Nemurirea condiționată

A doua solie îngerească anunță căderea Babilonului, care nu este totală (ca în Apoc. 18). Această
cădere este și teologică, în sensul că această „cetate” propagă idei false despre Dumnezeu și adevăr.
Una dintre acestea este nemurirea condiționată – o idee spiritistă– dar îmbrăcată în veșmânt biblic. În
acest context, Rămășița trebuie să clarifice cum stau lucrurile cu moartea, așa încât, omenirea să devină
conștientă de pericolul „lumi de dincolo ...”
Când a început creştinismul să se dezvolte, una din cele mai de succes metode misionare era
aceea de a le spune păgânilor: „noi vă oferim ceva ce nu găsiţi nicăieri în altă parte. Nici o religie nu vă
poate da ceea ce vă dă creştinismul.” O asemenea afirmaţie ridica evident creştinismul deasupra
celorlalte religii antice. În primele secole ale creştinismului, oponenţii acestuia, când doreau să
riposteze faţă de superioritatea creştinismului făceau o comparaţie între moartea lui Isus (fondatorul
creştinismului) şi cea a lui Socrate (părintele filozofiei greceşti).
SOCRATE ISUS
Nu a scris nici o carte Nu a scris nici o carte
A avut ucenici A avut ucenici
A privit moartea ca pe un prieten, ca pe A privit moartea ca pe un duşman (vezi
o eliberare a sufletului din închisoarea şi 1 Cor. 15:26), ca pe o întemniţare
trupului
În ziua morţii a fost înconjurat de În ziua morţii a fost singur, toţi l-au
ucenici cărora le-a ţinut ultimul discurs – părăsit. Era foarte întristat şi împovărat (ca
despre nemurirea sufletului. Era foarte senin. om). Ultima lui predică: „Vegheaţi împreună
cu Mine”
Moartea a fost prin sinucidere: a băut Alţii L-au omorât: iar sufletul Său a
cupa cu otravă (cucută), cu mult calm strigat printre ultimele cuvine: „Dumnezeul
Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai
părăsit?”

15 septembrie, 1956. Oscar Cullmann, profesor al Facultăţii de Teologie a Universităţilor Basel şi

Sorbona (Paris), un studiu pentru prima dată în Elveţia numit: „Nemurirea sufletului sau învierea din
morţi?” Lumea teologică germană care purta un mare respect lui Cullmann are două reacţii: entuziasm
şi violenţă ostilă. Unii îl felicită, alţii îl ostracizează. Editorii de periodice îi trimit acestuia scrisori de
protest pe care le-au primit la redacţie. Una din remarci: „poporul francez moare din lipsă de Pâinea
vieţii şi, în schimb, i s-au oferit pietre.” Un alt cititor care îl vedea pe Cullmann ca un monstru, care
crează multă nefericire scria: „Are cumva dl. Cullmann o piatră în loc de inimă?”

De ce? Deoarece Oscar Cullmann îndrăzneşte să afirme şi să argumenteze împotriva tradiţiei de

interpretare creştine că sufletul uman nu este nemuritor, ci supus morţii şi că fără evenimentul numit
înviere, nu poate exista nici o conştienţă de sine a sufletului. Până la înviere sufletul nu există, sau, în
cel mai bun caz, metaforic doarme .... În plus, teologul luteran afirmă că ideea unui suflet nemuritor
are originea în filozofia grecească şi nicidecum în Scriptură.

Subiectul este de o importanţă vitală pentru om. De ce? Pentru că în jurul nostru se moare, toţi
murim. Este bine să ştim ce înseamnă asta? Are omul vreo datorie de care trebuie să se achite cât timp
trăieşte?
1. Truisme despre moarte
 Moartea a intrat în lume ca o consecinţă a păcatului (Gen. 2:16, 17; 3:19; Rom. 5:12)
Moartea este catalogată drept un duşman, „duşmanul cel din urmă” (1 Cor. 15:26)
Toţi oamenii mor (1 Cor. 15:22). „Este vreun om care să poată trăi şi să nu vadă moartea, care să
poată să-şi scape sufletul din locuinþa morţilor?”, se întreabă retoric David în Ps. 89:48.
Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată (Evr. 9:27) – contra reîncarnării
Toţi oamenii vor învia (Ioan 5:28, 29; 1 Cor. 15:22).
2. În BiblieMoartea este numită frecvent somn:
V.T.
David, Solomon şi mulţi alţi regi ai vechiului Israel sunt descrişi după moarte ca „dormind cu
părinţii lor” (1 Împ. 2:10; 11:43; 14:20, 31; 15:8; 21:1; 26:23; etc.)
Iov se referă la moarte ca la un somn (Iov 7:21; 14:10-12, atenţie la v. 13-14 concepţia despre
înviere ...)
La fel şi David (Ps. 13:3), Ieremia (Ier. 51:39, 57), Daniel (Dan. 12:2).
N.T.
Domnul Isus Hristos spune despre fiica tocmai decedată a lui Iair că „doarme” (Mat. 9:24; Mar.
5:39). Tot El vorbeşte despre decesul lui Lazăr folosind acelaşi cuvânt (Ioan 11:11-14).
Apostolii Petru şi Pavel numesc moartea un somn (2 Pet. 3:4; 1 Cor. 15:51, 52; 1 Tes. 4:13-17)
Mulţi sfinţi „care adormiseră” s-au ridicat din mormintele lor după învierea lui Hristos şi s-au
arătat multora (Mat. 27:52, 53).
Luca, scriitorul cărţii din N.T. Faptelor apostolilor, a descris martirajul lui Ştefan ca o adormire
(F.A. 7:60).
3. Ce nu fac morţii în timp ce dorm?
„Nu ştiu nimic” (Ecl. 9:5) – raţiunea este inactivă, deci nu gândesc. Aici Descartes avea dreptate
când scria în Discurs asupra metodei (1637), maxima Cogito ergo sum, în traducere „Gândesc, deci
exist”. Care este reversul? „Nu gândesc, deci nu exist ...”
„dragostea lor, ura lor, pizma lor ... au pierit” (Ecl. 9:6) – emoţiile sunt inactive, deci nu simt: nu
le este teamă, nu se bucură, nu sunt frustraţi, nu mai su nădejde (Iov 17:15-16)
„în locuinţa morţilor ... nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune”
(Ecl. 9:10) – nu au nici activitate fizică, nici intelectuală; deci, nu lucrează, nu merg, nu mănâncă, nu se
distrează
„Suflarea lor trece, se întorc în pământ, şi în aceeaşi zi le pier şi planurile” (Ps. 146:4) – ziua
morţii este ziua în care planurile rămân la stadiul la care sunt; nu vor mai continua dincolo ...
„Nu morţii laudă pe Domnul” (Ps. 115:17) – nu se închină; orice practicare a religiei încetează.
La fel în Ps. 6:5: „Căci cel ce moare nu-şi mai aduce aminte de Tine; şi cine Te va lăuda în locuinþa
morţilor?” La fel în Is. 38:18.
4. Antropologie biblică
a. Cum a apărut viaţa?
Moartea este procesul invers al apariţiei vieţii
Trad. DUMITRU CORNILESCU: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a
suflat în nări suflare [n®sh¹mâ] de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu.” (Gen. 2:7)
Trad. SINODALĂ: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a
suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fac. 2:7)
Traducătorii ortodocşi au intuit foarte corect sensul textului original. La creaţie, omul nu a primit
un suflet, ci el însuşi a devenit un suflet viu, adică o fiinţă vie.
Ecuaţia este următoarea:
În contextul
TRUP (MATERIE) + SUFLARE DE VIAŢĂ = FIINŢĂ VIE/ VIE/SUFLET VIU păcatului, creaţia
avea să aibă drept
proces invers moartea; facerea a fost urmată de desfacere. Dumnezeu i-a spus lui Adam „ţărână eşti şi
în ţărână te vei întoarce” (Gen. 3:19). Dacă trupul va redeveni ţărână prin descompunere, ce se
întâmplă cu suflarea de viaţă?
Solomon răspunde:
Ecl. 12:7 „[...] ţărâna se întoarce în pământ şi duhul [rûaµ] la Dumnezeu care l-a dat”
Deci ţărâna merge în ţărână, iar suflarea de viaţă se întoarce la Dumnezeu. Ce este suflarea de
viaţă?
b. Termeni
Este nevoie să clarificăm nişte termeni:
Creaţia, Procesul facerii: Gen. 2:7 „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a
suflat în nări suflare [n®sh¹mâ] de viaţă, şi omul s-a fãcut astfel un suflet viu.” (Gen. 2:7)
Moartea, Procesul desfacerii: Ecl. 12:7 „[...] ţărâna se întoarce în pământ şi duhul [rûaµ] la
Dumnezeu care l-a dat”
Două cuvinte diferite? Nu chiar: n®sh¹mâ (suflare, respiraţie) şi rûaµ (duh, vânt, respiraţie,
minte).
Atât în poezia ebraică, cât şi în scrierile profetice n®sh¹mâ şi rûaµ sunt sinonime (Iov 27:3; 32:8;
33:4; 34:14; Ps. 18:15; Is. 42:5; 57:16).
Aşadar, ce înseamnă că suflarea de viaţă, sau duhul se întoarce la Dumnezeu? Este aceasta o
formă de existenţă?
Evident că nu. Lista de texte oferite anterior în secţiunea „Ce nu fac morţii în timp ce
dorm?” arată clar că întoarcerea duhului la Dumnezeu nu înseamnă decât că scânteia sau
principiul de viaţă împrumutat(ă) omului se întoarce la Dătător, adică la Creator. Ea nu aparţine
omului. Din combinaţia materie şi suflare de viaţă rezultă fiinţa umană vie cu funcţiile gândirii,
emoţiei, activităţii fizice, căutării lui Dumnezeu. La moarte, aceste funcţii încetează. Ele nu pot
exista în lipsa unuia din cele două elemente care compun fiinţa umană – trup (materie), respectiv
suflare de viaţă (principiul de viaţă). Dacă unul din cele două elemente este absent, funcţiile
amintite intră în repaos.

Alţi termeni:
(1) Suflet (nepesh)
Nuanţe semantice în V.T.
Suflet viu (nepesh µayyâ). Suflet (nepesh) înseamnă: viaţă, suflet, creatură, dorinţă, apetit,
emoţie, pasiune, minte. Gen. 1:21, 24; 2:19; 9:16, etc. Toate fiinţele vii – subacvatice, terestre şi
zburătoare – sunt numite suflete vii
(1) viaţă, sinonim cu „suflare de viaţă” care se desparte de corp la moarte (Gen. 12:13 „Sufletul
meu să trăiască datorită ţie” = „Eu să trăiesc” (Contextul este cel al morţii lui Avram); Gen. 35:18 lit.
„pe când să iasă sufletul ei [Rahela]”; 1 Împ. 17:22 „Domnul a ascultat glasul lui Ilie, şi sufletul
[nepesh] copilului s-a întors în el, şi a înviat.”)
(2) individ, persoană (Gen. 12:5 „Slugile” lui Avram sunt numite nepesh; Gen. 14:21; 46:18; Ex.
1:5; Ps. 16:10 – numai trupul, materia putrezeşte)
(3) minte (în expresii ca: „suflet însetat” (Ps. 42:2; 107:9); „suflet înfometat/frânt/epuizat” (Ier.
31:25); „a urî în sufletul său” (Lev. 26:11); „suflet întristat” (Iov 30:25); „suflet care iubeşte” (Cânt.
Cânt. 1:7), sau centrul proceselor mentale)
(4) Centrul emoţiilor (Gen. 34:3 „s-a alipit cu toată inima [nepesh] de Dina,” aici nepesh
înseamnă pasiune)
Din textele studiate este foarte clar că „Substantivul [nepesh] nu trebuie să fie luat în sens
metafizic, teologic în care tindem noi azi să folosim termenul ‘suflet’.”1 Noi tindem să vedem fiinţa
umană dihotomist, adică fiind formată din două părţi – trup şi suflet. În mentalitatea evreiască şi

1
Laird R. Harris, ed. Theological Word Book of the Old Testament (Chicago: Moody Press, 1980), 590.
gândirea biblică fiinţa umană este un tot unitar. Sufletul era întreaga persoană, iar dacă era folosit
cuvântul „suflet” pentru a sublinia un aspect interior al trăirilor fiinţei umane, atunci trebuie să ţinem
cont de aceea ce spune J.I. Marais în International Standard Bible Encyclopedia: „Nephesh sau „suflet”
poate exprima numai viaţa individuală cu o organizare materială sau trup.”2 Aşadar, înafara trupului nu
este posibil să ai stările amintite.
Nuanţe semanice în N.T.
(1) viaţă, sinonim cu suflare de viaţă (Mat. 2:20 lit. „căutau să ia sufletul Pruncului”; Mat. 6:25
lit. „Nu vă îngrijoraţi de sufletul vostru, gândindu-vă ce veţi mânca ...”; Mat. 16:26 „Ce ar folosi unui
om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?”, adică dacă ar muri; Mat. 20:28 lit. Isus „îşi dă
sufletul ca răscumpărare pentru mulţi” (la fel în Ioan 10:15, 17); Luca 12:20 „ţi se va cere sufletul
înapoi”; F.A. 15:26 „Şi-au pus în joc viaţa [lit. „sufletul”] pentru Isus”; F.A. 20:10 „sufletul lui [Eutih]
este în el”; Evr. 10:39 credinţă „pentru mântuirea sufletului”)
(2) Individ, persoană (Luca 12:19; F.A. 2:41; 7:14; 27:37; Rom. 2:9; 1 Pet. 3:20)
(3) minte (în expresii ca „suflet odihnit” (Mat. 11:29); „suflet care găseşte plăcere în ...” (Mat.
12:18); „A face voia lui Dumnezeu din suflet, nu de ochii oamenilor” (Ef. 6:6); „suflet curăţit prin
ascultare de adevăr, prin Duhul” (1 Pet. 1:22);)
(4) centrul emoţiilor, al pasiunilor (Mat. 22:37 Dumnezeu trebuie iubit „cu tot sufletul”; Mat.
26:38 sufletul lui Isus este cuprins de o „întristare de moarte”; Ioan 10:24 „suflete în încordare”; Ioan
12:27 „suflet tulburat”; F.A. 14:22 „suflete întărite”)
Termenului nepesh îi corespunde în N.T. cuvântul psyche. Spre deosebire de V.T., în N.T.
termenul „suflet” este mai flexibil apărând uneori şi separat de trup. Ex.:
(1) Mat. 10:28 „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar cari nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai
degrabă de Celce poate să piardă [lit. „să distrugă”] şi sufletul şi trupul în gheenă.”; foarte interesant că
oamenii pot ucide numai trupul; de suflet nu se pot atinge, dar asta nu înseamnă că este indestructibil.
Dumnezeu este Cel care îl poate distruge. Trupul poate fi omorât oriunde, în timp ce sufletul, numai evn
gee,nnh|.
(2) Apoc. 6:9 Sufletele martirilor strigă la Dumnezeu pentru răzbunare. În aparenţă ei gândesc,
simt, vorbesc, activităţi conştiente, psiho-somatice. Dar nu ar trebui neglijat răspunsul pe care îl
primesc: „li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme” (6:11). Deci, ei dorm, iar ceea ce li se cere
este să continue să doarmă. Din perspectiva restului Scripturii în care moartea este definită drept
„somn”, ceea ce sugerează limbajul simbolic al Apocalipsei este că martirii vor mai rămâne în starea
lor de odihnă, adică de moarte ceva vreme. Faptul că aceste suflete sunt descrise ca vorbind ar trebui
înţeles îl lumina episodului primului martiraj, cel al lui Abel. Şi lui Cain, fratele ucigaş Dumnezeu i se
adresează în cuvinte similare celor din Apocalipsa: „Glasul sângelui fratelui tău strigă din pământ la
Mine.” Din totdeauna sângele oamenilor ucişi pe nedrept strigă împotriva ucigaşilor. Imaginea
sufletelor „sub altar” creează exact tabloul unei jertfe umane la cărei sânge a fost vărsat la baza
altarului şi care se scurgea sub altar, aşa cum cerea Legea mozaică;
(3) Apoc. 20:4 Sufletele martirilor tuturor timpurilor sunt văzute aici ca fiind înviate. Abia atunci
este momentul în care ei încep din nou să aibă activităţi conştiente. Textul spune că este vremea ca ei să
înceapă un proces de judecată al tuturor celor care le-au făcut rău.
(2) Locuinţa morţilor
Ebr. sh®°ôl
Gr. Hades
Un loc unde merg şi buni şi răi („Plângând mă voi pogorî la fiul meu în locuinţa morţilor.” (Gen.
37:35). Patriarhul Iacov spune că acolo se află fiul lui, Iosif, şi că acolo va merge şi el (la fel în Gen.
42:38). Deci este un loc unde merg şi cei buni (considerându-l pe Iacov un om neprihănit). Şi Ezechia,
un împărat bun, a mers tot acolo (Is. 38:10). F.A. 2:27, 29, 34 David se află în Hades, „nu s-a suit în

2
James Orr, ed., International Standard Bible Encyclopedia, 1915, sub cuvântul „soul.”
cer”.
Mormânt („se vor pogorî de vii în locuinţa morţilor” (Num. 16:30). Aici se poate traduce cu
mormânt, locul unde se află morţii, lumea de sub pământ. (la fel ca în 1 Împ. 2:6, 9; Iov 17:16; Is.
14:15)
Un loc din care în aparenţă nu te mai întorci (Iov 7:9 „Cum se risipeşte norul şi trece, aşa nu se va
mai ridica ce lce se pogoară în Locuinþa morţilor!”)
Un loc de unde te poţi întoarce, dar numai prin intervenţie divină (1 Samuel 2:6 „Domnul omoară
şi învie, El pogoară în locuinţa morţilor şi El scoate de acolo.”). La fel în Os. 13:14.
Un loc care va fi desfiinţat (Apoc. 20:14 „Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în
iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua.”)
(3) gee,nnh| („The Greek term ge,enna is derived from a Hebrew phrase meaning 'Valley of
Hinnom,' a ravine running along the south side of Jerusalem and a place where the rubbish from the
city was constantly being burned. According to late Jewish popular belief, the last judgment was to take
place in this valley, and hence the figurative extension of meaning from 'Valley of Hinnom' to 'hell.'”,
Louw Nida|).
5. Somn veşnic?
a. Prima moarte
John 5:28-29 „ ... vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din
ele. Ceice au făcut binele, vor învia pentru viaţă; iar ceice au făcut răul, vor învia pentru judecată.”

b. Cele două învieri: Apoc. 20:4-5

Cele două învieri încadrează mileniul. Cine sunt înviaţi la prima înviere? Cei credincioşi. Când se
va realiza această înviere? La revenirea lui Hristos (1 Tes. 4:16-17; 1 Cor. 15:51-52). Ei înviază pentru
a judeca lumea (1 Cor. 6:2) în timpul celor o mie de ani (Apoc. 20:4). Adică pe cine? Pe cei care nu au
înviat la prima înviere, adică cei răi, păcătoşi. Aceştia vor învia la sfârşitul celor o mie de ani (Apoc.
20:5).
c. A doua moarte
Apoc. 20:14 După ce li se prezintă sentinţa judecăţii, aceştia vor avea parte de a doua moarte. Cea
ireversibilă, din care nimeni nu se mai întoarce. Numită poetic aici „iazul/lacul de foc”, expresia
vizează purificarea pământului prin foc la sfârşitul tuturor lucrurilor (2 Pet. 3:10 „pământul cu tot ce
este pe el va arde”)
6. De unde a apărut în creştinism ideea unui suflet nemuritor?
Filozofia grecească. Platon & Aristotel
Mircea Eliade nota în Istoria credinţelor şi ideilor religioase (Bucureşti, 1991, p. 363): „În ce
priveşte cauza ereziilor [în creştinism], Irineu şi Hippolit [episopi Lyon, respectiv Sardes] o găsesc în
contaminarea Scripturii de spiritul filozofiei greceşti.”
Traseul în linii mari:
Socrate (469-399 î.Hr.): Sufletul este încarcerat în trup. De aceea, moartea este o eliberare
Platon (427-347 î.Hr.): Sufletul renaşte continuu în alte trupuri
Aristotel (384-322 î.Hr.): Se opune lui Platon până la un punct. Analogia om (suflet)-
cuţit(acţiunea de a tăia). Dacă nu mai ai cuţit, nu mai poţi tăia. Deci dacă nu ai trup sufletul nu poate
supravieţui. Dar sufletul are patru părţi: două raţionale şi două afective. Aristotel îşi încheie De anima
(Despre suflet), cu gândul că raţiunea nu moare nicioadată. Deci există o oarecare supravieţuire a
sufletului.
Philo (20 î.Hr.-42 d.Hr.), filozof iudeu – nemurirea sufletului era deja intrată în iudaism acum
primind o semnătărură foarte grea ...
Avicenna (980-1037), filozof islamic – nemurirea sufletului intră în Islam
Pe linia lui Philo ideea ajunge la Origen, apoi la Augustin, până la Toma d’Aquino.
7. Cum afectează viaţa mea această concepţie despre moarte?
 Dacă cineva pretinde că poate comunica cu morţii, să nu-l credeţi. Este o minciună. El poate
comunica cu cineva, dar acel cineva nu este nicidecum răposatul ..., ci un demon, un duh necurat.
Atitudinea lui Dumnezeu faţă de cei care se îndeletnicesc cu necromanţia în V.T.:
Ex. 22:18
Lev. 19:31
Deut. 18:10-11
Is. 8:19-20

Ecl. 9:10; 12:1, 7

Tot ce pot face trebuie să fac în viaţa asta
Viaţa aceasta este timpul în care Dumnezeu trebuie căutat
Dacă vreţi să ajutaţi pe cineva, faceţi-o cât timp trăieşte, căci după totul este formă ...
Încheiere
Matthias Grunwald, J.S. Bach şi F. Handel s-au dovedit cei mai buni comentatori ai Scripturii. În
creațiile lor, ei au înfăţişat învierea ca fiind experienţa prin care omul trăieşte din nou şi nu
supravieţuirea sufletului după moarte.
De suflet ...

Dialogul cu iudeul Trifon

Cea mai cunoscută lucrare a sa este Dialogul cu iudeul Trifon, un dialog imaginar între un evreu
şi un creştin, în care Iustin relatează felul în care s-a convertit la creştinism. Căutându-l pe Dumnezeu
şi mai ales simţind nevoia de a se salva, a încercat să se apropie întâi de un stoic. Acesta însă nu credea
el însuşi în existenţa unui Dumnezeu, ceea ce lui Iustin i s-a părut o nebunie. A mers apoi la un
Peripatetic, adică un urmaş al lui Aristotel, care i-ar fi solicitat onorariu. L-a părăsit pentru un
pitagorician, care însă îi amâna căutarea mântuirii cu teorii matematice ale armoniei, cu astronomie şi
geometrie, motiv pentru care, simţind că mântuirea este înaintea acestora şi nu condiţionată de ele, a
mers mai departe, întâlnind un platonician. Acesta a fost în sfârşit pe potriva căutărilor sale:
încuviinţarea că există lucrurile incorporale, aspiraţia spre contemplarea Ideilor, l-au făcut pe Iustin să
creadă în scurt timp că a dat peste înţelepciune şi să aştepte viziunea lui Dumnezeu, însuşi ţelul
filosofiei platonice.

Înţelegând că a găsit filosofia adevărată, s-a retras la malul mării spre a medita. Aici a întâlnit un
bătrân care, fiind creştin şi căzând de acord, până la un punct, cu filosofia platonică în termenii căreia
Iustin îi vorbise, l-a întrebat ce crede despre suflet. Sufletul pre-există trupului şi transmigrează, fiind
etern şi trecând dintr-un corp într-altul, ar fi spus Iustin, în deplin acord cu Platon. Dacă greşeşte, este
pedepsit şi se încarnează într-o fiinţă inferioară, de exemplu o fiară. Dar, fiară fiind, neavând deci
ştiinţă că a fost pedepsit, cum se mai poate sufletul salva? – l-ar fi întrebat bătrânul. „Atunci nici ele nu
folosesc nimic de pe urma pedepsei, după câte se pare. Ba, aş putea spune chiar că nici măcar nu sunt
pedepsite, de vreme ce ele nu pricep această pedeapsă” . Şi iarăşi, bun fiind, dându-i-se ca recompensă
vederea Formelor, de ce mai este apoi aruncat din nou în trup, unde uită tot ce a văzut? „Ce folos au
sufletele care Îl văd, sau cu ce se deosebeşte sufletul care-L vede, de acela care nu-L vede, dacă nu-şi
aduce aminte nici măcar de faptul că l-a văzut?”

Bătrânul îi spune că sufletul nu este nemuritor prin natura sa, ci pentru că primeşte nemurirea
conform voinţei lui Dumnezeu, trăind atâta timp cât vrea Creatorul. Eternitatea sufletului este deci
rezultatul voinţei lui Dumnezeu. Astfel se vădeşte şi bunătatea divină, mai degrabă decât în scenariul
platonician. Acesta este momentul în care lui Iustin „i se aprinde o flacără în suflet” şi, după propria
mărturisire, se simte cuprins de iubire pentru Profeţi şi pentru prietenii lui Hristos.

Întrebat de unde îşi trage înţelepciunea, bătrânul a răspuns că de la profeţii evrei, ale căror profeţii
au fost împlinite de Creştinism. Iustin va rămâne încredinţat şi va scrie în Prima apologie că ceea ce
este adevărat în filosofia greacă provine de la Moise şi de la profeţi, considerând că cei care au trăit o
viaţă raţională, în acord cu logos-ul, au trăit creştineşte, chiar dacă nu au fost conştienţi de aceasta, deci
chiar dacă au trăit înainte de Hristos. Din acest punct de vedere, filosofia greacă este înţeleasă ca o
revelaţie prin raţiune, având aceeaşi valoare pe care a avut-o revelaţia profeţilor evrei. Între filosofie şi
creştinism există deci o continuitate.

Încercând să evite dificultăţile întâmpinate de teoria platonică despre suflet (problema

transmigraţiei), Iustin va ajunge să considere că sufletele nu sunt eterne prin natura lor (spre deosebire
de doctrina lui Platon, unde sufletele proveneau din lumea ideilor şi deci erau de aceeaşi natură cu
Ideile), ci coruptibile şi decompozabile, adică muritoare. Ele pot supravieţui doar atât cât Dumnezeu le
îngăduie. Dar, de facto, Dumnezeu vrea ca sufletele să trăiască etern şi deci, chiar dacă prin natură ele
sunt muritoare, de facto ele sunt eterne. Eternitatea sufletelor nu este deci principială ci este un
privilegiu pentru ele, pe care îl au prin participare.

Nemurirea condiţionată a sufletului.

Adam nu a fost creat nemuritor. 1 Tim. 1:17; 6:16 Singurul care are nemurirea este Dumnezeu. A
spune că sufletul supravieţuieşte după moarte înseamnă să spunem că este nemuritor
Ezech. 18:4 „Sufletul care păcătuieşte va muri”
Prin contrast, „sufletul care nu păcătuieşte nu va muri” „Plata pcăatului este moartea” (Rom.
6:23), deci dacă problema păcatului este rezolvată, ce rămâne copilului lui Dumnezeu decât viaţă
veşnică. Nu uitaţi că „Cine are pe Fiul [lui Dumnezeu] are viaţa. Cine nu are pe Fiul, n-are viaţa” (1
Ioan 5:12). Viaţa noastră veşnică nu poate exista fără Fiul lui Dumnezeu.