Sunteți pe pagina 1din 3

Capitolul 1-Suicidul in istoria omenirii

(pagina 5) Din toate timpurile oamenii au incercat sa-si exercite „dreptul” de viata
sau de moarte privitor la propria existenta, in diferite epoci istorice, pe arii geografice
diverse, conceptiile despre sinucidere au fost influentate de factori culturali, spirituali,
psihologici.
In societatile primitive chiar si in epoca contemporana sunt bine primite sacrificiile
vietii acelor membri ai tribului care ar putea deveni o povara, cauzata de boala sau de
varsta inaintata, pentru restul comunitatii. Astfel de exemple au fost citate in legatura cu
triburile de eschimosi, cu cele din Samoa sau ale indienilor din America de Nord sau
Canada. Acest tip de comportament a si primit o precizare terminologica in opera lui
Durkheim, fiind clasificat in categoria suicidului altruistic (op cit Durkheim).
O trecere in revista a celor mai importante momente din istoria milenara a
suicidului arata schimbarile de atitudine fata de acest tip de moarte din diverse culturi,
precum si in diverse perioade ale civilizatiei. Suicidologi si tanatologi de renume
mondial (Faberow, 1975; Schneidman, 1985; Van Hoof, 1990; Stillion, 1996) au adunat
datele cele mai semnificative despre autoliza din istoria civilizatiei. Comportamentul
autodistructiv se poate studia din exemplele oferite in Vechiul Testament, suicidul in
Grecia si Roma antica, suicidul in opera crestinismului timpuriu, suicidul in societatea
seculara, suicidul in tarile apartinand civilizatiei Orientului (op cit Toynbee, A.,J., 1997,
Studiu asupra istoriei, Humanitas, Bucuresti).
(pagina 6) In Antichitate, evreii condamnau sinuciderea, astfel ca in Biblie, in
Vechiul Testament sunt mentionate doar 4 cazuri de sinucidere, realizate in circumstante
legate mai mult sau mai putin de situatii de razboi (Saul, regele Saul si sclavul sau
Ahitofel). Singurul caz de sinucidere relatat in Noul Testament este cel al lui Iuda
iscarioteanul. Expresia verbala in limba ebraica pentru sinucigasi este exprimata astfel:
„acela care se distruge pe sine cu buna stiinta”.
In Grecia, in Antichitate sinuciderea era interzisa. Cadavrul sinucigasului era privat
de ritualul de inmormantare, iar mana dreapta a acestuia, taiata si inmormantata separat.
Totusi, stoicii erau partizanii declarati ai sinuciderii.
In Roma antica, doar in perioada de decadenta suicidul a devenit mai numeros,
poate si datorita influentei lui Seneca: “a te gandi la moarte inseamna a te gandi la
libertate”. Acest act le era interzis sclavilor sau soldatilor romani, a caror viata era la
dispozitia statului.
In India, incepand cu Antichitatea, sub influenta considerabila a brahmanismului
oameni din randul populatiei se sinucideau frecvent in cursul anumitor sarbatori
religioase. Tot in Asia, in China, de exemplu, prin sinucidere se urmarea perfectiunea sau
atasamentul la o idee sau un maestru. De exemplu, 500 de discipoli ai lui Confucius s-au
aruncat in mare in semn de protest pentru distrugerea cartilor lui. Japonia a cultivat de
secole un cod special al onoarei, care s-a perpetuat pana in timpurile noastre, continand
printre altele si o tehnica aparte de sinucidere in cadrul ritualului sepukku (kara-kiri).
In Galia sau Germania traditia sinuciderii era strans legata de credinta intrarii in
Walhalla. Vaduvele se sacrficau pe mormantul sotilor disparuti in lupta.
Cultul dacic al lui Zamolxis presupunea ritualul de sacrificii, liber consimtit din
partea celor mai viteji luptatori.
(pagina 7) Crestinismul a interzis categoric sinuciderea, mergand pana la refuzul
inmormantarii celor care au trecut peste aceasta interdictie. Sf Augustin, in sec V, a
condamnat sinuciderea, considerand acest act mai pacatos decat o crima, intrucat cel ce
se sinucide isi condamna sufletul la chinurile vesnice ale iadului (Makiven, I., H., 1997:
On suicide in European countries. Some theoretical, legal and historical views on suicide.
Acta universitatis, stockolmiensis)(Tyrode, Y., 1998: Aspects medico-legaux du suicide.
Neuro-psy, Numero special, Avril, pp 51-56)
Toma d’Aquino a introdus notiunea de “suicid patologic”, bolnavul psihic care se
omoara fiind deculpabilizat(Moron P. 1987: Le suicide. Presses Universitaire de France.
4-e Ed Paris).
In secolele XII si XIII, erezia cathara, printre altele a incitate “Perfectii” sa realizeze
“suicidul sacru”. Represiunea a fost violenta: cadavrele acestora erau expuse oprobiului
public in piete sau la raspantii de drumuri.
In perioada Renasterii au aparut noi aparatori ai sinuciderii, dar dupa declansarea
Reformei, protestantismul s-a declarat contra legitimitatii suicidului. Martin Luther leaga
comiterea sinuciderii de neascultarea poruncii a 5-a “Noi nu vom scurta sau rani viata
noastra, ci o vom considera ca pe un dar din partea lui Dumnezeu, si o vom folosi pentru
Gloria lui Dumnezeu.”
Iluminismul deplaseaza conceptia despre suicid dinspre latura religioasa si morala
spre cea patologica, subliniind prezenta tulburarii sufletesti sau psihice in declansarea
autoagresiunii.
Spiritul Enciclopediei turmenteaza din nou conceptul despre suicid. Astfel, pentru
d’Alembert sau chiar Diderot sinuciderea devine un fel de zalog al libertatii individuale,
iar aparitia, in 1774, a romanului lui Goethe, “Suferintele tanarului Werther”, a declansat
o adevarata moda a sinuciderilor la tineri, nu numai in Germania, ci si in alte parti ale
Europei.
Influenta filosofilor iluministi s-a repercutat in schimbarea de atitudine in privinta
comportamentului autolitic, renuntandu-se treptat la atitudinea legiuitorului de a
condamna penal acest tip de conduita. “Decriminalizarea” sinuciderii in Europa a inceput
in 1786 in Toscania, continuand in Franta (1791) si Prusia.(pagina 8) Razboaiele
napoleoniene au raspandit apoi de-a lungul Europei aceasta decriminalizare: in Tarile de
Jos, in Norvegia (1842), in Germania. Tarile din Estul si Sudul Europei, precum si Marea
Britanie si-au schimbat legile in acest domeniu doar in acest secol.
In secolul al XIX-lea, numarul sinuciderilor creste semnificativ , in aceasta crestere
fin incriminati factori sociali, culturali, economici, demografici. Atat in Anglia, cat si in
America se organizeaza grupuri de sinucigasi, care raspandeau conceptii ce nu sunt
departe de actele initiate care in zilele noastre militeaza pentru aplicarea euthanasiei.
Scoala Psihiatrica Franceza, in primul rand Esquirol descrie sinuciderea din punctul
de vedere al “alienistului”, considerand ca cei ce comit acest lucru sufera de o boala
psihica(Scheps, R. 1998: La fabrication de la mort, Institut Syntheldor pour le progres de
la connaissance. Le Plesis- Robinson)
Freud a publicat doua opere importante pentru intelegerea sinuciderii ca si o boala
psihica. Prima este “Doliu si melancolie” (1917), a doua este “The Ego and The
Id”(1923). Freud dezvolta nu numai conceptual de agresivitate returnata spre Ego, ci si
conceptual de Thanatos, caracteristic instinctului mortii (Freud, S. 1995: Totem si Tabu,
ed Mediarex, Bucuresti).
Dupa cel de-al doilea razboi mondial a aparut suicidologia ca o disciplina de sine
statatoare, in cadrul tanatologiei. Personalitatea cea mai proeminenta in acest domeniu e
E. Schneidman, profesor de tanatologie la Universitatea din California, care a stabilit in
1958 primul centru de preventie a suicidului din SUA: Los Angeles Suicide Prevention
Centre.
In Europa functionau deja centre de preventie suicidului in tari ca: Austria, Marea
Britanie, Franta, dar metoda americana de interventie in criza a devenit, in scurt timp, un
model de abordare a comportamentului suicidar in contextul mai amplu al crizei
existentiale.