Baltagul

- comentariu literar -

Mihail Sadoveanu
Prin capodopera Baltagul, apărut în 1930, Sadoveanu realizează o nouă
interpretare a mitului mioritic, versul-motto indicând sursa de inspiraţie:
“Stăpâne  stăpâne,/ Mai cheamă ş-un câne”.
Subiectul este simplu, păstrând elementele baladei: un cioban este omorât de
doi tovarăşi ai săi pentru a-i lua oile, dar femeia acestuia, aprigă şi inteligentă
nu are linişte până nu află făptaşii şi nu-i pedepseşte după legea nescrisă a
comunităţii.
Intriga, după modelul romanului poliţist, pune în lumină vocaţia justiţiară a
eroinei, descoperirea asasinilor şi demascarea acestora.
Faptele din Baltagul se petrec spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea, însă într-o societate patriarhală, arhaică, străpunsă de
zorii unei civilizaţii, de noi relaţii sociale, capitaliste.
Titlul romanului este simbolic. În sensul basmului vechi, baltagul este unealta
magică şi simbolică însuşită de răufăcători şi cucerită de erou, unealtă care
rămâne pură, nepătată de sânge.
Compoziţia e determinată de semnificaţia cărţii: înfăţişarea unei societăţi de
tip arhaic şi un individ reprezentativ al ei, o lume esenţială, lumea oamenilor
de la munte şi Vitoria Lipan, exponentul acestei lumi.
Romanul începe cu prezentarea sintetică a vieţii păstorilor (vechimea, felul de
viaţă, psihologia), fixată într-o cosmologie populară:
“Domnul Dumnezeu, după ce a alcătuit lumea, a pus rânduială şi semn
fiecărui neam.[…]
La urmă au venit şi muntenii ş-au îngenunchiat la scaunul împărăţiei. […]
- Apoi aţi venit cei din urmă, zece Domnul cu părere de rău. Dragi îmi sunteţi,
dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-un adaos
decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune: sa
vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura, şi s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe”.
Naraţiunea simplă, ar putea fi delimitată schematic în trei părţi: partea întâi de
la început până la plecarea Vitoriei în căutarea lui Lipan (cap. VII);
prezentarea argatului Mitrea şi a lui Gheorghiţă, coborât la vale, cu oile, asinii
şi dulăii la iernat, într-o baltă a Jijiei, în apropiere de târg; neliniştea Vitoriei
pentru întârzierea bărbatului ei, peste obicei, cunoaşterea şi “citirea” semnelor
naturii; mersul femeii la părintele Dănilă, la biserică, să-i “cetească”; mersul la
baba Maranda, care avea “unele tainice ştiinţi şi meşteşuguri”; drumul la
Piatra, popasul la mănăstire, la icoana Sfintei Ana; mersul la autorităţi pentru
a-şi spune necazul.
Partea a doua, începând cu cap. VII, când Vitoria “are într-însa ştiinţa morţii
lui Nechifor Lipan şi crâncenă durere, se văzu totuşi eliberată de întuneric”;
părintele Dănilă îi scrie jalba către autorităţi; trimite fata, pe Minodora, cu
zestrea la mănăstirea Văraticului, la călugăriţa Melania, sora a mamei Vitoriei;
lăsarea gospodăriei în grija lui Mitrea; pregătirea de plecare. Firul naraţiunii
urmează popasurile Vitoriei Lipan în căutarea adevărului despre bărbatul ei
(itinerariul se sfârşeşte prin găsirea rămăşiţelor lui Nechifor între Sabasa şi
Suha). A treia, şi ultima parte, stă sub semnul actului justiţiar; prezintă
acţiunile Vitoriei pentru îndeplinirea datinei creştine şi cinstirea mortului,
cercetarea despre vinovaţi, în Sabasa şi Suha; întoarcerea acasă, la Magura
Tarcăului pentru rânduirea praznicului, a celor cuvenite pentru mort,
dovedirea şi pedepsirea vinovaţilor.
Romanul construieşte pe parcursul său imaginea unei lumi esenţializate.
Spaţiul cel mai larg revine lumii satului de munte: peisajul, datinile şi oamenii.
Ritmul existenţei păstoreşti este dirijat de fenomenul transhumanţei, iar acesta
urmăreşte mişcarea marilor cicluri naturale. Scriitorul surprinde trăsăturile ce
definesc această colectivitate, oamenii de la munte, realist, obiectiv, fără
lirism:
“Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de mirare. Iuţi şi nestatornici
ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în
bucurii […], plăcându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii,
[…] mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă: cel mai
adesea se desmiardă şi luceşte - de cântec, de prietenie. Aşa era şi acel
Nechifor Lipan care acum lipsea” .
Ei au o existenţă simplă, dar grea: “Munteanului i-i dat să-şi câştige pâinea
cea de toate zilele cu toporul ori cu caţa.”
Gospodăria Lipanilor arată oameni cu îndeletniciri specifice muntelui: sunt
vremuri în care se practică încă schimbul de produse: “Avere aveau cât le
trebuia, poclăzi în casă, piei de miel în pod, oi în munte. Aveau şi parale
strânse într-un cofăiel cu cenuşă. Fiindu-le lehamite de lapte, brânză şi carne
de oi sfârtecate de lup, aduceau de la câmpie legume. Tot de la câmpii largi
cu soare mult aduceau făină de păpuşoi.” 
Romanul lui Sadoveanu are un caracter mitic-baladesc, zugrăvind o civilizaţie
pastorală milenară. Evenimentele fundamentale ale acesteia, ceremoniile sunt
şi ele prezente în roman: cumătria de la Borca, la Cruci nuntă, în care tradiţia
e plină de strălucire.
Dar Baltagul rămâne, în ultimă analiză, romanul “unui suflet de munteancă,
văduva Vitoria Lipan”. Ea este din Măgura Tarcăului şi trăieşte viaţa aspră a
oamenilor de la munte.  Figură reprezentativă de erou popular, Vitoria
întruneşte calităţile fundamentale ale omului simplu, care se înscriu în
principiile etice dintotdeauna ale poporului român: cultul adevărului, al
dreptăţii, al legii strămoşeşti şi al datinei.
Scriitorul dezvăluie neliniştea eroinei datorate întârzierii (şaptezeci şi trei de
zile) peste obicei, a lui Nechifor Lipan, “dragostea ei de douăzeci şi mai bine
de ani”, plecat la Dorna să cumpere oi. Aşteptarea se transformă în bănuială,
bănuiala în nelinişte, neliniştea în presimţire şi de aici decurg acţiunile ei.
Munteanca îşi cunoaşte bărbatul aşa cum ştie semnele vremii. În aceste
ceasuri de cumpănă, de căutare a adevărului despre omul ei, marea
descoperire a Vitoriei rămâne însă păstrarea tinereţii iubirii.
Tema fundamentală, axul romanului în jurul căruia sunt polarizate timpul şi
spaţiul, este căutarea adevărului în labirintul său interior. Vitoria pare aceeaşi,
în exterior, dar viaţa ei interioară se adânceşte. Acolo, în sine, se hotărăşte
totul.
Întreaga strategie a Vitoriei are la bază două coordonate fundamentale ale
cunoaşterii: ştiinţa semnelor, şi î deplin acord experienţa morală. Primele
semne rău prevestitoare sunt visele: cel dintâi vis, care “a împuns-o în inimă
şi a tulburat-o”, i-l arată pe Nechifor “călare cu spatele întors spre ea”; altă
dată l-a visat rău, “trecând o apă neagră… Era cu faţa încolo”.
Vitoria nu măsoară vremea cu calendarul, ci cu semne cerului. Ea înţelege
semnele firii. Elementele naturii îndeplinesc o funcţie simbolică. Mai ales
vântul dă semne: “trecu şuşuind prin crengile subţiratice ale mestecenilor”.
Vitoria este o sinteză de spiritualitate străveche românească, ea respectă
neabătut datina moştenită din vechime, manifestată în viaţa cotidiană, sau la
evenimente cruciale (nunţi, botezuri, înmormântări). Toate acţiunile ei poartă
pecetea ceremonialului, au un caracter solemn, sacru: Vitoria îşi lasă fata la
mănăstire, se mărturiseşte preotului, ia sfânta împărtăşanie, sfinţeşte baltagul
pentru feciorul ei.
Înţelepciunea, inteligenţa şi luciditatea îi dirijează comportamentul: cere bani
mărunţi negustorului, să-i aibă “la îndemână” , îi leagă într-un colţ de năframă.
Cuvintele cheie în jurul cărora se concentrează discursul narativ al romanului
au valoare simbolică, definind eroina: rânduială, semn, întuneric, lumină.
Îngroparea bărbatului după datină marchează momentul reintrării în liniştea şi
ordinea vieţii de la început. “Descoperind adevărul, Vitoria verifică implicit
armonia lumii: află ceva mia mult decât pe făptuitorii omorului şi anume că
lumea are o coerenţă pe ca moartea lui Lipan n-a distrus-o”.(N. Manolescu)
În comportamentul eroinei se cuprinde o întreagă filozofie de viaţă (ca cea a
banului din Mioriţa), un echilibru şi o măsură în toate, fără nici o tânguire,
moştenite din asprimea vieţii din vremuri imemoriale.
                                                                                             De Mihail
Sadoveanu

Romanul “Baltagul” de Mihail Sadoveanu este un adevarat “poem al naturii si

al sufletului omului simplu, o <<Miorita>> in dimensiuni mari”(George
Calinescu).Versul moto,”Stapane, stapane/Mai chiama s-un cane”,
argumenteaza viziunea mioritica asupra mortii, careia Sadoveanu ii da o noua
interpretare, aceea a succesiunii existentiala de la viata   la moarte si din nou
la viata.
Romanul a fost scris in numai 17 zile si are ca surse de inspiratie balade
populare de la care Sadoveanu preia idei si motive mitologice
romanesti:”Salga”(setea de implinire a actului justitiar, de infaptuire a dreptatii
ce domina toate faptele eroinei),”Dolca”(ideea profundei legaturi a omului cu
animalul credincios),”Miorita”(tema, motivul,conflictul,discursul epic simplu,
conceptia asupra mortii sunt numai cateva din cele mai semnificative
elemente ale baladei ce se regasesc si in roman).
Tema romanului ilustreaza lumea arhaica a satului romanesc, sufletul
taranului moldovean ca pastor al traditiilor stramosesti si al specificului
national, cu un mod propriu de a gandi, a simti si a reactiona in fata
problemelor cruciale ale vietii.
Titlul este semnificativ, intrucat in mitologia romaneasca baltagul este arma
magica menita sa indeplineasca dreptatea, este o unealta justitiara. In
basmele populare, baltagul este furat de fortele raului(zmeii) si redobandit de
personajul pozitiv. Principala trasatura a baltagului este ca, atunci cand este
folosit pentru implinirea dreptatii, acesta nu se pateaza de sange.

I
                                                                           „Stăpвne, stăpвne                    
Mai chiama s-un cane”
     Intr-o zi, stand pe prispa, Vitoria Lipan isi aduce aminte de poveştile soţului
sau, Nechifor Lipan, povesti pe care obişnuia sa le spună la nunti. Nechifor
Lipan era plecat la Dorna pentru a cumpăra nişte oi. Vitoria a оnceput a fie
оngrijorata deoarece soţul ei оntвrzia mai mult decвt de obicei. Soţii Lipan au
avut şapte copii dintre care cinci au murit si au rămas doi pe nume Gheorhita
si Minodora. Gheorhita era plecat cu oile la iernat iar Minodora stătea acasă
cu mama ei, pentru a o ajuta la treburile casnice. Gheorhita trebuia sa-si
aştepte tatăl pentru a plăti datoriile, dar văzвnd ca nu mai vine i-a trimis o
scrisoare Vitoriei. Cum a primit-o, aceasta s-a duc la părintele Daniil sa i-o
citească dar nu după mult timp a mai primit o scrisoare tot de la Gheorghita
dar cu cuvintele baciului Alexa. Din aceasta scrisoare Vitoria afla ca Nechifor
nu a ajuns nici acolo si astfel devine din ce in ce mai оngrijorata. Noaptea, ea
are un vis:”Se făcea ca vede pe Nechifor Lipan calare, cu spatele оntors către
ea, trecвnd spre asfinţit o revărsare de ape.”

II

Văzвnd ca Lipan nu mai vine, Vitoria s-a dus la părintele Daniil pentru a-i
scrie o scrisoare lui Gheorghita in care sa-i spună  sa vanda din oi pentru a
plăti datoriile, sa lase oile in grija baciului Alexa si sa vina acasă.
„Argatul” Mitrea s-a оntors cu oile din munţi deoarece iarna se apropia.

III

Оnainte sa meargă la părintele Daniil, Vitoria trece pe la crasma pentru a

cumpăra o sticla de rachiu pe care sa i-o dea babei Maranda, „vrăjitoarea
satului” pe la care avea de gвnd sa treacă. Ajunsa la părintele Daniil, Vitoria i-
a spus neliniştile sale, dar si de semnele care ii argumentau ca s-a оntвmplat
ceva cu soţul ei: visul acela si faptul ca, in dimineaţa aceea, cocosul a cвntat
cu spatele la casa. După ce a vorbit cu părintele Daniil, Vitoria a оnceput sa-i
dicteze scrisoarea pentru Gheorhita.
Trecuseră 40 de zile de cвnd Nechifor plecase de-acasă, iar după calculele
Vitoriei el trebuia sa fie acasă de 20 de zile.
Ea era din ce in ce mai оngrijorata, mai ales ca in noaptea precedenta
avusese un nou vis:”L-am visat rău, trecвnd calare o apa neagra”.

IV
După ce a plecat de la părintele Daniil, Vitoria s-a dus la baba Maranda pe
care a rugat-o sa-i ghicească in carti. „Vrăjitoarea” i-a spus ca sotul ei a rămas
sa chefuiască, ca a căzut „sub vraja” unei femei cu ochii verzi, la Dorna; dar
Vitoria a rămas tot cu gвndul ca lui Lipan i s-a оntвmplat ceva.
Făcвndu-se foarte tвrziu, Vitoria s-a оntors acasă.

V
 In apropierea sărbătorilor de iarna, după ce-a lăsat „in perolele, in sama
baciului celui bătrвn Alexa”, Gheorghita s-a оntors acasă.”
Vitoria este din ce in ce mai trista, mai retrasa in sine; sărbătorile de iarna „i-
au fost pentru оntвia oara străine si depărtate” pentru ca soţul ei drag nu mai
apare. “Ea insa se socotea moarta, ca si omul ei care nu mai era lвngă
dansa.”
Vitoria i-a spus sa se duca sa-l caute pe Nechifor, dar si-a dat seama ca
Gheorghita nu era pregătit lăsвndu-l sa-si petreacă sărbătorile acasă. După
sărbători, se „purifica”: tine post 12 saptamani, face daruri bisericii si se roagă
la icoana Sf. Ana оnainte de a pleca cu Gheorghita către Lipan. Apoi se duce
sa-i vorbească părintelui Vissarion care-o sfatuieste sa anunţe autoritatile si
sa-i reclame dispariţia.

VI

Vitoria ii asculta sfatul părintelui si a doua zi pleacă la Piatra unde ii vorbeşte

prefectului, iar acesta ii spune sa depună o plвngere. După aceasta, Vitoria se
оntoarce acasă unde vorbeşte cu părintele Daniil si se hotaraste sa nu mai
depună nici o plвngere si sa plece оmpreuna cu Gheorghita(„iau cu mine si pe
băiat; sa am o putere bărbăteasca”) in căutarea bărbatului.(„dac-a intrat el pe
celalalt taram, oi intra si eu după dansul”).
Intre timp Vitoria sfiinteste un baltag si i-l da lui Gheorghita, deoarece in
calatoria lor au nevoie de o unealta cu care sa se apere.(„Maine dau faurului o
bucata de fier sa bata din el baltag si sfiintia ta vei face bine, sa-l
blagosloveşti.”)
VII

Pe 9 martie, părintele tine o slujba in cinstea plecării celor doi. Părintele Milies
(Danila), domnul Iordan , crasmarul si „un negustor оnalt si subţire оmbrăcat
in straie nemtesti”,mai tвrziu destăinuindu-se ca оl cheamă domnul David, ii
vizitează. 
Negustorul i-a dat 38.000 lei pe marfa cumpărata; ramanand uimit de
intelepciunea femeii:” daca n-as fi ovrei si оnsurat, munteanca asta n-ar avea
soţ, intr-o saptamana as face nunta.”
Оnainte sa plece, Vitoria asista la slujba; după care o lasă pe Minodora la
mănăstirea Văratec, isi lăsa gospodăria in grijea lui Mitrea si astfel au pornit la
drum оmpreuna cu domnul David. ”In zori-de-ziua, vineri in 10 martie,
munteanca si feciorul ei au оnchingat caii cei pagi s-au оncălecat.”.
„Gheorghita purta aninat in lanţ, in dosul coapsei drepte, baltagul.”

VIII
Ei au discutat pe drum despre dispariţia lui Nechifor, continuвndu-si drumul
spre gura Bicazului, unde aveau sa facă un popas la hanul Donea”, loc unde
negustorul obişnuia sa poposească. Ajunşi acolo, Donea le-a оngrijit caii si le-
a oferit o camera unde sa-si petreacă noaptea.”Nechifor Lipan era pentru ei
obraz cunoscut”; ”Era un om vrednic si fudul; zise Donea hangiul; nu se uita la
parale, numai sa aibă el toate după gustul lui. Nu l-am văzut de mult(…) Apoi
cam de multişor, cam de asta-toamna. Se ducea in sus.”
După ce l-au lăsat pe domnul David acasă, Vitoria si Gheorghita s-au
оndreptat spre Focsa unde aveau sa facă următorul popas.

IX

In Farcas Vitoria si Gheorghita au asistat la judecarea a doi oameni care au

luat banii celor care jucau la jocul lor de noroc.
Apoi ei s-au intalnit cu subprefectul Anastasie Balmez, dupa care au plecat
spre hanul lui mos Pricop unde au poposit peste noapte. Intreband de
Nechifor Lipan, Vitoria a aflat ca a trecut pe acolo impreuna cu alti doi
ciobani.Mos Pricop avea o parere buna despre sotul ei, afirmand ”(…)vrednic
roman. Numai ca nu-mi placea ca se ducea la drum asupra noptii.(…)Dar
omul acela zicea ca se duce oaptea; ca s bucura sa umble pe luna.De oameni
rai nu-I pasa; are pentru dansii pistoale incarcate in desagi.”
Dupa ce asculta vorbele lui mos Pricop, Vitoria varsa o picatura de rachiu
inainte de a bea pentru ca isi dadu seama ca sansele sa-si gaseasca sotul viu
scazusera foarte mult.

Vitoria a plecat mai departe spre Vatra Dornei, insa s-a oprit la Borca la un
botez, la invitatia unor oameni care”aveau placerea sa cinsteasca pe drumeti
si sa-I ospateze”, apoi la o nunta la Cruci.
Ea ajunge,in sfarsit, la capatul calatoriei, la Vatra Dornei. “S-au dus, dupa
sfatul hangiului , la o cantelarie”, de unde au aflat ca “Gh.Adamachi si Vasile
Ursachi au vandut oi 300 lui Nechifor Lipan”; dintre care 100 le-a dat unor
negustori pe “putin castig-omul dumitale s-a aratat galant”(dupa cum I-a spus
un om). Vitoria a incercat sa afle mai multe informatii de la el, dar tot ce a
putut afla a fost unde s-au dus cu oile.(“Pe cat am inteles, au apucat drumul
pe Neagra”).
XI

Astfel, cei doi pornesc pe urmele celor trei calareti. Ajunsi si la “cea din urma
Dorna”, la o crasma, ei nu se simt bine-veniti, asa ca au plecat repede.
Mergand din crasma in crasma, Vitoria si gheorghita au aflat ca Nechifor
Lipan si noii lui prieteni au trecut prin Brosteni si au luat-o prin Brosteni si au
luat-o spre gura Negrei spre Bistrita.(“Cu adevarat, urma se gasea din semn
in semn, adica din crasma in crasma”).
In Sabasa, ei il roaga pe fiul crasmarului sa le fie calauza pana la crasma
domnului Iorgu Vasiliu. De la acesta au aflat ca turma de oi care a trecut pe-
acolo era insotita de numai doi calareti si dupa descrierea facuta de acesta,
nici unul nu era Nechifor Lipan. Crasmarul si-a amintit ca pe unul il chema
Bogza.
Astfel, Vitoria realizeaza ca trebuie sa-si caute sotul intre Sabasa si Suha,
inrucat aici i-a pierdut urma.

XII

Numele celui de-al doilea calaret l-a aflat de la sotia hangiului, Maria.Acesta
era Ilie Cutui si care locuia destul de aproape, in Doi Metri. Dansu-si seama
ca singurii care stiau ceva despre sotul ei, Vitoria se hotaraste sa vorbeasca
cu ei si astfel I-au chemat la primarie,dar in zadar deorece nu au reusit sa afle
nimic nou.
Vitoria este foarte hotarata:”L-am cautat pe drumul mare, acum am sa-l caut
pe poteci, ori prin rapi. Sfantul Andrei de le Bistrita are sa ma intrepte unde
trebuie.”
Cei doi pleaca la Sabasa unde poposesc la domnul Toma.Cu ajutorul
acestuia au gasit cainele de nadejde a lui Lipan in curtea unui localnic.

XIII
Venind de la Suha la Sabasa, in dreptul unei rape, Lupu,cainele, a inceput sa
se poarte neobisnuit. Vitoria I-a spus lui Gheorghita sa-I dea drumul, iar
cainele a coborat in rоpa, urmat de ferior si apoi de ea. Dintr-o data, Vitoria a
inceput sa planga: gasisera osemintele lui Nechifor pe care le-a recunoscut
dupa haine. Nu departe era si calul lui-mort. Ea I-a aprins repede o lumanare,
neincetandu-si plansul.

XIV

Vitoria il pune pe Gheorghita sa-si pazeasca tatal pana cand ea va anunta

autoritatile si pe domnul Toma, subprefectul. Acestia au I-au pus multe
intrebari femeii indurerate pentru aflarea faptasului, principalii suspecti fiind
Bogza si  Cutui.

XV

Vitoria indeplineste obiceiurile crestinesti si il inmormanteaza pe Lipan,

lasand autoritatile sa infaptuiasca dreptate. Ea preagteste un praznic  la care
ii invita si pe cei doi suspecti.
Vaduva a luat osemintele lui Nechifor si le-a pus cu grija in sicriu, dupa care a
plecat pre locul de veci intr-o trasura frumos impodobita, trasa de doi boi.

XVI

La praznic, Calistrat Bogza si-a iesit din fire si a baut mai multe pahare, unul
dupa altul, pe nerasuflate. Apoi I-a cerut lui Gheorghita baltagul inapoi, insa a
fostoprit de Vitoria care l-a rugat sa I-l mai lase, intrebandu-l razand pe
Gheorghita daca este scris ceva pe el. Bogza sa suparat si a inceput sa tipe.
Vitoria le-a spus ca pe unealta este scris sange . Astfel, Bogza s-a repezit
asupra baiatului care l-a lovit in cap cu baltagul. 
Fiind pe moarte, el a marturisit ca l-a omorat pe Nechifor Lipan si motivul
crimei: luarea oilor. Dupa aceasta, si Ilie Cuti si-a recunoscut fapta si a fost
arestat de jandarmi.
Vitoria si-a continua viata alaturi de cei doi copii ai sai,in pace, la Magura,
platind datoriile, adunandu-si oile.