurilor, spre deosebire de judecată care exprimă conţinutul, sensul
enunţurilor şi este utilizat, de asemenea, în gnoseologie, psihologie etc.). După structura lor, distingem propoziţiile logice simple de cele compuse.
Simple se numesc propoziţiile logice ce conţin un singur subiect şi un singur predicat logic.
Exemple:
1. Jaful (subiect) este infracţiune (predicat).
2. Felinele (subiect) sunt mamifere cu unghii retractile (predicat).
3. Dintre scrierile lui Chrisipp (subiect) nu s-a păstrat nici una (predicat).
Subiectul (de la lat. «subjectum») logic (ca element structural al propoziţiei logice) este noţiunea ce reflectă obiectul despre care afirmăm sau negăm
ceva.
Deci subiectul propoziţiei logice nu este identic cu obiectul judecăţii (obiectele sunt acele lucruri, procese, fenomeneetc. despre care se afirmă sau se neagă ceva).
Predicatul (de la lat. «praedicatum») este noţiunea ce oglindeşte însuşirea afirmată sau negată despre obiectul judecăţii, gândirii. Subiectul şi predicatul
logic pot fi exprimate printr-un cuvânt sau mai multe cuvinte (vezi, de pildă propoziţiile logice 2 şi 3 din exemplele ce precedă definiţiile).
În sfârşit, în fiecare propoziţie logică există cuvinte de legătură este sau nu este (sau alt cuvânt cu funcţii similare). Ele arată dacă însuşirea oglindită în predicat
aparţine sau nu aparţine obiectului judecăţii, gândirii şi se numesc copule logice sau conectori logici. Copula logică (conectorul logic) este cuvântul de legătură
dintre subiectul şi predicatul logic. Ea nu este exprimată numai prin verbul „a fi”, ci şi prin alte verbe reductibile la verbul a fi. De exemplu, propoziţiile trandafirul a
înflorit, norma juridică are din trei elemente fundamentale pot fi uşor reduse la forma standard: trandafirul este înflorit, norma juridică este alcătuită din trei elemente
fundamentale. Deci cele trei elemente ale propoziţiei logice sunt: subiectul logic, predicatul logic şi copula. De aceea, formula clasică a propoziţiei este
următoarea: S este P. Se mai folosesc şi simbolurile:
„-”, „=”, „≡”, „<”, „>” etc.
Propoziţiile logice mai conţin un element – «cuantorii».

27
Cuantorii (de la lat. «quantum» – cât) sunt cuvintele şi simbolurile corespunzătoare ce ne informează despre caracteristicile cantitative ale propoziţiei
sau expresiei logice, înaintea căror se pun.
Cuantorii sunt de două tipuri: ai universalităţii şi ai existenţei. Cuantorul universalităţii este redat prin simbolul „„” (de la cuvântul german Alle – toţi). Cuantorul
universalităţii îl exprimă cuvintele: toţi, toate, fiecare, nimeni, nici unul etc. Judecata în care subiectul logic cuprinde toată clasa de obiecte se înscrie prin formula: „x
P(x) – „Toţi „x” posedă nota (semnul) „P””.
Cuantorul existenţial se exprimă prin simbolul “$” (de la cuvântul german Existeren – „a exista”). Cuantorului existenţial îi corespund
cuvintele: unii, unele, câteva, majoritatea, minoritatea, există etc. De pildă: $x P(x) – «Există aşa „x” care posedă nota (semnul) „P”».
Propoziţiile logice ca forme mentale (ideale) sunt materializate în propoziţii verbale, adică sunt exprimate prin propoziţii în sens lingvistic, gramatical (propoziţii
declarative etc.). În multe cazuri, există o corespondenţă aproape perfectă între judecată şi propoziţia gramaticală, între subiectul şi predicatul logic (termenii
judecăţii) şi subiectul şi predicatul gramatical (de exemplu: Avocaţii sunt jurişti, Moldova este republică). Am menţionat deja că în logică cuvântul este nu face parte
din predicat (ca în gramatică), ci este copulă. În multe cazuri însă, nu există această corespondenţă. Deosebirile dintre propoziţiile logice şi cele gramaticale sunt de
mai multe feluri. Vom arăta câteva dintre ele:
1. Acolo unde logica distinge un singur element de gândire, gramatica distinge mai multe elemente. Astfel, în judecata Latura subiectivă a delictului se referă la
atitudinea psihică a persoanei care comite acţiunea ilicităsubiectul logic îl reprezintă expresia latura subiectivă a delictului, iar predicatul logic – se referă la
atitudinea psihică a persoanei care comite acţiunea ilicită. Din punct de vedere gramatical, subiectul este latura subiectivă, iar predicatul – se referă.
2. Subiectul şi predicatul logic nu corespund subiectului şi predicatului gramatical. De exemplu: Unor studenţi de la facultatea de drept nu le place logica modernă.
Subiectul logic este studenţii de la facultatea de drept, subiectul gramatical – logica modernă.
3. Judecăţile se pot exprima prin propoziţii incomplete: Arde!, Plouă, Mijeşte de ziuă, Se înnoptează etc. Ele nu au subiect, dar sunt propoziţii logice, fiindcă în ele
se afirmă ceva despre altceva.
4. Orice propoziţie cognitivă e redată printr-o propoziţie gramaticală, însă nu orice propoziţie gramaticală exprimă o propoziţie cognitivă. În cadrul primei teme am
constatat că propoziţiile interogative şi imperative (optative etc.) nu sunt propoziţii cognitive, deoarece din ele nu putem deriva cunoştinţe noi (pentru o înţelegere
mai profundă a raportului dintre propoziţia logică şi cea verbală, recomandăm să se studieze suplimentar [9, § 4.1.2; 52, §1.1]).
Logica contemporană, inclusiv cea juridică, nu se limitează doar la studiul propoziţiilor cognitive. În rândurile de mai jos vom prezenta o succintă caracteristică a
judecăţilor juridice.
Gândirea juridică, ca orice gândire, este inseparabilă de vorbire (limbaj), ea exprimându-se cu ajutorul limbajului juridic. Propoziţiile juridice reprezintă formulări
lingvistice ale normelor juridice, hotărârilor judecătoreşti, calificărilor juridice ale faptelor săvârşite de anumite persoane fizice ş. a. Deopotrivă cu propoziţiile
cognitive (descriptive, constatative) care pot fi adevărate sau false, în activitatea juridică se folosesc propoziţiile pragmatice (prescriptive) ce exprimă intenţia „de a
determina o anumită acţiune din partea celui căruia i se adresează (o acţiune practică, un răspuns verbal)”, propoziţiile axiologice (evalu-ative, apreciative) ce „au
intenţia de a da o apreciere” [25, p. 78]. În cadrul raţionalităţii juridice, o propoziţie ce redă adevărul despre stările de fapt, devine o propoziţie axiologică. Aceasta
(secunda) califică o anumită acţiune (faptă juridică) drept licită sau ilicită, cu consecinţele de ordin juridic (de pildă, răspunderea juridică). Având în vedere
deosebirile dintre adevărul epistemologic (adevărul obiectiv) şi cel juridic, specialiştii în drept operează cu propoziţii de constatare, unite cu judecăţi juridice ce se
referă la normele şi principiile de drept. Cu alte cuvinte, discursul juridic include propoziţii de altă natură, în comparaţie cu cele cognitive. Enunţurile juridice conţin
nu doar adevăruri despre faptele omeneşti; ele exprimă justeţea aprecierilor, pe care le fac specialiştii în drept, privind realitatea socială sub aspectul normelor
juridice. De pildă, „nici o hotărâre judecătorească nu are valoare de adevăr – adevărată sau falsă – pentru simplul motiv că e „rezultatul unui acord” care sfidează
înţelesul epistemologic al adevărului” [46, p. 130].
În activitatea juridică, drept raţionale (rezonabile) sunt considerate opiniile, acţiunile conforme cu normele dreptului pozitiv. Deci specificul judecăţilor juridice
pragmatice constă în aceea că adevărul obiectiv al propoziţiilor cognitive se completează cu justeţea ordinelor şi aprecierilor ce sunt determinate de normele de
drept.
Formele propoziţiilor cognitive şi ale celor pragmatice (deontice, interogative) vor fi analizate în continuare.
4.2. Tipurile propoziţiilor simple. Propoziţiile categorice
Clasificarea propoziţiilor logice se bazează pe următoarele note (semne):
1. conţinutul predicatului;
2. cantitatea obiectelor despre care judecăm;
3. calitatea cuvântului de legătură (copulei logice);
4. modalitatea legăturii predicatului cu subiectul logic;
5. caracterul raportului stabilit între subiectul şi predicatul logic.
După conţinutul predicatului logic, deosebim următoarele tipuri de propoziţii logice:
a) atributive;
b) raportabile;
c) existenţiale.
Atributive se numesc propoziţiile logice în care predicatul logic exprimă prezenţa sau lipsa notei, care-i aparţine sau nu unui obiect.
De exemplu: Toţi juriştii studiază dreptul civil, Unii judecători nu sunt profesori. Structura acestor propoziţii poate fi exprimată astfel: Toţi S sunt P, Unii S nu sunt P.
Raportabile se numesc propoziţiile logice ce reflectă raportul a două sau mai multe obiecte (fenomene, însuşiri, calităţi etc.) după mărime, aşezarea
în spaţiu, parcurgerea în timp, succesiunea dezvoltării, legăturile cauzale etc.
Exemple: Crimele sunt fapte ilicite a căror periculozitate socială este mai ridicată decât a delictelor civile, Mihai Eminescu s-a născut mai târziu decât Ion Creangă,
Nistrul este mai mare decât Prutul, dar mai mic decât Niprul, Dacă fapta ilicită a fost săvârşită cu vinovăţie, atunci survine răspunderea juridică.
Propoziţiile al căror predicat exprimă un raport între două obiecte se numesc binare (bilocale) şi au formula a R b(„a” – exprimă termenul precedent al raportului; „b”
– termenul succedent al raportului; „R” – raportul obiectului „a” faţă de „b”. „R” de asemenea simbolizează predicatul logic, iar „a” şi „b” – subiectul logic). Judecata

în care obiectul „a” nu se află în raport cu obiectul “b” este redată prin formula (Nu este adevărat că „a” şi „b” sunt în raport). Judecata, în care predicatul
logic stabileşte raportul dintre trei obiecte, se exprimă prin formula R(abc) (raport trilocal).
Existenţiale se numesc propoziţiile logice în care cuvântul „este” sau „există” formează predicatul logic şi arată numai existenţa unui obiect.
Exemplu: Perpetuum mobile nu există, Dreptatea există. Propoziţiile logice atributive se mai numesc şi categorice.
Propoziţia ce relaţionează doi termeni cu ajutorul unei copule verbale se numesc propoziţii categorice.
Altfel spus, propoziţia categorică este o propoziţie de predicaţie în care se enunţă ceva (o proprietate) despre un obiect determinat sau despre membrii unei clase
de obiecte. Cuvântul „obiect” cuprinde lucruri, persoane, instituţii, entităţi abstracte, creaţii spirituale etc. deci, tot, despre ce se poate gândi, medita.
Propoziţiile logice se deosebesc una de alta prin calitate şi cantitate. Particularitatea propoziţiilor categorice de a afirma sau a nega este numită calitatea
propoziţiilor categorice. De exemplu: Lingvistica este ştiinţă – propoziţie categorică afirmativă; A minţi nu este frumos – negativă.

28
Propoziţia logică (judecata) în care se afirmă că o însuşire aparţine obiectului judecăţii se numeşte propoziţie logică (judecată) afirmativă.
Propoziţia logică (judecata) în care se neagă că o însuşire aparţine obiectului judecăţii se numeşte propoziţie logică (judecată) negativă.
În propoziţiile categorice, sfera lui subiectului S este vizată de cuantorii ce reflectă cantitatea obiectelor cuprinse în subiectul logic. În acest sens distingem
următoarele propoziţii categorice:
1. universale;
2. particulare;
3. singulare.
O propoziţie categorică conţine obligatoriu unul şi numai unul din următorii cuantori:
1. universal, redat prin cuvintele toţi, toate, orice, nici unul, nimeni etc.;
2. particular (sau existenţial), redat prin cuvintele ca unii, unele, cineva, majoritatea, minoritatea, există cel puţinetc.;
3. singular (individual), redat, de regulă, printr-un pronume (sau adjectiv) demonstrativ (acesta, aceasta etc.), printr-un pronume personal la singular (eu, tu, el) sau
printr-un nume propriu.
De exemplu:
1.Toate corpurile au greutate; Nici un elev fruntaş nu este repetent (propoziţii universale).
2.Unele fapte penale sunt săvârşite de minori. Unele norme juridice nu sunt obligatorii pentru toţi cetăţenii (particulare).
3. Acest televizor este din generaţia a cincea, Mihai Eminescu este autorul poemului „Luceafărul” (singulare).
Propoziţia logică, în care afirmăm sau negăm ceva despre fiecare din obiectele unei clase, se numeşte propoziţie logică (judecată) universală.
Propoziţia logică în care afirmăm sau negăm ceva despre o parte din obiectele unei clase se numeşte propoziţie logică particulară.
Propoziţiile logice în care afirmăm sau negăm ceva despre un singur obiect se numesc propoziţii logicesingulare.
Într-o propoziţie particulară însuşirea e afirmată sau negată despre unele obiecte dintr-o clasă. Câte obiecte din clasa respectivă posedă însuşirea afirmată sau
câtor obiecte le lipseşte însuşirea negată nu se precizează. Deci astfel de propoziţii au un caracter de nedeterminare. De aceea, există propoziţii
particulare deschise în care fraza unii S are sensul: cel puţin un S, posibil chiar toţi S. Există situaţii când în faţa expresiei „unii S” apare adverbul „numai” (numai
unii tineri sunt înrolaţi în rândurile armatei, numai unii sportivi au studii juridice). Astfel de propoziţii se numesc „particulare închise”, fiindcă anulează eventualitatea
„posibil chiar toţi”.
Propoziţiile singulare au un caracter determinant. Subiectul lor reprezintă o clasă cu un singur element, ceea ce înseamnă că avem de a face cu o clasă în întregul
ei. Deci propoziţiile categorice singulare pot fi interpretate ca universale. Prin urmare, după criteriul cantităţii, operăm doar cu două tipuri de propoziţii
categorice: universale şi particulare. Combinând aspectele calitativ şi cantitativ, obţinem 4 tipuri fundamentale de propoziţii categorice:
1. Propoziţie (judecată) universal-afirmativă: Toţi S sunt P;
2. Propoziţie (judecată) particular-afirmativă: Unii S sunt P;
3. Propoziţie (judecată) universal-negativă: Nici un S nu este P;
4. Propoziţie (judecată) particular-negativă: Unii S nu sunt P.
Judecăţile universal-afirmative se notează prin A, iar particular-afiramtive prin I (de la lat. Affirmo) sau SaP şi SiP. Judecăţile universal-negative se notează prin E,
iar particular-negative – prin O (de la lat. Nego) sau SeP şi SoP. Următoarea schemă fixează cele stabilite despre cantitatea şi calitatea propoziţiilor categorice:

Fiecărui tip fundamental de propoziţie categorică îi corespunde un simbol, o formă generală şi câteva modalităţi distincte de reprezentare grafică (metoda Euler,
metoda Venn, metoda Carroll ş. a.).

Mai jos sunt reprezentate diagramele Euler ale tipurilor fundamentale (clasice) de propoziţii categorice A, I, E, O(vezi diagrama 4.1).
Tipurile fundamentale (clasice) de propoziţii categorice (A, I, E, O) nu epuizează diversitatea formelor reale sau posibile ale acestui tip-standard de forme logice.
Există propoziţii categorice ce nu au sens bine determinat. Conţinutul lor imprecis este cauzat de pronumele nehotărât „unii” („unele”). Expresia „Unii S” poate avea
două sensuri:
1. „cel puţin un S, posibil chiar toţi”;
2. „numai unii S”.
Propoziţiile categorice care conţin adverbul „numai” (el îndeplineşte funcţia de „operator” logic) se numesc propoziţii exclusive.

29
Propoziţiile exclusive au un sens bine determinat. Operatorul „numai” („doar ”ş. a.) poate fi plasat înaintea cuantorului „unii”. De pildă, propoziţia Numai unii jurişti
sunt profesori ne informează că Unii jurişti nu sunt profesorişi deci este exclus ca „toţi juriştii să fie profesori”. Operatorul „numai” poate fi plasat nemijlocit înaintea
subiectului sau (a predicatului). De pildă, Toate infracţiunile şi numai ele se pedepsesc penal. P. Botezatu a propus ca să se desemneze caracterul exclusiv al unui

termen printr-o bara trasă dedesubtul termenului (Vezi: [8, p. 231]). Deci propoziţia universal-afirmativă exclusivă are următoarea schemă: aP. Sensul
propoziţiei „Toţi S şi numai S sunt P” constă în aceea că „nici un non-S nu este P”. Altfel spus, subiectul şi predicatul unei astfel de propoziţii universale se află în

raport de identitate. Propoziţiei aP are următoarea diagramă:

Propoziţia particular-afirmativă exclusivă iP (de pildă, „unii şi numai juriştii sunt avocaţi”) poate fi grafic reprezentată astfel:
E de menţionat că propoziţiile categorice pot fi exclusive nu numai cu privire la subiectul logic, dar referitor şi la predic atul logic. De pildă, “Profesorul Ungureanu
predă numai dreptul penal (ceea ce înseamnă că profesorul Ungureanu nu predă alte disciplini juridice)”. Aceste feluri de propoziţii categorice sunt simbolizate
astfel:

1. Sa („Toţi S sunt numai P”);

2. Se („Nici un S nu este numai P”);

3. Si („Unii S sunt numai P”);

4. So („Unii S nu sunt numai P”).

De pildă, Unii studenţi ai grupei noastre nu au susţinut examenul numai la teoria generală a dreptului (So ). Există propoziţii categorice, denumite propoziţii
exclusive care conţin locuţiuni de tipul „afară de”, „cu excepţia”. De pildă, Toate persoanele fizice care trec frontiera ţării, cu excepţia persoanelor oficiale,
reprezentanţilor serviciilor diplomatice ş. a., sunt supuse unui control vamal. Se observă imediat echivalenţa exceptivelor cu exclusivele. De pildă, propoziţia Funcţia
de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice revine la Funcţia de judecător este compatibilă
numai cu activitatea didactică şi ştiinţifică.
Propoziţiile exclusive şi exceptive, graţie clarităţii, preciziei, univocităţii lor semantice, sunt folosite frecvent la formularea normelor juridice, în limbajul diplomatic,
dreptul internaţional ş. a.
4.3. Distribuirea termenilor în propoziţiile categorice
În propoziţiile categorice o mare importanţă are raportul dintre sferele subiectului şi predicatului logic. Subiectul şi predicatul logic se mai numesc termeni ai judecăţii
(propoziţiei logice). Termenii pot fi distribuiţi şi nedisribuiţi. Problema distribuirii termenilor se raportează la sfera lor. Un termen este distribuit dacă apare în
totalitatea sferei sale şi este nedistribuit dacă apare doar în-tr-o parte a sferei sale. Să analizăm propoziţiile de tipul A, I, E, O.
1) Propoziţiile universal-afirmative (A)
Structura lor este de tipul Toţi S sunt P (SaP).

a) Raport de subordonare. Exemple: Toate delapidările sunt infracţiuni, Toţi judecătorii sunt jurişti.
Diagrama Euler este următoarea:
(semnele „+” şi „–” indică respectiv distribuit şi nedistribuit);

30
b) raport de identitate (SaP). Exemple: Toate infracţiunile (şi numai ele) sunt fapte penale (S+aP+), Eminescu este autorul poemului „Împărat şi proletar.
2) Propoziţiile particular-afirmative
Structura generală este „Unii S sunt P” (SiP).

a) Raport de încrucişare. Exemple: Unii sportivi sunt filatelişti, Unele domnişoare sunt studente. Diagrama Euler arată astfel:

b) raport de supraordonare. Exemple: Unii şi numai muzicanţii sunt pianişti; Unii şi numai juriştii sunt avocaţi.
3) Propoziţiile universal-negative
Structura generală este Nici un S nu este P (SeP).

Exemple: Nici un leu nu este animal erbivor; Nici o crimă nu este faptă legală (licită). Diagrama Euler este următoarea:
4) Propoziţiile particular-negative

Structura generală: Unii S nu sunt P (SiP). Exemple: a)Unii elevi nu sunt eminenţi; b)Unii jurişti nu sunt procurori. Mai jos prezentăm diagrama Euler:

Tabelul general al distribuirii termenilor:

Termenii
S P
Tipul de propoziţie

A (SaP) + –

+ +
A( aP)

E (SeP) + +

I (SiP) – –

– +
I( iP)

O (SoP) – +

31
Concluzii:
1. Subiectul este distribuit în propoziţiile universale, iar predicatul în cele negative (caz general).
2. Predicatul este distribuit în propoziţiile afirmative exclusive (adică în propoziţiile universal-afirmative numai atunci când subiectul şi predicatul se află în raport de
identitate şi în propoziţiile particular- afirmative numai atunci când subiectul se află în raport de supraordonare cu predicatul logic.
4.4. Raporturile dintre propoziţiile
categorice după adevăr
Vom studia raporturile logice dintre propoziţiile categorice (A, E, I, O) din punctul de vedere al adevărului lor, când una din ele este admisă ca adevărată sau
respinsă ca falsă. Atunci celelalte pot fi adevărate, false sau probabile. Vom nota (simboliza) adevărul, falsul şi probabilul (indeterminatul) respectiv prin “1”, “0”, “½”.

Este uşor de observat că judecăţile de tipul A şi E se opun prin calitatea lor: ambele sunt universale, dar prima este afirmativă, pe când a doua este negativă. De
asemenea, se opun prin calitate judecăţile I şi O: ambele sunt particulare, dar au acelaşi aspect cantitativ. A şi O, pe de o parte, E şi I, pe de altă parte, se opun atât
prin calitate, cât şi prin cantitate. Judecăţile A şi I, E şi O se opun numai prin cantitate. De aceea, studiul raporturilor dintre judecăţi se mai numeşte şi opoziţia
propoziţiilor logice. Aceste raporturi pot fi redate printr-o schemă, numită pătratul logic, propus de Boethius (sec.V-VI).
Exemple:
Toţi martorii sunt prezenţi (A) sau SaP;
Unii martori sunt prezenţi (I) sau SiP;
Nici un martor nu este prezent (E) sau SeP;
Unii martori nu sunt prezenţi (O) sau SoP.
a) Raporturile A–I şi E-O (raport de ordonare sau supra – şi subalternare)
1) A (1) ® I (1) 5) E (1) ® O (1)
2) A (0) ® I (½) 6) E (0) ® O (½)
3) I (1) ® A (½) 7) O (1) ® E (½)
4) I (0) ® A (0) 8) O (0) ® E (0)
De notat că în propoziţiile de tipul I şi O cuantorul unii are două sensuri: 1) numai unii; 2) unii, posibil toţi.
b) Raporturile dintre judecăţile A-E (raport de contrarietate)
9) A (1) ® E (0) 11) E (1) ® A (0)
10) A (0) ® E (½) 12) E (0) ® A (½)
Concluzie: Judecăţile A şi E sunt incompatibile după adevăr. Din adevărul uneia rezultă falsitatea celeilalte, dar din falsitatea uneia nu decurge nici adevărul, nici
falsitatea celeilalte sau, altfel spus, aceste judecăţi nu pot fi adevărate împreună, dar pot fi false împreună (legea noncontradicţiei);
c) Raporturile dintre judecăţile I-O (raport de subcontrarietate)
13) I (1) ® O (½) 15) O (1) ® I (½)
14) I (0) ® O (1) 16) O (0) ® I (1)
Concluzie: Judecăţile I şi O sunt incompatibile după falsitate. Ambele nu pot fi false în acelaşi timp: dacă una e falsă, atunci cealaltă e adevărată (cazurile 14, 16),
dar ambele pot fi concomitent adevărate (dacă una e adevărată, atunci cealaltă poate fi falsă sau adevărată; cazurile 13, 15), ceea ce înseamnă că avem de a face
cu contrarietăţi „inclusive” ;d) Raporturile dintre judecăţile A-O şi E-I (raport de contradicţie);
17) A (1) ® O (0); 21) E (1) ® I (0);
18) A (0) ® O (1); 22) E (0) ® I (1);
19) O (1) ® A (0); 23) I (1) ® E (0);
20) O (0) ® A (1); 24) I (0) ® E (1);
Concluzie: între judecăţile A şi O, pe de o parte, şi E şi I, pe de altă parte, e un astfel de raport, încât dacă una e adevărată, cealaltă în mod necesar e falsă şi
invers, dacă una e falsă, cealaltă e adevărată. Deci acestor propoziţii logice (A-O şi E-I) li se aplică legea terţului exclus.
În total există 24 de raporturi de adevăr între propoziţiile categorice, dintre care 16 au un caracter determinat, univoc, iar 8 au un caracter nedeterminat, neunivoc
(bivoc, probabil). Altfel spus, în 16 cazuri, dacă cunoaştem valoarea de adevăr a unei propoziţii, putem deduce în mod necesar (fără a consulta realitatea sau a
avea informaţie suplimentară) valoarea de adevăr a altei propoziţii logice. În celelalte 8 cazuri, dacă nu dispunem de informaţie suplimentară, concluziile au un
caracter probabil (plauzibil).
Raporturile dintre propoziţiile categorice după adevăr (24 de concluzii) pot fi exprimate prin următorul tabel compact:

A E I O

• 0 1 0

0 • 0 1

32
0 0 • •

Notă: simbolul • reprezintă punctul de reper în cadrul „calculului” valorilor de adevăr ale propoziţiilor categorice.
În concluzie, pătratul contrariilor (pătratul logic) este aplicabil analizei valorilor de adevăr ale structurilor (schemelor) propoziţionale, indiferent de conţinutul concret
al propoziţiilor categorice. De pildă, din adevărul propoziţiei Toate persoanele implicate în proces au depus mărturii adevărate, univoc şi necesar decurge adevărul
propoziţiei Unele persoane implicate în proces au depus mărturii adevărat. şi falsitatea propoziţiei Unele persoane implicate în proces nu au depus mărturii
adevărate.

Mai sus am constatat că termenii „unii”, „unele” au conţinut nedeterminat. Aceasta afectează validitatea celor 8 concluzii pr obabile din propoziţiile categorice A, E, I,
O. În acele cazuri, când „unii” („unele”) se referă „numai la unii (unele)”, pătratul logic se reduce la un „triunghi” logic, redat prin următoarea schemă:
Cele 24 de concluzii sunt prezentate în tabelul următor:

A E I O

1 0 0 0

0 1 0 0

0 0 1 1

4.5. Propoziţiile logice modale şi raporturile dintre ele


În propoziţiile categorice noi afirmăm sau negăm ceva despre altceva. Judecăţile pot oglindi, de asemenea, apartenenţa (sau neapar-tenenţa) însuşirii la obiectul
respectiv: reală, posibilă, sau necesară. De exemplu:
1. Recolta de grâu este bună;
2. Este posibil ca recolta de porumb să fie bună;
3. Este necesar ca corpurile aruncate orizontal sau oblic să descrie o parabolă.
1. Judecata (1) exprimă un fapt real. Propoziţiile logice în care se constată faptul real al apartenenţei sau al neapartenenţei unei însuşiri la un obiect se numesc
judecăţi asertorice (de la lat. assero – „confirm”).
2. Cea de a doua judecată afirmă numai că această însuşire bună poate exista, dar poate şi lipsi. Deci avem de a face cu o legătură posibilă între însuşire şi obiect.
Astfel de judecăţi (propoziţii logice) care exprimă legătura posibilă dintre o însuşire şi un obiect se numesc posibile sau problematice.
3. Cea de a treia propoziţie enunţă că însuşirile de a descrie o parabolă nu aparţine obiectului în prezent şi nici nu este o posibilitate viitoare. Un corp, aruncat
orizontal sau oblic descrie în mod necesar o parabolă (în conformitate cu legile mecanicii). Propoziţia logică care oglindeşte apartenenţa unei însuşiri ce nu poate
lipsi obiectului se numeşte judecată (propoziţie) apodictică (de la lat. apodicticus – „neîndoielnic”). Deci clasificarea propoziţiilor logice (judecăţilor) în propoziţii
logice asertorice, problematice şi apodictice se numeşte clasificare după modalitate, întrucât ne arată modul în care se leagă subiectul de predicat (obiectul de
însuşirea lui): în mod real, în mod sigur, sau numai în mod posibil.
4.5.1. Noţiune de propoziţie modală
O ramură a logicii contemporane o reprezintă logica modală.
Logica modală a fost întemeiată de Aristotel; la dezvoltarea ei au contribuit I. Kant, logicienii contemporani C. I. Lewis, R. Feys, G. H. von Wright ş. a.
Printre obiectele de cercetare ale logicii formale contemporane se numără şi propoziţiile modale.
Orice propoziţie modală este formată din două părţi:
1. Dictum (notat cu D) care conţine cunoştinţa (informaţia) de bază;
2. Modus (notat cu M) care conţine informaţii suplimentare despre atitudini, opinii, asentimente ş. a. ale subiecţilor cunoaşterii şi acţiunii faţă de un oarecare obiect
(material sau ideal).
I. Kant sublinia că adevărul „este proprietatea obiectivă a cunoaşterii; judecata prin care este reprezentat ceva ca adevărat, – raportul la un intelect şi deci la un
subiect particular – este subiectivă. Ea conţine asentimentul… Există trei tipuri sau moduri de asentiment: opinia, credinţa şi ştiinţa. Opinia este o
judecată problematică, credinţa una asertorică, iar ştiinţa una apodictică” [35, p. 122].
Valoarea de adevăr a propoziţiilor modale este determinată de valoarea de adevăr a dictumului şi validitatea(veridicitatea, justeţea etc.) modusului. De pildă,
propoziţia „Este necesar ca metalele să conducă electricitate” este adevărată, iar propoziţia „Este imposibil ca metalele să conducă electricitate” – falsă.

Un alt criteriu de clasificare a propoziţiilor modale îl constituie calitatea modusului (operatorului modalităţii) şi dictumului, notate astfel: 1) MD; 2) ; 3)

; 4) . Schemele tipurilor de propoziţii modale sunt redate prin următorul tabel:

Tipul propoziţiilor modale Modus Dictum

A (M D) afirmativ afirmativ

33
afirmativ negativ
E( )

negativ afirmativ
I( )

negativ negativ
U( )

Sistemul raporturilor logice dintre propoziţiile modale ale căror dictumuri au acelaşi subiect şi acelaşi predicat poate fi rezumat în următorul „pătrat”, unde pe
diagonale avem raport de contradicţie, pe laturile verticale – subalternare(ordonare), pe latura orizontală superioară – contrarietate, iar pe cea inferioară –
subcontrarietate:
G. H. von Wright distinge patru tipuri de modalităţi: aletice, epistemice, deontice şi existenţiale:

Aletice Epistemice Deontice Existenţiale

necesar verificat Obligatoriu universalitatea

posibil admisibil Permis existenţa

imposibil infirmat Interzis nonexistenţa

contingent indecis Indiferent prezenţa şi absenţa unei proprietăţi

(Vezi: [55, p. 298]).


4.5.2. Propoziţiile aletice
Modurile aletice (alethice) sunt cele mai cunoscute propoziţii modale. Notând modurile cu iniţialele P (posibil), C(contingent), I (imposibil), N (necesar), iar dictumul
cu p, vom obţine patru tipuri de judecăţi modale clasificate, în funcţie de modus: Pp (este posibil p), Cp (este contingent p), Ip (este imposibil p), Np (este
necesar p). Dacă luăm pentru M modus necesar şi-l trecem prin toate cele patru situaţii, obţinem:
(A) Este necesar p (simbolic Np) (M D)

(E) Este necesar non-p (simbolic )( )

(I) Nu este necesar p (simbolic )( )

(U) Nu este necesar non-p (simbolic ( )


În logica contemporană, modul necesar este considerat drept bază şi se notează prin ð, care se plasează înaintea dictumului respectiv (pozitiv sau negativ). De
pildă, ðp (se citeşte „necesar p”), ðØp (se citeşte „necesar non-p”; are sensul „imposibil p”).
Propoziţiile modale pot fi notate astfel:
(I) Nu este necesar p, simbolic Øðp;
(U) Nu este necesar non-p, simbolic ØðØpºàp (se citeşte „posibil p”).
Necesar non-p (ðØp) este echivalent cu imposibil p (Øàp).
Să reţinem următoarele simbolizări:
M D º ðp (Np)

º Øàp ( )

º Øðp ( )

º àp ( )
Pătratul logic al propoziţiilor modale aletice are următoarea înfăţişare (p. 97):

34
Din punctul de vedere al gândirii naturale, prezintă interes echivalenţa (echipolenţa) propoziţiilor modale.
Două propoziţii modale sunt echivalente (echipolente), dacă ele rezultă una din alta prin operaţiile de schimbare a modurilor sau a poziţiei negaţiei.
Există patru forme de propoziţii modale (A, E, I, U). Întru o mai bună memorizare, pentru fiecare grupă au fost introduse nume mnemotehnice, în care intră
vocalele A, E, I, U. Cele patru cuvinte mnemotehnice sunt: Purpirea, Iluace, Amebimus, Edantuli. Fiecare cuvânt redă echivalenţa a patru forme de propoziţii. În
cuvintele mnemotehnice, ordinea vocalelor urmează strict ordinea modurilor (P, C, I, N). Astfel, în Purpirea, primei vocale u îi corespunde forma „Nu este posibil
non-p”, celei de-a doua vocală i îi corespunde forma „Nu este contingent p”, celei de a treia vocale e îi corespunde forma „Este imposibil non-p”, în fine, ultimei
vocale a îi corespunde forma „Este necesar p”. Propunem următorul tabel ce simplifică considerabil utilizarea cuvintelor mnemotehnice:

P C I N

MD
A

Propoziţiile modale ce corespund aceluiaşi cuvânt mnemoteh-nic sunt logic echivalente. Să luăm, de pildă, cuvântul Amebimus şi să formulăm următoarele
propoziţii:
Posibil să plec (Pp).

Este întâmplător (contingent) să nu plec ( ).

Nu este imposibil să plec ( ).

Nu este necesar să nu plec ( ).

Pătratul logic al celor patru grupe de propoziţii modale echivalente are următoarea înfăţişare:
Astfel, toate formele din Purpirea sunt în raport de contrarietate cu cele din Iliace, în contradicţie cu cele din Edantuli şi supraordonare celor din Amebimus. De
exemplu, propoziţia „Este imposibil non-p” (din Purpirea) este contrară cu „nu este posibil p” (din Iliace), contradictorie cu „posibil non-p” (din Edantuli) şi
supraordonată propoziţiei „Este posibil p” (din Amebimus).
Pătratul logic al propoziţiilor modale aletice poate fi utilizat în activitatea raţională teoretică şi practică. În legătură cu aceasta, sunt necesare unele precizări:
modalităţile aletice logice şi cele ontologice (factuale) se află în anumite raporturi.
„Între modalităţile factuale şi cele logice există următoarele relaţii:
1. dacă este factual posibil este şi logic posibil,
2. dacă nu este logic posibil nu este nici factual posibil,
3. dacă este logic posibil nu rezultă că este factual posibil,
4. dacă nu este factual posibil nu rezultă că nu este logic posibil,
5. dacă este logic necesare este şi factual necesar,
6. dacă nu este factual necesar nu este logic necesar etc.
Strict vorbind, „factual” este raportul la o experienţă dată, nu la orice experienţă posibilă” [9, p. 149].

35
Este rezonabil a se medita asupra acestor concluzii, raportându-le la activitatea juridică, teoretică şi practică. A se compara, în acest sens, principiile dreptului
obiectiv şi dreptului pozitiv, esenţa dreptului şi fenomenele dreptului ş. a.
4.5.3. Propoziţiile deontice
În activitatea raţională, cu precădere, practică, deseori apelăm la operatorii (functorii) deontici: obligator, permis, interzis ş. a. Aceşti operatori se folosesc în
raţionamentele prescriptive, în discursurile normative care sunt studiate în disciplina care se numeşte logică a normelor sau logică deontică (de la gr. deontos – „aşa
trebuie să fie”). Logica juridică se află în strânsă relaţie cu logica deontică, deoarece sistemul normativ al dreptului, la nivel formal, c onţine structuri cu operatorii
deontici: permisiunea (P), interdicţia (non-P), obligaţia (O), indiferenţa (I).
Luând drept concept de bază Pp (permis p), G.H vom Wright (unul dintre fondatorii logicii deontice) introduce alţi trei operatori (functori) deontici: Fp (interzis
p), Op (obligatoriu p) şi Ip (indiferent p). Interdicţia (F) este non-permisiune, iar obligaţia (O) este interdicţia de a nu săvârşi o acţiune dată:

Fp º ~Pp; (1) („este interzis p, dacă şi numai dacă nu este permis p”);

Op º ~P~p; (2) (2este obligatoriu p, dacă şi numai dacă nu este permis non-p”);

Ip º Pp Ù P~ p; (3) („este indiferent p, dacă şi numai dacă este permis p şi este permis non-p”).

Indiferenţa este o permisiune bilaterală de a întreprinde sau de a evita o anumită acţiune. Orice indiferenţă este şi permisă, fără ca orice acţiune permisă să fie
indiferentă.
Operatorii deontici P, F, O şi I sunt interdefinibili (interdefinisabili). Luând drept primitivi (de bază) pe oricare dintre P, F sau O, putem ajunge, prin definiţie, la ceilalţi.
Astfel, în formulele (1), (2), (3) F, O şi I sunt funcţii de P. Vom lua ca primitivi pe F şi pe O.

Primitiv: Fp Primitiv: Op

Pp º ~Fp (4) (“este per-mis p, dacă şi Fp º O~p (7) (“este


numai dacă nu este interzis p, dacă
interzis p”) şi numai dacă
este obligato-riu
non-p”)

(8) (“este permis p, dacă


şi numai dacă nu este
Op º F~p (5) (“este obli-gatoriu p, dacă Pp º ~O~p obligatoriu non-p”)
şi numai dacă este interzis
non-p”)

(9) (“este indife-rent p,


Ip º ~Fp Ù ~F~p (6) (”este indi-ferent p, dacă Ip º ~Op Ù dacă
este
şi numai dacă nu
obligatoriu p şi nu
şi numai dacă nu este ~O~p este obligatoriu non-p”)
interzis pşi nu este interzis
non-p”)
Remarcă: A nu confunda neobligatoriu, adică facultativ, cu indiferent. Facultativ p este identic cu neobligatoriu p(~Op).
Operaţiile deontice pot fi exprimate prin hexagonul deontic:

(Vezi, de pildă: [7, p. 87]).


Acest hexagon deontic conţine mai multe pătrate deontice care pot fi folosite, independent unul de altele, în activitatea raţională juridic ă. De
pildă, imperativ înseamnă, cel puţin, obligator sau interzis. (Din punct de vedere formal, imperativul este exprimat printr-o disjuncţie neexclusivă). Termenul contrar,
non non-imperativ, înseamnă nici obligator, nici interzis.
Logica modală, inclusiv, logica normelor, sunt indispensabile analizei formale a discursurilor juridice. În discursul juridic argumentativ sunt folosite variate tipuri de
propoziţii modale, operatorii cărora trebuie exprimaţi în forme-standard, analoage celor aletice şi deontice. Printre aceste modalităţi se numără şi
cele doxastive, opinabile.
Termenul generic pentru aspectul pragmatic al enunţurilor argumentative este opinia, căreia îi sunt proprii câteva specificaţii. În cadrul retoricii (argumentării
subiectualizate), opinia se modalizează; convingerea, consideraţia, părerea nedecisă , contenstaţia sunt patru forme-tip (diferite) de opinii (vezi: [46, p. 72]).
Propoziţiile opinabile (doxative – din gr. goxis, doxesis – „părere”, „opinie”) sunt alcătuite dintr-un modus doxativ (afirmativ sau negativ) şi dictumul opinat,
notat p (afirmativ sau negativ).
Aceste propoziţii au raporturi analoge cu cele ale propoziţiile categorice. Pătratul logic al modalităţilor opinabile poate f i prezentat astfel:

36
c – convins;
cp – sunt convins că p:

– contest p (sunt convins că non-p);

– nu sunt convins că (consider că p);

– nu sunt convins că p – părere nedecisă.


4.6. Întrebarea ca formă logică.
Logica întrebărilor judiciare
Este incontestabil faptul că gândirea nu poate fi redusă numai la rezultatele şi la aspectele sale „stat ice”. Ea cuprinde şi elemente, procese de natură
„dinamică“, interogativă, tot aşa cum conţine elemente optative, imperative, evaluative (apreciative) etc. E de menţionat că întrebarea nu s -a bucurat de prea multă
atenţie în cadrul logicii tradiţionale.
Procesul cunoaşterii începe cu abordarea unor probleme (exprimate prin întrebări) continuă cu răspunsurile la întrebări (care sunt aserţiuni) şi se încheie cu aplicaţii
(reguli, imperative, norme, definiţii, „algoritmi” ale gândirii sau ale activităţii practice). Deci în procesul de cunoaştere folosim trei feluri de
enunţuri: aserţiuni (propoziţii logice, judecăţi, enunţuri) care sunt fie adevărate, fie false, întrebări şi imperative care sunt sau valide (corecte),
sau nevalide (incorecte).
Aristotel a fost printre primii logicieni, care au intuit valoarea întrebării ca formă logică. După Aristotel, s-a dezvoltat intens logica aserţiunilor, a enunţurilor care, în
logica actuală, se numesc propoziţii de predicaţie şi propoziţii compuse.
În secolul al XX-lea, în cadrul logicii formale neclasice, a fost abordată problema logicii întrebărilor (logicii interogative). Logica interogativă a fost
denumită erotetica (de la cuvântul grecesc erotéma – „întrebare”).
În anii treizeci ai secolului al XX-lea, Eugeniu Sperantia este unul din primii autori care relevă importanţa întrebărilor în activitatea cognitivă.
În opinia sa, propoziţiile interogative sunt judecăţi dinamice, indispensabile cunoaşterii ştiinţifice, deoarece „orice achiziţie a cunoaşterii, orice progres al ştiinţei şi
orice eliminare a erorii pleacă întotdeauna de la o problemă şi orice problemă se reduce la o judecată interogativă“ [61, p. 74].
E. Sperantia a enunţat temele fundamentale ale eroteticii:
1. cercetarea analitică: analiza, caracterizarea şi clasificarea propoziţiilor interogative cu scopul de a „completa cunoştinţele despre judecăţi în general şi despre
procesele descoperirii adevărului”;
2. cercetarea adecvării: determinarea modului de răspuns adecvat pentru „fiecare specie de propoziţie interogativă“;
3. cercetarea exhaustivă: examinarea condiţiilor cu privire la posibilitatea de a soluţiona complet diferite categorii de întrebări;
4. cercetarea implicaţiei: „Să constatăm dacă unele elemente ale răspunsului sunt anticipate, implicate în termenii întrebării” (idem, p. 75).
Odată cu constituirea logicii matematice, s-a produs o schimbare profundă nu numai în logică în general, ci şi în cercetarea logică a întrebărilor.
Informarea prin întrebări oferă posibilităţi de a realiza cunoştinţe în toate domeniile activităţii raţionale. De pildă, întrebările adresate unor persoane în cadrul a
variate tipuri de interviuri pe teme ştiinţifice, culturale, artistice ş. a.; întrebările adresate la diverse foruri, pentru a stabili direcţiile sau bazele de discuţie a
problemelor vizate etc.; întrebările de examen, care apar nu numai în sălile de şcoală şi aulele universităţilor, ci şi în sălile de tribunale, în cadrul proceselor
judecătoreşti sau de anchetă judiciară etc.; toate acestea sunt modalităţi de informare prin întrebări.
Întrebarea este o formă mentală (materializată într-o propoziţie verbală interogativă) ce exprimă lipsa, insuficienţa cunoştinţelor (informaţiilor, datelor ş.
a.) despre anumite obiecte şi care orientează cunoaşterea spre precizarea, completarea cunoş-tinţelor, cu scopul de a înlătura, reduce incertitudinea
cognitivă.
Propunem să se reţină şi alte definiţii ale întrebării (ca formă mentală):
· „Propoziţia interogativă este o expresie verbală care determină ce anume informaţie este căutată“.
(O. Weinberger)
· „Întrebarea este o construcţie mentală, care caută caracterele unui obiect al cunoaşterii. Obiectivul cunoaşterii poate să fie, de pildă, o stare de lucruri, o relaţie, o
clasă de obiecte, o cerinţă ş. a. Caracterul poate să fie timpul, locul, cauza, esenţa ş. a. a ceva” (F. Loeser) (după: [7, p. 163]).
· „Propoziţia interogativă este un fel special de propoziţie pragmatică destinată să obţină un răspuns (o informaţie)” [24, p. 202].
Întrebarea ca formă mentală are o anumită structură logică internă. În general, orice întrebare cuprinde:
1. presupoziţia (sau supoziţia întrebării), adică cunoştinţa iniţială, ce serveşte drept criteriu pentru formularea întrebării, acele aserţiuni, adevărul cărora determină
validitatea întrebării; din punct de vedere formal, presupoziţia se prezintă ca o variabilă propoziţională (p);
2. incertitudinea, adică ceea ce este pus sub semnul întrebării; formal, acest element al întrebării reprezintă operatorul interogaţiei ( ?); el se plasează în poziţia de
prefix (?p).
De pildă: „Cine este asasinul lui D. F. Kennedy?” se va nota ?p. Funcţia cognitivă a întrebării se realizează în răspunsul la întrebarea dată.
Răspunsul este soluţia de adevăr obţinută de la cel întrebat, adică o nouă propoziţie (enunţ, judecată, aserţiune ş. a.) ce conţine informaţii (mesaje,
cunoştinţe, date faptice ş. a.) determinate de întrebarea formulată anterior.
Răspunsul la întrebare se obţine formând o propoziţie din datul întrebării, prin substituirea necunoscutei întrebări cu una din valorile acesteia. Dacă valoarea
aparţine domeniului necunoscutului, atunci răspunsul este adecvat(propriu), în caz contrar, răspunsul este neadecvat (impropriu). Întrebarea „Cine dintre poeţii
români s-a născut la Ipoteşti?” are ca răspunsuri adecvate „Mihai Eminescu s-a născut la Ipoteşti”, „Gheorghe Coşbuc s-a născut la Ipoteşti” ş. a. Primul răspuns
este adevărat, al doilea este fals. Răspunsul “Ion Creangă s-a născut la Ipoteşti” este inadecvat, deoarece Ion Creangă n-a fost poet şi deci numele lui nu face parte
din domeniul de variaţie a necunoscutei.
Răspunsul corect depinde, în mare măsură, de validitatea, corectitudinea întrebării.

37
Corecte sunt considerate acele întrebări ale căror presupoziţii sunt adevărate, iar conţinutul lor este clar, univoc, consistent (necontradictoriu); în caz
contrar, ele sunt incorecte.
De pildă, „Când a fost adoptată Legea cu privire la privatizarea de către persoanele fizice a 30 % din suprafaţa Soarelui?” este nevalidă (incorectă), deoarece
presupoziţia ei – „A fost adoptată Legea cu privirea la privatizarea a 30 % din suprafaţa Soarelui” – este falsă, chiar absurdă.
Procesul cunoaşterii unui fenomen complex ni se prezintă, formal, ca o înlănţuire de întrebări şi răspunsuri care se realizea ză printr-un proces continuu de
acumulare a cunoştinţelor – de la cunoştinţele primare până la cele finale. Dacă notăm cu q o cunoaşterea iniţială, cu q f cunoaşterea finală, iar cu a1, a2, …,
an secvenţele cognitive care se adaugă după fiecare răspuns corect la întrebare, obţinem:
q0 Ù a1 Ù¼Ù an = qf.
Deci există o relaţie între cunoştinţele primare (qo) şi cele finale (qf) care se cer completate, şi pentru care se formulează întrebări.
Însemnătatea cognitivă a propoziţiilor interogative este recunoscută de savanţi, pedagogi, medici, jurişti.
În dependenţă de funcţiile cognitive ale întrebărilor, de componenţa lor şi de alte criterii, distingem multiple tipuri de întreb ări. De pildă, în criminalistică
funcţionează formula celor şapte întrebări: ce, unde, când, cine, cum (în ce mod), cu ajutorul cui, în ce scop (latura subiectivă) (vezi, de pildă: 15, p. 2291).
În cele ce urmează, vom analiza pe scurt câteva din aspectele întrebărilor care prezintă interes pentru jurişti.
Întrebările de decizie (decizionale) sunt cele mai simple, denumite „întrebări da-nu”, „întrebări-dacă“, când se pune sub întrebare valoarea de adevăr a întregului
enunţ, de tipul: „Rechinul este peşte?”, „Adulterul este o infracţiune?”. Răspunsul este simplu: da sau nu. Există întrebări cu trei sau mai mulţi termeni. Spre
exemplu, la întrebarea „Cum s-a vătămat victima?”, se răspunde: “A căzut din maşină”, sau „A fost împinsă”, sau „A fost lovită“. Relevant pentru întrebăril e de
decizie este faptul că răspunsul clarifică necunoscuta. Aceste întrebări dă siguranţă celui care întreabă şi îl face să fie mai atent pe cel care răspunde, pentru ca
acesta să nu comită vreo greşeală. Întrebările decizionale au ca supoziţie o disjuncţie exclusivă, care permite trecerea directă de la necunoscut la cunoscut. E de
menţionat că astfel de întrebări au rolul de a tranşa (a soluţiona rapid şi definitiv) fie problema de bază, fie de a clarifica un element-cheie în anchetă, în cazul
judecat. Acest tip de întrebări se formulează în anumite momente ale anchetei, ale procesului de judecată, în general când anchetatorul sau judecătorul au
convingerea că cei întrebaţi nu vor ezita să dea răspunsuri relevante care ar reduce cuantumul, volumul incertitudinilor iniţ iale.
Întrebările completive se referă nu la adevărul propoziţiei întregi, ci doar la componentele sale. Aceasta se întâmplă în cazul „întrebărilor-care” („W-întrebărilor”,
care, în engleză, debutează cu interogativele: who, what, which, where, when, why ş. a.; „C-întrebărilor”, care încep cu „c”: care, cine, ce, cât, când, cum ş. a.). Prin
întrebările completive, anchetatorul tinde să obţină informaţii cu privire la identitatea persoanelor, lucrurilor ş. a. Specificul acestor întrebări constă în faptul că ele
“presupun o soluţionare pozitivă anterioară a întrebărilor de decizie corespunzătoare”; deci orice întrebare completivă „poate fi corect pusă numai în cazul când
înaintea ei a fost pozitiv rezolvată întrebarea de decizie corespunzătoare” [11, p. 230]. De pildă, întrebarea „Cum ai sustras banii?” presupune că anterior inculpatul
a răspuns pozitiv întrebării „Tu ai sustras banii?”.
Întrebările explicative, „Întrebările de ce?” sunt întrebări cu mai multe sensuri: se caută cauza, motivul, scopul, principiul ş. a.
Ele introduc în procesul cunoaşterii forme speciale de interes cognitiv cu scopul de a se emite explicaţii în problemele-cheie. În Drept, orice act sau fapt juridic are
un sens şi, ca urmare, întrebările care presupun răspunsuri explicative se utilizează în toate materiile de explicaţie a moti velor, cauzelor, scopurilor, intenţiilor care
determină conduita fiinţelor umane în spaţiul juridic. În activitatea criminalistică, întrebările se circumscriu în procesele de as cultare a persoanelor (martorilor, părţii
vătămate, învinuitului sau inculpatului) de rând cu normele procedurale şi ,de asemenea, în legătură cu cercetarea proceselor infracţionale.
Organele judiciare trebuie să respecte anumite reguli, cerinţe ş. a. de natură raţională:
· Întrebările trebuie să fie concrete, cu referire precisă la o anumită împrejurare sau problemă ce necesită a fi lămurită.
· Întrebările se ordonează în aşa fel, încât fiecare din ele să reprezinte o noutate pentru învinuit sau inculpat.
· Pentru verificare, după fiecare răspuns se pot pune întrebări de control.
· În cazul unor contradicţii între declaraţiile învinuitului sau inculpatului şi materialul cauzei, se poate recurge la prezentarea unor probe din dosar, cu scopul de a
înlătura aceste contradicţii.
· Când învinuitul sau inculpatul se foloseşte de alibi, i se va cere să explice unele amănunte, în legătură cu cele specificate în relatările sale libere. În cazul unor
neconcordanţe între detaliile prezentate, i se cer explicaţii suplimentare, pentru a înlătura neconcordanţele respective ş. a. (Vezi, de pildă: [49, p. 278-279]).
În materie juridică, nu putem cu certitudine afirmă că întrebările corecte ne vor conduce cu necesitate la răspunsuri corecte. Totuşi putem afirma cu siguranţă c ă
întrebarea cu presupoziţie corectă conţine un mare grad de garanţie pentru un răspuns corect. Această regulă ne obligă să fim atenţi la modul de comunicare
raţională cu cei care răspund la întrebări de anchetă, să verificăm ipotezele care conţin îndoieli, iar răspunsurile la întrebări să fie verificate prin alte probe relevante.
4.7. Propoziţiile logice compuse
Un compartiment special al logicii formale îl reprezintă logica enunţurilor sau logica propoziţională. El studiază propoziţiile compuse care sunt alcătuite din propoziţii
simple legate între ele prin operatori logici interpopoziţionali. În cadrul propoziţiilor compuse, „moleculare” (prin analogie cu compuşii chimici), propoziţiile categorice
simple sunt interpretate ca propoziţii „atomare”. Propoziţiile simple în cadrul propoziţiilor compuse, se notează, de regulă, cu minusculele alfabetului latin: p, q, r,
s etc. Structura propoziţiilor simple, în acest context, nu se ia în consideraţie; prezintă interes numai valorile lor de adevăr.
Propoziţiile compuse sunt forme logice ce au ca elemente propoziţii simple unite prin operatori logici interpropoziţionali numiţi şi functori, conectori sau
joncţiuni (variabile funcţionale).
Propoziţiile compuse sunt exprimate prin formule ce conţin variabile propoziţionale (p, q, r, …) legate prin variabile funcţionale (f1, f2, … fn).
Fiecare propoziţie simplă are anumită valoare de adevăr. Deci valoarea de adevăr a propoziţiei compuse este în funcţie de valorile de adevăr ale propoziţiilor simple
(componente). Funcţiile valorilor de adevăr ale propoziţiilor compuse sunt exprimate prin anumite scheme ce se numesc tabele (matrice) de adevăr.
Operaţiile logice cu o singură variabilă propoziţională sunt de ordinul unu (monare) iar cu două variabile propoziţionale – de ordinul doi (binare).
Există, în total, 4 operaţii logice de ordinul unu şi 16 operaţii logice de ordinul doi. Numărul funcţiilor valorilor de adevăr (N) pentru n variabile şi m valori de adevăr
se calculează astfel: N = (mm)n
Pentru m = 2 (adevăr „1” şi fals „0”) şi n = 1 se obţin 4 funcţii de adevăr de ordinul unu (N = (2 2)1 = 4), exprimate prin următorul tabel:

p f1 f2 f3 f4

1 1 1 0 0

0 1 0 1 0

Pentru m = 2 şi n = 2 se obţin 16 (N = (22)2 = 16) funcţii de ale valorilor de adevăr (f 1, f2, …, f16):

p q 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 0 0 0 0 0 0 0 0

1 0 1 1 1 1 0 0 0 0 1 1 1 1 0 0 0 0

38
0 1 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0 1 1 0 0

0 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0 1 0

Cele 16 funcţii de adevăr sunt de trei tipuri:


1. funcţie întotdeauna adevărată (f 1); ea se numeşte tautologie;
2. funcţie întotdeauna falsă (f16); ea se numeşte contradicţie;
3. funcţie ce conţine cel puţin un adevăr şi un fals (f2 – f15); ea se numeşte realizabilă sau contingentă.
Denumirile acestor 16 funcţii ale valorilor de adevăr sunt:
f1 – tautologie;
f2 – disjuncţie neexclusivă sau inclusivă;
f3 – replicaţie sau implicaţie conversă;
f4 – afirmarea lui p;
f5 – implicaţie;
f6 – afirmarea lui q;
f7 – echivalenţă;
f8 – conjuncţie sau afirmare conexă;
f9 – incompatibilitate sau excluziune sau
negarea conjuncţiei;
f10 – disjuncţie exclusivă;
f11 – negarea lui q;
f12 – negarea implicaţiei;
f13 – negarea lui p;
f14 – negarea replicaţiei;
f15 – rejecţie sau negarea disjuncţiei neexclusive;
f16 – contradicţie sau negarea tautologiei.
Cele mai semnificative operaţii logice pentru raportul lor cu realitatea şi expresiile utilizate în limbajul curent sunt: conjuncţia, disjuncţia (inclusivă şi exclusivă),
implicaţia, replicaţia, echivalenţa, incompatibilitatea.
4.7.1. Negaţia
Propoziţia logică „p” (mai corect, simbolul propoziţional) se neagă atunci când relaţiile, raporturile reale (obiective) nu corespund „ p”, ci, invers, o exclud. Negând

propoziţia “p”, obţinem altă propoziţie, contrară cu „p”, adică „non-p” sau “nu este adevărat că p”. Simbolic, negaţia este redată prin formulele: „~p”; „Øp”; „ ”.

Valorile de adevăr ale lui “p” şi “ ” le redă următorul tabel (matrice):

1 0 1

0 1 0

Deci valorile de adevăr ale lui „p” şi “ ” sunt opuse.


Exemple:

1. „Insulta este faptă ilicită” (p). Dacă “p” este adevărată (1), atunci “ ” este falsă (0).

2. „M. Eminescu s-a născut la Iaşi” (0); p(0) ® p(1) (adică “Nu este adevărat că M. Eminescu s-a născut la Iaşi” (1). Dacă vom nega “ ”, vom obţine “ ”. Cu alte
cuvinte, dubla negaţie este echivalentă cu o afirmaţie.

Aceasta este o lege universală a logicii formale, adică formula º p este universal adevărată, independent de conţinutul lui “ ” şi “p”.
Exemple:
1. „Insulta este faptă ilicită”, deci p(1);
2. „Nu este adevărat că insulta este faptă ilicită”, deci p(0);
3. „Nu este adevărat că insulta nu este faptă ilicită”, deci p(1).
Regula dublei negaţii poate fi aplicată la simplificarea negaţiilor multiple (care conţin un număr de negaţii mai mari decât 2).

De exemplu, ØØØØØØØØØØØØØØØP º ØP
Regulă: dacă înaintea unei expresii logice sau înăuntrul ei, urmează consecutiv câteva negaţii, atunci ele pot fi reduse („simplificate”) câte două (câte o pereche)
până va rămâne una sau nici una.
4.7.2. Conjuncţia
Simbolurile conjuncţiei sunt: “Ù”, “·”, “&” etc. În limbajul cotidian, natural (spre deosebire de cel artificial din ştiinţa modernă) conjuncţiei îi corespund cuvintele “şi”,
“iar”, “dar”, în logică – “şi… şi”.
39
Regulă: O conjuncţie este adevărată dacă (şi numai dacă) toate componentele sale sunt adevărate; când, cel puţin, una din componente este falsă, conjuncţia este
falsă.
Tabelul (matricea) conjuncţiei:

p q pÙq

1 1 1

1 0 0

0 1 0

0 0 0

Exemplu: Propoziţia “Dreptul penal este o ramură a dreptului şi se studiază la facultăţile juridice” este adevărată numai într -un singur caz: când ambele propoziţii
simple “dreptul penal este o ramură a dreptului”, “el se studiază la facultăţile juridice” sunt adevărate.
Notă: tabelul unei propoziţii “moleculare”, care conţine “n” propoziţii „atomare” va avea 2n rânduri. Deci, propoziţia pÙqÙr va avea 8 rânduri. Tabelul ei are următorul
aspect:

p q r pÙqÙr

1 1 1 1

1 1 0 0

1 0 1 0

1 0 0 0

0 1 1 0

0 1 0 0

0 0 1 0

0 0 0 0

Aplicând legea negaţiei la conjuncţie, obţinem următorul tabel:

p

1 0 0 1

0 1 0 1

Am demonstrat legea necontradicţiei (noncontradicţiei): “nu e adevărat “p” şi “non-p”.


Conjuncţia are următoarele proprietăţi:
1. (pÙq) º (qÙp) (comutativitate);
2. (pÙq)Ùr º pÙ(qÙr) (asociativitate);
3. (pÙp) º p (idempotenţă).
4.7.3. Disjuncţia inclusivă (neexclusivă)
În vorbirea curentă, această operaţie logică este redată prin jonctivele (conectorii) “sau”, “ori” (“sau”, “ori” pot avea şi sensul de “şi”, “iar”, “dacă” etc.).
Tabelul, în cazul aplicării disjuncţiei inclusive la două propoziţii “atomare” “p”, “q” prin conectorul corespunzător (“Ú”), este următorul:

P q pÚq

1 1 1

1 0 1

0 1 1

0 0 0

Deci disjuncţia inclusivă (neexclusivă) este o propoziţie (judecată) compusă (moleculară) care este adevărată atunci, când este adevărată cel puţin una din
propoziţiile componente (atomare).
Exemple:
1. „Sergiu este avocat sau profesor de drept”.
2. „Voi reuşi la logică ori la dreptul constituţional”.

Aplicăm disjuncţia inclusivă la pÚ (legea terţului exclus):

p

40
1 0 1

0 1 1

4.7.4. Disjuncţia exclusivă (alternativă)


Această operaţie logică este redată prin cuvintele “sau…sau”, “ori…ori”, “fie…fie”. Propoziţia “moleculară” este alcătuită din propoziţii incompatibile: este adevărată

sau judecata “p”, sau judecata “q”. Disjuncţia exclusivă este redată simbolic: “ ”, “w” şi are următorul tabel:

p q pwq

1 1 0

1 0 1

0 1 1

0 0 0

Exemple:
1. „Şantajul se pedepseşte sau cu închisoare, sau cu amendă”;
2. „Ion va ocupa postul de ministru al Justiţiei sau îşi va continua activitatea de deputat al Parlamentului”.
În tabelele de mai jos prezentăm raportul dintre conjuncţie şi disjuncţie.

p q pÚq pÙq pwq

1 1 1 1 0 0 0

1 0 1 0 1 1 1

0 1 1 0 1 1 1

0 0 0 0 1 0 0

1)

p q pÙq pÚq

1 1 0 0 1 0 0 0 1 1 1 0

1 0 0 1 0 1 0 1 0 1 1 0

0 1 1 0 0 1 0 1 0 1 1 0

0 0 1 1 0 1 1 1 0 0 0 1

2) pÙq º

3) pÚq º

legile lui De Morgan

4) º

5) º
Importanţa acestor formule (legi) poate fi demonstrată, de exemplu, prin interpretarea lor verbală. Astfel, formula (2) poate fi interpretată în felul următor: propoziţia
„Fapta penală cu vinovăţie este considerată infracţiune” este echivalentă cu „Nu poate fi considerată infracţiune o faptă ce nu este calificată ca faptă penală sau
care este lipsită de vinovăţie”. Un alt aspect important al raportului dintre conjuncţie şi disjuncţie constă în aceea că aceşti doi operatori sunt reciproc distributivi unul
faţă de celălalt, fapt redat de formulele:

6) ;

7) .
Aceste formule se pot demonstra cu ajutorul tabelelor operaţiilor logice respective.
4.7.5. Implicaţia (propoziţia condiţională)
Implicaţia se citeşte: „dacă…atunci”: simbolic, este redată prin p®q sau pÉq. Simbolul propoziţional p se numeşte antecedent, iar q – consecvent sau secvent.
Implicaţiile, formulate în limba naturală, pot exprima diverse situaţii, redate prin raportul dintre antecedent şi consecvent (secvent):
1. legături cauzale (de exemplu, „dacă scoatem ştecherul din priză, atunci televizorul nu mai funcţionează”);
41
2. legături (raporturi) conform cărora o informaţie (un fapt) devine fundament logic pentru o anumită concluzie (de exemplu, „dacă omul are febră, atunci el este
bolnav”) ;
3. legături (raporturi) care redau condiţionarea unor fenomene de către altele (de exemplu, „dacă mâine va fi timp frumos, ne vom duce în pădure”);
4. succesiunea temporală a anumitor evenimente, fenomene (de exemplu, „dacă astăzi e marţi, atunci poimâine va fi joi”);
5. raporturi de ordin pur logic, conform cărora se ia în consideraţie numai valoarea de adevăr a enunţurilor (de exemplu, „dacă doi ori doi este egal cu patru, atunci
Nistrul se varsă în Marea Neagră”).
Implicaţiile în care lipsesc legăturile semantice dintre componente (antecedent şi consecvent) par paradoxale. De exemplu, implicaţia „Dacă cerul e senin, atunci
luna este făcută din caşcaval” este adevărată când plouă, pare extrem de stranie. Sau: „Dacă doi ori doi este egal cu cinci, atunci moş Ion Roată este Preşedintele
SUA”.
Aceste enunţuri sunt adevărate numai din punct de vedere logic formal. Prezentăm tabelul implicaţiei:

p q p®q

1 1 1

1 0 0

0 1 1

0 0 1

Regula implicaţiei: implicaţia este falsă numai dacă antecedentul este adevărat iar consecventul ei este fals. Sau: adevărul nu implică falsul.
Vom ilustra acest tabel prin următoarele exemple:
1. „Dacă o persoană este supusă răspunderii juridice (1), înseamnă că ea a comis faptă ilicită” (1) – adevărat;
2. „Dacă o persoană este supusă răspunderii juridice (1), înseamnă că ea nu a comis faptă ilicită” (0) – fals;
3. „Dacă o persoană nu este supusă răspunderii juridice (0), e posibil ca ea să fi comis faptă ilicită” (1) – adevărat ;
4. „Dacă o persoană nu este supusă răspunderii juridice (0), înseamnă că ea nu a comis faptă ilicită” (0) – adevărat.
4.7.6. Replicaţia (implicaţia conversă)
Este o operaţie logică exprimată în vorbirea curentă prin jonctivele (conectorii) „numai dacă…atunci”, „numai când…atunci”, „ doar dacă…atunci” ş. a.
Replicaţiei îi corespunde următorul tabel:

p q p¬q

1 1 1

1 0 1

0 1 0

0 0 1

Simbolului “¬” în limba naturală îi corespund expresiile p are loc cu condiţia q, „pentru q este necesar p”, „q atunci, când p”. Atragem atenţia la următorul moment:
cuvântul („operatorul”) „numai” poate fi plasat atât în antecedent, cât şi în consecvent. Uneori replicaţia se confundă cu implicaţia. Pentru a evita această confuzie,
propunem regula: simbolul replicaţiei “¬” întotdeauna este orientat spre cuvântul „numai”.
Exemple: O persoană este supusă răspunderii juridice numai dacă a comis o faptă ilicită (p®q). Propunem următoarea interpretare: Dacă o persoană este supusă
răspunderii juridice, înseamnă că ea a comis o faptă ilicită.
Replicaţia exprimă condiţia necesară. Aceasta exclude (nu admite) adevărul propoziţiei compuse în cazul falsităţii antecedentului. Implicaţiei şi replicaţiei le
corespund şi forme negative:

8) – legea contrapoziţiei;

9) – legea conversiunii contrapoziţiei.


Exemple:
1. Dacă ai cunoştinţe, atunci reuşeşti la examen. Dacă nu ai reuşit la examen, înseamnă că nu ai avut cunoştinţe;
2. Numai dacă este fapta ilicită, omul poate fi pedepsit;
3. Dacă nu este fapta ilicită, omul nu poate fi pedepsit.
4.7.7. Echivalenţa (propoziţia bicondiţională)
Este o operaţie logică care, în limba naturală, este redată de expresia „dacă şi numai dacă…atunci” sau „atunci şi numai atunci când …” şi are simbolurile “«”, “º” .
Tabelul echivalenţei:

p q p«q

1 1 1

1 0 0

0 1 0

0 0 1

Exemplu: Dacă şi numai dacă o persoana comite o faptă ilicită cu vinovăţie şi nu există circumstanţele care ar exclude răspunderea juridică (p), atunci intervine
răspunderea juridică (q).

42
Regulă: O echivalenţă este adevărată dacă termenii ei au aceeaşi valoare de adevăr; în caz contrar , echivalenţa este falsă.
Mai jos prezentăm tabelul general al operaţiilor principale:

p q pÙq pÚq pwq p®q p¬q p«q

1 1 1 1 0 1 1 1

1 0 0 1 1 0 1 0

0 1 0 1 1 1 0 0

0 0 0 0 0 1 1 1

Unii operatori pot fi exprimaţi prin alţii; implicaţia (p ® q), de pildă, poate fi înlocuită cu disjuncţia ( ). Ambele propoziţii au aceeaşi valoare de adevăr
(Exemplul 1: Dacă plouă, atunci sunt nori. Nu plouă , dar sunt nori).

10)
Demonstraţie:

p q p®q

1 1 0 1 1 1

1 0 0 0 0 1

0 1 1 1 1 1

0 0 1 1 1 1

Exemplul 2: Dacă începi lucrul, atunci du-l până la capăt este echivalent cu: Nu e adevărat că începi lucrul şi nu-l duci până la capăt. Implicaţia se transformă
în conjuncţie:

11) .
Demonstraţie:

p q p®q

1 1 0 1 1 1

1 0 1 0 0 1

0 1 0 1 1 1

0 0 1 1 1 1

Prezintă interes încă două operaţii logice ce au referenţi în gândirea naturală: incompatibilitatea (excluziunea) şi rejecţia (negarea disjuncţiei inclusive).
Incompatibilitatea (are simbolul „” care se citeşte „p este incompatibil cu q”) permite orice, cu excepţia „adevărat şi p, şi q”.
Cu alte cuvinte, p şi q nu pot fi adevărate în acelaşi timp, dar pot fi false împreună, ceea ce mai înseamnă că cel puţin una din conjuncte este fals ă:

p q pq

1 1 0

1 0 1

0 1 1

0 0 1

Exemplu: Nu se permite să fii deputat al parlamentului şi ministru, în acelaşi timp.

Incompatibilitatea este echivalentă cu disjuncţia inclusivă a negaţiilor propoziţiilor simple: (pq) º ( Ú ).


Rejecţia sau negarea disjuncţiei inclusive (are simbolul „¯” care se citeşte „nici p, nici q”) are următorul tabel:

p q p¯q

1 1 0

1 0 0

0 1 0

0 0 1

Exemplu: Banul ascuns în pământ nici nu creşte, nici nu rodeşte (proverb).

43
Rejecţia este echivalentă cu negarea disjuncţiei inclusive a propoziţiilor simple: (p¯q) º ( ).
Am făcut cunoştinţă cu operatorii interpropoziţionali monari (de ordinul unu) şi binari (de ordinul doi). Acum putem folosi aceste cunoştinţe pentru a
„construi” formule propoziţionale. Un rol important, în cadrul formulelor, îl au parantezele, de care depinde ordinea operaţiilor logice. Mai jos vom arăta, cum se alică
logica propoziţională la rezolvarea unor probleme concrete.
Exemplu. A stabili funcţia valorilor de adevăr a enunţului „Dacă un cetăţean a comis o escrocherie iar prejudiciul adus victimei este considerabil, atunci făptuitorul
poate fi pedepsit sau cu amendă sau cu închisoare” .
Acest enunţ conţine patru propoziţii simple: 1) un cetăţean a comis o escrocherie (p); 2) prejudiciul adus victimei este considerabil (q); 3) făptuitorul poate fi pedepsit
sau cu amendă (r); 4) făptuitorul poate fi pedepsit cu închisoare (s). Având în vedere că fiecare din aceste propoziţii poate fi sau adevărată (1), sau falsă (0), tabela
valorilor de adevăr va conţine 16 rânduri (24 = 16). Acest enunţ conţine trei operatori: unul principal (implicaţia) şi doi secundari (conjuncţia; disjuncţia exclusivă).
Formula enunţului dat este următoarea: (p Ù q) ® (r w s). Vom alcătui matricea respectivă, în care cifrele indică ordinea operaţiilor logice: 1(p); 2 (q); 3 (r); 4 (s); 5
(Ù); 6 (w); 7 (®).

1 2 3 4 5 6 7

p q r s pÙq rws (p Ù q) ® (r w s)

1 1 1 1 1 0 0

0 1 1 1 0 0 1

1 0 1 1 0 0 1

0 0 1 1 0 0 1

1 1 0 1 1 1 1

0 1 0 1 0 1 1

1 0 0 1 0 1 1

0 0 0 1 0 1 1

1 1 1 0 1 1 1

0 1 1 0 0 1 1

1 0 1 0 0 1 1

0 0 1 0 0 1 1

1 1 0 0 1 0 0

0 1 0 0 0 0 1

1 0 0 0 0 0 1

0 0 0 0 0 0 1

Din cele expuse mai sus, putem formula unele concluzii:


1. În logica propoziţională nu se ia în de considerare conţinutul şi structura propoziţiilor logice „atomare”, ci doar de valorile lor de adevăr.
2. Analiza logică a propoziţiilor compuse se reduce la „calculul” valorilor de adevăr conform tabelelor operaţiilor respective.
3. Analiza propoziţiilor compuse conţine operaţii formale cu un grad de abstractizare mai înalt decât cel al propoziţiilor simple.
4. Logica formală permite a construi propoziţii noi (inexistente în limbajul natural) echivalente propoziţiilor din limbajul natural, dar care au alte structuri.
5. Logica propoziţională permite stabilirea valorilor de adevăr ale propoziţiilor lingvale, utilizând dubla formalizare:
a) reducerea propoziţiilor lingvale (atunci când e posibil) la forma standard a propoziţiilor logice (compuse);
b) stabilirea conectorilor interpropoziţionali şi calcularea valorilor de adevăr ale propoziţiei compuse.
Atragem atenţia la următorul moment: logica enunţurilor permite să interpretăm structura formală doar a textelor descriptive şi nu a celor cu conţinut pragmatic,
adică cu componente imperative, expresive, emoţionale, opinabile (de opinie) etc.

ELEMENTE DE LOGICĂ A PREDICATELOR


Unele feluri de judecăţi nu pot fi adecvat formalizate prin mijloacele logicii enunţurilor şi ale propoziţiilor categorice. Dintre acestea fac parte propoziţiile complexe.
Pentru analiza logică a propoziţiilor complexe şi a inferenţelor cu astfel de propoziţii a fost creată o teorie specială – logica predicatelor, care a devenit un
compartiment al logicii moderne şi este rezultatul generalizării anumitor idei ale logicii clasice şi logicii simbolice.
În cadrul acestei teme vom lua cunoştinţă doar cu cele mai generale idei ale logicii predicatelor, fără de care nu poate fi concepută structura multor norme juridice,
etice etc.
5.1. Predicate ca funcţii logice. Limbajul
logicii predicatelor
Propoziţiile complexe sunt forme logice, ireductibile la propoziţii categorice sau la propoziţii compuse. Fie, de pildă, propoziţia Orice persoană fizică respectă
legislaţia în vigoare sau nu o respectă nu poate fi tratată nu poate fi tratată ca propoziţie categorică, deoarece predicatul ei conţine noţiunea relativă „ respectă”. Pe
44
de altă parte, această propoziţie nu satisface regulile propoziţiilor compuse, deoarece ea nu poate fi înlocuită cu propoziţia compusă Orice persoană fizică respectă
legislaţia în vigoare sau orice persoană fizică nu respectă legislaţia în vigoare. Propoziţia compusă de mai sus este o disjuncţie, cu ambele componente false şi,
deci, este falsă.
Logica predicatelor (sau logica propoziţiilor complexe) ce reprezintă dezvoltarea teoriei clasice a propoziţiilor logice, de asemenea operează cu
termenii subiect şi predicat. În această teorie predicatul are semnificaţie de funcţie logică specifică.
Logica predicatelor cuprinde logica funcţiilor de adevăr. Ea foloseşte un limbaj specific şi un sistem de simboluri speciale.
Prin predicat vom înţelege noţiunile care denotă însuşiri, genuri, relaţii şi care sunt simbolizate cu majuscule ale alfabetului latin F,G,H, …, P, Q, R etc.
O însuşire (de pildă, disciplinat, calm) sau un gen (de pildă, jurist, delincvenţă) caracterizează obiectele. Există obiecte determinate şi nedeterminate. Obiectele
determinate (lucruri, fenomene, nume proprii etc.) sunt desemnate cu minuscule (a, b, c, d ş. a.) şi se numesc constante individuale. Pentru a desemna obiectele
nedeterminate, se folosesc minuscule de la finele alfabetului latin (x, y, z), denumite variabile individuale.
Predicatele care desemnează o însuşire sau un gen şi sunt urmate de o singură variabilă sau constantă se numesc monadice sau de un singur loc, de pildă, P(x),
P(y), P(z), P(a), Q(b), N(c). Predicatele care denotă relaţii şi sunt urmate de două sau mai multe variabile individuale se numesc poliadice (diadice, triadice etc.) sau
de mai multe locuri. De pildă, a fi căsătorit (C(x, y) se citeşte x este căsătorit cu y), a vinde (V (x, y, z) se citeşte x vinde lui z marfa y).
Schemele de tipul C (x, y) (predicat diadic), V (x, y, z) (predicat triadic) se numesc formule elementare (atomare) predicative deschise.
O distincţie importantă în logica predicatelor este între propoziţiile închise (determinate) şi propoziţiile deschise(nedeterminate). De pildă, omorul este o
infracţiune (P(a)) este o propoziţie închisă adevărată, iar furtul este o binefacere (P(b)) este o propoziţie închisă falsă. Propoziţia x este o infracţiune (P(x)) este o
propoziţie deschisă, adică nici adevărată, nici falsă. Cu alte cuvinte, propoziţiile deschise sunt funcţii propoziţionale, deoarece ele conţin, cel puţin, o variabilă
individuală. Funcţiile propoziţionale pot deveni enunţuri (propoziţii închise), adevărate sau false, prin substituţia variabilelor individuale cu constante individuale.
Dacă, de exemplu, în propoziţia x este o infracţiunepunem în locul lui x furt sau prietenie, obţinem, respectiv, o propoziţie adevărată sau falsă (furtul este o
infracţiunesau prietenia este o infracţiune). Din formulele predicative elementare deschise, folosind cuantori, se pot obţine formule predicative elementare închise
sau propoziţii atomare. Cuantorii sunt operatori logici care exprimă operaţia cuantificării propoziţiilor logice, formulelor elementare ş. a. În logică se folosesc doi
cuantori: cuantorul universal („, se citeşte pentru orice) şi cuantorul existenţei ($, se citeşte există). Cuantorul universal („) este urmat de anumite semne, formând
combinaţii sau formule de tipul „x care se citesc pentru orice x, oricare ar fi x; orice x. Cuantorul existenţial ($), de asemenea, este urmat de diferite semne,
alcătuind formule de tipul $x care se citesc există cel puţin un x, astfel încât ş. a. De pildă, formulele elementare închise „x P(x), $x Q(x), „x $y R(x, y) pot fi
interpretate astfel: oricare ar fi norma juridică (x), ea are o structură logică determinată (P(x)); există, cel puţin, un infractor (x) minor (Q (x));pentru orice om normal
(x) există, cel puţin, o persoană (y) căruia îi este prieten (R(x, y)).
Într-o formă predicativă, variabilele la care se referă un cuantor se numesc cuantificate sau legate, în timp ce variabilele fără cuantor se numesc libere. Astfel, în
formula „x $y R(x, y), ambele variabile sunt legate, iar în formula $y P(x, y) variabila x este liberă.

La schemele predicative pot fi aplicaţi operatorii propoziţionali (negaţia, conjuncţia, implicaţia ş. a.): , „x „y (P(x,y) Ù Q(x,y)), „x P(x)®$x P(x), „x „y
P(x,y) Ú Q(z) etc.
Orice apariţie a variabilei individuale pe lângă predicate se numeşte „intrare”. În formula „y Q(y) ®$y Q(y), y apare în antecedentul şi consecventul implicaţiei, deci
are două intrări.
Acea parte dintr-o formulă, asupra căreia se extinde (adică la care se referă) cuantorul, se numeşte „domeniul de acţiune al cuantorului”. Toate intrările din
domeniul de acţiune (al cuantorului) sunt legate (cuantificate). De exemplu, în formula „x (P(x)ÚQ(x))®$x $y R(x, y), domeniul de acţiune al lui „x este P(x)ÚQ(x).
Să revenim la propoziţia (de la începutul paragrafului) orice persoană fizică respectă legislaţia în vigoare sau nu o respectă. Această propoziţie, din punct de vedere
logic, este identică cu propoziţia orice persoană fizică respectă legislaţia în vigoare sau nu respectă legislaţia în vigoare. Facem abstracţie de la unele amănunte

care vor fi demonstrate mai târziu şi aplicăm principiul noncontradicţiei: este inadmisibil , adică . Deci fiind persoană fizică, este inadmisibil, în

acelaşi timp, a respecta şi a nu respecta legislaţia în vigoare. Formal, aceasta poate fi redat astfel: (se citeşte “pentru orice x, nu este

adevărat că x este persoană fizică (P(x)) şi, în acelaşi timp, respectă legislaţia în vigoare (R(xl)) şi x nu o respectă ( )”. În baza logicii propoziţionale, vom
transforma această formulă în echivalenta ei:

.
Ambele formule sunt adevărate şi corespund propoziţiei naturale date. A doua formulă se citeşte “pentru orice x, dacă x este persoană fizică (P(x)), atunci respectă

legislaţia în vigoare (R(xl)) sau nu respectă legislaţia în vigoare ( ).


În concluzie, limbajul logicii predicatelor este alcătuit din:
· constante individuale (a, b, c etc.);
· variabile individuale (x, y, z);
· formule predicative (sau scheme de funcţii propoziţionale), monadice (P(x), Q(y) etc.) sau poliadice (F(x, y), G(x, y, z) etc.);
· cuantori („, $ ) şi operatori propoziţionali (Ø, Ù, Ú, ® etc.);
· scheme predicative cuantificate elementare (sau formule de propoziţii atomare („x P(x), „x „y R(x, y) etc.) sau complexe, adică neelementare („x „y P(x, y) ® $x $y
P(x, y) ş. a.).
5.2. Valoarea de adevăr a formulelor predicative închise. Operaţii cu formule predicative. Relaţii între cuantori
Ca şi în cazul formulelor logicii propoziţionale, rezolvarea problemei valorii de adevăr a unei formule predicative presupune interpretarea acesteia. A interpreta o
formulă predicativă înseamnă a-i asocia o clasă de obiecte numită univers de discurs U. Universul de discurs (U) reprezintă sfera unei noţiuni –
gen pentru termenii aflaţi în componenţa formulelor predicative. Fie, de pildă, P(x) (x este jurist şi U – clasa persoanelor cu studii superioare sau medii speciale). În
acest caz, formula „x P(x) (orice persoană cu studii superioare sau medii speciale (x) este jurist) este falsă, în timp ce formula $x P(x) (există persoane cu studii
superioare sau medii speciale (x) jurişti) este adevărată. La nivel general, adevărul sau falsul unei scheme (formule) predicative este determinat de următoarele
condiţii:
· o schemă închisă (cuantificată) universal (propoziţie simplă, atomară de tipul „x P(x)) este adevărată pentru un univers (U) nevid, numai dacă toate obiectele din
universul U au proprietatea P, şi este falsă, numai dacă în U există, cel puţin, un obiect care nu are proprietatea P;
· o schemă închisă (cuantificată) existenţial (de tipul $ x P(x)) este adevărată pentru un U nevid, numai dacă în U există, cel puţin, un obiect care are proprietatea P,
şi este falsă, numai dacă nici un obiect din U nu are proprietatea P.
La schemele de funcţii şi de propoziţii pot fi aplicaţi operatorii propoziţionali. Dacă predicatul P este determinat în universul U, atunci şi negaţia acestuia, adică

predicatul (ØP), de asemenea, este determinat în U (vezi figura 5.1.).

45
Formula este adevărată numai pentru acei x din U, pentru care P(x) este falsă. Deci predicatele P şi sunt
complementare alcătuind două clase (mulţimi) contradictorii ce epuizează universul U.
Dacă universului U îi corespund predic-atele P şi Q, atunci acestui univers îi vor corespunde şi predicatele compuse:
1. P(x)ÙQ(x); 4. P(x)®Q(x);
2. P(x)ÚQ(x); 5. P(x)¬Q(x);
3. P(x)ÚÚ Q(x); 6. P(x)«Q(x);
1. Formula predicativă P(x)ÙQ(x) este adevărată numai pentru acei x din U, pentru care ambele predicate P(x) şi Q(x) sunt adevărate. Cu alte cuvinte, acest
predicat compus este adevărat numai pentru acei x, care reprezintă intersecţia valorilor de adevăr ale predicatelor P(x) şi Q(x) (figura 5.2).
2.

Formula predicativă P(x)ÚQ(x) este adevărată numai pentru acei x din U, pentru care, cel puţin, unul din predicatele P(x) şi Q(x) sunt adevărate. Cu alte cuvinte,
acest predicat compus este adevărat pentru acei x din U care alcătuiesc reuniunea valorilor de adevăr ale lui P(x) şi Q(x) (figura 5.3).
3. Formula predicativă P(x)ÚÚ Q(x) este adevărată numai pentru acei x din U, pentru care P(x) este adevărat, iar Q(x) este fals, sau P(x) este fals, iar Q(x) adevărat
(fig.5.4):

.
4.

Formula predicativă P(x)®Q(x) este adevărată numai pentru acei x din U, pentru care, cel puţin, unul dintre predicatele şi Q(x) sunt adevărate (reuniunea

valorilor de adevăr ale lui şi Q(x)), deoarece (fig.5.5).

5. Formula predicativă P(x)¬Q(x) este adevărată numai pentru acei x din Ucare alcătuiesc reuniunea

valorilor de adevăr ale lui P(x) şi Q(x), deoarece (fig.5.6).


6.

În fine, formula predicativă este adevărată numai pentru acei x din U, pentru care sunt adevărate, cel puţin, una din

formulele şi , deoarece º )Ù ) (fig. 5.7).


Cele expuse mai sus ne permit să formulăm următoarea concluzie:
Operatorii propoziţionali transformă formulele predicative simple în formulei predicative compuse şi, prin aceasta, logica propoziţională îşi lărgeşte
considerabil sfera de aplicabilitate în procesul formalizării judecăţilor naturale.
Dacă în formula predicativă P (x1, x2,…¸ xn), în care P este constantă predicativă, iar x1, x2,…¸ xn – variabile individuale, vom înlocui variabilele individuale cu
constante individuale, vom obţine o propoziţie atomară P (a1, a2,…¸ an) – adevărată sau falsă. Atunci când fiece element al universului U posedă însuşirea P,
obţinem formule cuantificate de tipul „x P(x). Dacă doar unele elemente ale acestui univers posedă însuşirea P, obţinem formule predicative cuantificate, tip $x P(x).
Cuantorii universali şi existenţiali pot fi trataţi ca generalizări, respectiv, ale conjuncţiei şi disjuncţiei neexclusive(inclusive):
„(x) º P(a1)ÙP(a2)Ù…ÙP(an);
$(x) º P(a1)ÚP(a2)Ú…ÚP(an);
Dacă formulele predicative conţin variabile ce aparţin mulţimilor infinite, atunci aceşti cuantori exprimă conjuncţii şi disjuncţii infinite.
Pentru a transforma un predicat poliadic într-o propoziţie, e necesar a cuantifica („lega”) fiecare variabilă individuală. Cuantificând o formulă predicativă diadică,
tip R(x, y), obţinem 8 combinaţii:

46
1. „x„y(R(x, y)) – pentru orice x şi orice y R(x, y);
2. „y„x(R(x, y)) – pentru orice y şi orice x R(x, y);
3. $x$y(R(x, y)) – există x şi y, astfel că R(x, y);
4. $y$ x(R(x, y)) – există y şi x, astfel că R(x, y);
5. „y$x(R(x, y)) – pentru orice y există x, astfel că R(x, y);
6. $x„y(R(x, y)) – există x, astfel că pentru orice y R(x, y);
7. „x$y(R(x ,y)) – pentru orice x există y, astfel că R(x ,y);
8. $y„x(R(x, y)) – există y, astfel că pentru orice x R(x, y).
Enunţurile 1) şi 2), de asemenea 3) şi 4), au acelaşi sens logic şi deci aceeaşi valoare de adevăr. Dacă este adevărat 6), atunci este adevărat şi 5) (dar nu şi
reciproc). Dacă este adevărat 8), atunci este adevărat şi 7) (dar nu şi reciproc).
Prin urmare, cuantorii omogeni (de acelaşi fel) sunt comutativi, iar cuantorii eterogeni sunt necomutativi:
„x„y(R(x, y)) º „y„x (R(x, y));
$ x$ y(R(x ,y)) º $ y$ x (R(x, y));
$ x„y(R(x, y)) ® „y$ x (R(x, y));
$ y„x(R(x, y)) ® „x$ y (R(x, y));
5.3. Echivalenţa cuantorilor şi transcrierea propoziţiilor categorice în logica predicatelor
Este dat un univers de discurs finit U = {x1, x2,…, xn} şi o proprietate P. A spune că orice element al lui U are proprietatea P este identic cu a spune că x1 are
proprietatea P şi x2 are proprietatea P, şi … şi xn are proprietatea P, simbolic:
„x P(x) º P(x1)ÙP(x2)Ù…ÙP(xn).
Analogic, $x P(x) º P(x1)ÚP(x2)Ú…ÚP(xn).
Mai sus am constatat că cuantorul universal coincide cu o conjuncţie, iar cuantorul existenţial coincide cu o disjuncţie (inclusivă). Deoarece conjuncţia şi disjuncţia
(inclusivă) se află în raport de dualitate, ele pot fi reciproc transformate (cu ajutorul negaţiei) una în cealaltă. Astfel, regăsim o analogie a legilor lui De Morgan şi în
logica predicatelor:

Deci, cuantorul universal şi cel existenţial se află în raport de dualitate. Formula „(x) P(x) este universală, iar $x P(x) este existenţială, altfel spus, particulară.
În general, pentru a exprima negaţia unei formule care începe cu un cuantor universal (existenţial), e suficient ca acest cuantor să fie înlocuit cu cel
existenţial (universal), iar expresia consecventă cuantorului să fie negată.
Exemplu: Fie dată formula „x$y„z(S(x, y, z)). Vom efectua negaţia ei astfel:

Cuantorii care se află în faţa unei formule, iar tot restul formulei intră în domeniul de acţiune al acestora, se numesc prefixul formulei. Formulele cu prefix sunt
negate conform următoarei reguli:
Dacă prefixul formulei conţine câţiva cuantori, atunci negarea ei se produce astfel: fiece cuantor se înlocuieşte cu cel dual, iar negaţia trece la
consecventul cuantorilor.

Exemplu: .

Ca urmare a formulelor (1) – (4) putem extinde la ele pătratul logic (fig.5.8):

47
Din pătratul logic reiese că au loc relaţiile:

(5)

(6)

(7)

(8)
În continuare, vom transcrie propoziţiile categorice A(SaP), E(SeP), I(SiP), O(SoP) în limbajul logicii predicatelor.

Propoziţia universal afirmativă A(SaP) poate fi redată grafic astfel (fig. 5.9). Evident, este o clasă vidă, deoarece

noţiunile S şi sunt incompatibile şi, conform principiului noncontradicţiei, obţinem formula: .

Aplicăm la această formulă echivalenţa şi obţinem:

Deoarece în logica predicatelor S şi P sunt funcţii propo-ziţionale (S(x) şi P(x)), propoziţia universal afirmativă din logica clasică poate fi transcrisă astfel:

se citeşte:
1. pentru orice x este incompatibil S şi non-P;
2. pentru orice x, dacă x este S, atunci x este P;
3. nu există x care să fie S şi să nu fie P.
În literatura de specialitate predomină transcrierea:

).

Analogic, vom obţine transcrierea propoziţiei universal negative din logica clasică (fig.5.10):

) ; )
se citeşte:
1. pentru orice x sunt incompatibile S şi P;
48
2. pentru orice x, dacă x este S, atunci x nu este P;
3. nu există x care să fie S şi P.

În literatura de specialitate predomină transcrierea .

Propoziţiile particulare afirmative SiP şi particular negative SoP (vezi: fig. 5.11 şi fig. 5.12) pot fi transcrise astfel: , .

Deoarece , iar , aceste formule pot fi demonstrate şi astfel: (se citeşte există, cel puţin, un x,
astfel că x este S şi x este P).

(ultima formulă se citeşte: există, cel puţin, un x, astfel că x este S şi x nu este P).
Să reţinem următoarele formule:

(9)

(10)

(11)

(12)
Formulele de tipul (9), (10), (11), (12) pot fi raportate cu ajutorul pătratului logic (fig. 5.13).
Transcrierea („traducerea”) propoziţiilor categorice prin mijloacele logicii predicatelor nu este perfectă. Interpretarea tradiţională a propoziţiilor generale este mai
adecvată gândirii comune, dar interpretarea în limbajul logicii predicatelor răspunde mai bine exigenţei gândirii ştiinţifice [9, p. 108-113].

De reţinut că propoziţiile complexe formulate în limbajul natural se traduc în limbajul logicii predicatelor conform regulii: cuantorul universal cere implicaţia, iar
cuantorul existenţial cere conjuncţia [5, p. 81].
Propunem în continuare câteva exemple de propoziţii complexe formulate în limbaj natural şi formalizate cu ajutorul logicii predicatelor.

1. Orice delict are făptuitor: (se citeşte pentru orice x, dacă x este delict D(x), atunci există, cel puţin, un y, astfel că este
făptuitorul acestui delict (F(yx)).

2. Fiecare cetăţean are obligaţii faţă de stat şi societate: (se citeşte pentru orice x, dacă x este cetăţean
(C(x)), atunci există, cel puţin, un y astfel că y este obligaţie a lui x faţă de stat (OS 1(xy)) sau/şi faţă de societate (OS2(xy))).
3. Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică şi privată, cu excepţia activităţii didactice şi ştiinţifice

(se citeşte pentru orice x, dacă x are funcţie de procuror, atunci lui x i se interzice (I(x)) orice altă funcţie
y, publică (PU(y-z)) sau privată (PR(y-z)), cu excepţia lui z, şi există cel puţin un z, permis lui x (P(x)), care poate fi activitate didactică (AD(xz)) sau/şi activitate
ştiinţifică (AS(xz))).
4. Orice persoană, capabilă să întreţină cel puţin o persoană, este în stare să se întreţină pe sine:”x{[P(x)Ù$(P(y)ÙCÎ(xy)]®CÎ(xx)} (se citeşte pentru orice x,
dacă x este persoană (P(x)) şi există, cel puţin, un y, astfel că y este persoană, şi x este capabil să-l întreţină pe y (CÎ(xy)), atunci x este capabil să se întreţină pe
sine (CÎ(xx))).
Din cele expuse, ne putem convinge că logica predicatelor dispune de acei operatori care sunt indispensabili transcrierii, într -un limbaj formal, a propoziţiilor
complexe naturale, care conţin atât propoziţii analizate (atributive, de relaţie etc.) cât şi propoziţii neanalizate (cu operatori interpropoziţionali).

49
INFERENŢA
6.1. Noţiune de inferenţă. Tipurile de inferenţe
O mare parte din cunoştinţele de care dispune omenirea, în genere, şi fiecare individ, în parte, este obţinută pe cale raţională, pe baza unor concluzii şi nu
prin contactul nemijlocit al subiectului cunoscător cu obiectul cunoaşterii. O astfel de formă a gândirii abstracte, ce permite a obţine noi cunoştinţe din altele,
este inferenţa (raţionamentul). În general, inferenţa poate fi caracterizată ca o operaţie intelectuală prin care, dintr-un anumit număr de propoziţii logice, obţinem
(derivăm) o nouă judecată, o nouă cunoştinţă.
Inferenţa reprezintă un proces raţional ordonat prin care, din anumite propoziţii(adevărate sau false), numite premise, este derivată o nouă propoziţie,
numită concluzie.
Structura inferenţei:
1. premisa (premisele) – propoziţia (propoziţiile) din care rezultă (cu probabilitate sau necesitate) judecata nouă;
2. concluzia – propoziţia logică care conţine cunoştinţe noi, derivate din premise;
3. principiile ce fundamentează, justifică însăşi operaţia derivării şi regulile, axiomele, legile gândirii logice;
4. copula „deci” sau simbolurile ce o înlocuiesc, de pildă, „├”.
După direcţia operaţiei logice toate inferenţele pot fi grupate în:
a) inferenţe deductive, în care gândirea se îndreaptă de la adevăruri generale spre adevăruri mai puţin generale, adică de la general la particular ;
b) inferenţe nedeductive, în care gândirea progresează de la particular la general sau de la particular la particular.
Exemplu de inferenţă deductivă.
„Dacă această operă aparţine lui Aristotel, atunci ea a fost scrisă nu mai târziu de anul 322 î. e. n. Această operă îi aparţine lui Aristotel. Deci această operă a fost
scrisă nu mai târziu de anul 322 î. e. n.”.
Exemplu de inferenţă nedeductivă (inductivă):
Hoţii sunt agresivi.
Ucigaşii sunt agresivi.
Violatorii sunt agresivi.

Hoţii, ucigaşii, violatorii sunt infractori.


Deci, probabil, toţi infractorii sunt agresivi.
6.2. Inferenţe deductive imediate
Cele mai simple inferenţe deductive sunt inferenţele imediate (directe, nemijlocite). Ele sunt caracterizate prin aceea că dintr-o propoziţie categorică, asumată ca
premisă, concluzia, la rândul ei, tot propoziţie categorică, este derivată direct, fără nici un intermediar.
Inferenţele imediate sunt:
a) conversiunea;
b) obversiunea;
c) contrapoziţia (predicatului);
d) inferenţele exprimate prin pătratul, triunghiul, cubul logic (ultimele au fost analizate în cadrul temei anterioare) etc.
6.2.1. Conversiunea
Conversiunea este operaţia logică prin care termenii premisei (subiectul şi predicatul logic) în concluzie îşi schimbă reciproc funcţiile, adică subiectul
logic devine predicat logic iar predicatul logic – subiect logic.
Deci, premisa este de formă S-P (numită „convertendă“), iar concluzia (numită şi „conversă”) are forma P-S. În cazul conversiunii, premisa şi concluzia sunt
propoziţii categorice de aceeaşi calitate. Având în vedere legea distribuirii termenilor, obţinem:

1. (Toţi elevii sunt atestaţi Unii atestaţi sunt elevi);

2. (Nici un verb nu se declină Nici o declinabilă nu este verb);

3. (Unii elevi sunt sportivi Unii sportivi sunt elevi);

4. nu are conversă din următoarea cauză: prin conversiune, din am putea obţine şi nu , deoarece predicatul în

propoziţiile negative este distribuit. Legea identităţii nu admite transformarea .

Exemplu: Unii jurişti nu sunt fumători ( ) Nici un fumător nu face parte din unii jurişti ( ). Concluzia e lipsită de sens.
6.2.2. Obversiunea
Obversiunea este operaţia logică prin care dintr-o propoziţie de forma S-P – ca premisă (numită „obvertendă”) – rezultă drept concluzie o propoziţie de

formă (numită „obversă”).


Deci obversa este o propoziţie categorică de calitate inversă în raport cu premisa din care a fost derivată: dacă premisa a fost afirmativă, concluzia este negativă şi
invers.

1. (Toate furturile sunt infracţiuni Nici un furt nu este non-infracţiune);

50
2. (Nici un procuror nu este ministru Toţi procurorii sunt non-miniştri);

3. (Unii avocaţi sunt şahişti Unii avocaţi nu sunt ne-şahişti);

4. (Unii martori nu sunt prezenţi Unii martori sunt non-prezenţi (absenţi)).


Predicatul concluziei se află în contradicţie cu predicatul premisei.
Regulă: pentru a obverti o propoziţie categorică e necesar de a înlocui copula logică cu una contrară ei (de a o nega), iar predicatul logic – cu o noţiune
contradictorie.
Prin obversiune, obţinem propoziţii categorice echivalente, adică cu aceeaşi valoare de adevăr, iar sensul, conţinutul propoz iţiilor se concretizează. Altfel
spus, obiectul are, deci nu poate să nu aibă anumite proprietăţi, calităţi etc.
6.2.3. Contrapoziţia (predicatului)
Contrapoziţia predicatului este o operaţie logică prin care schimbăm calitatea unei propoziţii logice (premisei), iar judecata obţinută o inversăm.
Deci contrapoziţia (predicatului) poate fi privită drept rezultatul unei obversiuni şi al unei conversiuni consecutive (şi nu invers).

De pildă: .

1) (Toţi avocaţii sunt jurişti Nici un nejurist nu este avocat);

2) (Nici o crimă nu este faptă licită Unele fapte ilicite sunt crime);

3) ?;

4) (Unii criminali nu sunt temerari Unii non-temerari sunt criminali).


Deci contrapoziţia (predicatului) se obţine prin convertirea obversei, care este, de fapt, o contrapoziţie parţială. Contrapoziţia totală se obţine prin obvertirea
conversei:

1. ;

2. ;

3. ?;

4. .

Există şi alte operaţii logice, cum ar fi conversiunea obvertită ( De exemplu: ) şi inversiunea, care are ca subiect
contradictoriul subiectului unei propoziţii categorice:

sau ;

.
Exemplu:
a) Nici un hoţ nu este om moral;
b) Nici un om moral nu e hoţ;
c) Toţi oamenii morali sunt non-hoţi;
d) Unii non-hoţi sunt oameni morali.
Concluzie: dintr-o propoziţie categorică adevărată putem obţine alte propoziţii categorice adevărate folosind doar operaţii logice. Deci gândirea abstractă are un
caracter creativ ce se manifestă prin derivarea a noi cunoştinţe din cunoştinţele anterioare, fără necesitatea intuirii nemij locite a realităţii.
6.3. Silogismul categoric
6.3.1. Noţiune de silogism categoric
Silogismul categoric simplu (numit mai departe silogism) este tipul fundamental de inferenţă deductivă mediată, alcătuită din trei propoziţii categorice,
dintre care două sunt premise, iar a treia este concluzie.
Denumirea de „mediată” corespunde faptului că pentru justificarea concluziei se apelează la două permise (de la o premisă la concluzie se trece
prin intermediul altei premise), iar aceea de „silogism” i-a fost dată de către Aristotel(383 – 322 î. e. n.).

Exemplu: Toate infracţiunile (M) sunt fapte ilicite (P); MaP


Şantajul (S) este infracţiune (M); SaM

Deci şantajul (E) este faptă ilicită (P). SaP

Acest exemplu ne prezintă o formă standard de silogism. Propoziţiile deasupra liniei reprezintă premisele, iar propoziţia aşezată sub linie este concluzia. În
componenţa silogismului apar trei noţiuni, numite termenii silogismului. Pentru a analiza funcţiile acestor noţiuni, vom porni de la concluzie. În exemplul de faţă, ea
este o propoziţie universal afirmativă, S a P; S – şantaj; P – faptă ilicită. Subiectul şi predicatul concluziei se numesc termeni extremiai silogismului: subiectul –
termenul minor, iar predicatul – termenul major. Termenii extremi (minor şi major) reapar în premise, care se numesc respectiv minoră (acea cu subiectul logic din
concluzie) şi majoră (acea cu predicatul logic din concluzie). În silogism apare şi a treia noţiune, comună ambelor premise şi denumită termen mediu (M). Termenul
mediu intermediază subiectul şi predicatul concluziei (S şi P). În exemplul dat M este infracţiune şi apare ca subiect logic al premisei majore şi ca predicat logic al
minorei. Structura logică a silogismului şi reprezentarea grafică,
51
după metoda Euler, redă explicit raportul dintre termenii acestui silogism (fig.6.1).
Din diagramă se poate observa că, la nivelul silogismului, regăsim un raport special între noţiuni, raportul gen-specie.
6.3.2. Figuri şi moduri silogistice
Schema de inferenţă de mai sus nu reflectă totalitatea posibilităţilor structurilor premis elor şi a tipurilor de propoziţii categorice care le alcătuiesc. Având în vedere
poziţia termenilor silogismului în premise, rezultă patru structuri silogistice distincte, numite figuri silogistice (fig. 6.2).

I II III IV

P P M P P M
M

S M S M M S M S

S – P S – P S – P S – P

Fig. 6.2. Figurile silogismului categoric

I II III IV

M:

Fig. 6.3

Explicaţia fig. 6.3: în prima figură silogistică, termenul mediu (M) este subiect în premisa majoră şi predicat în cea minoră ; în figura a doua, termenul mediu

(M) este predicat în ambele premise ; în figura a treia – subiect în ambele premise ; în figura a patra – predicat în premisa majoră şi subiect în cea

minoră .
Din aceste patru figuri silogistice, prima se detaşează prin caracterul ei de structură silogistică fundamentală:
1. prima figură este şi singura în care pot fi demonstrate drept concluzii toate tipurile de propoziţii categorice (A, E, I, O);
2. numai în prima figură termenul mediu are funcţia de gen pentru termenul minor şi cea de specie faţă de termenul major;
3. prima figură este singura care exprimă în mod direct legile logice care asigură validitatea raţionamentelor silogistice. Pentru aceste motive prima figură a fost
numită „figură perfectă”.
Figurile silogistice se transformă în scheme de inferenţe numai dacă specificăm tipurile de propoziţii (A, E, I, O), care apar în rol de premisă şi de concluzie. În acest
fel, fiecărei din cele patru figuri silogistice le corespund mai multe forme particulare, numite moduri silogistice. Considerând ca fiind stabilă ordinea premisa
majoră, premisa minoră, concluzia (care reprezintă forma standard a silogismelor) şi folosind simbolurile tipurilor fundamentale de propoziţii categorice, putem
obţine pentru fiecare figură silogistică modurile corespunzătoare.
De exemplu, aaa-1 este un mod silogistic din prima figură, eio-2 poate fi descifrată astfel:
II

PeM
SiM
SoP
aii-3 este simbol al următorului mod silogistic:

III
MaP

MiS
52
SiP
Datorită existenţei a patru figuri silogistice şi a patru tipuri de propoziţii categorice cu termeni pozitivi (A, E, I, O), la nivel general obţinem 256 (256=4´4´4´4=44) de
moduri silogistice, câte 64 în fiecare figură; dintre acestea doar 24(în logica clasică – 19) sunt valide. Pentru fiecare figură silogistică în cazurile propoziţiilor de
topul A, E, I, O, din premise şi concluzie obţinem 64 de variante, adică moduri silogistice.

Combinând copulele (conectorii) premiselor şi a concluziei vom obţine „codurile” modurilor figurii silogistice respective. – premisele şi

concluzia; – simbolurile propoziţiilor; A ´ B = 64.


Cele 16 simboluri („coduri”) ale combinaţiilor dintre premise şi un simbol (a, adică SaP) al concluziei sunt prezentate mai jos.

1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3 4 1 2 3 4

1 a e i o a e i o a e i o a e i o

2 a a a a e e e e i i i i o o o o

3 a a a a a a a a a a a a a a a a

Fig. 6.4
Dacă păstrăm combinaţiile rândurilor 1, 2 (fig. 6.4), iar în rândul al treilea mai plasăm consecutiv e, i, o, atunci obţinem 64 de moduri ale figurii respective. Analogic
putem forma câte 64 de moduri ale celorlalte figuri silogistice. Aşadar, 64´4=256. Acestea sunt modurile silogistice posibile ale celor patru figuri silogistice cu
termeni pozitivi.
Mai jos propunem câteva exemple de silogisme concrete:
1. eae-2;
2. aii-3;
(cifra indică figura propoziţiilor constituente ale silogismului concret).

1) eae-2 P e M

SaM
SeP
Nici un om moral (P) nu este infractor (M);
Toţi asasinii (S) sunt infractori (M);
Deci nici un asasin (S) nu este om moral (P).

2) aii-3 M a P

MiS
SiP
Toţi juriştii (M) studiază dreptul civil (P);
Unii jurişti (M) sunt profesori (S);
Deci unii profesori (S) studiază dreptul civil (P).
Remarcă: Nu toate modurile silogistice sunt valide (logic adevărate). De pildă, aee-1 este un mod nevalid. Mai jos prezentăm structura şi diagrama acestui mod
silogistic nevalid:

aee-1 M a P

53
SeM
SeP
Diagrama ne demonstrează că S şi P reprezintă raporturi nedeterminate (plauzibile), ceea ce nu se admite pentru un raţionament deductiv.
În cele ce urmează, vom demonstra că doar 24 dintre cele 256 de moduri silogistice sunt valide iar celelalte – nevalide.
Există variate metode de testare (verificare) a validităţii silogismelor: prin diagrame (Euler, Venn, Carroll), prin reguli (generale şi speciale) ş. a.
6.3.3. Regulile termenilor şi premiselor
în silogismele categorice
Premisele adevărate nu garantează neapărat o concluzie adevărată. Adevărul concluziei este determinat de anumite legi sau reguli ale silogismului. În total,
există opt reguli generale, dintre care trei se referă la termeni, iar cinci – la premise.
6.3.3.1. Regulile termenilor
Regula 1: Într-un silogism valid există trei (şi numai trei) termeni. Această regulă decurge din definiţia silogismului.
Deci „împărţirea” termenilor este inadmisibilă.
Exemple: 1) „Incandescent” este adjectiv;

Firul (becului electric) este incandescent;


Deci firul (becului electric) este adjectiv.
2) „Avocat” (M) este alcătuit din 6 semne (P);
Popescu (S) este avocat (M);
Deci Popescu (S) este alcătuit din 6 semne (P).
Dacă avem 2 sau 4 termeni, nu putem formula concluzia.
Exemplu (cu 2 termeni):
Unii judecători sunt bărbaţi (MiP);
Unii judecători nu sunt bărbaţi (MoP);

?
Imposibilitatea de a deduce o concluzie rezultă din faptul că între termeni nu există o apropiere, o punte de echivalenţă care să permită tranziţia sau transferul unei
însuşiri sau relaţii de la un termen la altul. Atenţia noastră trebuie să se îndrepte spre acele cazuri în care, sub masca identităţii verbale, se camuflează noţiuni
diferite, ceea ce înmulţeşte numărul real al termenilor: silogismul are atunci, în aparenţă, trei termeni, când, în realitate, sunt patru („împătrirea termenilor”).
Exemple:
1. Dosarul (M) este substantiv (P);
Judecătorul (S) citeşte dosarul (M);
Deci judecătorul (S) citeşte substantivul (P).
2. Acei care vatămă pe alţii (M) trebuie pedepsiţi (P);
Bolnavii contagioşi (S) vatămă pe alţii (M);
Deci bolnavii contagioşi (S) trebuie pedepsiţi (P).
Termenul „vatămă pe alţii” este folosit cu două sensuri: „Vatămă voluntar, cu intenţie” şi vatămă involuntar, fără intenţie”.
Inferenţele greşite se numesc „sofisme” sau „paralogisme”. În cazul nostru, sofismul s-a produs prin prezenţa a patru termeni în loc de trei: el se numeşte „sofismul
a patru termeni” (quaternio terminorum).
Regula 2: Într-un silogism valid, termenul mediu este distribuit, cel puţin, în una din premise. Altfel spus, cel puţin, una din premise trebuie să dezvăluie
întreaga sferă (extensiune) a lui „M”.
Exemple:
1. Nici un deputat al parlamentului (M) nu este judecător (P);
Unii jurişti (S) sunt deputaţi ai parlamentului (M);
Deci unii jurişti (S) nu sunt judecători (P).
Construim structura formală şi diagrama silogismului; deter-minăm caracteristica distribuirii termenului mediu:

M+e P

S i M–
SoP
Deci concluzia este adevărată, deoarece se respectă regula distribuirii termenului mediu.
2) Unii jurişti (M) sunt savanţi (P)

54
Toţi profesorii de drept penal (S) sunt jurişti (M)
Deci, unii profesori de drept penal (S) sunt savanţi (P).

M–i P

S a M–
SiP
Deci modul silogistic iai-1 nu este valid: concluzia nu este determinată (variantele S1, S2, S3).
Regula 3: Oricare din termenii extremi (S sau P) apare ca termen distribuit în concluzie, dacă (şi numai dacă) este distribuit în premisă. Altfel spus,
sferele termenilor din concluzie nu trebuie să depăşească sferele corespunzătoare din premise (sau, enunţând în concluzie o proprietate despre o clasă
de obiecte, nu o putem presupune în premisă doar la o parte din ele).
Exemple:
1. Toţi juriştii (M) studiază dreptul internaţional (P);
Nici un minor (S) nu este jurist (M);,
Deci nici un minor (S) nu studiază dreptul internaţional (P).

M a P–

S+ e M
S eP
+ +

Modul aee-1 este ne-valid, deoarece nu se respectă regula a treia a distribuirii termenilor.
2. Toţi juriştii (P) studiază dreptul constituţional (M);
Nici un prunc (S) nu studiază dreptul constituţional (M);
Deci nici un prunc (S) nu este jurist (P).

P+ a M

S+ e M
S eP
+ +

Modul aee-2 este valid, deoarece sunt respectate toate regulile termenilor.
6.3.3.2. Regulile premiselor
Regula 1. Din două premise afirmative rezultă cu necesitate o concluzie afirmativă. Altfel spus, din două premise afirmative nu poate d ecurge o
concluzie negativă.
Regula 2. Cel puţin una din premise este afirmativă, altfel spus, dacă ambele premise sunt negative, atunci silogismul este nevalid.
Regula 3. Dintr-o premisă afirmativă şi una negativă rezultă cu necesitate o concluzie negativă.
Regula 4. Cel puţin una din premise este universală. Altfel spus, un silogism în care ambele premise ar fi propoziţii particulare este nevalid.
Regula 5. Dintr-o premisă universală şi alta particulară rezultă cu necesitate o concluzie particulară. Altfel spus, dacă o premisă este particulară, atunci
nu putem obţine o concluzie universală.
Pentru a înlesni memorarea regulilor, propunem următorul tabel:

55
N
Premise Concluzia
1 2

1 + + +

2 ± =

3 – – ?

universală particulară particulară


4
particulară universală particulară

5 particulară particulară ?

Remarcă:
“+” – propoziţie afirmativă;
“-“ – propoziţie negativă;
“?” – concluzie nevalidă.
Probarea validităţii silogismelor se poate efectua prin metodele Euler, Venn, Carroll sau pe baza regulilor (legilor) silogistice.
6.3.4. Regulile speciale ale figurilor silogistice
Regulile generale ale silogismului, în dependenţă de structura figurii respective, se concretizează în reguli speciale. Respectarea acestor reguli asigură validitatea
modurilor concrete ale fiecărei figuri silogistice.
6.3.4.1. Regulile speciale ale primei figuri
1. Premisa minoră este o propoziţie afirmativă;
2. Premisa majoră este o propoziţie universală;
Demonstrare.

P+•
M+‚

M–
S

S – P+•

1. Presupunem că premisa minoră este negativă. Atunci, conform regulilor premiselor, concluzia va fi negativă. Predicatul într-o propoziţie negativă este distribuit.
Dacă predicatul este distribuit în concluzie, atunci el trebuie să fie distribuit şi în premisă. Premisa majoră (cu predicatul distribuit), în acest caz, va fi o propoziţie
negativă. Din două propoziţii negative nu putem obţine un silogism valid. Deci presupunerea noastră a fost greşită şi premisa minoră este afirmativă.
2. Termenul mediu (M) în calitate de predicat al minorei, este nedistribuit. Deci conform regulilor termenilor, termenul mediu trebuie să fie distribuit în majoră. În
majoră, M este subiect, iar subiectul este distribuit în propoziţiile universale. Deci premisa majoră este o propoziţie universală. Com binând (aplicând) regulile
speciale ale figurii I, obţinem modurile valide.

E A E A E
A
A A I I A A

E I O I O
A

Modurile originare (primitive) ale primei figuri sunt: AAA, EAE, AII, EIO. Modurile AAI, EAO sunt derivate (moduri „slabe”) ale modurilor AAA, EAE. Deci modurile
primei figuri silogistice sunt: AAA, EAE, AII, EIO, (AAI), (EAO).
6.3.4.2. Regulile speciale ale figurii a doua
1. Una din premise este o propoziţie negativă;
2. Majora este o propoziţie universală.
Demonstrare:

P+‚ M+•

M+•
S

S– – P+‚

1. Conform regulilor termenilor, într-un silogism valid termenul M este distribuit în una din premise. Termenul M este predicat în ambele premise, iar predicatul este
distribuit în propoziţiile negative. Deci una din premise este negativă.
2. Concluzia este negativă. Conform regulilor premiselor, predicatul din concluzie este distribuit, deci el este distribuit şi în premisa majoră. Predicatul din concluzie
în majoră este subiect, iar subiectul este distribuit în propoziţiile universale. Deci premisa majoră este o prop oziţie universală. Aplicând ambele reguli speciale ale
figurii II, obţinem modurile valide:
56
E A E A E
A
E A O I E A

E O O O O
E

Modurile valide ale figurii a doua sunt: AEE, EAE, AOO, EIO, (AEO), (EAO). Modurile originare („tari“) sunt primele patru, iar derivatele (modurile „slabe“ ) –
celelalte două.
6.3.4.3. Regulile speciale ale figurii a treia
1. Minora este o propoziţie afirmativă;
2. Concluzia este o propoziţie particulară.
Demonstrare:

M P

S–•
M


S–‚
P
1. Prima regulă se demonstrează în mod analog cu prima regulă din prima figură.
2. Termenul minor (S) este nedistribuit (în calitate de predicat) în premisă, deci este nedistribuit şi în concluzie. Subiectul (S) este nedistribuit în propoziţiile
particulare. Deci concluzia este o propoziţie particulară. Combinând ambele reguli (începând de la concluzie), obţinem modurile valide:

I A E O E
A
A A I A A I

I I I O O O

Modurile valide ale figurii a treia sunt: AAI, IAI, AII, EAO, OAO, EIO.
6.3.4.4. Regulile speciale ale figurii a patra
1. Dacă majora este o propoziţie afirmativă, atunci minora este universală;
2. Dacă minora este o propoziţie afirmativă, atunci concluzia este o propoziţie particulară;
3. Dacă una din premise este o propoziţie negativă, atunci majora este o propoziţie universală.

IV 2) IV 3) IV

1)

P M–• P P+ƒ M
M

M+• S M S–‚ M SM

S – P S–‚ – P S – P+ƒ

Demonstrarea se va efectua după regulile termenilor şi premiselor (de sine stătător de către studenţi), conform schemelor respective de mai sus. Combinând
regulile speciale, obţinem modurile valide ale figurii a patra:

A I E E A
A
A E A A I E

E I O O O
I

Modurile valide ale figurii a patra sunt următoarele: AAI, AEE, IAI, EAO, EIO, (AEO). Modul AEO este derivata modului AEE.
6.3.5. Unele generalizări ale silogisticii
tradiţionale şi moderne
În tabelul ce urmează sunt arătate toate modurile valide (originare şi derivate) ale celor patru figuri silogistice (cu termeni pozitivi):

Figurile silogistice

prima a doua a treia a patra

Modurile originare („tari”) AAA EAE AAI AAI

57
EAE AEE AII AEE

AII EIO IAI IAI

EIO AOO EAO EAO

OAO EIO

EIO

Modurile derivate („slabe”) AAI EAO AEO

EAO AEO

În concluzie, trebuie să menţionăm următorul moment: există silogisme cu propoziţii exclusive; ele nu corespund regulilor analizate mai sus din cauza specificului
distribuirii termenilor lor. Exemple:

1. Infracţiunile şi numai ele ( ) se pedepsesc penal (P);

Întârzierea la serviciu (S) nu este infracţiune (M);

Deci întârzierea la serviciu (S) nu se pedepseşte penal (P).

Acest exemplu aparţine modului valid EE-1. Acest fapt se datorează distribuirii predicatului (P): premisă universal afirmativă exclusivă.

1. Unele fapte ilicite şi numai ele ( ) sunt infracţiuni (M+);

Toate delapidările (S+) sunt infracţiuni (M–);


Deci toate delapidările (S+) sunt fapte ilicite (P–).

Acest exemplu aparţine modului valid AA-2.


În concluzie, prezentăm câte un exemplu de silogism la fiecare dintre cele patru figuri silogistice:
1. Nici un jurist (M) nu este analfabet (P);
Toţi avocaţii (S) sunt jurişti (M):

Deci nici un avocat (S) nu este analfabet (P).


2. Toate silogismele categorice (P) au trei termeni (M);
Inferenţa imediată (S) nu are trei termeni (M);

Deci inferenţa imediată (S) nu este silogism categoric (P).


3. Toate infracţiunile (M) sunt fapte ilicite (P);
Toate infracţiunile (M) sunt acte dăunătoare (S);

58
Deci unele acte dăunătoare (S) sunt fapte ilicite (P).
4. Toţi procurorii (P) sunt jurişti (M);
Toţi juriştii (M) sunt oameni responsabili (S);

Deci unii oameni responsabili (S) sunt procurori (P).

6.4. Specificul silogismului judiciar


Silogismul categoric permite multiple aplicaţii în materie de drept: la elaborarea actelor normative, la interpretar ea normelor juridice, la realizarea dreptului.
Silogismul judiciar este o combinaţie de propoziţii descriptive (care pun în evidenţă fapta săvârşită) şi propoziţii normative (care evidenţiază norma în care fapta se
încadrează). Fie exemplele:
1. Orice individ x, care săvârşeşte fapta y, va fi pedepsit în forma z;

x a săvârşit fapta y;
Deci x va fi pedepsit în forma z.
2. Copiii moştenesc pe părinţi;

Cei înfiaţi au calitatea de copii;


Deci cei înfiaţi moştenesc pe înfietori.
În silogismul judiciar, prin intermediul unei constatări adevărate (rezultatul calificării juridice a unui fapt) şi a unei dispoziţii normative (despre care nu se poate spune
că este adevărată sau falsă, dar se poate spune că este sau nu este în vigoare, în sistemul de drept pozitiv), se obţine o concluzie justă din punct de vedere juridic.
Tranzitivitatea de la premise la concluzie se obţine prin intermediul termenului mediu, prezent în ambele premise. Derivarea concluziei are un caracter necesar, de
certitudine atâta vreme cât se pleacă de la premise adevărate şi se respectă legile (regulile) silogismului. Întrucât, în drept, obiectul este ideea
de dreptate înseamnă că premisele majore juridice sunt autorizate numai de ea. Înainte de a porni la aplicarea deductivă, atenţia int erpretului se îndreaptă spre
conţinutul majorei, spre a-i cerceta înţelesul, întinderea, realitatea, legitimitatea ş. a. Majorele logice au întotdeauna claritatea pe care o dă categ oria, clasa
obiectelor gândite. Majorele dreptului „au, cel mai adesea, neclaritatea, confuzia, pe care le răspândeşte pretutindeni: ordinea modului, a acţiunii, a vieţii” [43, p.
126]. Ele sunt „clase” juridice, opera unei voinţe, care nu poate prevedea totul, având o forţă de dispoziţie care câteodată poate să ducă la rezultate contradictorii.
Deci tot ce poate rămâne în discuţie este modul normativ în care se formulează premisele majore şi care sunt reprezentate de normele de drept.
Premisa minoră afirmă întotdeauna asemănarea între un caz nou şi cazuri deja cunoscute. Această asemănare se face cu ajutorul termenului mediu. În drept,
pentru validitatea silogismului, trebuie să fie prevăzut ca minora, care constituie cazul nou, să se asemene cu majora căreia i-o subsemnăm. În drept, termenul
mediu este calea prin care faptele comunică cu juridicitatea. Cu alte cuvinte, minora silogismului judiciar trebuie să semene perfect cu majora legală, adică să
cuprindă termenul mediu din text, să întrunească elementele constitutive ale infracţiunii (obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă). În afara acestora,
silogismul judiciar afirmativ nu se poate constitui valabil şi nu se poate trage o concluzie de condamnare (în dreptul penal) . Deci termenul mediu ne ajută
să încadrăm faptul concret în corpul silogismului juridic sau judiciar, adică să-l calificăm. „Este unanim admis în doctrină şi în jurisprudenţă că instanţa supremă este
îndreptăţită să cenzureze calificarea “minorei“ de către instanţele de fond, fundamentul acestui control fiind concepţia potr ivit căreia, de calificare depinde
însăşi consecinţa raţionamentului judiciar, adică însăşi rezultatul judecăţii” (Idem, p. 129).
Concluzia, într-un silogism juridic, este aplicarea formulei generale cuprinsă într-o normă juridică la cazul particular calificat şi exprimat printr-o propoziţie singulară.
În logica juridică, concluzia prezintă următoarele caracteristici:
· este necesară, adică decurge în mod regulat din premise;
· este legală (întrucât majora care o autorizează este un text de lege) sau legitimă (în cazul când majora este un principiu de drept);
· este firească sau normală în sensul că ea nu trebuie să contrazică constatările de fapt din minoră şi felul cum ele se leagă de majoră prin termenul mediu (Idem, p.
132-133).
În drept, în cea mai mare parte, controlul instanţei de casare se raportează, în exclusivitate, la calitatea consecinţei în hotărârile judecătoreşti care trebuie să
corespundă actelor normative şi celor de procedură.
Din punct de vedere al logicii juridice, instanţa de control trebuie să intervină numai în următoarele situaţii:
· în caz de eroare de fapt (conţinutul minorei);
· în caz de greşită calificare (încadrarea minorei);
· în caz de greşită consecinţă (concluzia ce trebuie trasă după încadrarea minorei în corpul silogismului sub majora adecvată) (Idem, p. 136).
Din cele expuse mai sus ni se pare concludentă următoarea idee: silogismul juridic reprezintă o formă raţională specifică, în care se îmbină
organic logicitatea cu justeţea, momentele (aspectele) formale cu cele creative.
6.5. Forme compuse şi forme prescurtate ale silogismului
6.5.1. Polisilogismul
Ciclul gândirii nu se închide în cadrul unui singur silogism. Gândirea se desfăşoară într-un lanţ foarte lung (în calculele, raţionamentele matematice etc.). Spre
deosebire de raţionamentele simple, există raţionamente compuse, cum sunt polisilogismele, în care concluzia silogismului anterior devine premisă majoră sau
minoră în silogismul următor. Dacă concluzia silogismului anterior devine premisă minoră în silogismul următor, inferenţa obţinută poartă numele de polisilogism
regresiv, iar dacă concluzia silogismului anterior devine premisă majoră în silogismul următor, atunci inferenţa obţinută se numeşte polisilogism progresiv.

Polisilogism Polisilogism
regresiv progresiv

particular Toţi D particular


Toţi A sunt B;
(A) sunt (A)

59
E;

Toţi C
Toţi B sunt C; sunt
D;

toţi C
Deci toţi A sunt C. Deci
sunt E.

Toţi B
Toţi C sunt D;
sunt C;

toţi B
Deci toţi A sunt D. Deci
sunt E.

Toţi A
Toţi D sunt E;
sunt B;

toţi A
Deci toţi A sunt E. general (E) Deci general (E)
sunt E

Gândirea se
Gândirea se îndreaptă
îndreaptă de
de la particular spre
la general spre
general.
particular.

Exemple de polisilogisme
Polisilogism regresiv Polisilogism progresiv

Toţi hoţii de buzunare minori Toate elementele chimice


(A) sunt hoţi de buzunare (D) sunt substanţe simple
(B); (E);

Hoţii de buzunare (B) sunt Toţi metaloizii (C) sunt


hoţi (C); elemente chimice (D);

Deci hoţii de buzunare minori Deci toţi metaloizii (C) sunt


(A) sunt hoţi (C). substanţe simple (E).

Hoţii (C) sunt infractori (D); Toţi halogenii (B) sunt


metaloizi (C);

Deci hoţii de buzunare minori Deci toţi halogenii (B) sunt


(A) sunt infractori (D). substanţe simple (E).

Toţi infractorii (D) prezintă Clorul (A) este halogen (B);


pericol social (E);

Deci toţi hoţii de buzunare Deci, clorul (A) este


minori (A) prezintă substanţă simplă (E)
pericol social (E).

Un alt tip de inferenţă compusă îl constituie soritul, care reprezintă o formă de polisilogisme prescurtate: lanţul silogismelor este contractat astfel încât prin
eliminarea concluziilor intermediare, nu rămâne decât o singură concluzie, cea finală. După silogismul din care provin, sorit ele, la rândul lor, sunt de două feluri:
sorite regresive (aristotelice) şi sorite progresive (gocleniene, analizate de Rudolf Goclenius din Marburg, sec. XVI).

Sorit aristotelic (regresiv) Sorit goclenian (progresiv)

A este B E este F
B este C D este E
C este D C este D
D este E B este C

E este F A este B

Deci A este F Deci A este F

Exemplu:
60
A – M. Eminescu;
B – poet;
C – scriitor;

D – om de artă;
E – om de creaţie;
F – om de cultură.
Soritul regresiv:
A®B®C®D®E®F;
Soritul progresiv:
F®E®D®C®B®A.
Se propune de organizat sorite regresive şi progresive, cu termeni juridici, în mod de sine stătător.
6.5.2. Entimema
Entimema (de la grec. enthýmema, en thyme – în „gând”) este un silogism prescurtat: una din premise sau concluzia nu este exprimată, ci numai
subînţelesă.
a) Lipseşte premisa majoră. De pildă, S este P, deoarece este M. Exemplu: Hoţii trebuie pedepsiţi, fiindcă sunt infractori. Silogismul complet este următorul:
Orice infractor (M) trebuie pedepsit (P);

Hoţii (S) sunt infractori (M);


Deci hoţii (S) trebuie pedepsiţi (P).
b) Lipseşte premisa minoră: M este P, deci S este P:
Orice infractor (M) trebuie pedepsit (P), deci hoţii (S) trebuie pedepsiţi (P).
c) Lipseşte concluzia: M este P, iar S este M:
Orice infractor (M) trebuie pedepsit (P), iar hoţii (S) sunt infractori (M).
Se va trage concluzia: Hoţii (S) trebuie pedepsiţi (P).
În activitatea raţională, uneori chiar şi specialiştii se confruntă cu unele dificultăţi în privinţa raţionării cu silogisme prescurtate. De pildă: „Nici un politician nu spune
întotdeauna adevărul, deci nici un politician nu este om onest”. Notăm termenii: politician (S); om onest (P); a spune întotdeauna adevărul (M). În această

entimemă lipseşte premisa majoră, pe care trebuie s-o restabilim. Mai întâi, vom stabili structura entimemei: ; Alcătuim structura întregului silogism: ,
adică este modul aee-2. Rămâne doar să-l verbalizăm:
Toţi oamenii oneşti (P) spun întotdeauna adevărul (M);

Nici un politician (S) nu spune întotdeauna adevărul (M);


Deci nici un politician (S) nu este om onest (P).
Din acest silogism concret putem, de pildă, obţine o entimemă în care lipseşte premisa minoră:
Toţi oamenii oneşti întotdeauna spun adevărul, deci nici un politician nu este om onest”.
Propunem cititorului să analizeze în mod de sine stătător câteva entimeme folosite frecvent la nivelul gândirii comune.
6.5.3. Epicherema
Epicherema (de la grec. epicheireima – „suprapunere”, “adaus de motivări suplimentare”) este un silogism complex (compus) prescurtat, în care una
sau ambele premise sunt entimeme.
a) Premisa majoră este entimemă, iar premisa minoră – propoziţie categorică:
A este B, deoarece este C;
B este D;

Deci A este D.
Exemplu:
Persoana X a comis un accident rutier, fiindcă era în stare de ebrietate;

Cei care comit accidente rutiere sunt pedepsiţi


Deci persoana X va fi pedepsită.
b) Ambele premise sunt entimeme:
A este B, deoarece este C;

D este A, deoarece este E;,

61
Deci D este B.
Exemplu:
Nici o pasăre (A) nu este primat (B), fiindcă nici o pasăre nu este mamifer (C)
Aceşti indivizi (D) sunt păsări (A), fiindcă au pene (E)

Deci aceşti indivizi (D) nu sunt primate (B)


Notă: organizaţi câteva exemple de epichereme folosind termeni juridici.
6.6. Inferenţe cu propoziţii compuse
6.6.1. Inferenţe ipotetice (pure)
Se numesc ipotetice (pure) inferenţele, în care atât premisele, cât şi concluziile sunt propoziţii logice ipotetice (condiţionale).
Astfel de inferenţe care conţin, de pildă, trei premise, au următoarea structură: A ® B

B®C
C®D

Deci, A ® D
Exemplu: „Dacă conduci automobilul, fiind în stare de ebrietate (A), atunci vei comite accident rutier (B); Dacă vei comite accident rutier (B), atunci vei fi amendat
(C); Dacă vei fi amendat (C), atunci va suferi familia (D). Deci dacă conduci automobilul, fiind în stare de ebrietate (A), atunci va suferi familia (D)”.
Validitatea acestui raţionament se poate demonstra cu ajutorul tabelelor propoziţiilor compuse. În cazul dat, formula raţionamentului are următoarea înfăţişare:
[(A®B)Ù(B®C)Ù(C®D)]®(A®D).
Demonstrăm acest enunţ în felul următor:

[(A®B)Ù(B®C)Ù(C®D)]®
A B C D A®B B®C C®D A®D
®(A®D)

1 1 1 1 1 1 1 1 1

1 1 1 0 1 1 0 0 1

1 1 0 1 1 0 1 1 1

1 1 0 0 1 0 1 0 1

1 0 1 1 0 1 1 1 1

1 0 1 0 0 1 0 0 1

1 0 0 1 0 1 1 1 1

1 0 0 0 0 1 1 0 1

0 1 1 1 1 1 1 1 1

0 1 1 0 1 1 0 1 1

0 1 0 1 1 0 1 1 1

0 1 0 0 1 0 1 1 1

0 0 1 1 1 1 1 1 1

0 0 1 0 1 1 0 1 1

0 0 0 1 1 1 1 1 1

0 0 0 0 1 1 1 1 1

Există şi alte forme de inferenţe ipotetice, de exemplu:


(A este B) ® (C este D)
(C este D) ® (E este F)

Deci (A este D) ® (C este F)


6.6.2. Inferenţe ipotetico-categorice
Inferenţa în care premisa majoră este sau implicaţie, sau replicaţie, sau echivalenţă, iar premisa minoră şi concluzia sunt propoziţii categorice se
numeşte inferenţă ipotetico-categorică.

a) A®B sau ((A ® B) Ù A) ® B

62
A

├B

Exemplu:
Dacă ai comis omor (A), atunci vei fi sancţionat cu privaţiune de libertate (B);
X a comis omor (Ax);

Deci X va fi sancţionat cu privaţiune de libertate (Bx).


Acest mod se numeşte modus ponens (de la lat. „a pune”, „a afirma”), adică modul afirmativ.
Demonstrare:

A B A®B (A ® B) Ù A ((A ® B) Ù A) ® B

1 1 1 1 1

1 0 0 0 1

0 1 1 0 1

0 0 1 0 1

b) A®B
sau ((A ® B) Ù )®

Acest mod se numeşte modus tollens (de la tollere – “a suprima”, „a nega”), adică modul negativ.
Exemplu:
Dacă ai comis omor (A), atunci vei fi sancţionat cu privaţiune de liberate (B);

X nu este sancţionat cu privaţiune de liberate ( );


x

Deci X nu a comis omor ( ).


Demonstrare:

A B A®B
(A ® B) Ù ((A ® B) Ù )®

1 1 0 1 0 0 1

1 0 1 0 0 0 1

0 1 0 1 0 1 1

0 0 1 1 1 1 1

c) A®B sau ((A ® B) Ù B) ® A

├ A

d) A®B
sau ((A ® B) Ù )®

Aceste două moduri – (c) şi (d) – sunt nevalide.


Notă: De verificat prin exemple adecvate în mod de sine stătător.
(c,d)

A B A®B (A®B)ÙB ((A®B)ÙB)®A


(A®B)Ù ((A®B)Ù )® ®

1 1 0 0 1 1 1 0 1

1 0 0 1 0 0 1 0 1

63
0 1 1 0 1 1 0 1 0

0 0 1 1 1 0 1 1 1

Celelalte 8 moduri de inferenţe în care premisa majoră este replicaţie (2 moduri valide) sau echivalenţă (toate modurile sunt valide) se vor demonstra în mod
analogic.
6.6.3. Inferenţe disjunctivo-categorice
Inferenţele disjunctivo-categorice au în calitate de premisă majoră o disjuncţie inclusivă sau exclusivă, iar premisa minoră şi concluzia sunt propoziţii
categorice.

a) AwB
sau ((A w B) Ù A) ®

Exemplu:
Această faptă a fost săvârşită sau de A, sau de B;

Această faptă a fost săvârşită de A;


Deci această faptă nu a fost săvârşită de B.
Această formă de inferenţă disjunctivo-categorică se numeşte modus ponendo-tollens (afirmativo-negativă).
Demonstrare:

A B AwB (A w B) Ù A
((A ® B) Ù A) ®

1 1 0 0 0 1

1 0 1 1 1 1

0 1 0 1 0 1

0 0 1 0 0 1

b) AwB
sau ((A w B) Ù B) ®

Această faptă este sau furt (A), sau omor (B);


Această faptă este omor (B);

Deci această faptă nu este furt (A).


Această formă de inferenţă disjunctivo-categorică de asemenea se numeşte modus ponendo-tollens. Demonstrarea se face în mod analogic:

A B AwB (A w B) Ù B
((A w B) Ù B) ®

1 1 0 0 0 1

1 0 0 1 0 1

0 1 1 1 1 1

0 0 1 0 0 1

c) AwB
sau ((A w B) Ù )®B

├B

d) AwB
sau ((A w B) Ù )®A

64
├A

Ambele moduri (c, d) se numesc modus tollendo-ponens (negativo-afirmative (c, d)

A B AwB ((AwB)Ù )®A


(AwB)Ù ((AwB)Ù )®B (AwB)Ù

1 1 0 0 0 0 1 0 1

1 0 0 1 1 0 1 1 1

0 1 1 0 1 1 1 0 1

0 0 1 1 0 0 1 0 1

Notă: De alcătuit exemple adecvate cazurilor c) şi d).


Inferenţele, ale căror premise majore sunt disjuncţii neexclusive, de asemenea au patru moduri; două dintre ele (tollendo-ponens) sunt valide, iar două (ponendo-
tollens) sunt nevalide. Cititorul se va convinge, făcând calculele respective.
6.6.4. Inferenţe ipotetico-disjunctive (lematice)
Inferenţele mixte, în care una din premise este o propoziţie ipotetică (cu două sau mai multe baze), iar cealaltă – o propoziţie disjunctivă, se
numesc ipotetico-disjunctive sau lematice.
Există câteva feluri de leme: dileme, trileme, polileme.
Dacă propoziţia disjunctivă (premisa minoră) afirmă antecedenţii (doi sau mai mulţi) pr emisei majore, atunci lema este constructivă. Dacă premisa minoră neagă
secvenţii (consecvenţii) premisei majore, atunci lema se numeşte distructivă. Dacă din antecedenţi rezultă acelaşi consecvent (secvent), atunci lema este simplă.
Dacă rezultă secvenţi diferiţi, lema este complexă.
Mai jos, prezentăm schemele inferenţelor dilematice:

simplă complexă

Dilema constructivă A®C A®B

B®C C®D

AÚB AÚC

├C BÚD

Dilema distructivă A®B A®B

A®C C®D

Ú Ú

├ ├ Ú

Exemplu de dilemă: „Dacă fapta antisocială prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, ea trebuie sancţionată penal. Dacă fapta antis ocială prezintă gradul
de pericol social al unui delict, ea trebuie sancţionată civil. Fapta antisocială prezintă pericol social al unei infracţiuni sau a unui delict. Deci fapta antisocială trebuie
sancţionată penal sau civil”.
Propunem ca studenţii să formalizeze această dilemă şi să determine forma ei.
Atragem atenţia la următoarele momente:
1. în limba naturală dilemele pot fi exprimate altfel decât în logica formală. De aceea, este necesar de a pătrunde în esenţa acestei forme de raţionament utilizat
frecvent în procesele judiciare;
2. formulele dilemei pot fi transformate şi deci exprimate verbal în variate forme.
Vom face unele transformări ale majorei dilemei constructive simple:

Deci .
Exemplu:
Dacă X este bănuit în săvârşirea unei fapte penale (A), atunci el este reţinut (B) şi este supus unui interogatoriu (C).

X nu a fost reţinut( ) sau nu a fost supus unui interogatoriu ( ).

Deci X nu este bănuit în săvârşirea unei fapte penale ( ).


Structura premisei majore este următoarea: A®(BÙC). O vom scrie în forma standard: (A®B)Ù(A®C). Dilema are următoarea formulă:
A®B
A®C

65

Să demonstrăm această dilemă prin tabelele propoziţiilor compuse:

A B C A®B A®C

1 1 1 0 0 0 1 1 0 1

1 0 1 0 1 0 0 1 1 1

0 1 1 1 0 0 1 1 0 1

0 0 1 1 1 0 1 1 1 1

1 1 0 0 0 1 1 0 1 1

1 0 0 0 1 1 0 0 1 1

0 1 0 1 0 1 1 1 1 1

0 0 0 1 1 1 1 1 1 1

Dilema este validă.


6.6.5. Inferenţe de relaţii

a) A>B b) A<B c) A=B

B>C B<C B=C

C>D C<D C=D

Deci A > D Deci A < D Deci C = D

d) Toate oraşele Moldovei sunt situate la nord de Bucureşti;


Chişinăul este oraş din Moldova;

Deci Chişinăul se află la nord de Bucureşti.


6.7. Inferenţe nedeductive
Logica tradiţională se divizează în inducţie şi deducţie. Există o diferenţă evidentă între inferenţa care generalizeazăşi inferenţa care particularizează. Aristotel
considera că „demonstraţia porneşte de la general, inducţia de la particular”.
Construirea gândirii ştiinţifice moderne a anihilat vechea diviziune dintre inducţie şi deducţie. De pildă, logica modală şi calculul probabilităţilor (în trecut, inductive)
sunt în prezent teorii deductive: „O inferenţă deductivă poate avea concluzie de probabilitate, dar stabilită cu toată certitudinea” [9, p. 234]. Deci cuplul deducţie-
inducţie nu mai epuizează (ca altădată) domeniul logicii, adică deducţia şi inducţia nu se exclud reciproc, fiind împreună exhaustive.
Logicii deductive i se opune astăzi logica nedeductivă. Aceste logici contrare, în acelaşi timp, se intercompletează. La momentul actual, inferenţele nedeductive se
divizează, cu precădere, în inferenţe inductive şi inferenţe prin analogie.
6.7.1. Principalele trăsături ale inducţiei.
Feluri de inducţie
Cunoaşterea începe cu analiza datelor empirice, faptelor concrete (adică a informaţiilor obţinute cu ajutorul organelor de simţ sau prin observaţii, experimente).
Cercetând obiectele (procesele, fenomenele, relaţiile ş. a.) omogene din natură, societate, gândire, oameni de rând şi cei de „şti inţă” (savanţi) descoperă însuşiri,
proprietăţi care sunt comune, aparţin unei întregi clase (mulţimi) de obiecte determinate.
Operaţiile raţionale prin care gândirea avansează de la cunoştinţe particulare (individuale) spre cunoştinţe generale, se numesc inferenţe inductive.
Deci, „logica inductivă se ocupă cu studiul inferenţelor de la individual (şi particular) la general, altfel spus, cu studiul raţionamentelor bazate pe generalizare” [25, p.
154]. În sursele bibliografice vom face cunoştinţă şi cu alte definiţii ale inducţiei (Vezi: [9, p. 238]; [43, p. 110]; [26, p. 181]).
Inferenţele inductive au o structură internă specifică. Premisele lor sunt alcătuite din propoziţii ce exprimă apartenenţa anumitei note (caracteristici, însuşiri
etc.) P unei serii de obiecte S 1, S2, …, Sn ce aparţin aceleiaşi clase (mulţimi) K. Schema inferenţei inductive se prezintă astfel:
S1 este P

S2 este P
Sn este P

S1,S2, …, Sn aparţin K
Deci, probabil, toţi K sunt P
Forma simbolică a inferenţei inductive este următoarea:

1. P(S1)

P(S2)

66
P(Sn)

2. S1, S2, …. ÎK

├„x((xÎK)®P(x))

Trecerea de la cunoştinţele din premise spre cunoştinţele din concluzie, este însoţită de o majorare a informaţiilor din concluzie, în raport cu cele din premise. Cu
alte cuvinte, „într-o inferenţă inductivă, concluzia spune mai mult (este mai generală) decât premisele din care ea a fost obţinută” [5, p. 86].
Exemplu: „Răspunderea penală a minorilor pentru omor, viol, vătămarea intenţionată a integrităţii corporale se aplică persoanelor care au vârstă între 14-16 ani.
Toate aceste infracţiuni sunt considerate drept infracţiuni grave. Prin urmare, sunt supuse r ăspunderii penale persoanele care în momentul săvârşirii infracţiunii
grave au împlinit vârsta de paisprezece ani”.
Inferenţele inductive sunt operaţii logice prin care se înfăptuieşte generalizarea datelor activităţii cotidiene, rezultatelor investigaţiilor practice şi cercetărilor
experimentale în domeniul ştiinţei. În dependenţă de faptul dacă procesului de generalizare a cunoştinţelor este supusă întreaga clasa de obiecte sau doar numai
unele dintre acestea, distingem două feluri de inducţie: inducţie completă (totalizantă) şi inducţie incompletă („amplificatoare”).
Inducţia completă este raţionamentul inductiv în care trecerea de la particular la general se face în cadrul unei clase finite de obiecte, când se
examinează (sub aspectul care ne interesează), unul câte unul, toate elementele clasei respective.
Schema inducţiei complete este următoarea:
S1 este P

S2 este P
Sn este P
S1, S2, …, Sn aparţin clasei K
Deci toţi K sunt P
Exemplu: Închisoarea (S1) este o pedeapsă principală;
Munca neremunerată (S2) este o pedeapsă principală (P);
Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau a exercita o anumită activitate (S3) este o pedeapsă principală;
Amenda (S4) este o pedeapsă principală (P);
Arestul (S5) este o pedeapsă principală (P);
Detenţia pe viaţă (S6) este o pedeapsă principală (P);
Închisoarea (S1), munca neremunerată (S2), privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau a exercita
o anumită activitate (S3), amenda (S4), arestul (5), detenţia pe viaţă (S6) se aplică infractorilor (K);
Deci toate acţiunile ce se aplică infractorilor (K) sunt pedepse principale (P).
Inducţia completă presupune:

 clasă finită (şi nu prea mare);


 examinarea fiecărui obiect al clasei;
 constatarea că fiecare membru (al clasei) posedă aceeaşi proprietate;
 concluzia că toată clasa posedă proprietatea;

Inducţia incompletă este raţionamentul inductiv în care se trece de la un număr limitat de cazuri la toatecazurile.
Schema inducţiei incomplete este următoarea:
S1 este P

S2 este P
Sn este P

Probabil, orice S este P


Spre deosebire de inducţia completă, cea incompletă este o inferenţă plauzibilă (realizabilă), nevalidă. Cu alte cuvinte, într-o inducţie incompletă, deşi se pleacă de
la premise cert adevărate, concluzia derivată din ele este doar probabilă. Deci adevărul premiselor nu este un temei suficient pentru adevărul concluziei. În aceste
condiţii, concluzia inducţiei incomplete (în raport cu premisele) are un caracter amplificator: ea extinde la o întreagă clasă proprietatea despre care premisele enunţă
că aparţine doar unora din elementele clasei date.
Inducţia incompletă, la rândul ei, se divizează în inducţia prin simplă enumerare şi inducţia ştiinţifică.
Inducţia prin simplă enumerare este proprie cunoaşterii care se bazează exclusiv pe cunoştinţe superficiale, neesenţiale, observaţii neorganizate, nesistematizate
ştiinţific, întâmplătoare. Ea nu ajunge până la descoperirea legăturilor esenţiale, a cauzelor şi, de aceea, această formă a inducţiei incomplete are un grad de
plauzibilitate, probabilitate foarte redus a concluziei. Datorită caracterului extrem de nesigur al inducţiei prin simplă enumerare, concluziile astfel obţinute trebuie
tratate cu deosebită prudenţă. La nivelul cunoaşterii ştiinţifice, inducţia incompletă ia, de cele mai multe ori, forma inducţiei ştiinţifice.
Inducţia ştiinţifică este o inferenţă în care generalizarea se face pe baza selectării riguroase a notelor esenţiale, necesar e ale obiectelor clasei date, prin eliminarea
a celor neesenţiale, întâmplătoare.
Pentru o fundamentare cât mai solidă a concluziei inducţiei incomplete, în cunoaşterea ştiinţifică, observaţia are un caracter dirijat, în dependenţă de scopul ur mărit,
de cunoştinţele deja dobândite şi de condiţiile materiale (aparate, instalaţii, reactive ş. a.) disponibile. Datele obţinute prin observaţiile şi experimentele ştiinţifice sunt
supuse unor operaţii raţionale de sistematizare, clasificare, analiză şi sinteză ş. a., cu scopul de a descoperi legăturile n ecesare dintre lucruri şi fenomene, de a
scoate în evidenţă cauzele, condiţiile ş. a., care determină existenţa şi evoluţia fenomenelor cercetate.
6.7.2. Metodele inductive de stabilire a legăturilor cauzale
Stabilirea legăturilor cauzale dintre anumite obiecte este o operaţie dificilă, determinată de caracterul sistemic (complex) al proceselor, fenomenelor materiale şi
spirituale. Există o serie de dificultăţi în cercetarea cauzală ce provin din amestecul cauzelor cu condiţiile, din amestecul efectelor, din pluralitatea cauzelor ş. a.

67
(Vezi, de pildă: [9, p. 246-247]. O altă dificultate provine din însăşi forma inferenţei cauzale în care se combină condiţiile necesare, suficiente, necesare şi suficiente
ş. a. Scopul principal al inferenţelor inductive constă tocmai în descoperirea diverselor cauze pe cale raţională.
Cauzalitatea teoretică („pură”) este guvernată de principiul echivalenţei cauzei cu efectul. Acest principiu poate fi exprimat astfel:
· ori de câte ori apare cauza, apare efectul, dispare cauza – dispare efectul;

 în orice circumstanţă, dacă apare cauza, apare şi efectul (independenţa cauzei de circumstanţă);
 dacă diferă efectele, diferă cauzele, fiecărui efect îi corespunde o cauză unică;
 la efecte asemănătoare corespund cauze asemănătoare (Vezi: [25, p. 166]).

J. S. Mill (1806-1873), fiind inspirat de ideile lui F. Bacon, D. Herschel, a formulat cinci metode („canoane”) de raţionare a relaţiilor cauzale:
1. metoda concordanţei (unice);
2. metoda diferenţei (unice);
3. metoda combinată a concordanţei şi diferenţei;
4. metoda variaţiilor concomitente;
5. metoda reziduurilor (rămăşiţelor).
Mai jos, vom expune conţinutul acestor metode, utilizând definiţiile (formulările) lui. J. S. Mill (Vezi: [25, p. 170-181]).
Metoda concordanţei (unice)
„Dacă două sau mai multe cazuri în care se produce fenomenul supus investigaţiei au o singură circumstanţă comună, acea unică circumstanţă prin
care toate cazurile concordă este cauza (sau efectul) fenomenului dat”.
Schema metodei concordanţei (unice) poate fi redată astfel:

A, B, C, D – a
A, F, E, K – a
A, L, M, N – a
Probabil, A – a
Exemplu: Dacă toate faptele săvârşite se caracterizează prin acelaşi mod de operare, se poate trage concluzia că ele au fost comise de aceeaşi persoană.
Metoda diferenţei (unice)
„Dacă un caz în care fenomenul cercetat se produce şi un caz în care el nu se produce au în comun toate circumstanţele în afară de una, acea
circumstanţă care apare numai în primul caz, circumstanţa prin care diferă cele două cazuri, este efectul sau cauza sau o ind ispensabilă parte a cauzei
fenomenului investigat”.
Schema acestei metode este următoarea:
A, B, C, D – a

, B, C, D –
Probabil, A – a
Exemplu: Dacă cineva ţi se arată prieten atunci când îţi merge bine şi ţi se arată indiferent când îţi merge rău, rezultă că, probabil, este cointeresat.

Metoda combinată a concordanţei şi diferenţei


„Dacă două sau mai multe cazuri în care fenomenul apare au numai o circumstanţă în comun, în timp ce două sau mai multe cazur i în care el nu apare
nu au nimic în comun decât absenţa acestei circumstanţe, atunci circumstanţa unică prin care cele două seturi de cazuri diferă este efect sau cauză, sau
parte indispensabilă a cauzei fenomenului”.
Schema acestei metode este următoarea:

A, B, C, D – a
A, F, E, K – a
A, L, M, P – a

, B, C, D –

, F, E, K –

, L, M, P –
Probabil, A – a
Exemplu: Dacă furturile se comit, de regulă, când are lor sărăcia, şomajul, criza economică şi morală şi scade numărul lor în absenţa acestora, atunci, probabil, că
acestea sunt cauzele furtului.
Metoda variaţiilor concomitente
„Dacă un fenomen oarecare variază într-un mod ori de câte ori un alt fenomen variază într-un anumit mod, atunci el este sau cauza sau efectul
fenomenului, sau este conectat cu el printr-un fapt de cauzare”.
Schema acestei metode este următoarea:
A1, B, C, D – a1

68
A2, B, C, D – a2
An, B, C, D – an

Probabil, A – a
Exemplu: Criminalitatea contra persoanei creşte în sezonul cald şi scade în sezonul rece, ceea ce înseamnă că şi condiţiile de mediu ar putea constitui unul din
factorii infracţionalităţii.
Metoda reziduurilor (rămăşiţelor)
„Dacă scădem dintr-un fenomen acea parte ce ne-a permis să aflăm prin inducţii anterioare care este efectul anumitor antecedenţi, atunci ceea ce
rămâne din fenomen este efectul antecedenţilor rămaşi“.
Schema se prezintă astfel:

A, B, C, D – a, b, c, d
………..D – ………d
…….C…. – ……c…
….B…… – ….b……
Probabil, A – a
Exemplu: Dacă X era prezent în locuinţa părţii vătămate cu care era în relaţii de prietenie, iar partea vătămată a constatat lipsa obiectelor sustrase imediat după
părăsirea încăperii de către X, fiind văzut ulterior în piaţă cu aceste obiecte, se poate presupune că X este făptuitorul, cu toate că el neagă comiterea faptei.
6.7.3. Inferenţele prin analogie
Există multiple şi variate feluri de deducţie şi inducţie care, nu epuizează totuşi diversitatea formelor de inferenţă.
O formă specifică de inferenţă nedeductivă o reprezintă analogia (de la cuvântul grecesc analogia – proporţie, asemănare).
Inferenţa prin analogie este una dintre cele mai vechi operaţii mentale. Omul primitiv încerca să explice cauzele anumitor însuşiri, proprietăţi necunoscute ale
obiectelor din mediul înconjurător, fenomenele naturii prin asemănarea lor cu cele deja cunoscute.
Analogia ca specie de inferenţă a apărut graţie asemănărilor dintre obiectele şi fenomenele eterogene. Necesitatea acestei forme mentale este determinată de
faptul că, în unele situaţii cognitive, subiectul cunoscător nu dispune de alte mijloace raţionale.
„Raţionamentul prin analogie constă în a infera din faptul că două lucruri (fenomene ş. a.) se aseamănă în anumite privinţe, şi este probabil ca ele să
prezinte asemănări şi în alte privinţe” [26, p. 25].
În calitate de inferenţă, analogia nu are caracter nici deductiv (particularizator), nici inductiv (generalizator); ea este o inferenţă transductivă: gândirea se îndreaptă
de la particular spre particular, de la general spre general. Cu alte cuvinte, cunoştinţele obţinute pe baza analogiei au acelaşi grad de generalitate ca şi cele iniţiale.
Analogia are structură asemănătoare cu cele ale altor tipuri de inferenţă. Schema inferenţială a analogiei poate fi exprimată astfel:
X posedă notele (însuşirile) A, B, C, D;
Y posedă notele (însuşirile) A, B, C;

Deci probabil, Y de asemenea posedă nota (însuşirea) D.


Schema simbolică a analogiei poate fi redată în felul următor:

AxÙBxÙCx
AyÙByÙCy

Dx
├ àDy

Explicaţie: Admitem că două obiecte oarecare X şi Y posedă în comun însuşirile A, B, C. Pe această bază, dacă se constată că unul din aceste obiecte, X de pildă,
posedă o însuşire suplimentară, D, nedetectată încă la Y, se poate conchide că şi Y, probabil, posedă însuşirea D. Schema inferenţei de mai sus nu este validă, dar
nici inconsistentă. Aceasta înseamnă că inferenţele prin analogie sunt forme de inferenţe plauzibile: deşi premisele sunt adevărate, concluzia totuşi este probabilă.
Analogia este o inferenţă a cărei natură logică nu este bine cunoscută [9, p. 235].
Există variate feluri de analogii:

 analogia comună şi analogia ştiinţifică;


 analogia întâmplătoare şi analogia sistematică;
 analogia după însuşiri şi analogia după relaţii;

 analogia cauzală, analogia structurală şi analogia funcţională ş. a. (Vezi, de pildă: [9, p. 186-191].

Ţinând seama de caracterul plauzibil al cunoştinţelor obţinute prin analogie, ele trebuie tratate cu deosebită prudenţă, ca f iind simple ipoteze şi nu certitudini.
Raţionamentul prin analogie este cu atât mai solid (iar concluzia sa este mai probabilă) cu cât:
· Însuşirile prin care se aseamănă obiectele comparate sunt mai numeroase decât cele prin care ele se deosebesc;

 Însuşirile prin care se aseamănă obiectele comparate sunt mai importante decât cele prin care ele se deosebesc, iar legătura dintre însuşirile cun oscute drept
comune şi noua însuşire este esenţială;
 Sfera (clasa, mulţimea) obiectelor comparate, având aceleaşi însuşiri comune, este mai mare;
 Concluzia este mai modestă sub aspectul a ceea ce susţine;
 Spre deosebire de asemănările dintre obiectele comparate, diferenţa dintre ele are o cât mai mică importanţă (preferabil, nulă) pentru ceea ce susţine
concluzia (vezi: [5, p. 88]).
69
Analogia este folosită pe larg în activitate juridică, fiind un element esenţial al metodei comparative şi al ipotezelor judiciare, criminalistice (Ipoteza va fi studiată în
cadrul unei teme speciale).

FUNDAMENTELE LOGICE ALE ARGUMENTĂRII


Orice activitate conştientă, individuală sau colectivă, este ghidată de raţiune. Pentru a demonstra o teoremă, a valida rezultatul unui scrutin, a desface o căsătorie, a
considera că o aserţiune este falsă, avem nevoie de argumente, temeiuri, motive, etc. De pildă, o hotărâre judecătorească trebuie fundamentată, justificată prin
probe, materiale în conformitate cu exigenţele legalităţii şi motivată conceptual, prin conştiinţa intimă a judecătorului (a idealurilor lui de dreptate, a convingerii că a
aplicat legislaţia în mod echitabil ş. a.).
Un element indispensabil al demonstraţiei, al combaterii, al discursului retoric ş. a. îl constituie fundamentele logice resp ective.
7.1. Noţiunea „argumentare”. Structura
procesului argumentativ
Argumentarea este menită să realizeze exigenţele principiului raţiunii suficiente care întemeiază validitatea oricărui proces sau act raţional. Din unghiul de vedere al
acestui principiu, este privită validitatea definiţiilor, formulărilor, enunţurilor ştiinţifice, este apreciată utilitatea anumitor acţiuni, fapte, decizii omeneşti.
Isocrates, orator din Grecia Antică, considera că argumentarea este „iscusinţă, însuşire de a ne convinge unii pe alţii şi de a face să răsară în faţa ochilor noştri
obiectul hotărârilor noastre”. Prin urmare, spune el, „am întemeiat cetăţi, am stabilit legi, am descoperit artele. Şi cuvântul este cel care ne-a ajutat în tot ce am
născocit, căci numai el statorniceşte ce este drept şi ce este nedrept, ce este rău şi ce este bine, prin el dovedim vinovăţi a celor vicleni, iar pe cei buni îi lăudăm şi
tot prin el punem la încercare inteligenţa, astfel încât vorbirea aleasă este semnul cel mai sigur al unei judecăţi drepte. U n cuvânt adevărat care dovedeşte respectul
legii şi dreptăţii este imaginea unui suflet bun şi în care te poţi încrede” [22, p. 50].
Argumentarea – proces spiritual complex – conţine diferiţi „parametri” atât de ordin logic, cognitiv, cât şi psihic, pragmatic. Psihicul şi raţionalul integrează procesele
argumentative şi sunt (în acest context) fenomene spirituale eterogene complementare.
Logica tradiţională face abstracţie de la factorii psihici (emoţionali, afectivi ş. a.), inclusiv şi în problema argumentării, accentuând doar momentele raţionale şi
formale.
Există două tipuri fundamentale de argumentare:
1. argumentarea demonstrativă (demonstraţia), numită şi argumentare constrângătoare (obiectivă);
2. argumentarea nedemonstrativă, neconstrângătoare, retorică (subiectivă).
Argumentarea demonstrativă are un caracter apersonal (desubiectivizat) şi este utilizată „acolo unde subiectivitatea individului prisoseşte, unde implicarea lui
constituie un obstacol pentru certificatul valorii de adevăr al cunoştinţelor umane”; argumentarea nedemonstra-tivă, retorică, „are utilitate acolo unde tocmai individul
nu lipseşte, unde implicarea lui e necesară pentru asumarea valorii de adevăr sau a uneia din vecinătatea acesteia” [46, p. 21]. Având în vedere cele expuse mai
sus, propunem următoarele definiţii:
În sens larg, psiho-logic, argumentarea reprezintă operaţia mentală ce asigură: fundamentarea validităţii aserţiunilor (enunţurilor, propoziţiilor ş. a.),
justificarea deciziilor, scopurilor, faptelor , respectiv, pronunţate, luate, urmărite, comise de anumite persoane.
În sens restrâns (logic), argumentarea reprezintă operaţia mentală ce asigură fundamentarea valorilor de adevăr ale judecăţilor, propoziţiilor logice.
Deci, argumentarea este o formă generală de fundamentare. Fundamentarea sau întemeierea, la rândul ei, reprezintă procedura prin care sunt aplicate diverse
cunoştinţe, norme, directive, obiective ş. a. pentru a admite, a accepta, a aproba anumite acţiuni, aprecieri valorice, decizii acţionale.
Intr-un sens mai restrâns, fundamentarea (întemeierea) este operaţia prin care se indică temeiul; temeiul este o propoziţie sau un şir de propoziţii din care se poate
deriva o aserţiune pe baza unui procedeu logic valid” [62, p. 220].
Alte definiţii ale argumentării le găsim în literatura recomandată (Vezi: [25, p. 286]; [22, p. 53]).
E de menţionat că în unele lucrări de specialitate există o „opoziţie fundamentală” dintre demonstraţie şi argumentare, „propoziţiile argumentative fiind învinu ite de
un viciu de esenţă, şi anume imposibilitatea de a se conforma bipolarităţii adevăr – fals, esenţială în logica formală. Teza potrivit căreia adeziunea, plauzibilul,
probabilitatea sau alte forme prin care se exprimă raţionamentul argumentativ nu permit să se alcătuiască premise axate pe ad evăr şi nici pe legături care să ducă
la concluzii lipsite de îndoială sau compromis, este frecventă. Nici normele de drept, imperativele şi valorile juridice nu pot fi cuprinse sub denumirea de adevărate
sau false şi, ca atare, trebuie excluse din categoria formalizărilor logice” [22, p. 51].
Demonstraţia şi argumentarea nu sunt operaţii mentale contrare, în sens strict; ele nu se exclud, sub acelaşi raport, deoarece (obiectiv) logicul este componentă
a psiho-logicului: „Teoria argumentării nu poate ignora ajutorul psihologiei, al retoricii şi afinitatea sa cu dreptul, morala” [8, p. 184]. E necesar de subliniat că o
argumentare justă,de asemenea, trebuie să fie şi logic corectă, aplicând în acest scop raţionamente valide. Cu alte cuvinte, discursul retoric „implică logicitatea, fără
să se reducă la ea; fără structuri formale nu convingem, numai cu structuri formale nu convingem” [46, p. 23].
Argumentarea şi demonstraţia sunt procese raţionale care au în structura lor formală elemente identice. Aceste elemente sunt, pe de o parte, teza pe care vrem s-o
argumentăm (demonstrăm), iar pe de altă parte, argumentele(ideile, faptele, datele statistice ş. a.) care fundamentează această teză, vin în sprijinul ei, o susţin,
adică sunt relevante. Al treilea element este legătura dintre argumente şi teză care trebuie să fie logic corectă. Dacă în procesul argumentativ (demonstrativ)
intervin abateri conştiente (sofistice) sau inconştiente (paralogistice) de la regulile, legile, principiile logice, atunci astfel de argumentare (demonstraţie) va fi logic
incorectă.
Cele mai importante forme de întemeiere, fundamentare sunt demonstraţia şi combaterea.
7.1.1. Demonstraţia şi combaterea
Conform principiului raţiunii suficiente, nici o idee nu poate fi admisă fără o fundamentare (întemeiere) logică. În cunoaştere, trebuie să deosebim ideile adevărate
de cele false, să acceptăm cele adevărate şi să le respingem pe cele false. Pentru soluţionarea acestor probleme sunt folosite diferite metod e, procedee, empirice
şi teoretice. Logica, în acest scop, invocă demonstraţia şi combaterea.
Demonstraţia (combaterea) este procedeul logic prin care se fundamentează, în mod complet şi riguros, adevărul (falsitatea) unei propoziţii logice în
baza altor propoziţii logice.
(Despre alte definiţii ale demonstraţiei vezi: [9, p. 260]; [25, p. 288]; [62, p. 229]).
Structura demonstraţiei. Orice demonstraţie este alcătuită din trei părţi:

 teza de demonstrat (demonstrandum);


 fundamentul demonstraţiei (principia demonstrandi);
 procedeul demonstraţiei.
 Teza de demonstrat (T) este elementul principal, scopul demonstraţiei. Ea reprezintă o idee concretă, o propoziţie sau un ansamblu de propoziţii, adevărul
căreia trebuie fundamentat (întemeiat).
70
În calitate de teză, poate fi înaintată orice idee, concepţie (exprimată prin propoziţii naturale sau enunţuri formalizate): teoremă matematică, generalizare ale datelor
experimentale, diagnostic medicinal, versiune despre un fenomen istoric ş. a. În cadrul anchetei şi procesului judiciar, în c alitate de teze pot fi înaintate afirmaţii,
aserţiuni despre diferite împrejurări ale unei crime (de pildă, personalitatea inculpatului, complicii, motivele şi scopul infracţiunii ş. a.).
Fundamentul demonstraţiei (a1, a2,…, an) este ansamblul de propoziţii (argumente) cu ajutorul cărora se întemeiază adevărul sau falsitatea tezei. El este format din
definiţii, axiome, teoreme demonstrate anterior, propoziţii despre date empirice ş. a. În demonstraţiile juridice se folosesc argumente probatorii (mărturii, dovezi,
date şi aprecieri de expertiză judiciară ş. a.) şi argumente legale (legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale guvernului, regulamente şi ordine ale ministerelor, decizii
ale organelor administrative locale ş. a.).
Procedeul demonstraţiei (argumentarea, demonstraţia propriu-zisă) (®) este propoziţia sau ansamblul propoziţiilor prin care se obţine legătura dintre argumente şi
teză. El reprezintă inferenţa sau sistemul de inferenţe prin care conchidem teza din argumente (premise). Cu alte cuvinte, tr ecerea de la fundamentul demonstraţiei
(argumente) la teză se obţine cu ajutorul inferenţelor (silogismelor, inferenţelor ipotetice, disjunctive ş. a.).
Formula demonstraţiei este următoarea:
(a1Ùa2Ù…Ùan) ®T.
De exemplu, adevărul propoziţiei „Încheierea căsătoriei dintre X şi Y este o acţiune legală” (T) poate fi fundamentat prin propoziţii care
corespund condiţiilor şi procedurii de încheiere a căsătoriei (argumente relevante):
1. X şi Y sunt de acord să înregistreze căsătoria (a1);
2. X şi Y au atins vârsta de căsătorie (a2);
3. în momentul încheierii căsătoriei X sau Y nu erau înregistraţi în căsătorie cu o altă persoană (a3);
4. X şi Y nu se află în relaţie de rudenie (a4);
5. căsătoria dintre X şi Y s-a înregistrat în localitatea A în faţa autorităţii de stat B (a5);
6. au fost identificaţi viitorii soţi (X şi Y) (a 6);
7. s-a constatat respectarea condiţiilor de încheiere a căsătoriei, s-a verificat lipsa impedimentelor la înregistrarea căsătoriei dintre X şi Y (a7);
8. viitorilor soţi (X şi Y) li s-a făcut cunoştinţă cu obligaţiunile reciproce şi răspunderea juridică prevăzute de Codul căsătoriei şi familiei (a 8);
9. s-a confirmat consimţământul viitorilor soţi (X şi Y) în vederea încheierii căsătoriei (a9);
10. persoana oficială, în conformitate cu prevederile legii, a declarat actul de căsătorie încheiat pe baza consimţământului lui X şi Y (a10);
11. a fost întocmit actul de căsătorie în registrul actelor stării civile, semnat de către persoana oficială a serviciului stării civile, de soţi şi martori (a11);
12. soţilor (X şi Y) li s-a eliberat certificatul de căsătorie (a12).
E de remarcat că fiecare dintre aceste 12 argumente sunt necesare, din punct de vedere juridic. Dar, fiind complete, ele devin şi suficiente. Deci, argumentele a 1-a12,
aplicate cumulativ, sunt suficiente pentru a confirma adevărul tezei (T). Cu alte cuvinte, pentru ca concluzia (teza T) să fie necesar adevărată este suficient ca
premisele (argumentele a1, a2, …, an) să fie (cumulativ) adevărate, iar inferenţa (procedeul demonstraţiei) să fie validă (logic corectă).
Raţionamentul demonstrativ are următoarea particularitate: teza de demonstrat (T) este o concluzie formulată anterior, iar fundamentul demonstraţiei (premisele
inferenţei) rămâne necunoscut şi trebuie restabilit. Cu alte cuvinte, demonstraţia constă „în reducerea unei propoziţii date la propoziţii adevărate cu ajutorul
raţionamentelor valide” [25, p. 289]. Deci demonstraţia este un proces raţional creativ, euristic, deoarece nu există în genere o procedură formalizată (“mecanică”)
de a afla fundamentul demonstraţiei; trebuie să intuim din ce propoziţii inferăm şi cum inferăm.
Valoarea de adevăr a tezei de demonstrat depinde de potenţialul argumentativ al premiselor (fundamentului de demonstrat) şi de conclusivitatea inferenţelor
procedurii demonstraţiei.
Dacă argumentele sunt cert adevărate, iar procedeul demonstraţiei aparţine tipurilor de inferenţe demonstrative (deducţiei, inducţiei complete), atunci teza este
valoric determinată univoc (adevărată, falsă); în caz contrar, valoarea de adevăr a tezei va fi nedeterminată.
Demonstraţia poate fi intuitivă sau formalizată. Demonstraţia intuitivă se bazează pe relaţii dintre noţiuni şi judecăţi evidente, din punct de vedere al gândirii
naturale.
Demonstraţia formalizată se bazează pe simboluri artificiale (care înlocuiesc cuvintele limbii naturale), reguli riguroase şi inferenţe standardizate sub formă de
calcule matematice. Inferenţele demonstrative juridice pot fi doar parţial formalizate, deoarece în procesele juridice sunt c ercetate persoane individuale, fapte şi
cazuri concrete etc.

7.2. Formele demonstraţiei


Există două forme de demonstraţie:
1. demonstraţia directă;
2. demonstraţia indirectă.
Demonstraţia în care fundamentul demonstraţiei (argu-mentele) şi procedeul demonstraţiei sunt îndreptate nemijlocit către teza de demonstrat se
numeşte demonstraţie directă.
Dacă demonstraţia, de rând cu teza de demonstrat, mai conţine vreo propoziţie (A) spre care nemijlocit sunt îndreptate argumentele şi procesul
demonstraţiei, atunci demonstraţia este indirectă.
Structura demonstraţiei directe poate fi, schematic, înfăţişată astfel:

T– teza de demonstrat;
a1, a2,…, an – fundamentul demonstraţiei (argumentele);
®– procedeul demonstraţiei.
Demonstraţia directă reprezintă modul afirmativ (modus ponens) al inferenţei ipotetico-categorice care are următoarea formulă:
((( a1Ù a2Ù … Ùan) ®T)Ù(a1Ùa2Ù … Ùan))® T.

71
Structura demonstraţiei indirecte are următoarea schemă:
Demonstraţia indirectă, de asemenea, poate fi exprimată printr-o inferenţă ipotetico-categorică (modus ponens):
(a1Ù a2Ù … Ùan) ®(A® T)

(a1Ùa2Ù … Ùan)
├ (A®T)
Transformând premisa majoră
((a1Ù a2Ù … Ùan) ®(A®T)) º ((a1Ù a2Ù … Ùan)ÙA) ®T,
obţinem:
((a1Ù a2Ù … Ùan)ÙA) ®T

(a1Ù a2Ù … Ùan)ÙA


├T

În demonstraţiile indirecte, A poate fi o propoziţie contradictorie tezei de argumentat (T), adică A ( se numeşte antiteză). Astfel de demonstraţie indirectă
se numeşte demonstraţie apagogică, reducere la absurd:
1. pentru a demonstra adevărul tezei trebuie să demonstrăm falsul antitezei;

2. pentru a combate teza, trebuie să demonstrăm adevărul antitezei.

1.

2.
Demonstraţia indirectă, prin reducerea la absurd, are la bază modul negativ (modus tollens) al inferenţei ipotetico-categorice:

(a1Ù a2Ù … Ùan) ®


A

├ .

Deoarece º , este suficient ca antiteza să infirme, cel puţin, adevărul uneia din propoziţiile fundamentului
demonstraţiei.
Se presupune adevărată antiteza şi se arată că aceasta implică consecinţe false, deci antiteza este falsă. Apoi, conform terţ ului exclus (TÚA), urmează că teza
(originară) este adevărată.
Exemplu: Persoana X a comis o faptă ilicită (a1) şi este vinovată (a2). Deci persoana X trebuie sancţionată (T). Presupunem că persoana X nu trebuie sancţionată

(A). Dacă persoana X nu trebuie sancţionată (A), atunci persoana X nu a comis o faptă ilicită ( ) sau persoana X nu e vinovată ( ). Teza (T) şi antiteza (A)
nu pot fi împreună nici adevărate, nici false. Deci „sau persoana X trebuie sancţionată (T), sau persoana X nu trebuie sancţionată (A)”. Dacă admitem ca adevărată
antiteza („persoana X nu trebuie sancţionată”), atunci suntem constrânşi să acceptăm falsul, cel puţin, al uneia din premise („de pildă, persoana X nu e vinovată”),
ceea ce nu corespunde stării de fapt. Urmează că teza („persoana X trebuie sancţionată”) este adevărată.
Combaterea (infirmarea, respingerea) este de diferite feluri. Cea mai simplă formă de combatere este eliminarea universalei prin contraexemplu. Schema ei este
următoare:

Supoziţie: T
Constatare: A (contraexemplu);

Deducţie: A®

72
├ .
Exemplu:
Supoziţie: „Toţi avocaţii sunt oameni cinstiţi (T)”;
Constatare: „X este avocat şi om necinstit (A)”.
Deoarece între supoziţie şi constatare există un raport de contradicţie, supoziţia trebuie eliminată (respinsă), deci: „Nu toţi avocaţii sunt oameni cinstiţi”.
O altă variantă a demonstraţiei indirecte este demonstraţia prin excluderea alternativelor, pe scurt demonstraţia prin excludere (demonstraţia disjunctivă). În
demonstraţia prin excludere drept teză se înaintează câteva propoziţii care se exclud reciproc, total sau parţial (T, A, B ş. a.). Ca procedeu de demonstraţie, este
folosit modul negativo-afirmativ (tollendo-ponens) al inferenţei disjunctiv-categorice care este valid în cazul unei disjuncţii exclusive sau inclusive complete. Dacă
teza (T) afirmă una din propoziţiile simple (atomare) ale disjuncţiei complete şi am demonstrat că celelalte propoziţii (A, B ş. a.) sunt false, atunci rămâne adevărată
teza. Demonstraţia are următoarea formulă:

®T.
Demonstraţia prin excludere deseori se aplică la calificarea faptelor ilicite, la proba versiunilor privind bănuiţii, inculpaţii sau la alegerea din normele juridice
alternative pe cea relevantă cazului concret, în cazul anchetei preliminare şi judecătoreşti.
Demonstraţia indirectă are unele defecte (nu are putere explicativă, foloseşte principiul terţului exclus, faţă de care matem aticienii au rezerve ş. a.) şi de aceea, ea
este folosită acolo unde nu se poate găsi o demonstraţie directă.
7.3. Regulile demonstraţiei. Erori în demonstraţie
Analogic cu alte operaţii logice, în privinţa demonstraţiei, de asemenea, se pune problema validităţii. O demonstraţie este admisă ca logic corectă numai dacă
satisface regulile respective.
7.3.1. Regulile demonstraţiei
Există anumite reguli referitoare la fiecare din componentele demonstraţiei: teza de demonstrat, fundamentul demonstraţiei şi procedeul logic de derivare a tezei din
fundament. Atunci când se încalcă aceste reguli, se produc erori logice (paralogisme sau sofisme).
Reguli privind teza de demonstrat:
1. Teza să fie o propoziţie clară, precis formulată (să nu conţină ambiguităţi, termeni polisemantici ş. a.).
2. Teza să rămână identică cu sine (invariabilă) pe tot parcursul demonstraţiei, adică să nu fie modificată, reformulată, substituită cu alta în procesul demonstraţiei.
3. Teza să fie „cel puţin o propoziţie probabilă şi nu o propoziţie infirmată (caz în care ar fi deja demonstrată negaţia ei), să existe deci fapte care s-o confirme, dar
nu fapte care s-o infirme” [25, p. 292].
Regula 1 presupune că termenii sunt bine definiţi, că dispunem de un sistem riguros de clasificare a noţiunilor. Propoziţia Retorica este ştiinţa de a vorbi bine în
chestiunile publice pentru a convinge despre lucruri bune (Isidor) nu îndeplineşte condiţiile de mai sus, deoarece nu e clar ce înseamnă a vorbi bine şi lucruri bune,
adică înţelesul lor diferă în dependenţă de aspectul sub care le privim (etic, politic, etc.).
Regula 2 are ca bază principiul identităţii care nu admite schimbarea sensului şi semnificaţiei termenilor într-un întreg proces raţional. Deci pe tot parcursul
demonstraţiei, termenii tezei şi teza în întregime nu trebuie să sufere schimbări.
Ar fi logic incorect să deducem, prin conversiune, propoziţia „unii avocaţi sunt jurişti” din propoziţia “unii jurişti sunt avocaţi”, deoarece nu se respectă regula

distribuirii termenilor: („Unii şi numai juriştii sunt avocaţi”, deci „toţi avocaţii sunt jurişti”).
Necesitatea regulii 3 este evidentă: dacă teza nu este cel puţin probabilă, atunci nu are sens să încercăm s-o demonstrăm [25, p. 293]. Respectarea regulii
invarianţei tezei de demonstrat permite a evita anumite erori judiciare cum ar fi, de exemplu, substituirea laturii subiective a infracţiunii (vinovăţia, mobilurile, adică
motivele care l-au determinat pe criminal să comită fapta), cu latura obiectivă a acesteia, adică cu fapta ilicită (acţiunea sau inacţiunea) şi urmările ei.
Reguli privind fundamentul demonstraţiei:
1. Fundamentul (propoziţiile din care inferăm teza de demonstrat) să conţină doar propoziţii adevărate, deoarece din adevăr d ecurge în mod logic valid numai
adevăr; în caz contrar, argumentul va demonstra atât adevărul, cât şi falsitatea tezei (adevărul antitezei). Luând în consideraţie totalitatea argumentelor, se impune
condiţia ca argumentele să nu se contrazică între ele, adică mulţimea argumentelor demonstraţiei să fie necontradictorie. Deciziile, hotărârile judecătoreşti privind
procesele civile sau penale sunt fundamentate prin argumente legale şi probatorii. Fundamentul demonstraţiei judiciare conţin e propoziţii adevărate, din punct de
vedere al principiului adevărului formal (în dreptul procesual civil) sau principiului aflării adevărului (în dreptul procesual penal). De pildă, principiul aflării adevărului
obligă ca toate activităţile desfăşurate în cadrul procesului penal „să asigure aflarea adevărului cu privire la faptele şi î mprejurările cauzei, precum şi cel cu privire la
persoana făptaşului. Aflarea adevărului în procesul penal presupune existenţa concordanţei între concluziile la care ajung or ganele judiciare şi realitatea obiectivă
privind fapta şi autorii ei” [18, p. 317-318].
2. Demonstraţia fundamentului (argumentelor) să fie independentă de demonstraţia tezei, să nu se sprijine pe adevărul tezei. Un exemplu de încălcare a acestei
reguli este demonstraţia proprie teoriei contractualiste a statului, conform căreia statul a luat naştere în urma unui contract între indivizi, dar, pentru a încheia
contractul, indivizii trebuie să fie deja reuniţi într-un stat.
Reguli privind procedeul demonstraţiei:
Există diferite reguli privind relaţia tezei de demonstrat cu fundamentul demonstraţiei. Aceste reguli reies dintr-o condiţie fundamentală: demonstraţia să fie corectă,
adică teza să decurgă din argumente conform cu principiile, regulile logice. Una dintre reguli este: teza să rezulte necesar din fundament, adică odată ce
fundamentul este admis, teza trebuie să derive cu necesitate. Încălcarea acestei reguli implică erori (sofisme sau paralogisme) de tipul non sequitur care înseamnă
“nu urmează (cu necesitate)”.
7.3.2. Erori în demonstraţie
O înţelegere mai profundă a legităţilor demonstraţiei şi argumentării presupune, de rând cu studiul demonstraţiilor corecte, şi pe cel al demonstraţiilor incorecte,
eronate. Erorile pot interveni în fiecare din cele trei elemente ale demonstraţiei. În teza de demonstrat erorile se datorează impreciziei tezei, substituirii tezei ş. a.
În fundamentul demonstraţiei întâlnim două feluri de erori: fundament fals şi fundament nedemonstrat. În procedeul demonstraţieiexistă erori specifice anumitor
tipuri de inferenţă.
Erori în teza de demonstrat. Aceste erori se referă la formularea tezei (de demonstrat) şi relaţia dintre teză şi fundamentul demonstraţiei. Ele prezintă, în primul
rând, imprecizia tezei şi sunt generate de folosirea greşită a termenilor limbajului. Principalele tipuri de erori, numite „s ofisme de limbaj, sunt: echivocaţia, amfibolia,
accentul, diviziunea, compoziţia (unele dintre acestea au fost analizate în cadrul temei „Principiile logice”).
O altă clasă de erori reprezintă ignorarea tezei (ignoratio elenchi). Aceste erori provin din cauza folosirii argumentelor irelevante din care, formal, nu decurge teza.
Unele din principalele tipuri de sofisme de relevanţă (analizate amănunţit în istoria logicii) sunt:
1. Argument la persoană (argumentum ad hominem). Această eroare se prezintă sub diverse forme şi constă în invocarea calităţilor persoanei spre a justifica sau a
respinge o teză. Este frecvent prezentă în disputele politice, în domeniul judiciar ş. a. De exemplu, avocatul intenţionează să demonstreze că inculpatul nu este
73
vinovat, demonstrând calităţile (erudiţia, profesionalismul, integritatea, onestitatea) inculpatului. Argumentum ad hominemeste folosit şi pentru a discredita martorii
părţii adverse, susţinând că ei nu spun adevărul, deoarece sunt inculţi, ignoranţi, amorali, au avut antecedent e penale etc.
2. Argument relativ la popor (argumentum ad populum). Acest argument, frecvent utilizat în disputele publice, justifică anumite fapte, pretenţii, făcând apel la
asentimentele poporului, adeziunea mulţimii de oameni. De pildă, justificarea consumului băuturilor alcoolice se consideră adevărată, deoarece este acceptată de
majoritatea oamenilor.
3. Argument relativ la milă (argumentum ad misericordiam). Este o argumentare falsă (cu scopul de a respinge teza) care invocă consecinţele grave, greu de
suportat, ale acceptării tezei pentru persoana în cauză. Avocaţii recurg la acest argument atunci când vina inculpatului este evidentă, iar ei nu dispun de alte
mijloace retorice. Apelul la clemenţă este motivat, de pildă, prin faptul că inculpatul are multe datorii, iar familia pe care trebuie s-o întreţină este numeroasă etc.
4. Argument relativ la ignoranţă (argumentum ad ignorantium). Această argumentare cunoaşte diverse forme. Eroarea constă în luarea ca argument, în formarea
unei teze, incapacitatea (cuiva) de a demonstra contradicţia ei. Un exemplu de astfel de argument este următorul: „Imunitatea faţă de pericolul răspândirii variolei
este sigură, deoarece nu au fost înregistrate cazuri de îmbolnăviri.”
5. Argumentul bastonului (argumentum ad baculum) este încercarea de a impune, de a persuada o idee prin constrângeri nelogice: ameninţări, invocarea forţei
(fizice, psihologice, morale ş. a.). Formula acestei argumentări este următoarea: „dacă nu accepţi cutare condiţie, atunci vei suporta consecinţele respective”.
Alte tipuri de argumente sofistice, de pildă, argument relativ la modestie (argumentum ad verecundiam), argument prin trecere sub tăcere (argumentum ex silentio)
etc., sunt analizate în următoarele surse bibliografice: [25, p. 327-330]; [62, p. 238-239]; [5, p. 111-112].
Erori în fundamentul demonstraţiei. Aceste erori pot fi de câteva feluri: fundament fals (error fundamentalis), fundament nedemonstrat (petitio principii) ş. a.
Fundamentul fals este o eroare ce constă în a recurge la premise false prezentate drept adevărate. Analiza logică este următoarea: dacă fundamentul
demonstraţiei sau argumentul (ante-cedentul) este fals, atunci teza de demonstrat (consecventul) poate fi adevărată sau falsă, deci nu este nici demonstrată, dar
nici înlăturată.
Fundamentul fals prezintă un mare pericol (în cadrul anchetei preliminare şi judecătoreşti), deoarece mărturiile false ale persoanelor cointeresate sau ale
inculpatului duc uneori la greşeli judecătoreşti – cum ar fi executarea greşită a recunoaşterii (persoanelor, obiectelor sau a cadavrului), pedepsirea persoanei
nevinovate sau achitarea infrac-torului.
Fundamentul nedemonstrat (petitio principii) este o eroare ce „constă în a lua ca argumente propoziţii care cer ele însele să fie demonstrate” [25, p. 323],
adică teza (de demonstrat) este presupusă (direct sau indirect) de argumentele invocate în sprijinul ei.
Pentru a ne convinge de caracterul nebanal al acestui tip de sofisme, vom examina câteva argumente: fizicianul german W. Heis enberg a încercat să demonstreze
că în lumea subatomică nu există cauzalitate, deoarece efectele interacţiunii particulelor elementare au parametri „nedetermi naţi” (imprecişi). Cu alte cuvinte, se
demonstrează că nu există cauzalitate obiectivă, invocând argumente care presupun cauzalitatea: particulele elementare interacţionează şi produc efecte materiale.
În procesele judiciare, putem întâlni erori în care argumentele anticipează teza de demonstrat. De pildă, fiind captivat de o anumită versiune preferabilă,
anchetatorul poate înţelege, înregistra şi interpreta greşit depoziţiile martorilor şi cele ale inculpatului. În literatura de specialit ate este analizat fundamentul
inconsistent (petitio de contrari) (vezi: [5, p. 110; 62, p. 240]). Această eroare se manifestă în invocarea argumentelor contradictorii, incompatibile. Considerăm că
fundamentul inconsistent reprezintă o varietate a argumentului fals, deoarece dacă dispunem doar de două argumente contradict orii unul obligatoriu este fals.
Erori în procedeul demonstraţiei.
Se întâlnesc câteva cazuri:
1. demonstraţie corectă, dar concluzie irelevantă (non sequitur);
2. demonstraţie incorectă. În demonstraţia irelevantă teza nu derivă din argumentul propus, deoarece între fundament şi teză există o legătură pur verbală, naivă
(vezi: [9, p. 268; 62, p. 241]).
Exemplu: „Oamenii comit infracţiuni (teză), deoarece sunt nefericiţi în viaţa personală (fundament)”.
O eroare de tip non sequitur este eroarea post hoc ergo propter hoc („după aceasta, din cauza aceasta”). Forma cea mai frecventă a acestei erori apare din
confuzia dintre succesiunea temporală şi legătura cauzală. Adesea câteva coincidenţe sunt concluzia că P care precede Q este cauza lui Q.
Exemplu: „X a vrut să cumpere automobilul care aparţinea lui Y, iar acesta l-a refuzat. Deci X a furat automobilul lui Y”.
Demonstraţiile incorecte sunt acelea în care nu se respectă regulile formale ale inferenţei (raţionamentului) de trecere de la fundamentul (adevărat) la teza de
demonstrat (adevărată). Cu alte cuvinte, demonstraţiile incorecte sunt demonstraţii prin inferenţe nevalide, care au fost studiate la tema respectivă (a se consulta şi
lucrarea: [25, p. 302-316]).
Există diferite tipuri de astfel de erori. Unul dintre acestea este saltul în argumentare (saltus in concludendo): se ajunge la concluzie fără ca aceasta să fie suficient
justificată, lipsind verigi intermediare (este o concluzie pripită). Deci trebuie respectată următoarea regulă: premisele trebuie să alcătuiască condiţia suficientă a
concluziei.
Pentru activitatea juridică, un exemplu de astfel de eroare ar fi trecerea directă de la probaţiunea adevărului faptei ilicite direct la pronunţ area sentinţei, fără a
respecta ordinea îndeplinirii opţiunilor procesuale. Aşadar, din punct de vedere logic, procedeul demonstraţiei trebuie să respecte regulă: premisele să
alcătuiască condiţia suficientă a concluziei, deci concluzia să derive necesar din premise.
Sofismul accidentului (fallacia accidentis). Această eroare constă în confuzia dintre proprietăţile esenţiale şi cele accidentale, adică se confundă ceea ce ţine
de principiul cu ceea ce ţine de circumstanţe.
Exemple:
1. „Toţi oamenii sunt raţionali, prin urmare, un infractor se comportă raţional”;
2. „Narcoticele sunt utile în tratamentul unor boli, deci ele sunt utile oricărui om”.
(Despre alte tipuri de erori în procedeul demonstraţiei vezi: [9, p. 268-271]; [62, p. 241]).
7.4. Argumentarea
7.4.1. Argumentarea – proces raţional complex (psiho-logic)
Argumentarea este o formă specifică (sau tip, în viziunea unor autori) de fundamentare, de rând cu demonstraţia. Problema argumen-tării a fost abordată de
logicienii antici, iar elaborarea unei teorii logice a argumentării constituie tema preocupărilor multor savanţi moderni: Ch. Perelman şi L. Olbrechts-Tyteca, I.
Habermas, St. Toulmin, D. Apothélos ş. a (în Occident), A. Marga, Gh. Mihai, C. Sălăvăstru (în România) ş. a.
Teoria argumentării cercetează aspectele comunicaţionale şi mecanismele logice ale discursului retoric. Ea concepe argumentar ea ca proces raţional prin care se
dobândeşte adeziunea auditorului la teza unui vorbitor. Spre deosebire de discursurile teoretice în care se discută problema adevărului (valorii de adevăr), în
discursul retoric (pragmatic) sau practic „se problematizează pretenţia de justeţe a aserţiunilor cu privire la ordine şi valori” [62, p. 230]. Un discurs retoric este
discuţia raţională între minimum două persoane asupra a ceea ce este şi asupra a ceea ce trebuie de făcut.
În structura unei argumentări intră: teza de argumentat sau concluzia (C); mijloacele de întemeiere (argumentele A, {a1, a2, …, an}); propoziţii generale (reguli de
inferenţă) (R) care realizează legătura lui A cu C; justificarea acestor propoziţii (B). Enunţurile justificative (propoziţiile deontice) (B) sunt relevante pentru intenţiile
subiecţilor discursurilor retorice.
După intenţia cuvântătorului, discursul retoric este:
1. persuativ;
74
2. seductiv;
3. incitativ.
Cuvântătorul (retorul, autorul), în funcţie de dominanta intenţiei sale, urmăreşte:
· să convingă, demonstrând, în cazul persuasiunii;
· să placă, atrăgându-şi simpatia publicului, în cazul seducţiei;
· să mişte, stârnind emoţii, în cazul incitării: (vezi: [46, p. 52]).
Modelul raţionamentului argumentativ sau retoric are la bază următoarea relaţie (formulă):
123

A® (B® (R® C) (I)


123

sau (AÙB) ®(R® C) (I¢);


123

sau (AÙBÙR) ®C (I¢¢).


Aceste formule permit să se facă distincţia între demonstraţii şi argumentări. Atunci când C rezultă cu necesitate din A şi R, se atinge o justificare raţională sinonimă
cu o demonstraţie. De multe ori, însă, nu se poate realiza o astfel de derivare, deoarece lipseşte o regulă de inferenţă (R). În aceste cazuri, avem o argumentare.
În cazul argumentărilor, de asemenea, trebuie urmărită satisfacerea condiţiilor de validitate: aceasta se atinge dacă există reguli de argumentare. De regulă,
argumentările nu pot fi complete şi riguroase. Enunţurile argumentative sunt determinate de interese, nevoi ş. a. Metaforic v orbind „la ecuaţia provocării motivelor
participă şi nevoile” [46, p. 58]. Aceste nevoi sunt de variate tipuri: fiziologice, de securitate, de dragoste, de prestigiu, de emancipare. În plan general, constatăm
că, de rând cu fundamentele logice, argumentarea conţine şi întemeieri extralogice (cauzale, pragmatice ş. a.). Spre deosebire de demonstraţie, în materia
argumentării nu se poate vorbi de completitudine şi rigurozitate, ci doar de concludenţă. O argumentare este concludentă atunci când, pe baza mijloacelor de
întemeiere şi a regulilor de inferenţă, adevărul sau justeţea tezei de argumentat sunt plauzibile (vezi: [62, p. 230-231]).
Includerea argumentării printre formele de întemeiere diminuează calităţile formale ale teoriei fundamentării. Totuşi, în lumina unor realizări semnificative ale
proceselor argumentative, ne vom convinge că argumentarea, în unele componente ale ei, se apropie de caracterul riguros al demonstraţiei care continuă să
rămână cea mai evoluată şi mai certă formă a întemeierii.
7.5. Specificul argumentării juridice
În cadrul activităţii juridice, fundamentarea prezintă un act raţional specific în care adevărurile faptice (obiective), trecând prin “tiparele” legalităţii, devin adevăruri
juridice (pragmatice). Aceasta se lămureşte prin aceea că, „în reconstrucţia progresului cunoaşterii normele teoretice fundamentale îşi expun nucleul lor practic:
cunoaşterea se măsoară în aceeaşi proporţie în raport cu lucrul ca şi în raport cu interesul pe care trebuie să-l satisfacă conceptul lucrului” [30, p. 453].
În procesele argumentative, propoziţiile constatative adecvate sau inadecvate stării de fapt se convertesc în propoziţii apreciative, juste sau injuste cu ajutorul
cărora faptele omeneşti sunt considerate ca rezonabile sau nerezonabile. „Justeţea acţiunilor (sau actelor de vorbire) izolat e se deduce din legitimitatea normelor ce
le stau la bază” (idem, p. 427).
Faptele omeneşti, privite prin prisma anumitor norme de conduită, nu se mai exprimă prin propoziţii constatative (adevărate s au false), ci sunt apreciate
ca juste sau injuste.
Dacă e vorba de faptele omeneşti, conforme sau neconforme prevederilor dispoziţiilor legale, atunci ele sunt calificate ca licite sau faptele implică răspunder ea
juridică prevăzută de sancţiunile normelor juridice.
Aşadar, argumentarea juridică este un discurs pragmatic complex care complineşte argumentarea generică cu elemente raţionale specifice activităţii juridice cum
sunt: adecvarea enunţurilor constatative la exigenţele normelor dreptului material şi de procedură, completarea discursului r etoric cu enunţuri despre convingerile
judecătorului privind veridicitatea depoziţiilor participanţilor la proces, conştiinţa lui jurisdicţională în raport cu idealurile dreptăţii.
În literatura de specialitate, argumentarea juridică este interpretată ca un model al gândirii, reductibil la formele inferenţiale (deductive sau inductive) în care binomul
adevăr-fals este înlocuit cu cel de just-injust. Unul din exemplele de acest fel îl prezintă G. Kalinowski:
„Silogismul juridic:
XRA

Dacă YCX
Deci YRA,
în care R înseamnă relaţia deontică de obligaţie sau de permisiune de a face sau a nu face A; C este relaţia de incluziune a clasei de subiecte de acţiune Y în
aceea de subiecte de acţiune X. Dacă se interpretează „trebuie de făcut”, schema de mai sus se va citi:
Toţi X trebuie să facă A;

Dacă Y este cuprins în X,


Toţi Y trebuie să facă A.

Diferenţa dintre silogismul Barbara (adică modul aaa-1– E.M.) şi silogismul normativ se observă imediat. Primul este construit cu propoziţii de constatare,
exprimând fiecare o relaţie de incluziune a unei clase (ansamblu) în altă clasă, în timp ce silogismul normativ are ca premisă majoră şi concluzie propoziţii normative
exprimând fiecare o relaţie deontică în legătură cu cea de obligaţie de a îndeplini acţiunea A. Singură premisa minoră este aici o propoziţie de constatare exprimând

75
relaţia de incluziune a lui Y în X” (vezi [22, p. 95-96]. St. Toulmin prezintă structura formală a argumentării (modelul argumentativ) în următoarea schemă
simplificată (fig. 7.5.1).
Habermas scrie că în modelul argumentativ al lui Toulmin o susţinere sau un ordin (C = conclusion – concluzie) se explică prin indicarea unei cauze (D = data –
date). Această explicaţie este dovedită ca deducţie permisă prin introducerea unei reguli de derivare (W = warrant-justificare). „Plauzibilitatea acestei premise
generale (sau reguli de derivare) se justifică prin referirea “pe baza următoarelor statute şi altor prevederi legale” (B = backing-temei)” [30, p. 441]. Această schemă,
în fond, coincide cu schema analizată în paragraful 7.3.
Argumentarea în instanţa judiciară este întemeiată prin probe şi prin lege. Deci, logica juridică foloseşte două tipuri de argumente:
1. probatorii;
2. legale.
Primele întemeiază, secundele justifică [48, p. 137].
Propunem următoarea schemă (structură) a argumentării unei teze judiciare:
(ApÙ AlÙCij) ®(Sk®Hij)
Ap – argumentele probatorii;
Al – argumentele legale;
Sk – sancţiunea concretă:
Hij – hotărârea instanţei judecătoreşti;
Cij – conştiinţa intimă a judecătorului (a membrilor instanţei judecătoreşti): convingerile, cunoştinţele, opiniile, valorile, orientările valorice ş. a.
Având în vedere echivalenţa (ApÙAl)º(FiÙNjÙRdÙVi ÙIîerj) (Fi – fapta ilicită; Nj – norma juridică; Rd – rezultatul (consecinţa) produs (dăunător) al faptei ilicite; Vi –
vinovăţia inculpatului; Iîerj – inexistenţa împrejurărilor care exclud răspunderea juridică), în concluzie, structura argumentării tezelor judiciare referitor la acţiunile ilicite
poate fi, formal, prezentată astfel:
(Fi Ù Nj Ù Rd ÙVi Ù Iîerj ÙCij Ù Sk) ® Hij
7.5.1.Argumentele probatorii
Acestea sunt informaţiile pe care subiectul le extrage din mijloacele de probă, mărturiile admise (prevăzute) de lege: înscris, depoziţia martorilor, cercetarea la faţa
locului, act, document ş. a.
Un argument este reprezentativ din punct de vedere juridic, dacă serveşte constatării existenţei sau nonexistenţei faptei juridice, identificării făptuitorului, cunoaşterii
împrejurărilor (materiale şi spirituale) legate de faptă şi făptuitor.
Orice mijloc de probă furnizează mai multe informaţii despre starea de fapt (situaţia trecută). Cu privire la aspectul care interesează cauza, se stabileşte şi se
evaluează dacă aceste informaţii sunt complete şi univoce sau nu.
Prin conţinutul lor, informaţiile obţinute din mijloacele de probă sunt de trei tipuri:
1. Complete şi univoce, deci indiscutabile (de gradul I);
2. Incomplete şi neechivoce, deci completabile (de gradul II);
3. Incomplete şi echivoce, deci discutabile (de gradul III) (vezi: [46, p. 238]).
Argumentele se obţin inductiv din mijloacele de probă, prin următoarele metode deja cunoscute:
· concordanţa informaţiei;
· diferenţa intre informaţii;
· concordanţă şi diferenţă intre informaţii (vezi: [47, p. 249-250]).
Valoarea argumentelor probatorii creşte sau scade in funcţie de autenticitatea, cantitatea, locul lor în elucidarea cauzei ş. a.
7.5.2. Argumentele legale
Acestea sunt mijloace prin care se apreciază, se caută, se selectează normele corespunzătoare rezolvării cauzei, din punctul de vedere al justiţiei. Intr-o problemă
argumentativă judiciară concretă, argumentele legale corelează cu argumentele probatorii. „Faptele fiind cunoscute suficient (calificativul „suficient” îl hotărăşte
instanţa, nu logica inductivă) şi temeinic, aplicarea prevederilor legale urmează din determinarea consecinţelor juridice pe care le-ar avea ele: se aplică prevederea
legală x, dacă şi numai dacă fapta a are consecinţa juridică a pentru care există x; în limbaj juridic se numeşte efect juridic, stipulat abstract, general şi impersonal”
[47, p. 251].
Argumentele legale sunt obţinute prin interpretarea normelor juridice (noţiunea „interpretarea normelor juridice” a fost studiată la cursul liceal „Bazele Statului şi
Dreptului in Republica Moldova”). Necesitatea interpretării este motivată prin aceea că orice normă juridică are un caracter general, impersonal, tipic, obligatoriu şi
nu poate cuprinde toate situaţiile posibile ale vieţii, conţinutul individual al faptelor şi cauzelor concrete. Aşadar, actele de aplicare a dreptului sunt individuale,
concret determinate.
In toate tehnicile de interpretare, prin care se construieşte (se „inventează”) un argument, urmează o serie de reguli, a căr or aplicare conduce la rezultat.
In aplicarea metodei logice de interpretare a normelor juridice, organul de resort foloseşte anumite argumente logice formale, cum ar fi: ad absurdum (reducerea la
absurd), per a contrario (prin contrar), a majori ad minus (de la mult la puţin) ş. a.
Argumentul per a contrario (sau a contrario) este o adecvarea a principiilor noncontradicţiei şi terţului exclus la gândirea juridică. Adaptarea acestor principii la
procesele argumentative juridice s-a configurat în următoarele reguli (restricţii):
„R-1: Un mijloc de probă nu poate dovedi că evenimentul a avut loc şi, in acelaşi timp, că nu a avut loc;
R-2: Un argument probatoriu nu poate dovedi şi în acelaşi timp să nu dovedească acelaşi lucru despre acelaşi fapt, prin intermediul aceluiaşi mijloc de probă;
R-3: Acceptarea unui mijloc de probă sau a unui argument probatoriu exclude acceptarea mijlocului de probă sau a argumentului probatoriu opus;
R-4: Într-o situaţie argumentativă Si, utilizatorul A nu poate accepta faţă de sine şi deci nu poate avansa un argument probatoriu şi opusul său referitor la acelaşi
mijloc de probă;
R-5: Într-o situaţie argumentativă Si, dacă utilizatorul B acceptă argumentul probatoriu al utilizatorului A, nu poate susţine contra-dictoriul acestuia referitor la acelaşi
mijloc de probă;
R-6: Când din două ipoteze opuse legea n-a prevăzut decât una, pe care a reglementat-o într-un fel, este de înţeles că pe cealaltă a intenţionat să o reglementeze
opus;
R-7: Acolo unde norma ordonă sau interzice o acţiune, abţinerea de a săvârşi sau săvârşirea ei se sancţionează;
R-8: Unde legea prevede o sancţiune pentru săvârşirea unei fapte care o încalcă, se înţelege că nu acordă vreo răsplată pentru ea” [47, p. 253-254; 46, p. 245-
246].
76
De exemplu, dacă înscrisul autentic dovedeşte săvârşirea faptei, atunci instanţa de judecată exclude orice probă care susţine nesăvârşirea ei.
Adaptarea argumentului a contrario la exigenţele dreptului a provocat mari discuţii, recomandându-se aplicarea lui cu mare prudenţă deoarece „folosirea mecanică
a regulii a contrario conduce la concluzii absurde şi tocmai de aceea legiuitorul trebuie să considere logicit atea textului său” [46, p. 246, 254].
În activitatea judiciară se invocă frecvent argumentul a fortiore rationae (cu atât mai puternic) care constă în aceea că „raţiunea aplicării unei norme este şi mai
puternică intr-o altă ipoteză decât aceea indicată expres în norma respectivă” [54, p. 281].
Acest argument este utilizat pentru a se extinde aplicarea normei date. Astfel, dacă un caz concret nu are soluţie nemijlocită în norme, dar poate fi calificat că
aparţine unei clase de cazuri ce au o soluţie generală, atunci se deduce că acest caz are o soluţie legală. A fortiori rationae este o expresie a necesităţii logico-
formale ce decurge din regula: dacă propoziţia universală este adevărată, atunci particulara ei, de asemenea, este adevărată. De pildă, dacă cineva poate fi
condamnat la închisoare pe viaţă, cu atât mai mult el poate fi condamnat la 20 de ani de închisoare. Totuşi argumentul a fortiori rationae nu este o regulă logică
strictă, deoarece totdeauna trebuie să intervină un criteriu de stabilire a ierarhiei valorilor. De exemplu, tutorelui autorizat să vândă nu i se permite să ipotecheze,
deşi trecerea de la vânzare la ipotecă ar fi de natura lui a fortiori rationae.
Argumentul a majori ad minus (cine poate mai mult poate şi mai puţin) este un raţionament juridic deductiv (imediat, silogistic, ipotetico-categoric ş. a.). De exemplu:
„Dacă drepturile cetăţeneşti sunt garantate de Constituţie, atunci dreptul cetăţenesc la asistenţa medicală este garantat de Constituţie”. Ţinând seama de faptul că
trecerea de la o relată de grad ridicat la o relată de grad scăzut are loc conform a fortiori rationae, Gh. Mihai propune următoarea schemă pentru a majori ad minus:
„Dacă x şi y sunt legaţi prin relaţia „de la mai mult la mai puţin” şi dacă x este permis (interzis, obligatoriu, indiferent), atunci şi y este permis (interzis, obligatoriu,
indiferent), dacă x este evident, atunci şi y este evident, dacă x este eficient, atunci şi y este eficient etc.” (vezi: [47, p. 255]).
Structura formală a raţionamentelor juridice de tipul a majori ad minus poate fi exprimată în raţionamentele normative astfel: „Dacă orice subiect care aparţine
clasei x poate efectua orice acţiune care aparţine clasei a, şi dacă orice acţiune care aparţine clasei b aparţine clasei a, atunci orice subiect al acţiunii din
clasa x poate efectua orice acţiune din clasa b” [46, p.248]. Acestea pot fi interpretate ca raţionamente deontice permisive: „dacă oricărui x i se permite a (Pxa),
iar b aparţine lui a (bÎa), atunci oricărui x i se permite b (Pxb)”. În limbajul logicii predicatelor acest raţionament se exprimă astfel:

E de menţionat că regula a majori ad minus nu atrage automat după sine convingerea. Apărarea sau acuzarea recurge la ea doar în anumite circumstanţe şi în
concordanţă cu norma juridică şi intenţiile utilizatorilor. Astfel:
· dacă prin interpretare legea ordonă să se facă mai mult, dar s-a făcut mai puţin a majori ad minus serveşte apărării;
· dacă prin interpretare se înţelege că se permite să se facă mai mult, dar s-a făcut mai puţin, a majori ad minusfoloseşte acuzării;
· dacă prin interpretare se înţelege că legea interzice să se facă mai mult, dar s-a făcut mai puţin, a majori ad minusserveşte pentru susţinerea atenuantelor [46, p.
248].
7.5.3. Natura intersubiectuală a sistemului
argumentării juridice
Instanţa judiciară soluţionând o cauză şi pronunţând sentinţa, năzuieşte ca propria convingere să fie acceptată şi de părţile implicate în proces, indiferent cine a
pierdut. Legiuitorul dând publicităţii o lege, o motivează astfel ca să fie convingătoare pentru adresaţi.
Participantul la procesul judiciar îşi susţine cauza, se opune tuturor invocând argumente noi în vederea convingerii celorlalţi şi a instanţei. Orice argumentator are
nevoie de argumente rezonabile prin care i-ar putea convinge pe oponenţi să-i accepte alternativa.
În procesele argumentative neconstrângătoare (retorice), se-mantica propoziţiilor enunţiative se completează cu informaţie pragmatică (apreciativă, persuasivă ş.
a.) graţie atitudinii subiectului-vorbitor faţă de cele comunicate.
În procesele judiciare, o mare atenţie i se acordă convingerii vorbitorului privind anumite date, evenimente, fapte ş. a.
În retorica juridică, a convinge înseamnă a determina din exterior pe cineva a face sau nu a face ceva. Într-o accepţiune generală, „convingerea constituie actul
spiritual de afirmare, actul subiectual însufleţitor al unei cunoştinţe aptă să fie comunicată. În accepţiune restrânsă, convingerea este modalitatea opinabilă de
ordinul unei hotărâri depline (Acp)” [46, p. 68].
Cum ideile nu au existenţă separată de cuvinte, este important nu numai ce spunem (dictum), dar şi cum spunem, în ce fel ne exprimăm sau nu gândurile
noastre (modus). În public, noi instaurăm idei şi nu cuvinte, deci nici voinţa, nici sentimentele, nici convingerea, nici părerea nu există separat de idei.
Termenul generic care exprimă aspectul pragmatic al enunţurilor argumentative este opinia. În cadrul retoricii, opinia se modalizează în patru forme-
tip: convingerea, consideraţia, părerea nedecisă, contestaţia (vezi: [46, p. 72]).
Propoziţiile opinabile sunt alcătuite dintr-un modus doxativ (afirmativ sau negativ) şi dictumul opinat „p” (afirmativ sau negativ).
Ele se află în raporturi analoage cu raporturile dintre propoziţii categorice, modale etc. Pătratul modalităţilor opinabile e prezentat astfel:

c – convins;
cp – sunt convins că „p”:

– contest “p”;

– nu sunt convins că „ ” (consider că “p”);

– nu sunt convins că „p” – părere nedecisă.


Dictumul este o propoziţie (judecată): descriptivă (indicativă), prescriptivă (imperativă), apreciativă (evaluativă) ş. a., a cărei valoare nu se răsfrânge
asupra modusului doxativ (opinabil): de convingere, contestaţie, consideraţie, părere nedecisă. Din punct de vedere formal, natura dictumului (judecăţii
asubiectualizate) nu influenţează veridicitatea propoziţiei opinabile.

77
Având în vedere caracterul tridimensional al interesului (cognitiv, afectiv, pragmatic) şi referirea (prezenţa sau absenţa) lui la subiectul opinant, obţinem variate tipuri
de propoziţii opinabile sau nonopinabile (vezi tabelul de pe pagina următoare).

Opinie Tipul propoziţiilor


Interes

Cognitiv Afectiv Pragmatic

Varietăţi de opinie (a) 1 1 1

(b) 1 1 0

(c) 1 0 1

(d) 1 0 0

Variaţii de non-opinie (e) 0 1 1

(f) 0 1 0

(g) 0 0 1

(h) 0 0 0

În acest tabel, 1 – înseamnă prezent, 0 – absent la subiectul opinant. În interpretarea lui Gh. Mihai, varietatea propoziţiilor (judecăţilor) obţinute desemnează:

 opinia comunicativă practică;


 opinia comunicativă teoretică;
 opinia manipulatorie;
 opinia provizorie;
 nonopinia – impresie;
 nonopinia – încredinţare;
 nonopinia confirmativă;
 nonopinia pură, care poate fi orice enunţ nedeclarativ- subiectual (vezi: [47, p. 74]).

Opinia comunicativă, la rândul ei, este asumată de public, fiind funcţie de permeabilitatea (capacitatea de a „pătrunde”) interesului lui.
Din cele expuse mai sus urmează că întregul proces argumentativ, aparţinând cuiva, are o structură doxativă, determinată de n atura opinabilă a alternativelor
prezentate de părţile implicate în procesul judiciar. Aceste alternative sunt verificate din punctul de vedere al instanţei de judecată.
Instanţa are dreptul şi obligaţia să-şi formeze propria sa convingere privind veridicitatea faptelor examinate, precum şi legitimitatea adoptării deciziilor respective.
Specificul argumentării judiciare constă deci în desfăşurarea ei în faţa instanţei de judecată, prin dezbatere contradictorială, orală şi publică, între subiecţi cu
interese, scopuri şi mobiluri diferite (a unei probleme juridice concrete).
Din momentul în care instanţa de judecată se consideră satisfăcută de argumentele ce i s-au prezentat, necesare pentru a se retrage să delibereze, ea opreşte
dezbaterea. În camera de chibzuinţă, judecătorul alege dintre soluţiile propuse şi formulează hotărârea care, sub aspect logic, are forma unui raţionament deontic
în modus ponens: „dacă subiectul x a făptuit a şi a are tipic ceea ce e cuprins în ipoteza Z b şi ipoteza Zb aparţine normei N k care prevede sancţiunea Sn, atunci
subiectul x, autor al faptei, din argumentarea b, este sancţionat în mod obligatoriu cu sancţiunea Sk”. Opţiunea judecătorului fiind fundamentată prin argumente
probatorii şi motivată de propria-i convingere în idealurile Dreptului, devine hotărâre de executat. Deoarece orice argument pledează în favoarea a ceva şi, prin
aceasta, în defavoarea opusului, „un argument juridic trebuie să posede pertinenţă justificativă, oportunitate probatorie şi forţă de adeziune” [47, p. 26].
Aşadar, argumentele subiectuale (subiective), exprimate cu ajutorul propoziţiilor opinabile, reprezintă unul din elementele necesare ale proceselor (procedurilor,
inferenţelor, etc.) argumentative juridice.

IPOTEZA CA FORMĂ RAŢIONALĂ


Un element de bază al procesului ştiinţific îl constituie ipoteza – „pivotul” pe care se sprijină întreaga dezvoltare a ştiinţei. Simplificând puţin lucrurile, constatăm că
cunoaşterea ştiinţifică are trei elemente constitutive: problemele(ele reprezintă anumite „întrebări” cu privire la esenţa fenomenelor naturii, societăţii şi
gândirii), ipotezele care oferă soluţii anticipative ale acestor probleme) şi mijloacele (metodele) prin care aceste ipoteze sunt confirmate sau infirmate.
8.1. Ipoteza ca formă raţională. Structura şi condiţiile
logice ale ipotezei
O cunoaştere autentică în domeniul ştiinţei şi practicii este precedată întotdeauna de o serie de operaţii raţionale privind datele faptice din domeniul res pectiv. O
teorie trebuie să fie verificabilă în principiu şi să aibă valoare explicativă.
Explicarea faptelor ale căror cauze sunt necunoscute este imposibilă fără anumite presupuneri, judecăţi prezumtive, numite ipoteze. Ipoteza este un element
indispensabil al cunoaşterii ştiinţifice, deoarece nu faptele, prin ele însele, au valoare euristică. Claude Bernard (savant francez din secolul al XIX-lea) sublinia că un
fapt valorează doar „prin ideea pe care o face. Când calificăm un fapt nou drept descoperire, nu faptul însuşi constituie des coperirea, ci ideea nouă care izvorăşte
de aici” (Vezi: [58, p. 16]).
Ipoteza apare ca un răspuns incert, posibil, la o problemă teoretică sau la o întrebare practică ce-i apar subiectului cunoscător într-o situaţie cognitivă concretă.
Ipoteza, ca formă raţională, reprezintă o supoziţie plauzibilă (verosimilă), o presupunere posibilă (exprimată printr-un sistem de propoziţii sau
raţionamente ce reies din fapte cunoscute) cu privire la originea, esenţa, cauza, mecanismul intern al fenomenului dat.
Din sursele bibliografice pot fi reţinute şi alte definiţii ale ipotezei (Vezi: 5, p. 98; 25, p. 194 ; 58, p. 56-57).
Importanţa ipotezei în cunoaşterea socială este determinată de anumite probleme concrete care nu pot fi rezolvate fără aplicarea metodelor logice. Valoarea
euristică a ipotezei este evidenţiată de „îmbinarea care o realizează între faptele cunoscut e şi cele necunoscute, de corelaţia între problema ştiinţifică şi soluţia ei
provizorie, anticipativă” ([58, p. 67]).

78
E de menţionat că nu orice presupunere utilizată în ştiinţă este identică cu o ipoteză. De rând cu presupunerea din ipoteză, în ştiinţă se folosesc şi alte presupuneri,
cum sunt, de pildă, următoarele:
1. presupunere în scopul de a demonstra adevărul judecăţii care este contradictoriu acestei presupuneri (demonstrarea prin reducere la absurd);
2. presupunere elaborată în scopul de a studia un proces în forma sa „pură” („idealizată”);
3. presupunere emisă în scopul de a studia un proces sau fenomen în cazul când nu se întrevede realizarea ei practică.
Presupunerea, în cazul ipotezei ştiinţifice are următoarele particularităţi:
a) ea constituie un mijloc de a cunoaştere a esenţei, legilor fundamentale ale unui fenomen;
b) cunoştinţa care o întemeiază are caracter de plauzibilitate, probabilitate;
c) în procesul “construcţiei” (elaborării) şi întemeierii ipotezei, ea trebuie confirmată sau infirmată şi înlocuită cu alta;
d) ea serveşte drept bază pentru a obţine cunoştinţe noi (legi, fapte necunoscute ş. a.), contribuind la progresul cunoaşterii. Deci presupunerea din ipoteză
constituie expresia acelui nivel de cunoaştere a fenomenului sau evenimentului studiat, căruia îi dă o explicaţia doar plauzibilă, deoarece nu poate fi stabilită cu
certitudine.
Această calitate a ipotezei ştiinţifice “de a se baza pe enunţuri certe şi de a infera din ele altele plauzibile, o distinge de presupunere care luată în sine nu este
altceva decât un element plauzibil care nu are decât o slabă legătură cu faptele deja stabilite” (Idem, p. 71). De obicei, formularea ipotezelor este cea mai dificilă
parte a gândirii teoretice. Sprijinindu-se pe anumite procedee inductive, ipoteza presupune intervenţia intuiţiei, fanteziei creatoare a cercetătorului, sinteza originală
a datelor faptice cu cunoştinţele şi ingeniozitatea subiectului cunoscător. Cu alte cuvinte, nu există reguli sau norme de pr oducere a ipotezelor eficiente, deoarece
procesele euristice nu au caracter logic formalizat, algoritmizat (programatizat).
Ipoteza, ca formă raţională, are o anumită structură. Orice ipoteză este emisă şi construită pe baza anumitor date, fapte sau cunoştinţe care constituie premisele ei.
Între premise şi ipoteză există o legătură logică inductivă numită plauzibilitate inductivă. Sub aspect logic, ipoteza reprezintă o inferenţă nedeductivă, deoarece
datele care constituie fundamentul ei nu asigură o concluzie certă, evidentă, necesară. Cea mai răspândită formă logică care exprimă legătura dintre ipoteza (H) şi
datele faptice (f1, f2,. . ., fn) o reprezintă propoziţia condiţională:
(f1Ùf2Ù. . .Ù fn) ®H.
Antecedentul acestei propoziţii reprezintă judecăţi adevărate privind datele faptice, c oncrete şi verificabile despre un obiect real. Consecventul acestei propoziţii îl
constituie ipoteza care reprezintă un sistem de enunţuri dintre care unele sunt certe, iar altele doar plauzibile. Atunci cân d punem problema valorii de adevăr a unei
ipoteze, „nu ne referim la enunţurile sale luate în mod izolat, ci la întreg sistemul său de enunţuri, decizând atât gradul lor de certitudine, cât şi cel de plauzibilitate.
În timp ce ipoteza, în întregul ei, poate fi adevărată sau falsă, enunţurile sale luate izolat nu pot fi considerate decât plauzibile sau certe” (Idem, p. 72).
Înainte de a deveni ipoteză, orice supoziţie plauzibilă trebuie să treacă printr-un anumit stadiu de verificare şi întemeiere plauzibilă. Există anumite
criterii metodologice şi raţionale în baza cărora se lansează o ipoteză ştiinţifică.
Orice ipoteză trebuie să fie întemeiată logic, adică să fie în deplin acord cu principiile logice. Prima condiţienecesară a ipotezei
este consistenţa (noncontradicţia) ei formală. Ipotezele cu conţinut contradictoriu sunt eliminate, deoarece din ele pot decurge atât enunţuri adevărate, cât şi false şi
deci astfel de ipoteze nu pot fi verificate empiric.
A doua condiţie este ca ipoteza să nu contrazică adevărurile stabilite în ştiinţa respectivă. Este important în legătură cu aceasta, admiterea contradicţiilor dintre
ipoteză şi fundamentele filosofice ştiinţifice date (de pildă, contradicţia dintre teoria relativităţii şi concepţiile natur-filosofice ale fizicii clasice despre materie, mişcare,
spaţiu şi timp).
Orice ipoteză este elaborată cu scopul de a explica anumite fapte. A treia condiţie a ipotezei este ca ea să aibă putere de explicaţie, din ea să decurgă faptele
stabilite, iar concluziile care decurg să se verifice (Vezi: [25, p. 196]). Această condiţie necesară (dar nu şi suficientă) asigură doar un anumit grad de plauzibilitate a
adevărului ipotezei. Cu alte cuvinte, dacă dintr-o ipoteză decurge falsul, în raport cu anumite date empirice sau propoziţii teoretice, atunci ea va fi respinsă ca falsă;
în acelaşi timp, e probabil ca ipoteza să fie adevărată, dacă din ea rezultă adevărul.
Însuşirile ipotezei de a se “potrivi” faptelor stabilite se mai numeşte relevanţă. Deci confirmarea sau infirmarea ipotezei pot fi susţinute prin probe relevante “care pot
fi adunate în contextul cercetării prioritare a formulării oricărei ipoteze. Orice confruntare empirică este relevantă pentru ipoteză numai în măsura în care este probă
favorabilă sau nefavorabilă pentru ea” [50, p. 145].
A patra condiţie logică necesară pentru ca o ipoteză să fie acceptată constă în consistenţa (noncontradicţia) sistemului de consecinţe (concluzii c1, c2,. . ., cn) ale
ipotezei.
8.2. Etapele gândirii în raport cu ipoteza
Ipoteza constituie un moment provizoriu şi intermediar prin care cunoaşterea ştiinţifică progresează de la empiric la teoretic, elaborând (de rând cu descrierea şi
explicarea faptelor) predicţii de noi fapte.
Elaborarea ipotezei ştiinţifice este un proces creativ, euristic (productiv), care conţine şi anumite operaţii formale (reproductive) ca, de pildă, comparaţia,
abstractizarea, analiza, sinteza, generalizarea, specificarea ş. a.
Ipoteza, ca mijloc de obţinere a noi cunoştinţe, evoluează, trecând, de regulă, prin următoarele etape:
1. emiterea (formularea) unei “ipoteze de lucru”;
2. prelucrarea logică a faptelor şi formularea de versiuni (ipoteze concurente);
3. acumularea de noi fapte şi selectarea ipotezelor;
4. testarea (verificarea), confirmarea sau combaterea ipotezelor.
Elaborarea ipotezei este cea mai dificilă parte a întemeierii unei concepţii, teorii. Ipoteza nu derivă, nu se deduce direct din date faptice, „geneza ei dobândind o
amplă extensiune, de la implicarea aspectelor logice cu cele euristice până la integrarea momentelor care privesc psihologia creativităţii şi sociologia gândirii” [58,
p.76-77].
„Ipoteza de lucru” ajută la sistematizarea datelor faptice, la soluţionarea unei probleme empirice imediate, dar soluţia unei probleme teoretice fundamentale, de
anvergură nu se poate limita la aceasta.
Prelucrarea logică a faptelor şi formularea de versiuni, adică de ipoteze alternative (ipoteze „concurente”) înlocuiesc ipoteza proviz orie („ipoteza de lucru”).
Versiunile trebuie să satisfacă (pe lângă condiţiile de consistenţă logică şi acordul cu faptele) condiţia de eliminare (excludere) între ele (H1, H2, …, Hn). De exemplu,
criminalul a acţionat fie din motive de jaf, fie din motive de invidie, fie din motive de răzbunare, fie din motive de gelozi e, fie din alte motive. Pentru a selecta din
mulţimea ipotezelor alternative anume pe unica posibilă, sunt necesare noi fapte. Eliminarea se face pe baza confruntării ipotezelor cu noile fapte (F1, F2, …, Fn),
ceea ce poate fi reprezentat formal („schematic”) astfel:
HwFx

Fx sau [(HwFx)Ù Fx] ®

79
Eliminând consecutiv toate ipotezele, cu excepţia uneia dintre ele (Hn), ajungem la concluzia că doar aceasta este ipoteza explicativă, aflată în consens cu datele
faptice şi legile obiective, deja stabilite.
Schemele generale de eliminare (excludere) a ipotezelor alternative (concurente) sunt inferenţele disjunctivo-categorice (modus tollendo ponens sau modus
ponendo tollens):
1) H1ÚH2Ú…ÚHn 2) H1ÚH2Ú…ÚHn

Ù Ù…Ù Hn

Hn Ù Ù…Ù
Procesul de selectare a ipotezelor se poate efectua prin verificarea indirectă (prin eliminarea tuturor versiunilor, cu excepţia doar a uneia dintre ele), însă este
nevoie de o confirmare directă a ipotezei explicative.
Testarea (verificarea) este ultima etapă din procesul de gândire în raport cu ipoteza.
O ipoteză oarecare (H) poate fi verificată direct, numai dacă clasa obiectelor cunoaşterii este finită, bine determinată, şi poate fi integral (exhaustiv) insp ectată în
maniera inducţiei complete. Astfel, pentru a stabili făptuitorul unei acţiuni infracţionale este necesar de a depista înt reaga mulţime (clasă) a celor prezenţi la faţa
locului în momentul săvârşirii faptei respective.
Verificarea indirectă a unei ipoteze generale presupune două etape care preced obligatoriu acceptarea sau respingerea ei:
1. Din ipoteza testată (H) sunt derivate deductiv o serie de consecinţe (C1, C2, …, Cn). Spre deosebire de H care este o propoziţie sau un ansamblu de propoziţii
generale, fiecare din C1, C2, …, Cn este o propoziţie individuală (sau particulară) faptică, al cărei adevăr sau falsitate pot fi stabilite direct, în mod empiric (prin
observaţie sau experiment). Dacă ipoteza este adevărată, atunci, în mod necesar, fiecare din consecinţele deduse din H, este adevărată.
2. Fiecare din consecinţele deduse din H este verificată direct (empiric, de pildă, prin observaţie, expertiză, experiment criminalistic ş. a.). Nu este exclus ca unele
din consecinţele C1, C2, …, Cn să fie false. După ce s-au verificat toate consecinţele ipotezei H, se trece la acceptarea sau respingerea ei, operaţie care se
realizează, exclusiv, prin mijloace logice. Pentru H este posibilă una din următoarele variante:
a) Dacă fiecare din condiţiile C1, C2, …, Cn s-a dovedit a fi adevărată, atunci şi conjuncţia C 1ÙC2Ù…ÙCn este adevărată. În aceste condiţii, acceptarea ipotezei H se
realizează în conformitate cu inferenţa ipotetico-categorică (modus ponens plauzibil):
H ® (C1ÙC2Ù…ÙCn)
C1ÙC2Ù…ÙCn

◊H
Dacă H este o ipoteză generală care vizează un număr finit de obiecte, iar conjuncţia C 1ÙC2Ù…ÙCn este adevărată, atunci H este cert adevărată;
b) Dacă cel puţin una din consecinţele C1,C2, …,Cn este falsă, atunci şi conjuncţia C1ÙC2Ù…ÙCn este falsă. În acest caz ipoteza H este falsă şi deci trebuie respinsă
conform inferenţei ipotetico-categorice (modus ponens valid):
H ® (C1ÙC2Ù…ÙCn)

Există situaţii în care consecinţele C 1,C2, …, Cn rezultă deductiv corect, însă ipoteza generală (H) depinde de alte ipoteze ajutătoare A1, A2, …, An. În acest caz, dacă
cel puţin una din consecinţele C 1, C2, …, Cn este falsă, atunci este falsă sau ipoteza principală (H), sau , cel puţin, una din ipotezele ajutătoare. Schema
acestui modus tollens valid are următoarea formă (formulă):
(HÙA1ÙA2Ù…ÙAn) ®(C1ÙC2Ù…ÙCn)

Din aceasta, în acord cu legile lui De Morgan, vom obţine următorul rezultat:
(HÙA1ÙA2Ù…ÙAn) ®(C1ÙC2Ù…ÙCn)

80
Deci dacă rezultatul testării ipotezei principale (H) şi a ipotezelor ajutătoare (A 1, A2, …, An) este negativ, atunci cu ajutorul mijloacelor logice formale demonstrăm că
este falsă sau ipoteza principală, sau, cel puţin, una din ipotezele ajutătoare.
În concluzie, în majoritatea cazurilor, verificarea indirectă a unei ipoteze oarecare nu înseamnă decât o creştere (în cazul acceptării) sau diminuare (în cazul
respingerii) a gradului iniţial de plauzibilitate sau probabilitate. Drept urmare, cercetătorul este obligat să aplice, de rând cu criteriile logice, şi alte criterii de
evaluare, extralogice (vezi, de pildă, [25, p. 197-198; 5, p. 101-102]).
Printre acestea sunt de menţionat următoarele:
1. În condiţiile existenţei mai multor ipoteze „concurente” ca variante de explicaţie a anumitor fenomene, evenimente sau fapte, preferabilă este acea mai
„competitivă“, adică care are o mai mare putere explicativă, care oferă o explicaţie mai profundă a obiectului cunoaşterii (fenomenului, faptelor cercetate etc.).
2. În condiţiile existenţei mai multor ipoteze concurente care au o putere explicativă relativ egală, este preferabilă cea care are o structură mai simplă, adică
conţine mai puţine elemente, relaţii, legi ale compoziţiei interne. Aceste criterii nu trebuie absolutizate în sensul că o ipoteză care nu satisface integral aceste criterii
trebuie trecută „în rezervă“, având în vedere că viitoarele date faptice pot să infirme ipotezele concurente acceptate anteri or.
Istoria ştiinţei „cunoaşte” multiple ipoteze celebre. Recomandăm a face cunoştinţă cu unele dintre acestea (vezi: [25, p.198-202])
Rezumând cele expuse mai sus, formulăm următoarea concluzie:
O ipoteză este admisă atunci când nu este respinsă de nici un act de testare (verificare), când concordă cu toate adevărurile teoretice admise într-o
ştiinţă şi corespunde integral exigenţelor principiilor logice (identităţii, noncontradicţiei, terţului exclus, raţiunii suficiente şi/sau necesare).
8.3. Versiunea juridică ca formă de ipoteză particulară
În cercetările istorice, sociologice, politologice, juridice (de urmărire penală, criminalistică ş. a.), pentru a explica anumite fapte sau împrejurări în care au avut loc
anumite evenimente frecvent se recurge la elaborarea aşa ziselor „versiuni”.
8.3.1. Noţiunea de versiune juridică
Adevărul juridic este problema principală a epistemologiei judiciare. El reprezintă rezultatul cunoaşterii empirice şi teoret ice al subiectului cunoscător, inclusiv al
organelor de urmărire penală.
Percepţia de către organele de urmărire penală a schimbărilor produse în mediul înconjurător ca rezultat al săvârşirii infracţiunii nu se rezumă doar la activitatea
materială de căutare şi descoperire a urmelor, ci este însoţită de un minuţios examen intelectual, de interpretarea logică a datelor relevante pentru cazul concret, de
incorporarea lor într-un sistem informaţional şi conceptual riguros.
În diverse stadii de cercetare a faptelor penale, a împrejurărilor ce se referă la anumite aspecte ale acţiunii infracţionale sau la factorii secundari, fără relevanţă
juridică, pot interveni mai multe explicaţii, presupuneri, supoziţii, ipoteze. Aceste supoziţii, presupuneri, ipoteze, elabor ate de organul judiciar în de a da explicaţiile
posibile se numesc versiuni. Versiunea criminalistică nu este o simplă presupunere sau supoziţie, ci o ipoteză particulară specifică, anume „acea explicaţ ie care
inclusă în planul de cercetare este supusă apoi verificării, pentru a se constata dacă investigaţiile ulterioare o confirm ă sau, dimpotrivă, o infirmă” [15, p. 231].
Versiunea juridică este o ipoteză particulară („de lucru”) întemeiată faptic, ce reiese din materialele cazului concret şi elaborată în conformitate cu
scopul şi planul de cercetare judiciară.
Propunem de a consulta şi alte definiţii ale versiunii (Vezi: 15, p. 231; 49, p. 223).
8.3.2. Clasificarea versiunilor
Clasificarea versiunilor, ca şi orice clasificare, se efectuează în baza anumitor criterii. În raport cu multiplele aspecte ale faptelor ilicite (conţinutul, subiectul, obiectul,
împrejurările acestor fapte, inclusiv, ale celor penale), versiunile juridice se divizează în diferite clase după următoarele criterii:
1. subiectul elaborării;
2. conţinutul şi sfera versiunilor;
3. subiectul infracţiunii (făptuitorul);
4. latura obiectivă şi subiectivă a infracţiunilor.
În funcţie de subiectul elaborării, există versiuni de anchetă, de expertiză, operativ investigative, judecătoreşti.
Versiunile care au cel mai cuprinzător conţinut privind faptele în ansamblu, aspectele juridice generale ale acestor fapte se numesc versiuni generale.
Astfel de versiuni pot fi considerate, de pildă, diverse explicaţii cu privire la moartea unei persoane al cărei cadavru prez intă semne ce justifică următoarele supoziţii:
omor, sinucidere, moarte naturală, accident.
Versiunile cu conţinut mai restrâns, cu privire la împrejurările care se referă, de exemplu, la factorii sau condiţiile infracţiunii, la latura obiectivă sau
subiectivă, se numesc particulare.
De pildă, în cazul unei sustrageri disimulate prin incendierea magaziei, cu privire la lipsa unui obiect, se pot formula astfel de versiuni: lipsa respectivu lui obiect este
cauzat de distrugerea de către incendiu, bunul a cărui lipsă e reclamat de persoana responsabilă a fost însuşit de către aceasta.
Un conţinut mai restrâns şi mai irelevant, sub aspect juridic, au versiunile secundare care se referă la împrejurări, fapte secundare, derivate ş. a.
În funcţie de timpul elaborării, ipotezele se divid în iniţiale şi ulterioare.
După nivelul (gradul) de concretenţă, distingem ipoteze tipice şi atipice.
În procesul emiterii versiunilor referitoare la vinovăţia unei anumite persoane privind săvârşirea faptei penale, de rând cu versiunile principale, se înaintează şi
versiuni contrare (contraversiuni). De pildă, versiunii referitoare la vinovăţia inculpatului poate fi contrapusă versiunea privind nevinovăţia lui. Cont raversiunea, în
acest caz, reprezintă un mijloc pentru a obţine informaţii suplimentare şi mai profunde despre cazul dat. Contraversiunea este verificată paralel şi în egală măsură
ca şi versiunea principală.
8.3.3. Elaborarea şi verificarea versiunilor
Elaborarea versiunilor implică respectarea anumitor condiţii cu privire la temeiurile faptice ce pot justifica unele explicaţii şi însuşirile ce trebuie realizate în persoana
organului judiciar. Astfel, datele faptice cu privire la situaţia, persoana, mobilul (adică scopul, obiectivul) infracţiunii, în baza cărora se elaborează versiunile, trebuie
să fie, cantitativ şi calitativ suficiente. Datele relevante se obţin prin constatări (mărturii, declaraţii ş. a.), verificări operaţionale, efectuarea activităţii legale de
descoperire a urmelor şi mijloacele materiale de probă (concluziile experţilor, datele percheziţiilor ş. a.).
Versiunile se elaborează având anumite temeiuri, bazându-se pe fapte (sau elemente de fapte) determinate, verificate şi obţinute prin intermediul mijloacelor legale
de probă în baza cărora explicaţia respectivă ar deveni obiectiv posibilă, plauzibilă, verosimilă. Cu alte cuvinte, versiune poate fi considerată numai acea explicaţie
care posedă un anumit grad de certitudine.
Formularea unei versiuni presupune ample cunoştinţe nu numai în domeniul dreptului (cu precădere, în cel penal şi criminalist ică), dar şi în alte ramuri ale ştiinţei,
de pildă, medicina legală, chimie, fizică, biologie, psihologie (generală, socială, judiciară), sociologia juridică.
Elaborarea versiunilor necesită o stricta respectare a exigenţelor logice aplicabile unei ipoteze (care deja au fost an alizate în paragrafele anterioare). Printre regulile
elaborării versiunilor, putem reţine următoarele:
1. versiunile trebuie să fie reale, întemeiate pe fapte relevante, obţinute prin mijloace legale, adică prevăzute de normele de procedură ş. a.;

81
2. versiunile trebuie să corespundă datelor, concepţiilor şi metodelor ştiinţifice;
3. versiunile trebuie să fie consistente (noncontradictorii);
4. orice ipoteză trebuie să fie obiectiv posibilă şi, în principiu, testabilă (verificabilă) în conformitate cu normele de procedură (civilă, penală).
Ordinea elaborării versiunilor nu are un caracter general obliga-toriu. Versiunile se elaborează în funcţie de datele disponibile (cu privire la situaţia concretă a
fiecărei fapte penale), precum şi de modul desfăşurării, în continuare, a urmării penale (Vezi: [49, p. 224]).
Conţinând una dintre explicaţiile posibile, orice versiune trebuie supusă verificării. Indiferent de numărul versiunilor elab orate în rezultatul verificării, la finele
cercetării cauzei trebuie să rămână o singură versiune – cea sprijinită de întregul material probator (care trebuie să se confirme), iar celelalte, nesprijinite de datele
existente în cauză, trebuie înlăturate (respinse).
Probarea versiunilor se face cu respectarea anumitor reguli recomandate de ştiinţa criminalisticii. Făcând abstracţie de natura infracţiunii săvârşite, de
particularităţile acesteia, criminalistica elaborează anumite reguli generale, aplicabile tuturor sau majorităţii cazurilor. Printre aceste reguli, în lucrările de
criminalistică sunt indicate următoarele:

 Trebuie elaborate toate versiunile obiectiv posibile şi verificate concomitent, prin analiza comparativă a probelor, a faptelor rezultate din probele existente. Nu
se recomandă verificarea succesivă a versiunilor, deoarece prin trecerea timpului s-ar pierde din conţinutul faptelor dovedite de probe, legătura reciprocă
dintre ele. În cazuri deosebite, versiunile se pot verifica în ordinea evenimentelor ori începându-se cu versiunea considerată principală.
 Trebuie folosite toate mijloacele de acumulare a probelor care, completându-se, pot oferi posibilitatea ca fiecare dintre ele să fie verificată.
 Nu trebuie supraapreciată nici o versiune chiar şi cea, în aparenţă, mai probabilă, deoarece astfel de atitudine poate compromite întregul rezultat al cercetării,
atunci când versiunea considerată mai verosimilă nu se confirmă (Vezi, de pildă: [15, p. 236; 49, p. 224]).

Se recomandă următoarea succesiune a activităţilor privind probarea versiunilor:


· trebuie efectuate cu precădere acele activităţi care reclamă urgenţa dictată de necesitatea înlăturării primejdiei dispariţiei unor mijloace de probă ori a unor situaţii
de fapt (efectuarea neîntârziată a cercetării la faţa locului, a percheziţiei, ascultarea victimei infracţiunii);

 se impune efectuarea cu prioritate a activităţilor al căror rezultat prezintă importanţă pentru toate persoanele, pentru toate s au o parte din versiunile elaborate;
 dacă lămurirea uneia şi aceleiaşi împrejurări se poate obţine prin efectuarea a două activităţi şi se scontează că una dintre ele va oferi rezultate mai sigure,
aceasta din urmă, aptă a duce la rezultate certe, va trebui efectuată cu precădere [15, p. 236].

La sfârşitul procesului de verificare, versiunile (ca şi orice ipoteză) îşi pierd această c alitate. Cele confirmate (prin probele administrate) devin, pentru cauză situaţii
reale, adevăruri, iar cele infirmate sunt înlăturate şi, drept consecinţă, fără semnificaţie pentru cauză [49, p. 224].
În rezultatul confirmării, dintr-o explicaţie posibilă, versiunea se transformă într-un fapt cert, într-o explicaţie adevărată.

82