Sunteți pe pagina 1din 2

Tehnica picturii in tempera

Picturi executate in tempera se intalnesc din cele mai


vechi timpuri, la grecii antici, egipteni, tehnica preluata
apoi de bizantini in pictura icoanelor pe lemn.

Traditia icoanelor pe lemn in tempera s-a pastrat aceeasi


timp de sute de ani, tehnica si modul de pictare pastran-
du-se in anumite manuale de pictura, asa zisele "Erminii".
Suportul de pictat este lemnul foarte bine uscat, peste
care se aplica un grund special din clei de oase, praf de
creta, putin ulei de in sau chiar miere ori sapun de casa,
pentru a conferi grundului elasticitate. Peste acest grund
se face desenul, apoi se picteaza tema propriu-zisa.
Pentru o icoana in stil bizantin, culorile de tempera cu
emulsie de ou, sunt cele mai potrivite caci in aceasta
tehnica se cere ca culorile sa se usuce relativ repede
pentru a le putea modela. Din aceasta cauza culorile de
ulei sunt total nepotrivite datorita perioadei lungi de
uscare. Ca liant, pentru culorile de tempera se foloseste o
emulsie de ou, ceea ce le confera culorilor prospetime si
rezistenta in timp.

La finalul picturii icoanei aceasta se lacuieste cu un vernis


special, dar numai dupa o perioada de cateva zile, chiar
saptamani, ca sa aiba timp sa se usuce atat grundul de
pe icoana, cat si stratul de culoare. Daca pictura nu este
bine uscata, culorile se vor innegri in timp si se vor
ingalbeni.

In pictura monumentala bisericeasca, tehnica in tempera


nu este la fel de rezistenta in timp ca si fresca, pentru ca
pictura in tempera este formata propriu-zis dintr-o
pelicula de culoare. Aceasta, in anumite conditii
neprielnice ar putea sa se decojeasca, pe cand pictura in
fresca formeaza un corp comun cu suportul sau - stratul
de var- datorita procesului de carbonatare a varului.