Despre Mihai Eminescu

Mihai Eminescu
De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
Acest articol se referă la poet. Pentru alte sensuri, vedeți Eminescu (dezambiguizare).

Mihai Eminescu
Mihai Eminescu în 1869, la Praga
Date personale
Nume la naștere Mihail Eminovici
Născut 15 ianuarie 1850[2][3][4][5][6][7][8]
Botoșani, Moldova
Decedat 15 iunie 1889 (39 de ani)[2]

București, Regatul României
Înmormântat Cimitirul Bellu
Naționalitate român
Cetățenie Moldova
Principatele Unite
Regatul României
Ocupație poet, jurnalist
Limbi limba română[1]
Studii Universitatea din Viena

Activitatea literară
Activ ca scriitor 1866–1888
Mișcare/curent
Romantism
literar
Subiecte condiția geniului, moartea, iubirea
Specie literară poezie, nuvelă
Operă de debut poezia „La mormântul lui Aron

Pumnul”
Opere
Luceafărul
semnificative
Influențe[ascunde]
Folclorul românesc, Mitologia egipteană, Cultura

clasică, Shakespeare, Schopenhauer, Kant, Hegel, Schiller, Le
nau, Novalis, Goethe, Vede, Budism[necesită citare], Creștinism
ortodox
A influențat pe[ascunde]
Toată literatura română care i-a urmat (de la tradiționaliști, la

marii scriitori încadrați modernismului românesc, ca și la cei
neomoderniști sau scriitorii postmoderni, optzeciști)
Membru post-mortem al Academiei Române
Semnătură
Modifică date / text
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850,[2][3][4][5][6][7]

[8]
Botoșani, Moldova – d. 15 iunie 1889,[2] București, Regatul României) a fost
un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară postumă
drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.[9] Receptiv
la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale,
creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai
Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut
și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de
voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive,
întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului,
prin Charles Baudelaire sau Stéphane Mallarmé, bunăoară. Poetul avea o bună educație
filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de
filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de
teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la
traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi
ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat
până la urmă) și de teoriile lui Hegel.
Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare;
prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i
deranjeze pe câțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru
în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o
radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus
ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre
evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor
la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.[10] A publicat primul său poem la vârsta de
16 ani (De-aș avea), iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai
Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de
Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie 1902. [11] Eminescu a fost internat în 3
februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul
Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul
doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul
Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei
Române.
Cuprins
 1Biografie
o 1.1Familia
o 1.2Data și locul nașterii
o 1.3Copilăria
o 1.4Debutul în literatură
o 1.5Sufleor și copist
o 1.6Student la Viena și Berlin
o 1.7Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
o 1.8Moartea
 1.8.1Internarea
 1.8.2Serviciul funerar
 2Ipoteza asasinării
 3Personalitate
 4Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene
 5Activitatea literară
 6Activitatea de jurnalist politic
 7Receptarea operei eminesciene
o 7.1Traduceri
 8Mihai Eminescu în conștiința publică
o 8.1În muzică
o 8.2Teatru și film
o 8.3Filatelie
o 8.4Notafilie
o 8.5Numismatică
o 8.6Clădiri
 9Portrete
 10Sculpturi ale poetului
 11Fragmente audio
 12Note
 13Opere complete
 14Biografii
 15Monografii, studii critice, istorii literare. Între 1892-1947
 16Monografii, studii critice, istorii literare. Opere selective
 17Bibliografie
 18Legături externe
Biografie
Familia
Mihai Eminescu și unii din apropiații săi, pe colița nr. 21 emisă de serviciile poștale ale Republicii Moldova, cu ocazia
sărbătoririi a 150 de ani de la nașterea poetului
Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească

din Banatul ocupat de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost
poreclit Iminul[12], fiul lui Iminul a fost Iovul lui Iminul, născut la 1705, care a fost hirotonisit ca
preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul limbii slavone al
cancelariei mitropoliei de la Carloviț.[13][14]
Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul și alte
regiuni, abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, și în urma
apelului episcopului Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se stabili la Blaj,
preotul Iovul Iminovici pleacă din Banat spre Blaj pe la 1738-1740, beneficiind de libertăți
cetățenești, lot agricol contra unei taxe, învățământ gratuit în limba română pentru copii,
condiționat fiind însă de a se mărturisi unit. [14]. Iovul Iminovici a avut doi fii, Iosif, elev de 10
ani la 1755, și Petrea Iminovici.[14]
Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735[14], iar din căsătoria
acestuia cu Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu
certitudine fiind doar existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici, născut
la 1778, a făcut școala normală din Blaj și se însoară cu Ioana Sărghei. După un timp, soții
Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj în 1811, iar Agafia însoțind familia
fiului Vasile în Bucovina și stingându-se la Călineștii Cuparencu în anul 1818 la vârsta de
83 de ani.[14]
Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite
de Imperiul Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la Călineștii
Cuparencu în 1804, unde primește post de dascăl de biserică și lot agricol din rezerva
religionară. A avut patru fete și trei feciori. Cel mai mare dintre feciori, Gheorghe, născut
la 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai Eminescu.[14][15] Vasile Iminovici a decedat la 20
februarie 1844.[15]
Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava[16][17], a
fost în slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la baronul Jean
Mustață din Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După moartea
boierului, fiul acestuia, Costache, îl numește administrator al moșiei Dumbrăveni și îi capătă
de la vodă titlul de sulger.[18]
Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile
Jurașcu din Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac, care
se așezase pe malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în căsătoria pe fata
țăranului Ion Brehuescu, Catrina.[19] Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a lui Vasile și
a Paraschivei Jurașcu.[20]
Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind o
zestre substanțială[21][22], iar la 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail
Grigore Sturza.[23]
Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici și al
Ralucăi.[24][25]
Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se îmbolnăvește
de tuberculoză și moare alienat la Berlin la 30 noiembrie 1874[26]. Niculae, născut în 1843,
se va sinucide în Ipotești[26], în 1884. Iorgu (n. 1844)[27] studiază la Academia Militară
din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei răceli contractate în
timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845[27], dar moare în copilărie[24]. Ilie (n. 1846)
[27]
a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe poeme [28]. Moare în 1863 în
urma unei epidemii de tifos. Maria (n. 1848[27] sau 1849) trăiește doar șapte ani și jumătate.
Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost căsătorită de două ori și are doi băieți, pe Ioan și pe George.
A suferit de boala Basedow-Graves. După el s-a născut în jur de 1854 Henrieta (Harieta),
sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit după instaurarea bolii. A murit cu semne de
tuberculoză.[26] Matei (n. 1856)[27] este singurul care a lăsat urmași direcți cu numele
Eminescu. A studiat Politehnica la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat
cu Titu Maiorescu, încercând să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile,
a murit la un an și jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.
Data și locul nașterii
La 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că
Eminescu s-a născut la Soleni, un sat din Moldova[29]. Într-un registru al
membrilor Junimii Eminescu însuși a notat ca loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20
decembrie 1849[30]. În registrul școlii primare a fost consemnată data de 6
decembrie 1850[31], iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută data de 14
decembrie 1849[32]. Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu
Maiorescu susținea ca dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al nașterii Ipotești.
[33]
Fratele poetului, Matei, a susținut o altă dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate
Dumbrăvenii[34], iar mai târziu a susținut că a găsit o psaltire veche unde tatăl poetului
notase:
„Astăzi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri și cinsprezece minute evropienești, s-a născut fiul nostru
Mihai.[35]”
Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în
Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia
(Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”,
iar a botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an. [36][37]
Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez
fiind prezenți în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu de
la schitul Agafton, soră cu mama.[38][37]
Copilăria
Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În prezent clădirea

adăpostește o școală auto. Strada Shkilna (Școlii) nr. 4.
Copilăria a petrecut-o la Botoșani și Ipotești, în casa părintească și prin împrejurimi [24], într-o
totală libertate de mișcare și de contact cu oamenii și cu natura, stare evocată cu adâncă
nostalgie în poezia de mai târziu (Fiind băiet…[39] sau O, rămâi).
Nu se cunoaște unde face primele două clase primare [25]. Începând cu clasa a III-a
în 1858 a urmat școala primară National Hauptschule (Școala primară ortodoxă orientală)
la Cernăuți. La finalul clasei a III-a este clasificat al 15-lea dintre cei 72 de elevi. [27]
[40]
Frecventează aici și clasa a IV-a în anul școlar 1859/1860. Are ca învățători pe Ioan
Litviniuc și Ioan Zibacinschi, iar director pe Vasile Ilasievici. [40] Cadre didactice cu
experiență, învățătorii săi participă la viața culturală și întocmesc manuale școlare. Termină
școala primară cu rezultate bune la învățătură. A terminat clasa a IV-a clasificat al 5-lea din
82 de elevi,[39][41][42].
Clădirea Obergymnasium din Cernăuți, unde poetul și-a făcut studiile în perioada 1860-63. Tot acolo a predat Aron
Pumnul. În prezent este școala generală nr. 1.
Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți[39], liceu german înființat în

1808, singura instituție de învățământ liceal la acea dată din Ducatul Bucovinei, din 1775
parte a Imperiului Habsburgic. Se impune în cursul anilor prin buna organizare
administrativă și marea severitate în procesul de învățământ. Profesorii proveneau cu
precădere din Austria, întocmeau studii și colaborau la publicațiile vremii. Se înființează și o
catedră de română, destul de târziu, după 1848. Este ocupată de Aron Pumnul. Cunoscut
prin Lepturariu românesc, în patru tomuri, tipărit la Viena între 1862 și 1865, cea dintâi
istorie a literaturii române în texte. Frecventează cursurile la Obergymnasium și frații săi,
Șerban, Nicolae, Gheorghe și Ilie. Termină clasa I cu rezultate bune la învățătură. Nu are
notă la română pe primul semestru și este clasificat de Miron Călinescu, erudit în istoria
bisericii ortodoxe române. Elevul Eminovici Mihai a promovat clasa I, fiind clasificat al 11-
lea în primul semestru și al 23-lea în cel de-al doilea semestru. În clasa a II-a, pe care a
repetat-o, l-a avut ca profesor pe Ion G. Sbiera, succesorul lui Aron Pumnul la catedră,
culegător din creație populară și autor de studii de ținută academică. Aron Pumnul l-a
calificat, în ambele semestre, cu note maxime la română. A obținut insuficient pe un
semestru la Valentin Kermanner (la limba latină) și la Johann Haiduk, pe ambele semestre
(la matematică). Mai târziu a mărturisit că îndepărtarea sa de matematică se datora
metodei rele de predare.
În 16 aprilie 1863 a părăsit definitiv cursurile, deși avea o situație bună la învățătură. Avea
note foarte bune la toate materiile. Ion G. Sbiera i-a dat la română
calificativul vorzüglich (eminent). Plecând de vacanța Paștelui la Ipotești, nu s-a mai întors
la școală.
În 1864 elevul Eminovici Mihai a solicitat Ministerului Învățământului
din București o subvenție pentru continuarea studiilor sau un loc de bursier. A fost refuzat,
„nefiind nici un loc vacant de bursier“. În 21 martie 1864, prin adresa nr. 9816 către
gimnaziul din Botoșani, i s-a promis că va fi primit „negreșit la ocaziune de vacanță, după
ce, însă, va îndeplini condițiunile concursului“. Elevul Eminovici a plecat la Cernăuți unde
trupa de teatru Fanny Tardini-Vladicescu dădea reprezentații. La 5 octombrie 1864,
Eminovici a intrat ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, peste puțin timp, a fost
copist la comitetul permanent județean.
La 5 martie 1865 Eminovici a demisionat, cu rugămintea ca salariul cuvenit pe luna
februarie să fie înmânat fratelui său Șerban. În 11 martie tânărul M. Eminovici a solicitat
pașaport pentru trecere în Bucovina. În toamnă s-a aflat în gazdă la profesorul său, Aron
Pumnul, ca îngrijitor al bibliotecii acestuia. Situația lui școlară era de „privatist“. Cunoștea
însă biblioteca lui Pumnul până la ultimul tom.
Debutul în literatură
Casa din Cernăuți a lui Aron Pumnul, unde a locuit o perioadă și Mihai Eminescu (strada Aron Pumnul nr. 19)
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare
profesorul de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor
gimnaziști (Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și
poezia La mormântul lui Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9
martie (stil nou) debutează în revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș
avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de
alți membri ai familiei sale. În același an îi mai apar în „Familia” alte cinci poezii.
Sufleor și copist
Din 1866 până în 1869, a pribegit pe traseul Cernăuți – Blaj – Sibiu – Giurgiu – București.
De fapt, sunt ani de cunoaștere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor și a
realităților românești, un pelerinaj transilvănean al cărui autor moral a fost Aron Pumnul.
„Cât de clar este, respectând documentele epocii cernăuțene, respectând adevărul istoric
atât cât există în ele, cât de cert este că drumul lui Eminescu în Transilvania, departe de a fi
o «împrejurare boemă», «un imbold romantic al adolescenței», a fost - în fond - încheierea
sublimă a unei lecții pentru toată viața: ideea unității naționale și a culturii române aplicată
programatic și sistematic, cu strategie și tactică, după toate normele și canoanele unei
campanii ideologice.” (Sânziana Pop în Formula AS nr. 367)
A intenționat să-și continue studiile, dar nu și-a realizat proiectul. În iunie 1866 a părăsit
Bucovina și s-a stabilit la Blaj cu intenția mărturisită de a-și reîncepe studiile. În
perioada 27 - 28 august 1866, a participat la adunarea anuală a ASTREI, la Alba Iulia. În
toamnă, a părăsit Blajul și a mers la Sibiu, unde a fost prezentat lui Nicolae Densușianu. De
aici a trecut munții și a ajuns la București.
În 1867 a intrat ca sufleor și copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, apoi secretar în
formația lui Mihail Pascaly și, la recomandarea acestuia, sufleor și copist la Teatrul
Național, unde îl cunoaște pe I. L. Caragiale. Cu această trupă face turnee
la Brăila, Galați, Giurgiu, Ploiești. A continuat să publice în Familia; a scris poezii, drame
(Mira (dramă)), fragmente de roman (Geniu pustiu), rămase în manuscris; a făcut traduceri
din germană (Arta reprezentării dramatice, de Heinrich Theodor Rötscher).
Este angajat în 1868 ca sufleor în trupa lui Mihail Pascaly, care concentrase mai multe forțe
teatrale: Matei Millo, Fanny Tardini-Vladicescu și actori din trupa lui Iorgu Caragiale. În
timpul verii, aceasta trupă a jucat la Brașov, Sibiu, Lugoj, Timișoara, Arad și la Teatrul din
Oravița. Iosif Vulcan l-a întâlnit cu ocazia acestui turneu și a obținut de la Eminescu
poeziile La o artistă și Amorul unei marmure, publicate apoi în Familia din 18/30
august și 19 septembrie/1 octombrie. Văzând aceste poezii în Familia, căminarul Gheorghe
Eminovici află de soarta fiului său, rătăcitor în lume. Stabilit în București, Eminescu a făcut
cunoștință cu I. L. Caragiale. Pascaly, fiind mulțumit de Eminescu, l-a angajat ca sufleor a
doua oară și copist al Teatrului Național. În 29 septembrie, Eminescu semnează contractul
legal în această calitate. Obține de la Pascaly o cameră de locuit, în schimb, însă, se obligă
să traducă pentru marele actor Arta reprezentării dramatice - Dezvoltată științific și în
legătura ei organică de profesorul Heinrich Theodor Rötscher (după ediția a II-a).
Traducerea, neterminată, scrisă pe mai multe sute de pagini, se află printre manuscrisele
rămase. Acum începe și proiectul său de roman Geniu pustiu.
Student la Viena și Berlin
Casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

Plăcuța de pe casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)
Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de

Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății
studențești (printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc
la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare),
se împrietenește cu Ioan Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe
colaborarea la Convorbiri literare; debutează ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar
primele semne ale „bolii".
Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu
condiția să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a
prezentat la examene.
La 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop,
între altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și
literatura patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care
urmau să viziteze diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se
întâlnește întâmplător în Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia
legăturile cu familia. Poetul a refuzat hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu
la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu, Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-
a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri universitare la Viena, unde se aflau mai
toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a înscris la Facultatea de Filosofie
ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit bacalaureatul. Aici a făcut
cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din Bucovina. A reluat
legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două societăți
studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A început să
crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de
întreținere.
Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul
domnitor Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a
urmat cu oarecare regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până
în iarna lui 1871-1872, când a urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de
lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și
unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.
Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică
provocată de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta
în Convorbiri literare. Îi propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.
La 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații
privitoare la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au
remarcat pictorul Epaminonda Bucevschi și compozitorul Ciprian Porumbescu.
În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România
jună, Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi
sunt acuzați că sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu
Maiorescu evidențiază meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui
Eminescu, citându-l imediat după Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an
în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871, într-o scrisoare către Șerban, care se afla în
țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având datorii pentru chirie, apoi „la birt,
la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează să se mute la o altă
universitate, în provincie.
1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a
aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află
într-o stare sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie,
a ajuns să constate că „anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor
de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și
de lipsa unui pardesiu.
Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870
În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la
Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din
partea Junimii. De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui
certificat de absolvire de la liceul din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care
și le notase să le urmeze, erau foarte variate: din
domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului.
În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit. Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai
departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a reînscris la Universitate pentru
semestrul de iarnă.
În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu
și Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie
pentru a fi numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la
Berlin suma de 100 galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina
de a cerceta oficial, pentru statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o
în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit la Samson Bodnărescu.
Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost
numit în postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă,
Eminescu a predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19
septembrie, printr-o scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a
motivat de ce a abandonat această sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie,
Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior că Eminescu nu poate pleca așa curând în
străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări grave în familie: două surori se
îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban, fratele poetului, care
dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția agenției române
din Berlin.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va
veni într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat
din folclor. În 28 noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.
Reîntoarcerea în țară. Rătăciri
În prima parte a anului 1875 a pus ordine în bibliotecă și a propus îmbogățirea ei cu
manuscrise și cărți vechi românești. Tot în acest an a început traducerea din germană a
unei gramatici paleoslave. L-a introdus pe Ion Creangă în societatea Junimea. Rămas fără
serviciu, Eminescu a primit postul de corector și redactor al părții neoficiale la ziarul
local Curierul de lași, unde numeroase rubrici redactate de el au fost publicate fără
semnătură. A frecventat cu regularitate ședințele Junimii. De multe ori l-a vizitat pe Creangă
în bojdeuca sa. A făcut un drum la București, unde, prin Maiorescu, s-a împrietenit cu Mite
Kremnitz, Veronica Micle a rămas, însă, idolul său.
În 6 martie, într-un raport adresat lui Maiorescu, ministrul Învățământului, a înaintat o listă
bogată de tipărituri și manuscrise vechi pentru achiziționare, iar în 14 martie, în cadrul
prelegerilor publice ale Junimii a rostit conferința pe care a tipărit-o în Convorbiri
literare din 1 august sub titlul Influența austriacă asupra românilor din principate.
În 26 mai a înaintat Ministerului un raport elogios asupra unei cărți didactice alcătuită de Ion
Creangă și alții. În 3 iunie, schimbându-se guvernul, Eminescu a fost pus în disponibilitate
prin decretul domnesc nr. 1013. În 15 iunie a primit scrisoarea lui Maiorescu prin care i s-a
propus funcția de revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. În 22 iunie, prin raportul său
către Ministerul Învățământului, D. Petrino a cerut ca Eminescu, fost bibliotecar, să fie
urmărit pentru obiecte și cărți „sustrase”. Ministerul a înaintat raportul Parchetului din Iași.
În 1 iulie a fost invitat să-și ia în primire noul post de revizor, iar în ziua următoare a predat
biblioteca lui D. Petrino, autorul broșurii criticate de Eminescu prin articolul său O scriere
critică. Tot în această vreme a fost înlocuit și la școală, din cauza grevei declarate de elevii
unor clase. În 10 august a înaintat Ministerului un raport asupra constatărilor făcute cu
ocazia conferințelor cu învățătorii din județul Iași. A remarcat pe institutorul Ion Creangă de
la Școala nr. 2 din Păcurari, Iași. În 15 august s-a stins din viată la Ipotești, mama poetului,
Raluca Eminovici.
În 5 septembrie a trimis un raport cu propuneri de reorganizare a școlilor din județul Vaslui,
iar în 17 decembrie, judecătorul de instrucție în cazul raportului înaintat la Parchet de către
D. Petrino, a declarat că „nu este loc de urmare”. În 20 septembrie 1877, i-a comunicat lui
Slavici că se simte din ce în ce mai singur, iar în 12 octombrie a precizat, către același, că
Iașii i-au devenit „nesuferiți”. În a doua jumătate a lunii octombrie, fiind invitat să intre în
redacția ziarului Timpul, Eminescu a părăsit Iașii și a venit la București, unde s-a
dedicat gazetăriei.
În 6 august 1879 a murit Ștefan Micle. Văduva lui Micle a venit la București și l-a rugat să
intervină pentru urgentarea pensiei sale. Împreună au făcut planuri de căsătorie
nerealizabile.
Într-o scrisoare din 1880 către Henrieta Eminescu, sora sa, s-a plâns că are mult de lucru și
că este bolnav trupește, dar mai mult sufletește. Din partea familiei a primit numai imputări,
în special adresate de tatăl său. Nu a avut nici timp, nici dispoziție să-l felicite măcar
pe Matei Eminescu, care-i trimisese invitație de nuntă. Nu a publicat decât o poezie.
Negruzzi îi scrie imputându-i că nu-i mai trimite nici o colaborare. A renunțat la căsătoria
proiectată cu Veronica Micle.
S-a reîntors în țară, trăind la Iași între 1874-1877. A fost director al Bibliotecii Centrale,
profesor suplinitor, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la ziarul Curierul de
Iași. A continuat să publice în Convorbiri literare. A devenit bun prieten cu Ion Creangă, pe
care l-a determinat să scrie și l-a introdus la Junimea. Situația lui materială era nesigură; a
avut necazuri în familie (i-au murit mai mulți frați, i-a murit și mama). S-a îndrăgostit
de Veronica Micle. Mandache Leocov sugerează că în această perioadă poetul s-ar fi
atașat de un tei multisecular din Grădina Copou, arbore ulterior devenit celebru sub numele
de Teiul lui Eminescu: „Aici, la umbra teiului, ieșenii îl întâlneau frecvent pe marele nostru
poet, fie alături de Veronica Micle, fie alături de bunul său prieten, Ion Creangă. [...] După
plecarea lui la București, ieșenii au botezat acest tei Teiul lui Eminescu”.[43]
În 1877 s-a mutat la București, unde până în 1883 a fost redactor, apoi redactor-
șef (în 1880) la ziarul Timpul. A desfășurat o activitate publicistică excepțională, care i-a
ruinat însă sănătatea. Acum a scris marile lui poeme (seria Scrisorile, Luceafărul etc.).
Nu a publicat nici o poezie în tot timpul anului 1882. În schimb a citit în mai multe rânduri
„Luceafărul” pe care Mite Kremnitz l-a tradus în germană, în ședințele Junimii de la Titu
Maiorescu. Este semnalat adeseori în casă la Maiorescu. În 1 ianuarie, la gazetă, Eminescu
este flancat de un director și un comitet redacțional care urmau să-i tempereze avântul său
polemic. Reorganizarea redacției este însă inoperantă, fiindcă poetul continuă să scrie în
stilul său propriu. În 13 septembrie, în absența poetului, probabil, se citesc „iarăși vecinic
frumoasele poezii de Eminescu” în casa lui Maiorescu.
În luna ianuarie a anului 1883, Eminescu este internat pentru o vreme în spital. În lipsa lui
se citește la Maiorescu, în două rânduri, „Luceafărul” în limba germană.
Moartea
Internarea
Acest articol sau această secțiune are bibliografia incompletă sau inexistentă.
Puteți contribui prin adăugarea de referințe în vederea susținerii bibliografice a
afirmațiilor pe care le conține.
Punctul de vedere neutru al acestui articol sau al acestei secțiuni este disputat.
Vă rugăm consultați părerile exprimate în pagina de discuții.
Vă rugăm nu ștergeți eticheta până la rezolvarea disputei.
Poesii - 1884
La București, în 23 iunie[Când?], pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de alienare

mintală, iar la 28 iunie, boala a izbucnit din plin. În aceeași zi a fost internat în sanatoriul
doctorului Șuțu, cu diagnosticul de „manie acută”. Conform părerii dr. Ion Nica, exprimată în
cartea „Eminescu, structura somato-psihică” (1972), poetul suferea de psihoză maniaco-
depresivă - opinie adoptată și de criticul Nicolae Manolescu[44].
Maiorescu a fost vizitat în 12 august de Gheorghe Eminovici și de fratele poetului
(locotenentul), care au cerut relații asupra bolnavului. Fondurile strânse din vânzarea
biletelor, în valoare de 2,000 lei, au fost adăugate contribuției amicilor pentru plecarea lui
Eminescu. Eminescu a fost trimis la Viena în 20 octombrie și internat în sanatoriul de
la Oberdöbling, fiind însoțit pe drum de un vechi prieten, Alexandru Chibici Revneanu.
În 1 ianuarie 1884 Eminescu a fost vizitat de Maiorescu și de vărul acestuia, C. Popazu, din
Viena, care aveau sarcina să-l vadă cât mai des la sanatoriu. În 8 ianuarie a murit la
Ipotești, Gheorghe Eminovici, tatăl poetului. În 12 ianuarie Eminescu i-a scris lui Chibici că
dorește să se întoarcă în țară, iar în 4 februarie i-a scris lui Maiorescu, exprimându-i
aceeași dorință. Doctorul Obersteiner a recomandat la 10 februarie ca pacientul să facă o
călătorie prin Italia. În 26 februarie Eminescu a plecat în călătoria recomandată, însoțit de
Chibici.
În 7 martie la Ipotești, fratele lui, Neculai Eminovici (Nicu) s-a sinucis prin împușcare.
[necesită citare]
Eminescu a sosit la București în 27 martie, primit la gară de mai mulți amici. A plecat în 7
aprilie la Iași, cu același însoțitor. În 24 septembrie a fost numit în postul de sub-bibliotecar
al Bibliotecii Centrale din Iași. În 25 octombrie a fost prezent la banchetul anual al Junimii,
iar în noiembrie a fost internat în Spitalul Sfântul Spiridon din Iași. În luna decembrie a
primit vizita lui Alexandru Vlahuță, care l-a găsit în putere creatoare, chiar binedispus.
În perioada iulie–august 1885 a urmat o cură la Liman, lângă Odessa, de unde a scris
cerând bani pentru plata taxelor. La începutul lunii septembrie încă nu venise la Iași. Editura
Socec i-a dat 500 lei în contul volumului de poezii.
În anul 1886 a fost menținut în serviciul bibliotecii, unde a îndeplinit roluri șterse: a scris
statele de plată, adresele pentru înaintarea lor, diverse circulare pentru restituirea cărților
împrumutate și pentru convocarea comisiei bibliotecii. În 15 martie, Albumul literar al
societății studenților universitari Unirea i-a publicat poezia Nu mă-nțelegi. A fost înlocuit în 9
noiembrie din postul de la bibliotecă și, în urma unui consult medical, este transportat la
ospiciul de la Mănăstirea Neamț.
În primăvara lui 1887 Eminescu a plecat la Botoșani, la sora sa Henrieta, și a fost internat în
spitalul local Sfântul Spiridon. În timpul acesta, la Iași s-au organizat comitete de ajutorare,
care au lansat liste de subscripție publică pentru întreținerea și îngrijirea poetului. În 13
iulie a mers la Iași pentru un consult medical. Aceștia au recomandat trimiterea pacientului
la Viena și Hall în Tirol, iar în 15 iulie Eminescu a plecat înspre destinațiile recomandate,
însoțit de doctorandul Grigore Focșa. În 1 septembrie s-a întors de la Hall la Botoșani, unde
a stat sub îngrijirea doctorului Iszak și a surorii sale, Henrieta. Trupa de teatru a fraților
Vlădicescu, cunoscuți poetului, a dat în luna decembrie la Botoșani, un spectacol în
beneficiul bolnavului.
Eminescu a dorit în 1888 să-și termine unele lucrări de care și-a amintit că le-a lăsat în
manuscris. I-a amintit Henrietei de gramatica limbii sanscrite, rămasă în manuscris
la Biblioteca Centrală din Iași. Prin scrisoare recomandată i-a cerut lui Maiorescu să-i trimită
biblioteca și manuscrisele rămase la București. Criticul însă nu a dat niciun răspuns acestei
scrisori. Iacob Negruzzi a depus pe biroul Camera Deputaților o petiție din partea unui
număr de cetățeni din toate părțile țării, pentru un proiect de lege prin care să se acorde
poetului, de către stat, o pensie viageră. Propunerea a fost susținută și de Mihail
Kogălniceanu. Camera a votat un ajutor lunar de 250 lei. Veronica Micle a venit la Botoșani
și l-a determinat pe Eminescu să se mute definitiv la București. În 15 aprilie, poetul s-a
stabilit definitiv la București. Aici a avut un modest început de activitate literară. În 23
noiembrie proiectul de lege a trecut la Senat, unde a fost susținut de Nicolae Gane ca
raportor. Legea s-a votat abia în luna aprilie a anului următor.
Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost
transportat la sanatoriul Caritas. Medicul Zaharia Petrescu, împreună cu dr. Alexandru
Șuțu, l-a examinat pe Mihai Eminescu, la 20 martie 1889. Concluzia raportului medical a
fost următoarea: “dl. Mihail Eminescu este atins de alienație mintală în formă de demență,
stare care reclamă șederea sa într-un institut”. [45][necesită sursă mai bună] În 13 aprilie s-a instituit o
curatelă pentru asistența judiciară a bolnavului.
Serviciul funerar
Mormântul lui Mihai Eminescu în cimitirul Bellu din București
Moartea lui Eminescu s-a produs pe data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, după
ce la începutul anului boala sa devenise tot mai violentă, în casa de sănătate a doctorului
Șuțu din strada Plantelor nr. 9[46], București. Ziarul Românul anunța ziua următoare la
știri: Eminescu nu mai este. Corpul poetului a fost expus publicului în biserica Sf. Gheorghe,
pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Un cor dirijat de muzicianul C.
Bărcănescu a interpretat litania „Mai am un singur dor". După slujba ortodoxă și discursul
lui Grigore Ventura, carul funebru, la care fuseseră înhămați doar doi cai, s-a îndreptat spre
Universitate, unde Dimitrie Laurian rostește al doilea discurs funebru. Apoi cortegiul, la care
se adaugă diverși trecători o pornește pe Calea Victoriei, Calea Rahovei și se îndreaptă
spre cimitirul Șerban Vodă, denumit azi Bellu. Patru elevi ai Școala normală de institutori
din București au purtat pe umeri sicriul până la mormânt, unde a fost îngropat sub „teiul
sfînt” din cimitirul Bellu, după cum scria chiar Caragiale în necrologul În Nirvana.
George Călinescu a scris despre moartea poetului:
„Astfel se stinse în al optulea lustru de viață cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate,
pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o
stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava
subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale.[47]”
Tudor Vianu a spus: „fără Eminescu am fi mai altfel și mai săraci”.
Ipoteza asasinării
Această pagină (secțiune) necesită o verificare.
De verificat: http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=1347 nu pare să
susțină unele din aserțiunile făcute
Ștergeți eticheta numai după rezolvarea problemelor.
Există o teorie a conspirației,[48][49] care pune în circulație ipoteza asasinării poetului Mihai

Eminescu. Această ipoteză susține că îmbolnăvirea sa psihică ar fi fost deliberată prin
aplicarea unui tratament bazat pe injecții cu mercur în sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu,
conducând în final la moartea poetului.[50] În acest complot se susține că ar fi participat chiar
și prietenul lui, Titu Maiorescu, fapt ce l-a făcut pe Eminescu să creadă că are „amici reci și
dușmănoși”.[51] Conform lui Theodor Codreanu, principala cauză a morții este tratamentul cu
mercur aplicat de doctorul Șuțu: „Acum nu mai încape îndoială: acela care i-a grăbit
moartea lui Eminescu (psihică și fizică) a fost doctorul Șuțu, medicul ales de Titu Maiorescu
pentru a-l vindeca pe poet”.[52] Diverse personalități, cum ar fi Xenopol, Alexandru C.
Cuza, Tudor Vianu și George Călinescu „au avut gânduri protectoare pentru poet”, [52] iar A.
C. Cuza chiar a susținut că acesta nu a fost nebun. [52] Există surse conform cărora
Eminescu, datorită poziției luate prin intermediul ziarului Timpul și a deranjării
personalităților politice ale vremii, ar fi fost urmărit de serviciile de informații ale Austro-
Ungariei. Iar în acest caz, Theodor Codreanu afirmă că Eminescu „avea conștiința
sechestrării sale ilegale” și că suporta „condiția de deținut politic”. [53] În această situație, Titu
Maiorescu, plecat la Viena, îi trimite o scrisoare prin care într-un final Eminescu este trimis
la Iași, dar care este considerată „manevrarea sa până la moarte”. Iar în acest context, A.
C. Cuza, un admirator al marelui poet, afirmă: „Eminescu a fost un om pe deplin sănătos,
un sfânt dezbrăcat de orice interes egoist […] un geniu, din cele ce se nasc la câteva
secole unul”.[54]
Din cauza tratamentului aplicat de doctorul Alexandru Șuțu, Eminescu moare pe 15
iunie 1889 intoxicat cu mercur.[55]
De remarcat că George Călinescu a susținut diagnosticul de sifilis într-o carte din 1932.
[56]
Grupul de autori ai volumului Maladiile lui Eminescu și maladiile imaginare ale
eminescologilor a susținut că Eminescu a fost diagnosticat greșit, fiind vorba de fapt de
sindrom maniaco-depresiv[56] (sau puseu de manie psihotică).[57] Eugen Simion s-a referit la
ipoteza asasinării, cu ocazia lansării volumului: „Trebuie să ai, după părerea mea, un grad
imens de iresponsabilitate, ca să nu zic nesimțire, să bănuiești, să accepți faptul că
Maiorescu ar fi putut să participe la un asemenea complot”. [56]
Personalitate
Bustul lui Mihai Eminescu din Constanța
Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după
moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două
note. După părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul
că „avea un temperament de o excesivă neegalitate” [58]. Viața lui Eminescu a fost o continuă
oscilare între atitudini introvertite și extravertite.[59]
„Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și
ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna de toate; aci de o abstinență de
pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil
ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”
Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar
mai ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două
dintre articolele sale, Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în care va analiza
doar câteva poezii publicate în revista Convorbiri literare până în momentul tipăririi
articolului, este vorba despre Venere și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior
după moartea poetului asupra întregului set de poezii publicate antum în studiul Eminescu
și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa prematură. Dar poate documentul
cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în perioada în care poetul se
îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurându-l că volumul său
de Poesii, editat de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție, fiind citit
atît de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cât și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen
Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol
I pentru a-i fi acordată distincția „Bene merenti", refuzată totuși de poet din motive politice.
În portretul pe care i l-a făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu
Maiorescu accentuează trăsăturile introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau
dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui visător rupt de realitate, care nu suferea
din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la ironiile și laudele semenilor,
caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă” [60].
„Ceea ce caracterizează mai întâi de toate personalitatea lui Eminescu este o așa covârșitoare inteligență,
ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în perioadele
bolnave declarate), încât lumea în care trăia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea
ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână. În aceeași proporție tot ce era caz individual,
întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta externă
a persoanei sale ca persoană îi era indiferentă.”
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își
amintește Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor
impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața lui Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de
diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri și crize datorate impactului cu
realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la săptămâni sau luni, în
funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată când erau legate
de evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica Micle,
activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de
la Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși
accesele sale de gelozie.[61]
„Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt,
numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la
ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru
că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce
e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a
te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea.”
Ioan Slavici a evocat în câteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din perioada
prieteniei lor vieneze, cât și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la
propunerea societății României june, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor
la Universitatea din Viena.
Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene

Receptiv la marile romantisme europene de secol XVIII și XIX, cunoscute în literatura de
specialitate sub numele High Romanticism, Romantism înalt, poetul a asimilat viziunile
poetice occidentale, unii critici observînd malițios cum că creația sa ar aparține unui
Romantism relativ întârziat, poetul fiind ușor desincronizat față de Occident, care străbătea
în acei ani tranziția către Modernism. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat
temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru
istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, mai ales în
fragmentele unor piese de teatru, neterminate, unde-l avea drept model principal pe William
Shakespeare, numit într-o poezie postumă, Cărțile, „prieten drag al sufletului meu",
nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea
în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma Modernismului, prin Charles
Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună educație filozofică,
opera sa poetică a fost influențată de marile sisteme filozofice ale epocii sale, de filosofia
antică, de la Heraclit la Platon și de marile sisteme de gândire ale Romantismului, în special
de tratatul lui Arthur Schopenhauer, Lumea ca voință și reprezentare, de idealismul
lui Fichte și Schelling sau de categoriile din tratatele lui Immanuel Kant, de altfel a lucrat o
vreme la traducerea tratatului său Critica rațiunii pure, iar la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel
care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan
nefinalizat până la urmă, sau de ideile lui Hegel. Pentru acest înalt conținut filozofic al
operei sale Constantin Noica, un cunoscut eseist și filosof român din perioada interbelică și
apoi postbelică l-a denumit pe bună dreptate omul deplin al culturii române. Pe plan poetic
sau în opera sa în proză Mihai Eminescu era influențat de mari creatori romantici germani,
de Novalis, de la care a preluat motivul „florii albastre", de Goethe sau Lenau și de alți mari
prozatori germani, de E.T.A.Hoffmann, Jean Paul etc. Eminescu era interesat și de filosofia
indiană, citise Rig-Veda în traducerea germană, iar cosmogonia din incipitul Scrisorii I a fost
preluată din acest vechi text indian, și i-a recomandat amicului său Ioan
Slavici, Analectele lui Confucius. Mai multe fragmente din cursurile de istoria filosofiei
audiate la Berlin scrise în limba germană s-au păstrat în caietele rămase de la poet și sunt
studiate de specialiștii în opera sa, denumiți în mod generic eminescologi. La Universitatea
din Berlin a audiat cursuri de economie politică, filosofie, drept, egiptologie, medicină legală
etc. A fost influențat de teoria metempsihozei sau reîncarnării, care a stat la rădăcina prozei
sale neterminate Avatarii faraonului Tla, și de Cartea Morților din mitologia egipteană,
cunoștea și utiliza figuri mitologice din mai multe culturi sau religii, din Zoroastrism, Budism,
Catolicism sau Ortodoxism. În peregrinările sale a adunat o însemnată bibliotecă de cărți
vechi, în alfabet chirilic, de cărți populare, cu care dorea să alcătuiască o chrestomație a
culturii nostre străvechi, după moartea sa ele au intrat în arhiva Academiei Române și au
fost utilizate de C.Chițimia sau de Moses Gaster. Creația populară a constituit un izvor
foarte important al poeticii sale, Eminescu a scris multe poeme în metrica poeziei populare,
a cules cântece de petrecere sau basme, cărora le-a adăugat numeroase simboluri onirice
sau fantastice. Luceafărul, poemul său cel mai cunoscut, o quintesență a temelor și
motivelor eminesciene, a fost inspirat de o creație folclorică, de basmul popular „Fata în
grădina de aur", publicat de Richard Kunisch, un călător prin Țările Române, mai exact prin
Oltenia, care reprodusese mai multe asemenea creații într-o carte de-a sa de călătorie,
editată în limba germană în 1861.[necesită citare]
Activitatea literară
Articol principal: Opera poetică a lui Mihai Eminescu.
Activitatea de jurnalist politic

Articol principal: Mihai Eminescu, jurnalist politic.
Activitatea de ziarist a lui Eminescu a început în vara anului 1876, nevoit să o practice din
cauza schimbărilor prilejuite de căderea guvernului conservator. Până atunci el fusese
revizor școlar în județele Iași și Vaslui, funcție obținută cu sprijinul ministrului conservator al
învățământului, Titu Maiorescu. Imediat după preluarea conducerii ministerului de
către liberalul Chițu, Eminescu a fost demis din funcția de revizor școlar și a lucrat ca
redactor la Curierul de Iași, publicație aflată atunci în proprietatea unui grup de junimiști. La
inițiativa lui Maiorescu și Slavici, Eminescu a fost angajat în octombrie 1877 ca redactor la
cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a rămas în următorii șase ani.
Deși a ajuns jurnalist printr-un concurs de împrejurări, Eminescu nu a practicat jurnalismul
ca pe o meserie oarecare din care să-și câștige pur și simplu existența. Articolele pe care le
scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educație politică, așa cum își propusese.
„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România și
dintr-o parte și dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata și deplina înțelegere a instituțiilor noastre
de azi ne trebuie o generațiune ce-avem de-a o crește de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place
dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele țării e creșterea morală a generațiunii tinere și a
generațiunii ce va veni. Nu caut adepți la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ține ca la el însuși.
[62]
”
Pentru Eminescu legea supremă în politică era conservarea naționalității și întărirea statului
național:
„ … toate dispozițiile câte ating viața juridică și economică a nației trebuie să rezulte înainte de toate din
suprema lege a conservării naționalității și a țării, cu orice mijloc și pe orice cale, chiar dacă și mijlocul și calea
n-ar fi conforme cu civilizația și umanitarismul care azi formează masca și pretextul sub care apusul se luptă cu
toate civilizațiile rămase îndărăt sau eterogene.” [63]”
De aceea o politică eficientă putea fi realizată numai ținând seamă „de calitățile și defectele
rasei noastre, de predispozițiile ei psihologice”. Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea să
constrângă cetățenii de altă etnie să devină români sau să-i excludă din viața publică. Ceea
ce își dorea era ca interesul național să fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem,
întemeiați pe vorbele bătrânului Matei Basarab e că țara este, în linia întâia, elemental
național și că e scris în cartea veacurilor ca acest element să determine soarta și caracterul
acestui stat.” [64]
Publicistica lui Eminescu acoperă perioada Războiului de Independență, a proclamării
independenței, a satisfacerii condițiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru
recunoașterea independenței și proclamarea regatului. Pe lângă aceste mari evenimente
politice și sociale el s-a ocupat în articolele sale de toate problemele societății românești din
acea vreme: răscumpărarea căilor ferate, noua constituție și legea electorală, bugetul,
înființarea Băncii Naționale, dările, inamovibilitatea magistraților, politica externă etc.
Majoritatea articolelor scrise de Eminescu fac parte dintr-o polemică continuă dusă cu
ziarele liberale și în principal cu Românul condus de C.A. Rosetti, liberalii aflându-se atunci
la guvernare.
Eminescu a exprimat opinii antisemite în publicistica sa, asemenea altor poeți naționaliști
europeni ai vremii sale. A fost revendicat mai târziu de Mișcarea Legionară. În privirea
opiniilor sale, Raportul Elie Wiesel consemna că „[o]piniile sale despre evrei erau complexe
și nu atât de excesive cum s-a afirmat uneori”. [65]
Receptarea operei eminesciene

Opera poetică eminesciană a fost divizată de destinul poetului în două secțiuni, prima, cea
antumă a fost publicată în timpul vieții poetului de Titu Maiorescu la editura Socec, cu puțin
timp înainte ca mintea acestuia să se întunece în 1880. Cea mai mare parte a creației sale
a rămas în manuscris, predate de Titu Maiorescu Bibliotecii Academiei Române, unde au
fost folosite inițial de Perpessicius pentru ediția critică, inițiată în 1939 la Editura Fundațiilor
Regale Regele Carol al II-lea, și finalizată abia în anul 2000. Manuscrisele au rămas multă
vreme nefolosite, criticii au considerat că ele conțin bruioane sau simple schițe ale operelor
neterminate, din acest motiv Titu Maiorescu nici nu și-a pus problema posibilei lor editări.
Criticul literar care le-a pus într-o lumină cu totul specială a fost George Călinescu, cel care
își va susține doctoratul în literatură pornind de la nuvela postumă Avatarii faraonului Tla și
care va recompune imaginea întregii opere în magistrala sa monografie Opera lui Mihai
Eminescu, un studiu în patru volume, editat inițial la Editura Fundațiilor Regale Regele
Carol al II-lea pentru Literatură și Artă, în perioada 1934-1936.
După schimbarea de regim politic din 1947 poezia lui Mihai Eminescu a fost grav cenzurată,
în manualele școlare au pătruns doar câteva texte, printre ele poezia „Împărat și proletar",
iar poezia lui a fost redusă la o suprafață foarte mică și înlocuită de poetica poeziei
proletcultiste, specifică acelei epoci de tristă amintire. Exegeza eminesciană a revenit la
nivelul ei abia după 1965 prin câteva momente semnificative, trebuind menționate în acest
context studiile unor eminescologi ca Ion Negoițescu, Rosa del Conte, Ioana Em.
Petrescu, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Petru Creția, Ilina Gregori care s-au adăugat
canonului eminescologiei interbelice, la care și-au adus contribuția mari critici sau
stilisticieni literari cum ar fi Tudor Vianu, Perpessicius, Dumitru Caracostea etc.
Un moment semnificativ al contestării poetului de către un grup de critici literari consacrați,
din care făceau parte Nicolae Manolescu, Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu, un
politolog - profesorul de științe politice Cristian Preda, dar și de un număr de tineri scriitori,
și anume de cel care coordonase numărul, redactorul Cezar Paul-Bădescu, Răzvan
Rădulescu, T.O.Bobe, studentul Marius Chivu, l-a constituit numărul 265 din 1998 al revistei
„Dilema", care a stârnit o reacție foarte puternică a lumii culturale românești dar și a
jurnaliștilor de la diverse publicații, toate aceste reacții fiind adunate de Cezar Paul-
Bădescu într-o antologie intitulată „Cazul Eminescu". Acesta a selectat numai reacțiile
emoționale și a trecut cu vederea pe cele avizate care veneau din partea unor eminescologi
ca Ilina Gregori, Eugen Simion, Ștefan Cazimir etc.
"În universul operei, proza se arată ca o densă complementaritate de idei și imagini a
poeziei, pe care, în numeroase feluri, o duce mai departe și o explică. Ne întrebăm adesea
cum s-ar înțelege structura roului titanic ori demonic din poezia eminesciană dacă n-ar
interveni paginile cu motivări ample și coerente adânc din Geniu pustiu ori Sărmanul
Dionis? Sau cum s-ar pătrunde în lupta eroului cu categoriile de spațiu și timp fără
elucidările filosofice din Sărmanul Dionis? Trecerile de la o ipostază filosofică la alta,
modificările în concepția despre lume și erou a poetului, raportul dintre gândul filosofic și
ideea mito-poetică sau imagine se limpezesc numai luminate de proză, care oferă adesea
și valori estetice de mâna întâi.” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu–cultură și creație)
Traduceri
Primul traducător al lui Mihai Eminescu a fost scriitorul maghiar József Sándor, care a
publicat în anul 1885 traducerea poeziei Atât de fragedă..., sub titlul Cseresznyefa fehér
virága (Floare albă de cireș). Al doilea traducător al unei opere eminesciene a fost
preotul greco-catolic Laurențiu Bran, care a publicat de asemenea traducerea în limba
maghiară a unor poezii ale lui Mihai Eminescu în anul 1889.[66]
Mihai Eminescu în conștiința publică

În muzică
Vezi și: Listă de compoziții pe versurile lui Mihai Eminescu.
Teatru și film
Eminescu, Veronica, Creangă. Film de Octav Minar, 1914, casa de filme Pathé, imaginea:
Victor de Bon. Loc de depozitare actual: Arhiva Națională de Filme. Durata 23'. Prima parte:
docudramă, a doua parte: poem cinematografic, cu poeme recitate pe imagini exotice
(Italia, Egipt).
Geniu sublim (Eminescu), scenariu de film, scris în 1966 de scriitorul Cristian Petru Bălan
și achiziționat oficial de Centrul Cinematografic București, secția scenarii film, în 1967.
După emigrarea autorului în America, scenariul a fost publicat în 1996, la editura Western
Publishing din Chicago, câteva exemplare existând și în România (Biblioteca Academiei
Române, Biblioteca Centrală Universitară din București ș.a.).
În anul 1986, revenit în RSS Moldovenească, regizorul Emil Loteanu a regizat filmul artistic
de televiziune Luceafărul, despre viața și creația poetului Mihai Eminescu.
Filatelie
Marcă poștală românească (1958)
 Serviciile poștale din Republica Populară Romînă au emis

în 1958 o serie filatelică pe care erau gravate portrete ale
diferitelor personalități, între care Mihai Eminescu, reprezentat
pe o marcă poștală cu valoarea nominală de 55 de bani. (Era
una dintre cele mai curente mărci poștale în epocă, fiind
folosită pentru francarea unei scrisori simple). Machetele
acestei serii de mărci poștale au fost realizate de gravorul
Șerban Zainea.
Marcă poștală din Republica Moldova (1996)
 Serviciile poștale din Republica Moldova au pus în circulație,

în 1996 o marcă poștală, pe care este gravat portretul lui
Mihai Eminescu; marca poștală are valoarea nominală de
0,10 lei moldovenești.
Totodată a fost emisă și colița nr. 9, care are
reprezentat arborele genealogic al lui Eminescu; valoarea
nominală a coliței este de 1,40 lei moldovenești.
 În 1999 serviciile poștale din Republica Moldova au emis
o marcă poștală care reprezintă Medalia „Mihai
Eminescu”, cu valoarea nominală de 90 de bani
moldovenești.
 Cu prilejul împlinirii a 150 de ani de la nașterea poetului,
în anul 2000 a fost emisă, de către serviciile poștale ale
Republicii Moldova, colița nr. 21: Mihai Eminescu – 150
de ani de la naștere.
Notafilie
Portretul lui Mihai Eminescu pe o bancnotă cu valoarea nominală de 500

de lei (RON), emisă de Banca Națională a României în 2005 (avers)
 Banca Națională a României a pus în circulație mai multe

emisiuni de bancnote, pe care a fost gravat portretul lui
Mihai Eminescu:
1. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL),

în 1991;
în 1993;
în 1998;
4. bancnota cu valoare nominală de 500 de lei (RON), în
2005.
Numismatică
Monedă cu valoarea nominală de 1 rublă, emisă de Uniunea Sovietică,
în 1989, pentru a celebra centenarul Eminescu[67] (revers).
 Pe o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de

1 rublă, emisă de Uniunea Sovietică, în 1989, a fost
gravat chipul lui Mihai Eminescu.[67][68] Moneda, pusă în
circulație pe 26 decembrie 1989, pentru a celebra
centenarul Eminescu, a fost bătută la monetăria
din Leningrad (azi: Sankt Petersburg), cu un tiraj de 2
milioane de exemplare, dintre care 500 de exemplare de
calitate proof sau BU. De remarcat că prenumele poetului
este scris Mihail și nu Mihai, variantă recunoscută de
către eminescologi.[68]
 În anul 2000 Banca Națională a Moldovei a emis o
monedă de argint, de calitate proof, care are gravată
efigia lui Mihai Eminescu.
 La 8 ianuarie 2016 Banca Națională a României, pentru a
sărbători 150 de ani de la debutul lui Mihai Eminescu
în revista Familia, a pus în circulație, în atenția
colecționarilor, o monedă de argint cu titlul de 999‰,
având valoarea nominală de 10 lei. Moneda este rotundă,
are diametrul de 37 mm, greutatea de 31,103 g, având
cantul zimțat. Întreaga emisiune de 200 de exemplare
este de calitate proof.[69]
Clădiri
Pe meleagurile copilăriei lui Mihai Eminescu, în satul Ipotești,
județul Botoșani, se află singura biserică din Europa închinată
unui scriitor. A fost ridicată de Nicolae Iorga în memoria lui
Eminescu și are o pictură ieșită din comun. [70][71]
Portrete
În urma lui Mihai Eminescu au rămas patru portrete
fotografice. Primul, realizat la Viena în 1869, cel mai cunoscut
și pe baza căruia s-a construit și mitul geniului, se pare că e
un portret neretușat al unui fotograf austriac. Mai sunt alte trei
portrete retușate, unul din 1878, realizat de Frantz Dushek
la București, unul din 1884-1885, realizat de Nestor
Heck la Iași, altul cu Eminescu , de Jean Bielig, realizat
in 1887, și după acesta s-a făcut o litografie de către Th.
Mayerhofer. Se pare că pe acesta din urmă l-a rupt Titu
Maiorescu atunci când i-a fost arătat.[72]
1869


1878

1885

1887
Sculpturi ale poetului


Bustul lui Mihai Eminescu din Suceava. Pe soclu, un altorelief din

bronz cu chipul scriitorului Teodor V. Ștefanelli


Bustul lui Mihai Eminescu din Suceava. Pe soclu, un altorelief în bronz

cu chipul poetului Vasile Bumbac

Statuia lui Mihai Eminescu din Iaşi

Bustul lui Mihai Eminescu de lângă Teiul lui Eminescu, Iaşi. Operă

de Ion Mateescu.

Placă comemorativă a lui Mihai Eminescu în Cernăuți


Statuia lui Mihai Eminescu din Chișinău

Bustul lui Mihai Eminescu în Rotonda scriitorilor din Bucureşti

Statuia lui Mihai Eminescu din faţa Ateneului Român, Bucureşti

Lui Mihai Eminescu, 1932, Oscar Han, Constanța


Statuia lui Mihai Eminescu din Grădina Botanică din Cluj

Statuia lui Mihai Eminescu din Paris

Bustul lui Mihai Eminescu în Scuarul Român din Montréal

Bustul lui Mihai Eminescu din Reghin


Placă comemorativă a lui Mihai Eminescu în Recanati
Fragmente audio
G. Călinescu despre M. Eminescu Iar când voi fi pământ
MENIU MENIU
0:00 0:00
George Călinescu vorbind despre Mihai Mihail Sadoveanu recitând „Iar când voi fi
Eminescu (1964) pământ”
Pe lângă plopii fără soț

Revedere
MENIU
MENIU
0:00
0:00
Mihail Sadoveanu recitând „Pe lângă plopii
Mihail Sadoveanu recitând „Revedere”
fără soț”
Note
1. ^ Mihai Eminescu (1850-1889) (în engleză), Autoritatea BnF, accesat
în 10 octombrie 2015
2. ^ a b c d Autoritatea BnF, accesat în 10 octombrie 2015
3. ^ a b International Music Score Library Project, accesat în 24
octombrie 2018
4. ^ a b Internet Speculative Fiction Database, accesat în 24 octombrie
2018
5. ^ a b Marea Enciclopedie Rusă, accesat în 24 octombrie 2018
6. ^ a b Gran Enciclopèdia Catalana, accesat în 24 octombrie 2018
7. ^ a b Encyclopædia Britannica Online, accesat în 24 octombrie 2018
8. ^ a b Encyclopædia Universalis, accesat în 24 octombrie 2018
9. ^ Mihai Eminescu - accesat 11.01.09
10. ^ Mircea Mâciu dr., Nicolae C. Nicolescu, Valeriu Șuteu dr., Mic
dicționar enciclopedic, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1986
11. ^ Biblioteca Academiei - Program de accesare digitala a
manuscriselor - Mihai Eminescu - accesat 11.01.09
12. ^ Ion Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu, Cartea
românească, 1989, p. 201
13. ^ Mihai Eminescu, Luceafărul, Editura Litera Internațional, București,
2001, p. 7
14. ^ a b c d e f Dan Stănescu , Neamul și numele lui Eminescu. Originile,
Confluențe literare, 10 ianuarie 2014
15. ^ a b Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 16
16. ^ Eminescu comemorativ, Album artistic-literar, întocmit de Octav
Minar, Iași, 1909
17. ^ Dicționarul literaturii... , p. 321
18. ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 30
20. ^ Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, p. 18-19
21. ^ Dr. V. Branisce, Izvodul de zestre al părinților lui Mihai Eminescu,
Convorbiri literare, LVIII, 1926, p. 44-48
23. ^ Omagiu lui Mihai Eminescu, Comitetul Comemorării, Galați,
București, 1909
24. ^ a b c Călinescu, Istoria literaturii..., p. 25
25. ^ a b Dicționarul literaturii... , p. 322
26. ^ a b c Cioculescu, p. 159
27. ^ a b c d e f Mihai Eminescu, Luceafărul, Editura Litera Internațional,
București, 2001, p. 8
29. ^ Mihail Chințescu, Încercări asupra poetului Eminescu (conferință),
Revista olteană, II, 1889, p. 85-100
30. ^ C. Iordăchescu, Locul și data nașterii lui Eminescu, Adevărul literar
și artistic, IV, nr. 217, 1 februarie 1925
32. ^ Dr. Radu I. Sbiera, Amintiri despre Eminescu, Cernăuți, 1903
33. ^ I. E. Torouțiu, Studii și documente literare, București, „Bucovina” V,
1934
34. ^ Mihail Eminescu, Diverse cu o prefață de I. L. Caragiale, Biblioteca
Academiei Române, I. 102021
35. ^ Mihail Eminescu, Poezii cu o notiță biografică de Căpitanul
Eminescu, fratele poetului M. E., București, „L. Alcalay”, Biblioteca
Academiei Române, I. 101830
36. ^ Corneliu Botez, Unde s-a născut poetul Eminescu?, în Mihail
Eminescu - Literatură, Iași, 1904, p. 76-78 și Ateneul, Botoșani,
număr festiv, februarie 1904
38. ^ N. D. Giurescu, Când s-a născut Eminescu?, Convorbiri literare,
1892, p. 183-185
39. ^ a b c Cioculescu, p. 160
41. ^ Dr. V. Branisce, Două certificate școlare ale lui Mihai Eminescu,
Convorbiri literare, LVIII, 1926, p. 241 - 248
42. ^ Dr. Radu I. Sbiera, Amintiri despre Eminescu, Cernăuți, 1903
43. ^ Prof. dr. Mandache Leocov. Despre Teiul lui Eminescu.
Comunicare publică, Grădina Copou. Înregistrare video (minutul
7:00), accesată în 28 noiembrie 2014
la http://www.dailymotion.com/video/x10va9e_mandache-leucov-
despre-teiul-lui-mihai-eminescu-iasi_creation.
44. ^ Nicolae Manolescu, „Boala și moartea lui Eminescu”, Adevărul, 28
iunie 2013
45. ^ Eminescu și Teleormanul
46. ^ De ce mergem pe strada Plantelor? | Locuri de vizitat
47. ^ G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu (1932)
48. ^ Paul Cernat, „O comisie medicală pentru Eminescu”, Observatorul
Cultural, 27 februarie 2015. Citat: „Apariția acestui volum colectiv vine
într-un moment în care boala și moartea poetului național fac, mai
mult ca oricînd, deliciul consumatorilor de teorii ale conspirației.”
49. ^ Adrian Dinu Rachieru, „Eminescu și teza dublului referențial”, Crai
Nou, 4 aprilie 2015. Citat: „Aberația în discuție privește „diversiunea
asasinării”, o chestiune „bizară”, aprecia M.R. Iacoban, insinuată, prin
zelul „conspiraționiștilor”, în mentalul nației. Nu e vorba, desigur, de
înscenarea bolii (reală), ci de mania eminescologilor („oratori, retori și
limbuți”) de a propune „conspirații infernale”, zicea E. Simion”.
50. ^ Theodor Codreanu, „De la mistica rațiunii la mistica nebuniei”,
în Limba română, Chișinău, nr. 1-2 (199-200), p. 22 și Ion Beldeanu,
„Tragedia lui Eminescu văzută de Theodor Codreanu”, în Limba
română, Chișinău, nr. 1-2 (199-200), p. 28.
51. ^ Ion Beldeanu, „Tragedia lui Eminescu văzută de Theodor
Codreanu”, în Limba română, Chișinău, nr. 1-2 (199-200), pp. 27-28.
52. ^ a b c Ion Beldeanu, „Tragedia lui Eminescu văzută de Theodor
Codreanu”, în Limba română, Chișinău, nr. 1-2 (199-200), p. 28.
Codreanu”, în Limba română, Chișinău, nr. 1-2 (199-200), p. 29.
Codreanu”, în Limba română, Chișinău, nr. 1-2 (199-200), pp. 29-30.
55. ^ Alexandru Ovidiu Vintilă, „Theodor Codreanu. Eminescu în
captivitatea «nebuniei»”, în Limba română, Chișinău, nr. 1-2 (199-
200).
56. ^ a b c Daniel Popescu, Mihai Simionescu, „Volumul «Maladiile lui
Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor», lansat la
Academie”, Agerpres, 15 ianuarie 2015.
57. ^ Nicolae M. Constantinescu, „Recenzie: «Maladia lui Eminescu și
maladiile imaginare ale eminescologilor»”, Revista de politica științei
și scientometrie, serie nouă, vol. 4, nr. 1, martie 2015, pp. 60-63.
58. ^ I.L. Caragiale, În Nirvana, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie
de texte de Cristina Crăciun și Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1989, pag. 148
59. ^ I.L. Caragiale,În Nirvana, în Ei l-au văzut pe Eminescu, Antologie
de texte de Cristina Crăciun și Victor Crăciun, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1989 pag. 147
60. ^ Titu Maiorescu, Critice, vol. II, Editura pentru literatură, București,
1967, pag. 333
61. ^ Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit. Corespondență inedită
Mihai Eminescu – Veronica Micle, Editura POLIROM, 2000 pag. 157
62. ^ G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Editura Minerva,
Biblioteca pentru toți, București, 1985, vol. III, p. 44.
63. ^ M. Eminescu, Opere, vol. X, Ed. Academiei, București, 1989, p.
301.
64. ^ M. Eminescu, Opere, vol. XIII, Ed. Academiei, București, 1985, p.
40.
65. ^ Comisia Internațională pentru Studierea Holocaustului în România
(2005), Raport final, Iași: Editura Polirom, pp. 26,44, ISBN 973-681-
990-6
66. ^ Andor Réthy, Eminescu költeményei magyarul (Poeziile lui
Eminescu traduse în limba maghiară). În: Irodalmi évkönyv 1957 (=
Almanah Literar 1957), Állami Irodalmi És Művészeti Kiadó, Bukarest,
1956, pag. 461-490.
67. ^ a b Colecționarul Român, Numărul 3, duminică
02.04.2006, Personalități române peste hotare
68. ^ a b Romanian coins, 1 rublă 1989 Eminescu
69. ^ Banca Națională a României, Monedă din argint dedicată împlinirii
a 150 de ani de la debutul lui Mihai Eminescu în revista "Familia"
70. ^ Biserica lui Eminescu, o ciudățenie în lumea ortodoxiei: sfinții au
aureole negre, iar marele poet e pictat pe pereți, 13 august 2016,
Cosmin Pătrașcu Zamfirache, Adevărul, accesat la 19 septembrie
2016
71. ^ Sfinții cu aureole negre, care au atras ura rușilor. De ce sfinții pictați
pe biserica de lângă casa lui Eminescu poartă doliu - secretul unei
picturi unice în lume, 21 iunie 2015, Cosmin Pătrașcu
Zamfirache, Adevărul, accesat la 19 septembrie 2016
72. ^ George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1945
Opere complete
 Mihai Eminescu, Opere, vol. I, Poezii tipărite în timpul
vieții, Introducere, Note și variante, ediție critică îngrijită de
Perpessicius, Fundația pentru Literatură și Artă, Regele
Carol al II-lea, 1939
 Mihai Eminescu, Opere, vol. II, Poezii tipărite în timpul
vieții, Note și variante, De la Povestea Codrului la
Luceafărul, ediție critică îngrijită de Perpessicius, Fundația
pentru Literatură și Artă, Regele Carol al II-lea, 1943.
 Mihai Eminescu, Opere, vol. III, Poezii tipărite în timpul
vieții, Note și variante, De la Doina la Kamadeva, Fundația
pentru Literatură și Artă, Regele Mihai I, 1944
 Mihai Eminescu, Opere, vol. IV, Poezii postume. Anexe.
Introducere. Tabloul edițiilor, ediție critică îngrijită de
Perpesiccius, București, Editura Academiei Române
R.P.R., 1952
 Mihai Eminescu, Opere, vol. V, Poezii postume. Anexe.
Note și variante. Exerciții și moloz- Addenda și corrigenda.
Apocrife. Mărturii. Indice, ediție critică îngrijită de
Perpessicius, București, Editura Academiei Române,
Muzeul Literaturii Române, R.P.R., 1958
 Mihai Eminescu, Opere, vol. VI, Literatura populară,
Introducere. Poeme originale de inspirație folclorică, Lirica
populară, balade. Dramatice. Basme în proză, Irmoase.
Paremiologie. Note și variante. Anexe. Exerciții și moloz.
Caetul anonim, Bibliografie, Indici. Ediție critică îngrijită de
Perpessicius, București, Editura Academiei Române,
Muzeul Literaturii Române, R.P.R., 1963
 Mihai Eminescu, Opere, vol. VII, Proză literară. Sărmanul
Dionis. La Aniversară. Cezara. Geniul pustiu. Celelalte
proze postume. Texte inedite, studiu introductiv de
Perpessicius, Editura Academiei Române, Muzeul
Literaturii Române, 1977
 Mihai Eminescu, Opere, vol. VIII, Teatrul original și tradus.
Traducerile de proză literară, Dicționarul de rime, studiu
introductiv de Petru Creția, ediție critică întemeiată de
Perpessicius, Editura Academiei Române, 1988
 Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Publicistică 1870-
1877, Albina, Familia, Federațiunea, Convorbiri
literare, Curierul de Iași, studiu introductiv de Al. Oprea,
ediție critică întemeiată de Perpessicius, Editura
Academiei Române, Muzeul Literaturii române, 1988
 Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Publicistica. 1 noiembrie
1887- 15 februarie 1890, Timpul, ediție critică întemeiată
de Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc,
Editura Academiei Române, 1989
 Mihai Eminescu, Opere, vol. XI, Publicistică, 17 februarie
– 31 decembrie 1880, Timpul, ediție critică întemeiată de
Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, Editura
Academiei Române, Muzeul Literaturii Române, 1984
 Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Publicistică, 1 ianuarie-
31 decembrie 1881, Timpul, coordonator Dimitrie
Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Editura
Academiei Române, Muzeul Literaturii române, 1985
 Mihai Eminescu, Opere, vol. XIII, Publicistică, 1882-1883,
1888-1889, Timpul, România liberă, Fîntîna Blanduziei,
ediție critică întemeiată de Perpessicius, coordonator
Dimitrie Vatamaniuc, Editura Academiei Române, Muzeul
Literaturii Române, 1985
 Mihai Eminescu, Opere, vol. XIV, Traduceri filozofice,
istorice și științifice. Hurmuzaki. Rötscher. Kant. Leskien.
Bopp. Articole și excerpte, ediție critică întemeiată de
Perspessicius, coordonator Dimitrie Vatamaniuc, studiu
introductiv de Al. Oprea, Editura Academiei Române,
Muzeul Literaturii Române, 1983
 Mihai Eminescu, Opere, vol. XV, Fragmentarium,
Addenda ediției, ediție critică întemeiată de Perspessicius,
coordonatori D.Vatamaniuc și Petru Creția, Editura
 Mihai Eminescu, Opere, vol. XVI, Corespondență.
Documentar, ediție critică întemeiată de Perspessicius,
coordonatori D.Vatamaniuc și Petru Creția, Editura
La acestea se adaugă un volum ce cuprinde corespondența
intimă cu Veronica Micle, Dulcea mea Doamna/ Eminul meu
iubit. Corespondența inedită Mihai Eminescu - Veronica Micle,
ediție de Christina Zarifopol Ilias, Iași, Editura Polirom, 2000.
Biografii
 George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1945
 Crețu, Ion, Mihail Eminescu (biografie documentară),
Editura pentru Literatură, București,1968
 Dumitru Murărașu, Mihai Eminescu-viața și opera, Editura
Eminescu,1983
 Ilina Gregori,Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte,
enigme, ipoteze, Editura Art,2008
Monografii, studii critice, istorii literare.

Între 1892-1947
 Titu Maiorescu, Critice, 1892
 Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, 1930
 G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, 1932
 G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, IV volume, 1934-
1936
 D. Caracostea, Arta cuvântului la Eminescu, 1936
 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în
prezent,
 T. Arghezi, Eminescu, 1943
 D. Caracostea, Creativitatea eminesciană, 1943
 E. Lovinescu, Eminesciana
Monografii, studii critice, istorii literare.

Opere selective
 Amita Bhose, Eminescu și India, Editura Junimea, Iași,
1978, 176 p.
 Gheorghe Bulgăr, Momentul Eminescu în evoluția limbii
române literare, Editura Minerva, 1971
 Gh. Bulgăr, De la cuvînt la metaforă în variantele liricii
eminesciene, Junimea, Iași, 1975, 264 p.
 Constantin I. Calotă, Poezia lui Mihail Eminescu și
psihologia romantismului, Cu o prefață de C. Rădulescu-
Motru, Editura Librăriei „Principele Mircea”, București,
1936;
 Constantin I. Calotă, Idealismul magic la Novalis și
Eminescu, Editura Librăriei „Principele Mircea”, București;
 Dumitru Caracostea, Creativitatea eminesciană, Editura
Fundațiilor Regale, 1943
 G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I-V, Editura
Fundațiilor Regale, 1934-1936 și reed, Editura Minerva
 G. Călinescu, Avatarii Faraonului Tlà, Editura Junimea,
Iași, 1979, 192 p.
 Matei Călinescu, Titanul și geniul în poezia lui Eminescu,
E.P.L., 1964
 Rosa del Conte, Mihai Eminescu o dell Assoluto, 1962
 Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, Humanitas,
1998
 Ion Dumitrescu, Metafora mării în poezia lui Eminescu,
Editura Minerva, București, 1972, 356 p.
 Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu, 1963
 Zoe Dumitrescu Bușulenga, Eminescu, cultură și creație
 Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu și romantismul
german, Editura Eminescu, București, 1986, 292 p.
 László Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, Editura
Academiei RPR, București, 1964, 473 p.
 Alain Guillermou, La Génèse intérieure des poésies d
Eminescu, Paris, Didier, 1963;
 Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui
Eminescu, Traducere de Gh. Bulgăr și Gabriel Pîrvan,
Editura Junimea, Iași, 1977, 608 p.
 G. Ibrăileanu, Eminescu, studii și articole, Ediție îngrijită,
prefață, note și bibliografie de Mihai Drăgan, Editura
Junimea, Iași, 1974, 384 p.
 Iurii Kojevnikov, Mihai Eminescu și problema
romantismului în literatura română, Traducere, prefață și
indice de autori de Ariton Vraciu, Editura Junimea, Iași,
1979, 328 p.
 D. Murărașu, Mihai Eminescu, Viața și Opera, Editura
Eminescu, București, 1983, 488 p.
 Constantin Noica, Introducere la miracolul eminescian,
Editura Humanitas, București, 1992, 384 p., reeditare în
2003
 Edgar Papu, Poezia lui Eminescu, Editura Minerva, 1971
 Perpessicius, Eminesciana, Ediție îngrijită, prefață și
bibliografie de Dumitru D. Panaitescu, Editura Junimea,
Iași, 1983, 664 p.
 Ioana Em. Petrescu, Eminescu. Modele cosmologice și
viziune poetică, Editura Minerva, 1972
 Ion Roșu, Legendă și adevăr în biografia lui M. Eminescu
* Originile, Cartea Românească, București, 1989, 228
p. ISBN 973-23-0101-5
 Eugen Simion, Proza lui Eminescu, 1964
 Alex Ștefănescu, Eminescu, poem cu poem. La o nouă
lectură, Editura ALLFA, București 2017. ISBN 978-606-
783-069-9
 Eugen Todoran, Eminescu, Editura Minerva, 1972
 Tudor Vianu, Studii de literatură, 1965
 Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, Editura Cartea
Românească, 1930 și reed.
 Tudor Vianu, Eminescu, Prefață de Al. Dima, Editura
Junimea, Iași, 1974, 356 p.
 Ion Negoițescu, Poezia lui Eminescu, 1967; Ediția a III-a,
Editura Junimea, Iași, 1970, 184 p.
 Dicționarul limbii poetice a lui Eminescu, coord. Tudor
Vianu, Editura Academiei, București, 1968
Bibliografie
 George Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura
Litera, Chișinău, 1998
 George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini
până în prezent, Fundația Regală pentru Literatură și Artă,
București, 1941
 Șerban Cioculescu, Istoria literaturii române III - Epoca
marilor clasici, Editura Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1973
 Dicționarul literaturii române de la origini pînă la 1900,
București, Editura Academiei Române și Editura
GUNIVAS, București, 2008
Legături externe
La Wikisursă există texte originale legate de Mihai Eminescu

La Wikicitat găsiți citate legate de Mihai Eminescu.
Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Mihai

Eminescu
 de Mihai Eminescu în Catalogul Bibliotecii Naționale a

Germaniei (Informații despre Mihai Eminescu • PICA • Căutare
pe site-ul Apper)
 Membrii Academiei Române din 1866 până în prezent – E
 Biblioteca Academiei Române - Mihai Eminescu,
Bibliografie adnotată 1990-2005
 Memorialul Ipotești - Centrul Național de Studii „Mihai
Eminescu"
 Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu"
 Direcția județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniu
Cultural Botoșani
 Biblioteca Județeană „Mihai Eminescu” Botoșani;
Catalogul Fondului Documentar Eminescu; Donația Ion C.
Rogojanu
 Cele mai importante momente din viața lui Mihai
Eminescu, 14 ianuarie 2007, Amos News
 Volumul „Poesii", asa cum era, 14 ianuarie 2006, Daniela
Cârlea Șontică, Jurnalul Național
 „Povatuitoriu la cetire prin scriere” - Prietenia cu Ion
Creangă, 14 ianuarie 2006, Costin Anghel, Mihai
Stirbu, Jurnalul Național
 Portalul Mihai-Eminescu.Ro - Opera Politică Integrală
 Opera ”Dialogurile dragostei”, istoria unei dragoste
inegalabile a lui Mihai Eminescu și a Verinicăi Micle.
Muzica e scisă pe versurile acestor doi protagoniști, Mihai
Eminescu și Veronica Micle. Muzica de Eugen
Doga (Limba engleză)
Poezii și biografie
 ICI.ro: Biografie
 Formula AS - Călătoria lui Eminescu în Transilvania
 Site elaborat special de Fundatia Culturala Libra si ITC, cu
sprijinul financiar al Ministerului Culturii.
 Cinci mituri despre Mihai Eminescu, 22 ianuarie 2011,
Andreea Dogar, Evenimentul zilei
 „Eminescu nu ne reflectă: în el punem imaginea noastră
idilică", 15 ianuarie 2010, Andreea Dogar, Evenimentul
zilei
 Celălalt Mihai Eminescu: cronicarul conservator, 12
ianuarie 2013, Mihai Mincan, Adevărul
 Volumele „Eminescu - drama sacrificării” de Theodor
Codreanu și „Boala și moartea lui Eminescu” de Nicolae
Georgescu (PDF)
 Primul film documentar despre Eminescu, realizat în 1914
de Octav Minar: „Eminescu, Veronica, Creangă”
Jurnalistul
 Mihai Eminescu - omul politic naționalist și gazetarul

tradiționalist
Teoria conspirației
 Asociația Civic Media - Dosarul Eminescu

 Eminescu a fost victimă politică - interviu cu Nicolae
Georgescu (eminescolog), 14 ianuarie 2006, Daniela
Cârlea Șontică, Jurnalul Național
 Eminescu - moartea misterioasa a unui geniu, 13 aprilie
2009, Georgiana Fefea, Descoperă
[arată]
v • d • m
Opera literară a lui Mihai Eminescu (selecț
[arată]
Poezii de Mihai Eminescu

BIBSYS: 90367610
BNE: XX843143
BNF: cb119017272 (data)
GND: 118684493
ISNI: 0000 0001 2100 0235
LCCN: n80057213
MusicBrainz: 0ef52d92-06fe-47ce-a58d-68dbed569f50
NKC: jn19990002053
NLA: 36083936
SELIBR: 185092
SNAC: w69359xc
SUDOC: 026850818
VIAF: 27064042
WorldCat Identities (via VIAF): 27064042

Categorii:
 Nașteri în 1850
 Nașteri pe 15 ianuarie
 Decese în 1889
 Decese pe 15 iunie
 Mihai Eminescu
Meniu de navigare
 Nu sunteți autentificat
 Discuții
 Contribuții
 Creare cont
 Autentificare
 Articol
 Discuție
 Lectură
 Sursă pagină
 Istoric
Căutare
Cautare Salt
 Pagina principală
 Schimbări recente
 Cafenea
 Articol aleatoriu
 Facebook
Participare
 Cum încep pe Wikipedia
 Ajutor
 Portaluri tematice
 Articole cerute
 Donații
Trusa de unelte
 Ce trimite aici
 Modificări corelate
 Trimite fișier
 Pagini speciale
 Navigare în istoric
 Informații despre pagină
 Element Wikidata
 Citează acest articol
În alte proiecte
 Wikimedia Commons
 Wikiquote
 Wikisource
Tipărire/exportare
 Creare carte
 Descarcă PDF
 Versiune de tipărit
În alte limbi
 Български
 Deutsch
 Ελληνικά
 English
 Español
 Français
 Magyar
 Српски / srpski
 Türkçe
Încă 53
Modifică legăturile
 Ultima editare a paginii a fost efectuată la 21 iunie 2020, ora 11:17.
 Acest text este disponibil sub licența Creative Commons cu atribuire și distribuire în condiții identice; pot exista și
clauze suplimentare. Vedeți detalii la Termenii de utilizare.
 Politica de confidențialitate
 Despre Wikipedia
 Termeni
 Dezvoltatori
 Statistics
 Cookie statement
 Versiune mobilă

Despre Mihai Eminescu

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Despre Mihai Eminescu

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mihai Eminescu

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Acest articol se referă la poet. Pentru alte sensuri, vedeți Eminescu (dezambiguizare).

Mihai Eminescu în 1869, la Praga

Nume la naștere Mihail Eminovici

Decedat 15 iunie 1889 (39 de ani)[2]

Înmormântat Cimitirul Bellu

Ocupație poet, jurnalist

Limbi limba română[1]

Studii Universitatea din Viena

Activ ca scriitor 1866–1888

Subiecte condiția geniului, moartea, iubirea

Specie literară poezie, nuvelă

Operă de debut poezia „La mormântul lui Aron

Folclorul românesc, Mitologia egipteană, Cultura

Toată literatura română care i-a urmat (de la tradiționaliști, la

Membru post-mortem al Academiei Române

Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850,[2][3][4][5][6][7]

Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească

Clădirea National-Hauptschule din Cernăuți, unde Mihai Eminescu a studiat în perioada 1858-60. În prezent clădirea

Între 1860 și 1861 a fost înscris la Obergymnasium din Cernăuți[39], liceu german înființat în

Casa din Viena în care a locuit Eminescu (Kollergasse 3)

Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de

Mihai Eminescu în prima jumătate a anilor 1870

La București, în 23 iunie[Când?], pe o căldură înăbușitoare, Eminescu a dat semne de alienare

Ștergeți eticheta numai după rezolvarea problemelor.

Există o teorie a conspirației,[48][49] care pune în circulație ipoteza asasinării poetului Mihai

Bustul lui Mihai Eminescu din Constanța

Cultura sa filosofică. Izvoarele operei eminesciene

Activitatea de jurnalist politic

Receptarea operei eminesciene

Mihai Eminescu în conștiința publică

Marcă poștală românească (1958)

 Serviciile poștale din Republica Populară Romînă au emis

Marcă poștală din Republica Moldova (1996)

 Serviciile poștale din Republica Moldova au pus în circulație,

Portretul lui Mihai Eminescu pe o bancnotă cu valoarea nominală de 500

 Banca Națională a României a pus în circulație mai multe

1. bancnota cu valoare nominală de 1.000 de lei (ROL),

 Pe o monedă comemorativă, cu valoarea nominală de

Sculpturi ale poetului

Bustul lui Mihai Eminescu din Suceava. Pe soclu, un altorelief din

Bustul lui Mihai Eminescu din Suceava. Pe soclu, un altorelief în bronz

Statuia lui Mihai Eminescu din Iaşi

Bustul lui Mihai Eminescu de lângă Teiul lui Eminescu, Iaşi. Operă

Placă comemorativă a lui Mihai Eminescu în Cernăuți

Statuia lui Mihai Eminescu din Chișinău

Bustul lui Mihai Eminescu în Rotonda scriitorilor din Bucureşti

Statuia lui Mihai Eminescu din faţa Ateneului Român, Bucureşti

Lui Mihai Eminescu, 1932, Oscar Han, Constanța

Statuia lui Mihai Eminescu din Grădina Botanică din Cluj

Statuia lui Mihai Eminescu din Paris

Bustul lui Mihai Eminescu în Scuarul Român din Montréal

Bustul lui Mihai Eminescu din Reghin

Placă comemorativă a lui Mihai Eminescu în Recanati

G. Călinescu despre M. Eminescu Iar când voi fi pământ

Pe lângă plopii fără soț

Monografii, studii critice, istorii literare.

Monografii, studii critice, istorii literare.

La Wikisursă există texte originale legate de Mihai Eminescu

Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Mihai

 de Mihai Eminescu în Catalogul Bibliotecii Naționale a

 Mihai Eminescu - omul politic naționalist și gazetarul