Istoria operei

,,Drumul muzicii prin timp rămâne, în mod esenţial, legat de destinul omenirii încă din cele
mai îndepărtate epoci.”(O călătorie prin istoria muzicii, pag. 7) ,,Încă din cele mai vechi civilizaţii,
muzica se asociază unor variate ipostaze în ceremonialele sacre ale templelor, în viaţa particulară,
în cea publică.”(pag 8)
,,Termenul „opera„ este o abreviere a expresiei italiene „opera in musica”, ceea ce înseamnă
„lucrare muzicală”, iar în prezent este o formă de teatru ce constă dintr-un text dramatic, sau libret,
combinat cu interpretarea vocală şi acompaniamentul instrumental.” (
https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/10/12/istoria-operei-i/)
Spre sfârşitul secolului al XIV-lea, muzica îmbogăţeşte textele spectacolelor teatrale, fiind la
rândul lor cele mai îndepărtate semne ale viitoarelor Opere şi Oratorii. (pag 21)
,,Deşi în antichitate existau forme artistice care combinau poemele dramatice şi muzica,
prefigurând evoluţia operelor, primele opere propriu-zise au apărut spre sfârşitul secolului al XVI-
lea în Italia.” ( https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/10/12/istoria-operei-i/)
,,Combinaţia unică de literatură şi muzică reprezentată de operă a apărut în Florenţa, fiind
promovată de un grup de intelectuali şi artişti ce se adunau în mod regulat la palatul impresarului
teatral Jacopo Corsi în jurul anului 1590. Acest grup includea trei nume sonore ale istoriei muzicii:
Emilio de Cavalieri, compozitorul ce urma să scrie lucrarea considerată drept primul oratoriu -
Reprezentarea sufletului si a corpului, compozitorul şi cântăreţul Jacopo Peri, care avea să scrie
prima operă şi compozitorul Claudio Monteverdi, care a scris mai târziu prima capodoperă a
genului, Orfeu.” ( https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/10/12/istoria-operei-i/)
,,Acest grup de talente, ce-l includea si pe poetul Tasso, concepea mici drame teatrale cu
acompaniament instrumental si solouri vocale, in incercarea de a reinvia teatrul grec antic. Pentru
ei, textul avea o importanta mult mai mare decat muzica de acompaniament, astfel ca au renuntat la
polifonia complexa din acele vremuri si au adoptat monofonia, adica acompaniamentul textului
cantat sau recitat pe o singura linie melodica. Aceasta reutilizare a monofoniei a condus in final,
dupa multe debuturi esuate, la aparitia nu numai a operei in forma in care o cunoastem, dar si a
cantatei si a oratoriului.” ( https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/10/12/istoria-operei-i/)
 Distinctia pentru „prima opera” ii revine lui Dafne, creatia lui Peri, cu libretul scris de
poetul Ottavio Rinuccini. Aceasta a fost pusa in scena la palatul lui Corsi, însa tot ce a ramas din
muzica lui Peri este prologul si o arie. Prima opera ce a supravietuit integral, atat ca muzica cat si ca
libret, ii apartine tot lui Peri. Este o punere in scena a poemului pastoral al lui Rinuccini, Euridice,
ce a avut premiera la Palatul Pitti din Florenta in anul 1600.
,,În secolul al XVII-lea, după modelul tematic al Antichităţii, opera, ca dramă cântată, pare
să deschidă drumurile spre înnoire, având la bază muzica vocală şi instrumentală, combinaţii sonore
bazate pe ghidajul literar.”(O călătorie prin istoria muzicii pag 45)
,,In scurt timp, opera a fost importata in Franta, insa datorita popularitatii de care se bucura
teatrul si noutatii reprezentate de noua forma de dans, baletul, opera nu s-a impus in aceasta tara
pana in vremea lui Jean-Baptiste Lully, in ultima jumatate a secolului al XVII-lea.
Opera s-a incetatenit la fel de greu si in Anglia, unde avea de concurat cu populara feerie, un
spectacol aristocratic derivat in mare parte din balet. Prima si, poate, cea mai reusita opera
englezeasca, a fost Didona si Enea, a lui Henry Purcell, pusa pentru prima data in scena in anul
1689 de catre elevele unei scoli de fete din Londra.”
(https://istoriiregasite.wordpress.com/2010/10/12/istoria-operei-i/)
,,Cel mai important creator de operă în epoca clasică, până în 1741, este Georg Friedrich
Handel, care, prin evoluţia sa în domeniul muzicii de teatru, a transformat ,,Londra într-o veritabilă
citadelă a operei italiene.” (pag 70) Timp de peste zece ani a creat lucrări de o deosebită frumuseţe
şi bogăţie expresivă. Alături de Haydn, în perioada clasica, aparuta pe fundalul Iluminismului ca
replica la stilul excesiv de complicat si ornamental al muzicii baroce îl găsim şi pe Wolfgang
Amadeus Mozart cu al cărui stil sensibil se distingea de stilurile baroc si rococo. ,,Domeniu
predilect pentru Mozart, încă din anii copilăriei, teatrul muzical însumează capodopere care
beneficiază de experienţa contemporanilor şi dau genului o complexitate uimitoare prin fina
împletire a factorului psihologic cu cel dramaturgic, în variate specii de operă germană ( singspiel)
sau italiană” (pag 65) (operă bufă, pastorală, comică, drama giocosa, opera seria).
ANTICHITATE
Muzica devenind treptat o preocupare nobiliară. ,,Rolul muzicii depăşeşte utilitatea. În
primul rând, muzica trebuie să contribuie la îmbunătăţirea morală”(Aristotel, Politica) (pag 14)
EVUL MEDIU
RENASTERE
 BAROC-CLASICISM
Asemenea lui Mozart, şi Franz Peter Schubert a scris o muzică de scenă pe prototipul ideii
de teatru muzical, cu o valoare iniţiatică. (pag 83) Sec XIX ,,În calitate de creator al esteticii unei
Muzici a viitorului, Richard Wagner considera teatrul liric ca un proces iniţiatic – ideea de joc
scenic solemn sacru. Fuziunea dintre diferitele arte (poezie, muzică, teatru, dans, imagine scenică)
dezvoltă ideea sincretismului prin care Wagner a încercat să definească estetica sa teatral-muzicală,
alchimie în care textul devine muzică, muzica acţiune, acţiunea teatru.” (pag 88) Ca limbaj, el
concepe melodia continuă. ,,Alternanţa ritmurilor este cea care va structura partitura dramei
muzicale. Alternanţa sonorităţilor, a consoanelor şi vocalelor, propria sonoritate a frazei determină
tratarea ei muzicală, transformând chiar şi textul într-o veritabilă partitură.” (pag 89) Preferinţa
pentru teatru a marcat şi destinul lui Georges Bizet care se află printre muzicienii mijlocului de
secol XIX. ,,Muzica sa este caracterizată de o gândire elegantă şi puternică, o armonie savuroasă, o
mare putere de sugestie. Îndeosebi privitor la Carmen, dramaturgia muzicală, ritmica şi culoarea
frustă a orchestraţiei dovedesc preocuparea pentru adevărul profund, pentru un realism emoţional şi
autentic meridional, expresia tipică a unei muzici intensiv romantice.” (pag 106) Prezenţa care
domină sec al XIX în arta lirică meridională este cea a lui Giuseppe Verdi, ce a marcat naşterea unei
arte lirice populare, cu coruri spectaculoase şi expresie patriotică.

BIBLIOGRAFIE:
Prof. dr. Stela Drăgulin, Introducere în Meloterapie, Braşov, 2009
Dorothee Koechlin de Bizemont, Magia vindecării prin muzică, traducere de Nicolae
Constantinescu, PRO Editură şi Tipografie, Bucureşti, 2005
Olivea Dewhurst-Maddock, Terapia prin sunete, traducere de Amelia Croitoru, Ed. Teora