Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative

Facultatea de Administraţie Publică

Studii Universitare de Licență ID

Activitatea tutorială nr. 1

(întâlnire programată conform calendarului disciplinei și orarului)

ŞTIINŢA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Suport de curs

Conf.univ. dr. Cezar Corneliu MANDA

Conf.univ.dr. Mădălina COCOȘATU

INTRODUCERE

C
ursul „Știința Administrației Publice” se adresează studenţilor din anul III ID ai
Facultă ţii de Administraţie Publică , SNSPA. Conținutul prezentului curs se
fundamentează pe cunoștințele acumulate prin parcurgerea unei bibliografii
minimale din domeniul sistemului administraţiei publice, disciplina
reprezentâ nd o continuare firească a cercetă rii fenomenului administrativ,
abordate de materiile studiate in anii precedenţi.
Demersul îşi propune aşadar, însuşirea de către cursanţi, ca viitori funcţionari
publici, a modalităţilor şi formelor ştiinţifice concrete ce pot concura la
raţionalizarea, simplificarea, perfecţionarea şi eficientizarea organizării şi
funcţionării sistemului administrativ.
Cursul este structurat în două părţi esenţiale: una general –conceptuală ce
facilitează înţelegerea din punct de vedere teoretic a noţiunilor de bază, a planurilor
de analiză, ca de altfel şi a scopurilor cercetării, iar cealaltă, de ordin specific-
aplicativă, ce vizează prezentarea şi însuşirea acelor instrumente ştiinţifice concrete
apte să permită cursanţilor perceperea corectă a realității administrative, în
complexitatea sa, oferindu-le posibilitatea de a găsi soluţiile efective menite să
asigure raţionalizarea, eficientizarea şi simplificarea organizării şi funcţionării
sistemului de administraţie publică.
Structura cursului are în vedere diferite secțiuni distincte, după cum
urmează : Obiectul şi principiile ştiinţei administraţiei; Administraţia şi mediul său;
Sarcinile administraţiei publice; Structurile administraţiei publice; Resursele
administraţiei publice; Metodele ştiinţei administraţiei; Decizia administrativă;
Controlul administraţiei publice; Reforma administraţiei publice.
Planurile de cercetare integrate studiului sunt: analiza şi aprofundarea
obiectului, conţinutului, caracteristicilor, după cum şi a principiilor generale, precum
şi a principiilor specifice; studierea relaţiilor dintre administraţie şi mediul
social/politic/juridic; prezentarea mijloacelor şi instrumentelor specifice de
investigaţie asupra administraţiei publice: metodele ştiinţei administraţiei;
examinarea sarcinilor administraţiei publice, a resurselor utilizate, din perspectiva
obţinerii de rezultate maxime cu mijloace reduse; particularităţile deciziei
administrative - exigenţele deciziei administrative, în contextul optimizării
procesului decizional; modalităţile de exercitare a controlului administrativ;
examinarea principalelor tipuri de reformă a administraţiei.
Cursul Ştiinţa Administraţiei Publice este unul interactiv bazat pe de-o parte,
pe prezentarea noţiunilor şi conceptelor în cadrul întâ lnirilor curente prevă zute
în calendarul activită ţilor, iar pe de altă parte, studenţii iau parte la procesul de
învă ţare activă , prin implicarea lor în alcă tuirea unor eventuale proiecte de grup
şi participarea la discuţii pe tematica specifică cursului.
Temele cuprinse în acest suport de curs dispun de un set de întrebă ri de
autoevaluare.
În cadrul cursului Ştiinţa Administraţiei Publice studenții au libertatea de a-și
gestiona singuri, fă ră constrâ ngeri, modalitatea și timpul de parcurgere a
cursului.
Pentru facilitarea accesului la informațiile prezentate în cadrul cursului,
studenții dispun de posibilitatea întâ lnirii cu profesorul titular de curs în cadrul
activită ților tutoriale și a celor online (prin intermediul platformei
www.apcampus.ro).
 În vederea aprofundă rii informațiilor relevante cursului Știința
Administrației Publice studenții pot consulta la biblioteca SNSPA urmă toarele
materiale:
1) Cezar Corneliu Manda, Elemente de ştiinţa administraţiei – curs universitar,
Editura Universul Juridic, București, 2012. (bibliogafrie obligatorie)
2) Ioan Alexandru, Tratat de administraţie publică, Editura Universul Juridic,
București, 2008. (bibliografie opțională)

Astfel în modulele prezentului suport de curs vor fi prezentate conceptele

necesare unei cunoaşteri a domeniului, menite să formeze, să completeze şi să
întregească pregă tirea de specialitate a viitorilor specialişti în administraţia
publică . Pentru o reală cunoaştere se recomandă consultarea bibliografiei.
Evaluarea se va desfă şura pe baza unui examen scris.
Exigenţele cursului sunt firesc corelate poziţiei SNSPA, respectiv celei ale
Facultă ţii de Administraţie Publică în ceea ce priveşte combaterea şi
sancţionarea drastică a furtului ori a susţinerii incorecte a examenului, prin
utilizarea oricăror forme de fraudare.
MODULUL 1
Cunoștințe și deprinderi:
La finalul parcurgerii acestui modul veți cunoaște și înţelege obiectul, conținutul,
caracteristiciile și principiile ştiinţei administraţiei, precum și relaţiile dintre
administraţie şi mediul social/politic/juridic.

Unitatea de învățare 1.1: Obiectul şi principiile ştiinţei

administraţiei
Ştiinţa administraţiei, în opinia celor mai mulţi autori, cercetează
fenomenul administrativ în întreaga sa complexitate.1 Ea este o ştiinţă
nejuridică , de sinteză , autonomă , cu obiect, principii şi metode specifice de
cercetare, recunoscută la nivel ştiinţific internaţional.2
Administraţia, aşa după cum se ştie, reprezintă un vechi fapt social, fapt
rezultat din apariţia unui aparat specializat de încadrare a activităţilor
sociale.3Faptul (fenomenul) administrativ este, prin urmare, esenţa, elementul
principal al cercetării administraţiei publice.În acest sens, faptul
administrativ este caracterizat ca:

a) un fapt social - el nu se realizează decâ t în cadrul unei activită ţi sociale, al

unei colectivită ţi umane organizată (restrâ nse sau globale, locale sau naţionale);
b) o activitate subordonată – se subordonează unor valori superioare şi
exterioare administraţiei (valorilor politice, de pildă , fixate de puterea politică , ce
1
A se vedea, în acest sens, Pierre Bandet, Lucien Mehl, op. cit., p. 21 şi urm.; Alexandru Negoiţă, Ştiinţa
administraţiei, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1972, p. 7 şi urm.; Mihai T.
Oroveanu, Cu privire la obiectul ştiinţei administraţiei, în „Studii şi cercetări juridice”, 1971, nr. 2, p.
276; Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a III-a, Curs universitar, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2001, p. 237 şi p. 241, Ioan Alexandru, op. cit., p. 102.
2
Antonie Iorgovan, op. cit., pp. 168-195, p. 196, nota 1 de subsol, p. 230 şi p. 236; Paul Negulescu,
Curs de politică administrativă, Bucureşti, 1938, fascicola I, p. 30 şi urm., pp. 37-40; Alexandru
Negoiţă, op. cit., p. 14; Jacques Chevallier, op. cit., p. 31 şi urm., p. 69; Charles Debbasch, Science
administrative, Administration publique, 5e éd., Dalloz, Paris, 1989, p. 8 şi urm., pp. 29-35; R.A.
Chapman, The developpement of the academic study of public administration in the United Kingdom,
United States, Canada and Ireland în „Revue international des sciences administratives”, nr. 1-2, 1978,
Bruxelles, p. 40 şi urm.
3
Idem. A se vedea şi E. Durkheim, Regulile metodei sociologice, Bucureşti, Ed. Cultura Naţională,
1924, pp. 41-45, p. 49, tradusă de C. Sudeteanu, citat de Ion Ungureanu, Ştefan Costea în Introducere
în sociologia contemporană, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pp. 30-41.
sunt nu numai superioare, ci şi exterioare autorită ţii administrative);
c) situat între valoarea pe care trebuie să o înfăptuiască şi executarea
materială a acestei valori (de exemplu, administraţia de stat supraordonâ ndu-
se faptelor materiale cu ajutorul că rora va realiza valorile politice faţă de care se
subordonează , se sprijină pe puterea de stat, putâ nd să dea dispoziţii care pot fi
asigurate, în caz de nerespectare, prin forţa de constrâ ngere a statului);
d) implică în mod necesar organizarea. Ideea de organizare este
fundamentul orică rei activită ţi administrative (de exemplu, în principal
activitatea administrativă a statului şi a celei locale este de a organiza
realizarea valorilor politice, organizarea executării legii).
Ca în orice demers ştiinţific, legat de cunoaşterea unui domeniu sau altul de
activitate, trebuie ca ală turi de determinarea obiectului ştiinţei administraţiei,
să identifică m şi principiile care guvernează această ştiinţă şi o particularizează
în raport cu celelalte ştiinţe sociale.
Termenul de principiu provine din latinescul „principium”, care are înţelesul
de început.4 Semnificaţia sa mai poate fi şi de element fundamental, cauză
primară sau punct de plecare, ca şi cea de idee, lege de bază pe care se întemeiază o
teorie ştiinţifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită ori, în sfârşit,
totalitatea noţiunilor de bază ale unei discipline.5 Într-o altă viziune, noţiunea de
principiu a fost intuită şi chiar enunţată încă din antichitate, cu înţelesul de
sursă, esenţă sau principiu întemeietor, fundamental pentru un anumit
domeniu de activitate.6

În cazul ştiinţei administraţei, se reţin două categorii de principii :

-Principiile generale aplicabile oricărui domeniu de activitate, inclusive
administraţiei publice ;
-Principii speciale, ce particularizează doar sistemul administraţiei publice.

Test de autoevaluare

4
Dicţionar de filosofie, Ed. politică 1978, p. 556.
5
A se vedea Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei R.S.R., 1975, p. 744.
6
A se vedea Cristian Ionescu, Principii fundamentale ale democraţiei constituţionale, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997, p. 6.
  Care este obiectul de cercetare al ştiinţei administraţiei?
 Enumeraţi principiile generale ale ştiinţei?

Resurse bibliografice:
 Manda, C.C., Elemente de ştiinţa administraţiei - curs universitar, Universul
Juridic, București, 2012, pp. 12 -21, 58-72.
Unitatea de învățare 1.2: Administraţia şi mediul său

Administraţia şi mediul social :

Administraţia publică este o organizare socială şi din punct de vedere
sociologic un sistem, „sistemul administraţiei publice, care există şi
funcţionează în cadrul unui macrosistem de organizare socială a
societăţilor globale”,7 considerată fie la nivel naţional, fie la nivelul
colectivită ţilor locale.
În cadrul societă ţii, a acestui sistem macrosocial, precizează Alexandru
Negoiţă , „există şi funcţionează diferite alte forme de organizare în afara
sistemului administraţiei publice, constituind, pentru aceasta din urmă ,
mediul social în care există şi funcţionează”8 şi, de aceea, „raporturile
sociale” dintre acestea şi „societatea globală” dau „dimensiuni sociologice
specifice şi speciale administraţiei publice”.9
Drept urmare, între societatea globală cu structurile şi stratificările sale
şi sistemul administraţiei publice vor exista legături, denumite de sociologi de
socialitate şi sociabilitate administrativă.10
În sfâ rşit, o altă problemă care s-a pus în doctrină 11 este de a şti dacă între
administraţie şi societatea globală există o anumită legătură şi dacă la un tip
de structură socială îi corespunde un anumit tip de organizare
administrativă.
Concluzionâ nd, se poate spune că , sunt puse în evidenţă două modalităţi
caracteristice de apreciere a unui sistem de administraţie, în funcţie de
mediul social: pe de o parte, caracterele generale comune, iar pe de altă parte,
caracterele specifice, proprii mediului social sau societă ţii globale respective.

Din această perspectivă , de altfel, Alexandru Negoiţă afirmă că nu se poate

vorbi de un sistem abstract de administraţie publică, ci de un tip istoric, concret de

7
A se vedea Alexandru Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. ATLAS LEX, 1993,
p. 20 şi urm.
8
Idem.
9
Ibidem.
10
Claude Goyard, op. cit., p. 152.
11
Ibidem.
administraţie publică, într-o ţară sau alta12.

Administraţia şi mediul politic:

În orice societate există mai mulţi factori care stabilesc obiectivele şi
sarcinile, organizarea internă şi competenţele administraţiei publice. Toţi aceşti
factori depind, însă , de puterea politică, de organizarea politică a statului şi
de structura forţelor politice, economice şi sociale, respectiv de partidele
politice şi de grupurile de presiune.13
Administraţia publică este, în opinia lui Charles Debbasch, prin însă şi natura
sa, fă ră o filosofie proprie, care îşi trage legitimitatea, în mod evident, din
sistemul de valori dominante, din puterea politică . Acest sistem este şi cel care
fixează administraţiei publice, în general, scopurile şi mijloacele pe care ea trebuie
să le utilizeze pentru a le atinge.De asemenea, administraţia publică nu are nici o
finalitate proprie întrucâ t ea acţionează în interesul general, interes care este
definit, la râ ndul să u, de organele politice.14
Administraţia public nu poate fi, de principiu, decâ t subordonată puterii
politice, în acest fel exprimâ ndu-se, încă din 1845, şi Vivien, în lucrarea sa
„Etudes administratives” unde preciza că „puterea politică este capul,
administraţia este braţul”.15

Administraţia şi mediul juridic :

Ca fenomen social, administraţia publică corespunde, din punct de vedere
politic, organiză rii societă ţii în forma statală , fapt ce face deosebit de dificilă
separarea sa de ideea de drept.16
Drept urmare, administraţia publică, de la formele incipiente pâ nă la
formele cele mai moderne, poate fi înţeleasă atâ t prin instituţiile sociale, câ t şi
prin determinările impuse membrilor societăţii, cu alte cuvinte, realizată
12
Alexandru Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 21.
13
Claude Goyard, op. cit., p. 166 şi urm. A se vedea, pe larg, şi Maurice Duverger, Sociologie
politique, coll. Themis, P.U.F., Paris 1966, p. 355 şi urm. şi p. 441 şi urm.; Ion Deleanu, Instituţii şi
proceduri constituţionale, op. cit., pp. 103-111 unde se distinge, printre alte forţe sociale, grupurile de
interese.
14
Charles Debbasch, Science administrative, op. cit., p. 1, 49 şi urm.
15
Charles Debbasch, Institutions at droit administratif, Tome I, Les structurea administratives, 5e
éditions mise a jour, P.U.F., Paris, 1999, p. 8.
16
A se vedea Jean-Marie Auby, Mediul juridic, în Traite de science administrative, op. cit., p. 175 şi
urm. În acelaşi sens, Alexandru Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 35 şi urm.; Emil Bălan,
Instituţii de drept public, Ed. All Beck, Bucureşti,, 2003, p. 27.
prin normele care-i fixează structura şi mijloacele de acţiune, ea are ca
sarcină esenţială punerea în executare a normelor legislative, precum şi a
celor pe care administraţia însăşi le elaborează pentru organizarea
executării acestora.
Ca atare, administraţia publică din societatea modernă , pe de o parte,
constituie, ea însăşi, un mediu juridic, ca expresie şi instrument al
numeroaselor reguli de drept,17 iar, pe de altă parte, se găseşte inserată într-
o reglementare juridică, formulată de principiile puterii politice.18

Test de autoevaluare

 Precizaţi semnificaţia noţiunilor de socialitate şi sociabilitate

administrativă.

Resurse bibliografice:
 Manda, C.C., Elemente de ştiinţa administraţiei - curs universitar, Universul
Juridic, București, 2012, pp. 72-111.

17
Idem.
18
Charles Debbasch, Science administrative, op. cit., p. 62.
Studiu individual 1
 Sarcinile administraţiei publice (Noţiunea de sarcină . Clasificarea
sarcinilor. Îndeplinirea sarcinilor administraţiei. Adaptarea administraţiei
publice la sarcinile atribuite.)
 Documentarea administrativă . (Noţiunea, etapele şi mijloacele
documentă rii administrative.)
 Metodele ştiinţei administraţiei.
Resurse bibliografice obligatorii:
 Manda, CC., Elemente de ştiinţa administraţiei - curs universitar, Universul
Juiridic, București, 2012, pp. 111-113, 220-228, 228-237.

A. Sarcinile administraţiei publice

Administraţia este personificarea statului în vederea reglementării propriilor

sale interese, putere totdeauna de veghe, ce suplineşte şi completează pe alţii şi le
generează acţiunea, conduce problemele generale şi intervine, ca for tutelar, în
gestiunea problemelor locale. 19
În epoca modernă şi contemporană , administraţia publică cunoaşte o
creştere impresionantă a sarcinilor care i-au fost conferite.Această creştere a
sarcinilor administraţiei publice se datorează , în principal, cerinţelor amplificate
ale societă ţii şi ale cetă ţeanului, dar şi complexită ţii vieţii sociale, mai ales după
cel de-al doilea ră zboi mondial.
Astfel, în perioada imediat urmă toare încheierii celui de al II-lea ră zboi
mondial, în a doua jumă tate a deceniului al cincilea al secolului al XX-lea,
majoritatea statelor lumii, prin guvernele lor, stabilesc administraţiei publice noi
misiuni, pe lâ ngă cele devenite tradiţionale, politico-administrative, cum sunt
cele economice,20 sociale, culturale, ştiinţifice şi multe altele. De asemenea,
condiţiile generale pe plan mondial au pus în faţa statelor şi a administraţiei
acestora probleme majore care priveau „ocrotirea existenţei omului”21 şi chiar

19
A se vedea Vivien, Etudes administratives, 1er edition, 1845, preface, citat de Roland Drago, Les
mission de l’administration, în „Traite de science administrative”, op. cit., p. 227.
20
Pe larg, în acest sens, P. Dubois-Richard, L’organisation technique l’etat, recuiel Sirey, Paris, 1930,
p. 3 şi urm.
21
Mihai T. Oroveanu, Elemente ale ştiinţei administraţiei de stat, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1982, p. 20 şi urm.
„protecţia mediului înconjură tor”.22

Apoi, în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice din a doua jumătate a secolului

al XX-lea, dezvoltarea cerinţelor şi exigenţelor sociale au condus, în mod implicit, şi
la creşterea sarcinilor care reveneau administraţiei publice.
Ca urmare, în vederea îndeplinirii tuturor acestor sarcini, administraţia
publică a trebuit „să se organizeze, pe criterii ştiinţifice, cu metode moderne şi
mijloace eficiente de acţiune”.23
În accepţiunea lui Alexandru Negoiţă ,24 noţiunea de sarcini ale sistemului
administraţiei publice” este definită ca „îndatoriri ce revin sistemului
administraţiei publice privind înfăptuirea valorilor politice şi
transpunerea lor în realitate în cadrul sistemului global. Sarcinile
sistemului administraţiei, continuă acelaşi autor, sunt îndatoriri faţă de
societatea globală pe care trebuie să o slujească satisfăcându-i trebuinţele
în ansamblu şi la nivelul indivizilor care o compun, din punct de vedere al
interesului general”.
De aceea, sarcinile sistemului administraţiei publice au o pronunţată
derivaţie politică, prin aceste sarcini realizându-se politica statului.25
În concepţia lui Antonie Iorgovan,26 se arată că deşi ne află m într-un nou
„sistem constituţional care consacră principiul separaţiei puterilor, într-o
variantă modernă ,27 se poate, totuşi, vorbi „despre anumite sarcini generale ale
statului la a că ror realizare contribuie toate categoriile de autorită ţi publice,
inclusiv organele administraţiei publice”, întrucâ t ele sunt „elemente ce
definesc regimul politic consacrat de Constituţie”.28
În acest context, noţiunea de sarcini ale organelor (autorită ţilor)
administraţiei publice se defineşte ca fiind „ansamblul necesităţilor sociale,
obiectiv determinate, evaluate politic şi consacrate prin norme juridice,

22
Salvator Brădeanu, Reflections sur les consequences facheuses de la degradation de l’environment et
le role du drit dans l’etablissement de l’echilibre ecologique, în „Revue de l’Est”, vol 4, nr. 2, pp. 67-
82.
23
Mihai T. Oroveanu, op. cit., p. 21.
24
Alexandru Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed. ATLAS Lex, 1993, p. 45.
25
Idem, p. 45, unde este citat M. Boujol, Droit administratif, vol. I, Paris, 1972, p. 11 şi urm.
26
A se vedea Antonie Iorgovan, op. cit., vol. I, p. 269.
27
Constituţia României, republicată, în art. 1 alin. 4 se stabileşte că „Statul se organizează potrivit
principiului separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească ... în cadrul
democraţiei constituţionale”.
28
Avem în vedere prevederile art. 1 alin. 3 din Constituţie şi altele asemenea.
fundamentând raţiunea de a fi a acestor organe”.29

Analizâ nd definiţia, constată m că sarcinile autorită ţilor administraţiei publice

„sunt dependente de puterea politică” şi, ca atare, „caracterul, semnificaţiile
şi implicaţiile” lor sunt „diferite de la un regim politic la altul şi chiar de la
un stat la altul” deşi „se acreditează ideea, în unele lucră ri de specialitate, a
existenţei „unui model teoretic al sarcinilor (misiunilor) administraţiei,
valabil pentru toate epocile şi în interiorul tuturor regimurilor politice”.30
În vederea realizării în condiţii corespunzătoare, de eficienţă şi operativitate, a
sarcinilor ce revin administraţiei publice, în literatura de specialitate franceză şi
română, au fost determinate mai multe criterii,31 reluate şi în demersul nostru ,
abordându-se totodată şi necesitatea corelării şi adaptării administraţiei publice cu
sarcinile atribuite.

B. Metodele ştiinţei administraţiei

Ştiinţa administraţiei, ca oricare altă ştiinţă , presupune nu numai cunoştinţe,

concepte, noţiuni, categorii, ci şi metode, procedee şi tehnici de analiză şi
cercetare ştiinţifică .
În acest sens, remarcă m că ştiinţa administraţiei, ca ştiinţă socială , foloseşte
într-o proporţie însemnată , metode, mijloace şi procedee tehnice comune
tuturor ştiinţelor sociale.32 Totuşi, aşa cum ară tam mai înainte, ea are principii
şi metode specifice,33 întrucâ t obiectul să u de cercetare ştiinţifică este
constituit din studiul special ce se efectuează asupra faptului şi fenomenului
administrativ,34 altfel spus, asupra administraţiei publice în întreaga sa
complexitate.
Metoda35 reprezintă , pentru ştiinţă , în general, mijlocul prin care se caută
29
Idem.
30
Ibidem, autorul face referire la Roland Drago, Science administrative, op. cit., p. 63.
31
A se vedea, în acest sens, Roland Drago, Claude Goyard, Etude critique des missions de
l’administration, în: „Traite de science administrative” op. cit., p. 255 şi urm. În acelaşi sens, Mihai T.
Oroveanu, Introducere în ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 107 şi urm.
32
Jacques Chevallier, Science administrative, op. cit., p. 8 şi urm.
33
A se vedea supra, p. 9 şi p. 19.
34
Louis Boulet, La méthode en science administrative, în: Traite de science admnistrative, op. cit., p.
124 şi urm.
35
A se vedea Mic dicţinar filozofic, ed. a IIª, Ed. Politică, 1973, p. 37, unde se arată că termenul
grecesc de metodă, provine din cuvântul grecesc methodos care are semnificaţia de drum, cale, mod de
şi se alege o cale, ea este determinată de însuşi obiectul de cercetare
ştiinţifică şi, în acelaşi timp, trebuie să fie în concordanţă cu legile obiective ale
ştiinţei respective.

Ansamblul metodelor folosite de către o anumită ştiinţă constituie

metodologia (methodos - drum, cale, mijloc şi logos - ştiinţă ) sau ştiinţa despre
metodă . Metodologia este studiul celei mai bune metode de cunoaştere cu
privire la unele probleme determinate; ea nu caută soluţii, ci alegerea modulului
de a le gă si, integrâ nd cunoştinţele dobâ ndite asupra metodelor ce se aplică în
diferitele discipline ştiinţifice sau filosofice.

Metodologia comportă un dublu aspect: cunoaştere pentru a acţiona.36

Cercetarea în administraţia publică cunoaşte mai multe etape37:
1) În prima etapă , cea a definirii obiectului de cercetat vom constata dacă
obiectul propus spre cercetare este clar definit pentru a putea, ulterior, desfă şura
cercetarea în vederea analizei fenomenului. Deci, obiectivul va fi cel care
determină alegerea metodei respective, care, astfel, devine subsidiară în raport
cu obiectul cercetă rii;
2) Cea de-a doua etapă , ipoteza de lucru, este esenţială , întrucâ t, nu se pot
continua cercetă rile decâ t după formularea ipotezei de lucru, precum şi a unor
soluţii posibile. În general, se impune să se formuleze câ t mai multe ipoteze de
lucru cu privire la problema cercetată ;
3) În sfâ rşit, a treia etapă , constatarea faptelor, implică , analizarea unei
pluralităţi de metode, după care urmează să se treacă la alegerea uneia sau mai
multor metode adecvate, după caz, avâ nd în vedere complexitatea problemelor
administrative, care, în fond, reflectă însă şi viaţa socială ;
Principalele metode care pot fi folosite în cadrul perfecţionă rii organizării şi
funcţionă rii autorită ţilor sau instituţiilor din administraţia publică sunt: metoda
analitică, metoda critică, metoda interviului şi metoda sintezei38şi metoda

cercetare, de cunoaştere şi de transformare a realităţii obiective.

36
R. Claude, La méthodologie, caracteres generaux et applications, în: Méthodologie, vers une science
de l’action, Paris, Gauthier - Villars, 1964, p. 5. În acelaşi sens, M. Duverger, Méthodes des sciences
sociales, ed. a 3ª, Coll. Themes, 1964.
37
A se vedea M. T. Oroveanu, op. cit., p. 383.
38
A se vedea A. Negoiţă, Ştiinţa administraţiei, op. cit., p. 177 şi urm.
experimentală.39

39
Cu privire la metode, a se vedea şi M. T. Oroveanu, op. cit., p. 381 şi D. Brezoianu, Drept
administrativ român, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 54 şi urm.