TEMA: MECANISMUL DE FUNCŢIONARE A PIEŢEI

Pentru a avea loc tranzacţiile economice, agenţii economici au nevoie să se întâlnească între ei în calitate
de vânzător (producător) sau cumpărători (consumatori).
Noţiunea de piaţă apare foarte timpuriu în istoria umană şi iniţial se utiliza în sensul – de loc de întâlnire
între vânzător şi cumpărător.
În economia modernă noţiunea de piaţă ca loc de întâlnire are un aspect foarte îngust al pieţei în sens
economic larg. În acest sens reprezintă o instituţie fundamentală de bunuri (exprimată prin cumpărători) şi oferta
de bunuri (exprimată prin vânzători) adică reprezintă totalitatea tranzacţiilor de cumpărare-vânzare a bunurilor şi
serviciilor. În cazul pieţei în sens larg întâlnirea între cumpărător şi vânzător poate fi ruptă în timp şi spaţiu.
Piaţa apare în perioada de tranziţie de la sistemul economic tradiţional la sistemul economic de schimb şi
premizele apariţiei ei sunt aceleaşi ca şi cele ale apariţiei econom iei de schimb:
- specializarea
- schimbul
- moneda
- libertatea de decizie a agentului economic (proprietatea privată)
Trăsăturile pieţei ca instituţie.
• se realizează libertatea economică a agentului economic de a alege activitatea economică pe care o
va practica;
• se realizează dreptul proprietarilor de a utiliza liber resursele de care dispun;
• se realizează suveranitatea consumatorului adică consumatorul manifestându-şi cererea impune
producătorul să producă acele bunuri de care consumatorul are nevoie.
Astfel în economia modernă piaţa ca instituţie îndeplineşte un şir de funcţii importante
Funcţiile pieţei
1. reglează cantităţile bunului produs adică răspunde cel mai eficient la întrebarea economică
fundamentală (ce?, cum?, pentru cine?);
2. stimulare – motivează dezvoltare ştiinţifică şi tehnică şi producerea de noi bunuri pentru o
competitivitate mai mare pe piaţă;
3. de formare a preţurilor prin confruntarea liberă a cererii şi ofertei întotdeauna au un comportament
opus;
4. control (sanitară) – elimină activităţile economice neeficiente astfel conducând la creşterea
cantităţii produselor;
5. de intermediere – asigură întâlnirea agenţilor economici separaţi în procesul de schimb a
bunurilor;
6. de informare – oferă informaţii referitor la condiţiile de desfăşurare a tranzacţiile;
7. economică - impune să se producă eficient;
8. de afirmare – deoarece numai prin piaţă se realizează satisfacerea nevoilor cumpărătorilor şi
producătorilor.
Piaţa fiind un sistem foarte complex are un mecanism specific de funcţionare a pieţei – interacţiunea
principalelor elemente ale pieţei (cerere, ofertă, preţ, concurenţă) şi a unor legi economice specifice şi
fundamentale ale pieţei.
Mecanismul pieţei fiind general se desfăşoară în condiţii specifice în dependenţă de locul şi timpul
realizării tranzacţiei numite conjunctura pieţei şi care include:
- raportul cerere – ofertă;
- nivelul preţurilor;
- solvabilitatea (capacitatea de plată) cumpărătorului;
- dimensiunea stocului;
- capacitatea pieţei.

— 2.—
Instituţia pieţei – un concept complex şi are o tipologie multicriterială:
1. după natura bunului schimbat:
1
 a) piaţa satisfactorilor (a bunurilor materiale şi serviciilor care satisfac nevoile umane);
b) piaţa prodfactorilor (a factorilor de producere, a resurselor):
 piaţa resurselor naturale;
 piaţa financiară sau a capitalului;
 piaţa muncii;
 piaţa informaţiei;
 piaţa abilităţilor sau capacităţilor (manageriale, tehnice);
2. după locul desfăşurării tranzacţiei:
a) piaţă locală;
b) piaţă regională;
c) piaţă naţională;
d) piaţă internaţională;
e) piaţă mondială;
3. după existenţa bunului în momentul tranzacţiei:
a) piaţă reală (bunul este prezent şi se transmite de la agent la agent în momentul plăţii);
b) piaţă fictivă (bunul nu este prezent în momentul tranzacţiei):
 piaţă funciară (se vând terenuri de pământ);
 bursa de valori (se cumpără act);
 bursa de mărfuri;
 piaţa imobilelor (apartamente, case)
4. după volumul bunului schimbat:
a) piaţa en-detail – bunul se vinde la bucată sau în cantităţi mici;
b) piaţa en-gros – bunurile se vând în cantităţi mari;
5. după gradul de transparenţă a tranzacţiei:
a) piaţa legală, oficială, transparentă;
b) piaţa subterană, neagră, nelegală, neoficială:
 piaţa netransparentă;
 piaţa criminală:
- piaţa armamentului;
- piaţa drogurilor;
- piaţa traficului de fiinţe umane;
6. după tipul concurenţei:
a) piaţă cu concurenţă perfectă;
b) piaţă cu concurenţă imperfectă.

Pentru a funcţiona normal pe piaţă e necesară o interacţiune a elementelor ei structurale .

Noţiunea de infrastructură apare în S.U.A. la începutul sec. XX şi se referă la totalitatea căilor de
comunicaţie care asigurau funcţionarea normală a armatei. Foarte repede noţiunea de infrastructură se extinde
asupra diferitelor domenii ale economiei astfel în prezent există:
- infrastructură socială;
- infrastructură industrială;
- infrastructură economică;
- infrastructura întreprinderilor;
Infrastructura pieţei – ansamblul elementelor care interacţionează între ele şi asigură funcţionarea
normală a pieţei.
În piaţa modernă există multiple elemente de infrastructură care contribuie la efectuarea cât mai eficientă
a tranzacţiilor:
a) bursele ca element de desfăşurare a tranzacţiilor en-gros – intermediari între vânzători şi cumpărători;
b) reţeaua comerţului en-detail: magazine, licitaţii, iarmaroace, expoziţii cu vînzare;
c) sistemul financiar – bancar;
d) sistemul fiscal;
e) sistemul vamal;

2
 f) sistemul de servicii specifice (de audit, de consultaţie, de publicitate);
g) zonele economice libere;
h) sindicatele;
i) sistemul învăţământului economic.

—3.—
Cererea – cantitatea dintr-un bun care poate fi cumpărată de consumatori la un anumit preţ şi într-o
perioadă determinată de timp şi într-un anumit areal economic. Cererea poate fi influenţată de multipli factori:
1. resursele financiare (nivelul veniturilor consumatorilor) – dacă nivelul veniturilor creşte atunci şi cererea
creşte;
2. preferinţele consumatorilor (cererea se va modifica în dependenţă de modificarea preferinţelor
consumatorilor);
3. numărul consumatorilor (dacă nr. consumatorilor creşte atunci şi cererea creşte, şi invers dacă nr.
consumatorilor scade atunci şi cererea scade);
4. aşteptarea modificării preţului (dacă preţul mâine va creşte atunci şi cererea azi creşte, (cerere de agiotaj),
dacă preţul mâine scade atunci cererea azi creşte (cerere amânată));
5. modificarea preţurilor la bunurile substituibile (dacă creşte preţul la bunul A rezultă că scade cererea la bunul
A şi rezultă că creşte cererea la bunul B);
6. preţuri la bunuri complementare (dacă creşte preţul la bunul A => cererea la el scade => ca cererea la B la fel
scade);
7. preţul bunului (dacă preţul creşte => că cererea la bun scade).
Toţi factorii de influenţă a cererii se împart în două grupe:
 legaţi de preţ ;
 alţi factori.

Dependenţa cantităţii ce poate fi cumpărată de preţul bunului reprezintă esenţa legii cererii – la creşterea
preţului cantitatea cerută scade şi invers la scăderea preţului cantitatea cerută creşte.

D
Preţul
1

2
3
4
5
D
0 1 2 3 4 5 Q
În dependenţă de modificarea preţului se modifică şi cantitatea cerută adică deplasarea are loc pe curba
cererii.
Există 2 efecte care rezultă din dependenţa preţ-cantitatea cerută:
 efectul devenit – atunci când preţul scade veniturile reale ale consumatorului sunt relativ mai mari adică
poate cumpăra mai multe bunuri de acelaşi fel;
 efectul de substituţie – la creşterea preţului se procură mai multe bunuri substituente mai ieftine a bunului
dat.
Există unele excepţii de la legea cererii:
1. cererea de agiotaj care se manifestă în situaţiile previzibile de apariţie a deficitului sau inflaţiei;
2. efectul de snobism – manifestarea unui comportament demonstrativ care cumpără mai mult
atunci când preţurile cresc (mai ales la bunurile de lux);
3. efectul Giffen care spune că la creşterea generală a preţurilor creşte cererea la bunurile inferioare
(din partea consumatorilor cu venituri reduse creşte cererea la produse mai puţin calitative).
3
 Modificarea altor factori ai cererii decât cei legaţi de preţ conduce la modificarea cererii în general şi nu
doar a cantităţii ceruite astfel deplasarea va avea loc nu pe curba cererii, dar în sus şi la dreapta şi în jos la stânga
dacă cererea scade.
Există câteva tipuri specifice de cereri:
 cererea negativă – la bunurile necesare, dar ocolite;
 cererea neuniformă – care variază în anumite condiţii;
 cererea de agiotaj (exagerată) care apare în condiţiile producerii insuficiente a unor bunuri;
 cererea neraţională – se manifestă la bunurile dăunătoare.

—4.—
Oferta – un alt element important al preţului şi reprezintă cantitatea dintr-un bun care poate şi doreşte să
fie vândută de către producători la un anumit nivel al preţului într-o perioadă determinată şi într-un areal
economic determinat.
Factorii ofertei:
a) numărul producătorilor – dacă nr. producătorilor creşte => oferta creşte;
b) preţul la resursele utilizate – dacă creşte => oferta scade;
c) preţul de vânzare a bunului – dacă creşte => oferta creşte;
d) preţul la bunurile substituibile - dacă creşte => oferta creşte;
e) preţul la bunurile complementare - dacă creşte => oferta la fel creşte;
f) preţul la progresul ştiinţifico-tehnic – dacă creşte => oferta creşte;
g) condiţiile climatice – dacă condiţiile sunt favorabile => oferta creşte.
Factorii ofertei se împart în:
 legaţi de preţ;
 alţii.
Dependenţa cantităţii oferite de preţul de vânzare reprezintă esenţa legii ofertei – la creşterea preţului
cantitatea oferită va creşte şi ea şi invers la micşorarea preţului cantitatea cerută va scădea astfel oferta este
funcţie crescătoare în dependenţă de preţ adică evoluează în acelaşi sens.

O
5

0 200 400 600 800 1000 1200

—5.—
Tipurile elasticităţii cererii:
 cererea perfect rigidă – când volumul mărfii rămâne constant, iar preţul nu influenţează asupra cererii;
 cerere infinit elastică – când cantitatea cerută variază la infinit la o modificare infinit de slabă a preţului;
 cerere cu elasticitate constantă – când cantitatea cerută este invers proporţională cu evoluţia preţului;
Elasticitatea cererii – modificarea mărimii cererii în funcţie de preţ.
Elasticitatea ofertei – reacţia ofertei unei oarecare mărfi la modificarea preţului.
Tipurile elasticităţii ofertei:
 oferta rigidă (inelastică) – cînd cantitatea oferită este fixă indiferent de modificarea preţului;
 oferta infinit elastică – cînd o modificare a preţului infinit de slabă determină modificări ale ofertei foarte
importante;
 ofertă cu elasticitate unitară – cînd cantităţile oferite sunt direct proporţionale cu evoluţia preţului.

4
 Elasticitatea ofertei depinde de diverşi factori
1. diferenţierea individuală ale diferiţilor producători;
2. de disponibilitatea de resurse;
3. gradul de utilizare a capacităţilor productive.
O importanţă îl are factorul timpul deoarece oferta pînă se va acomoda la noul nivel al preţului va trece
o anumită perioadă de timp. Aşadar cererea şi oferta oscilând în funcţie de modificările preţului în direcţii opuse
vor tinde spre un anumit echilibru.

PE

4
E1
Punct de echilibru
Cercetărilor analitice aplicative despre starea de echilibru a pieţei are ca obiectiv clasificarea factorilor ce
3
conduc la difuzia punctelor de echilibru şi programarea strategiei recomandate agenţilor economicipentru a se
plasa cît mai aproape de conjunctura ideală (echilibrul ideal).
2 D
—6.—
Preţul – suma de bani plătită de cumpărător pentru marfa procurată sau serviciile prestate.
Factorii ce determină preţul mărfii.
1
 teoria obiectivă – bazată pe valoare – muncă (adică cheltuielile de muncă vie şi materializată, iar baza
preţului o constituie valoarea); 20 40 60 80 100 120 140
 teoria subiectivă – la baza valorii şi preţului se află criteriul utilităţii bunurilor materiale denumite unitate
marginală adică valoarea şi preţul mărfii sunt determinate de utilitatea ultimii unităţi de produs, legea
utilităţii descrescânde;
 teoria preţului cu mulţi factori (la stabilitatea preţului se ţine cont nu numai de munca cheltuită ci şi de
resursele cheltuite, de utilitate şi altele);
 teoria stabilirii preţului – la costul de producţie mediu se adaugă un anumit procent de cheltuieli fixe şi de
profit.
Funcţiile preţului:
1. de evidenţă – cu ajutorul preţului se calculează în expresie bănească volumul producţiei globale,
cheltuielile de producţie;
2. de repartiţie – repartiţia şi redistribuirea produsului naţional între diferite ramuri şi zone economice;
3. de stimulare – la producţia de calitate superioară se stabilesc preţuri de vânzare majore, iar la cea
învechită preţuri reduse;

5
 4. de stabilire a corelaţiei între cerere şi ofertă – dacă cererea depăşeşte oferta preţurile cresc, iar dacă
oferta depăşeşte cererea preţurile scad;
5. socială – menţinerea artificială a preţurilor mici cu amănuntul la mărfurile de primă necesitate pentru
păturile de oameni socialmente vulnerabile.
În funcţie de repartiţie preţul se separă în preţ cu ridicata (en-gros) şi preţ cu amănuntul. Dacă ne referim
la preţul cu ridicata luăm un exemplu: admitem că valoarea mărfii este 100 lei, producătorul concentrându-
şi eforturile asupra producţiei este cointeresat să realizeze cît mai rapid marfa pentru a accelera rotaţia
capitalului sau de producţie. El vinde marfa la preţul cu ridicata intermediarilor (brokerii şi dealerii). Ei iau
în stocuri mari care va include cheltuieli 60 lei + 20 lei profit mediu la capital. Brokerii respectiv plătind
pentru marfă 80 lei vor avea cheltuieli legate de depozitare, de transport şi altele. La capitalul investit vor
avea şi ei un profit mediu ei vor revinde marfa cu 90 lei (80 lei + 8 lei cheltuieli de comerţ + 2 lei profit
mediu). Proprietarul plătind pentru marfă 90 lei va vinde marfa la preţ cu amănuntul 100 lei (90 lei + 7
pentru întreţinerea magazinului + 3 profitul mediu al magazinului).
Preţul cu amănuntul mai poate fi preţ:
 preţ administrat – cînd este controlat de organele de stat;
 preţ fix – cînd nu poate fi modificat pe o perioadă de timp;
 preţ contractual – este stabilit în baza unui contract între producător şi consumator;
 preţ de licitaţie
 tarif – serviciile comunale;
 preţ de piaţă (preţ liber) – se stabileşte în funcţie de cerere şi ofertă;
 preţ de echilibru – este acel preţ la care cantitatea care se poate vinde dintr-un bun economic este cea
mai mare, cînd cererea si oferta satisfăcute se egalează la nivelul celui mai mare volum de vânzare şi
cumpărare pe piaţă.

—7.—
Concurenţa – o întrecere, o competitivitate între agenţii economici pentru a atrage clienţii. Ea constituie o
lege a economiei deoarece în condiţiile limitate de producere a bunurilor concurenţa este cea mai acceptabilă
modalitate de a căpăta maximum rezultate cu eforturi minime. Concurenţa pe piaţă asigură cea mai raţională
rezolvare a problemelor fundamentale ale economiei. Ea stimulează tot ce este progresiv.
Funcţiile concurenţei:
1. stimulează aplicarea progresului tehnic ca factor stimulator pentru acei care lucrează efectiv şi factor de
constrângere pentru acei care lucrează neefectiv;
2. reduce preţul de vânzare – duce la creşterea cererii şi ofertei;
3. contribuie la sporirea nivelului de trai.
Tipurile concurenţei:
 perfectă
 imperfectă
Perfectă – concurenţa dintre un număr mare de producători şi consumatori care oferă cumpărătorilor
libertatea mare în alegerea mărfurilor.
Imperfectă – concurenţa dintre un număr limitat de vînzători şi un număr restrîns de cumpărători ceea ce
micşorează posibilitatea alegerii pentru consumatori.
Concurenţa imperfectă are următoarele forme:
 concurenţa de monopol – un producător unic al unui produs omogen se află în faţa unei infinităţi de
cumpărători;
 concurenţa monopolistă – existenţa mai multor producători care deţin o pondere mai mică pe piaţă;
 concurenţa oligopolistă. Oligopol – existenţa unui număr limitat de producători ce deţin o parte importantă
din piaţa în care sunt dificultăţi legate de intrarea în ramură şi de control general asupra preţurilor.
Caracteristicile concurenţei perfecte:
- atomicitatea vînzătorilor şi cumpărătorilor – numărul agenţilor consumatori şi producători este foarte mic;
- omogenitatea produselor din care rezultă libertatea alegerii consumatorilor;
- libertatea formării preţurilor;
- mobilitatea perfectă a resurselor care se orientează acolo unde se asigură un profit mai mare;

6
 - transparenţa perfectă a pieţei (toţi agenţii economici deţin informaţii despre toată conjunctura pieţei).
Concurenţa perfectă este mai mult un model ideal şi teoretic în realitate este suficient ca o singură
caracteristică a concurenţei perfecte să nu se respecte şi apare modelul concurenţei imperfecte, caracteristicile
căreia se manifestă invers celei de concurenţă perfectă.
Concurenţa s-a manifestat preponderent în perioada constituirii economiei de piaţă libere adică pînă în
sec. XIX. Anume acest model este analizat şi caracterizat de către A. Smith. Odată cu dezvoltarea economiei şi
acutizării luptei de concurenţă între producători, consumatori. Apar situaţii de creştere a puterii de piaţă a unor
agenţi economici şi slăbirea altora. În dependenţă de numărul agenţilor economici producători şi consumatori
există următoarea clasificare a tipurilor de pieţe concurenţiale:

mulţi cîţiva unu

 D
P. cu concurenţă P.cu concurenţă P.cu concurenţă
mulţi
perfectă de oligopol de monopol

P.cu concurenţă P.cu concurenţă de P.cu concurenţă

cîţiva
de oligopson oligopol bilateral monopol cu lim. S

P.cu concurenţă P. cu cocurenţă P. cu concurenţă

unu
monopson absolut monopson cu lim.D monopol bilateral

mono – unu polio – a vinde

oligo – puţini, câţiva psonio – a cumpăra

Denumirea pieţei concurenţiale o formează acel agent economic care are o putere de piaţă mai mare
adică care poate restricţiona cererea sau oferta pe piaţă şi preţul la bunul respectiv.
Monopol – situaţia extremă pe piaţă cînd există un singur producător al unui bun. Monopolul poate fi:
 natural – cînd producători posedă resurse specifice şi rare;
 temporar – apare întîmplător în anumite condiţii de producere a bunului cînd alţi producători nu există.
Oligopolul – apare în situaţia cînd numărul producătorilor este între 2 – 10 producători.
Concurenţa monopolistă – cînd există cîţiva producători de produse omogene şi cînd ei concurează între ei pentru
a obţine condiţii favorabile de desfacere a bunului.
Metodele luptei de concurenţă:
1. legate de preţ:
 concurenţă prin preţ inclusiv prin preţ de dumping (cînd producătorii scad preţul sub nivelul celui
mediu pe piaţă uneori sub nivelul costului de producţie) P=CP + Profit min.
Preţul de dumping se aplică temporar în situaţii cînd se doreşte promovarea unui produs pe o piaţă unde deja
există produse omogene sau cînd termenul de garanţie a produsului expiră.
 metode nelegate de preţ:
1. creşterea calităţii
2. publicitate
3. diverse campanii promoţionale
4. scăderea costului de producţie
2. nelegate de preţ.
Atunci cînd numărul producătorilor pe piaţă este mare situaţia este favorabilă pentru cumpărător. Cea
mai nefavorabilă pentru cumpărător este monopolul deoarece practic toate ţările lumii au legislaţii antimonopol.
Prima legislaţie antimonopol apare în S.U.A. în 1890, în U.E. în 1957. se consideră situaţia de monopol atunci
cînd un producător controlează o parte considerabilă din piaţa unui bun: Franţa – 25%, Germania – 1/3 din piaţă,
în R.M. – 35%, pentru ca aceste situaţii să fie evitate se aplică două tipuri de sancţiuni:
1. amenda
7
 2. divizare forţată.
Elaborarea politicii antimonopol şi monitorizarea pieţei este prerogativa statistică în toate ţările. În R.M.
Ea se promovează prin Departamentul Politică Antimonopol şi Concurenţă care a fost creat în 1992 prin primul
document naţional de politică antimonopol care se numea „ Legea cu privire la limitarea activităţii monopoliste şi
protecţia concurenţei ”. Şi în prezent în R.M. există producători monopolişti: MoldTelecom, Union Fenosa, Apă-
Canal, Moldova-Gaz, Franzeluţa.