1

TEMA NR.1 : RESTRUCTURAREA ECONOMIEI EUROPENE

DUPĂ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

Primul război mondial a provocat o restructurare profundă a economiei

europene. Deşi o anumită continuitate este observabilă, mai cu seamă până în 1929-
1930, perioada interbelică se distinge net de epoca anterioară primului război
mondial.
În acest sens, în 1932, Charles de Gaulle a surprins într-o formă concisă
principalele diferenţe dintre cele două epoci : “Secolul acesta, care abia s-a încheiat, a văzut
succedându-se două epoci radical diferite şi fără o altă cale de trecere decât războiul. Contemporanii
noştri îşi pot imagina cu greu anii de odinioară : o eră a stabilităţii, a economiei, a prudenţei ; o
societate a drepturilor dobândite, a partidelor tradiţionale, a caselor respectabile ; un regim al
veniturilor fixe, al remunerărilor sigure, al pensiilor riguros calculate ; o epocă a lui “trei la sută”, a
vechilor utilaje, a înzestrării regulamentare. Concurenţa ajutată de tehnică a făcut să dispară
această cuminţenie şi a ucis orice blândeţe…Războiul a umflat ca un torent cursul firesc al
lucrurilor, impunând alte necesităţi. Pentru satisfacerea lor – diverse, imperioase, schimbătoare cum
sunt – oamenii trebuie să lucreze mai mult şi într-un ritm mai accelerat…Maşinismul şi diviziunea
muncii înlocuiesc treptat eclectismul şi fantezia”.
Evoluţia economiei mondiale în primul deceniu interbelic a fost determinată în
mod decisiv de consecinţele războiului mondial. Problemele economice extrem de
complicate apărute după război au fost urmarea dezechilibrului economiei mondiale,
rezultat din mutaţiile profunde în producţia, în comerţul mondial, în sistemul valutar
şi de credit dezorganizat.
Pierderile materiale, distrugerile de război şi uriaşul consum neproductiv au
dus la diminuarea substanţială a avuţiei naţionale a ţărilor beligerante, potenţialul
industrial şi agricol al Europei reducându-se cu 40% şi, respectiv 30%.
Implicaţiile economice ale pierderilor umane au fost considerabile. În primul
rând, toate ţările europene antrenate în război, învinse sau învingătoare au prezentat o
structură dezechilibrată a forţei de muncă active. Pe plan european s-a înregistrat în
cursul perioadei interbelice o continuă scădere a ratei natalităţii, consecinţă directă a
diminuării numărului populaţiei masculine (la scăderea ratei natalităţii a contribuit
într-o oarecare măsură şi modificarea mentalităţii, în special în anii ’20, în privinţa
valorilor familiei tradiţionale, proces care a continuat de-a lungul întregului secol).
 2

Aceste fenomene cumulate au dat naştere contingentelor golite care se pot

identifica în piramida vârstelor şi care au ajuns la maturitate între anii 1934 şi 1939,
anii intensificării tensiunilor internaţionale.
Franţa şi Marea Britanie au fost printre primele ţări care au constatat
fenomenul îmbătrânirii populaţiei – din 1911 şi până în 1921, partea populaţiei care a
depăşit 60 de ani a trecut în Franţa de la 12,6% la 13,7%, iar în Anglia de la 8 la
9,4%. Scăderea ratei natalităţii înregistrată la nivelul întregului continent european a
constituit un element de restrângere a pieţei interne, îngreunând procesul de refacere
şi dezvoltare a numeroase industrii şi al altor activităţi economice.
În completarea deficitului de forţă de muncă creat de război guvernele au
făcut apel la munca femeilor, copiilor, bătrânilor şi, în unele state şi la forţă de muncă
din colonii. Pierderile suferite în rândul forţei de muncă calificate şi utilizarea
categoriilor de forţă de muncă enumerate mai sus au determinat, într-o oarecare
măsură, diminuarea calităţii, productivităţii şi implicit a profitabilităţii procesului de
producţie, în economiile interbelice.
Integrarea socială a numărului mare de invalizi de război care aveau dreptul
la recompense materiale din partea statelor împreună cu orfanii şi văduvele, a
determinat un efort financiar substanţial, bugetele naţionale şi aşa deficitare ca
urmare a cheltuielilor de război urmate de cele de refacere fiind serios grevate de
sumele necesare plăţii respectivelor recompense.
Creşterea îndatoririlor care apasă pe umerii populaţiei active şi intensificarea
comportamentelor precaute şi a pesimismului au făcut parte din consecinţele majore
ale unei evoluţii care a afectat toate domeniile vieţii sociale, politice şi culturale.
Costul total al războiului a fost estimat după diferite metodologii, aceasta fiind
explicaţia existenţei mai multor variante de apreciere şi a statisticilor diferite.
Astfel, într-o primă variantă, cheltuielile pentru finanţarea operaţiunilor
militare s-au ridicat la suma de aproximativ 273 miliarde $, la valoarea dolarului
dinainte de 1932, din care 200 miliarde dolari cheltuielile Antantei şi 73 miliarde
cheltuielile Puterilor Centrale. Distrugerile provocate reciproc de părţile aflate în
conflict asupra capacităţilor de producţie, reţelelor feroviare şi rutiere, instalaţiilor
portuare, terenurilor agricole, locuinţelor, etc. au fost evaluate la aproximativ 331,6
miliarde dolari.
O altă variantă de estimare a costurilor primului război indică suma de 338
miliarde dolari 1918.
 3

Costurile directe reprezentate de bugetele de război ale beligeranţilor s-au

ridicat la 186 miliarde dolari, Antantei revenindu-i 70% - Marea Britanie 21%, SUA
17,4%, Franţa 13,9%, Rusia 7,8% - iar Puterilor Centrale 30% (Germania 25%).
O a treia variantă evaluează costurile directe între 180 şi 230 miliarde dolari,
iar cele indirecte la cel puţin 150 miliarde dolari. Alte surse care evaluează în mărci
aur (1$ = 4,20 M) indică suma de 145 miliarde $ distribuită astfel : Germania – 32,1
miliarde USD, SUA – 35 miliarde USD din care 9 miliarde reprezentate de credite
pentru aliaţi, Anglia – 31,1 miliarde USD, Franţa 27,1 miliarde USD, Rusia – 19,7
miliarde USD.
În ţările europene beligerante războiul a oprit expansiunea economică,
pierderile de substanţă economică diferind de la caz la caz. Uzura echipamentelor
industriale şi epuizarea stocurilor de materii prime au fost prezente la toţi beligeranţii.
Cuantumul distrugerilor materiale a fost cel mai amplu în Franţa, Belgia, România,
Serbia şi Polonia.
Cei 4 ani de război pe teritoriul Franţei au distrus aproximativ 10% din avuţia
naţională : ocuparea în 1914 a marilor zone industriale din Nord şi Est a dus la
scăderea producţiei de cărbuni cu 50%, oţel cu 64%, lână cu 90% ; pe ansamblu
scăderea producţiei industriale a atins aproape 35% mobilizarea generală ducând la
închiderea a 50% din întreprinderi. Germania nu a suferit distrugeri tot atât de mari,
dar a fost afectată de pierderea bogatelor regiuni economice şi de uzura materialului
existent. Între 1913 şi 1919, producţia de cărbune a scăzut de la 190 la 108 milioane
de tone, iar cea de grâu şi cartofi s-a redus la jumătate. În Rusia, prăbuşirea producţiei
a atins 71% din cifra anului 1913 la cărbune, 66% la petrol şi 97% la fontă.
O consecinţă importantă a războiului a fost schimbarea raportului de forţe
între principalele state ale lumii. În deceniile interbelice Europa a pierdut poziţia de
lider al economiei mondiale în beneficiul Statelor Unite şi al Japoniei, chiar dacă a
rămas centrul sistemului internaţional şi a continuat să joace un rol considerabil în
lume.
Paul Kennedy, a apreciat în lucrarea The Rise and Fall of the Great Powers.
Economic Change and Military Conflict from 1500 to 2000 (London, 1989) că
avansul economiei europene luată ca ansamblu a fost întârziat prin conflagraţie cu opt
ani, aceasta însemnând că volumul producţiei din 1929 a totalizat ce s-ar fi realizat în
1921 dacă n-ar fi fost războiul şi dacă ratele de creştere anterioare lui 1913 s-ar fi
menţinut.
 4

Evoluţia economiei mondiale a confirmat că primul război mondial a marcat

finalul unei etape distincte de dezvoltare, şi încheierea unor procese şi deschiderea
altora, mult mai complexe, generate, în special, de erorile serioase şi de eşecul
Sistemului de la Versailles de a institui o ordine permanentă în Europa postbelică.
Trăsăturile esenţiale ale economiei mondiale la începutul secolului XX au fost
afirmarea celei de-a doua revoluţii industriale şi integrarea din ce în ce mai accentuată
a economiei mondiale prin intensificarea schimburilor. Modernizarea puternic inegală
a diferitelor regiuni ale lumii a întreţinut decalaje considerabile de bogăţie şi putere,
favorizând de asemenea şi o redistribuire a polilor de influenţă la scară planetară.
Europa Occidentală, puternică datorită potenţialului mai avansat de industrializare, a
dominat comerţul internaţional şi a deţinut o putere financiară de necontestat,
găsindu-se la apogeul puterii sale mondiale.
Expansiunea imperială a Marii Britanii a început să fie puternic concurată încă
din primul deceniu al secolului XX, iar sub acest aspect, primul război mondial nu a
adus clarificarea raportului de forţe economice, întreaga perioadă interbelică fiind o
continuare în plan economic a războiului.
Consecinţele diferite pentru statele europene ale primului război mondial,
inegala lor dezvoltare, Marea Depresiune a anilor ’30, dublate de noua ambianţă
politică europeană marcată de afirmarea totalitarismelor, au făcut ca adoptarea,
conceperea sau aplicarea modelelor de dezvoltare economică să aibă scopuri
diferenţiate, definitorie fiind creşterea influenţei curentelor intervenţioniste şi a
ideologiei dirijismului şi reculul relativ al liberalismului şi neoliberalismului.
Până în 1914, relaţiile economice dintre state erau întemeiate pe încrederea în
stabilitatea politică, în stabilitatea monedelor şi în respectarea de către fiecare ţară a
clauzelor tratatelor şi convenţiilor la care era parte. Această situaţie s-a schimbat în
mod radical în urma războiului.
Prima conflagraţie mondială a secolului şi sistemul tratatelor de pace care i-a
urmat au dat Europei o configuraţie geopolitică radicală, fără precedent, care a generat
adânci transformări structurale. Războiul şi pacea au determinat consecinţe greu de
prevăzut în plan economic şi financiar, mai ales în condiţiile în care economia
europeană a pierdut din monopolul economic avut pe plan mondial în perioada
anterioară anului 1914.
Din punctul de vedere al statutului continentului în raport cu geopolitica
mondială, ascendenţa materială şi spirituală a Europei a fost fatal subminată de
 5

consecinţele războiului. Dependenţa financiară a Europei faţă de SUA, a oferit

Statelor Unite tot atâtea argumente pentru a pretinde o nouă poziţie pe plan mondial şi
un amestec tot mai puternic în afacerile europene, deşi această tendinţă a fost oarecum
temperată de puternicul curent izolaţionist manifestat în politica americană în cursul
perioadei interbelice.
Situaţia a condus treptat la accentuarea interdependenţei economice, politice
şi militare, condiţie existentă înainte ca termenul utilizat să devină modern. Relaţiile
Europei cu celelalte state ale lumii, precum şi raporturile dintre ţările europene s-au
modificat. Fostele colonii şi alte state în curs de industrializare au devenit treptat tot
mai independente faţă de comerţul cu produse industriale prelucrate provenite din
ţările dezvoltate.
O dată cu Revoluţia din Octombrie, puterile Europei s-au văzut lipsite, pentru
mai multe decenii, de o piaţă promiţătoare în care investiseră mult, în condiţiile în
care în Rusia, idealul socialist a condus la o ruptură atât faţă de capitalism, cât şi faţă
de Occident.
Au avut loc practic două procese interdependente, imposibil de disociat :
slăbirea capitalismelor europene şi « declinul Europei ». Statele Unite au devenit cea
mai mare putere economică, în timp ce Germania îşi va reface puterea industrială,
URSS şi Japonia se vor angaja, fiecare pe altă cale, într-un masiv proces de
industrializare. Marea Britanie şi Franţa şi-au păstrat încă anumite atuuri, prin
aparatul lor industrial, prin reţelele lor bancare şi financiare şi prin imperiile pe care le
deţin.
Războiul a afectat sistemele economice ale tuturor ţărilor participante – şi
chiar şi pe cele ale neutrilor - , a influenţat comerţul intern prin crearea unei cereri
neobişnuit de mari pentru anumite bunuri şi servicii (fier, oţel, cărbuni, muniţii,
vapoare, îmbrăcăminte din lână, transporturi), respectiv restrângerea cererii pentru
altele (precum articolele de lux sau confecţiile din bumbac). Ca urmare,
restructurarea generată de economia de război s-a transformat în bună parte în
destructurare. În noile condiţii postbelice unele ramuri industriale şi-au sporit
capacităţile şi majorat preţurile şi salariile dincolo de limite acceptabile în vreme de
pace.
În noul context geopolitic, una din caracteristicile de bază ale Europei a fost,
îndeosebi în primii ani postbelici, instabilitatea ei pe toate planurile, politic,
economic, social şi diplomatic.
 6

Transformările teritoriale determinate de dispariţia celor două imperii din

centrul şi sud-estul Europei au avut ca rezultat apariţia noilor state succesoare, state
care s-au transformat in perioada interbelică, din ‘clienţi în concurenţi’. Astfel,
probleme de natură extraeconomică cu consecinţe decisive au fost ridicate de
dezmembrarea marilor imperii, respectiv de apariţia şi afirmarea noilor state ;
aspectele politice şi culturale manifestate au determinat tendinţa accentuată de
afirmare a specificului şi independenţei naţionale. Naţionalismul caracteristic
perioadei interbelice a depăşit sfera culturii şi a politicului, devenind economic, în
general, iar în cazul marilor puteri, expansiv-agresiv.
Tendinţa către autarhie, caracteristică îndeosebi celei de-a doua jumătăţi a
intervalului interbelic, a fost cauzată de susţinerea principiului autodeterminării etnic-
politice, devenit laitmotiv al perioadei încheierii armistiţiului şi tratatelor de pace. Pe
acest fundal, s-a manifestat expansionismul statelor revizioniste, concretizat în
continuarea industrializării şi demararea unor politici de reagrarizare şi înarmare.
În acelaşi context, noile state, în special ţările agrare sud-est europene,
reacţionând la barierele ridicate în faţa exporturilor lor de produse agricole, au fost
nevoite să amplifice procesul de industrializare început, în unele dintre ele, cum este
cazul României, înaintea primului război mondial.
Trăsătura principală a perioadei interbelice a constituit-o efortul de
expansiune a fiecărei entităţi economice naţionale în cazul statelor dezvoltate,
respectiv de apărare, în cazul ţărilor agrare şi producătoare de materii prime, ceea
ce s-a concretizat în tendinţa de a obţine excedente atât ale balanţei comerciale, cât şi
ale balanţei de plăţi, ceea ce a avut drept rezultat accentuarea tendinţei spre autarhia
economică.
Modificările substanţiale care au caracterizat economia europeană interbelică
au fost determinate, pe de o parte de prefacerile cauzate de primul război mondial, cât
şi de noua organizare politică a lumii după război. Este vorba despre importante
modificări teritoriale, ale structurii proprietăţii agricole în urma reformelor agrare,
modificări în fluxurile şi structura cererii şi ofertei interne şi externe de produse de
bază şi industriale prelucrate, în evoluţiile demografice şi progresele din domeniul
tehnologiei.
Pentru cadrul politic european, primul război mondial a adus modificări ale
frontierelor, multe dintre ele inimaginabile în 1914, în special în partea de est a
continentului.
 7

Comparativ cu situaţia existentă în perioada anterioară primului război

mondial, din punctul de vedere al împărţirii teritoriale a Europei, in perioada
interbelică asistăm la o eterogenizare fără precedent a hărţii politice, aproape
jumătate de continent modificându-şi graniţele şi redistribuindu-şi potenţialul
demografic şi economic. În afară de fărâmiţarea fostului Imperiu Austro-Ungar, unele
părţi din Germania şi Rusia au trecut în componenţa noilor state europene. Prin
divizarea fostelor imperii au rezultat două noi state cu un teritoriu şi o populaţie
mărite după război – România şi Yugoslavia - , în timp ce Austria, Ungaria,
Cehoslovacia şi Polonia au fost constituite din părţi ale fostelor imperii.
De altfel, Conferinţa de Pace a fost adeseori criticată pentru că a confirmat
dezmembrarea marilor spaţii economice, fără să fi luat în considerare consecinţele
economice ale deciziilor politice, Keynes mergând până la aprecierea că aproape toate
deciziile majore ale conferinţei au fost greşite.
Prefacerile postbelice au determinat conturarea Europei în două tipuri de
economii : agrare şi industriale. Diferenţele structurale dintre ‘cele două Europe’ au
generat contradicţii violente manifestate în cadrul relaţiilor economice internaţionale.
Într-o lucrarea de referinţă, Les deux Europes (Paris, Ed.Payot, 1929), economistul
francez Francis Delaisi, menţiona că linia de demarcaţie a Europei A (industrială) de
Europa B (agricolă) ‘trece aproximativ prin Stockholm, Dantzig, Cracovia, Budapesta, Florenţa,
Barcelona, Bilbao, apoi înconjoară Franţa, trecând intre Anglia şi Irlanda, merge prin Glasgow,
atinge Bergen şi Stockholm’.
Disparitatea stat industrial / stat agrar a fost, în această perspectivă, una din
problemele majore ale politicienilor şi economiştilor în întreaga perioadă interbelică.
Potrivit cercetătorilor perioadei, Europa era alcătuită, din perspectiva raportului
industrie / agricultură, din două zone inegal dezvoltate, o parte a Europei fiind
industrializată ‘până şi în agricultura sa, iar cealaltă era agricolă până şi în civilizaţia sa urbană.
A doua a rămas ceea ce fusese prima în urmă cu o sută de ani’.
Structura economică a noilor state din centrul şi sud-estul Europei era relativ
omogenă : cu excepţia zonelor apusene ale Cehoslovaciei şi Poloniei, agricultura era
principala ramură de activitate. Profitând de scurtul ‘vid politic’ din primii ani
postbelici, partidele agrariene şi-au afirmat forţa.
Formate în marea lor majoritate în perioada războiului, partidele ‘ţărăneşti’ au
promovat activ, uneori agresiv – cazul lui Stambulinski în Bulgaria – necesitatea
 8

redistribuirii pământurilor. În afara Uniunii Sovietice, au avut loc reforme agrare în

21 de ţări. În ciuda particularismelor locale, toate au avut câteva aspecte comune :
♦ modificările structurale de anvergură determinate (desfiinţarea marilor proprietăţi
latifundiare) au generat caracterul revoluţionar al reformelor ;
♦ principiile stabilite în 1919 au fost radicale, iar exproprierea terenurilor care
depăşeau suprafaţa autorizată a fost realizată într-un timp foarte scurt, cu
excepţiile inerente ;
♦ în schimb, punerea în posesie a noilor proprietari a fost mai lentă, încetinită şi de
refluxul agrarianismului pe parcursul deceniului 3 ;
♦ fiind vorba de state succesoare, ritmul lent al împroprietăririi a fost determinat şi
de numeroase litigii cu foştii proprietari, germani, austrieci sau maghiari.
Pretutindeni reformele agrare au determinat mutaţii profunde în structura
proprietăţii, proprietatea ţărănească predominantă înlocuind regimul de proprietate
anterior, de tip moşieresc-ţărănesc. În plan politic, partidele marilor proprietari au fost
nevoite să părăsească scena politică. Consecinţele negative ale reformelor agrare, cel
puţin în ţările balcanice, aveau să fie însă diminuarea productivităţii medii la hectar,
regresul zootehniei, pulverizarea proprietăţilor ţărăneşti ca urmare a creşterii
demografice, suprapopulaţiei agricole relative şi caracterului înapoiat al producţiei
agricole.
O reducere a ritmurilor de creştere economică în ţările industrializate
europene, dată fiind calitatea Europei de principal importator de produse primare până
în 1914, precum şi adoptarea unei politici de reagrarizare urmau să se reflecte în
stagnarea, respectiv diminuarea cererii de produse de bază.
Stagnarea cererii europene, determinată de încetinirea creşterii economice, şi
majorarea continuă a ofertei extraeuropene, au dus la declinul schimburilor
intraeuropene, respectiv la deteriorarea termenilor schimbului. Această influenţă
avea să se exercite în defavoarea ţărilor producătoare de produse de bază, îndeosebi
agricole. Consecinţa a fost accelerarea industrializării acestor ţări, proces menit să
compenseze efectele adverse ale stagnării exporturilor şi să realizeze o mai bună
utilizare a resurselor lor.
Creşterea economică a principalelor ţări europene între 1919 şi 1938 a fost
foarte inegală şi, pentru unele mai redusă, în comparaţie cu perioada 1870-1913.
 9

La reducerea ritmului de creştere a economiei europene pare1 să fi contribuit şi

presiunea exercitată de industrializarea susţinută a ţărilor extraeuropene, îndeosebi a
SUA şi a Japoniei, pe parcursul războiului şi după terminarea lui, precum şi
dependenţa într-o măsură mult redusă a exporturilor de produse prelucrate americane
de importurile de produse primare din ţările europene. În acelaşi sens a acţionat şi
rezistenţa pieţei americane la oferta europeană de produse manufacturate2 .
Complexitatea mare a proceselor de după război şi situaţia dezastruoasă a
economiilor europene au generat o ambianţă intelectuală pesimistă, marcată de
intense dezbateri pe tema crizei şi declinului Europei. Consecinţele diferite pentru
statele europene ale conflagraţiei, ca şi stadiul inegal de dezvoltare a lor, au făcut ca
înseşi conceperea, adoptarea sau aplicarea modelelor de dezvoltare să aibă scopuri
diferenţiate. Noile curente ideologice, deşi nu prezentau noutăţi în esenţa lor, erau
mult mai puternic afirmate decât oricând în istorie. Această evoluţie a fost
determinată de faptul că tratatele de pace şi cele ‘14 puncte’ ale lui Wilson, în special
cele referitoare la suprimarea în măsura posibilului a barierelor comerciale, ca şi
libertatea absolută de navigaţie pe mare în timp de pace sau de război nu s-au regăsit
aplicate în realitate, rămânând doar la nivelul teoriei.
În practică, tendinţa dominantă a fost spre un protecţionism care a rupt liniile
de schimb tradiţionale dar care a avut şi unele consecinţe favorabile pentru noile state
obligate să creeze ramuri de activitate economică, catalogate de unii autori drept
‘veritabile erezii industriale’, consecinţe care s-au prelungit în plan agricol, în
dezvoltarea mecanizării, în selecţia vegetală şi animală, în chimizare, în reguli optime
pentru conservarea ştiinţifică a produselor şi în aplicarea metodelor moderne de
organizare ştiinţifică a producţiei şi a muncii.
Dincolo de aceste aprecieri generale, câteva constatări se impun ca vectori
trasaţi în evoluţia de ansamblu a economiilor europene :
♦ s-a accentuat latura industrială a activităţilor economice, nu numai în Europa
Occidentală ci şi în statele care până atunci erau încadrate în categoria celor cu
caracter exclusiv agrar ; industria şi sfera serviciilor au cunoscut cele mai mari
creşteri, iar decalajul dintre productivitatea muncii în agricultură şi cea în
industrie s-a mărit considerabil.
1
Este vorba mai degrabă de inadaptarea producţiei şi tehnologiilor europene la ritmul de crestere a
producţiei americane şi japoneze.
2
Încă din perioada antebelică cererea americană era satisfăcută preponderent din producţia internă, iar
după 1920 protecţionismul tarifar avea să amâne confruntarea cu produsele similare europene.
 10

♦ pe această caracteristică, evoluţia economiilor din estul şi sud-estul Europei a

cunoscut mutaţii importante, cu restructurări cantitative şi calitative de marcă,
evidente şi în sporirea masei mijloacelor de producţie şi de consum ;
♦ menţinerea, cu toate acestea, a unor inegalităţi ilustrate prin atingerea în ani
diferiţi a nivelului antebelic ;
♦ eterogenizarea optiunilor în privinţa strategiilor de dezvoltare pe plan european
(astfel, în Europa răsăriteană, România a optat în procesul de refacere şi
dezvoltare pentru formula ‘prin noi înşine’, în timp ce Bulgaria, Ungaria,
Yugoslavia şi Polonia au optat pentru acceptarea într-o măsură importantă a
capitalului străin) ;
 1

TEMA NR.2 : DINAMICA ECONOMIEI EUROPENE INTERBELICE

La începutul anilor ’20, economia mondială a suferit o severă criză de

reconversiune (1920-1921), care a determinat în perioada imediat următoare o rupere
a echilibrelor, în primul rând monetare şi a ierarhiilor care prevalaseră în secolul al
XIX-lea. Criza conjuncturală a reflectat dificultatea de a readapta economia de război
condiţiilor de pace şi nevoilor reconstrucţiei şi a exprimat profundele schimbări
structurale care au marcat primul deceniu interbelic. Ea a luat naştere dintr-o
conjunctură de supraproducţie relativă agravată de un blocaj prematur al plăţilor
internaţionale.
O prezentare schematică a declanşării crizei ar fi următoarea:

o cerere puternică alimentată de necesitatea reconstrucţiei în ţările
devastate de război, care s-a manifestat în domeniul materiilor prime şi
echipamentelor industriale, însoţită însă şi de o cerere a bunurilor de
consum după lunga perioadă de penurie, fenomen general de cerere a
bunurilor strict necesare, dar şi a celor fără o utilitate strictă;

un potenţial productiv care a continuat să crească în ţările ocolite de
distrugerile războiului : SUA, dar şi Japonia, ca şi ţările tinere cum ar fi
Canada, Brazilia, Argentina ;

o supraproducţie relativă a apărut în timp ce economia europeană se
relansează (în special agricultura, după demobilizarea ţăranilor).
Astfel, în timp ce ţările europene au fost nevoite să cumpere numeroase
produse necesare reconstrucţiei, mijloacele lor de plată, deja epuizate ca urmare a
războiului, au început să scadă îngrijorător, mai ales în condiţiile în care, în ianuarie
1920, SUA şi-au suspendat împrumuturile guvernamentale, iar băncile private,
neliniştite de dezordinea monetară existentă în Europa şi-au redus simţitor
disponibilităţile. Lipsa creditelor va determina diminuarea comenzilor europene fapt
ce a provocat o acumulare de stocuri în ţările furnizoare.
Astfel, clasica înlănţuire a etapelor crizei şi-a dezvoltat logica inexorabilă :
exportatorii au răspuns contracţiei pieţelor internaţionale prin scăderea preţurilor
însoţită de reducerea producţiei. Această reacţie logică a dus la diminuarea
profiturilor, la numeroase falimente şi la creşterea numărului de şomeri. Foarte
afectaţi au fost agricultorii, care nu-şi pot reduce rapid producţia şi suferă scăderi
 2

considerabile ale veniturilor ca urmare a prăbuşirii preţurilor agricole. Treptat

ansamblul cererii de pe piaţă s-a prăbuşit.
Cauzele acestei prime recesiuni a perioadei interbelice au fost o politică
inflaţionistă inconştientă (Pierre Leon) atât în interior cât şi pe plan extern – din partea
SUA şi a aliaţilor lor occidentali, urmată de restrângerea creditului în SUA prin
majorarea ratei dobânzilor.
Un prim aspect al crizei fusese deja revelat de scăderea cursurilor unor devize
pe pieţele valutare. În vara anului 1920, deprecierea monetară a început să fie
resimţită de agenţii economici ale căror încasări au început să fie puternic solicitate.
Lichidităţile s-au redus în mod considerabil, firmele întâmpinând mari
dificultăţi în a face faţă investiţiilor determinate de restructurări. Ele au aplicat o
politică de scădere a preţurilor în vederea accelerării rulajului capitalului, reducere
care a eliminat o serie de mici întreprinzători. Pe acest fundal, politica deflaţionistă a
SUA a fost considerată principalul factor de declanşare a recesiunii : ridicarea taxei
scontului în SUA – în martie 1920 atingea 7% - avea să atragă disponibilităţile de
capitaluri europene pe termen scurt şi aşa destul de reduse. SUA au evitat astfel
direcţionarea fluxurilor de aur îndeosebi către America de Sud care atrăgea investiţii
considerabile.
Scurta recesiune din 1920-1921 a conturat divergenţa dintre interesele
deflaţioniste ale furnizorilor de capitaluri şi cele ale debitorilor cărora o politică
inflaţionistă le era favorabilă. Solidaritatea dintre puterile aliate în timpul războiului
avea să se destrame rapid şi, în locul unei armonizări a politicilor internaţionale
monetare, de credit şi comerciale, au început să se manifeste consecinţele divergenţei
politicilor deflaţioniste – SUA şi Marea Britanie – şi inflaţioniste – Franţa până în
1926 şi majoritatea statelor din Europa Centrală şi Sud-Estică.
În 1922 un nou echilibru a fost stabilit odată cu resorbţia stocurilor
excedentare. Criza a pus în evidenţă fenomenele de dezechilibru între cerere şi ofertă
la scară mondială, a arătat distorsiunile între preţurile materiilor prime şi ale
produselor industriale, favorizând adoptarea de măsuri protecţioniste şi a evidenţiat în
special gravitatea dezordinii monetare de după război.
Ca urmare a politicii monetare aplicate în anii războiului, Europa s-a
confruntat în cursul perioadei interbelice cu inflaţia, fenomen de o însemnătate
capitală pentru explicarea proceselor economice interbelice.
 3

Războiul a dus pretutindeni la creşterea masei monetare, în condiţiile scăderii

volumului producţiei oferite pieţei, urmare a restrângerii consumului civil şi sporirii
producţiei destinate războiului ; consecinţele directe şi imediate au fost inflaţia,
instabilitatea monetară, instabilitatea preţurilor şi perturbarea schimburilor
internaţionale.
Istoria monetară a Europei între 1914 şi 1939 a fost comparată (de către
Gaetan Pirou) cu o piesă de teatru în trei acte : primul act cuprinde războiul, cursul
forţat, inflaţia ; al doilea încercarea de revenire la stabilitate monetară prin restabilirea
legăturii între monede şi aur ; al treilea este deschis de criza economică, ale cărei
repercusiuni au fost exprimate prin suita de devalorizări monetare de după 1931.
În timpul războiului, dar şi după război, evoluţia preţurilor interne şi a
raporturilor dintre valute au cunoscut fluctuaţii bruşte şi imprevizibile, ceea ce pentru
contemporanii obişnuiţi cu relativa stabilitate a acestora reprezenta o adevărată
calamitate. Creşterea masei monetare, asociată cu presiunea cererii de bunuri şi
servicii au determinat – după o stabilitate de aproape două decenii – încă din timpul
războiului, creşterea severă a preţurilor : după creşterea din perioada 1913-1920,
recesiunea din perioada 1920-1921 a determinat scăderea preţurilor, respectiv tendinţa
spre ‘normalizare’.
Statele care au aplicat după 1920 o politică deflaţionistă au înregistrat
revenirea şi stabilizarea la un nivel cu 50% (Marea Britanie, SUA), respectiv 100%
(Japonia) superior celui antebelic. Pentru statele angajate pe calea inflaţiei revenirea a
fost temporară (cazul Franţei, Italiei sau Belgiei) sau a lipsit cu desăvârşire (cazul
Germaniei până în 1924, României şi Bulgariei).
Revenirea păcii presupunea, în optica oamenilor de rând, a oamenilor de
afaceri, ca şi a elitei politice, reîntoarcerea la situaţia monetară anterioară războiului ;
comerţul urma să revină la normal, iar moneda să redevină ceea ce a fost. Însă
aprecierea posibilităţilor s-a dovedit optimistă, chiar eronată, modificările survenite
nefiind cântărite în raport cu profunzimea implicaţiilor.
Învingătorii aveau aceleaşi dificultăţi ca şi învinşii, iar instabilitatea
economică şi inflaţia s-au manifestat în forme şi proporţii neaşteptate pentru analiştii
situaţiei. Economiile tuturor statelor beligerante au suportat urmările uzurii morale a
echipamentelor şi tehnologiilor industriale, ale distrugerilor şi bulversării sociale, iar
revenirea la condiţiile păcii comporta un efort la fel de mare, dacă nu chiar mai mare,
decât cel al trecerii la economia de război.
 4

Toate statele beligerante au cunoscut o sporire a inflaţiei şi accentuarea

deprecierii interne a monedei. Adăugând la acestea şi problemele legate de
reglementarea datoriilor externe, crizele sociale interne, a fost firesc ca domeniul
monetar să fie afectat în ansamblul său, iar găsirea remediilor să comporte un timp
îndelungat. Întrucât cheltuielile refacerii postbelice depăşeau veniturile, guvernele şi-
au echilibrat în continuare bugetele prin apelul la creditul intern şi la emisiunea
monetară.
Deprecierea sistematică a fost mijlocul ales de unele guverne pentru
rezolvarea dificultăţilor refacerii şi ‘prin urmare, la fel ca războiul, pacea a fost
finanţată prin intermediul inflaţiei’ (Pierre Leon). Aceasta a încurajat speculaţiile în
dauna investiţiilor, a umflat artificial rezultatele producţiei, a denaturat concurenţa
internaţională şi a afectat toate categoriile sociale cu venituri relativ fixe.
Tendinţele inflaţioniste s-au redus în perioada de avânt 1924-1929 – în care
majoritatea ţărilor încearcă să revină la etalonul aur – pentru ca în anii crizei
economice să se ajungă la abandonarea definitivă a acestui sistem de către marile
puteri.
Într-un raport prezentat Societăţii Naţiunilor în 1924 asupra esenţei,
dezvoltării şi efectelor inflaţiei în Europa Centrală între 1919 şi 1924, economistul
maghiar Elemer Hantos arăta : ‘cursul monedei este, la urma urmei, o problemă
politică…Principalul motor al inflaţiei este voinţa statului de a o provoca’. Deprecierea sistematică a
monedelor a fost principalul mijloc ales de un grup de naţiuni pentru a-şi rezolva problemele odată
cu reinstalarea păcii. ‘…ca şi războiul, pacea a fost finanţată tot prin inflaţie’. În ţările afectate

de inflaţie, deprecierea monedelor a stimulat exporturile şi le-a permis trecerea la

expansiune pe pieţele mondiale. Aproape toate guvernele au avut ezitări, au procedat
la tatonări. Experţii şi-au confruntat părerile, rezolvarea problemelor monetare fiind o
preocupare de prim ordin şi constantă în întreg deceniul al treilea. S-a considerat, pe
bună dreptate, că între dezordinea monetară, pe de o parte, şi dezordinea economică şi
socială, pe de altă parte, există o strânsă legătură, toate ţările având în atenţie reforme
menite să instituie o monedă stabilă. Diversitatea cazurilor a imprimat şi diversitatea
soluţiilor şi a ritmurilor acestor reforme.
În 1923, J.M.Keynes a denunţat în ‘Tratat asupra reformei monetare’,
pericolele reîntoarcerii la etalonul-aur, estimând că echilibrul interior nu ar trebui
sacrificat în folosul celui exterior, susţinând că politicile de deflaţie destinate
stabilizării cursului sunt periculoase :
 5

‘În realitate, etalonul-aur este deja o replică barbară. Toţi, de la guvernatorul Băncii
Angliei până la cel mai neînsemnat dintre noi, avem interesul primordial de a conserva stabilitatea
afacerilor, a preţurilor şi a utilizării forţei de muncă şi este puţin probabil că atunci când va trebui
să alegem, vom sacrifica în mod deliberat aceste obiective în folosul unei dogme uzate’.
Astfel, după ce în timpul războiului monedele au fost supuse cursului forţat,
urmat adesea de inflaţie, între 1925 şi 1930 în Europa s-au succedat stabilizări
monetare, cu sau fără devalorizare în raport de paritatea antebelică. Concomitent a
fost instituit etalonul aur devize care a înlocuit etalonul aur.
Definitorie pentru perioada 1920-1930 a fost renunţarea la sistemul Gold
Specie Standard şi adoptarea sistemelor Gold Bullion Standard şi Gold Exchange
Standard1. Dacă primul echivala cu o convertibilitate limitată în aur, cel de-al doilea
lega practic acoperirea emisiunilor din ţările mai puţin dezvoltate de monedele
statelor puternice. Etalonul aur devize, prin crearea unei tendinţe separatiste, a stat la
baza conturării unor relaţii bilaterale sau – în cazul mai fericit al blocurilor sau
zonelor valutare – al unor relaţii multilaterale. Bilateralismul s-a extins din sfera
monetară în cea a schimburilor internaţionale, constituind poate principala cauză a
tendinţelor de regionalizare şi autarhizare.
Pentru multe state europene s-a pus problema constituirii sistemelor monetare
naţionale, ori a reorganizării acestora în funcţie de transformările politico-statale
survenite. Astfel, dacă în Europa anului 1914 funcţionau 9 sisteme monetare diferite,
după modificările din deceniul al treilea în cele 26 de state europene existau 22 de
sisteme monetare.
Activitatea în domeniul monetar şi impactul acesteia asupra economiei
europene în perioada interbelică a impus căutarea şi găsirea unor soluţii pentru
depăşirea unor situaţii fără precedent. Însă, interesele divergente manifestate pe plan
internaţional au condus la eşecul conferinţelor economice şi financiare desfăşurate în
perioada interbelică, eşec ce a determinat în rândul statelor agrar-industriale,
exportatoare de materii prime, căutarea unor soluţii proprii ce au luat forma
înţelegerilor economice regionale.
Rezultatele modernizării economice a anilor ’20 sunt reflectate prin creşterea
producţiei şi a productivităţii muncii ; aceasta din urmă a crescut în medie cu 30% în
ţările avansate, în timp ce producţia industrială a crescut cu 50% în SUA şi cu 60% în

1
Bazele sistemului aur devize au fost puse în cadrul Conferinţei monetare internaţionale de la Genova
(10 aprilie-19 mai 1922) la care au participat reprezentanţi ai 33 de state.
 6

Europa între 1920 şi 1929, aceste două regiuni furnizând în 1928, 45% şi, respectiv,
42% din producţia industrială mondială.
Ca urmare a soluţiilor date problemei financiare, producţia industrială a
crescut până la sfârşitul deceniului, în măsură însemnată, însă foarte inegal pe ţări şi
sectoare. În 1925, faţă de 1913, indicele producţiei a fost de 121,6 la total, de 103,5 în
Europa2, de 148,0 în SUA, de 70,1 în URSS şi de 138,1 în restul lumii.
Prosperitatea relativă a anilor ’20 a fost inegal distribuită pe ţări. Dominaţia
economiei americane s-a înscris într-un ansamblu transatlantic legat de strânse
schimburi reciproce în condiţiile în care SUA, Germania, Marea Britanie, Franţa şi
Italia au deţinut împreună cea mai mare parte a puterii industriale şi au controlat în
profitul lor schimburile mondiale. Statele slab dezvoltate, exportatoare de produse
brute au fost net defavorizate într-un comerţ internaţional prea puţin dinamic, mult
mai avantajos pentru mărfurile manufacturate decât pentru materiile prime.
Două tipuri de dezechilibre sectoriale au determinat lipsa de coerenţă a
dezvoltării economice în primul deceniu interbelic. În primul rând, în industrie nu
toate ramurile s-au dezvoltat în acelaşi ritm : în timp ce mineritul a stagnat, iar
textilele au fost în regresie în Europa, siderurgia a cunoscut un ritm susţinut de
dezvoltare, iar industriile pilot ale celei de-a doua revoluţii industriale au deţinut
recordurile de creştere economică. Pe de altă parte, în agricultură, chiar dacă
producţia a crescut, ţărănimea a fost confruntată cu o supraproducţie cronică
(determinată şi de slabul dinamism demografic) care a afectat nivelul preţurilor
agricole şi le-a făcut să scadă după 1925.
Punctul slab cel mai îngrijorător a rezidat însă în dificultăţile dezvoltării
producţiei industriale de masă, în ciuda recurgerii la forme din ce în ce mai agresive
de publicitate şi la dezvoltarea creditelor destinate consumului. Astfel, nici evoluţia
demografică lentă, nici creşterea veniturilor salariale – de două ori mai lentă decât cea
a producţiei – nici mentalităţile care preţuiesc mai mult economisirea, nu au favorizat
dezvoltarea societăţii de consum de masă.

2
Ponderea a fost dată de Marea Britanie, Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca, Germania, Norvegia,
Suedia, Finlanda, Elveţia, Austria, Italia, Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, România, Grecia şi Spania.
 7

Creşterea economică în Europa occidentală şi SUA,

între 1913-1929, în %
Rata medie anuală de creştere Producţie Salarii
Franţa
1913-1929 1,6 0,37
1925-1929 4,2 1,7
Marea Britanie
1913-1929 1,5 1,1
1925-1929 3,1 1,3
Germania
1913-1929 0,3 0,5
1925-1929 4,1 5,7

SUA
3,1 2,2
1913-1929
3,6 1,4
1925-1929

Luate separat, economiile statelor europene au avut evoluţii sinuoase,

diferenţele fiind determinate de numeroase cauze obiective şi subiective, de potenţial
şi de profil, de tradiţii şi atitudine faţă de muncă.
Economia Franţei a fost influenţată în anii interbelici pe de o parte de
consecinţele primului război mondial, iar pe de altă parte de dezorganizarea finanţelor
şi de statutul Lorenei care au zdruncinat echilibrul între agricultură şi industrie,
formând “nodul” problemei economice. Aceste două ramuri şi-au continuat vertiginos
disputa, prima reclamând egalitatea vamală, iar a doua egalitatea fiscală, fiecare
plângându-se ca statul o neglija în favoarea celeilalte. Pentru rezolvarea diferendului,
un prim pas a fost făcut în 1925, odată cu înfiinţarea Consiliului Naţional Economic.
Ocuparea regiunii Ruhr în ianuarie 1923, apreciată ca o ‘ineficacitate
financiară’, ca o acţiune cu o ‘mediocritate a rezultatelor’ şi rezistenţa germană prin
atitudinea pasivă au adus Franţei mari dificultăţi. Între marile puteri, Franţa a fost
multă vreme indecisă în privinţa obiectivului şi a metodelor de depăşire a stării de
dezordine monetară postbelică.
La originea greutăţilor ulterioare au stat obsesia reparaţiilor şi neînţelegerea
tehnicilor economice, întreaga politică financiară a guvernelor franceze bazându-se în
primii ani postbelici pe miliardele reparaţiilor germane. A fost respinsă forma posibilă
şi avantajoasă a reparării pagubelor prin utilizarea forţei de muncă şi livrarea de
produse germane.
După ce din 1924 criza postbelică a fost depăşită, economia franceză a început
să se dezvolte, producţia industrială crescând de la 61% în 1921 faţă de nivelul anului
1913, la 143% în 1929, nivelul antebelic fiind atins în 1924.
 8

Participarea Franţei la mişcarea generală de prosperitate a anilor ’20 a rezidat

în mod esenţial în forţa dezvoltării sale industriale. Amorsată de o reconstrucţie activă
creşterea producţiei industriale a atins o rată medie anuală record de 9,5% între 1921
şi 1929, acest ritm susţinut multiplicând producţia de 2,5 ori în 10 ani.
Modernizarea industrială a fost însoţită de o consolidare a poziţiilor marelui
capital francez. Efortul de investiţie în anii ’20 a absorbit aproximativ o cincime din
venitul naţional anual, fiind însoţit de o centralizare crescândă a capitalului în
favoarea marilor întreprinderi dinamice angajate într-o strategie activă de concentrare
economică şi financiară. Numeroase carteluri au fost constituite în siderurgie, minerit,
chimie, în industria automobilelor ; acestea şi-au asigurat baze financiare solide, ratele
ridicate ale profiturilor permiţându-le să-şi finanţeze dezvoltarea din resurse proprii
(rata de autofinanţare fiind de circa 60-70%).
În pofida avântului marilor întreprinderi moderne structurile productive ale
Franţei au rămas dominate de modelul tradiţional al micii întreprinderi independente
aparţinând unei familii, concepută ca bază economică a libertăţii individuale. În 1925
au fost create prin lege societăţile cu răspundere limitată, fapt care a permis întărirea
micilor întreprinderi particulare, foarte numeroase în comerţ şi agricultură. Chiar şi în
industrie structurile tehnologice au rămas slab concentrate, din moment ce, în 1926,
41% din mâna de lucru din industrie era folosită în întreprinderi cu mai puţin de 10
salariaţi.
Modernizarea economică a anilor ’20 a declanşat mutaţii sociale de lungă
durată, bazele societăţii tradiţionale franceze fiind puternic zdruncinate. Creşterea
economică a stimulat dezvoltarea noilor categorii sociale. În fruntea marilor societăţi
s-a afirmat un patronat modern, cunoscător al noilor metode de gestiune, al cărui
dinamism creator a coincis cu ritmul trepidant al creşterii. Sub impulsul acestor noi
conducători ai industriei marile societăţi au recrutat un personal mai competent
(ingineri, tehnicieni, contabili) care au alimentat rândurile clasei mijlocii mărind
eterogenitatea acestei clase sociale majoritare, dar foarte contrastante. Vechea
dominaţie a claselor mijlocii a profesiunilor independente (fermieri, meşteşugari,
comercianţi) a fost progresiv contestată de avântul clasei de mijloc salariate sau cu
profesiuni liberale. Astfel, două modele sociale diferite au coabitat în incerta condiţie
intermediară dintre burghezie şi proletariat : veniturile acestor categorii au evoluat
diferit în funcţie de ramura de activitate sau de forma de remunerare, inflaţia
ameninţând mai mult salariile fixe decât veniturile legate direct de preţul de vânzare.
 9

Totodată mişcarea muncitorească franceză a traversat o perioadă dificilă :

traumatizată de eşecul marii greve din 1920, ea a fost dezmembrată prin sciziunea
sindicală din 1921 între CGT (Confederaţia Generală a Muncii) şi CGTU (unitară),
consecinţă a crizei stângii socialiste.
Piaţa franceză s-a caracterizat printr-o lipsă de elasticitate care a reflectat
fărâmiţarea structurilor şi a limitat posibilităţile de expansiune economică naţională.
În 1929, 50% din populaţia franceză era rurală, trăind în sate izolate, neintegrate
circuitelor economice moderne. Economisirea, considerată drept o virtute, a condus la
practica generală a tezaurizării, ceea ce a restrâns debuşeurile industriei de bunuri de
consum şi a lipsit de resurse reţeaua bancară, puţin solicitată de masa micilor afaceri
familiale care nu recurgeau la credite.
Criza izbucnită în 1929 a determinat declanşarea dezordinii financiare care s-a
exprimat în Franţa prin reapariţia deficitelor bugetare pentru a căror diminuare s-a
făcut apel atât la creditul intern, cât şi la cel extern.
O situaţie cu totul particulară a existat în Marea Britanie, unde dificultăţile
economice s-au prelungit de-a lungul primului deceniu interbelic.
Necesităţile războiului au impus accentuarea intervenţionismului de stat,
manifestat în economie prin introducerea protecţionismului vamal în toate ramurile
care au avut nevoie să fie protejate de concurenţa străină, precum industria
aeronautică, chimică, electrotehnică, statul exercitând un control deplin şi asupra
căilor ferate şi a sectorului minier.
Deşi mai puţin afectată de război ca Franţa şi Germania, Marea Britanie a ieşit
totuşi slăbită din război, problemele afectând toate sectoarele economiei sub forma
îmbătrânirii utilajelor productive, a perturbării pieţelor externe, îndatorării statului,
inflaţiei şi deprecierii lirei sterline.
Creşterea rapidă a costului vieţii în 1919 a provocat demoralizare şi dezordine
socială, inflaţia provocând proliferarea speculei, acumularea stocurilor, debitorii fiind
eliberaţi de o parte a datoriilor iar creditorii spoliaţi.
A.Chamberlain a schiţat în octombrie 1919 un program deflaţionist, iar în anii
1920-1922 guvernul britanic va aplica sistematic şi perseverent o politică de redresare
valutară, urmărind revenirea la etalonul aur, la vechea paritate a lirei, însă pe baza lui
Gold Exchange Standard. Pentru readucerea lirei la paritatea antebelică, guvernul şi
Banca Angliei dispuneau ca mijloace de manevrarea taxei scontului, amortizarea
datoriei publice, limitarea circulaţiei şi sporirea rezervei de aur a Băncii Angliei.
 10

Deosebit de important a fost afluxul de capitaluri către Anglia, determinat de

factorul psihologic al încrederii în politica bancară şi bugetară a guvernului englez.
Afluxul de capitaluri a dus la balanţa de plăţi favorabilă Angliei şi la revalorizarea
valutei. Restaurarea monetară a fost favorizată şi de faptul că jumătate din producţia
de aur a lumii era dirijată spre piaţa Londrei, de existenţa veniturilor plasamentelor
externe ale Angliei, ca şi de faptul că deprecierea lirei engleze nu a fost foarte mare.
După ce a ridicat rata scontului de la 4% la 5%, fapt care a favorizat afluxul
fondurilor către Anglia, după ce în ianuarie 1925 guvernatorul Băncii Angliei
Montagu Norman a obţinut de la bancherii americani un credit care să-i permită, la
nevoie, să facă faţă retragerii de fonduri, prin Gold Standard Act din 13 mai 1925,
W.Churchill a obţinut aprobarea Parlamentului pentru aplicarea dispoziţiilor de
revenire la etalonul aur. Sistemul monetar britanic a luat o formă nouă, fiind adoptat
sistemul Gold Exchange Standard (sistemul convertibilităţii în vederea schimburilor
externe).
În anii ’20 dificultăţile economiei britanice au fost puse pe seama politicii
monetare, restrângerea creditului, criza industrială şi şomajul fiind explicate prin
politica deflaţionistă.
Implicaţiile politicii de revenire a lirei sterline la vechea sa paritate şi la
convertibilitatea în aur au fost criticate în mod deschis de J.M.Keynes :”Ameliorarea
valorii internaţionale a lirei sterline şi aducerea acesteia la paritatea sa în aur de dinainte de război,
în vreme ce ea trebuia să îi fie inferioară cu 10%, înseamnă că, ori de câte ori vom vinde ceva în
exterior, fie cumpărătorul străin va plăti cu 10% mai mult în moneda sa, fie noi vom accepta cu 10%
mai puţin în moneda noastră. Cu alte cuvinte, vom reduce preţurile în lire sterline la cărbune, la
fier, la navlul maritim şi la orice alt produs cu 10% pentru a ne menţine în poziţie concurenţială
(…). Astfel, politica domnului Churchill pentru ameliorarea monedei va deveni, mai devreme sau
mai târziu, o politică de reducere a salariilor cu doi şilingi la fiecare liră sterlină (…). Deflaţia nu
reduce salariile în mod „automat”. Ea le reduce prin intermediul şomajului (…). Ruşine acelora
care ajung să folosească (exagerarea valorii monedei) pentru agravarea unei depresiuni
economice!…Ce ne trebuie nouă astăzi, pentru a ajunge din nou la prosperitate, este o politică
simplă.
Noi dorim să-i încurajăm pe oamenii de afaceri să creeze noi întreprinderi, iar nu să-i
descurajăm, aşa cum se întâmplă acum.” (John Maynard Keynes, The economic Consequences of Mr.
Churchill, 1925)
În 1920-1921 acţiunea deflaţionistă a coincis cu criza economică, însă criza nu
a fost consecinţă a deflaţiei ci a provocat-o. Şomajul britanic postbelic, prezentat
adesea ca fiind urmarea politicii deflaţioniste, are cauze mai diverse şi mai profunde
 11

decât cele de ordin monetar, cum ar fi oprirea emigraţiei, scăderea nevoilor de

cărbune şi concurarea producţiei britanice.
Organizarea monetară instituită în 1925 a durat până în septembrie 1931, când
sub presiunea efectelor crizei financiare resimţite în Germania (îngheţarea creditelor,
retragerea depunerilor) Banca Angliei îşi vede rezerva metalică diminuându-se.
Astfel, după ce la 15 septembrie 1931, Banca a hotărât restrângerea convertibilităţii
biletelor, la 21 septembrie a fost suspendată convertibilitatea în aur a lirei sterline şi s-
a trecut la deprecierea acesteia faţă de aur. După o suită de deprecieri succesive, în
1935 lira sterlină a fost devalorizată cu 40%.
După o scurtă perioadă de expansiune în 1919-1920, provocată de o cerere în
creştere bruscă după restricţiile impuse de război, situaţia economiei britanice s-a
degradat rapid. Contrar situaţiei din alte ţări, criza din 1921 nu a fost în Marea
Britanie o depresiune momentană ciclică, ci simptomul unei tulburări economice
profunde care s-a manifestat până în anii ’30 în toate domeniile. Criza a afectat
agricultura, producţia agricolă stimulată în timpul războiului întorcându-se la
tendinţele negative anterioare anului 1913, Marea Britanie preferând să cumpere din
exterior produsele alimentare la cele mai bune preţuri.
Mult mai grav, criza a afectat industriile tradiţionale, cărbunele, baza
economiei britanice în secolul XIX, suferind concurenţa noilor surse de energie şi a
cărbunelui străin mai ieftin datorită slabei productivităţi a minelor de huilă engleze,
foarte numeroase, şi a echipamentelor adesea vetuste, ca şi salariilor relativ ridicate
ale minerilor englezi. Acest declin al rolului cărbunelui care a atins ţinuturile miniere
a fost însoţit de stagnarea marii majorităţi a industriilor tradiţionale, industrii de bază
care reprezentau 84% din producţie şi alimentau majoritatea exporturilor : siderurgie,
şantiere navale, construcţii de maşini, textile (în special industria bumbacului). Printre
cauze se numără concentrarea insuficientă a întreprinderilor, patronatul prea puţin
dinamic, echipamentul învechit, impozitele ridicate, salariile mari (mai mari cu 40%
decât în Franţa) etc.
O anumită vitalitate tehnologică s-a remarcat în dezvoltarea industriilor
moderne (automobile, textile artificiale, aparatură electrică, chimie) localizate mai
ales în sudul Angliei – Midlands şi bazinul Londrei – dezvoltarea acestor zone
subliniind şi mai puternic declinul vechilor industriale (nordul Angliei, Ţara Galilor,
Scoţia).
 12

Criza a afectat implicit şi comerţul exterior : producând prea scump, Marea

Britanie exportă din ce în ce mai dificil, ca urmare a sărăcirii vechilor săi clienţi
europeni, concurenţei noilor apăruţi – SUA şi Japonia – şi consolidării generale a
protecţionismului pe plan mondial ; astfel, valoarea exportului britanic a reprezentat
în 1929 doar 37% din nivelul anului 1913.
Contextul dificil pentru Marea Britanie a fost întreţinut şi de faptul că în
imperiu dominioanele au cunoscut o dezvoltare neîntreruptă în plan economic, ceea ce
le-a dat forţa să se simtă din ce în ce mai puţin legate de metropolă ; ele şi-au creat şi
dezvoltat industrii proprii capabile să satisfacă nu numai cerinţele locale, dar să şi
concureze mărfurile engleze. În paralel dominioanele au obţinut calitatea de membre
ale Societăţii Naţiunilor şi dreptul de a avea relaţii economice cu alte state.
Conferinţa Imperială din 1926 a confirmat larga autonomie a dominioanelor
în cadrul imperiului şi a marcat punctul de plecare în aplicarea planului de
reorganizare economică printr-o raţionalizare a producţiei industriale pe bază de
reciprocitate, fiecare parte reglându-şi producţia în raport de resursele economiei
proprii. Totodată, tarifele preferenţiale au început să constituie o practică de bază în
dezvoltarea relaţiilor economice în cadrul imperiului. Situaţia Marii Britanii a devenit
delicată prin deseuropenizarea comerţului, expresia cea mai frapantă a mutaţiilor de
după 1918, ea cedând Statelor Unite poziţia prioritară în relaţiile economice
internaţionale şi, în consecinţă, hegemonia politică şi financiară.
Marea Britanie a fost frământată în anii ’20 şi ’30 de numeroase tulburări
sociale, determinate în principal de succesivele crize economice, pe de o parte, şi de
dezacordul dintre structura socială tradiţională engleză care corespundea realităţilor
secolului al XIX-lea şi noile realităţi apărute după primul război mondial. Astfel, în
1914 Marea Britanie era caracterizată de o puternică inegalitate a condiţiilor sociale,
85% din proprietăţi fiind concentrate în mâinile a 5% din populaţie, situaţie care a
rămas, cu puţine excepţii, practic neschimbată după 1918.
Aceste dificultăţi economice şi agitaţiile muncitoreşti nu au pus însă în
discuţie fundamentele societăţii britanice care a rămas puternic inegalitară şi
ierarhizată, o ierarhie fondată în principal pe avere, dar şi pe alţi factori de diferenţiere
(natura veniturilor, legăturile familiale, modul de viaţă). În 1929, 4% din populaţie
deţinea o treime din venitul naţional, în timp ce şomajul atingea peste 1 milion de
persoane, în alţi termeni 10% din populaţia activă. Între aceste extreme s-a afirmat o
puternică midle class, formată din funcţionari, comercianţi, practicanţi ai profesiunilor
 13

liberale, etc, consecinţă a dezvoltării sectorului terţiar care reprezenta în 1930 aproape
50% din populaţia activă.
Pentru Germania, primii ani postbelici au fost dominaţi de dificultăţi
economice deosebit de grave, de inflaţie şi privaţiuni. Germania a cunoscut în primii
ani postbelici cel mai devastator val inflaţionist înregistrat în istoria economiei.
Originile inflaţiei galopante manifestate între 1920 şi 1923 au fost complexe :
efectelor războiului şi crizei economice li s-au adăugat raţiuni specifice legate de plata
reparaţiilor de război care apăsau greu asupra bugetului şi de ocuparea Ruhr-ului care
a imobilizat mai multe luni principala regiune economică şi a obligat guvernul Reich-
ului să finanţeze rezistenţa pasivă. Pe de altă parte, mediile economice3, în special
industria grea, au avut o mare responsabilitate în agravarea dezordinii monetare. Ele
au văzut în inflaţie un mijloc de a se elibera uşor de datoriile contractate la bănci
private sau la Reichsbank şi au profitat de pe urma exporturilor prin deprecierea
externă a mărcii.
Relativ la iluzia avantajelor inflaţiei, Georges Edgar Bonnet afirma : ‘Plata
scăzută a muncii a favorizat exportul şi producţia germană. Iluzia acestui avantaj a fost unul din
factorii care a provocat inflaţia. Pentru unii era un avantaj. Însă nu pentru colectivitate. Cu toată
activitatea productivă, o ţară care exportă în asemenea condiţii riscă să sărăcească, întrucât
bogăţiile reale pe care le primeşte din străinătate sunt în scădere constantă pe măsură ce se
accentuează deprecierea monetară. Vânzându-şi materiile prime, mărfurile şi mai ales munca la un
curs redus în mod anormal, cumpără, dimpotrivă, la preţuri mari, la sfârşit având de a face cu o
operaţie nefericită. Pentru naţiune rezultatul este o pierdere de substanţă. Fapt şi mai grav, procesul
deprecierii, apoi cel al restaurării monetare favorizează, apoi impune, înstrăinarea unei părţi
însemnate din patrimoniul naţional’.
În toamna anului 1921 situaţia monetară a Germaniei nu mai a făcut posibilă
redresarea, încetarea emisiunii de hârtie monedă, prin suprimarea deficitului bugetar
depăşind posibilităţile statului. Sub ministrul Wirth au fost sporite impozitele, au fost
create contribuţii noi, a fost numit un Comisar al economiei şi a fost instituit un
împrumut forţat ; măsurile nu s-au arătat eficace, valoarea reală a încasărilor scăzând
constant ca urmare a deprecierii monetare, iar impozitele directe excesive accelerând
fuga capitalurilor, cu urmări deplorabile asupra valutei germane.

3
În primul rând a avut de câştigat marea industrie germană : inflaţia a creat o primă la export, a
stimulat producţia naţională, aceasta ducând la dezvoltarea comerţului exterior şi la recucerirea de către
Germania a debuşeelor externe. Exporturile au sporit de la o valoare aur de 3.700 milioane mărci în
1920 la 4.900 milioane în 1921 şi 6.180 milioane în 1922. Şomajul afecta 4,5% din muncitorii
sindicalizaţi la începutul anului 1921 şi doar 0,6% la mijlocul lui 1922.
 14

Din iarna lui 1921/1922 în Germania nu au mai existat practic finanţe publice :
încasările bugetare au scăzut odată cu valoarea mărcii – evaluate în mărci aur ele au
scăzut de la 104 milioane în ianuarie 1921 la 46 milioane în ianuarie 1922 şi la 16
milioane în octombrie 1922. În primăvara anului 1923 gravitatea situaţiei a început să
neliniştească chiar şi pe cei mai activi susţinători ai politicii de depreciere monetară.
Ocuparea Ruhr-ului a obligat guvernul german să revină la politica de susţinere a
mărcii, politică care a eşuat.
Prăbuşirea precipitată din 1923, deprecierea valutei şi creşterea preţurilor se
exprimă prin cifre care, prin ordinul lor de mărime încetează de a se mai adresa
imaginaţiei astfel încât compararea lor nu mai are nici o semnificaţie4. În octombrie
1923 circulaţia monetară a ajuns la 2.500 catralioane de mărci, pe piaţa valutară
marca ajungând la 20 de miliardimi din valoarea nominală. Creşterea preţurilor
interne a fost mai rapidă decât scăderea valutei, ca rezultat al fugii de marcă indicele
preţurilor crescând între ianuarie şi octombrie 1923 de la 2.054 la mai mult de 3
milioane.
Inflaţia a permis speculanţilor să facă averi, iar cei care beneficiau de venituri
fixe, retribuite periodic au ajuns în stare de mizerie. Dorinţa de stabilizare a început să
se exprime prin extinderea uzanţei de a nu se mai stipula moneda legală, ci orice alt
element cu valoare stabilă. În proiectele de stabilizare care au apărut s-au confruntat
două opinii : cea a stabilizării mărcii la rata atinsă, cu cea a devalorizării complete şi
crearea unei monede noi.
Întrucât stabilizarea valutei la rata atinsă presupunea restabilirea echilibrului
bugetar – aceasta ar fi însemnat împingerea ţării către o nouă inflaţie – după ce
guvernul a înclinat o vreme către prima soluţie, treptat şi-a făcut loc ideea unei
reforme radicale, care presupunea crearea unei monede noi.
Primul pas către revenirea la un regim monetar stabil şi la o viaţă economică
normală s-a făcut prin înfiinţarea Rentenbank, în octombrie 1923 care a început să
emită noua unitate monetară, Rentenmark, care echivala cu 1 marcă aur.
Au apărut astfel două monede, marca hârtie rămânând moneda legală,
casieriile publice acceptând rentenmark la valoarea nominală (1 mark-aur),
asigurându-i valoarea nominală. Cele două monede au circulat concomitent, fiind

4
Nu numai că nu mai poate fi percepută mărimea cifrelor, dar apar şi probleme de comunicare : la
francezi trilionul reprezintă 1.000 de miliarde, germanii numind aceeaşi cifră bilion ; trilionul german
este 1 milion de milarde.
 15

convertibile una în cealaltă, însă rentenmark este o monedă strict internă, nefiind
convertibilă în exterior.
Un obstacol important în realizarea stabilităţii monetare a fost reprezentat de
dezechilibrul bugetar, echilibrarea bugetului impunând o reformă fiscală completă,
care a fost realizată în 1923. Comitetul experţilor întrunit la Paris în aprilie 1924, a
marcat începutul unei noi faze a stabilizării monedei germane. Potrivit Planului
Dawes a fost lansat un împrumut de 800 milioane de mărci aur în afara Germaniei, al
cărui produs urma să servească drept bază a puterii fiduciare a Reichsbank. Resursele
au permis reconstituirea integrală a sistemului monetar şi de credit al Reichului.
Severa politică deflaţionistă – restricţia creditelor, economiile bugetare, reducerea
ajutoarelor de şomaj şi creşterea impozitelor – au permis reducerea masei monetare şi
restabilirea echilibrului bugetar.
Însănătoşind astfel situaţia economică şi stabilizând moneda, dr.Schacht a
putut, în august 1924, să redea Reichsbank-ului privilegiul emisiunii de bancnote,
restabilind definitiv Reichsmark prin raportare la etalonul aur. Bazele restaurării au
fost puse prin Legea monetară şi legile bancare din 30 august 1924, intrate în vigoare
în 11 octombrie 1924, care au reorganizat Reichsbank, au reglementat activitatea
băncilor private şi au prevăzut condiţiile lichidării rentenmark. Conform noii legi
monetare, unitatea monetară germană este Reichsmark, emisă de Reichsbank care a
rămas singura bancă de emisiune.
Astfel, dotată cu o monedă stabilă, economia germană a intrat cu începere din
1924 într-o fază de prosperitate care a fost favorizată şi de afluxul capitalului străin,
mai ales american, de modicitatea salariilor şi de adeziunea muncitorilor – sensibili la
reducerea şomajului şi la stabilitatea locului de muncă – la politica contractuală a
sindicatelor reformiste.
Pe ansamblu, cei cu venituri mari au profitat de pe urma naufragiului monedei.
În timp ce proprietarii de domenii funciare importante au beneficiat de pe urma
creşterii preţurilor agricole, lumea afacerilor şi magnaţii industriei au speculat pe baza
scăderii mărcii şi au cumpărat pe nimic întreprinderi aflate în dificultate, obţinând de
la bănci şi de la stat împrumuturi pe termen scurt pe care le-au rambursat în monedă
depreciată. Inflaţia a favorizat astfel o concentrare puternică în Germania şi a concurat
la formarea imperiilor financiare.
Muncitorii au fost puternic afectaţi de şomaj şi de erodarea puterii lor de
cumpărare, căci salariile nu au urmat nici pe de departe creşterea costului vieţii.
 16

Pentru clasele mijlocii criza s-a tradus într-o veritabilă expropriere care a
afectat pensionarii, micii depunători şi ca regulă generală deţinătorii de venituri fixe,
ca şi patronii micilor întreprinderi, incapabili să lupte împotriva concurenţei marilor
societăţi. De aici a rezultat o profundă nepopularitate în rândul acestor categorii
sociale pentru un regim care nu a ştiut să le apere interesele şi o radicalizare politică al
cărei principal beneficiar a fost extrema dreaptă.
După ce redresarea financiară s-a produs prin reforma monetară din 1924,
depresiunea s-a încheiat şi, în consecinţă, procesul de concentrare şi centralizare a
capitalului s-a intensificat. Concentrarea s-a accelerat pe seama Konzerne-lor
familiale care au dispărut s-au au fost nevoite să se integreze în vaste ansambluri
dominate de bănci (astfel, în 1932, 45% din societăţile pe acţiuni controlau 84% din
capitalul industrial). În plus, în economia germană au pătruns masiv capitaluri străine,
publice şi private, în primul rând americane.
Principalul beneficiar al acestei expansiuni a fost industria. Productivitatea a
fost mărită prin perfecţionări tehnologice şi prin dezvoltarea cercetării ştiinţifice.
Efectele au fost reflectate de creşterea producţiei globale în intervalul 1925-1929,
nivelul antebelic fiind atins în 1927 : faţă de 1913, indicele producţiei industriale a
reprezentat 55% în 1921 şi 117% în 1929.
Creşterile au fost urmarea naturală a încurajării introducerii de către
întreprinderi a standardizării şi a lucrului ‘pe bandă’, dar şi al reînnoirii utilajelor care
a permis sporirea producţiei şi a productivităţii.
Relansarea economică a Germaniei s-a sprijinit pe aplicarea Planului Dawes,
care a funcţionat între 1924 şi 1929. În această perioadă, Germania a plătit în contul
datoriilor 7-8 miliarde mărci, dintre care 6 miliarde în devize. Însă, în afară de cele
800 de milioane intrate conform planului, raţionalizarea industriei germane şi
dobânzile mari oferite au atras capitaluri externe care au însumat aproximativ 24
miliarde de mărci.
Agricultura germană însă, nu a progresat decât datorită sprijinului sistematic
acordat de guvernele de dreapta moşierilor : degrevări fiscale, cumpărarea de către
stat a stocurilor la preţuri garantate, împrumuturi cu dobândă redusă acordate junker-
ilor din Est, adoptarea în 1927 a unui tarif protecţionist ridicat ; deşi a fost introdusă
pe scară largă mecanizarea, progresul a fost lent, comparativ cu situaţia din celelalte
sectoare.
 17

Germania a înregistrat progrese în aproape toate sectoarele economiei şi

societăţii. Oraşele au fost modernizate prin declanşarea unor vaste programe de
construcţii. A crescut volumul global al comerţului exterior, flota comercială germană
ocupând locul patru în lume (după Marea Britanie, SUA şi Japonia), deşi ponderea
comerţului exterior, de 9% în 1928, a fost sub cea din 1913, de 12%. Balanţa
comercială a rămas în general deficitară, în ciuda afirmării exporturilor, iar balanţa de
plăţi nu a fost echilibrată decât datorită sosirii capitalului străin.
Adoptarea Planului Young în 1930 a reprezentat sfârşitul controlului străin
asupra finanţelor germane, reducerea datoriei Reichului şi un nou împrumut de 300
milioane mărci. În 9 mai 1931 a fost proclamat Moratoriul Hoover – moratoriul
general al datoriilor internaţionale – iar în iulie 1932, la Conferinţa de la Lausanne s-a
pus capăt problemei reparaţiilor.
Economia Italiei interbelice a cunoscut o serie de particularităţi, determinate
de faptul că prima conflagraţie a schimbat simţitor structura industriei peninsulare
prin dezvoltarea ramurilor care au alimentat conflictul. Provinciile din Nord-Est au
fost răvăşite de operaţiunile militare, iar industria sa de creaţie recentă a resimţit lipsa
mâinii de lucru, materiei prime şi capitalului. Totuşi, unele ramuri au profitat de pe
urma mobilizării economice şi comenzilor militare, ca siderurgia (Ansaldo, Ilva) şi
industria constructoare de maşini (FIAT), deja puternic concentrate în perioada
premergătoare războiului. Pe plan financiar, războiul a avut ca efect, pe lângă
creşterea impozitelor, creşterea datoriilor statului, obligat să recurgă la împrumuturi şi
inflaţie. De aici a rezultat o creştere vertiginoasă a preţurilor, necompensată de
creşterea salariilor şi, într-o proporţie mai mică decât în Germania, dar, totuşi, destul
de puternică, mizeria claselor populare şi pauperizarea clasei mijlocii.
Urmările grave ale războiului s-au grefat în Italia pe o societate în care
capitalismul monopolist era de dată relativ recentă. După criza din 1920-1921
economia italiană a înregistrat o netă ameliorare, nivelul antebelic fiind atins în 1922.
Criza economică a îmbrăcat în Italia un aspect deosebit de grav, accentuat de
dezechilibrele regionale şi sectoriale ; ea a lovit atât întreprinderile mici şi mijlocii,
cât şi marile societăţi beneficiare ale mobilizării industriale. Şomajul şi scăderea
salariului real au agravat tensiunile sociale, deja puternice înainte de 1914, şi au
determinat declanşarea unei adevărate mişcări revoluţionare.
La sate, mişcarea a mobilizat ţărănimea săracă, care suferise cele mai mari
sacrificii în timpul războiului şi căreia i se promisese o soluţionare a ‘problemei
 18

pământului’, promisiune vagă şi nerespectată de guvernul Nitti. În consecinţă, în vara

anului 1919 s-a declanşat o puternică mişcare de ocupare a terenurilor necultivate şi a
marilor domenii, mai întâi în regiunea Romei, apoi în Mezzogiorno şi în valea
Padului. În aceeaşi perioadă, socialiştii şi catolicii, s-au organizat în cooperative care
au impus marilor proprietari – agrarienii – creşteri salariale şi contracte mai
avantajoase.
În marile zone industriale s-au manifestat efectele şomajului şi scăderii puterii
de cumpărare, care au alimentat voinţa de schimbare care anima clasa muncitoare,
conştientă de rolul pe care l-a jucat în obţinerea victoriei ; înscrişi în puternicul
sindicat CGL care număra 2 milioane de aderenţi în 1920 şi încurajaţi de exemplul
revoluţiei bolşevice, muncitorii şi-au înmulţit acţiunile ofensive, greve şi mişcări cu
caracter politic.
Odată cu venirea la putere a lui Benito Mussolini în 1922, economia italiană a
fost reorganizată în spiritul corporatismului, statul corporatist fiind considerat opusul
statului burghez, lipsit de disciplină şi metodă, considerat o ‘abstracţie periculoasă’
care absorbea fără profit toate activităţile. Ideea de la care s-a plecat a fost aceea că
statul putea deveni cel mai puternic stimulent al energiilor dacă era ordonat şi
organizat, individul nefiind valoric judecat decât în funcţie de stat fără de care
reprezenta o ‘celulă’ lipsită de cadru şi deci inutilă. Dorind să dea statului prioritate,
ca idee esenţială a doctrinei, Mussolini a lansat formula ‘Totul în stat, nimic contra
statului, nimic în afara statului’.
Progresele nu au întârziat să apară, fiind reflectate în sporirea activităţilor
industriale cu 59% în 1925 faţă de 1922, în începerea electrificării reţelei de căi ferate,
în obţinerea energiei prin valorificarea căderilor de apă, în stabilizarea monedei în
1927, în sporirea randamentului la hectar. După ce în 1927 şi 1928 economia italiană
a traversat o dificilă perioadă de ajustare şi adaptare la condiţiile determinate de
revalorizarea lirei, a urmat o ameliorare graduală : procesul de concentrare a
capitalurilor a fost accelerat în mai multe ramuri industriale, fiind însoţit şi de
aplicarea treptată a raţionalizării tehnice. Între altele, producţia de fontă a crescut în
intervalul 1918-1930 de la 0,3 la 0,5 milioane tone şi tot în aceleaşi valori absolute şi
producţia de oţel. Semnificativ a fost faptul că Italia a fost singura ţară care în 1928 a
atins în comerţul exterior ponderea antebelică de 3%.
 19

Între statele care au continuat să fie slab dezvoltate de-a lungul perioadei
interbelice s-au numărat şi cele din Peninsula Iberică, mai ales Portugalia, a cărei
populaţie era ocupată în proporţie de 60% în agricultură.
Spania, neutră în timpul războiului, şi-a putut dezvolta unele ramuri
economice, ale căror produse, în special cărbunele, minereurile şi textilele au fost
solicitate de beligeranţi. În schimb, alte sectoare, cum au fost agricultura, au stagnat,
determinând adâncirea contrastelor din economie şi societate. După război, industria,
nemaiavând cereri pe piaţa externă a fost paralizată, astfel încât, după ‘neutralitatea
aurită’, a urmat o perioadă de criză şi şomaj. În anii dictaturii lui Primo de Rivera
(1923-1930), măsurile întreprinse – protecţionismul, finanţarea lucrărilor publice,
irigaţii, construirea de şosele şi căi ferate – au dat un oarecare avânt economiei, fără a
lichida însă rămânerile în urmă şi fără a pune capăt contradicţiilor dintre dezvoltarea
modernă a industriei şi agricultură.
În rândul statelor care au ieşit prin boom economic din război s-a numărat şi
Danemarca, care în timpul conflictului a profitat din plin de faptul că a efectuat
schimburi comerciale cu ambele tabere beligerante. Regresul care a urmat
conflagraţiei a fost depăşit după 1921, când s-a produs o puternică dezvoltare a
industriei. Datorită, pe de o parte, măsurilor de raţionalizare luate spre sfârşitul anilor
’20 şi, pe de alta, datorită împrumuturilor contractate în 1928 în străinătate şi recoltei
excepţionale – care a determinat scăderea importurilor de alimente – piaţa monedei
daneze a cunoscut o abundenţă care s-a prelungit şi în anii următori.
Într-o situaţie analoagă cu Spania şi Danemarca s-a aflat Suedia, care, neutră
în timpul războiului, a întreţinut relaţii comerciale cu ambele tabere, obţinând mari
beneficii, dar după încheierea conflictului a înregistrat un regres economic de scurtă
durată. În 1925 industria suedeză a atins nivelul din 1913 pe care l-a depăşit simţitor
în anii următori ; un rol important în reconstrucţia căilor ferate şi a unor însemnate
ramuri industriale l-au jucat capitalurile germane şi americane.
În a treia ţară scandinavă, Finlanda, economia a cunoscut până în 1928 o
perioadă de prosperitate în toate sectoarele. Economia Norvegiei a cunoscut, după
boom-ul din anii războiului, o perioadă de regres cu consecinţe în sfera social-politică.
Refacerea economică a fost fragilă şi nu a cuprins toate sectoarele, unele ramuri, cum
au fost construcţiile de maşini şi construcţiile navale, înregistrând între 1924 şi 1929
progrese neînsemnate, în timp ce în agricultură şi în industria pescuitului semnele
 20

crizei s-au menţinut, iar şomajul nu a fost lichidat ; cu toate acestea, până în 1928
economia s-a aflat într-un progres lent.
În rândul statelor baltice, economia Letoniei a fost orientată spre organizare şi
exploatarea raţională a materiilor prime, dar şi spre crearea condiţiilor de desfacere a
produselor industriale străine provenite mai ales din Germania şi Marea Britanie ; în
acelaşi timp, Lituania a rămas o ţară agrară, 75% din populaţie fiind ocupată în
agricultură ; acelaşi statut l-a avut şi Estonia, a cărei producţie agricolă slabă a
provocat consecinţe grave.
După o perioadă de stagnare relativă, anii 1927-1930 au fost pentru Belgia un
interstiţiu de puternică dezvoltare, îndeosebi în industrie. Anul 1928 s-a distins nu
numai printr-un rapid progres al producţiei, ci şi prin în comerţul exterior unde a fost
atinsă ponderea de 5%, fără a o depăşi pe cea de 7% înregistrată în 1913. Producţia de
cărbune a crescut de la 23 milioane tone în 1920-1924 la 26 milioane tone în 1925-
1929, cea de fontă cu 3,4 milioane tone în 1930 şi tot cu aceeaşi cantitate la oţel, faţă
de zero tone în 1918.
O dezvoltare puternică a cunoscut şi economia Olandei, veniturile
impresionante obţinute din colonii, îndeosebi din Indonezia, dând posibilitatea
dezvoltării industriei metalurgice şi navale olandeze pe fondul înviorării întregii
economii. Aici, ca şi în Austria şi în Elveţia, graţie aplicării metodelor psihotehnice,
s-a înregistrat o creştere vertiginoasă a randamentului în producţie.
Economia Italiei interbelice a cunoscut o serie de particularităţi, determinate
de faptul că prima conflagraţie a schimbat simţitor structura industriei peninsulare
prin dezvoltarea ramurilor care au alimentat conflictul.
Provinciile din Nord-Est au fost răvăşite de operaţiunile militare, iar industria
sa de creaţie recentă a resimţit lipsa mâinii de lucru, materiei prime şi capitalului.
Totuşi, unele ramuri au profitat de pe urma mobilizării economice şi comenzilor
militare, ca siderurgia (Ansaldo, Ilva) şi industria constructoare de maşini (FIAT),
deja puternic concentrate în perioada premergătoare războiului.
Pe plan financiar, războiul a avut ca efect, pe lângă creşterea impozitelor,
creşterea datoriilor statului, obligat să recurgă la împrumuturi şi inflaţie. De aici a
rezultat o creştere vertiginoasă a preţurilor, necompensată de creşterea salariilor şi,
într-o proporţie mai mică decât în Germania, dar, totuşi, destul de puternică, mizeria
claselor populare şi pauperizarea clasei mijlocii.
 21

Urmările grave ale războiului s-au grefat în Italia pe o societate în care

capitalismul monopolist era de dată relativ recentă. După criza din 1920-1921
economia italiană a înregistrat o netă ameliorare, nivelul antebelic fiind atins în 1922.
Criza economică a îmbrăcat în Italia un aspect deosebit de grav, accentuat de
dezechilibrele regionale şi sectoriale ; ea a lovit atât întreprinderile mici şi mijlocii,
cât şi marile societăţi beneficiare ale mobilizării industriale. Şomajul şi scăderea
salariului real au agravat tensiunile sociale, deja puternice înainte de 1914, şi au
determinat declanşarea unei adevărate mişcări revoluţionare.
La sate, mişcarea a mobilizat ţărănimea săracă, care suferise cele mai mari
sacrificii în timpul războiului şi căreia i se promisese o soluţionare a ‘problemei
pământului’, promisiune vagă şi nerespectată de guvernul Nitti. În consecinţă, în vara
anului 1919 s-a declanşat o puternică mişcare de ocupare a terenurilor necultivate şi a
marilor domenii, mai întâi în regiunea Romei, apoi în Mezzogiorno şi în valea
Padului. În aceeaşi perioadă, socialiştii şi catolicii, s-au organizat în cooperative care
au impus marilor proprietari – agrarienii – creşteri salariale şi contracte mai
avantajoase.
În marile zone industriale s-au manifestat efectele şomajului şi scăderii puterii
de cumpărare, care au alimentat voinţa de schimbare care anima clasa muncitoare,
conştientă de rolul pe care l-a jucat în obţinerea victoriei ; înscrişi în puternicul
sindicat CGL care număra 2 milioane de aderenţi în 1920 şi încurajaţi de exemplul
revoluţiei bolşevice, muncitorii şi-au înmulţit acţiunile ofensive, greve şi mişcări cu
caracter politic.
Odată cu venirea la putere a lui Benito Mussolini în 1922, economia italiană a
fost reorganizată în spiritul corporatismului, statul corporatist fiind considerat opusul
statului burghez, lipsit de disciplină şi metodă, considerat o ‘abstracţie periculoasă’
care absorbea fără profit toate activităţile. Ideea de la care s-a plecat a fost aceea că
statul putea deveni cel mai puternic stimulent al energiilor dacă era ordonat şi
organizat, individul nefiind valoric judecat decât în funcţie de stat fără de care
reprezenta o ‘celulă’ lipsită de cadru şi deci inutilă. Dorind să dea statului prioritate,
ca idee esenţială a doctrinei, Mussolini a lansat formula ‘Totul în stat, nimic contra
statului, nimic în afara statului’.

Progresele nu au întârziat să apară, fiind reflectate în sporirea activităţilor

industriale cu 59% în 1925 faţă de 1922, în începerea electrificării reţelei de căi ferate,
 22

în obţinerea energiei prin valorificarea căderilor de apă, în stabilizarea monedei în

1927, în sporirea randamentului la hectar.
După ce în 1927 şi 1928 economia italiană a traversat o dificilă perioadă de
ajustare şi adaptare la condiţiile determinate de revalorizarea lirei, a urmat o
ameliorare graduală : procesul de concentrare a capitalurilor a fost accelerat în mai
multe ramuri industriale, fiind însoţit şi de aplicarea treptată a raţionalizării tehnice.
Între altele, producţia de fontă a crescut în intervalul 1918-1930 de la 0,3 la 0,5
milioane tone şi tot în aceleaşi valori absolute şi producţia de oţel. Semnificativ a fost
faptul că Italia a fost singura ţară care în 1928 a atins în comerţul exterior ponderea
antebelică de 3%.
Între statele care au continuat să fie slab dezvoltate de-a lungul perioadei
interbelice s-au numărat şi cele din Peninsula Iberică, mai ales Portugalia, a cărei
populaţie era ocupată în proporţie de 60% în agricultură. Spania, neutră în timpul
războiului, şi-a putut dezvolta unele ramuri economice, ale căror produse, în special
cărbunele, minereurile şi textilele au fost solicitate de beligeranţi. În schimb, alte
sectoare, cum au fost agricultura, au stagnat, determinând adâncirea contrastelor din
economie şi societate. După război, industria, nemaiavând cereri pe piaţa externă a
fost paralizată, astfel încât, după ‘neutralitatea aurită’, a urmat o perioadă de criză şi
şomaj. În anii dictaturii lui Primo de Rivera (1923-1930), măsurile întreprinse –
protecţionismul, finanţarea lucrărilor publice, irigaţii, construirea de şosele şi căi
ferate – au dat un oarecare avânt economiei, fără a lichida însă rămânerile în urmă şi
fără a pune capăt contradicţiilor dintre dezvoltarea modernă a industriei şi agricultură.
În rândul statelor care au ieşit prin boom economic din război s-a numărat şi
Danemarca, care în timpul conflictului a profitat din plin de faptul că a efectuat
schimburi comerciale cu ambele tabere beligerante. Regresul care a urmat
conflagraţiei a fost depăşit după 1921, când s-a produs o puternică dezvoltare a
industriei. Datorită, pe de o parte, măsurilor de raţionalizare luate spre sfârşitul anilor
’20 şi, pe de alta, datorită împrumuturilor contractate în 1928 în străinătate şi recoltei
excepţionale – care a determinat scăderea importurilor de alimente – piaţa monedei
daneze a cunoscut o abundenţă care s-a prelungit şi în anii următori.
Într-o situaţie analoagă cu Spania şi Danemarca s-a aflat Suedia, care, neutră
în timpul războiului, a întreţinut relaţii comerciale cu ambele tabere, obţinând mari
beneficii, dar după încheierea conflictului a înregistrat un regres economic de scurtă
durată. În 1925 industria suedeză a atins nivelul din 1913 pe care l-a depăşit simţitor
 23

în anii următori ; un rol important în reconstrucţia căilor ferate şi a unor însemnate

ramuri industriale l-au jucat capitalurile germane şi americane. În a treia ţară
scandinavă, Finlanda, economia a cunoscut până în 1928 o perioadă de prosperitate în
toate sectoarele.
Economia Norvegiei a cunoscut, după boom-ul din anii războiului, o perioadă
de regres cu consecinţe în sfera social-politică. Refacerea economică a fost fragilă şi
nu a cuprins toate sectoarele, unele ramuri, cum au fost construcţiile de maşini şi
construcţiile navale, înregistrând între 1924 şi 1929 progrese neînsemnate, în timp ce
în agricultură şi în industria pescuitului semnele crizei s-au menţinut, iar şomajul nu a
fost lichidat ; cu toate acestea, până în 1928 economia s-a aflat într-un progres lent.
În rândul statelor baltice, economia Letoniei a fost orientată spre organizare şi
exploatarea raţională a materiilor prime, dar şi spre crearea condiţiilor de desfacere a
produselor industriale străine provenite mai ales din Germania şi Marea Britanie ; în
acelaşi timp, Lituania a rămas o ţară agrară, 75% din populaţie fiind ocupată în
agricultură ; acelaşi statut l-a avut şi Estonia, a cărei producţie agricolă slabă a
provocat consecinţe grave.
După o perioadă de stagnare relativă, anii 1927-1930 au fost pentru Belgia un
interstiţiu de puternică dezvoltare, îndeosebi în industrie. Anul 1928 s-a distins nu
numai printr-un rapid progres al producţiei, ci şi prin în comerţul exterior unde a fost
atinsă ponderea de 5%, fără a o depăşi pe cea de 7% înregistrată în 1913. Producţia de
cărbune a crescut de la 23 milioane tone în 1920-1924 la 26 milioane tone în 1925-
1929, cea de fontă cu 3,4 milioane tone în 1930 şi tot cu aceeaşi cantitate la oţel, faţă
de zero tone în 1918.
O dezvoltare puternică a cunoscut şi economia Olandei, veniturile
impresionante obţinute din colonii, îndeosebi din Indonezia, dând posibilitatea
dezvoltării industriei metalurgice şi navale olandeze pe fondul înviorării întregii
economii. Aici, ca şi în Austria şi în Elveţia, graţie aplicării metodelor psihotehnice,
s-a înregistrat o creştere vertiginoasă a randamentului în producţie.
În spaţiul sud-est european, economia Iugoslaviei – Regatul Sârbilor, Croaţilor
şi Slovenilor până în 1929 - şi-a păstrat caracterul agrar, 80% din populaţie fiind
ocupată în acest sector. Distrugerile provocate de război au compromis, pe de altă
parte şi slaba industrie existentă. În 1919 a fost efectuată o reformă agrară prin care a
fost redistribuită proprietatea funciară şi o reformă monetară menită să stopeze haosul
financiar. Insuficienţa resurselor financiare a obligat guvernul să facă apel la capitalul
 24

străin, penetraţia acestuia în economia noului stat fiind favorizată şi de datoriile de

război. În 1925 s-a constituit o coaliţie politică care şi-a fixat ca scop înfăptuirea unui
program de egalizare economică şi politică a tuturor regiunilor regatului, în condiţiile
în care nivelul producţiei agricole s-a menţinut diferit de la o provincie la alta ; astfel,
în timp ce în Slovenia s-au făcut paşi importanţi spre modernizare, în celelalte
provincii situaţia a rămas neschimbată.
În 1923 economia Bulgariei a fost refăcută, la aceasta contribuind limitarea şi
controlul circulaţiei fiduciare ca şi ridicarea cursului levei care au permis stabilizarea
monedei naţionale. Însă absenţa unei industrii moderne a frânat dezvoltarea statului,
progrese evidente înregistrându-se doar în industriile uşoară şi extractivă.
Randamentele slabe din agricultură au determinat întocmirea unui plan pentru
modernizarea acestui sector, fără ca randamentul la cereale să rivalizeze cu al altor
state.
În Grecia, industria a dobândit în anii conflagraţiei un ritm susţinut de
dezvoltare, caracteristic fiind faptul că atât în acest sector, cât şi agricultura au fost
dependente de capitalul străin, a cărui pondere s-a ridicat până la jumătate din totalul
mijloacelor financiare.
În intervalul 1924-1928 au fost date în exploatare aproximativ 500 de mici
fabrici şi uzine, plus câteva sute de mici uzine electrice. Între reuşitele primului
deceniu interbelic se află îmbunătăţirea situaţiei financiare în anii 1926-1927 prin
lichidarea deficitului bugetar, stabilizarea cursului drahmei în urma contractării de
împrumuturi externe şi înfăptuirea între 1924 şi 1926 a unei importante reforme
agrare, care însă nu a reuşit lichidarea vechilor structuri ale proprietăţii funciare.
În Turcia, proclamarea republicii în octombrie 1923 şi adoptarea Constituţiei
în aprilie 1924, au creat cadrul necesar introducerii noilor reforme modernizatoare
menite să laicizeze şi să europenizeze statul. Datorită războiului efectele legii de
încurajare a industriei din 1913 au fost foarte mici, fapt care a determinat adoptarea în
1927 a uneia noi, care a marcat începutul politicii de industrializare. Legea a înlesnit
creşterea numărului de întreprinderi de la 160 în 1923 la 1.600 în 1929. În agricultură
au început să fie folosite maşinile şi îngrăşămintele ; în paralel au început să fie
construiţi peste 1.200 de kilometri de cale ferată şi de drumuri. De remarcat că, în
cazul Turciei, relansarea economică s-a făcut în primii ani exclusiv prin efort propriu,
fără apelul al credite externe.
 25

Un caz particular, cu implicaţii majore în economia mondială este reprezentat

de Rusia. În spaţiul geopolitic dominat de doctrina socialismului aplicat, situaţia
politică şi economico-socială imediat postbelică a fost extrem de dramatică. În 1920,
comparativ cu anul 1913, produsul naţional global reprezenta 44%, producţia
industrială 20%, producţia agricolă 64% şi activitatea transporturilor 22%. În plus,
transporturile s-au aflat într-o stare de dezorganizare alarmantă, inflaţia a luat
proporţii catastrofale, finanţele publice erau ruinate, iar rubla valora de 13.000 de ori
mai puţin ca în 1913, trocul şi distribuţia gratuită de alimente de către stat înlocuind
economia monetară. Emigrarea burgheziei a privat Rusia de cadre, iar criminalitatea a
crescut într-o manieră alarmantă.
În agricultură, prin decretul asupra pământului, ţăranii au primit terenurile
marilor proprietari, dar lipsa banilor, a utilajelor şi competenţei tehnice, au dus la
scăderea randamentelor şi producţiei agricole. Rechiziţiile impuse în cadrul
comunismului de război au provocat nemulţumiri care s-au manifestat prin scăderea
suprafeţelor însămânţate şi prin întoarcerea la culturi de subzistenţă în detrimentul
celor industriale şi prin declanşarea unor răscoale violente. Situaţia catastrofală din
agricultură a afectat mediul urban, grâul şi alte produse indispensabile dispărând de pe
piaţa oraşelor. În lipsa materiei prime şi a combustibilului, întreprinderile au fost
închise, ceea ce a determinat o creştere a şomajului şi o diminuare a salariilor
muncitorilor. Clasa muncitoare, care constituia pentru comunişti elementul motor al
instaurării socialismului a scăzut cu 60%, iar mâna de lucru care a rămas după exodul
masiv în mediul rural era slab calificată.
Pentru a face faţă situaţiei economice generale catastrofale, primii ani
postbelici au fost consacraţi practic supravieţuirii, Rusia fiind singura ţară care în timp
de pace a cunoscut aplicarea unor practici ale economiei de război, între care
raţionalizarea consumului şi munca obligatorie.
Redresarea a survenit prin NEP (Noua Politică Economică, lansată la al X-lea
Congres al PCb al URSS reunit în martie 1921), care, având ca esenţă înlocuirea
sistemului predării obligatorii a surplusului de produse agricole cu impozitul în
natură, a impulsionat refacerea agriculturii şi schimbul între sat şi oraş ; la aceasta a
contribuit şi GOELRO, plan care viza dezvoltarea economică a tuturor republicilor ca
un întreg. NEP a fost o decizie impusă de circumstanţe, o repliere strategică în
construcţia socialismului justificată de înapoierea economică a Rusiei, Lenin
declarând că :’Noi nu suntem suficient de civilizaţi pentru a trece direct la socialism’.
 26

NEP-ul a reprezentat o întoarcere progresivă la economia de piaţă, ţăranii şi

meşteşugarii fiind autorizaţi să-şi vândă produsele, această restabilire a libertăţii
comerţului interior necesitând adoptarea unei monezi stabile, pe care guvernul a creat-
o în 1922. Comerţul exterior şi întregul sistem monetar sovietic au fost controlate în
totalitate de către stat. Până în 1926, NEP a dat rezultate satisfăcătoare în domeniul
agriculturii, în special în privinţa cerealelor ; suprafeţele însămânţate şi producţia au
cunoscut o puternică creştere, nu însă şi productivitatea, care a fost afectată de lipsa
maşinilor şi a îngrăşămintelor.
Principiile adoptate pentru lumea rurală au fost extinse în cursul anului 1921 şi
asupra sectorului industrial şi comercial, scopul principal fiind redresarea economiei
şi lansarea industrializării pentru a crea bazele materiale ale socialismului, provocând
indispensabila acumulare de capital. S-a acceptat practic reconstituirea unui sector
privat, restrâns însă la întreprinderile mici şi mijlocii în care a fost admisă concurenţa.
Sectorul privat industrial era format din întreprinderi cu mai puţin de 21 de lucrători ;
ele nu foloseau decât 23% din muncitori, furnizând sub 5% din valoarea producţiei
industriale. Însă, în acelaşi timp, statul a favorizat dezvoltarea unui sector socialist
cuprinzând activităţile economice esenţiale, transporturile, băncile, comerţul exterior
şi marea industrie, Lenin aşteptând de la concurenţa între sectorul privat şi cel
socialist un progres economic care să permită saltul spre economia socialistă.
Sectorul naţionalizat a fost preponderent : chiar dacă nu regrupa decât 3% din
întreprinderi, el utiliza 60% din muncitori şi furniza 92,4% din valoarea producţiei
industriale. Cuprinzând sectoarele cheie ale economiei, întreprinderile care îl
compuneau au beneficiat de importante investiţii de stat, mai ales în domeniul
energiei. Lenin a lansat în 1920 lozinca : ’Comunismul este puterea Sovietelor plus
electrificare’.
Pentru creşterea randamentelor au fost adoptate metode de raţionalizare a
muncii, s-a făcut apel la specialiştii străini şi au fost regrupate în trusturi ramurile şi
întreprinderile care aveau aceeaşi activitate. Aceste trusturi (în număr de 421, create
într-un an) erau organisme de stat care dispuneau de autonomie financiară şi
răspundeau de gestiunea proprie care trebuia să le aducă beneficii.
Chiar dacă au fost înregistrate succese – centrale electrice, primele
automobile, primele avioane şi mai ales în industria bunurilor de consum – lipsa
creditelor şi a tehnicienilor a făcut ca dezvoltarea industriei să se facă într-un ritm
foarte lent, în special în industria grea.
 27

Politica de economii şi de raţionalizare, acumulările şi creşterea productivităţii

muncii au creat posibilitatea pentru sporirea an de an a investiţiilor în aşa grad încât în
decembrie 1927 s-au adoptat directivele elaborării primului plan cincinal de
dezvoltare a economiei URSS.
Dacă NEP-ul a permis o anumită redresare economică, el a antrenat însă şi
numeroase dezechilibre. Un dezechilibru, numit de Lev Troţki „criza foarfecelor” a
blocat schimburile dintre oraşe şi sate. Criza foarfecelor, născută din distorsiunea
între puternica creştere a preţurilor industriale şi scăderea preţului grâului, a fost
accentuată de acţiunea negustorilor ambulanţi care au exploatat nevoile ţăranilor şi au
încurajat creşterea preţurilor industriale. De aici a rezultat o scădere a puterii de
cumpărare a ţăranilor, care a determinat şomajul industrial. Pe ansamblu, dezvoltarea
insuficientă a industriei a blocat creşterea întregii economii sovietice, astfel că, în
ciuda reuşitelor sale NEP a fost un mijloc insuficient pentru recuperarea rămânerii în
urmă pe plan economic a URSS. NEP a permis refacerea unei clase mijlocii, cea a
kulacilor şi nepmen-ilor.
Primii sunt principalii beneficiari ai NEP la sate, ei arendând pământul
ţăranilor săraci şi angajând muncitori agricoli ; reprezentând sub 7% din populaţia
rurală, ei concentrau 53% din rezervele de grâu şi 25% din materialul agricol.
Influenţa lor la sate a crescut, unii fiind chiar aleşi în sovietele locale, aceasta, precum
şi numărul redus al celulelor comuniste împiedicând progresul partidului la sate. În
paralel, revenirea la economia de piaţă a dus la renaşterea unei burghezii, nepmenii,
formată din industriaşi, comercianţi şi intermediari.
După 1928, dirijismul economic s-a accentuat şi a atins cote maxime prin
lansarea colectivizării rapide în agricultură şi a planurilor cincinale în industrie, Stalin
abandonând Noua Politică Economică. Depresiunea economică din anii 1929-1933 nu
a afectat economia URSS datorită dezvoltării sale izolate de circuitul economic
mondial.
 1

TEMA NR.3 : MAREA DEPRESIUNE A ANILOR‚ ’30 ŞI RESTRUCTURĂRILE

POST-CRIZĂ ALE ECONOMIEI EUROPENE

Marea Depresiune, puternica criză economică dintre anii 1929-1933, a fost un

fenomen mondial ce a cunoscut aspecte şi grade de intensitate diferite de la ţară la
ţară. În această perioadă s-au manifestat concomitent criza financiară, criza producţiei
şi a schimburilor comerciale, criza socială.
Crahul bursier din octombrie 1929 s-a transformat într-o lungă depresiune
economică care a întunecat întreaga perioadă a anilor ’30 şi s-a reflectat iniţial în
prăbuşirea producţiei, a investiţiilor, a preţurilor şi veniturilor, ca şi a comerţului
internaţional, dar şi prin înmulţirea falimentelor şi creşterea vertiginoasă a şomajului.
Catastrofa bursieră din 1929 a fost consecinţa logică a boom-ului speculativ început în
1926 : atraşi de perspectiva unor câştiguri rapide şi cu atât mai facil de obţinut cu cât
se puteau cumpăra acţiuni pe credit (4/5 dintre acestea fiind cumpărate pe credit în
1929), speculatorii s-au înmulţit, ajungând să reprezinte aproape 6% din totalul
populaţiei americane. Fonduri de toate provenienţele (întreprinderi, bănci, particulari)
mai mult sau mai puţin bine canalizate de societăţile specializate – investments trust –
şi de brokeri au împins valorile bursiere la o creştere exagerată.
Reţeaua bancară a SUA, eterogenă şi dezechilibrată, în condiţiile în care 1%
din bănci deţineau peste 50% din sumele depozitate, s-a dovedit absolut incapabilă să
stăpânească această situaţie anormală. Între 1926 şi 1929, volumul împrumuturilor
destinate speculaţiilor a crescut de la 2,5 miliarde dolari la 6 miliarde, indicele
valorilor bursiere crescând în aceeaşi perioadă de la 100 la 216. Această creştere a
depăşit în mod evident evoluţia valorii reale a întreprinderilor, al căror capital sau
cifră de afaceri nu au putut creşte de 2 ori în 3 ani. Treptat dividendele s-au subţiat în
raport cu valoarea acţiunilor şi această scădere a ratei profitului a determinat
investitorii la revânzarea acţiunilor. La rândul său, guvernul american, îngrijorat de
acest exces speculativ a favorizat creşterea dobânzilor pe termen scurt, acestea
depăşind pragul ‘psihologic’ de 10%, situaţie care a antrenat pierderea încrederii în
rândul operatorilor bursieri.
Mişcarea de revânzare a fost astfel amorsată şi a căpătat rapid o alură
catastrofică, culminând la 24 octombrie 1929 când 12 milioane de acţiuni au fost puse
 2

în vânzare, cursul acestora prăbuşindu-se însă în condiţiile în care cumpărătorii nu au

apărut.
Criza creditului, consecinţă imediată a crizei bursiere a antrenat criza
producţiei industriale în dublu sens : pe de o parte, prin aceea că a limitat posibilităţile
de finanţare şi a îngreunat reluarea procesului de producţie, iar pe de altă parte a
diminuat consumul, larg susţinut prin credite în anii ’20. Scăderea cererii solvabile a
determinat sporirea dimensiunii stocurilor de mărfuri şi a impus reducerea sau
stoparea producţiei.
Criza s-a declanşat în SUA, de unde s-a răspândit ulterior – din 1931 – pe plan
mondial prin intermediul schimburilor comerciale şi financiare. Marile concentrări de
capitaluri au creat posibilităţi mărite de extindere a speculaţiilor bursiere. Aparatul
productiv elibera o masă din ce în ce mai mare de lichidităţi sub forma dividendelor,
în condiţiile în care randamentul acţiunilor – iar nu cursul lor – tindea să se niveleze.
Această evoluţie a reflectat continua integrare financiară a sistemului industrial.
Datorită imenselor rezerve atrase şi vehiculate, fluxurile internaţionale de
capital depindeau în mod progresiv de situaţia pieţei americane. Mobilitatea
capitalurilor a crescut simţitor odată cu stabilizarea, după 1925, a majorităţii
monedelor europene, mobilitate stimulată de necesităţile Germaniei şi alimentată de
SUA.
Originea crizei economice din 1929-1933 a fost văzută nu numai în fragilitatea
sistemului circulaţiei internaţionale a capitalurilor, respectiv în extrema lor mobilitate
comparativ cu cea a forţei de muncă şi a mărfurilor, ci şi în persistenţa inflaţiei în cele
mai stabile economii, respectiv în acumularea de stocuri de mărfuri.
Faptul că una din cauzele crizei a constituit-o acumularea unor stocuri de
produse nu trebuie desconsiderat, chiar dacă supra-oferta era, la rândul ei o consecinţă
a acţiunii altor factori.
Cronologia desfăşurării crizei are aspecte certe, dar şi aspecte încă
controversate privind cauzele declanşării, lanţul de cauzalitate şi succesiunea
diferitelor manifestări, faptele fiind susceptibile de interpretări diferite.
Complexitatea şi profunzimea crizei impune luarea în considerare a mai mulţi
factori decât simpla explicaţie keynesiană a supraproducţiei provocată de scăderea
consumului. Dezbaterea teoretică asupra cauzelor şi interpretărilor celei mai mari
crize a capitalismului modern nu este închisă nici la mai bine de jumătate de secol
după eveniment, interpretarea acestei catastrofe fiind infinit mai grea decât analiza sa.
 3

Cert este faptul că, în anii 1920, sistemul economic internaţional a fost
caracterizat de instabilitate, aspect subliniat de C.P. Kindleberger : „Sistemul economic
internaţional a devenit instabil prin incapacitatea Angliei şi reticenţa Statelor Unite de a-şi asuma
responsabilitatea stabilizării pe trei direcţii precise : a) menţinând o piaţă relativ deschisă pentru
mărfuri care nu au găsit un solicitant ; b) furnizând, în mod contra-ciclic, împrumuturi pe termen
lung ; c) reducând amploarea crizei. Sistemul economic mondial era instabil, atâta vreme cât nu
exista o ţară care să îl stabilizeze, aşa cum reuşise Anglia în secolul al XIX-lea şi până în 1913. În
1929, englezii nu puteau să o facă, iar americanii nu doreau. Atunci când fiecare ţară începe să îşi
protejeze propriile interese naţionale, interesul general-mondial a fost scos din discuţie şi, o dată cu
el, şi interesele particulare ale naţiunilor”.
Dacă pentru Keynes Marea Depresiune a fost o criză de supraproducţie, alţi
economişti consideră drept principală cauză a crizei prăbuşirea Bursei de valori din
New York în Joia Neagră, 29 octombrie 1929. Aceste interpretări sunt evident
respinse în bloc de teoreticienii – nu toţi marxişti – care au văzut în criza din 1929
manifestarea acută a disfuncţionalităţilor structurale ale capitalismului liberal, Eugene
Vargas actualizând în cadrul şcolii marxiste demonstraţia iniţială oferită de Marx şi
Engels asupra inevitabilităţii şi agravării crizelor în regimul capitalist.
Pe un alt plan, se situează acuzatorii sistemului monetar, considerat prea laxist
al Gold Exchange Standard (cum ar fi Jacques Rueff) şi moştenitorii lui Keynes, care
situează dezechilibrul esenţial mai degrabă în apariţia unei distorsiuni între producţia
şi repartiţia bunurilor materiale, din cauza unui subconsum relativ.
Milton Friedman, în schimb, nu este de acord cu nici una din aceste
interpretări, în A Monetary History of the United States, afirmând că : ‘Nu am nici un
motiv să presupun că în anii ’20 a fost un boom provocat de suprainvestiţii’. De asemenea,

Friedman şi Schwartz nu neagă importanţa crahului bursier de pe Wall Street,

acceptând că acesta a avut unele efecte indirecte asupra încrederii în afaceri şi asupra
dorinţei indivizilor de a cheltui, favorizând astfel procesul economic depresiv ; însă,
nu consideră că aceste efecte luate în sine ar fi putut să conducă la o asemenea
catastrofă.
În general, liberalii au tendinţa de a susţine teza unui accident ciclic care a
dereglat în mod brutal funcţionarea structurilor economice sănătoase în mod
fundamental ; dacă acest accident a dus în consecinţă la o depresiune profundă şi
durabilă, este, din punctul lor de vedere, pentru că factorii responsabili au păcătuit
printr-un exces de intervenţionism prematur şi dezordonat, împiedicând astfel
însănătoşirea indispensabilă unei veritabile relansări.
 4

Criza a fost în mod esenţial cea a economiilor capitaliste de gestiune liberală.

În cea mai mare parte a ţărilor vârful crizei a fost atins în 1932, redresarea fiind după
aceea mai mult sau mai puţin rapidă şi reuşită, după cum o atestă ecarturile indicilor
constatate în 1937, înaintea noii crize a economiei americane din 1938. Industriile
producătoare de bunuri de consum au avut de suferit în general mai mult decât cele
producătoare de echipamente.
Evoluţia producţiei industriale în principalele ţări între 1929 şi 1938 ; 1929=100
Ţara 1929 1930 1932 1938
SUA 100 81 54 92
Germania 100 88 58 116
Marea Britanie 100 92 83 124
Franţa 100 100 77 83
Italia 100 92 67 100
Japonia 100 95 98 171
URSS 100 131 183 424

Căderea preţurilor, cumulată cu scăderea producţiei industriale, a antrenat o

puternică contracţie a valorii producţiei, de la 30% la 50%, cu diferenţe de la caz la
caz (în SUA, PIB a scăzut de la 104 la 56 miliarde de dolari între 1929 şi 1933). La
rândul ei, scăderea masivă a producţiei industriale a influenţat puternic evoluţia
investiţiilor.
Evoluţia investiţiilor în principalele ţări, 1929-1938, în % din PIB
Ţara 1929 1932 1938
SUA 18,4 9,3 14,8
Germania 14,5 7,5 17,0
Marea Britanie 8,9 7,3 10,6
Franţa 17,5 16,4 15,6
Italia 16,7 13,3 18,5

Depresiunea economică a provocat rate înalte ale şomajului care a crescut în

mod brutal depăşind în unele ţări 15% sau chiar 20% din populaţia activă, proporţie
considerabilă în condiţiile unor economii caracterizate de o puternică componentă
rurală mai puţin atinsă de acest flagel.
Evoluţia şomajului în câteva ţări europene, 1929-1938, în mii persoane
Anii 1929 1930 1931 1932 1933
Franţa - 13 64 301 305
Germania 1.899 3.070 4.520 5.575 4.804
Italia 301 425 734 1.006 1.019
Marea Britanie 1.216 1.917 2.630 2.745 2.521
Anii 1934 1935 1936 1937 1938
Franţa 368 464 470 380 402
Germania 2.718 2.151 1.593 912 429
Italia 964 - - 874 810
Marea Britanie 2.159 2.036 1.755 1.484 1.791
 5

În Europa Occidentală şomajul a crescut de la 3.500.000 în anii 1921-1925 la

15.000.000 la sfârşitul anului 1932. La sfârşitul crizei, şomajul a rămas, în pofida
tuturor măsurilor de combatere, la aproape 30% în Germania (unde în timpul crizei a
ajuns la 43% din forţa de muncă), 22% în Marea Britanie şi 27% în SUA. Criza
locurilor de muncă a fost generală în Europa, cu toate că impactul a fost mai mic în
Franţa şi Italia faţă de Marea Britanie şi Germania.
Comerţul internaţional s-a prăbuşit şi a urmat o spirală implacabilă, care a dus
la scăderea de trei ori a valorii schimburilor internaţionale între 1929 şi 1933.
Contracţia schimburilor mondiale generată de depresiunea americană a afectat în
special economiile japoneză, britanică şi germană, care depindeau în proporţie de
15% de comerţul exterior.
Agravarea deficitului exterior a provocat o criză de încredere şi o fugă a
capitalurilor care au pus monedele naţionale în pericol, perioada anilor 1934-1938
fiind marcată de devalorizarea principalelor monede (lira sterlină, dolarul american,
francul elveţian şi francul francez).
Cu excepţia URSS, întreaga lume a fost atinsă în grade diferite de criză. Criza
s-a propagat cu atât mai uşor cu cât echilibrul precar al economiilor a fost ameninţat
de-a lungul anilor ’20 de criza agricolă de supraproducţie relativă însoţită de scăderea
preţurilor şi veniturilor ţărănimii, de criza de supra-investiţii speculative în sectoarele
pilot ale industriei şi de criza financiară care, în condiţiile deficitului general al
balanţelor de plăţi, a plasat economia mondială în dependenţă de creditul american.
Prăbuşirea creditului internaţional a agravat efectele crizei comerciale.
Deţinătorii de capital, deveniţi neîncrezători l-au plasat în valori sigure, mai ales aur şi
şi-au restrâns puternic împrumuturile, în timp ce creditorii americani au întrerupt
exportul de capital şi au căutat, dimpotrivă, să-şi repatrieze plasamentele anterioare
pentru a-şi reconstitui baza financiară afectată de criză. În primii trei ani de criză
volumul împrumuturilor internaţionale pe termen scurt a fost redus cu 50%, această
situaţie antrenând o puternică deflaţie a creditului internaţional care susţinea în mare
parte economia mondială.
Criza a atins iniţial economiile germanice mai fragile, mai sensibile la
influenţele externe şi mai dependente de creditul american.
În primăvara anului 1931, în Austria – creată din start puţin viabilă de tratatele
de pace – falimentul băncii Kredit Anstalt din Viena a antrenat prăbuşirea întregului
sistem bancar austriac.
 6

Prin ricoşeu, băncile germane, foarte implicate în Austria, au fost ameninţate

la rândul lor, în iulie 1931, ca urmare a falimentului băncii Danatbank, cancelarul
Bruning decretând închiderea tuturor băncilor germane, concomitent cu izolarea
mărcii germane de lumea exterioară. Din Germania criza a lovit sistemul bancar
britanic, care, deja slăbit de retragerile americane, a suferit pierderi grele prin
crahurile austriac şi german.
O dată ce criza a atins Londra, principalul releu financiar între SUA şi restul
lumii, ea a devenit mondială. Speculaţiile asupra lirei sterline au obligat guvernul
britanic să abandoneze, în septembrie 1931, Gold Exchange Standard, sistemul
bancar francez fiind subminat la rândul său de devalorizarea lirei, deţinută în calitate
de monedă de rezervă de Banca Franţei. Ca şi în SUA, s-a intrat într-un cerc vicios :
contracţia generală a pieţelor, reducerea producţiei, agravarea rezultantă a şomajului
care a provocat o nouă scădere a cererii, etc.
Indicii producţiei industriale în câteva ţări europene, 1929-1938, 1937=100
Anii 1929 1930 1931 1932 1933
Franţa 123 123 105 91 94
Germania 79 69 56 48 54
Italia 90 85 77 77 82
Marea Britanie 77 74 69 69 73
Anii 1934 1935 1936 1937 1938
Franţa 92 88 95 100 92
Germania 67 79 90 100 92
Italia 80 86 86 100 100
Marea Britanie 80 82 94 100 101

Economia britanică, deja secătuită, a suportat mai bine şocul depresiunii decât
cea germană, foarte raţionalizată şi dinamică în cursul anilor ’20. Economia franceză
mai puţin dependentă de piaţa internaţională a mărfurilor şi capitalurilor a fost atinsă
mai târziu şi mai puţin brutal, dar mai durabil decât alte economii.
Ţările europene mai puţin dezvoltate, deja vulnerabile la cele mai mici
schimbări conjuncturale, au fost ruinate de prăbuşirea preţurilor produselor primare
ale căror stocuri s-au acumulat în mod periculos. Datorită decalajelor existente între
statele europene, criza s-a manifestat în intervale de timp şi cu intensităţi diferite.
Astfel, economia Ungariei a cunoscut primele semne de criză încă din 1928 în
agricultură, sector în care scăderea preţurilor la o treime în 1932, comparativ cu 1929,
a accelerat criza, în paralel cu scăderea la 50-60% între aceiaşi ani a producţiei
industriale, cu acuta criză în finanţe şi cu creşterea numărului şomerilor.
 7

Anul 1929 a fost anul debutului crizei în Austria, în Finlanda, în Germania –

unde criza a fost deosebit de gravă, volumul producţiei industriale reprezentând în
1932 doar 45% din nivelul atins în 1913 – în Polonia şi în Marea Britanie. În 1930
criza a fost declanşată în Cehoslovacia, în Belgia, şi în Iugoslavia, unde ruina
economiei a provocat un nou exod al ţăranilor şi muncitorilor peste graniţă.
În Norvegia criza s-a prelungit până în 1935, iar volumul producţiei a coborât
până la 38% în 1932, faţă de 1929, comerţul exterior a fost diminuat cu 37-40% iar 47
de bănci au fost închise. În Olanda producţia a coborât catastrofal în anii 1932-1933,
comerţul, transportul maritim şi procesul de prelucrare a materiilor prime din colonii
fiind puternic afectate. În Suedia, criza a atins punctul culminant la începutul anului
1932, odată cu prăbuşirea concernului Kreuger, însă revenirea economică a fost
rapidă cu începere din 1933.
La sfârşitul anului 1930 criza a cuprins şi Franţa unde a avut o evoluţie mai
lentă decât în alte state, cu toate că ea s-a prelungit însă până în 1936, cuprinzând şi
imperiul colonial. În 1931 criza a cuprins şi Spania, unde producţia industrială s-a
redus substanţial, agricultura a fost ruinată, iar şomajul a crescut puternic. La sfârşitul
anului 1931 criza a atins şi Danemarca.
Profunzimea şi mai ales durata excepţională a crizei au constrâns statele, chiar
şi pe cele mai liberale, să intervină încercând să limiteze ravagiile economice şi
sociale. În linii mari, majoritatea statelor au experimentat succesiv sau alternativ două
tipuri de politici foarte diferite.
Deflaţia, practicată mai ales în Germania şi în Franţa până în 1935, părea mai
conformă ortodoxiei liberale. Puternic ataşată apărării monedei, această politică a
implicat menţinerea echilibrului bugetar prin reducerea cheltuielilor publice şi, pe de
altă parte, stabilizarea balanţei comerciale printr-o scădere a preţurilor de revenire
favorabilă exporturilor, obţinută însă, printr-o scădere drastică a salariilor, considerată
ca fiind normală într-o perioadă de şomaj puternic. Experimentarea acestei politici a
dus repede la eşec. Criza a scăzut încasările statului, însă i-a mărit îndatoririle, în timp
ce pe plan intern sindicatele s-au opus scăderii salariilor, iar pe plan extern, celelalte
ţări şi-au apărat poziţiile comerciale prin devalorizare monetară şi protecţionism. Ca
urmare, deflaţia nu a reuşit decât să adâncească o depresiune deja generată de
insuficienţa monedei şi creditului.
Al doilea tip de politică a fost cel al relansării economiei care presupunea,
dimpotrivă, creşterea cheltuielilor statului, pentru a finanţa mari lucrări publice,
 8

indemnizaţii de şomaj şi pentru a ajuta întreprinderile. Această politică implica

acceptarea deficitului bugetar şi devalorizarea monedei pentru a stimula exporturile.
Preconizată de Keynes, adoptată iniţial de Marea Britanie, apoi de SUA, Franţa (din
1935/1936) şi Germania nazistă, această politică a permis o relansare economică
parţială, fără a rezolva însă toate problemele crizei, poate cu excepţia Suediei.
Şi în Statele Unite şi în Europa, pentru a-şi desfăşura politici economice
eficiente împotriva crizei, statele s-au dotat cu mijloace de acţiune sporite : indirect,
prin favorizarea concentrării întreprinderilor (prin subvenţii şi degrevări fiscale)
adeseori pentru a simplifica controlul, mai uşor de efectuat asupra câtorva carteluri
decât a unei multitudini de mici întreprinderi dispersate ; direct, prin dezvoltarea
sectorului public prin naţionalizarea unor activităţi esenţiale – bănci, energie,
transporturi, informaţii, uneori întreprinderi industriale.
Marea Depresiune economică care a cuprins Europa în 1930 a inaugurat o
lungă perioadă de închidere a spaţiilor care a durat până în 1945. Pretutindeni s-a
procedat la retragerea economiilor între graniţele naţionale, comerţul mondial
înregistrând o diminuare bruscă, criza având consecinţe ireversibile în privinţa
politicilor economice de autarhizare, a căror iminenţă s-a simţit deja după 1926, în
ciuda aparentei destinderi şi reveniri la ‘normalitate’.
Eşecul Conferinţei economice mondiale de la Londra din iunie-iulie 1933,
care a încercat să găsească o soluţie internaţională a crizei a demonstrat că fiecare stat
urma să ducă numai politica propriilor interese. Acest eşec a marcat sfârşitul
tentativelor de cooperare, extinderea devalorizărilor competitive şi întărirea măsurilor
de protecţie unilaterale.
Practic s-au conturat două grupe de ţări : ‘ţările bogate’ – SUA, Marea
Britanie, Franţa – care deţin 80% din stocul mondial de aur şi controlează pieţe
privilegiate ; ‘ţările sărace’ – Germania, Japonia, Italia – greu îndatorate, lipsite de aur
şi fără mari posesiuni externe, care se găsesc limitate la folosirea propriilor resurse,
insuficiente pentru a combate depresiunea.
Din primul grup de ţări, SUA – care îşi protejează vasta lor piaţă internă, în
special după adoptarea, în 1930, a tarifului prohibitiv Hawley-Smoot – şi-au înmulţit
în paralel acordurile cu statele continentului american, ale căror monede au urmat în
1934 politica de devalorizare a dolarului.
Marea Britanie, odată cu devalorizarea lirei în 1931, se află în fruntea unei
zone a lirei sterline constituită din ţările care au decis să-şi alinieze cursul monedei cu
 9

cel al devizei britanice (Commonwealth, ţările iberice şi scandinave). În 1932, Marea

Britanie a întrerupt tradiţia sa de liberalism comercial şi a instaurat prin acordurile de
la Otawa, un sistem de taxe vamale preferenţiale cu imperiul său colonial. În 1933,
Franţa a luat iniţiativa formării unui ‘bloc al aurului’ cu ţările europene care
refuzaseră să-şi devalorizeze moneda. În faţa eşecului acestei opţiuni deflaţioniste,
Franţa şi-a constituit în imperiul său o zonă a francului, sudată prin legături financiare
şi comerciale. Cu începere din 1936, devalorizările succesive ale francului vor face
referire la evoluţia lirei sterline, demonstrând astfel, legăturile între cele două zone.
Graţie atuurilor lor economice aceste ‘ţări bogate’ au putut să amortizeze efectele
depresiunii.
‘Ţările sărace’ au fost supuse unor puternice tensiuni care au dus la instaurarea
unor regimuri autoritare al căror naţionalism expansionist a fost exacerbat de
dificultăţile economice. Soluţia autarhică care a impus un dirijism riguros, un
protecţionism şi un control al schimburilor fără fisuri, nu a fost suficientă pentru a
depăşi criza.
În consecinţă, tendinţele expansioniste au luat amploare, teritoriile dominate
fiind supuse unui sever control economic. Din 1938, în Europa Centrală s-a constituit
o zonă a mărcii care a întreţinut relaţii privilegiate cu Japonia şi Italia, două state al
căror expansionism teritorial a fost la fel de agresiv. Practic, criza a determinat
compartimentarea economiei mondiale în zone monetare şi comerciale, care au
devenit progresiv blocuri rivale angajate într-un veritabil război economic.
Anii ’30 au reprezentat în multe privinţe o eră revoluţionară în societate, atât
în Europa cât şi în plan mondial. Sfârşitul Marii Depresiuni a determinat o
restructurare semnificativă a ansamblului economiei europene, marcată de redefinirea
raportului dintre stat şi economie, pe fondul apariţiei teoriei şi practicilor
intervenţionist-dirijiste.
Marea Britanie a început să resimtă primele efecte ale crizei americane în
primăvara anului 1930. Acestea s-au manifestat printr-o scădere rapidă a exporturilor
şi producţiei industriale şi printr-o bruscă creştere a şomajului. Deficitul balanţei
comerciale s-a accentuat, nemaiputând fi compensat de ‘veniturile invizibile’ aflate la
rândul lor în declin ; ca urmare, din 1931 balanţa de plăţi a devenit negativă.
Criza economică a fost însoţită în iulie 1931 de criza financiară, blocajul
capitalurilor britanice şi retragerea clienţilor străini, adăugate deficitului balanţei de
 10

plăţi, antrenând o puternică diminuare a stocurilor de aur britanice care a ameninţat

stabilitatea lirei sterline.
Primele măsuri de austeritate aplicate cu începere din august 1931 – reducerea
alocaţiilor de şomaj şi salariilor bugetare – au declanşat extinse manifestaţii ale
şomerilor şi funcţionarilor. Dar, în ciuda acestei politici de austeritate, scurgerea
aurului a continuat, iar guvernul a fost obligat să suspende, la 20 septembrie 1931
convertibilitarea lirei sterline şi să abandoneze astfel sistemul Gold Exchange
Standard restabilit în 1925. Drept urmare, moneda britanică a pierdut în câteva
săptămâni aproximativ 1/3 din valoarea sa pe pieţele de schimb. Pentru a ieşi din
criză, guvernul britanic a fost nevoit să renunţe la principiile de bază ale
liberalismului economic britanic instaurate încă de la mijlocul secolului al XIX-lea.
În consecinţă, Marea Britanie a fost nevoită să abandoneze politica liberului
schimb, abandonare care a fost privită drept complementul indispensabil al
devalorizării lirei sterline. Astfel, întoarcerea la protecţionism a fost realizată printr-o
serie de măsuri adoptate între noiembrie 1931 şi aprilie 1932, cea mai mare parte a
importurilor britanice fiind supuse unor taxe între 10% şi 33%. În acelaşi timp, Marea
Britanie a încheiat cu dominioanele şi cu India, la 20 august 1932, acordurile de la
Otawa, care au stabilit între semnatari un sistem preferenţial imperial printr-o
reducere reciprocă a taxelor vamale.
Accentuarea politicii intervenţioniste în plan economic a dus la reanimarea
activităţii industriale datorită creditelor ieftine acordate, a favorizat concentrarea
întreprinderilor miniere şi siderurgice şi a stimulat construcţia de locuinţe în special în
zonele cele mai afectate de depresiune1.
Pe ansamblu, Marea Britanie a suportat relativ mai bine şocul marii crize faţă
de SUA, Germania şi Franţa. Din 1932, economia britanică – după lunga depresiune a
anilor ’20 – a început o lentă redresare care s-a manifestat în toate domeniile.
Consecinţă a restabilirii barierelor vamale şi a politicii intervenţioniste a guvernului –
reorganizarea pieţelor, subvenţii pentru producătorii de grâu, de sfeclă de zahăr şi
pentru crescătorii de animale – în 1938, producţia agricolă a crescut cu aproape 25%
faţă de 1914.
1
În 1931, în cadrul MacMillan Committee, J.M.Keynes a afirmat că, faţă de criză, nu este importantă
reducerea cheltuielilor sociale, ci dimpotrivă, important este să fie făcute să participe direct la
relansarea consumului. Recomandările lui Keynes nu au avut câştig de cauză, directivele lui May
Committee, adversarul său fiind cele care au câştigat. Astfel, reducerea prestaţiilor şi a veniturilor a
rămas răspunsul la creşterea problemei sociale, a cărei amploare a fost redusă totuşi în Marea Britanie
datorită eficacităţii politicii anticriză începând cu anii 1932-1933.
 11

În acelaşi an, producţia industrială a depăşit-o cu 30% pe cea din 1929, însă cu
mari diferenţe între ramuri şi regiuni2. În ciuda unei politici de ‘raţionalizare’
încurajate de stat, industriile tradiţionale – mine de cărbuni, textile, şantiere navale –
au stagnat, cu excepţia siderurgiei, restructurată în 1932, şi care a beneficiat de o
puternică cerere internă, mai ales după 1936, când a fost reluată politica de
reînarmare.
În 1939, volumul comerţului exterior nu a atins decât 50% din nivelul anului
1929, datorită faptului că a fost marcat de o stagnare a exporturilor şi o cădere a
importurilor, Marea Britanie deţinând tot circa 31% din comerţul mondial, ca urmare
a contracţiei schimburilor internaţionale. Astfel, principalul debuşeu al industriei
britanice a fost piaţa internă, situaţie favorizată şi de o lentă, însă incontestabilă
creştere a puterii de cumpărare.
La sfârşitul anilor ’30, în pofida fiscalităţii şi a intervenţiei statului în
numeroase domenii, societatea britanică a rămas puternic inegalitară, în 1937, 96%
din avuţia naţională aparţinând numai unei treimi din familii. Şomajul3 a ajuns în
1932 la 2,8 milioane, reprezentând 22% din populaţia activă.
Însă, paradoxal, anii ’30 au fost şi anii accesului la consumul de masă pentru o
mare parte a claselor populare şi ai unei sensibile creşteri a nivelului de trai al claselor
de mijloc, din ce în ce mai numeroase ca urmare a dezvoltării sectorului terţiar. În
acest context general de ameliorare a veniturilor şi modului de viaţă, cea mai mare
parte a britanicilor nu au pus în discuţie inegalităţile sociale, un anumit consens social
existând în Marea Britanie, în contrast cu frământările sociale şi politice care s-au
manifestat în alte ţări europene în perioada anilor ’30.
În 1929, în primul rând, spre deosebire de situaţia din majoritatea ţărilor,
Franţa a cunoscut o remarcabilă prosperitate, care a continuat şi în 1930 ; abia în
toamna anului 1931 criza a afectat economia franceză.

2
Pe plan regional, vechile zone miniere sunt în declin în favoarea Angliei de Sud-Est, unde s-au
dezvoltat periferii industriale ale oraşelor, cu mici şi uniforme locuinţe individuale.
3
Ca şi în Germania, criza din 1929 a pus la grea încercare sistemul de ajutor al şomerilor, mai ales în
condiţiile în care în Marea Britanie exista ideea că ajutorul de şomaj este un privilegiu şi constituie un
handicap pentru relansarea economică. Din 1931 reduceri clare au început să afecteze venitul şomerilor
şi ansamblul ajutoarelor acordate sectorului social. În 1935 a fost introdus un means test umilitor
pentru controlarea resurselor celor care au dreptul, iar nivelul venitului acordat a rămas foarte scăzut
(35 de livre pe săptămână pentru o familie de 5 persoane. Din 1935 a fost pus în aplicare un sistem mai
uman în cadrul unu organism care centralizează politica de ajutor a şomerilor : Unemployment
Assistance Board. Practic, în afara câtorva măsuri voluntariste asupra locuinţei (Greenwood Act) şi
pensiilor, politica socială engleză nu a cunoscut transformări profunde în timpul crizei.
 12

Caracterul tardiv al crizei franceze a fost explicat prin aceea că economia

franceză ocupa o poziţie relativ marginală faţă de marele capitalism mondial. În al
doilea rând, economia franceză era o economie constituită în majoritate din
întreprinderi mici şi mijlocii care lucrau în exclusivitate pentru piaţa naţională, la
adăpost de barierele vamale, patronii francezi investind preponderent propriile
capitaluri, evitând creditele bancare. Astfel, întreprinderile franceze nu au fost atinse
de contracţia pieţei mondiale, de retragerea capitalului american sau de dificultăţile
sistemului bancar, Franţa fiind, în mod paradoxal, protejată în faţa crizei de arhaismul
structurilor sale economice.
Criza s-a manifestat printr-o scădere a producţiei. În domeniul agricol ea a
atins trei produse cheie – grâul, vinul şi sfecla – care nu au mai putut fi exportate,
preţul lor fiind superior celui mondial determinând acumularea stocurilor care a
antrenat o prăbuşire a cursurilor.
În industrie, ramurile vechi, cel mai importante prin numărul salariaţilor şi
valoarea producţiei au fost cel mai grav afectate : industria cărbunelui, a fierului, a
oţelului şi a textilelor s-au prăbuşit, fiind lipsite de debuşeuri, în total producţia
industrială scăzând cu 30%. Sectoarele economice moderne, cele mai bine echipate –
electricitatea, automobilul, aluminiul, industriile chimice, rafinăriile de petrol – au
rezistat şi şi-au continuat progresul.
Din 1935, în timp ce cea mai mare parte a ţărilor şi-au început redresarea
situaţiei economice, în Franţa criza s-a accentuat, arhaismul structurilor, care în prima
fază protejase economia franceză, constituindu-se într-un obstacol în calea relansării,
întreprinderile franceze fiind incapabile să concureze pe cele ale altor ţări
industrializate. Lipsa de dinamism a economiei franceze s-a datorat unor cauze
multiple, printre care protecţionismul – generator de rutină –, prudenţa excesivă a
conducătorilor de întreprinderi, insuficienţa investiţiilor şi stagnarea demografică.
În plus, guvernele franceze ale anilor ’30, aflate în faţa unor probleme grave a
căror natură nu a fost înţeleasă, au atacat consecinţele crizei şi nu cauzele ei ; astfel,
nu a fost făcut nici un efort pentru a moderniza vechile structuri ale economiei
franceze şi a fost respinsă ideea devalorizării francului, care ar fi permis alinierea
preţurilor franceze la nivelul celor mondiale.
În aceste condiţii, au fost adoptate numai măsuri punctuale : în domeniul
vamal au fost introduse suprataxe de schimb impuse produselor ţărilor care şi-au
devalorizat moneda, în scopul măririi preţurilor acestora şi au fost limitate importurile
 13

mărfurilor care făceau concurenţă produselor franceze ; în sectorul agricol, s-au luat
măsuri pentru a stopa supraproducţia, prin stocarea grâului, defrişarea viilor, distilarea
vinului sau a sfeclei de zahăr transformate în alcool ; în industrie, a fost introdusă
interdicţia creării de noi întreprinderi şi a fost adoptat un plan de înzestrare naţională
pentru a lupta împotriva şomajului.
Politica deflaţionistă a guvernelor franceze a vizat diminuarea cheltuielilor
statului prin reducerea salariilor funcţionarilor şi a alocaţiilor pentru şomeri, pentru a
reduce deficitul bugetar – în care a fost identificată cauza crizei –, concomitent cu o
scădere generală a preţurilor pentru a permite relansarea exporturilor. Această politică
a atins apogeul în 1935, când au fost adoptate decretele-lege Laval, prin care s-a decis
o reducere cu 10% a tuturor cheltuielilor statului, măsură care nu a avut alt efect decât
agravarea crizei datorită contracţiei pieţei interne.
Măsurile ineficiente adoptate de guvernele franceze pentru combaterea crizei
au accentuat criza socială, în condiţiile în care, în perioada 1930-1935, venitul mediu
al francezilor a scăzut cu 30%. Categoria cea mai afectată de criză a fost cea a claselor
mijlocii urbane şi rurale, pentru agricultori scăderea veniturilor atingând 59%, în timp
ce veniturile obţinute din comerţ şi industrie au scăzut cu 46%.
Criza a afectat şi categoria salariaţilor ale căror venituri s-au redus cu 25%,
reducerea corespunzând practic scăderii costului vieţii. Funcţionarii au fost puţin şi
târziu atinşi, mai puţin de criză cât de diminuarea salariilor lor în cadrul politicii
deflaţioniste. Muncitorii au fost afectaţi de şomajul parţial sau total şi de diminuarea
salariilor orare. Au existat şi grupe sociale a căror situaţie a fost staţionară sau chiar
ameliorată în anii crizei : acestea au fost, pe de o parte, pensionarii, ale căror venituri
au fost reevaluate în 1930, iar pe de altă parte, profesiunile liberale, proprietarii de
imobile şi, parţial, acţionarii societăţilor cotate la Bursă.
Criza economică a exacerbat antagonismele în cadrul societăţii franceze, care
s-a confruntat de la mijlocul anilor ’30 şi până la declanşarea războiului cu o gravă
criză socială şi politică. În primăvara anului 1936, victoria Frontului Popular în
alegeri şi formarea guvernului Leon Blum au coincis cu declanşarea unui val de
greve4 la care au participat aproape două milioane de salariaţi.

4
Grevele s-au declanşat spontan după victoria Frontului Popular, din motive diverse cum ar fi
pregătirea naţionalizării industriilor şi îndeplinirea unor revendicări salariale ; grevele au fost însoţite
de ocuparea locului de muncă şi au îngrozit patronatul francez care a văzut în ele o tentativă de
expropriere şi începutul revoluţiei sociale.
 14

Pentru rezolvarea situaţiei, reprezentanţii patronatului au semnat, la 7 iunie

1936, cu cei ai CGT (Confederaţia Generală a Muncii) acordurile de la Matignon prin
care au fost oferite muncitorilor creşteri salariale cuprinse între 7% şi 15%, au fost
recunoscute drepturile sindicatelor şi practica convenţiilor colective. Acordurile au
schiţat o soluţie a crizei, creşterea salariilor mici urmând să permită o relansare a
consumului intern şi să provoace o redresare economică5.
Guvernul Leon Blum a început aplicarea unui program de reforme economice
inspirat în mare parte de ideile stângii. Astfel, în august 1936, guvernul Frontului
Popular a decis naţionalizarea industriilor de război, pentru a evita ca presiunile
politice ale producătorilor de armament să ducă la un nou conflict6. Pentru a rezolva
neliniştitoarea problemă a prăbuşirii preţului grâului, guvernul a a creat, tot în august
1936, Oficiul Naţional Interprofesional al Grâului (ONIB), al cărui rol a fost de a
regulariza piaţa, cumpărând recoltele la un preţ fixat de stat şi comercializându-le
apoi. Guvernul Frontului Popular a încercat şi democratizarea Băncii Franţei prin
spargerea monopolului exercitat asupra ei de marile firme7.
Politica economică şi erorile de analiză ale guvernului Blum, la care s-a
adăugat şi ostilitatea mediilor de afaceri au avut ca rezultat agravarea dificultăţilor
economice ale Franţei. Din iunie 1936 a început exodul capitalurilor spre Elveţia,
situaţie care a ameninţat stabilitatea francului.
Pe de altă parte, creşterea salariilor ca urmarea a acordurilor de Matignon şi
cheltuielile de reînarmare au provocat o creştere a preţurilor cu atât mai importantă cu
cât grevele din 1936 şi apoi, din 1937, efectele legii celor 40 de ore, au dus la o
diminuare a producţiei.
În scurt timp, eşecul economic8 a devenit evident, în septembrie 1936
creşterea preţurilor absorbind deja creşterea de salarii din iunie, pe 1 octombrie 1936,
guvernul fiind constrâns să devalorizeze francul.

5
Acelaşi obiectiv a impregnat alte două mari legi votate pentru a combate şomajul : prima a acordat
salariaţilor 15 zile concediu plătit, iar a doua a limitat la 40 de ore durata săptămânii de lucru.
6
În pofida acestei poziţii oficiale, guvernul Blum a pus în aplicare un vast program de înzestrare
militară pe patru ani destinat recuperării decalajului francez în domeniu.
7
Banca Franţei era dominată de cele ‘200 de familii’, adică cei mai mari 200 de acţionari care, singurii
aveau drept de vot în Adunarea generală şi alegeau consilierii generali ai băncii. Acordarea dreptului de
vot la 40.000 de acţionari a fost lipsită de efect, datorită faptului că marea majoritate a lor a fost
dezinteresată de gestiunea Băncii Franţei, care a rămas citadela marilor interese.
8
Eşecul economic a dus la eşecul politic, creşterea salariilor, concediile plătite, săptămâna de lucru de
40 de ore, etc, mărind cheltuielile întreprinderilor. Patronatul, în special micii întreprinzători, deja grav
afectaţi de criză, a fost pus în dificultate, pierderea sprijinului clasei mijlocii determinând eşecul şi
sfârşitul ‘experienţei Blum’, în vara anului 1937 (Leon Blum va avea o scurtă revenire în 1938).
 15

Devalorizarea insuficientă din 1936, nu a pus capăt scurgerii capitalurilor şi

nici dificultăţilor trezoreriei ; în februarie 1937, pentru a calma mediile de afaceri,
Leon Blum a proclamat abandonarea momentană a proiectelor de reformă socială,
măsură care a nemulţumit muncitorii, sindicatele şi partidele de stânga, fără a reuşi
câştigarea încrederii patronatului în guvern.
La sfârşitul anului 1938 – în timpul guvernului Daladier – Franţa a cunoscut o
reală relansare economică, datorată, pe de o parte, noii devalorizări a francului din
mai 1938 care a adus preţurile franceze la nivelul celor mondiale şi încrederii
manifestate de patronat în guvern şi, pe de alta, efortului reînarmării care a dat un
impuls industriei.
În 1939, economia franceză şi-a reluat activitatea economică în condiţiile
creşterii indicelui producţiei industriale, diminuării şomajului şi relansării agriculturii
datorită recoltelor favorabile. Cu toate acestea, în toamna anului 1939, activitatea
economică nu a atins încă nivelul anului 1930. Această inerţie economică s-a
manifestat printr-o insuficienţă a investiţiilor, care a antrenat învechirea utilajelor şi a
frânat capacitatea de producţie, Franţa – încă profund marcată de efectele crizei
economice – nefiind pregătită din punct de vedere material pentru război.
În Italia, criza anilor ’30 a consolidat bazele totalitarismului. Până la începutul
anilor ’30, regimul fascist a practicat o politică economică şi socială favorabilă în
general claselor avute, însă efectele dezastruoase ale crizei, adăugate celor ale
imperialismului expansionist9, au determinat adoptarea unei soluţii autarhice, care a
dus la consolidarea totalitarismului şi la îngrădirea intereselor private, parţial
subordonate proiectelor politice ale regimului.
Între 1922 şi 1927, alianţa de fapt între fascism şi marile interese private a
funcţionat în profitul acestora din urmă şi a determinat regimul Musollini să adopte o
politică economică liberală. Din 1925, guvernul a încercat redresarea lirei şi
demontarea aparatului dirijist care funcţionase în timpul războiului10.

9
Musollini visa la o Italie de 60 de milioane de locuitori, pretext şi instrument al unei politici
expansioniste. Pentru aceasta, printre alte măsuri, el a instaurat un sistem de sporire a natalităţii –
prime, concursuri, propagandă, fiscalitate mai grea pentru celibatari, etc – şi a restrâns emigraţia.
Rezultatul a fost creşterea populaţiei Italiei în perioada fascistă de la 38 la 45 de milioane de locuitori,
în ciuda unei sensibile scăderi a natalităţii de la 20 la 23%o.
10
Politica economică promovată de ministrul de finanţe De Stefani, tradiţionalistă şi liberală a limitat
cheltuielile guvernului, făcând astfel să scadă inflaţia şi a limitat amestecul statului în industrie. Astfel,
de exemplu, reţeaua de telefoane a fost scoasă de sub controlul guvernului şi înapoiată companiilor
particulare, în timp ce taxele percepute în industrie care obţinuse profituri uriaşe din contractele
guvernamentale din timpul războiului au fost fie reduse, fie s-a renunţat la ele.
 16

În acelaşi timp a fost aplicată o politică fiscală care a plasat majoritatea

sarcinilor fiscale asupra bugetelor modeste. Spre sfârşitul primului deceniu interbelic,
situaţia economică s-a îmbunătăţit în mod evident, situaţie reflectată de creşterea
salariilor şi a indicelui productivităţii muncii care, de la 100 în 1922 a ajuns la 195 în
1926. Totuşi, Musollini a sacrificat în mod deliberat expansiunea economică,
prestigiului monedei11, măsurile de stabilizarea lirei antrenând în 1927 o recesiune
care a făcut necesară recurgerea la o politică în mod deschis dirijistă.
Primele decizii autarhice au fost determinate de necesitatea de restrângere a
importurilor pentru redresarea balanţei comerciale şi pentru a reechilibra balanţa de
plăţi. Politica economică a fost orientată spre dezvoltarea unor sectoare până atunci
incapabile să satisfacă necesităţile pieţei interne cu produse de primă necesitate.
Astfel, datorită eforturilor efectuate pentru dezvoltarea agriculturii (Bătălia pentru
grâu), randamentele la grâu au crescut cu 50%, în timp ce producţia a crescut de la 50
la peste 80 de milioane de chintale în 1933, ceea ce permitea satisfacerea nevoilor
naţionale. Politica de îmbunătăţiri funciare a avut ca rezultat asanarea şi cultivarea
mai multor milioane de hectare în Valea Padului, pe litoralul tirenian şi adriatic şi,
mai ales în regiunea Romei.
De asemenea, Italia a fost dotată cu o infrastructură modernă datorită marilor
lucrări publice întreprinse de regimul fascist, cum au fost electrificarea căilor ferate,
construirea de autostrăzi şi lucrările de urbanism. A fost instituit un sistem corporatist
fondat pe principiul colaborării dintre clasele sociale ; prin legea Rocco din 1926,
monopolul raporturilor angajaţi-patroni a fost acordat sindicatelor fasciste, iar grevele
au devenit ilegale.
În 1927, charta muncii a încredinţat statului misiunea de a face respectate
convenţiile colective şi de a veghea ca interesul naţional să primeze întotdeauna
asupra intereselor private.

11
Reevaluarea lirei a avut o semnificaţie deosebită. La jumătatea anilor ’20, rata de schimb a lirei
italiene de aproximativ 150 lire italiene la o liră sterlină a fost găsită inacceptabilă de către Musollini,
care considera că o ţară puternică şi dinamică trebuie să aibă o monedă pe măsură şi în consecinţă în
1927 a stabilit o nouă rată de schimb de 90 de lire italiene la o liră sterlină. Astfel, Musollini şi-a atins
obiectivul principal, şi anume sporirea prestigiului, însă preţul a fost plătit de economia italiană : în
condiţiile în care mărfurile italiene au devenit de două ori mai scumpe, industriile axate pe export (mai
ales cea textilă) au intrat în criză. Pe de altă parte, reevaluarea lirei ar fi trebuit să-l ajute pe
consumatorul italian, deoarece alimentele şi alte produse din import s-ar fi ieftinit ; însă, Musollini a
împiedicat acest lucru prin introducerea unor taxe prohibitive pe importuri. Singurele industrii
avantajate au fost industria oţelului, cea de armament şi cea constructoare de nave, care aveau nevoie
de materii prime ieftine din import.
 17

La începutul anilor ’30, statul fascist a fost nevoit să vină în ajutorul

capitalismului italian puternic afectat de criza mondială. Stabilizarea lirei la un nivel
prea ridicat a creat o disparitate între preţurile italiene şi cele de pe piaţa mondială, iar
exportatorii s-au confruntat cu dificultăţi.
Criza mondială a agravat situaţia, provocând o scădere cu 30% a producţiei
care a determinat creşterea şomajului la 2 milioane în 1933 şi a dus la scăderi
salariale. Ameninţate de faliment, marile societăţi industriale şi bancare au cerut
ajutorul statului italian, angajat în aplicarea unei politici deflaţioniste.
Măsurile ortodoxe din punct de vedere financiar nefiind suficiente pentru a
redresa situaţia, au determinat adoptarea unei politici autarhice, dictată nu atât de
circumstanţe, cât mai ales de dorinţa de a urma cu orice preţ politica prestigiului
monetar. Astfel, Italia s-a izolat relativ faţă de lumea exterioară prin introducerea
controlului schimburilor, prin taxe vamale prohibitive pentru orice produs ‘nevital’,
prin acorduri de clearing cu România, Bulgaria, Germania, etc. Într-o a doua etapă,
controlul statului asupra economiei s-a intensificat, beneficiind însă de
consimţământul cercurilor de afaceri.
A fost astfel creat, în ianuarie 1933, Institutul pentru Reconstrucţie Industrială
(IRI), destinat iniţial să furnizeze întreprinderilor lichidităţile necesare relansării
activităţii lor, care însă s-a văzut pus în situaţia de a răscumpăra o parte importantă a
acţiunilor lor, ceea ce a dat naştere unor veritabile holdinguri de stat. Paradoxal,
această politică a antrenat o consolidare a structurilor de concentrare a capitalismului
şi nu o socializare a lor aşa cum apărea ea în ideologia fascistă. Controlul statului s-a
extins foarte mult, astfel că 80% din construcţiile navale şi 50% din producţia de oţel
au ajuns să fie controlate de guvern.
Autarhia a fost consolidată şi mai mult de războiul din Etiopia şi de punerea
Italiei în ‘carantină’ prin regimul sancţiunilor internaţionale. Din 1936, sub impulsul
Comisiei Supreme a Autarhiei s-a desfăşurat un efort imens pentru a permite Italiei
să-şi satisfacă singură nevoile de carburanţi, de cărbuni, minereuri, pentru dezvoltarea
industriei celulozei, a textilelor artificiale, etc., aceasta neţinând cont de costurile de
revenire şi de condiţiile antieconomice care au încurajat specula şi corupţia. Cu toate
acestea, rezultatele au fost spectaculoase, reflectate în avântul hidroenergeticii, al
industriei aluminiului, construcţiilor navale şi aeronautice, însă parţiale în condiţiile în
care au fost realizate în cadrul unui sistem orientat spre pregătirile de război.
 18

Clasele conducătoare şi masele au beneficiat în mod inegal de pe urma

schimbărilor intervenite. În timp ce burghezia a pierdut unele din prerogativele sale
politice şi şi-a consolidat puterea economică, clasa de mijloc nu a profitat de pe urma
regimului decât în măsura în care s-a folosit de posibilităţile de ascensiune socială
oferite de organizaţiile fasciste. Masele populare au văzut, pe ansamblu, o
îmbunătăţire a situaţiei lor economice şi sociale, odată cu dezvoltarea industriei şi
adoptarea unei legislaţii sociale. Totuşi, corporatismul a favorizat în special
conducătorii de întreprinderi, care au folosit arbitrajul şi forţa coercitivă a statului
pentru a-şi impune voinţa în faţa salariaţilor.
Politica regimului fascist a avut ca rezultat dezvoltarea dezechilibrată a
economiei italiene care în 1939 era axată artificial pe pregătirile de război. Rezultatele
pozitive, reflectate de creşterea indicelui producţiei industriale de la 100 în 1922, la
185 în 1930 şi la 209 în 1938, nu au reuşit să mascheze punctele slabe în primul rând
insuficienta dezvoltare a pieţei interne, consumul de grâu, carne, zahăr stagnând, de
exemplu, la nivelul din 1922. Spre sfârşitul anilor ’30 s-au înregistrat mari deficite
bugetare pentru remedierea cărora trebuiau făcute fie reduceri majore ale cheltuielilor
militare, fie reducerea semnificativă a nivelului de trai, însă Musollini, conform
obiceiului, a refuzat să recunoască gravitatea situaţiei economice, problemele
rămânând nerezolvate în momentul intrării Italiei în cel de-al doilea război mondial.
În Germania, influenţa crizei americane s-a resimţit la mai multe niveluri. În
primul rând, s-a observat o scădere a investiţiilor provenite din SUA, care au scăzut
de la 250 milioane dolari în 1928 la 40 de milioane dolari în 1929.
În al doilea rând, reculul comerţului exterior american l-a atras pe cel al
schimburilor economice mondiale, exporturile germane fiind primele care au resimţit
consecinţele : din 1929 în 1932 exporturile germane au scăzut cu 25% în volum şi cu
52% în valoare, situaţie însoţită de o puternică scădere a preţurilor mondiale. Din
aceasta a rezultat o scădere spectaculoasă a producţiei industriale cu circa 20% între
februarie 1929 şi februarie 1931; între 1928 şi 1932, ponderea producţiei industriale a
Germaniei în producţia mondială a scăzut de la 11,6% la 8,9%.
La începutul anului 1931 a început retragerea masivă a capitalurilor
americane, britanice şi franceze investite în Germania, ceea ce a determinat reducerea
rezervelor de aur şi devizelor Reichbank, a provocat prăbuşirea cursurilor bursiere şi a
creat în mediile de afaceri un sentiment de nelinişte care a degenerat în panică, odată
cu anunţarea, pe 11 mai 1931, a falimentului puternicei bănci austriece Kredit Anstalt.
 19

Criza a luat o amploare deosebită în iunie-iulie 1931, în momentul în care

retragerile din bănci şi case de depuneri au atins 2 miliarde de mărci. Falimentul unuia
din principalele grupuri textile germane – Nordwolle din Bremen – a determinat
suspendarea plăţilor uneia din cele mai importante patru instituţii de credit –
Danatbank – la 12 iulie 1931, o zi mai târziu, cancelarul Bruning decizând închiderea
tuturor băncilor şi caselor de depuneri, care vor fi redeschise în august cu restricţii
drastice asupra retragerilor de fonduri şi operaţiunilor de schimb.
Căderea exporturilor şi diminuarea importurilor - care a compromis
aprovizionarea cu materii prime - decise de guvern pentru a limita deficitul comercial
au provocat prăbuşirea producţiei industriale : în trei ani, producţia de cărbune a
scăzut de la 163 la 104 milioane tone, cea de oţel de la 16 la 5,8 milioane tone, iar
industria constructoare de maşini a înregistrat o scădere a producţiei cu 40%.
În timp ce portofoliile de comenzi sunt zero, multe uzine şi-au redus la 50%
capacitatea de producţie, cea mai mare parte a societăţilor şi-au redus dividendele şi s-
au înregistrat un număr impresionant de falimente (de la 10 la 12.000 pe an). Scăderea
preţurilor agricole a lovit dur pe marii proprietari din Est, care au fost nevoiţi să se
îndatoreze pentru a-şi moderniza exploatările şi au trebuit adeseori să-şi ipotecheze
domeniile.
Criza din 1930-1932 a avut asupra societăţii germane efecte aproape identice
cu cea din 1923, cu diferenţa că, de această dată, salariaţii şi, în general cei ce aveau
venituri fixe, au fost relativ privilegiaţi, deoarece curba salariilor s-a menţinut peste
curba preţurilor. Şomajul a crescut de la 600.000 în 1928, la 3.700.000 la sfârşitul lui
1930, a ajuns la 5,1 milioane în septembrie 1932 şi a atins punctul maxim la începutul
anului 1933, când 6,1 milioane de germani erau şomeri ; şomajul parţial a afectat 8
milioane de oameni care primeau salarii reduse la jumătate. În total, între 50 şi 60%
din populaţia germană a fost afectată de criza locurilor de muncă, care a atins mai ales
muncitorii, tinerii şi cadrele.
În anii ’30, prosperitatea economiei germane s-a sprijinit pe baze foarte
fragile. În deceniul patru, datoria externă a Germaniei a luat proporţii enorme
ajungând la 6,5 miliarde de dolari, adică la o dobândă anuală de 300 de milioane de
dolari, care a necesitat aporturi constante de noi capitaluri străine.
Din cele 25 de miliarde de mărci-aur investite, cu începere din 1924, în
economia germană, cea mai mare parte de provenienţă americană, 10 miliarde mărci-
aur au fost pe termen scurt, pe care băncile germane le-au investit în industrie sub
 20

formă de obligaţiuni sau de credite pe termen lung. Astfel, sistemul bancar german s-a
aflat în imposibilitatea de a se mobiliza rapid pentru a face faţă cererilor de
rambursare ale creditorilor americani şi nu a putut conta în acest caz decât pe slabele
rezerve în devize ale Reichsbank şi pe propriile lor creanţe externe.
Pe de altă parte, investiţiile industriale, efectuate cu o preocupare evidentă
pentru raţionalizare şi productivitate crescută, au fost la limita mijloacelor financiare
ale Germaniei ; ele nu se puteau dezvolta decât în condiţiile unei creşteri constante a
volumului afacerilor, pe care numai expansiunea pieţelor externe o puteau asigura.
Astfel, economia germană a fost extrem de vulnerabilă la contracţia comerţului
internaţional. Nu în ultimul rând, evoluţia conjuncturii politice, a slăbit încrederea
germanilor în guvern şi a favorizat fuga capitalurilor.
Diminuarea încasărilor şi creşterea intervenţionismului statului au distrus
echilibrul bugetar. În încercarea de a stopa criza, guvernele germane – cel condus de
Heinrich Bruning12 şi cel al lui Franz von Papen – au practicat o severă politică
deflaţionistă, reflectată în scăderea salariilor funcţionarilor, reducerea alocaţiilor de
şomaj şi a prestaţiilor sociale, anularea convenţiilor colective şi creşterea impozitelor
indirecte, măsuri care au afectat în special muncitorimea şi mai puţin clasele avute.
Pe de altă parte, statul a intervenit direct în activitatea economică, prin
cumpărarea întreprinderilor aflate în dificultate, acordarea de subvenţii sau reduceri
de impozite, stabilirea controlului schimburilor şi controlul asupra sistemului bancar.
Din 1933, conjuctura economică, mai mult decât doctrina NSDAP-ului au
impus economiei germane un dirijism strict şi o evoluţie spre autarhie. Primele
opţiuni autarhice au fost motivate de necesităţile reconstrucţiei economice.
Promotorii noii politici economice, în special dr.Hjalmar Schacht (preşedinte
al Reichbank între 1933-1939 şi ministru al economiei între 1934-1937), ca şi
industriaşii şi oamenii de afaceri au fost partizanii economiei liberale, iar conducătorii
nazişti nu au intenţionat să aplice odată ajunşi la putere programul stângist la
partidului elaborat în anii ’20.
Pe parcursul anului 1932, conducerea nazistă a început să ia în considerare un
număr de posibile abordări ale problemei economice. În primul rând, exista politica
autarhiei, care presupunea crearea unei comunităţi comerciale sau economice aflată
sub influenţa dominantă a Germaniei, care să fie extinsă în aşa fel încât să rivalizeze

12
Heinrich Bruning era liderul parlamentar al Partidului de Centru, al doilea ca importanţă din
Reichstag.
 21

cu celelalte mari puteri economice. În al doilea rând, a fost acordată o atenţie specială
ideii de finanţare deficitară, promovată de adepţii keynesismului, crearea de noi locuri
de muncă urmând a determina sporirea cererii la nivelul ansamblului economiei. Până
în ianuarie 1933, în ciuda atenţiei acordate unor asemenea orientări, nu a apărut nici
un plan coerent.
În consecinţă, deşi aceste moduri de abordare figurează în istoria economică a
celui de-al Treilea Reich, în ele există o lipsă de consistenţă care sugerează faptul că
politica economică tindea să fie pragmatică şi să răspundă mai degrabă necesităţilor
momentului respectiv, decât să fie rezultatul unei planificări tratate cu grijă. Pe
ansamblu, în întreaga perioadă a regimului nazist nu a predominat nici un sistem
economic unic şi unitar.
Greu îndatorată şi dispunând de slabe rezerve monetare, Germania nu a putut
proceda nici la o devalorizare – care ar fi sporit greutatea datoriilor sale –, nici la o
politică de inflaţie controlată (similară New Deal-ului american), deoarece după criza
din 1923 orice tensiune inflaţionistă risca să provoace panică.
De asemenea, Germania nu a putut conta pe credite externe şi a fost astfel
nevoită să-şi relanseze economia prin limitarea la maxim a ieşirilor de aur şi devize.
Liniile generale ale programului social-economic al lui Adolf Hitler sunt
rezumate în Apelul către poporul german din 31 ianuarie 1933 : ’Au trecut mai bine de 14
ani de la nefericita zi în care poporul german, orbit de promisiunile lansate atât în interiorul, cât şi
în exteriorul ţării, a dat uitării cele mai înalte valori ale trecutului său, ale Reichului, ale libertăţii şi
onoarei sale, pierzând astfel tronul… Plini de adâncă nemulţumire, milioane dintre cei mai buni
bărbaţi şi femei ai Germaniei, din toate straturile sociale, au asistat la dezintegrarea naţiunii într-un
talmeş-balmeş de opinii politice egoiste, interese economice şi conflicte ideologice…Mizeria
poporului nostru este înfiorătoare ! Proletariatul muritor de foame înregistrează milioane de şomeri,
în timp ce întreaga clasă mijlocie, a micilor întreprinzători, a fost sărăcită. Dacă şi ţăranul german
va fi implicat în această prăbuşire economică, ne vom confrunta cu o catastrofă de mari
proporţii…Noi preluăm o moştenire îngrozitoare. Sarcina care ne stă în faţă este cea mai grea dintre
cele cu care s-au confruntat politicienii germani. Dar cu toţii avem o încredere nemărginită, căci
credem în poporul nostru şi în valorile sale eterne. Ţăranii, muncitorii şi clasa de mijloc trebuie să
se unească pentru a contribui la clădirea noului Reich. Guvernul naţional consideră că sarcina
primordială este aceea de a restabili unitatea de spirit şi voinţă a poporului german…Găsindu-se
deasupra claselor sociale şi averilor, va reda poporului conştiinţa unităţii sale rasiale şi politice şi
obligaţiile care derivă de aici…Va declara, aşadar, un război civil nemilos nihilismului spiritual,
politic, cultural. Germania nu trebuie şi nu va cădea în anarhia comunistă. În 14 ani, partidele din
noiembrie au ruinat ţăranul german. În 14 ani, au creat o armată de şomeri. Guvernul naţional va
 22

urma planul expus în continuare cu voinţă de fier şi perseverenţă plină de încăpăţânare. În

următorii 4 ani, ţăranul german trebuie salvat din ghearele sărăciei. În 4 ani, şomajul trebuie
eradicat. În paralel cu acestea, se vor forma premisele însănătoşirii economiei…Guvernul revoluţiei
naţionale doreşte să pornească la treabă, şi o va face. Nu el este cel care timp de 14 ani a provocat
ruina poporului german ; el doreşte să-l conducă la apogeu. Este hotărât să facă atâtea îmbunătăţiri
în 4 ani, cât să acopere datoriile contractate în 14 ani. Dar nu poate subordona opera de
reconstrucţie voinţei celor care sunt răspunzători de colaps. Partidele marxiste şi cei care le susţin
au avut la dispoziţie 14 ani în care să-şi dovedească priceperea. Rezultatul este un morman de ruine.
Acum, popor german, acordă-ne nouă 4 ani şi judecă-ne apoi’.
Numit de Adolf Hitler în fruntea Reichsbank şi a ministerului economiei,
dr.Hjalmar Schacht a încercat iniţial să opereze redresarea financiară a Germaniei prin
aceleaşi metode aplicate în 1924. Pentru aceasta, el a întărit controlul schimburilor
instituit de guvernul Bruning, pentru a stopa hemoragia de capital şi a aplicat pentru a
nu recurge pe faţă la inflaţie, un sistem de cambii garantate de stat, cu care industriaşii
şi-au plătit furnizorii şi care urmau să fie onorate după redresare.
În acelaşi timp, statul a finanţat o politică de mari lucrări publice şi de
reînarmare. În urma organizării puse la punct de Schacht, între anii 1933 şi 1937,
bugetul statului a fost destinat unor lucrări menite să creeze noi locuri de muncă
(construirea autostrăzilor şi a clădirilor publice, defrişări), iar subvenţiile acordate au
ajutat la revitalizarea construcţiilor private şi a reparaţiilor.
Rezultatele s-au tradus prin relansarea producţiei de oţel şi fontă, scăderea
şomajului, cu toate că puterea de cumpărare a maselor a scăzut prin micşorarea
salariilor şi datorită prelevărilor fiscale, guvernul nereuşind crearea unei mari pieţe de
consum interne care ar fi putut prelua sarcina continuării iniţiativelor statului.
Dificultăţile persistente ale comerţului exterior, combinate cu acest semi-eşec au
determinat intensificarea tendinţelor dirijiste şi autarhice.
Prin legea din 3 iulie 1934 lui Hjalmar Schacht i s-au acordat puteri
dictatoriale asupra economiei, necesare introducerii Noului Plan Economic aplicat din
septembrie 1934. Planul a oferit guvernului un control pe scară largă al tuturor
aspectelor legate de schimburile comerciale şi valutare, în acest fel guvernul
stabilindu-şi priorităţile. În consecinţă, de exemplu, în 1934 importurile de bumbac au
fost reduse substanţial, pentru a satisface cererile de import ale industriei grele.
 23

Schacht a încercat să promoveze comerţul şi să economisească valuta străină

prin semnarea unor tratate13 de comerţ bilateral, în special cu ţările din sud-estul
Europei şi din America Latină. Rezultat al politicii lui Schacht, la sfârşitul anului
1935, Germania avea un surplus comercial, rata şomajului era în scădere, iar
producţia industrială globală crescuse cu 49,5% faţă de 1933.
În orice caz, toate aceste succese au fost marcate o slăbiciune structurală
fundamentală în problema echilibrării plăţilor, care, între 1934 şi 1936, a fost mascată
printr-o serie de subterfugii financiare inteligente. În ciuda trucurilor sale economice
şi a simpatiei aparente faţă de finanţarea deficitară, Schacht era conştient că deficitul
bugetar şi balanţa plăţilor nu puteau fi menţinute pe timp nelimitat, la începutul anului
1936 devenind clar faptul că odată cu creşterea cerinţelor pentru înarmare şi alte
cheltuieli adiacente, balanţa de plăţi a Germaniei se îndrepta spre dezastru. În
consecinţă, Schacht a propus o reducere a cheltuielilor militare în speranţa măririi
producţiei de bunuri industriale de export, care aveau avantajul de a fi vândute şi de a
câştiga valută. Soluţia propusă a avut susţinători, în special printre cei cu interese în
ramurile industriale orientate spre export, dar a întâmpinat o opoziţie fermă din partea
forţelor armate şi a NSDAP.
Criza politico-economică din 1936 a fost rezolvată prin introducerea Planului
de patru ani (9 septembrie 1936), aflat sub conducerea lui Hermann Goring, al cărui
scop principal a fost pregătirea forţelor armate şi economiei în vederea războiului.
Planul a avut patru priorităţi : creşterea producţiei agricole, perfecţionarea
sectoarelor-cheie ale forţei de muncă, reglementarea guvernamentală asupra
importurilor şi exporturilor şi obţinerea unei independenţe economice în ceea ce
priveşte materiile prime, precum petrolul, metalele şi cauciucul. Planul a prevăzut
naţionalizarea anumitor sectoare, puţin rentabile, însă, pe ansamblu, structura
capitalistă a economiei germane a subzistat şi chiar a fost consolidată printr-o
puternică concentrare. Succesul Planului de patru ani s-a dovedit a nu fi total. Pe de o
parte, a fost departe de a atinge obiectivele propuse în privinţa produselor vitale legate
de petrol şi cauciuc, iar producţia de armament nu a tins cotele cerute de armată.

13
Acestea luau adeseori forma unor convenţii ce presupuneau schimburi în natură directe, evitându-se
astfel necesitatea schimbului oficial de valută. Germania se declara de acord să tranzacţioneze materii
prime din aceste ţări, cu condiţia ca mărcile să fie folosite numai pentru cumpărarea produselor
germane (la un moment dat s-a estimat că marca germană avea 237 de valori diferite, în funcţie de ţară
şi împrejurări). În acest fel, Germania a început să exercite o influenţă economică puternică în Balcani
cu mult înainte să fi obţinut controlul politic şi militar.
 24

Pe de altă parte, producţia unui număr de materiale-cheie, cum ar fi aluminiul

şi explozibilele, s-a mărit considerabil, iar la alte produse a crescut, atingând o rată
însemnată. Astfel, în ciuda avântului economic, Germania a înregistrat o creştere a
gradului său de dependenţă faţă de importuri.
În acelaşi timp s-a urmărit creşterea producţiei industriale şi limitarea
importurilor. Progresele industriei chimice au permis fabricarea produselor de
înlocuire (Ersatz), benzină şi cauciuc sintetic, textile artificiale, etc. Pentru reducerea
scurgerilor de devize marca a fost blocată – investitorii străini trebuind să-şi
cheltuiască veniturile în Germania – şi s-au introdus pe scară largă acorduri de
clearing – orice import trebuind să fie compensat printr-un export de aceeaşi valoare
în ţara respectivă. La sfârşitul anului 1938, producţia industrială germană a înregistrat
o creştere de 105% faţă de 1933, însă, în pofida acestui fapt, Germania nu era
pregătită pentru război14.
Din 1936, autarhia a devenit nu numai condiţia unei redresări economice ce
urma să reinsereze progresiv Germania în circuitele economice mondiale, ci şi
instrumentul unei reînarmări fără limite în perspectiva războiului, război în care
Germania trebuia să se descurce de una singură.
Pentru aceasta a fost dezvoltată agricultura prin mari lucrări de îmbunătăţiri
funciare şi prin limitarea exodului rural şi a fărâmiţării terenurilor prin crearea – prin
Legea Reichului privind gospodărirea fermelor din 1933 - de domenii inalienabile
(Erbhofe), statul german oferind siguranţa proprietăţii celor ce deţineau ferme de
dimensiuni medii, cuprinse între 7,5 ha şi 12,5 ha15.
Comunitatea agricolă a avut un statut special, ideologia nazistă a ‘Sângelui şi
pământului’, reprezentând ţărănimea ca fiind, din punct de vedere rasial, cel mai pur
element al Volk-ului, reprezentantă a acelor valori tradiţionale care se pierduseră în

14
O serie de cercetări efectuate în anii ’50 – în special cele ale lui B.H.Klein – au dus la concluzia că
această ‘mobilizare parţială’ a economiei germane în perioada Planului de patru ani a reprezentat o
strategie deliberată care ţinea de politica Blitzkrieg. În opinia acestor cercetători, Hitler şi forţele
armate cunoşteau situaţia precară a Germaniei în ceea ce priveşte materiile prime şi în consecinţă au
adoptat strategia războaielor scurte, care să nu slăbească excesiv economia. În plus, acest plan avea şi
avantajul politic de a nu reduce în mod drastic producţia de bunuri de consum. În consecinţă, Klein a
susţinut că anterior anului 1939, nivelul de mobilizare economică al Germaniei în vederea războiului a
fost mai curând scăzut. Oricum, este evident că din 1933 creşterea economică a fost direcţionată în
principal către nevoile armatei şi nu către consumul civil, iar din 1936 şi până în 1939, peste 2/3 din
totalul investiţiilor germane au fost îndreptate spre obiective care ţineau de pregătirea războiului.
15
Datorită faptului că s-a interzis prin lege diviziunea fermelor, ţăranii s-au confruntat cu mari
probleme în asigurarea viitorului pentru mai mult de unul dintre copii. Pe de altă parte, tergiversările
birocratice ale organismelor guvernamentale au provocat numeroase resentimente şi nemulţumiri în
rândul ţărănimii (de exmplu, se stipula ca fiecare găină să dea 65 de ouă anual !).
 25

societatea urbană amorfă a Germaniei industrializate. Din 1933, Comisia pentru

aprovizionarea Reich-ului a început să controleze fiecare aspect al producţiei şi
consumului agricol, fermierii beneficiind de o creştere a preţurilor între 1933 şi 1936.
Către sfârşitul anilor ’30, în ciuda dorinţei regimului de a spori producţia
agricolă a devenit evident faptul că avea loc un exod al lucrătorilor către oraşe,
datorită salariilor mai mari existente în mediul urban. În condiţiile în care agricultura
germană nu dispunea de puterea economică de a intra în competiţie cu alte sectoare
ale economiei şi datorită faptului că existau anumite limite în ceea ce priveşte politica
de intervenţie a statului, ea s-a confruntat cu o lipsă acută a forţei de muncă.
Militarizarea economiei germane a fost însoţită de o mobilizare a mâinii de
lucru realizată prin intermediul corporatismului. Sindicatele au fost suprimate, fiind
înlocuite de Frontul Muncii (Deutsche Arbeitfront)16, organizaţie care a regrupat
salariaţii şi patronii, favorizându-i în general pe ultimii.
Pentru clasa muncitoare au existat în anii regimului nazist efectele benefice ale
unei munci stabile, ale unei plăţi regulate şi ale unor posibilităţi de recreere organizate
de KDF – Kraft durch Freude, Putere prin bucurie – care punea la dispoziţia
milioanelor de muncitori ocazii nenumărate (vizite culturale, întâlniri sportive şi
călătorii – în vederea petrecerii concediilor. Aceste avantaje au fost însă
contrabalansate de pierderea dreptului de negociere şi de cerinţele venite din partea
patronatului şi a guvernului, care au intervenit în mod efectiv în controlul sporurilor
de salarii şi al limitării libertăţii de mişcare a muncitorilor.
Analiza salariilor muncitorimii germane s-a dovedit a fi o chestiune foarte
complicată, în special datorită faptului că au existat o multitudine de variabile – cum
ar fi vârsta, ocupaţia şi localizarea geografică – care trebuie luate în considerare : cert
este că salariul real al unui muncitor german (puterea reală de cumpărare după
calcularea ratei inflaţiei) abia se ridica în 1938 deasupra nivelului atins în 1929,
aceasta în condiţiile în care săptămâna medie de lucru s-a mărit de 43 de ore la 47 de
ore în 1939. În ciuda tuturor complicaţiilor, în mod clar cele mai mari avantaje le-au
avut muncitorii din industriile asociate exploziei reînarmării, în timp ce persoanele
implicate în industria bunurilor de consum se zbăteau să-şi menţină veniturile
existente.

16
Cu începre din mai 1933, muncitorii nu aveau altă alternativă decât să se alăture DAF – Deutsche
Arbeitfront - şi să-i accepte stipulările în ceea ce priveşte condiţiile de muncă ; de asemenea, din 1935
prestarea unei munci a devenit obligatorie pentru toţi tinerii de ambele sexe, economia germană
beneficiind în acest mod de o sursă de mână de lucru gratuită.
 26

În anii ’30, clasa mijlocie germană s-a aflat într-un declin relativ, determinat
de conjunctura economică dură şi de înclinaţia NSDAP către categoria socială a marii
finanţe al cărei sprijin era necesar în vederea reînarmării.
Marea finanţă a fost cea care a beneficiat cel mai mult de pe urma programului
economic aplicat în Germania după 1933 : valoarea industriei germane a crescut în
mod constant, după cum reiese din mărirea ratei de indexare de la 41 de procente în
1932 la 106 în 1940, în vreme ce dividendele plătite investitorilor au crescut de la o
medie de 2,83% la 6,60% în aceeaşi perioadă ; o asemenea creştere s-a reflectat şi în
cifra de salarizare a personalului de conducere, de la o medie de 3.700 RM în 1934 la
5.420 RM în 1938.
Datorită politicii economice aplicate în anii ’30, Germania a devenit în 1939 a
doua putere industrială a lumii, prin progresele spectaculoase înregistrate mai ales în
domeniul energiei – 186 milioane tone de cărbune, adică producţia totală a anului
1913 –, materiilor prime, bunurilor din domeniul echipamentelor şi producţiei, în
condiţiile în care şomajul a fost aproape în întregime eradicat. Progrese deosebite a
cunoscut şi agricultura germană, capabilă să satisfacă necesităţile interne ale
Reichului. Pătrunderea comercială în Europa dunăreană şi balcanică a consolidat
influenţa politică şi economică a Germaniei în aceste zone.
La pasiv, creşterea datoriei publice şi manipulările monetare, mediocra
producţie de bunuri de consum, investiţiile neproductive de reînarmare, posibilităţile
reduse de absorbţie ale pieţei interne generate de stagnarea nivelului de trai,
completează imaginea unei redresări economice incomplete şi artificiale, bazate pe
pregătirile de război.
Această dezvoltare a avut loc în cadrul unei societăţi prinse în plasa întreţesută
de către stat şi partid. Prin Mein Kampf, Hitler a deschis poporului german umilit
perspectiva unei Germanii triumfătoare ce urma să-i reunească pe toţi cei de acelaşi
sânge în cadrul Reichului renăscut şi extins prin cuceriri în est. Pregătirile de război
au fost intensificate fiind marcate de câteva momente cheie care conduc la catastrofa
declanşată în 1939 : 1935 – restabilirea serviciului militar în Germania ; 1936 –
reocuparea Renaniei ; 1938 – Hitler comandant suprem ala Reichswehr-ului, ocuparea
Austriei, ultimatumul pentru Cehoslovacia, acordurile de la Munchen ; 1939 –
ocuparea Cehoslovaciei, a portului Memel, alianţa militară italo-germană, pactul de
neagresiune germano-sovietic, invadarea şi apoi împărţirea Poloniei cu URSS (care va
anexa şi o parte a Finlandei).
 27

Excesele practicilor protecţioniste ale ţărilor industriale vest-europene

favorizează, la sfârşitul deceniului patru, aplicarea pe plan european a politicii Drang
nach Östen, concretizată în pătrunderea puternică a capitalului şi a mărfurilor
germane în ţările estului continentului. Afirmarea puternică a ţărilor revizioniste,
coroborată cu disensiunile şi slăbiciunile politicii europene, favorizează izbucnirea
unui nou război mondial. Repetatele acte de agresiune ale Germaniei, Italiei şi
Japoniei şi pericolul iminent al unei noi conflagraţii mondiale perturbă profund viaţa
economică a tuturor ţărilor şi a lumii în ansamblu, imprimându-i orientări noi,
începând cu septembrie 1939, când se declanşează cel de-al doilea război mondial.
La începutul celui de-al doilea război mondial Germania domină Europa. Însă,
atacarea URSS şi intrarea SUA în război în 1941, au inversat raportul de forţe,
războiul încheindu-se după încă 4 ani de război, soldat cu distrugeri masive şi moartea
a 50 de milioane de oameni, de 6 ori mai mulţi decât în primul război mondial. La
sfârşitul războiului, două mari puteri deţin supremaţia într-o lume complet devastată :
Statele Unite, liderul incontestabil al lumii capitaliste şi URSS, puterea aflată în
centrul unui nou bloc care pretinde a întrupa idealurile socialismului. Al doilea război
mondial marchează sfârşitul unei epoci şi începutul uneia noi caracterizată de
coordonate complet diferite.
 1

TEMA NR.4 : EUROPA ŞI NOUA ORDINE ECONOMICĂ INTERNAŢIONALĂ

POSTBELICĂ

Cel de-al doilea război mondial a marcat apariţia unei noi ordini economice
internaţionale care a modificat raporturile dintre SUA şi Europa. La iniţiativa SUA,
ţările Europei Occidentale au acceptat înfiinţarea unui nou sistem monetar
internaţional şi liberalizarea schimburilor comerciale, condiţii esenţiale pentru
reconstrucţia economică postbelică.
În perioada postbelică, Statele Unite au încercat să reconstituie sistemul
economic internaţional pe baza unei noi ordini economice liberale, după o perioadă în
care capitalismul liberal a înregistrat un declin care, cel puţin la un moment dat, părea
definitiv. În această optică, al doilea război mondial poate fi interpretat ca o ultimă
convulsie a vechiului sistem, după dislocarea ordinii monetare internaţionale, fondată
pe convertibilitatea în aur sau în valute, după generalizarea protecţionismului, după
agravarea tensiunilor sociale şi după ascensiunea, aparent irezistibilă, a dirijismului
etatist. Însă, în ciuda distrugerilor masive pe care le-a antrenat, în loc să dea lovitura
de graţie sistemului capitalist, al doilea război mondial a creat condiţiile pentru un nou
început şi pentru o nouă etapă de creştere fără precedent.
Tezele pesimiste ale economiştilor post-keynesişti ‚stagnaţionişti’ (în principal
A.Hansen, P.Sweezy, B. Biggins) au fost infirmate : astfel, în loc să fie diminuate,
posibilităţile de a investi au devenit relativ nelimitate, în loc de o stagnare a creşterii
populaţiei a avut loc o explozie demografică, progresul tehnic a cunoscut o perioadă
de avânt pe fondul noii revoluţii industriale fondată, între altele, pe descoperirea
energiei atomice, pe progresul electronicii şi petrochimiei, pe cucerirea spaţiului şi pe
cursa înarmărilor, care s-a tradus printr-o veritabilă ‚explozie’ a producţiei mondiale.
În plus, progresul tehnic a influenţat masiv expansiunea sectorului terţiar în
economiile occidentale, acest sector depăşind după 1970, 65% din populaţia activă în
Statele Unite, 60% în Canada, 55% în Marea Britanie, Australia, ţările Benelux şi
ţările scandinave şi s-a apropiat de 50% în Franţa, Japonia şi Republica Federală
Germania.
Cercetarea ştiinţifică (mai mult de 3% din PNB în Statele Unite, mai mult de
2% în Marea Britanie, mai mult de 1,5% în Japonia, RFG şi Franţa), publicitatea (2-
3% din cheltuielile naţionale în ţările cele mai avansate), managementul şi tehnicile
de gestiune financiară au condus la o nouă formă de concentrare, conglomeratele,
 2

expansiunea mass-media, telecomunicaţiile, informatica devenind forţele motrice ale

creşterii economice.
Însă, chiar dacă în perioada postbelică capitalismul şi-a găsit un nou suflu,
structura sa s-a schimbat profund : iniţiativa individuală, inserată în reţeaua complexă
a automatismelor economiei de piaţă a cedat locul deciziilor grupurilor puternice şi
eforturilor de reglementare a sistemului depuse de autorităţile statului. Încrederea în
mecanismele de autoreglare ale liberalismului economic în forma sa cea mai strictă şi
revoluţia keynesiană au creat justificarea unui intervenţionism global care avea
menirea de a evita reapariţia depresiunilor şi a şomajului.
Cu toate acestea, capitalismul postbelic a continuat să se bazeze pe
proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie şi pe libertatea iniţiativei, în ciuda
extensiunii naţionalizărilor şi a economiei mixte. Acesta a fost în continuare un
capitalism liberal în cadrul căruia politicile economice ale statului nu au vizat să se
substituie mecanismelor pieţei, ci numai să le ‚regleze’.
Datele geopolitice ale războiului au favorizat SUA, a căror prosperitate în
1945 era izbitoare, faţă de vechile economii europene.
Reconstrucţia Europei a presupus refacerea economiilor distruse, regăsirea
echilibrului pieţelor externe, restabilirea solidităţii monedelor distruse de inflaţie şi
regăsirea unui nou consens social. Europa, distrusă şi ruinată, lipsită de mijloacele de
plată internaţionale (aşa numita dolar-gap), a fost constrânsă pentru a-şi demara
reconstrucţia să solicite un ajutor extern, care nu putea veni decât din partea SUA.
Această situaţie a marcat un recul considerabil al influenţei internaţionale a Europei
Occidentale, care a încetat să fie polul dominant al comerţului mondial (mai păstrează
numai un procent de 37% din exporturi în 1948, faţă de 46% în 1937). Marea monedă
forte europeană, lira sterlină, a pierdut orice credit în faţa dolarului, aşa cum a
demonstrat-o eşecul tentativei de a reveni la convertibilitatea externă din iulie-august
1947. În plus, ireversibilul avânt al mişcării de decolonizare a dus la o diminuare de
durată a prestigiului şi forţei mondiale a Europei.
În contrast cu declinul Europei, Statele Unite, deţinătoare timp de câţiva ani
ale monopolului nuclear şi în general ale tehnicilor de vârf şi metodelor cele mai
eficiente de gestiune, au concentrat o forţă productivă colosală, care atinge jumătate
din capacitatea mondială. SUA asigurau aproape un sfert din schimburile mondiale,
exercitând o influenţă decisivă asupra comerţului internaţional, deţinând controlul
asupra pieţelor, determinând cursurile directoare şi asigurând finanţarea.
 3

Dolarul exercita o domnie de necontestat, garantată de deţinerea a aproape

două treimi din stocul monetar mondial (echivalentul a 20 de miliarde de dolari),
evaluat în 1946 la circa 32 miliarde de dolari şi de forţa economiei americane.
Deţinând supremaţia mondială, SUA au fost astfel în măsură să ia iniţiativa
reorganizării sistemului economic şi financiar mondial prin înfiinţarea unor instituţii
capabile să restabilească o ordine internaţională stabilă şi de durată, bazată pe
principiile capitalismului liberal.
Încă din 1941, prin Charta Atlanticului, aliaţii au ţinut să reafirme marile
principii ale libertăţii navigaţiei, tranzacţiilor internaţionale şi accesului la sursele de
materii prime. În februarie 1942, SUA şi Marea Britanie s-au angajat să elimine la
sfârşitul războiului obstacolele discriminatorii în calea schimburilor comerciale şi să
pună bazele unei nou sistem monetar internaţional. Aliaţii occidentali au subscris
astfel, cel puţin formal, tezelor liberale, răspândite în special în SUA, conform cărora
dirijismul protecţionist al anilor 1930 generase tensiunile ce conduseseră în mod
inevitabil la război. În 1944-1945, aceste principii liberale beneficiau de pe urma
influenţei dominante a SUA şi coincideau cu interesele economiei americane, enorma
producţie naţională americană reclamând vaste pieţe externe, cât mai deschise posibil,
pentru a putea fi acoperite fără şocuri.
Pe de altă parte, SUA, conştiente de poziţia lor de creditori faţă de restul lumii,
au dorit în mod logic să le fie rambursate împrumuturile în monede care nu şi-au
pierdut între timp valoarea. Obiectivele principale au fost eliminarea perpetuării
‚flexibilităţilor impure’ ale anilor ’30 şi devalorizările în lanţ şi reîntoarcerea la
etalonul aur.
În 1943, aproape simultan, au fost prezentate două planuri primul aparţinând
Marii Britanii, elaborat de Keynes, iar al doilea SUA, elaborat de White. Cele două
planuri prezentau similitudini în privinţa a numeroase aspecte, diferenţa esenţială
constând în viziunea ambiţioasă şi realistă a lui Keynes, care ţinea cont de aspectele
politice existente în momentul respectiv, în privinţa cooperării monetare
internaţionale.
În pofida diferenţelor şi intereselor contradictorii, după o primă reuniune
anglo-americană în septembrie 1943, la Conferinţa monetară şi financiară
internaţională de la Bretton Woods (New Hampsire) dintre 1-22 iulie 1944, s-au pus
bazele unui nou sistem monetar internaţional.
 4

În primul rând, la Bretton Woods au fost respinse propunerile pentru crearea

unei monede internaţionale şi astfel monedele naţionale au continuat să-şi păstreze, pe
lângă funcţiile naţionale, şi pe cele de ordin internaţional. În al doilea rând, parităţile
monetare vor fi parităţi aur, direct sau indirect, adică prin intermediul dolarului
american.
Sistemul, definit ca urmare a Planului White, pe baza principiilor liberale,
preconiza, reluând practica Gold Exchange Standard, întoarcerea în cât mai scurt timp
la libera convertibilitate a tuturor monedelor între ele şi faţă de dolar, deviză-cheie a
noului sistem, pe care SUA s-a angajat să-l convertească în aur la paritatea de 35 de
dolari uncia. În acest mod, libera convertibilitate condiţiona efectiv relansarea
comerţului mondial, în timp ce etalonul-aur privilegia singura monedă garantată prin
deţinerea unor rezerve importante de aur.
Sistemul etalon-aur conceput la Bretton Woods a fost apreciat drept ‚un fel de
metis, născut dintr-o mamă de rasă liberală şi dintr-un tată – dacă nu socialist, în orice caz dirijist.
Etalonul aur cu o convertibilitate şi o circulaţie a aurului incertă, nu este un etalon aur ca acela
preconizat de sistemul economic liberal. Însă o monedă sprijinită pe aur nu este nici o hârtie
monedă, de tipul celei preconizate de socialismul consecvent. Soluţia de la Bretton Woods este, fără
îndoială, o soluţie de compromis, însă un compromis care simpatizează mai mult cu sistemul
etalonului aur, decât cu acela al etalonului-hârtie’. La Bretton Woods, sistemul Gold

Exchange Standard a devenit un veritabil Gold Dollar Standard.

Acordul de la Bretton Woods a instaurat în paralel un regim de parităţi fixe
între monedele sistemului, cu o toleranţă a unei marje de fluctuaţie redusă la plus-
minus 1% din paritatea declarată, disciplină ce constituia o garanţie împotriva
fluctuaţiilor excesive, generatoare de riscuri de schimb insuportabile. A fost
instituţionalizat mecanismul ‚punctelor aur’, Gold Points, prin care o monedă
periferică putea fluctua într-o bandă cuprinsă între 2% maximum faţă de dolar, însă de
4% faţă de alte devize.
Pentru a contribui la buna funcţionare a sistemului valutar bazat pe etalonul
aur-devize, participanţii la Conferinţa de la Bretton Woods au adoptat, cu unele
amendamente, propunerile americane privind înfiinţarea a două organizaţii : Fondul
Monetar Internaţional (FMI) şi Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare (BIRD, denumită şi Banca Mondială). Dacă cursul unei monede naţionale
era periclitat din cauza balanţei de plăţi, remediul era FMI, înfiinţat pentru a gira noul
sistem şi pentru a veghea la respectarea regulilor stabilite.
 5

Fiecare ţară membră a FMI trebuia să verse o cotă – 25% în aur şi 75% în
moneda naţională – proporţională cu importanţa sa economică, în schimbul căreia
putea obţine în viitor un ajutor în devize pentru a-şi echilibra balanţa de plăţi.
Importanţa cotelor vărsate a determinat influenţa fiecărui membru în voturile FMI,
ceea ce a avantajat pe cei mai puternici. Încă de la început, SUA au dispus de o
poziţie dominantă, ele vărsând o cotă de 2.750 milioane de dolari, din totalul de 7.700
milioane ale FMI.
FMI putea autoriza devalorizările a căror rată depăşea 10%, el decidea asupra
măriri cotelor şi putea ajuta ţările în dificultate, cu condiţia unei restabiliri rapide a
echilibrelor lor structurale printr-o gestiune sănătoasă. Creditele acordate erau
necondiţionate până la o limită ce corespundea a 25% a cotei-părţi a fiecărei ţări, fiind
condiţionate peste această limită care nu putea depăşi în nici un caz 125% din cota-
parte a ţării respective. În principiu, creditele FMI sunt destinate surmontării
dificultăţilor pasagere de pe piaţă şi nu finanţării investiţiilor. Această misiune a fost
încredinţată BIRD, care acorda membrilor săi – care trebuie să fie membrii FMI –
credite pentru finanţarea investiţiilor productive, cu acelaşi obiectiv ca şi FMI :
echilibrarea balanţei de plăţi ca premisă a stabilităţii monetare.
Iniţial, fiecare ţară în parte, părea a avea avantaje din noul sistem. SUA au
beneficiat de o monedă ‚la fel de bună ca aurul’, ceea ce i-a conferit un veritabil drept
de emisiune a lichidităţilor internaţionale şi de a avea o ‚indiferenţă suverană’ în
privinţa balanţei de plăţi.
Ţările cu monede periferice, epuizate financiar după război, au văzut în Gold
Dolllar Standard un mijloc de revenire rapidă la parităţile fixe şi de a participa din
nou la schimburile internaţionale, în condiţiile în care sistemul funcţiona pe baza
creditelor masive în dolari furnizate de SUA. În general, noua ordine internaţională a
instituţionalizat predominanţa SUA şi a dolarului şi a permis o reîntoarcere rapidă la
liberalizarea schimburilor, permiţând o creştere fără precedent a comerţului mondial,
cu o rată medie anuală de 8-10% pe o perioadă de peste un sfert de secol.
Sistemul instituţionalizat la Bretton Woods a fost aşadar punctul de pornire al
procesului de reaşezare pe noi baze al relaţiilor economice internaţionale, în contextul
adâncirii în perspectivă a interdependenţelor dintre ţările lumii.
Aceste relaţii interdependente trebuiau să dobândească un cadru instituţional
multilateral, concretizat prin crearea Fondului Monetar Internaţional, Băncii
Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi a Organizaţiei Comerciale
 6

Internaţionale (OCI). FMI urma să fie însărcinat cu rezolvarea problemelor pe termen

scurt ridicate de nivelul insuficient al lichidităţilor internaţionale, în timp ce BIRD era
desemnată să sprijine canalizarea resurselor financiare spre realizarea unor proiecte
importante de reconstrucţie şi dezvoltare. OCI ar fi urmat să se ocupe cu latura
concretă a relaţiilor comerciale internaţionale, prin aşezarea acestora pe baze
reglementate multilateral. Însă, în timp ce FMI şi BIRD s-au concretizat în practică,
eforturile pentru crearea OCI nu au avut drept rezultat final instituţionalizarea acestui
organism internaţional.
Convocate de către Consiliul Economic şi Social al ONU, din iniţiativa SUA,
Conferinţele de la Londra (1946), Geneva (august 1947) şi Havana (noiembrie 1947)
au avut drept scop elaborarea cartei constitutive a preconizatei organizaţii comerciale
internaţionale. După Conferinţa de la Havana, în martie 1948, a fost adoptată Carta
de la Havana, care prevedea crearea OCI, cu statut de instituţie specializată a ONU,
ce urma să intre în funcţiune după ratificarea ei de către majoritatea (27) statelor
semnatare. Cu toate acestea, drept consecinţă a opoziţiei întâmpinate în Congresul
SUA şi, prin urmare, a neratificării ei de către SUA (exemplu urmat şi de alte ţări cu
pondere în comerţul internaţional), Carta de la Havana nu a intrat în vigoare,
proiectul fiind abandonat. Totuşi, Carta de la Havana, datorită conţinutului ei concret
ce cuprindea prevederi referitoare la politicile comerciale, practicile comerciale
restrictive, acordurile pentru produsele de bază, politicile de dezvoltare economică,
etc., este considerată ca reprezentând primul efort global postbelic de reorganizare pe
baze multilaterale a relaţiilor comerciale internaţionale.
GATT (General Agreement on Tariffs and Trade) şi-a avut originea tocmai în
acest eşec al Cartei de la Havana. În contextul obstacolelor întâmpinate în timpul
negocierilor pentru elaborarea Cartei de la Havana şi în perspectiva unui iminent
colaps al eforturilor de creare a OCI, 23 de state (Australia, Belgia, Birmania,
Brazilia, Canada, Ceylon, Cehoslovacia, Chile, China (până în 1949), Cuba, Franţa,
India, Liban, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Noua Zeelandă, Olanda,
Pakistan, Republica Sud-Africană, Rhodezia (Zimbabwe), Suedia şi SUA) au
elaborat, în cursul Conferinţei de la Geneva din octombrie 1947, Acordul General
pentru Tarife Vamale şi Comerţ, semnat la 30 octombrie 1947 şi intrat în vigoare la 1
ianuarie 1948. Deşi a fost realizat sub auspiciile ONU, GATT nu a făcut parte din
sistemul instituţiilor specializate ale ONU, însă a colaborat cu acestea.
 7

GATT, despre care s-a afirmat că a fost un ‚accident istoric’, a apărut sub
forma unui acord comercial multilateral, cu caracter contractual, funcţionând în baza
unui protocol de aplicare provizorie. În practică, GATT a întrunit calităţile unei
organizaţii internaţionale ‚necreate’, şi a marcat trecerea treptată de la bilateralism la
multilateralism în relaţiile comerciale internaţionale, proces care s-a finalizat cu
crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului, în 1995. GATT a fost caracterizat
printr-un grad mare de pragmatism care a stat, fără îndoială, la baza succesului său.
Principiile pe care s-a fundamentat GATT au fost : principiul nondiscriminării,
ce a constat în acordarea automată a ‚clauzei naţiunii celei mai favorizate’, ca o regulă
de bază, care a cunoscut unele derogări realiste şi care a coexistat cu crearea uniunilor
vamale şi a zonelor de liber schimb ; principiul suprimării restricţiilor cantitative (a
contingentelor de import), cu câteva excepţii în ceea ce priveşte produsele agricole şi
în favoarea ţărilor subdezvoltate ; reducerea tarifelor vamale, a fost un alt obiectiv
major al acordului, existând şi o clauză de salvgardare pentru industriile ameninţate
de concurenţa externă ; condamnarea severă a dumping-ului, însă nu a tuturor
formelor de subvenţie a exporturilor ; interzicerea cartelurilor internaţionale private,
fără excluderea acordurilor inter-guvernamentale pentru produsele de bază.
Noul sistem instituţionalizat la Bretton Woods apărea armonios în măsura în
care distribuia echitabil obligaţiile între participanţi. Însă, el a fost totuşi un sistem
asimetric : pentru SUA a fost în primul rând vorba de a prezerva paritatea dolar-aur
prin menţinerea unei relaţii rezonabile între rezervele de la Fort Knox şi masa
bancnotelor în circulaţie, sarcină care nu părea foarte complicată, cel puţin iniţial.
Pentru ţările cu devize periferice, care nu puteau accede la aur decât prin
intermediul dolarului, lucrurile erau mai complicate, ele trebuind să restaureze
condiţiile economice ale unei reîntoarceri la convertibilitatea externă a propriilor
monede, obiectiv ce va fi atins la capătul unui deceniu de eforturi, iar ulterior să
asigure o protecţie permanentă a parităţii declarate, cel mai adesea cu preţul unei
severe austerităţi financiare.
În următoarele decenii însă, SUA, care furnizau dolarii statelor dezvoltate care
aveau putere de cumpărare pe piaţa internaţională, au făcut acest lucru într-o manieră
atât de necontrolată încât au înecat sistemul şi au distrus valoarea dolarului în raport
cu aurul prin achitarea de dolari în exterior nu numai pentru bunurile şi materialele
importate, dar şi pentru a acoperi costurile operaţiunilor militare şi ale altor acţiuni din
străinătate şi nu doar din punct de vedere comercial, ci şi din raţiuni politice.
 8

Acest din urmă punct a creat probleme, deoarece, deşi comerţul american era
excedentar, balanţa generală de plăţi a ajuns în deficit din cauza scurgerii de fonduri
pentru finanţarea ulterioară a politicilor militare şi externe. La sfârşitul anilor 1960, o
criză incipientă a fost evitată prin creşterea dobânzilor în SUA, astfel încât au fost
atraşi bani europeni şi japonezi, însă dolarul – cândva atât de valoros şi în cantitate
scăzută – şi-a pierdut valoarea, deoarece străinii în mâinile cărora s-au acumulat
dolari nu doreau atât de mulţi. Astfel a existat un excedent de dolari – un excedent de
eurodolari sau un excedent de dolari în conturi europene. Valoarea dolarului s-a redus,
iar SUA, care operaseră ca bancă mondială, acţionau astfel cu o monedă a cărei
valoare de schimb nu mai era credibilă. Mai mult, aşa cum în 1928-1929, economiile
europene s-au prăbuşit atunci când fondurile americane nu au mai fost disponibile, în
anii ’80 şi ’90 la fel se putea prăbuşi economia americană dacă fondurile japoneze şi
ale altor naţiuni ar fi încetat să circule în SUA.
În 1971, ca răspuns la speculaţiile în creştere împotriva dolarului, preşedintele
Richard Nixon a fost obligat să suspende convertibilitatea dolarului în aur la preţul
prestabilit, recunoscând astfel că dolarul era supraevaluat. Până în acel moment,
rezervele de aur ale SUA se înjumătăţiseră în comparaţie cu 1949. Valoarea de
schimb a dolarului a scăzut imediat cu 10%, iar în cele din urmă cu 30%, iar câteva
luni mai târziu, principalele state industrializate au încheiat Acordul Smithsonian, care
a stabilit noi rate de schimb. Astfel dolarul a fost devalorizat şi în raport cu aurul, şi
faţă de monedele străine, dar, în 1973, această versiune revizuită a Acordului de la
Bretton Woods s-a dezintegrat, deoarece toate monedele de referinţă ale lumii erau
instabile faţă de dolar şi i-au permis să fluctueze.
Instabilitatea rezultată a fost imediat accentuată de creşterea de patru ori a
preţului petrolului într-un interval de trei luni din cauza războiului din Orientul
Mijlociu din 1973 şi de creşteri asemănătoare de preţuri la alte materii prime. Aceste
disfuncţionalităţi au reprezentat o lovitură dată ideii conform căreia SUA dispuneau
de abilităţile şi resursele necesare pentru a dirija o economie mondială ordonată.
Sistemul de la Bretton Woods a fost o încercare de colaborare internaţională
inaugurată însă într-un moment în care discrepanţele dintre SUA şi Europa erau
extreme : SUA beneficiaseră din punct de vedere economic de pe urma războiului, dar
economiile europene pierduseră enorm.
Datorită caracterului său esenţial liberal, Sistemul de la Bretton Woods a avut
tendinţa de a lărgi discrepanţa dintre SUA şi Europa.
 9

Mai mult, principalei instituţii a noului sistem, FMI, i-au lipsit resursele
corespunzătoare pentru a acorda ajutorul necesar Europei, aşa cum a demonstrat
improvizarea Planului Marshall de furnizare de bani Europei (care a fost o derogare
excepţională şi de scurtă durată de la modelul conceput la Bretton Woods), o sarcină
ce ar fi trebuit îndeplinită, potrivit concepţiei din acel moment, de către organismele
create la Bretton Woods.
 1

TEMA NR.5 : RECONSTRUCŢIA EUROPEI OCCIDENTALE.

PLANUL MARSHALL. ORGANIZAŢIA PENTRU COOPERARE ECONOMICĂ

EUROPEANĂ.

În anul 1947, reconstrucţia Europei Occidentale în întregul ei a fost pusă în

pericol de o criză transatlantică a balanţei de plăţi, cele 16 ţări ce vor beneficia de
Planul Marshall având un deficit de plată de 7,5 miliarde de dolari, pe când SUA au
reuşit să aibă un excedent de 10 miliarde de dolari. În SUA, amplul deficit al balanţei
de plăţi cu Europa a fost interpretat în mod just ca fiind în parte cauzat de absenţa
esenţială din cadrul circuitului comercial european a Germaniei, centrul industrial
tradiţional al Europei.
Din punct de vedere politic această situaţie, ca şi problemele economice din
centrul Europei, erau percepute ca fiind avantajoase atât pentru partidele comuniste
locale, cât şi pentru URSS. În urma ascensiunii la putere, în ţările est-europene
ocupate de URSS, a comuniştilor precum şi datorită atitudinii din ce în ce mai ne-
cooperante a sovieticilor în legătură cu administrarea Germaniei, aliaţii occidentali au
decis, în cele din urmă, să nu mai ia în seamă rezervele pe care le aveau sovieticii şi să
meargă înainte cu reconstrucţia economiei în cele trei zone ocupate ale lor şi, în cazul
în care ar fi fost necesar, să pună bazele unui stat german complet separat.
Criza în care se aflau ţările europene trebuia evitată, Statele Unite
conştientizând acest lucru nu numai pentru că starea precară a guvernelor europene
ducea inevitabil la măsuri protecţioniste care periclitau politica open-door (argument
care încă nu era luat în seamă pentru moment) şi pentru că un colaps al Europei ar fi
lipsit SUA, ameninţată deja de supraproducţie, de o piaţă de comerţ şi desfacere
importantă, declanşând o recesiune mondială de dimensiuni inimaginabile, dar şi
pentru că această criză ar fi putut fi folosită de către comunişti pentru a prelua puterea
în Europa. În cazul Greciei şi al Franţei se putea prevedea că după căderea economică
avea să urmeze preluarea puterii de către comunişti şi că fără un ajutor american de
proporţii situaţia se va înrăutăţi iremediabil.
Una din consecinţele falimentului economic european din 1947 a fost decizia
Marii Britanii de a renunţa să mai acorde ajutoare guvernelor grec şi turc în lupta
împotriva guerillelor comuniste.
 2

În aceste condiţii, preşedintele Truman a luat în martie 1947 iniţiativa de a

cere Congresului un ajutor de 400 de milioane de dolari, în scopul de a prelua sarcina
britanicilor şi de a bloca astfel expansiunea comunismului în Europa. Acest discurs,
ţinut în faţa Camerelor reunite ale Congresului pe 12 martie 1947 şi căruia i se va da
numele de ‚Doctrina Truman’, a definit noua politică a SUA faţă de ‚lumea liberă’,
îndiguirea (containment) valului comunist, printr-o politică de fermitate, preconizată
de George Kennan, însărcinatul cu afaceri american la Moscova.
Truman a prezentat cele petrecute în Grecia şi Turcia ca făcând parte dintr-o
luptă globală între două forme de viaţă alternative : ‚Una se bazează pe voinţa majorităţii şi
este reprezentată de instituţii libere, un sistem de reprezentare a guvernului, alegeri libere, garanţii
pentru libertatea individuală, libertatea cuvântului, a religiei şi inexistenţa oprimării politice. Cea
de-a doua formă de viaţă se bazează pe voinţa unei minorităţi, impusă cu forţa majorităţii. Se
bazează pe teroare şi persecuţie, pe presă şi radio controlate, pe alegeri manipulate şi reprimarea
libertăţilor personale…politica SUA ar trebui să susţină popoarele libere, care se opun subjugării de
către o minoritate înarmată sau unor presiuni din afară’.
În această optică, Planul Marshall a fost o parte a strategiei americane de
containment şi anume de a combate comunismul prin arme economice şi nu prin
violenţă şi de a răspunde cu fermitate intimidărilor, raţiunile politice fiind clar
subliniate în discursul preşedintelui Truman : ,Seminţele regimurilor totalitare sunt hrănite
de mizerie şi lipsuri. Ele cresc şi se înmulţesc în solul arid al sărăciei şi dezordinii. Ele îşi ating
maxima dezvoltare atunci când speranţa poporului într-o viaţă mai bună s-a stins. Această speranţă,
trebuie ca noi să o întreţinem în viaţă’.
În realitate, ajutorul american pentru Europa nu a încetat de fapt niciodată de
la votarea legii ‚contractelor de împrumut’ (Lend-Lease Act) în martie 1941. Acest
ajutor s-a desfăşurat începând din 1943 prin intermediul unei instituţii care grupa 44
de ţări, United Nations Relief and Rehabilitation Administration (UNRRA).
Această organizaţie a distribuit gratuit, aproape în întregime din fonduri
americane, alimente ţărilor europene cele mai sărace până în 1947. pe de altă parte,
diverse ţări ale Europei de Vest au continuat să beneficieze de credite americane şi
după încetarea ‚legii împrumuturilor’, în august 1945 : Marea Britanie a primit 3,75
miliarde dolari până la sfârşitul anului 1947, Franţa – 2 miliarde dolari, Italia – 1,75
miliarde, etc., în total peste 12 miliarde de dolari. Aceste credite rambursabile au fost
în general însoţite de condiţii puse în contrapartidă de creditor. Astfel, Marea Britanie
s-a văzut nevoită să renunţe progresiv la sistemul imperial de preferinţe şi să
restabilească convertibilitatea lirei sterline.
 3

Tot astfel, Acordurile Blum-Byrnes din mai 1946 au obligat Franţa să importe
şi să proiecteze anual numeroase filme americane, într-un scop atât politic, cât şi
comercial. În ce priveşte Germania, SUA au organizat încă din 1945 din motive
umanitare şi politice un sistem de furnizări gratuite de materii prime şi de bunuri
alimentare. Costul ridicat al acestui ajutor (468 milioane dolari în 1946) şi
considerentele politice i-au determinat pe americani, urmaţi de britanici, să opteze
pentru reconstrucţia economiei germane (în timp ce acordurile de la Potsdam
prevedeau ‚decartelizarea’ industriei germane şi dezmembrarea uzinelor cu titlu de
despăgubiri).
Iniţial, în primii ani postbelici SUA au oferit ajutor pentru prevenirea
colapsului economic în Europa şi pentru evitarea extinderii comunismului, după care
au utilizat pârghiile pe care le oferea acest ajutor pentru a-şi impune ideile privind
ordinea economică internaţională. Această ordine era de presupus a fi caracterizată de
practici comerciale liberale pe o bază nediscriminatorie – care urmau să fie
supervizate de proiectata Organizaţie de Comerţ Internaţional, materializată în 1947
prin versiunea redusă a GATT –, de unele facilităţi de creditare pentru ţările aflate în
procesul de reconstrucţie prin intermediul Băncii Mondiale şi de cursuri de schimb
stabile în cadrul Fondului Monetar Internaţional. Însă, aceste organizaţii care au fost
înfiinţate efectiv cu începere din 1944 erau mult prea slabe – cel puţin pentru o
perioadă de timp – pentru a face faţă extraordinarelor probleme de reconstrucţie a
Europei postbelice.
În aceste condiţii dificile determinate de criza balanţei de plăţi europene din
1947 şi de perspectiva ca zone ale Europei Occidentale să devină comuniste, SUA, ca
unica ţară capabilă să modeleze o nouă ordine economică internaţională şi-au
schimbat tactica şi, după dezbateri aprinse în cadrul administraţiei privind cursul
politicii potrivite, SUA s-au îndreptat către o implicare sporită în adoptarea deciziilor
economice în Europa.
Planul Marshall în date :
12 martie 1947 – Doctrina Truman, expusă în discursul prezidenţial în faţa Congresului, ridică la
rangul de politică naţională a SUA protecţia ţărilor ameninţate de comunism ;
5 iunie 1947 – într-un discurs rostit în Aula Universităţii Harvard, secretarul de stat George C.
Marshall anunţă Planul american de reconstrucţie a Europei după cel de al doilea război mondial ;
19 iunie 1947 – miniştrii de externe francez (Georges Bidault) şi britanic (Ernest Bevin) semnează un
comunicat prin care invită 22 de state europene să trimită reprezentanţi la Paris pentru a schiţa un plan
de reconstrucţie europeană ;
2 iulie 1947 – la sfârşitul Conferinţei anglo-franco-sovietice de la Paris, URSS refuză să participe la
programul american de reconstrucţie. Molotov declara : ‚Statele îşi pierde autonomia economică şi
 4

independenţa naţională în profitul unor mari puteri’ : Planul Marshall este etichetat drept
‚imperialism economic american’;
12 iulie 1947 – se desfăşoară la Paris, Conferinţa de Cooperare Economică Europeană (EEC) pentru
identificarea problemelor economice comune şi a modului în care putea ajuta SUA. Problemele
prioritare asupra cărora s-a căzut de acord au fost : un mare efort de producţie ; obţinerea şi menţinerea
stabilităţii financiare interne, dezvoltarea cooperării economice între statele asociate, soluţionarea
penuriei de dolari. Sunt reprezentate 16 ţări, constituind Comitetul Economic European (CEEC).
Uniunea Sovietică nu participă şi exercită presiuni asupra Cehoslovaciei, Poloniei şi Ungariei, care îşi
manifestaseră interesul pentru program ;
12 septembrie 1947 – CEEC îşi finalizează raportul asupra situaţiei economice europene, estimând
nevoile şi costurile Programului de Reconstrucţie Europeană pentru 4 ani. Raportul este prezentat
Congresului American. Ia naştere Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC) care
va coordona Planul din partea Europei ;
19 decembrie 1947 – Preşedintele Truman înaintează Congresului Programul de Reconstrucţie
Europeană, solicitând un ajutor de 17 miliarde dolari pentru următorii 4 ani ;
februarie 1948 – în Cehoslovacia are loc o lovitură de stat sprijinită de Moscova ;
2 aprilie 1948 – Congresul american aprobă Actul de Cooperare Europeană care autorizează Planul
Marshall cu 69-17 voturi în Senat şi 329-74 voturi în Camera Reprezentanţilor. Preşedintele Truman îl
promulgă a doua zi;
aprilie 1948 – Paul Hoffman, preşedintele Studebaker Corporation este numit administrator al Agenţiei
pentru Cooperare Economică (ECA), care va coordona Planul Marshall din partea SUA. Averell
Harriman este numit reprezentant special al ECA în Europa ;
15 aprilie 1948 – are loc prima întâlnire oficială a OEEC la Paris pentru a determina nevoile naţionale
pentru care să fie alocate fondurile prevăzute de Congresul SUA ;
30 iunie 1949 – Republica Federală Germania se alătură oficial OEEC în al doilea an al programului ;
31 decembrie 1951 – Planul Marshall încetează cu 6 luni înainte de termenul prevăzut datorită
escaladării conflictului din Coreea, care începuse în iunie 1950. Transferul de fonduri din SUA către
Europa era în valoare de 13,3 miliarde de dolari.

La 3 iunie 1947, SUA au anunţat Programul de Reconstrucţie Europeană

(European Recovery Program) – aşa-numitul Plan Marshall – prin care au inaugurat
o nouă abordare a problemelor reconstrucţiei Europei de Vest.
SUA au hotărât să înlocuiască eforturile anterioare de ameliorare pe termen
scurt cu un ajutor pentru reconstrucţie pe termen mediu, pentru a oferi Europei
lichidităţile necesare pentru dirijarea comerţului intra-european pe o bază
multilaterală, adică fără nevoia de a echilibra bilateral comerţul şi pentru a forţa
îndepărtarea restricţiilor asupra schimburilor intra-europene.
Din punct de vedere strict financiar, Planul Marshall urma să elimine criza de
dolari, să dezgheţe schimburile şi să faciliteze situarea pe poziţii economice cât de cât
comparabile o Europă devastată cu o Americă dispusă să o ajute. La fel de adevărat
este că fără o Europă prosperă, depresiunea economiei SUA ar fi devenit inevitabilă.
Pe de altă parte, Planul Marshall a avut o motivaţie politică, adâncirea erodării
economiei vest-europene putând cauza o prăbuşire politică, ale cărei consecinţe
imprevizibile ar fi adus prejudicii SUA. În esenţă, era apreciată posibilitatea ca, pe un
fond de gravă slăbiciune a Europei, întregul continent să intre sub dominaţia URSS,
mai ales că, în importante ţări occidentale comuniştii dirijaţi de Moscova deţineau
 5

portofolii ministeriale importante, pe un fond de credibilitate susţinut de atitudinea

antifascistă şi de aspiraţia populară de echitate socială, opinia publică europeană
ignorând total realitatea din URSS. Foarte curând au devenit predominante
considerentele politice, acceptarea sau neacceptarea propunerii americane de a
beneficia de facilităţile planului respectiv devenind un criteriu de orientare la nivel
global.
Proiectul a fost lansat de secretarul de stat american George C. Marshall într-
un discurs ţinut la Universitatea Harvard la 5 iunie 1947, prin expunerea liniilor
generale ale programului de refacere a Europei. George C. Marshall a propus un
program de ajutor economic din partea SUA. Scopul declarat al acestui Program de
Reconstrucţie Europeană a fost reconstrucţia economică a Europei prin : creşterea
producţiei ; stimularea comerţului internaţional ; facilitarea cooperării între statele
Europei ; controlul inflaţiei.
În esenţă, SUA urma să furnizeze dolarii cu care să îşi compenseze deficitul
balanţei de plăţi cu restul lumii, condiţia de bază fiind ca ţările europene să îşi
prezinte nevoile în mod unitar, nu individual şi să coopereze permanent pe măsura
desfăşurării proiectului.
Planul, aşa cum a fost propus de secretarul de stat american George C.
Marshall, era o ofertă de ajutor financiar pentru întreaga Europă (cu excepţia Spaniei
franchiste), reprezentând în mare parte daruri nerambursabile(sumele nerambursabile
au totalizat 17 miliarde de dolari), pe o perioadă limitată la patru ani : 1947-1951.
Scopul său primordial a fost refacerea şi reabilitarea activităţilor industriale, agricole
şi financiare, în special în Germania de Vest.
Al doilea scop, ce a apărut ca o consecinţă utilă, nu ca o condiţie prealabilă, a
vizat încurajarea integrării europene, indiferent ce ar fi ajuns ea să însemne,
americanii nemaidorind să se ‚ocupe separat de mai multe state diferite, considerând că
unitatea care fusese atât de fructuoasă în America de Nord trebuia să fie la fel de benefică pentru
Europa, dacă europenii puteau fi obligaţi sau înghiontiţi să renunţe la insignifiantele lor
reminiscenţe istorice şi făcuţi să-şi vadă regiunea ca un întreg’. Condiţia pentru ca ţările

europene să beneficieze de fondurile americane a fost aceea de a-şi elabora singure

planul de reconstrucţie.
În viziunea lui Marshall ‚iniţiativa trebuie să vină din partea Europei’, lăsând în
sarcina europenilor identificarea domeniilor critice.
 6

Rolul SUA s-a rezumat la a asista Europa în procesul de absorbţie al

fondurilor. Mai mult – şi aici Marshall a făcut dovada unei intuiţii politice
excepţionale – naţiunile Europei trebuiau să acţioneze pentru prima dată ca un tot
unitar. Li se cerea să conlucreze în a rezolva problemele economice comune. De aici a
pornit procesul de unificare a Europei. Organizaţia pentru Cooperare Economică
Europeană (OEEC), care a administrat Planul Marshall din partea Europei s-a
transformat ulterior în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
(OECD). Schumann va lansa proiectul Europei Unite, care a dus la EURATOM, apoi
la Comunitatea Cărbunelui şi Oţelului, la Piaţa Comună şi la Uniunea Europeană ;
intensificarea relaţiilor transatlantice va face posibilă înfiinţarea NATO.
Detaliile Planului Marshall au fost elaborate până în aprilie 1948 în cadrul
negocierilor dintre SUA şi ţările vest-europene. Din partea SUA, Administraţia
Cooperării Economice (ECA), cu sediul la Paris, urma să evalueze necesarul de ajutor
şi să supervizeze cheltuielile efective. Din partea Europei de Vest a fost înfiinţată, la
16 aprilie 1948, Organizaţia pentru Cooperare Economică Europeană (OEEC), în
scopul coordonării ajutoarelor solicitate şi a promovării liberalizării comerţului şi
plăţilor în Europa. De mare importanţă a fost includerea Germaniei de Vest în OEEC
care a fost primul pas către reabilitarea ţării la nivel internaţional, deşi cele trei zone
de ocupaţie erau reprezentate iniţial de către autorităţile aliate. SUA au invitat toate
ţările europene, cu excepţia Spaniei, să participe la Planul Marshall, însă Europa de
Est a trebuit să se abţină datorită veto-ului Uniunii Sovietice.
Cheltuielile din cadrul Planului Marshall au început în aprilie 1948 şi au atins
nivelul maxim în anul fiscal american 1949 (iulie 1948-iunie 1949). La mijlocul
anului 1952, când cheltuielile ajunseseră la mai puţin de jumătate din nivelul pe care
îl atinseseră cu trei ani în urmă, Planul Marshall a fost înlocuit cu mult mai puţin
generoasele Proceduri de Acordare a Asistenţei Mutuale. Programul de Reconstrucţie
Europeană a fost înlocuit de Ajutorul Social Reciproc pe data de 30 decembrie 1951.
Aproximativ 88,3% din cheltuielile totale ale ajutorului ERP au fost acordate
direct, iar 11,7% sub formă de credite pe termen lung, cu termene de rambursare
favorabile. Sumele acordate au servit în principal la finanţarea importurilor europene
de produse agricole (alimente, furaje, îngrăşăminte chimice : 32,1% din totalul
sumelor alocate prin ERP) şi materii prime plus produse semifinite (48,3%, în special
combustibil şi bumbac). Numai 14,3% din valoarea totală a fost utilizată pentru utilaje
 7

şi vehicule, adică pentru bunuri de investiţii autentice iar în cazul Germaniei de Vest
chiar mult mai puţin (3,3%).
În total, ţările europene au primit din partea SUA aproximativ 12 miliarde de
dolari prin Planul Marshall, între aprilie 1948 şi iunie 1952, o sumă ce totaliza circa
2,1% din PIB-ul ţărilor destinatare în această perioadă. Pe ţări, ajutorul a fost
repartizat, în linii mari, astfel : 24,9% - Marea Britanie, 21,2% - Franţa, 11,8% - Italia,
10,8% - Germania de Vest, 7,7% - Ţările de Jos, 5,5% - Grecia, 5,3% - Austria, 4,4%
- Belgia.
Fondurile furnizate prin intermediul Planului Marshall au fost utilizate în
moduri diverse : scutiri de taxe de transport pentru 16,8 milioane de pachete cu
ajutoare private pentru Europa ; construcţia unui port în North Borneo (Malaezia)
pentru a ajuta colonia britanică să exporte cauciuc ; asistenţă în construcţia de căi
ferate şi sisteme de irigaţie în Nordul Africii (colonie franceză) ; 50 milioane de dolari
în domeniul medical pentru combaterea tuberculozei ; program de asistenţă tehnică :
peste 3.000 de europeni au făcut stagii de câte 6 luni în diverse întreprinderi
americane pentru a se deprinde cu noile tehnologii ; un program similar s-a desfăşurat
în domeniul agricol ; Ford Motor Co. din Marea Britanie a primit fonduri pentru
înlocuirea utilajelor necesare în producţia de autoturisme, camioane şi tractoare pentru
export ; Otis Elevator Co. din SUA a ajutat la modernizarea fabricilor britanice,
investiţiile ei fiind garantate de către ECA ; banii ECA au permis Portugaliei să
achiziţioneze echipament cheie şi material pentru construcţia de vapoare destinate
pescuitului ; industria aviatică franceză a primit fonduri pentru cumpărarea anumitor
componente necesare în producţia de avioane ; cultura unei plante producătoare de
alcool din Scoţia a fost subvenţionată cu 6,5 milioane de dolari, reducând importurile
Marii Britanii şi contribuind la revitalizarea producţiei farmaceutice şi de material
plastic, etc. După alte surse, ajutorul economic s-a ridicat la aproximativ 13,3 miliarde
de dolari în perioada 3 aprilie 1948-30 iunie 1952.
Acest transfer masiv de fonduri americane a accelerat reinstaurarea ordinii în
economiile Europei Occidentale, depăşind cele mai optimiste prognoze. Până în 1952,
obiectivele Planului Marshall privitoare la nivelul producţiei în Europa au fost nu
numai atinse, ci chiar depăşite în medie cu 40%, iar până la jumătatea deceniului,
finanţele exterioare ale ţărilor membre OCDE au fost restaurate, iar dolarii, altădată
rari, au început să se acumuleze în rezervele băncilor centrale.
 8

Cu toate că, cercetări relativ recente au scos în evidenţă o supraevaluare a

rolului jucat de Planul Marshall în reconstrucţia Europei Occidentale şi chiar au
subliniat importanţa sa mai degrabă minoră, Programul de Reconstrucţie Europeană a
avut două importante consecinţe politice pozitive : în primul rând, fondurile
americane generoase acordate Franţei şi Marii Britanii au făcut mai uşoară acceptarea
de către aceste ţări a reintroducerii Germaniei de Vest în circuitele politice şi
comerciale ale Europei Occidentale şi, în al doilea rând, îndreptarea priorităţilor SUA
de la ajutorul acordat pe termen scurt la ajutorul acordat pe termen mediu pentru
reconstrucţie a fost interpretată ca un angajament american de durată de staţionare în
Europa de Vest şi astfel a întărit încrederea investitorilor în stabilitatea politică din
această parte a continentului.
Planul Marshall a fost, probabil, iniţiativa de politică externă americană cea
mai curajoasă şi costisitoare, practicată vreodată pe timp de pace. A satisfăcut orgoliul
american, contribuind la impunerea SUA ca superputere mondială. A răspuns celor
care voiau o politică externă idealistă şi generoasă. În acelaşi timp, a fost ceea ce se
numeşte Realpolitik, o mişcare politică inteligentă, bine ancorată în realităţile timpului
ei. Pe termen scurt, a demonstrat capacitatea SUA de a promova o politică economică
coerentă pentru refacerea Europei şi depăşirea perioadei de depresie postbelică. Pe
termen lung, a avut ca efecte stoparea extinderii comunismului în Occident şi
menţinerea independenţei economice şi politice a ţărilor din Europa de Vest.
Mai mult, Planul Marshall a contribuit într-o manieră decisivă la
intensificarea cooperării între statele europene şi la construcţia unei Europe unite,
pentru moment numai în partea sa occidentală. Astfel, încă din 19 septembrie 1946,
Winston Churchill a făcut la Zurich o pledoarie în favoarea ‚Statelor Unite ale Europei’,
iar la 17 ianuarie 1947, într-un discurs ţinut la New York, secretarul de stat american
John Foster Dulles a subliniat faptul ca ‚viitorul Germaniei…să fie văzut mai degrabă din
perspectiva unei unităţi economice europene, decât din perspectiva formulei unitate economică
germană, decisă la Potsdam…O Europă împărţită în nenumărate mici unităţi economice nu va
putea prospera. Trebuiau folosite toate posibilităţile de dezvoltare ale Europei, iar piaţa europeană
trebuia să devină suficient de mare, pentru a justifica metodele moderne de producţie ieftină pentru
un consum de masă’. La 20 martie 1947, Walter Lippmann a cerut ‚o uniune economică

europeană’ pentru a preîntâmpina căderea iminentă a economiilor europene, iar

Congresul american a optat la 31 martie pentru ‚crearea Statelor Unite ale Europei în
cadrul Naţiunilor Unite’.
 9

Pe de altă parte însă, refuzul Uniunii Sovietice, impus şi statelor satelite din
partea orientală a Europei, de a participa la Planul Marshall, a consacrat divizarea
continentului european. Integrarea economică europeană se va declanşa la începutul
anilor 1950, după ce Germania va fi divizată, pe baza reconcilierii franco-germane.
Divergenţele dintre aliaţii occidentali – care doreau o redresare economică a
Germaniei şi renaşterea sa politică într-un cadru federal – şi sovietici, au dus la unirea
zonelor de ocupaţie americană şi sovietică din Germania la 1 ianuarie 1947 şi,
ulterior, după Acordurile de Londra, a celei franceze la 3 iunie 1948. Câteva
săptămâni mai târziu, o importantă reformă monetară în zonele occidentale (ce a dus
la crearea Deutschemark), urmată de Blocada Berlinului de către sovietici între 23
iunie 1948 şi 12 mai 1949, au accelerat divizarea Germaniei.
Blocada Berlinului a accelerat negocierile pentru un pact militar europeano-
american. La 9 septembrie 1948, după două luni de negocieri la Washington,
reprezentanţii Pactului de la Bruxelles, ai Canadei şi cei ai Statelor Unite au căzut de
acord asupra tezei că o coexistenţă paşnică pe termen lung cu Uniunea Sovietică era
un lucru imposibil şi, în consecinţă, asupra necesităţii creării unei uniuni comune de
apărare a Europei Occidentale.
După o serie de noi negocieri din octombrie 1948 până în martie 1949, acordul
pentru înfiinţarea Organizaţiei Atlanticului de Nord a fost semnat în aprilie 1949 la
Washington. Prin acest tratat, Europa occidentală a obţinut o garanţie de securitate
împotriva oricărui agresor, în special a Uniunii Sovietice, SUA obligându-se să ajute
naţiunile prietene să-şi sporească propria producţie militară, să transfere unele
elemente esenţiale ale echipamentului militar şi să trimită experţi. Pactul Atlanticului
de Nord a fost prima alianţă militară semnată de Statele Unite cu ţări din afara
continentului american pe timp de pace şi a marcat sfârşitul izolaţionismului american
tradiţional. Astfel, după obligaţiile economice şi politice, SUA au început să aibă şi
obligaţii militare în Europa.
Eşecul Blocadei Berlinului şi al discuţiilor purtate între aliaţii occidentali în
cadrul Consiliului miniştrilor de externe întrunit între 23 mai şi 20 iulie 1949, a
determinat Uniunea Sovietică să accepte de facto crearea statului vest-german. Drept
consecinţă, în zona sovietică a început procesul de legiferare definitivă a statului est-
german. Practic, crearea în zona sovietică a Republicii Democrate Germane în
octombrie 1949 nu a făcut decât să consacre sciziunea deja existentă în fapt, iar
‚Cortina de Fier’, diagnosticată de Churchill în martie 1946, a devenit o realitate, deşi
 10

aceasta nu se întindea de la Stettin la Triest, ci de-a lungul liniei de demarcaţie a

zonelor de ocupaţie din Germania. Europa de Est, sovietizată şi obligată să adopte
modelul economiei URSS, a intrat într-o nouă fază a evoluţiei sale economice,
caracterizată de integrarea în CAER, de aplicarea planificării economice şi de
eliminarea proprietăţii private, experimentul comunist mărind şi mai mult decalajele
existente anterior între estul şi vestul Europei.
 1

TEMA NR.6 : REFORMELE STRUCTURALE ÎN ECONOMIILE EUROPENE

POSTBELICE

Reconstrucţia Europei Occidentale a fost realizată, în linii mari până la

începutul anilor 1950, parţial datorită masivului ajutor american, dar şi datorită
schimbărilor structurale şi a reformelor instituţionale în cadrul unor economii care
beneficiau de o forţă de muncă cu un nivel de calificare superior. Perioada dintre 1945
şi 1950 a fost caracterizată, pe de o parte, de inflaţie şi de un deficit al finanţelor
externe şi, pe de altă parte, de o serie de reforme de structură profunde care au dat o
nouă faţă capitalismului european.
În primul rând, economiile Europei Occidentale au fost afectate de inflaţia
postbelică. Puterea de cumpărare acumulată în timpul războiului, când s-au
generalizat politicile ce vizau stăpânirea inflaţiei prin prelevări obligatorii, prin
fixarea preţurilor şi raţionalizare, în condiţiile unei producţii în regres din cauza
distrugerilor înregistrate în ţările ce au fost teatru de război, a lăsat loc unei inflaţii
galopante, comparabilă cu cea cunoscută de Europa Centrală după primul război
mondial.
Mecanismul inflaţionist a fost amorsat de război, care a creat un grav
dezechilibru între oferta şi cererea de bunuri şi a provocat în paralel o creştere
excesivă a circulaţiei monetare. Comenzile de război au mobilizat capacităţile de
producţie disponibile până la punctul de a duce la scăderea puternică a producţiei
bunurilor civile de consum, creând astfel o situaţie de penurie, în care cererea a
exercitat o presiune favorabilă creşterii preţurilor.
Pe altă parte, statele au acceptat, pentru a finanţa cheltuielile de război, un
deficit bugetar parţial acoperit prin crearea de monedă fără acoperire şi astfel
mijloacele de plată au depăşit rapid masa necesară desfacerii producţiei, ceea ce a
eliberat potenţialul inflaţionist conţinut de dezechilibrul dintre cere şi ofertă. În acelaşi
timp, creşterea importurilor, pe care a impus-o efortul de război, a generat, în absenţa
unor exporturi echivalente, un deficit exterior care a condus la datorii externe şi la
deprecierea monedei.
După 1945, creşterile salariale, justificate din punct de vedere social, sarcinile
reconstrucţiei finanţate de la buget, recurgerea la produsele străine ca paleative ale
penuriei existente, au contribuit la întreţinerea mecanismelor inflaţioniste, ajungându-
 2

se la creşteri ale preţurilor între 20% şi 50% pe an, de la ţară la ţară şi de la produs la
produs. Între 1950 şi 1951, declanşarea războiului din Coreea a relansat inflaţia
mondială care începuse să scadă.
Valul inflaţionist postbelic a afectat negativ efortul de reconstrucţie. În mod
evident, creşterea generalizată a preţurilor şi salariilor a mascat în mod artificial
inegalităţile sociale. Ea a permis mai ales finanţarea reconstrucţiei prin împrumuturi,
în măsura în care rambursările datoriilor au fost uşurate de deprecierea monedelor, ca
o compensaţie a inflaţiei. Totuşi, inflaţia a descurajat investiţiile productive în
detrimentul speculaţiilor cu valori de refugiu economic sterile (aur, bijuterii, tablouri,
etc) sau cu produse ce permiteau câştiguri rapide şi substanţiale pe ‚piaţa neagră’. Pe
de altă parte, diferenţele dintre ratele inflaţiei diferitelor ţări – care se întindeau pe o
scală de la 1 la 20 sau chiar 30 – interziceau restabilirea durabilă a circuitelor
comerciale şi financiare internaţionale şi au justificat menţinerea neconvertibilităţii
monedelor între ele.
În condiţiile apariţiei unor mari ecarturi între ratele de inflaţie, reacţiile
guvernamentale au fost de o rigoare inegală. Astfel, Belgia şi Norvegia au adoptat o
politică reuşită de schimbare a bancnotelor prin blocarea unei părţi a avuţiei în scopul
anulării puterii de cumpărare corespondente.
În Franţa, această politică, promovată de Pierre Mendes-France, ministru al
economiei, care s-a opus în această privinţă ministrului de finanţe Rene Pleven, nu a
fost urmată, optându-se în iunie 1945 la un schimb ‚controlat’ al bancnotelor, dublat
de introducerea unui impozit de solidaritate naţională care a realizat o prelevare
limitată asupra patrimoniului net al societăţilor şi indivizilor. Rezultatul a fost o
puternică creştere a preţurilor care a marcat eşecul politicii ‚de taxare’ şi al operaţiunii
‚5%’ a guvernului Leon Blum, în ianuarie 1947. Acest eşec a fost urmat de o vie
reacţie a salariaţilor, care au declanşat un val de greve în ultimul trimestru al anului
1947, ce vor determina succesul Confederaţiei Generale a Muncii (Confederation
General du Travail, CGT). În 1948, odată cu reîntoarcerea la rigoarea financiară în
timpul ‚experienţei Rene Mayer’, ministru al Finanţelor, s-a realizat un început al
stabilizării. În Italia, inflaţia nu a fost cu adevărat combătută decât după ce, la
începutul anului 1948, Luigi Einaudi, guvernator al Băncii Italiei şi ministru al
Bugetului, nu a reinstaurat ordinea în finanţele statului şi a limitat creditul.
Reforma monetară a fost cea mai spectaculoasă în Germania Occidentală, ea
concretizând separarea celor două Germanii.
 3

În Germania, într-un context economic extrem de dificil, agravat de afluxul de

refugiaţi din est, Ludwig Erhard, încă membru al Directoratului Bizoniei anglo-
americane şi apoi director al administraţiei economice a teritoriului unificat şi
specialistul american în finanţe Dodge au pus în practică, în iunie 1948, un plan de
reforme draconic. După un schimb forfetar de 70 de Deutschemark contra 70
Reichmarks vechi de care au beneficiat toţi cetăţenii germani, masa monetară restantă
a fost anulată în proporţie de 9/10.
În acelaşi timp, a fost introdus un impozit pe capital, cu scopul de a acoperi
ajutorul pentru refugiaţi. În plus, creşterea progresivă a salariilor a rămas moderată, în
ciuda afluxului de mână de lucru, iar fermitatea administraţiei a determinat eşecul
tentativei de grevă generală din noiembrie 1948. Rezultatul a fost un prim ‚miracol
german’ concretizat de o stabilitate monetară fără echivalent în Europa.
În al doilea rând, după război, Europa s-a aflat într-o poziţie dezastruoasă
din perspectiva finanţelor externe, Planul Marshall marcând debutul unei ameliorări
relative. Toate monedele au fost devalorizate în mai multe etape : francul, de două ori
în 1945 şi ulterior, după o experienţă a ‚cursurilor multiple’, condamnată de FMI, în
1949, odată cu realinierea generală a cursurilor ce a urmat devalorizării livrei ; marca
în 1948 şi, din nou în 1949 ; lira în 1945 şi 1949, etc. Însă, situaţia Marii Britanii,
datorită rolului lirei sterline în sistemul monetar internaţional şi al Londrei de centru
financiar mondial, a reţinut cea mai mare atenţie. După o scurtă tentativă de
reîntoarcere la convertibilitatea externă a lirei sterline între 15 iulie şi 20 august 1947,
soldată în final cu un eşec, la 18 septembrie 1949, lira sterlină, supraevaluată anterior,
a fost devalorizată cu 30,5%, până la paritatea de 1 liră =2,8 dolari (după ce în anii
anteriori fusese supraevaluată la 4,03 dolari). Devalorizarea lirei sterline a fost urmată
de devalorizarea a mai mult de treizeci de monede naţionale.
Totuşi, aceste dificultăţi financiare au avut o serie de efecte benefice în
direcţia multilateralismului regional, care a luat forma Organizaţiei Europene pentru
Cooperare Economică şi a Uniunii de Plăţi Europene. Unul din principalele obiective
ale Planului Marshall a fost să netezească drumul către o liberalizare a comerţului şi
plăţilor intra-europene. În această privinţă, programul s-a dovedit a fi un succes. De
asemenea, Statele Unite au determinat crearea Organizaţiei Europene pentru
Cooperare Economică, formată din statele membre beneficiare ale Planului Marshall,
care însă nu va deveni predecesoarea supra-naţională a unei puternice Uniuni
Economice Europene, aşa cum îşi imaginaseră SUA.
 4

Totuşi, OECE a fost un instrument destul de eficient al liberalizării. La scurt

timp după ce administratorul Planului Marshall, Paul Hoffmann a îndemnat Europa
de Vest la un progres rapid, în noiembrie 1949, Consiliul Miniştrilor din OECE a
decis să elimine restricţiile cantitative asupra a 50% din comerţul intern al OECE,
într-o perioadă de şase săptămâni. Această liberalizare solicitată a fost ridicată la 60%
în toamna anului 1950 şi la 75% în februarie 1951 ; la începutul anului 1955, cota a
fost stabilizată la 90%.
Câteva luni după aceşti primi paşi către o liberalizare intra-europeană, în
sensul restrâns al cuvântului, adică îndepărtarea restricţiilor cantitative la importurile
de bunuri, soluţia pentru rezolvarea dezechilibrelor plăţilor din interiorul OECE a fost
Uniunea de Plăţi Europene, înfiinţată la mijlocul anului 1950. Din anii 1930,
reglementările intra-europene se efectuau în cadrul rigid al acordurilor bilaterale : în
cadrul acestui sistem, inconvenientul major era acela că excedentul unei ţări faţă de
alta nu putea fi utilizat pentru a acoperi deficitul faţă de alta. După eşecul reîntoarcerii
la convertibilitate a devenit evident că o revenire la multilateralism se impunea cu
necesitate. De aceea, la 18 noiembrie 1947 a fost semnat un prim acord privind
compensaţiile între ţările membre OECE, ce ulterior va fi extins, graţie ajutorului
american, în octombrie 1948 şi septembrie 1949.
Rezultatul a fost crearea Uniunii de Plăţi Europene la 1 iulie 1950, care a fost
în mare măsură creierul Administraţiei Cooperării Economice (ECA). În ciuda
obiecţiilor iniţiale ale Trezoreriei SUA, care susţinuse o întărire a FMI, Administraţia
Cooperării Europene a iniţiat negocieri asupra unui mecanism de clearing
multilateral regional în Europa. În acordul EPU care a fost semnat pe data de 19
septembrie 1950 şi care acoperea plăţile intra-EPU din data de 1 iulie 1950, părţile
contractante specificau detaliile acestui mecanism de creditare : fiecărei ţări membre
îi era alocată o cotă totalizând 15% din volumul schimburilor comerciale cu membrii
OEEC în 1949. În cadrul limitelor stabilite de aceste cote, circa 60% din deficitul sau
surplusul net în raport cu Uniunea urmau să fie achitate prin extinderea creditului, iar
40% în aur sau dolari. În cazul în care deficitul cumulat net al unei ţări depăşea cota
alocată, diferenţa urma să fie achitată în întregime în aur.
Practic, ca supliment al OECE, EPU era destinată să grăbească integrarea
economică europeană pe două căi : a) sub regimul Uniunii de Plăţi Europene, toate
plăţile din interiorul EPU urmau să fie achitate lunar, pe o bază strict multilaterală,
reducând astfel necesitatea generală a realizării tranzacţiilor în monede transferabile
 5

(adică în dolari) şi îndepărtând raţiunea echilibrării bilaterale a comerţului în aria

cuprinsă de acordurile EPU ; b) EPU urma să susţină extinderea automată a creditării
limitate a balanţelor de plăţi de către ţările prezentând surplusuri nete în schimburile
comerciale din interiorul EPU, creditele fiind returnate prin intermediul unui ajutor de
350 milioane dolari, oferit prin Planul Marshall.
De acum înainte, Europa Occidentală a avut la dispoziţie un organism de
compensaţii multilaterale sprijinit pe existenţa creditelor mutuale. Aceste credite erau
proporţionale cu ‚cotele rezultate’, nu în funcţie de vărsămintele iniţiale, ci în funcţie
de partea fiecărei ţări în cadrul schimburilor intra-europene. În centrul sistemului a
stat Banca Internaţională de Plăţi din Basel (Banca Reglementelor Internaţionale,
BRI), care a jucat, încă din perioada ‚reparaţiilor germane’, rolul de intermediar între
băncile centrale europene.
Uniunea de Plăţi Europene a fost, până la desfiinţarea sa în 1958, un răspuns
pozitiv al Europei la penuria de dolari, ţările creditoare punând parţial la dispoziţia
ţărilor debitoare resursele lor în scopul unei expansiuni a schimburilor.
În al treilea rând, în ciuda acestor dezechilibre conjuncturale şi poate
tocmai din cauza lor, economiile capitaliste europene s-au angajat într-un proces
de reformă structurală profundă. După război, în majoritatea ţărilor din vestul
Europei, sistemul conturilor naţionale a devenit cadrul modern al politicilor
economice ce urmăreau creşterea şi dezvoltarea economiilor naţionale.
În Marea Britanie, de acum înainte, investiţiile au început să fie orientate
regional prin aplicarea Distribution of Industry Act în 1945 şi sectorial, în urma
directivelor Central Economic Planning Staff, creat în 1947. De asemenea, în Italia,
prin Legea Fanfani din 1949, a fost declanşată lupta împotriva şomajului printr-un
vast program de construcţii imobiliare şi prin înfiinţarea în august 1950 a Casa del
Mezzogiorno cu scopul de a ajuta dezvoltarea sudului Italiei. Şi în Ţările de Jos şi în
Franţa s-au făcut eforturi pentru sprijinirea dezvoltării economice prin introducerea
unei planificări indicative globale. În Franţa, Comisariatul General al Planului şi
Comisia Modernizării au devenit, sub impulsul personal al lui Jean Monnet, agenţii
centrali ai politicii economice pe termen mediu, iar ministrul de finanţe a rămas
singurul responsabil al politicilor conjuncturale.
Pe de altă parte, pentru a face posibil noul rol al statului, în cele mai multe ţări
europene s-a trecut la preluarea controlului direct al statului asupra ‚sectoarelor cheie’
ale economiei, aceasta fiind originea mişcării în favoarea naţionalizărilor.
 6

În Italia, încă din 1933, în timpul lui Mussolini, statul s-a angajat în această
direcţie, iar după război ‚capitalismul de stat’ a fost confirmat prin menţinerea şi
întărirea holdingurilor financiare cu capital public, în principal Institutul
Reconstrucţiei Industriale (IRI), care controla principalele patru bănci italiene şi
principalele întreprinderi din siderurgie, din industria mecanică, din construcţiile
navale, din industria electrică, etc. şi ENI (Ente Nazionale Idrocarburi), succesoarea
AGIP, care a devenit sub impulsul lui E. Mattei, un important instrument al politicii
energetice italiene.
La rândul său, Franţa a aplicat un program de naţionalizări care a cuprins
sistemul bancar (bănci de emisiune şi bănci de depuneri, companii de asigurări),
producţia energetică (cărbuni, electricitate, gaz), transporturi (aeronautice şi maritime,
alături de căile ferate deja naţionalizate), construcţiile mecanice (automobile : Renault
şi aeronautice SNECMA), mediilor de informare (radiofuziunea, Agenţia France-
Presse), etc.
Cu toată amploarea lor, naţionalizările din Franţa nu au avut amploarea celor
realizate în Marea Britanie de guvernul laburist în aceeaşi epocă. În Marea Britanie,
laburiştii au impus controlul guvernului asupra Băncii Angliei (însă nu şi asupra
băncilor de depozit), asupra industriei carbonifere, electricităţii, gazului, aviaţiei
civile, telecomunicaţiilor, căilor ferate, transporturilor rutiere şi a siderurgiei, ultimele
fiind denaţionalizate în 1952 de către conservatori.
În cadrul reformelor structurale ale economiilor Europei Occidentale, un loc
deosebit de important a fost ocupat de reformele sociale, prin care s-au introdus o
serie de politici de asigurare a securităţii sociale şi, nu de asigurări sociale
(schimbarea terminologiei este revelatoare).
Modelul britanic, prefigurat de Raportul Beveridge prezentat în 1942, a servit
drept exemplu pentru ansamblul Europei Occidentale. În Marea Britanie, după
introducerea asigurărilor de boală, sectorul sănătăţii a devenit un serviciu naţional în
1946 ; finanţarea acestui serviciu naţional a fost asigurată parţial prin recursul la
cotizaţiile sociale, însă partea cea mai mare a finanţării a fost acoperită prin impozite,
în condiţiile în care fiscalitatea britanică a fost una puternic progresivă (pentru
veniturile foarte mari impozitarea era de peste 90%), sistemul fiind unul prin
excelenţă progresiv.
În Europa continentală şi în Scandinavia, deşi influenţate de modelul britanic,
guvernele au fost limitate în ambiţiile lor de tradiţia unei acoperiri sociale
 7

generalizate, finanţată prin apelul la un regim al cotizaţiilor mai puţin redistributiv aşa
cum s-a întâmplat în Franţa după adoptarea ordonanţelor din 1945 şi a Legii din 22
mai 1946 şi în Italia după adoptarea decretului-lege din aprilie 1947.
În plus, în Europa Occidentală s-a generalizat ‚politica familiei’, deşi cu
importante variaţii, în funcţie de ţară. În Marea Britanie, sistemul alocaţiilor pentru
familii, generalizat în anii 1945 şi 1948, a fost inspirat de un spirit de solidaritate şi nu
de unul populist.
Însă, în Franţa, sistemul alocaţiilor a fost instrumentul esenţial al politicii de
stimulare a natalităţii, amorsată deja de introducerea Codului Familiei din 1939 şi de
politica guvernului de la Vichy : el a contribuit la consolidarea unei creşteri
demografice marcată de creşterea ratei natalităţii de la 14,6 la mie în 1938 la 21,4 la
mie în 1946 şi la menţinerea acesteia la acest nivel până la jumătatea anilor 1960.
În Italia evoluţia demografică a fost contrară cei din Franţa în condiţiile în care
sistemul progresiv de alocaţii acordat în funcţie de numărul de copii, existent în epoca
lui Mussolini a fost abolit. Nu în ultimul rând, în întreaga Europă Occidentală
drepturile sindicale au fost extinse şi consolidate. În Marea Britanie, Trade Dispute
and Trade Union Act din 1946 au suprimat restricţiile existente din 1927 în privinţa
exercitării dreptului de grevă.
În Franţa, Ordonanţa din 22 februarie 1945 a creat Comitetele de
Întreprindere (Les Comites d’entreprise), în paralel cu reintroducerea în 1946 a
convenţiilor colective. În acelaşi timp, Statutul general al funcţionarilor a acordat
drepturi sindicale acestei categorii.
În Germania reformele au condus la Legea Cogestiunii din 21 mai 1951, în
urma căreia un Director al Muncii, desemnat de sindicate ocupa un loc în Directoratul
marilor societăţi miniere şi siderurgice, iar reprezentanţii muncitorilor erau
reprezentaţi la paritate cu reprezentanţii acţionarilor în Consiliile de Supraveghere. În
alte sectoare, participarea sindicatelor a fost mai redusă, fiind exercitată prin
intermediul Consiliilor de Întreprindere (Conseils d’entreprise), pentru chestiunile
sociale şi prin Comitetele economice paritare, în ceea ce priveşte orientarea
producţiei. Astfel, sindicatele au fost asociate la gestiunea întreprinderilor ceea ce a
condus la o moderaţie şi la o responsabilitate a revendicărilor lor în Germania
Occidentală.
 1

TEMA NR.7 : INTEGRAREA ECONOMICĂ ÎN EUROPA DE EST.

CONSILIUL DE AJUTOR ECONOMIC RECIPROC (CAER)

Victoria asupra Germaniei a propulsat URSS în poziţia de superputere politică

şi militară alături de SUA, ascensiune marcată de extinderea influenţei sovietice
asupra Europei Răsăritene. Pe de altă parte, chiar dacă URSS s-a bucurat de aportul
economiilor ţărilor satelite pe care le-a supus unei dure exploatări, nu a fost în măsură
să joace un rol economic comparabil cu noua sa putere politică şi militară.
Extinderea sistemului colectivist în Europa de Est a fost consecinţa cea mai
marcantă şi durabilă a celui de-al doilea război mondial. Introducerea socialismului a
fost realizată sub egida URSS, iar o caracteristică a procesului a fost o tendinţă
puternică spre integrare. În 1945, Europa de Est a fost ocupată militar de URSS, care
a instalat în ţările ocupate guverne de coaliţie, ‚Fronturi naţionale’, dominate de
partidele comuniste, care au ajuns la putere şi au eliminat progresiv orice opoziţie
politică. Singurele excepţii au fost Yugoslavia şi Albania, aici partidele comuniste
preluând singure puterea, fără ajutorul Armatei Roşii.
În vara anului 1947, URSS a refuzat Planul Marshall şi a impus acelaşi
răspuns negativ şi Cehoslovaciei şi Poloniei. Astfel, din 1947, capitalismul liberal şi
socialismul autoritar şi-au desfăşurat separat efortul de reconstrucţie economică.
După 1948, evoluţia economică a ţărilor socialiste din Europa de Est a fost
caracterizată de procesul fundamental al integrării, sistemul de gestiune planificată
conducând în mod necesar la coordonarea politică a schimburilor şi producţiilor
naţionale. Tendinţa spre integrare s-a manifestat pe atât pe plan naţional, cât şi pe plan
internaţional.
După 1945, au existat mai multe faze în evoluţia economică a ţărilor est-
europene : prima, până în 1948, a fost cea a reformării structurale şi de diminuare a
diversităţilor naţionale ; a doua, între 1948 şi 1953-1956, a cea a cvasi-integrării cu
economia dominantă ; a treia, între 1956 şi 1964-1965, a fost cea a reîntoarcerii la
identitatea naţională, însă în cadrul comun al CAER şi cu menţinerea aceluiaşi sistem
de planificare şi de gestiune ; o nouă fază a început după 1965 şi a fost caracterizată
de iniţierea unor reforme în direcţia afirmării specificului naţional al fiecărei ţări
membre CAER.
 2

La sfârşitul lunii septembrie 1947, în Polonia a fost înfiinţat ‚Biroul de

informaţii al partidelor comuniste’ (Kominform-ul), în timpul unei întâlniri a
reprezentanţilor a 9 partide comuniste, acelea din URSS, Italia, Franţa, Polonia,
Cehoslovacia, Ungaria, România, Bulgaria şi Iugoslavia. Scopul noii instituţii a fost
întărirea controlului sovietic asupra partidelor comuniste din Europa Răsăriteană,
Franţa şi Italia, într-o perioadă în care influenţa americană – fondată pe Doctrina
Truman şi pe Planul Marshall – contracara politica expansionistă a URSS în Europa.
La această reuniune a fost proclamată oficial de către Jdanov, doctrina
sovietică a Războiului Rece, bazată pe existenţa în lume a două lagăre opuse, unul
condus de SUA, iar celălalt de URSS, ceea ce a implicat supremaţia sovietică asupra
lumii comuniste. Politica Kominform-ului, de abandonare a colaborării comuniştilor
cu socialiştii, a antrenat consecinţe duble pentru conducătorii politici ai ‚democraţiilor
populare’. Pe de o parte, această politică i-a făcut să fie şi mai dependenţi de URSS,
fiind obligaţi să se alinieze consemnelor PCUS şi astfel să apară în ţările lor drept
reprezentanţii unei puteri străine. Pe de altă parte, ea a dus la ruperea fronturilor
constituite între comunişti şi socialişti, aceştia din urmă, ataşaţi principiilor
democratice, fiind suspecţi în ochii lui Stalin şi deci indezirabili la guvernare.
În consecinţă, în Ungaria, Polonia, România şi Bulgaria, au fost arestaţi cei
mai activi militanţi socialişti, acţiunea fiind mai uşoară în România, datorită
slăbiciunii partidului social-democrat. Treptat, partidele socialiste din ţările est-
europene, lipsite de elementele cele mai active şi de liderii lor, au fost nevoite să
accepte fuziunea cu partidele comuniste, unificarea fiind proclamată în cadrul unor
congrese epurate. În acest mod a avut loc sfârşitul pluripartidismului politic şi trecerea
la un regim totalitar condus de un partid unic, supus consemnelor centralizatoare ale
URSS.
În acelaşi timp, URSS şi-a afirmat rolul de economie dominantă (în 1972,
economia URSS producea 60% din producţia agricolă, 65% din producţia industrială
şi două treimi din venitul naţional al ţărilor CAER) asupra ansamblului Europei
socialiste, cu excepţia Iugoslaviei şi a Albaniei .
În ţările Europei de Est reconstrucţia economică a durat aproximativ 5 ani,
desfăşurându-se în condiţii foarte dificile cauzate de distrugerile din timpul războiului
care au afectat considerabil potenţialul productiv. În plus, reconstrucţia s-a desfăşurat
într-un cadru teritorial modificat, în special în Germania de Est şi în Polonia.
 3

Situaţia României, Ungariei şi Bulgariei, ţări foste inamice ale URSS a fost şi
mai gravă, acestea fiind obligate să plătească masive reparaţii şi despăgubiri de război
(300.000 milioane de dolari fiecare) şi să suporte cheltuielile trupelor sovietice de
ocupaţie. România a fost obligată să livreze URSS, cu titlu de restituire a bunurilor
însuşite, 100.000 de vagoane de cereale, 261.000 de capete de vite, 550 vagoane de
zahăr, 286 de locomotive, 5.000 de vagoane, 2.600 de tractoare, iar în ce priveşte
livrările cu titlu de despăgubiri de război, 50% urmau să fie făcute în produse
petroliere, iar restul în nave, vagoane, locomotive, utilaje şi cereale.
Pentru a efectua aceste prelevări, URSS a creat în fiecare ţară societăţi mixte,
în care aportul sovietic a fost constituit din bunurile germane confiscate, iar cel al
ţărilor partenere din despăgubirile de război, livrabile în mărfuri. În aceste condiţii, în
Bulgaria producţia de tutun a trecut sub control sovietic, în Germania de Est sovieticii
au procedat iniţial la demontarea uzinelor şi transportarea lor în URSS, la
rechiziţionarea de materiale, după care, din 1947 s-a trecut la organizarea societăţilor
mixte care au trecut ulterior în 1953 în proprietatea RDG.
Noile ţări de ‚democraţie populară’ au fost obligate să adopte modelul
sovietic, principiile sovietice de socializare a mijloacelor de producţie şi planificare a
dezvoltării fiind aplicate din anii 1946-1948.
În agricultură, colectivizarea pământurilor s-a făcut în etape, prima fază a
reformei agrare constând în exproprierea marilor domenii, după care a urmat o
redistribuire a pământului către ţărani, gratuită cel puţin pentru cei mai săraci dintre
ei. Statul nu a păstrat decât o mică parte a terenurilor confiscate, pentru a înfiinţa
ferme de stat, care au jucat un rol pilot pentru înnoirea metodelor de cultivare,
dezvoltarea culturilor industriale şi punerea în valoare a noi zone.
Această împărţire a pământurilor a condus la înmulţirea exploatărilor în
agriculturile ţărilor est-europene, cel mai adesea acestea fiind sub 5 ha şi, în
consecinţă, improprii pentru o activitate raţională, mai ales în condiţiile în care micii
agricultori nu posedau utilajele agricole necesare. Ca un paliativ al consecinţelor
nefavorabile ale fărâmiţării exagerate a exploatărilor agricole, guvernele ţărilor est-
europene au încurajat formarea de cooperative agricole, care a constituit o fază
premergătoare pentru trecerea la a doua etapă, care a fost cea a reunirii exploatărilor
în ferme colective.
Până la dispariţia lui Stalin în 1953, această schemă a fost identică în toate
ţările din ‚lagărul socialist’, colectivizarea fiind pregătită prin crearea ‚Staţiunilor de
 4

Maşini şi Tractoare’ (SMT) după modelul sovietic, pentru a-i obişnui pe ţărani cu
munca în colectiv şi pentru a facilita culturile pe mari suprafeţe. Tipurile de
cooperative au fost foarte variate, de la simplul lucru în comun, până la colectivizarea
tuturor mijloacelor de producţie, inclusiv a pământului.
Concomitent, ţăranii înstăriţi au fost oprimaţi prin diverse metode, de la
fiscalitatea excesivă, interdicţia de a cumpăra material agricol şi îngrăşăminte, până la
obligaţia de a-şi vinde recolta la preţuri derizorii. Colectivizarea pământurilor – care a
întâmpinat pretutindeni o rezistenţă înverşunată – s-a încheiat între 1956 şi 1960, cu
excepţia Poloniei şi Iugoslaviei, unde a fost abandonată.
Până în 1948, naţionalizările au fost conduse cu prudenţă în toate ţările din
Europa de Est, cu excepţia Iugoslaviei şi Albaniei, unde comuniştii au preluat puterea
relativ uşor. Naţionalizările au debutat prin confiscarea bunurilor germane şi ale
colaboraţioniştilor, după care, după modelul sovietic, au fost aplicate în primul rând
sectoarelor cheie ale economiei, industria grea, minerit, centrale electrice, transporturi
şi comunicaţii, bănci şi asigurări, industria uşoară fiind vizată mai târziu. În aproape
toate ţările de ‚democraţie populară’ a continuat să subziste un sector privat, însă
foarte limitat şi controlat de stat. Naţionalizările au fost încheiate în întreg ‚lagărul
socialist’ european în anii 1948-1952.
De asemenea, tot pe model sovietic, a fost introdusă planificarea economică,
iniţial, prin planuri pe termen scurt în perioada de reconstrucţie dintre 1945 şi 1950,
iar ulterior prin planuri pe termen lung. Ca şi în URSS, obiectivele trasate industriei
grele au fost prioritare, iar ratele de creştere în aceste sectoare au fost foarte ridicate,
provocând dezechilibre majore în economiile ţărilor est-europene. Aceste dezechilibre
au provocat dificultăţi economice şi politice şi au avut drept rezultat lipsa materialelor
pentru agricultură, dificultăţi în aprovizionarea oraşelor, scăderea randamentelor şi a
veniturilor reale.
Creşterea a fost în toate ţările est-europene foarte puternică până la începutul
anilor ’60, în special în industrie, fiind însă destul de neregulată : astfel, Cehoslovacia
a cunoscut o foarte puternică expansiune, în timp ce RDG, Ungaria şi Polonia nu au
reuşit să atingă aceleaşi performanţe, iar în cazul României şi Bulgariei,
industrializarea a fost foarte accelerată. După 1961, creşterea economică a devenit
sensibil mai lentă (cu excepţia României), mai ales în RFG şi Cehoslovacia, unde –
după estimările oficiale în privinţa producţiei industriale – rata medie anuală de
 5

expansiune a scăzut, în cazul RFG, de la 9,2% între 1956-1960 la 6% între 1961-1965

şi, în cazul Cehoslovaciei, de la 10,5% la 5,2% în aceleaşi intervale.
Încă din anii 1951-1952, în majoritatea economiilor est-europene, planurile
economice au început să acuze importante întârzieri, mai ales în agricultură, unde
livrările obligatorii s-au diminuat. Tensiunile asupra aparatului de producţie,
nerealizarea planurilor, orientarea către dezvoltarea sectoarelor producătoare de
bunuri de producţie şi neglijarea sectorului bunurilor de consum, lipsa libertăţilor, au
determinat, după 1953, izbucnirea primelor mişcări sociale în RDG, Cehoslovacia,
Polonia şi, mai ales, în Ungaria în 1956.
În februarie 1956, la cel de-al XX-lea Congres al PCUS, Nikita Hruşciov a
afirmat printre principiile fundamentale care urmau să ghideze politica URSS şi
principiul pluralităţii căilor către socialism, în sensul că fiecare popor putea să-şi
construiască socialismul conform propriei sale dorinţe.
În anii ’60, ţările de ‚democraţie populară’ au început să ţină cont din ce în ce
mai mult de interesele lor naţionale, situaţie pe care URSS a tolerat-o atât timp cât nu
a fost pusă în discuţie ideologia comunistă şi apartenenţa acestor ţări la Tratatul de la
Varşovia. Însă, în 1968, sub conducerea lui Dubcek, succesorului lui Novotny la
conducerea Partidului Comunist Cehoslovac, în Cehoslovacia a fost încercată o
experienţă de ‚socialism cu faţă umană’, care consta în reconcilierea socialismului cu
libertatea de exprimare, fără a rezerva un monopol al partidului comunist pe scena
politică. În august 1968, trupele Tratatului de la Varşovia au intervenit militar pentru
lichidarea Primăverii de la Praga, decizia fiind luată de liderii URSS, Poloniei şi
RDG.
Intervenţia militară în Cehoslovacia a determinat proclamarea ‚Doctrinei
Brejnev’ prin care URSS nu a recunoscut ţărilor socialiste decât o suveranitate
limitată în faţa priorităţii internaţionalismului socialist.
În a doua jumătate a anilor ’60, în ţările est-europene au fost introduse o serie
de reforme economice, fie în etape succesive, ca în RDG după 1963, în Bulgaria şi în
Polonia în 1965-1966 sau în Cehoslovacia unde reformele introduse între 1965 şi
1968 au fost întrerupte de evenimentele ‚Primăverii de la Praga’, fie dintr-o dată, ca
în Ungaria şi România în 1968.
Reformele au afectat în principal patru domenii. În primul rând, pe planul
administrării economiei, întreprinderile au fost regrupate în uniuni industriale, proces
prin care s-au modificat şi relaţiile cu organismele centrale şi prin care grupelor astfel
 6

constituite li s-a conferit dimensiunea critică necesară pentru a dispune de o veritabilă

autonomie.
În al doilea rând, a crescut rolul întreprinderilor în procesul de stabilire a
planurilor, uniunile industriale elaborând veritabile contra-planuri în scopul
modificării proiectelor iniţiale ale organismelor centrale. În RDG, Polonia şi
România, planurile au rămas însă foarte precise în privinţa criteriilor şi indicilor de
execuţie, în timp ce în Bulgaria, Ungaria şi Cehoslovacia obiectivele care trebuiau
atinse au fost stabilite într-o manieră globală. În al treilea rând, criteriul esenţial a
devenit ‚maximizarea profitului’, din care o parte mai mică sau mai mare a fost lăsată
întreprinderilor cu titlu de ‚primă’, dacă execuţia planului era corectă. De asemenea,
pentru a da profitului o semnificaţie efectivă, preţurile, fiscalitatea şi chiar
mecanismele de credit au fost reformate. În ultimul rând, întreprinderilor li s-a permis
accesul direct la comerţul exterior, fără a mai cere avizul organelor centrale.
În paralel, între URSS şi ţările socialiste din Europa de Est a fost stabilit un
ansamblu de legături bilaterale, care a funcţionat până la înfiinţarea Consiliului de
Ajutor Economic Reciproc (CAER). Deşi CAER a fost anunţat încă din 25 ianuarie
1949, până în decembrie 1959 acesta nu a avut un statut, textul semnat intrând în
vigoare la 13 aprilie 1960.
Ţările membre ale CAER au fost Bulgaria, Ungaria, Polonia, România,
Cehoslovacia, URSS şi, ulterior, Albania (din februarie 1949), RDG (din 1950),
Yugoslavia (observator în 1955 şi asociat din 1962), China, Coreea de Nord, Vietnam
(observatori după 1956 şi neparticipanţi la reuniunile CAER până în 1961, dată la care
Albania s-a retras), Mongolia (din 1962) şi Cuba (din 1972). În deceniile următoare,
economiile ţărilor din Europa Răsăriteană au fost orientate în principal în funcţie de
orientările stabilite de URSS.
Deşi CAER a fost anunţat odată cu crearea OECE, instituţionalizarea sa a
acompaniat naşterea CEE şi a AELS. Organul suprem al CAER a fost Sesiunea
Consiliului, care se reunea cel puţin odată pe an. Între sesiunile Consiliului, se reunea
Comitetul executiv, format din vice-prim-miniştrii guvernelor ţărilor membre, care
luau deciziile executive. Comitetul executiv era asistat de Comisiile consultative,
instalate în diferitele capitale, care se ocupau cu problemele economice generale sau
sectoriale şi care aveau un triplu rol : de informare, de recomandare şi de coordonare.
Secretariatul Consiliului, instalat la Moscova, asigura administrarea de
ansamblu, asigura elaborarea de studii statistice şi reprezenta CAER în relaţiile cu
 7

instituţiile internaţionale. Un alt organism conex existent a fost Banca Internaţională

de Cooperare Economică (BICE).
În cadrul CAER a fost aplicată o veritabilă specializare a producţiei pe baza
‚diviziunii internaţionale a muncii’, introdusă după 1951, în special din consideraţii
strategice legate de Războiul din Coreea. Schimburile au fost în mod esenţial
bilaterale, URSS fiind principalul partener, iar raporturile de preţuri au fost sistematic
în favoarea economiei dominante.
Încă de la crearea sa, CAER a vizat trei obiective majore. Primul a fost cel al
simplei cooperări comerciale, CAER jucând un rol discret ce a vizat încadrarea
acordurilor bilaterale destinate creşterii volumului schimburilor comerciale intra-
regionale. După perioada imediat postbelică, în care schimburile între ţările est-
europene, au fost extrem de limitate, ruperea aproape totală a legăturilor cu
Occidentul şi presiunile URSS au favorizat sporirea legăturilor între ţările CAER.
Creşterea schimburilor în cadrul zonei CAER a fost în medie între 9% şi 10%, mai
mare decât rata de creştere corespondentă din cadrul OCDE, însă mai scăzută decât
cea din cadrul AELS sau CEE. Ponderea schimburilor intra-CAER în comerţul
exterior total al ţărilor din Europa de est a atins până la începutul anilor ’70, aproape
60% faţă de 45% în cazul ţărilor CEE, ulterior manifestând o diminuare, pe fondul
tendinţelor autarhice din ţările socialiste. Această creştere a fluxurilor comerciale în
cadrul CAER, nu a fost o consecinţă a reducerilor de taxe vamale, ci s-a datorat
acordurilor bilaterale, ce conţineau date despre cantităţile ce urmau a fi schimbate şi
despre preţurile de referinţă (după 1956, preţurile internaţionale occidentale au
început să servească sistematic drept preţuri de referinţă pentru produsele primare şi
transformate).
Comerţul în interiorul zonei CAER a fost reglementat prin intermediul
acordurilor de echilibru bilateral. După 1964, în cadrul Băncii internaţionale de
cooperare economică (BICE), reglementarea s-a putut face multilateral, prin
intermediul viramentelor în ‚ruble transferabile. În cadrul acestei uniuni de clearing
astfel constituite, în condiţiile în care ‚rublele transferabile’ nu erau convertibile,
eventualii creditori nu puteau să-şi recupereze creanţele decât prin continuarea
achiziţionării de bunuri de la partenerii din CAER. Pe de altă parte, BICE nu a
acoperit decât aproximativ 10% din schimburile globale în zona CAER, care a rămas
puternic impregnată de bilateralism sau trilateralism, în cazul în care intra în joc şi
URSS.
 8

În cadrul schimburilor intra-CAER, ponderea URSS a fost preponderentă (mai

mare de o treime), urmată de cea a RDG, Cehoslovaciei şi Poloniei, Bulgariei,
Ungariei şi României. Însă, dacă se ia în considerare gradul de participare la comerţul
exterior al fiecărei ţări în parte în funcţie de venitul naţional, ordinea a fost aproape
inversă : mai puţin de 4% pentru URSS, 17% pentru România, 20% pentru Polonia,
22% pentru RDG, 28% pentru Bulgaria, 30% pentru Cehoslovacia şi 40% pentru
Ungaria.
Un al doilea principiu de bază al cooperării în interiorul CAER a fost cel al
‚diviziunii internaţionale a muncii’, invocat încă de la începutul anilor ’50, dar care nu
s-a concretizat decât în 1956, odată cu crearea primelor comisii permanente. Pentru a
fi pus în practică s-a procedat la coordonarea planurilor naţionale, care a rămas însă
foarte limitată, coordonarea aplicându-se mai mult planurilor de perspectivă, care
stabileau orientarea globală a dezvoltării economice. În fapt, singurele planuri
operaţionale au fost planurile executive anuale ale fiecărui stat membru CAER.
Astfel, deciziile veritabile au fost adoptate în sectoarele cheie, cum au fost cel al
energiei sau construcţiilor mecanice, şi, în acest cadru, ele au fost adoptate exclusiv
bilateral, prin negocieri între câte două ţări care îşi coordonau propriile planuri pentru
furniturile reciproce. Au existat şi operaţiuni executate în comun, într-un cadru larg,
cum au fost construcţia ‚Oleoductului Prieteniei’ şi unificarea reţelelor electrice.
Principalul obiectiv pe termen lung al CAER a fost precizat în iulie 1971, la a
XXV-a Sesiune, ţinută la Bucureşti, unde a fost anunţat un program complex care a
vizat aprofundarea şi perfecţionarea cooperării şi dezvoltarea ‚integrării economice
socialiste’. Pentru realizarea acestor obiective, a fost creată Banca Internaţională de
Investiţii, care, de exemplu, numai între 1971 şi 1973, a acordat în jur de 600 de
milioane de ruble credit (o rublă echivala, în 1974, cu circa 1,3 dolari SUA) pentru
finanţarea de proiecte multilaterale.
În cadrul acestor proiecte multilaterale, cele mai importante au vizat
constituirea unei uniuni economice internaţionale prin dezvoltarea sectoarelor
producătoare de echipamente pentru centralele atomice, industria nucleară, textilele,
aparatele de măsură de mare precizie, fibrele sintetice şi echipamentele electrice
pentru curent de înaltă tensiune. Ţelul final al proiectelor a fost foarte ambiţios,
acestea trebuind să conducă la o integrare a pieţelor în cadrul sistemului socialist şi la
o integrare a producţiei printr-o veritabilă fuziune a planurilor naţionale.
 9

Însă, acest obiectiv pe termen lung nu a fost atins niciodată, blocul CAER
fiind minat încă de la înfiinţare de afirmarea din ce în ce mai accentuată a
particularităţilor naţionale ale ţărilor est-europene.
Evenimentele din 1956 au marcat stoparea tendinţei de căutare a unor căi
naţionale de construire a socialismului în câteva ţări est-europene. Astfel, reprimarea
‚socialismului naţional’ a devenit tendinţa predominantă a politicii lui Ulbricht în
RDG, a lui Novotny în Cehoslovacia, a lui Jivkov în Bulgaria şi, parţial, a lui
Gomulka în Polonia. Excepţie a făcut România, care, după ce iniţial a fost unul din
aliaţii cei mai fideli ai URSS, şi-a afirmat sub conducerea lui Gheorghiu-Dej
independenţa, respingând planurile de integrare şi de specializare în cadrul CAER
propuse de Hruşciov.
Aceste planuri ar fi menţinut România într-o situaţie de inferioritate faţă de
RDG şi Cehoslovacia, ţările cele mai dezvoltate ale blocului CAER. Deşi România a
rămas fidelă liniei ideologice şi politice dictate de URSS, ea şi-a afirmat în continuare
‚independenţa’ prin stabilirea de relaţii diplomatice cu ţările occidentale, dintre care
multe aveau relaţii tensionate cu URSS.
Atât din punct de vedere politic cât şi economic, în afară de cazurile iugoslav
şi albanez şi între celelalte ţări de ‚democraţie populară’ membre CAER au existat
diferenţe sensibile, mai ales în privinţa statutului unităţilor de producţie, a rolului
planului şi al pieţei şi al dezvoltării schimburilor în cadrul CAER. Din perspectiva
statutului unităţilor de producţie, faţă de modelul comun de bază, au existat două
cazuri particulare : cel al agriculturii poloneze şi cel al întreprinderilor industriale în
comandită din RDG.
În Polonia, sectorul cooperatist nu a regrupat, nici chiar în faza sa de
expansiune maximă în 1955, mai mult de 10% din suprafaţa cultivată. După mişcările
anticomuniste din 1956, disoluţia cooperativelor a fost permisă, acestea ocupând
numai aproximativ 1% din suprafaţa cultivată. În paralel au funcţionat fermele de stat,
sectorul socializat ocupând circa 13,5% din suprafaţa cultivată. Însă, cea mai mare
parte a agriculturii a fost gestionată privat, exploatările fiind regrupate după 1956 în
cadrul ‚cercurilor agrare’ – instituţie tradiţională în Polonia – care, deşi nu au avut o
putere administrativă, au jucat un rol de informare şi îndrumare şi au asigurat, după
1959, repartizarea creditelor pentru investiţiile în dezvoltarea agriculturii. Astfel, cu
excepţia fermelor de stat, economia poloneză nu a fost foarte diferită din punctul de
vedere al structurii sale, de cea din ţările Europei Occidentale.
 10

Organizarea întreprinderilor industriale în RDG după 1950, nu a avut

echivalent în alte ţări socialiste. În RDG au funcţionat întreprinderile industriale în
comandită, unităţi de producţie conduse de un antreprenor privat, responsabil de
execuţia planului de producţie. Întreprinderile erau finanţate parţial de Banca de
Investiţii, iar directorul primea, pe de o parte, un salariu echivalent celui al unui
director la o întreprindere de stat şi, pe de altă parte, o participare la profit,
proporţională cu aportul său. În 1967, aceste întreprinderi, în general de mărime
medie, (în jur de 60 de angajaţi) furnizau circa 10% din producţie şi asigurau
ocuparea a 12,5% din forţa de muncă. Prin acest sistem ingenios RDG a reuşit să
menţină o parte din tradiţia industrială antebelică.
După 1965, reformele economice adoptate în ţările socialiste au determinat
apariţia unor noi diferenţe. Reformele au vizat, în general, introducerea mecanismelor
concurenţiale în cadrul economiilor socialiste. Din perspectiva rolului planificării s-au
conturat trei sisteme. Primul sistem a fost cel în care coordonarea economică s-a
realizat numai prin intermediul planului, prin care erau fixate centralizat preţurile,
producţia şi livrările. Întreprinderile beneficiau de o anumită autonomie internă în
vederea unei bune îndepliniri a planului. Acest sistem, inspirat de modelul sovietic de
dinainte de 1965, a funcţionat în România în anii ’70 şi ’80.
Al doilea sistem a fost unul compozit, în care planul şi piaţa au coexistat, în
vederea realizării obiectivelor stabilite centralizat prin planificare. În cadrul acestui
sistem, piaţa a avut rolul de a asigura o ajustare a economiei, preţurile fiind parţial
fluctuante. Întreprinderile care reuşeau să îndeplinească obiectivele fixate prin plan
erau recompensate prin intermediul fondurilor de ‚încurajare materială’. Sistemul a
fost aplicat, după 1965, în URSS, Polonia, RDG şi Bulgaria.
Al treilea sistem a fost caracterizat de estomparea planului de către piaţă,
planul general fixat de la centru stabilind doar obiectivele globale care trebuiau atinse
şi orientarea fondurilor bugetare. În acest sistem, întreprinderile au avut o largă
autonomie internă şi de iniţiativă, atât în ceea ce priveşte producţia, cât şi preţurile şi
alegerea furnizorilor şi clienţilor. Sistemul a fost caracterizat drept unul al concurenţei
imperfecte de tip oligopolistic, în condiţiile în care întreprinderile erau grupate în
cadrul ‚uniunilor industriale’. Acest sistem a fost aplicat în Iugoslavia, în
Cehoslovacia şi Ungaria şi a implicat transformări profunde ale politicii economice.
Până la jumătatea anilor ’70, ţările membre CAER au jucat, cu un rol minor în
comerţul mondial (ponderea lor fiind în jur de 10%), majoritatea schimburilor (mai
 11

mult de 60%) fiind în interiorul zonei CAER. După jumătatea anilor ’70 însă, s-a
înregistrat o dezvoltare accentuată a comerţului dintre ţările socialiste est-europene şi
ţările occidentale, URSS realizând mai mult de un sfert din schimburile sale
comerciale cu Vestul, în principal cu Marea Britanie, Japonia şi RFG. O pondere
echivalentă au ocupat-o aceste schimburi cu ţările capitaliste şi în Polonia şi RDG, ea
fiind inferioară în Cehoslovacia şi mult superioară în Bulgaria şi Ungaria.
În aceeaşi perioadă, România a dat dovadă de o autonomie naţională reală în
raport cu CAER, iar o expresie a acestei autonomii a fost creşterea puternică a
schimburilor sale comerciale cu ţările occidentale, care au ajuns la circa 40% din total
la nivelul anilor 1962-1963.
După îndepărtarea lui Hruşciov, în câteva ţări socialiste est-europene s-au
reluat încercările de promovare a intereselor naţionale, URSS tolerând abordările
diferite ale problemelor interne şi externe, atât timp cât nu erau puse în discuţie
ideologia politică şi apartenenţa la Tratatul de la Varşovia. Aceste tendinţe au dus la
evenimentele din Cehoslovacia din 1968, unde succesorul lui Novotny, Dubcek, a
încercat o experienţă de ‚socialism cu faţă umană’, care consta în a concilia
socialismul cu libertatea, experienţă care a determinat intervenţia militară a trupelor
Tratatului de la Varşovia. Regimul comunist a fost restabilit sub conducerea liderului
partidului comunist cehoslovac, Gustav Husak.
Reprimarea experimentului din Cehoslovacia în 1968 nu a lăsat regimurilor
comuniste din Europa de Est decât o foarte mică marjă de manevră în faţă de modelul
sovietic. Mai mult, chiar şi atunci când Gorbaciov a lansat Perestroika şi Glasnost-ul,
Gustav Husak în Cehoslovacia, Nicolae Ceauşescu în România şi Erich Honecker în
RDG s-au arătat ostili oricăror schimbări, în timp ce Todor Jivkov în Bulgaria a
acceptat reforme economice parţiale.
Perestroika şi-a făcut simţite efectele numai în Polonia şi Ungaria. În Polonia,
după 1980 a apărut o opoziţie faţă de regim, manifestată în principal prin declanşarea
unor greve organizate de sindicatul independent ‚Solidarnosc’ (Solidaritatea) condus
de Lech Walesa, care au dus la demisia lui Gierek, succesorul lui Gomulka la
conducerea partidului comunist după 1970 şi la înlocuirea lui de către generalul
Jaruzelski. Confruntat cu puternice mişcări sociale determinate de refuzul modelului
economic şi politic sovietic, generalul Jaruzelski a dispus la 13 decembrie 1981
dizolvarea Sindicatului ‚Solidarnosc’ şi arestarea liderilor săi. Regimul autoritar
instaurat de Jaruzelski a luat sfârşit în 1989, ca urmare a prăbuşirii economice a ţării,
 12

a imensei datorii externe, a presiunilor occidentale, a agitaţiilor populaţiei confruntate

cu dificultăţi economice insuportabile şi nu în ultimul rând, sprijinului acordat de
Biserica Catolică sindicatului ‚Solidarnosc’. În 1990, după demisia lui Jaruzelski,
preşedinte a fost ales Lech Walesa, liderul Solidarităţii, care angajat Polonia în
tranziţia la economia de piaţă.
În Ungaria, după intervenţia militară din 1956, Janos Kadar a încercat să
liberalizeze regimul, şi să obţină adeziunea populaţiei prin asigurarea necesităţilor de
consum, prin tolerarea manifestaţiilor şi prin acceptarea vieţii religioase, cu
menţinerea dominaţiei partidului comunist şi a unei fidelităţi stricte faţă de Tratatul de
la Varşovia. Însă, criza economică de la începutul anilor ’80 a dat o lovitură puternică
economiei maghiare, pe fondul existenţei unei imense datorii externe. În 1988, sub
presiunea partizanilor reformei, Kadar a fost îndepărtat şi a fost înlocuit cu Grosz,
partizan al unei liberalizări progresive, după modelul Perestroicii. În vara anului
1989, a fost instituită o conducere colegială din care a făcut parte şi Grosz, însă
principalul conducător al Ungariei a devenit Nyers, specialist în probleme economice,
apropiat de consilierii economici ai lui Gorbaciov, care mai încercase o reformă în
1968 şi care acum a pregătit un ansamblu de măsuri pentru tranziţia la economia de
piaţă. În acelaşi timp, partidele de opoziţie au fost legalizate, fiind pregătite alegeri, în
urma cărora, în martie şi aprilie 1990, comuniştii au suferit o înfrângere zdrobitoare.
Puterea a fost câştigată de Forumul Democratic, al cărui conducător, Josef Antall a
format un guvern de coaliţie, orientat spre centru-dreapta.
În toamna anului 1989, RDG şi Bulgaria au fost obligate la rândul lor să se
angajeze pe calea liberalizării. În RDG, Erich Honecker a respins Perestroika, însă
exodul masiv al germanilor din Est care emigrau prin intermediul ambasadelor RFG
de la Praga şi Varşovia şi manifestaţiile populare declanşate odată cu vizita lui
Gorbaciov în Berlinul de Est în octombrie 1989, au zguduit regimul. La 18 octombrie
1989, Honecker a fost înlocuit de la putere de către Egon Krenz, care pentru a
controla situaţia a schimbat guvernul şi conducerea partidului comunist şi a promis
reforme şi alegeri libere. Aceste concesii nu au detensionat însă criza regimului, care
s-a prăbuşit la sfârşitul anului 1989. RDG a dispărut ca entitate statală, odată cu
reunificarea cu RFG, la 4 octombrie 1990.
În Bulgaria, Todor Jivkov aflat la putere din 1954, a fost nevoit să
demisioneze din funcţia de secretar general al partidului comunist bulgar la 10
noiembrie 1989, fiind înlocuit de către Petar Mladenov, care a angajat Bulgaria pe
 13

calea reformelor după modelul Perestroika. Rolul conducător al partidului comunist a

fost abolit în ianuarie 1990, acesta schimbându-şi numele în partidul socialist.
Petar Mladenov a devenit, după ce a părăsit funcţia de secretar general al
partidului comunist, preşedinte al Bulgariei, funcţia de prim-ministu fiind ocupată de
Andrei Lukanov, al doilea om în ierarhia partidului. Alegerile din iunie 1990 au fost
câştigate de partidul socialist (fost comunist), însă opoziţia a reuşit să determine
demisia lui Mladenov, înlocuit de liderul opoziţiei, Jelio Jelev. În decembrie 1990,
primul-ministru Lukanov a fost înlocuit de Dmitri Popov, care a alcătuit un guvern de
coaliţie.
După reprimarea ‚Primăverii de la Praga’ în 1968, în Cehoslovacia, Gustav
Husak a instaurat un regim foarte dur, caracterizat de reprimarea dură a opoziţiei. În
1988, Husak a fost înlocuit cu Milos Jakes, autorul epurărilor de după 1968, regimul
continuând să fie la fel de dur. În 1989, au avut loc puternice manifestaţii populare
anticomuniste, iar sub impulsul lui Vaclav Havel, opoziţia a constituit un Forum
Civic, care a iniţiat negocieri cu puterea pentru democratizarea regimului. În
noiembrie 1989, o grevă generală şi mari manifestaţii au determinat prăbuşirea
comunismului, marcată de abolirea rolului conducător al partidului comunist, demisia
lui Husak din postul de preşedinte al statului şi alegerea lui Havel în această funcţie.
Alegerile legislative din iunie 1990 au fost câştigate de Forumul Civic şi astfel, după
‚Revoluţia de catifea’, Cehoslovacia s-a angajat în tranziţia la economia de piaţă.
Cea mai sângeroasă prăbuşire a comunismului s-a petrecut în România.
Regimul dictatorial instaurat de Ceauşescu a dispărut foarte rapid, acesta fiind
executat la 25 decembrie 1989, la o lună după ce fusese reales în unanimitate secretar
general al partidului comunist. Revoluţia a început la Timişoara la 16 decembrie
1989, după care manifestaţiile anticomuniste s-au extins în marile centre urbane şi în
capitală. În urma confruntărilor dintre manifestanţi şi forţele fidele regimului soldate
cu peste 1.000 de morţi, puterea a fost preluată de Consiliul Frontului Salvării
Naţionale, condus de Ion Iliescu, care a devenit preşedinte după alegerile din 1990.
 1

TEMA NR.8 : DINAMICA ECONOMIEI EUROPENE POSTBELICE

Determinantă pentru evoluţia Europei în perioada postbelică a fost declanşarea

unor procese care şi-au pus amprenta pe următoarea jumătate de secol :

împărţirea Europei şi a lumii în două blocuri politico-militare şi economice
antagonice, unul dominat de SUA, celălalt de URSS, blocuri care se vor
confrunta jumătate de secol în Războiul Rece ;

alianţa Europei Occidentale cu SUA şi Canada prin Pactul Nord-Atlantic din
1949 ;

refacerea rapidă a Europei Occidentale ;

declanşarea integrării europene prin reconcilierea franco-germană ;

decolonizarea şi apariţia ‚Lumii a treia’.
În anii 1948-1949, în Europa s-au conturat ceea ce în literatura de specialitate
este definit cu termenul de ‚economii occidentale’. Organizaţia Europeană de
Cooperare Economică creată cu ocazia introducerii Planului Marshall, care regrupa
16 state europene, a fost prima care a prefigurat ‚clubul’ ţărilor cu economie de piaţă
din Europa.
Acest club al ţărilor capitaliste occidentale a fost lărgit în 1962 odată cu
transformarea sa în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, în cadrul
căreia Statele Unite, Canada, Noua Zeelandă, Australia şi Japonia erau membri cu
drepturi depline, alături de : Republica Federală Germania, Franţa, Marea Britanie,
Italia, Spania, Ţările de Jos, Suedia, Belgia, Elveţia, Danemarca, Austria, Turcia,
Norvegia, Finlanda, Grecia, Portugalia, Irlanda, Luxemburg şi Islanda (Yugoslavia
având statutul de observator).
În primele trei decenii postbelice, tendinţa marcantă a evoluţiei acestui
ansamblu de ţări a fost multiplicarea schimburilor comerciale, financiare, monetare, a
curentelor ideologice şi a modurilor de viaţă, toate dând imaginea unei
‚internaţionalizări’ crescânde a economiilor occidentale.
Între 1945 şi 1975 se pot distinge patru faze esenţiale ale evoluţiei economiilor
occidentale :

Faza reconversiei şi reconstrucţiei după cel de-al doilea război mondial, ce a
durat până la începutul anilor 1950 şi a fost caracterizată de o creştere ezitantă,
accelerată din 1950 ;
 2

A doua fază a fost caracterizată de o creştere moderată, însă neregulată,

desfăşurată pe parcursul anilor 1950, marcată de creşterea record din 1955 dar
şi de două puternice recesiuni în 1954 şi 1958 ;

A treia fază a fost una de creştere relativ regulată, care se întinde din 1959 şi
până în 1973, marcată de recesiunile din 1960-1961, 1967 şi 1970 ; în această
fază, accelerarea cvasi-continuă a inflaţiei a fost un semn a dezechilibrelor
sistemului ;

A patra fază a fost o foarte puternică recesiune declanşată la sfârşitul anului
1973 datorită creşterii preţului petrolului.
Creşterea economică în principalele ţări industrializate în perioada 1950-1989
1950-1960 1960-1973 1973-1980 1980-1989
RFG 8,2 4,4 2,2 1,9
Franţa 4,6 5,6 2,8 2,1
Italia 5,6 5,3 2,8 2,3
Marea Britanie 2,8 3,1 0,9 2,7
SUA 3,3 4,0 2,1 3,0
Japonia 8,8 9,6 3,7 4,2

În anii ’50, creşterea economică a RFG a fost excepţională, fiind mult mai
rapidă decât în Marea Britanie, SUA şi Franţa şi, de asemenea mai rapidă decât cea
din Italia, care a cunoscut în această perioadă un miracol economic similar celui vest-
german. Doar Japonia a depăşit cu puţin RFG, însă aceasta era în anii ’50 pe punctul
de a deveni o societate industrială modernă şi avea în plus o puternică capacitate de a
veni din urmă, superioară celei din RFG.
În anii ’60, în timp ce Japonia, Franţa, SUA şi, într-o anumită măsură Marea
Britanie au intrat într-o eră de aur, cu creşteri superioare celor din deceniul precedent,
RFG s-a confruntat cu o scădere dramatică a creşterii economice. Doar Italia a mai
cunoscut o asemenea scădere, însă încetinirea creşterii a fost mai redusă faţă de cea
din RFG. De aceea, din anii ’60 dinamica creşterii economice pe termen lung a
devenit deja mai slabă în RFG faţă de partenerii săi europeni din Comunitatea
Economică Europeană (CEE), această caracteristică menţinându-se până către a doua
jumătate a anilor ’80.
În perioada 1973-1980, ratele de creştere economică au scăzut în toate ţările în
mod drastic faţă de anii precedenţi, rata de creştere economică a RFG fiind cu puţin
mai mare decât cea a SUA. Cu toate acestea, în anii ’80 RFG a intrat într-un declin
relativ.
 3

În timp ce Marea Britanie, SUA şi, într-o măsură ceva mai redusă, Japonia, şi-
au accelerat ratele de creştere a economiilor lor, toate ţările continentale ale Europei
au avut rate de creştere economică modeste, situate între 1,9% şi 2,3% pe an.
Între ţările CEE, RFG s-a plasat pe ultimul loc, mult în urma Franţei, Italiei şi
Marii Britanii. În anii 1989-1990, RFG şi-a reocupat poziţia sa superioară în ierarhia
ţărilor cu creşteri economice semnificative.
În Germania, efortul de război a angajat o mobilizare industrială fără
echivalent în restul lumii. În pofida distrugerilor infrastructurii urbane, a
transporturilor şi a instalaţiilor industriale, Germania a beneficiat de o ‚moştenire’
incontestabilă ce a constat în potenţialul productiv şi în experienţa acumulată în
materie de organizare industrială şi de formare a mâinii de lucru.
Consecinţele dramatice ale înfrângerii şi marea mizerie a populaţiei în primii
ani postbelici au făcut ca refacerea economiei să pornească de la un nivel foarte scăzut
care au avut drept consecinţă, pe de altă parte, menţinerea salariilor la un nivel redus
care a avut drept efect creşterea competitivităţii produselor germane. În plus,
Germania a beneficiat de o forţă de muncă tânără, fiind singura ţară europeană
membră a OCDE în care, în anii 1960, populaţia între 15 şi 59 de ani reprezenta peste
60% din populaţia totală.
Consecinţele monetare şi financiare ale războiului au dus practic la dispariţia
economiei naţionale a Germaniei, reconstrucţia acestei economii în anii următori fiind
realizată printr-o rată de investiţii excepţională care a atins 25% din venitul naţional
al Republicii Federale Germania.
Germania a fost de la sfârşitul secolului XIX o puternică ţară industrializată,
menţinându-şi potenţialul industrial şi după pierderea celui de-al doilea război
mondial, fapt care a constituit un avantaj, în condiţiile în care în industrie şi în
activităţile conexe productivitatea a avut rata cea mai mare de creştere, repercutându-
se asupra ratei globale de expansiune a economiei naţionale. Semnificativ este faptul
că Republica Federală Germania a fost singura ţară europeană membră a OCDE în
care proporţia industriei în producţia globală a depăşit 50% în 1970. În plus, în
condiţiile în care produsele industriale sunt veritabile motoare ale comerţului
internaţional, RFG a devenit o forţă comercială importantă.
Înfrântă în război, Germania s-a văzut eliberată de povara cheltuielilor militare
(cu excepţia sumelor necesare întreţinerii trupelor aliate pe teritoriul propriu) pe care
le-a putut reorienta spre sectoarele productive.
 4

Pe de altă parte însă, nu a beneficiat nici de rolul de multiplicator pe care îl

joacă comenzile militare în economie, cum este cazul în SUA şi alte ţări
industrializate importante, iar Germania a resimţit din plin efectele economice ale
Războiului Rece.
Economia germană a cunoscut o puternică variabilitate conjuncturală,
influenţată de politica economică adoptată de guvernele postbelice, foarte ataşate de
ideea luptei contra inflaţiei. Economia vest-germană a parcurs până la reunificarea din
1990, cinci perioade distincte de dezvoltare, stabilite în funcţie de rata medie de
creştere anuală a PIB : 1948-1950, 1950-1960, 1960-1973, 1973-1980, 1980-1990.
În funcţie de acest criteriu, perioada cea mai bună a fost cea dintre 1948-1950,
în care ratele de creştere ale PIB au fost de peste 15% pe an. A fost o perioadă de
dramatice reorganizări ale structurii interne a producţiei drept consecinţă a reformei
monetare din 1948 şi a completei liberalizări a preţurilor.
A doua etapă a fost cea a anilor 1950-1960, în care PIB real a crescut în medie
cu 8,2% pe an ; o singură dată în această perioadă, în timpul declinului din 1958, rata
de creştere a scăzut sub 6%. Anul 1960 a fost unul de reviriment, marcând punctul
final al dinamicii creşterii postbelice ; perioada de până în 1973, a fost o perioadă a
unei creşteri relativ satisfăcătoare a PIB real de circa 4,4% pe an, dar şi de fluctuaţii
cu adevărat violente ale afacerilor. Această perioadă a conţinut prima recesiune
adevărată, cu o creştere uşor negativă în 1966-1967, dar şi o revenire ulterioară în
forţă.
Ca şi în celelalte ţări industrializate, şocul preţului petrolului din anul 1973 a
marcat o cădere economică care a făcut trecerea între anii încă de glorie ’60 şi
începutul anilor ’70 şi anii mult mai problematici care au urmat. Din 1973 şi până în
1980, creşterea medie a PIB s-a situat la o insuficientă valoare de 2,2% pe an, cu cea
mai accentuată perioadă postbelică recesivă în 1974-1975, care a condus la o creştere
puternic negativă, revenirea ulterioară fiind, în întregime, mult mai moderată decât în
anii precedenţi.
Al doilea şoc al preţului petrolului din 1979 şi recesiunea ce a urmat în 1981-
1982 au marcat începutul unei noi perioade cu o tendinţă de creştere încă mai scăzută
decât înainte, revenirea neobişnuit de îndelungată şi de anevoioasă de după 1983
atingând apogeul spre sfârşitul deceniului. Din 1980 până în 1990, PIB a crescut în
medie cu 2,1% pe an, doar cu foarte puţin mai lent decât în perioada 1973-1980.
 5

În perioada postbelică, economia britanică a cunoscut un declin relativ, care a

contrastat cu dinamismul economic al SUA, Germaniei şi Japoniei. Războiul în sine
nu a fost cauza directă a dificultăţilor Marii Britanii, nici chiar în domeniul exterior,
unde îndatorarea provocată de război a fost modestă faţă de amploarea
împrumuturilor contractate în deceniile următoare.
Dintre toate ţările membre OCDE, Marea Britanie a cunoscut cea mai slabă
creştere economică după 1950, de numai 2,8% pentru PIB în volum, faţă de 4,2% în
ansamblul ţărilor OCDE. Această creştere slabă a fost de asemenea şi foarte
neregulată, având numeroase faze de recesiune în 1951-1952, 1955-1956, 1957-1958,
1966-1967, 1970-1971, 1973-1975 şi altele.
Cei mai slabi ani au fost 1958, 1962, 1969-1970, 1974-1975, economia
britanică având, practic la intervale de patru ani, o rată de creştere inferioară de 1%
sau chiar negativă faţă de cea din cei doi ani anteriori. Anii în care rata de creştere
economică a fost comparabilă cu cea a ratei medii a ţărilor membre OCDE au fost
1953-1954, 1963-1964 şi 1973 ; astfel, la interval de 10 ani, rata de creştere a fost de
aproape 5%.
Rata creşterii anuale medii a volumului PIB al Marii Britanii a fost de 2,8%
între 1960-1970, de 4,3% între 1970-1973 şi de 0,9% între 1973-1978.
Marea Britanie a fost singura dintre ţările industrializate europene care şi-a
conservat la sfârşitul celui de-al doilea război mondial instituţiile antebelice. Cu toate
acestea a cunoscut la rândul ei o ‚revoluţie silenţioasă’ care a fost o consecinţă a
schimbărilor politice postbelice importante.
Alegerile din 1945 au fost dominate de teama revenirii la o perioadă de criză şi
şomaj, similară celei din perioada interbelică, în condiţiile în care Marea Britanie a
ieşit din război cu un bilanţ material foarte greu, rezervele ridicându-se numai la 500
milioane de lire sterline faţă de o datorie de 3,5 miliarde de lire sterline către SUA şi
Commonwealth. Partidul Conservator, a mizat în alegerile din 1945 pe prestigiul lui
Churchill, aflat în fruntea unui guvern de Uniune Naţională cu începere din 1940.
Partidul Laburist a propus un program de reforme economice şi sociale inspirate din
Raportul Beveridge din 1942.
Laburiştii au preconizat instaurarea unui ‚Stat providenţial’ (Welfare State),
care avea scopul să asigure bunăstarea fiecărui cetăţean. Pe baza acestui program,
laburiştii au reuşit să-şi asigure votul masiv al muncitorimii şi chiar al clasei de
mijloc, iar liderul partidului, Clement Atlee, a devenit prim-ministru.
 6

În perioada guvernării laburiste, structurile economice şi sociale ale Marii

Britanii au fost modificate profund, adoptarea reformelor fiind facilitată de faptul că
laburiştii au deţinut pentru prima oară majoritatea în Camera Comunelor.
În domeniul economic laburiştii au trecut la naţionalizările prevăzute în
programul partidului şi astfel, în 1946 au fost naţionalizate Banca Angliei şi industria
minieră, în 1946-1947, transporturile şi telecomunicaţiile, în 1947-1948, gazul şi
electricitatea şi, în 1949, siderurgia. În urma naţionalizărilor statul britanic şi-a impus
controlul asupra unui mare număr de sectoare cheie ale economiei şi a devenit cel mai
mare utilizator al forţei de muncă.
În domeniul social au fost realizate mari reforme, în special între 1946 şi 1948,
prin introducerea asigurărilor extinse (Asigurarea Naţională acoperă riscurile de
boală, accidente, şomaj, etc), a unui program naţional în domeniul sănătăţii (un
Serviciu naţional de sănătate asigură gratuitatea integrală a îngrijirilor medicale), a
unui program de construcţii de locuinţe şi de amenajare a teritoriului, a unei politici
de democratizare a educaţiei şi de nivelare a averilor prin impozitarea veniturilor
mari. Introducerea reformelor laburiste a agravat dificultăţile financiare ale guvernului
britanic, care a adoptat din 1947 o politică severă de austeritate care însă nu a putut
împiedica o puternică devalorizare a lirei sterline în 1949.
Dificultăţile economice au determinat intensificarea atacurilor împotriva
primului-ministru Atlee, atât din partea conservatorilor, cât şi din partea aripii stângi
laburiste conduse de Ernest Bevin, ultimii criticându-l pentru moderaţie în domeniul
social şi pentru prea marea dependenţă faţă de SUA. În ciuda criticilor, laburiştii au
reuşit să câştige alegerile din 1950, însă cu o majoritate slabă care a anunţat revenirea
conservatorilor la putere.
Pe plan extern, Marea Britanie a fost afectată de mişcarea de decolonizare :
India a devenit independentă în 1947, iar britanicii au fost obligaţi să se retragă din
Palestina, Israelul proclamându-şi independenţa în mai 1948. Astfel, Marea Britanie
slăbită financiar şi cu prestigiul afectat, nu mai avut mijloacele care să-i permită să
joace un rol de prim-plan pe scena internaţională.
Slaba majoritate obţinută de laburişti la alegerile din februarie 1950 şi
divergenţele interne ale partidului l-au determinat pe Atlee să provoace noi alegeri în
1951. Însă, conservatorii au revenit la putere unde s-au menţinut în următorii 13 ani
sub conducerea lui Winston Churchill (1951-1955), Anthony Eden (1955-1957),
Harold MacMillan (1957-1963) şi Alex Douglas-Home (1963-1964).
 7

Conservatorii au denaţionalizat, în 1953 şi în 1956, siderurgia şi transporturile

rutiere, însă, în general, nu au repus în discuţie politica laburistă. Guvernele
conservatoare au fost foarte atente la respectarea regulilor ortodoxiei financiare şi nu
au ezitat să frâneze uneori dezvoltarea economică printr-o politică deflaţionistă
aplicată cu scopul menţinerii precarului echilibru al balanţei de plăţi şi a parităţii lirei
sterline.
Consecinţa acestei politici de tip Stop and Go a fost o creştere economică în
‚dinţi de fierăstrău’, Marea Britanie progresând mai lent decât ‚Europa celor şase’.
Între 1952 şi 1956, PNB al Marii Britanii a crescut cu numai 15%, faţă de creşterea de
38% a Germaniei, de 27% a Olandei, de 26% a Italiei şi de cea de 20% a Franţei.
Creşterea PNB Marii Britanii a fost superioară doar celei a Belgiei şi Luxemburgului,
ceea ce a dus la repunerea problemei intrării în Piaţa Comună la începutul anilor ’60.
Printre motivele care au determinat această creştere lentă s-au numărat efortul de a
susţine lira sterlină ca valută mondială şi cheltuielile militare necesare pentru a onora
angajamentele politice globale ale Marii Britanii, obstrucţionismul sindical şi lipsa
investiţiilor în industriile cheie.
În 1957 conservatorii au creat Consiliul Preţurilor, Productivităţii şi
Veniturilor (The Council of Prices, Productivity and Incomes), care a fost înlocuit în
1962 de Comisia Naţională a Veniturilor (National Incomes Commision), devenită
după instituirea Consiliului Naţional al Dezvoltării Economice (National Economic
Development Council), una din instituţiile majore ale planificării indicative, introdusă
încă din 1961.
În 1965 laburiştii au înlocuit Comisia Naţională a Veniturilor cu un organism
statutar cu puteri sporite, Consiliul Naţional al Preţurilor şi Veniturilor (National
Board of Prices and Incomes), măsură devenită posibilă după ce s-a reuşit semnarea
unei declaraţii tripartite cu sindicatele şi patronatul, prin care s-a obţinut acordul
părţilor pentru principiile de bază ale politicii veniturilor. În 1971 conservatorii au
dezvoltat un nou sistem, bazat pe Comisia Relaţiilor Industriale (Commission on
Industrial Relations), instituţie consultativă care a avut o funcţie de supraveghere şi
pe Curtea Naţională a Relaţiilor Industriale (National Industrial Relation Court),
veritabilă instanţă de apel pentru tranşarea conflictelor relative la aplicarea
convenţiilor colective de muncă, ce va continua să funcţioneze şi în timpul guvernării
laburiste.
 8

Ca efect al politicii economice a guvernelor conservatoare, nivelul de trai a

crescut, Marea Britanie părând a se înscrie pe drumul către o societate a abundenţei
(affluent society), în ciuda existenţei unor puncte slabe cum au fost stagnarea
industriilor tradiţionale, cărbunele, şantierele navale, industria textilă, a deteriorării
balanţei de plăţi şi a apariţiei unor discrepanţe de dezvoltare între diferitele regiuni ale
ţării.
Laburiştii au pierdut alegerile în 1970, iar conservatorii au revenit la putere.
Noul guvern conservator, condus de Edward Heath, a încercat relansarea expansiunii
economice printr-o politică neoliberală. Însă, dificultăţile economice au impus
guvernului conservator să aplice o serie de măsuri dirijiste, cum a fost, de exemplu,
naţionalizarea sectorului aeronautic de la Rolls-Royce în 1971.
În 1973, Marea Britanie a optat pentru o politică în favoarea proiectului
european şi s-a integrat în CEE, Franţa lui Georges Pompidou fiind de acord de data
aceasta. În acelaşi timp, guvernul Edward Heath s-a aflat într-o puternică criză
politică şi socială determinată de conflictul cu sindicatele britanice pe care a încercat
să le reglementeze pe cale legislativă în 1971. La sfârşitul anului 1973 şi începutul
anului 1974, în faţa ameninţării unei greve generale condusă de Trade Unions,
guvernul a fost nevoit să dizolve Camera Comunelor. Conflictul dintre guvernul
laburist şi sindicate a avut un rol important în câştigarea alegerilor din 1974 de către
conservatori.
Criza mondială declanşată în 1973 a afectat şi Marea Britanie, însă, spre
deosebire de alte ţări industrializate, dificultăţile economiei britanice începute în anii
1973-1974 nu s-au datorat în primul rând ‚şocului petrolului’ şi aceasta deoarece
Marea Britanie a fost, alături de Norvegia, singura ţară industrializată din Europa care
a putut să-şi asigure independenţa energetică prin punerea în funcţiune a unor
importante exploatări de hidrocarburi în Marea Nordului la sfârşitul anilor ’70.
Dificultăţile economiei britanice au fost generate de criza structurală a unei economii
aflate în apatie în ultimii 25 de ani, rata medie anuală de creştere fiind de numai 2,6%
între 1950 şi 1975, faţă de 4,8% în Franţa şi 5,7% în RFG.
A apărut astfel stagflaţia, termen cu care a fost definită situaţia în care coexistă
o creştere economică slabă şi o inflaţie puternică corelată cu o creştere relativă a
şomajului. Economia britanică a cunoscut o serie de modificări structurale : între 1955
şi 1972, ponderea deţinută de agricultură în PIB a scăzut de la 4,8% la 2,8%, cea a
sectorului secundar a scăzut de la 48,4% la 41,1% (ponderea industriei manufacturiere
 9

a scăzut de la 36,7% la 30,3%), în timp ce ponderea serviciilor a crescut de la 46,8%

la 56,1%.
Creşterea lentă a economiei britanice a fost atribuită şi politicii de tip Stop and
Go promovată de guvernele conservatoare britanice aflate la putere până în 1974.
Noul guvern laburist, condus de Harold Wilson, venit la putere în februarie
1974 într-un context de gravă criză socială, a reuşit să relanseze economia prin
amorsarea unei politici ‚a contractului social’ cu sindicatele asupra salariilor,
preţurilor şi legislaţiei muncii. Sindicatele au acceptat o politică strictă a salariilor în
schimbul unei serii de măsuri, cum au fost abrogarea legilor antisindicale votate de
conservatori, noi naţionalizări şi garanţii împotriva concedierilor.
Politica dirijistă a guvernelor Wilson şi Callaghan a favorizat o redresare a
economiei britanice în anii 1977-1978, însă, în condiţiile unei scăderi a puterii reale
de cumpărare în anii 1976-1977, salariaţii au refuzat orice nou sacrificiu, declanşând o
serie de mari greve în 1978.
În mai 1979, conservatorii au câştigat alegerile. Noul prim ministru
conservator Margaret Thatcher (supranumită ‚Doamna de Fier’) a promovat un
neoliberalism absolut, opus dirijismului laburist. În viziunea sa acţiunea guvernului
trebuia să fie limitată, în principal, la controlul monedei.
Această schimbare a orientării politicii economice s-a manifestat printr-o
tentativă de restructurare industrială prin privatizări şi prin închiderea întreprinderilor
şi a minelor nerentabile şi printr-o atitudine fermă faţă de sindicate. Cu toate că iniţial
a înregistrat în serie de succese, bilanţul economico-social al primilor ani ai guvernării
conservatoare a fost deosebit de greu, între 1979 şi 1981 produsul naţional brut
diminuându-se cu 5,5% şi, pentru prima oară în perioada postbelică, venitul real pe
locuitor, a scăzut cu 2% în 1981. Şomajul a crescut de la 1,3 milioane în mai 1979 la
peste 3,3% în 1981, ajungând la 14% din populaţia activă în septembrie 1982, iar în
Irlanda de Nord la mai mult de 22%. Slaba performanţă obţinută de guvernul Thatcher
în primii ani a dus la apariţia unei opoziţii din ce în ce mai puternice, atât din partea
laburiştilor, cât şi în cadrul conservatorilor.
În contrast cu dificultăţile întâmpinate pe plan intern, în politica externă
guvernul Thatcher a obţinut o serie de succese de necontestat : relansarea principiului
‚renegocierii’ Tratatului de la Roma (idee ce aparţinea laburiştilor din 1974) prin care
a obţinut o puternică reducere a contribuţiei britanice la CEE, implicarea Marii
Britanii în reglementarea problemei Rhodeziei care a dus la apariţia noului stat
 10

independent Zimbabwe în aprilie 1980 şi, mai ales, riposta militară împotriva
Argentinei care ocupase Insulele Falkland (Malvine) în 2 aprilie 1982, soldată cu
victoria britanică pe 14 iunie 1982. Victoria împotriva Argentinei a creat un climat de
uniune naţională în jurul guvernului Thatcher şi a contribuit la succesul
conservatorilor în alegerile legislative din iunie 1983.
Politica guvernului Thatcher a vizat profunde schimbări structurale în
economia britanică prin importante privatizări în sectoarele cheie, gazul, telefonia,
distribuirea apei, transporturile aeriene, siderurgia, care au dus la reducerea cu peste
30% a sectorului public. Opoziţia sindicatelor a fost înfrântă după eşecul marii greve
din 1984-1985.
Pe de altă parte, guvernul Thatcher a manifestat o ostilitate puternică faţă de
elaborarea unei politici europene în cadrul CEE. Politica neoliberală (thatcherismul) a
determinat creşterea productivităţii industriale, scăderea inflaţiei între 1982 şi 1987,
scăderea şomajului între 1986 şi 1990 şi a dus la restabilirea autorităţii statului.
În primele luni ale anului 1987 rezultatele economice ale ‚thatcherismului’ au
devenit evidente, deşi au fost mascate parţial de cea mai gravă recesiune din perioada
postbelică. Politica neoliberală a avut drept consecinţă înfrângerea puterii sindicatelor,
după marea grevă a minerilor din 1984, urmată de înfrângerea sindicatelor din
tipografii.
Guvernul Thatcher a vândut treptat industriile de stat, care înghiţiseră miliarde
de lire sterline din buget, de la British Steel şi British Leyland, până la British
Airways şi British Telecom. Rezultatul acestor privatizări a constat într-un impuls
extraordinar dat productivităţii. British Steel, reducându-şi forţa de muncă la o treime
în timp ce menţinea acelaşi nivel al producţiei, a devenit în 1988 cea mai eficientă
companie siderurgică din lume. O revoluţie similară a avut loc în industria cărbunelui
şi în industria ziarelor, ultima reducându-şi cu două treimi forţa de muncă, fapt care i-
a permis trecerea la noua tehnologie computerizată.
După ani întregi de declin, City-ul londonez s-a reimpus ca unul din cele trei
centre financiare principale ale lumii. Industria britanică, de la petrol şi produse
farmaceutice până la inginerie civilă şi telecomunicaţii, s-a dovedit capabilă să
înfrunte concurenţa internaţională, în timp ce renaşterea inventivităţii şi a spiritului
întreprinzător britanic a dus la crearea a sute de mii de noi firme mici şi medii.
 11

Pe de altă parte, ‚revoluţia conservatoare’ a generat creşterea disparităţilor

sociale şi regionale care a avut ca efect izbucnirea unor puternice manifestări de
violenţă în a doua jumătate a anilor ’80.
În Franţa, după naţionalizările masive efectuate în perioada primilor ani
postbelici care au dus la intrarea sub controlul statului a sectoarelor economice cheie
– gazul metan, electricitatea, cărbunele, transporturile, Banca Franţei şi cele patru
mari bănci de depuneri (Credit Lyonnais, Societe Generale, Comptoir national
d’escompte Paris şi Banque nationale pour le commerce et l’industrie) – guvernele
franceze au adoptat strategia planificării indicative prin care au fost stabilite cu
precizie obiectivele economice.
În ianuarie 1947, la iniţiativa lui Jean Monnet, Comisar al Planificării, a fost
promulgat ‚Planul de modernizare şi de înzestrare cu echipamente’ care a avut
obiectivul de a atinge în 1948 nivelul producţiei din 1929 şi de a-l depăşi cu 25% în
1950. Primul plan a dat prioritate industriilor de bază, creditele de stat fiind rezervate
sectoarelor care constituiau cheia reconstrucţiei economice – electricitatea, cărbunele,
oţelul, cimentul, transporturile feroviare şi materialele agricole. Această orientare a
planului a dus la sacrificarea consumului populaţiei. Guvernele franceze postbelice,
confruntate cu o lipsă a forţei de muncă active, care nu a putut fi suplinită nici prin
apelul la muncitorii străini, au iniţiat o intensă acţiune propagandistică pentru a-şi
asigura sprijinul populaţiei în atingerea obiectivelor planului, în cadrul căreia un rol
important l-au jucat comuniştii care au exaltat ‚bătălia producţiei’.
Guvernele franceze au mizat pentru a-i stimula pe francezi şi pe efectele
marilor reforme sociale adoptate după 1945, cum au fost instituirea Comitetelor de
Întreprindere, obligatorie în instituţiile cu peste 100 de muncitori, concepută ca o
formă de asociere a angajaţilor la gestiunea întreprinderilor, şi a sistemului securităţii
sociale, concepută nu ca un sistem de asigurări sociale sub forma de asigurări
individuale alimentate prin cotizaţii salariale şi patronale, ci ca o formă de
redistribuire a venitului naţional, care a oferit francezilor o protecţie garantată de stat,
fără precedent. Sumele necesare finanţării planului de modernizare au provenit pe de
o parte din impozitele prelevate şi din împrumuturile lansate de guvern, care au dus la
creşterea datoriei publice a Franţei.
În jurul anului 1950, economia franceză şi-a regăsit ritmul din 1938. Cu toate
că economia franceză a fost reconstruită din punct de vedere cantitativ, nu a avut loc o
modernizare, Franţa rămânând caracterizată de predominanţa micilor întreprinderi
 12

agricole şi industriale, sub-echipate, protejate numai datorită penuriei produselor.

Statul a impulsionat modernizarea, consacrând o parte importantă a venitului naţional
investiţiilor, însă în economia franceză nu există sectoare moderne. Sectorul
naţionalizat s-a dotat cu echipamente reînnoite într-o încercare de a-şi spori
rentabilitatea, iar întreprinderile siderurgice s-au regrupat dând naştere unor
conglomerate, de tipul Usinor şi Sidelor.
Reconstrucţia rapidă a economiei franceze s-a realizat în condiţiile persistenţei
unor grave dezechilibre economice şi sociale. În primul rând, criza produselor a
permis agricultorilor, industriaşilor şi comercianţilor să se îmbogăţească, în timp ce
marea masă a salariaţilor ale căror salarii au rămas în urma creşterii preţurilor a fost
afectată. În al doilea rând, reconstrucţia economică a creat dezechilibre financiare,
refacerea desfăşurându-se pe un fundal inflaţionist, situaţie care a avut drept
consecinţă stimularea importurilor şi stânjenirea exporturilor provocând un
dezechilibru permanent al balanţei comerciale. În al treilea rând, deficitul bugetar a
fost permanent, încasările bugetare acoperind doar aproximativ 70% între 1947 şi
1949.
Din 1946 şi până în 1973, economia franceză a cunoscut cea mai durabilă şi
mai puternică creştere, fără precedent în istoria economică a Franţei. Rata medie
anuală în această perioadă s-a situat în jurul a 5%, faţă de 0,8% între 1938 şi 1949.
Franţa a întrecut din acest punct de vedere Marea Britanie şi chiar SUA, ale căror rate
de creştere anuală au fost de 2,7%, respectiv 3,6% în aceeaşi perioadă (deşi Marea
Britanie şi SUA au plecat de la un nivel mult mai ridicat), însă a fost întrecută de RFG
(peste 6%), Italia (5,5%) şi Japonia (aproape 10%).
Creşterea economică a economiei franceze a fost foarte regulată, progresia
producţiei franceze fiind aproape constantă cu începere din anii ’50, fiind frânată
numai de politicile de luptă împotriva inflaţiei, care fie au diminuat investiţiile, fie au
scumpit creditul, aşa cum a fost în cazul politicii de stabilizare a lui Antoine Pinay în
anii 1952-1953, al efortului de asanare a economiei franceze din anii 1958-1959,
aplicată odată cu întoarcerea la putere a lui de Gaulle, continuată în anii 1965-1966
prin aplicarea planului de stabilizare al lui Valery Giscard d’Estaing.
Creşterea economică a fost însoţită de o inflaţie cvasi-permanentă, cu excepţia
unor scurte perioade de stabilitate, cum a fost cea dintre 1953 şi 1955. Guvernele
Franţei postbelice au fost nevoite să se împace cu persistenţa acestui fenomen, mai
ales că inflaţia le-a permis o finanţare facilă a creşterii economice.
 13

Stabilizarea relativă a economiei franceze a fost bulversată de războiul din

Indochina, dar mai ales de declanşarea războiului din Coreea în 1950, care a avut ca
rezultat o creştere semnificativă a preţurilor materiilor prime şi transportului maritim,
ca urmare a imensei cereri din partea SUA şi a eforturilor de reînarmare întreprinse de
statele europene în cadrul NATO.
Pe baza asanării financiare operate de guvernul Pinay, în anii 1953-1954, cei
mai buni din punct de vedere economic pentru cea de-a IV Republică, guvernele
următoare – cel al lui Rene Mayer (ianuarie – iunie 1953) şi cel al lui Joseph Laniel
(iunie 1953 – iunie 1954), în care sectorul economiei şi finanţelor a fost deţinut de
Edgar Faure - , au aplicat o politică de relansare a investiţiilor şi de reîntoarcere la
expansiunea economică (‚expansiunea în stabilitate’).
Între 1954 şi 1957 a fost pus în aplicare un nou plan de dezvoltare economică,
Planul Hirsch, care a pus accentul pe industriile de bunuri de consum, pe creşterea
productivităţii, pe construcţia de locuinţe şi amenajarea teritoriului.
Catastrofa militară din Indochina, marcată de capitularea forţelor franceze la
Dien Bien Phu la 7 mai 1954 şi disensiunile din cadrul coaliţiei de centru-dreapta
aflată la guvernare în problema Comunităţii Europene a Apărării (CEA) au dus, la 12
iunie 1954, la căderea guvernului condus de Joseph Laniel.
Noul prim ministru a fost Pierre Mendes France, partizan al retragerii Franţei
din Indochina. Politica economică şi socială a guvernului Mendes France a fost
similară celei a guvernelor care l-au precedat, Edgar Faure rămânând ministru de
finanţe până în ianuarie 1955, când este numit ministru de externe, portofoliul
economiei şi finanţelor fiind preluat de primul ministru. Obiectivele guvernului au
fost continuarea expansiunii economice şi creşterea venitului naţional, diminuarea
costurilor de producţie, ameliorarea puterii de cumpărare şi echilibrarea balanţei de
conturi. Adept al practicilor dirijiste, Mendes France a întreprins o serie de măsuri
care au afectat interesele corporaţiilor, în viziunea sa scopul expansiunii economice
fiind o distribuţie mai echitabilă a rezultatelor creşterii economice.
Guvernul care i-a succedat a fost condus de Edgar Faure. Pe plan economic,
guvernul Faure a continuat politica de favorizare a expansiunii economice în
stabilitate, de modernizare şi rentabilizare a întreprinderilor.
Din punct de vedere economic, Franţa a cunoscut o remarcabilă expansiune
economică, alături de toate ţările industrializate.
 14

Guvernele franceze s-au străduit să controleze şi să armonizeze creşterea

economică prin folosirea la maxim a posibilităţilor planificării : între 1960 şi 1961 a
funcţionat un plan interimar, urmat de planul de patru ani, între 1961 şi 1964. Între
1962 şi 1965 a fost aplicat un plan al investiţiilor publice care a ţinut cont de creşterea
demografică. După 1963, rolul fundamental al statului ca planificator al economiei a
început să se estompeze în favoarea iniţiativei private.
În timpul preşedinţiei lui de Gaulle, Franţa a cunoscut o puternică creştere
industrială, o sporire a producţiei agricole şi o balanţă comercială echilibrată. Cu
începere din anii ’60, odată cu deschiderea frontierelor ca urmare a realizării CEE,
statul francez a pus cu prioritate accentul pe restructurarea industriei, cu scopul de a o
face competitivă pe plan internaţional. Planificatorii francezi au pus accentul pe
modernizarea sectorului industrial de stat (industria petrolului, mineritul, aeronautica)
şi au încurajat reorganizarea pilot ale economiei franceze prin semnarea de convenţii
în domeniul siderurgic în 1966 şi în domeniul construcţiilor navale în 1968.
Măsurile fiscale au încurajat investiţiile, achiziţionarea de acţiuni şi de
obligaţiuni şi fuzionarea întreprinderilor, scopul fiind constituirea unor întreprinderi
franceze de dimensiuni internaţionale în domeniile cheie ale industriei moderne, ca
informatica, aeronautica şi industria spaţială, capabile să facă faţă concurenţei
americane. Politicile aplicate în direcţia restructurării industriei au fost iniţiate şi au
beneficiat de intervenţia masivă a grupărilor financiare puternice (Rothschild,
Empain-Schneider, Suez, Paribas, Lazard) singurele capabile să furnizeze industriei
capitalurile necesare achiziţionării de întreprinderi şi investiţiilor.
Ca rezultat al politicii industriale, procentul industriei în formarea PIB a
crescut de la circa 20% în anii ’50 la 28,3% în 1973, iar împreună cu energetica şi
industriile agricole şi alimentare a ajuns la 38,8%. Proporţia populaţiei active angajate
în industrie a crescut de asemenea rapid de la 29,6% în 1946 la 39,7% în 1962, după
care a stagnat în jurul a 40% până în 1973, datorită creşterii productivităţii.
În paralel cu creşterea industrială o dezvoltare puternică a cunoscut sectorul
terţiar, procentul populaţiei active ocupate în servicii crescând de la 34% în 1946 la
53% în 1977. Între 1962 şi 1975, 75% din locurile de muncă nou create în Franţa au
aparţinut sectorului terţiar care, în 1975 furniza 55% din producţia naţională.
Succesorul lui de Gaulle, a fost Georges Pompidou, care a ocupat funcţia de
preşedinte al Franţei între 1969 şi 1974.
 15

Din punct de vedere economic, în timpul preşedinţiei lui Pompidou, a

continuat modernizarea industriei şi consolidarea dezvoltării economice. Planurile de
dezvoltare economică dintre anii 1965-1970 şi 1971-1975 au diminuat ajutorul
acordat de stat întreprinderilor publice cu scopul de ale pune în concurenţă cu sectorul
privat şi au acordat prioritate sectorului industrial devenit capabil să facă faţă
competiţiei internaţionale.
Pompidou l-a investit în funcţia de prim ministru pe gaullistul Jacques
Chaban-Delmas, un reformator, în guvernul căruia postul de ministru de finanţe a fost
ocupat de Valery Giscard d’Estaing, care a aplicat o politică economică ‚ortodoxă’,
fixând ca regulă echilibrul bugetar. Sub influenţa lui Valery Giscard d’Estaing
investiţiile private au fost încurajate, ele substituindu-se parţial intervenţiei
organismelor publice. În scopul de a remedia tendinţele de accentuare a deficitului
balanţei comerciale, guvernele care au funcţionat în timpul preşedinţiei lui Pompidou
au pus accentul pe imperativul industrializării.
Guvernul condus de Jacques Chaban-Delmas (1969-1972) a început aplicarea
unor măsuri care au avut scopul de a edifica în Franţa o ‚nouă societate’, printre
acestea numărându-se liberalizarea şi descentralizarea radio-televiziunii, introducerea
în 1972 a unei reforme regionale, modernizarea industriei franceze a cărei concentrare
a fost încurajată, stimularea inovaţiei şi a exporturilor, instaurarea unei politici
contractuale prin contacte permanente între stat, patronate şi sindicate care au dus la
instituirea salariului minim interprofesional de creştere, pe baza căruia salariile
minime erau indexate odată cu creşterea economică.
În iunie 1972, Pompidou l-a demis pe Jacques Chaban-Delmas din funcţia de
prim ministru, aceasta fiind preluată de Pierre Messmer, fost ministru al apărării, al
cărui guvern a rămas la putere până în 1974. Noul guvern a inaugurat o politică
conservatoare, la sfârşitul unei etape de expansiune economică puternică şi regulată,
favorizată, până la criza petrolului, de conjunctura internaţională.
Criza latentă care s-a declanşat la începutul anilor ’70 a fost prefaţată de
dificultăţile întâmpinate de francul francez, aflat într-o depreciere continuă faţă de
monedele europene legate între ele în cadrul sistemului monetar european (‚şarpele
monetar european’). Deprecierea, datorată inflaţiei a determinat, de altfel, retragerea
francului din acest sistem în ianuarie 1974.
Decizia ţărilor OPEC de a spori brutal preţul petrolului a determinat intrarea
Franţei într-o depresiune economică din care a început să iasă abia în 1976.
 16

Al doilea şoc petrolier din 1979, generat de răsturnarea şahului Iranului şi de

sosirea la putere a imamului Khomeiny, a avut drept efect căderea producţiei de petrol
iranian şi scăderea disponibilităţilor, ceea ce a dus la creşterea de nouă ori a preţului
petrolului faţă de 1972.
Acest şoc petrolier a dezechilibrat şi mai mult balanţa comercială a Franţei,
care a fost obligată să recurgă la economisirea energiei pentru a evita efectuarea de
importuri costisitoare. Aceasta a antrenat însă o scădere a activităţii economice şi, mai
ales, o prăbuşire a exporturilor franceze şi o scădere a producţiei industriale. Scăderea
şi stagnarea producţiei au fost însoţite de o puternică inflaţie, fenomen descris cu
termenul de stagflaţie. În cazul Franţei, inflaţia a fost mai ridicată decât în alte ţări
industrializate, acest lucru fiind datorat şi faptului că aici ponderea sindicatelor a fost
foarte mare, iar politica contractuală a permis sporirea salariilor nominale chiar dacă
creşterea producţiei a încetat.
Menţinerea inflaţiei şi scăderea producţiei au dus la evitarea crizelor sociale şi
politice, însă au determinat o deteriorare a economiei franceze în raport cu celelalte
ţări industrializate, o pierdere a pieţelor externe, un deficit al balanţei comerciale şi o
agravare a şomajului.
Pe fundalul crizei economice, marcat de o oscilare perpetuă între politicile de
luptă împotriva şomajului şi politicile de luptă contra inflaţiei, în viaţa politică
franceză s-a dezvoltat post-gaullismul.
După moartea lui Georges Pompidou, alegerile prezidenţiale din 1974 au dus
la alegerea în funcţia de preşedinte al Franţei a lui Valery Giscard d’Estaing (1974-
1978). Noul preşedinte l-a numit prim ministru pe Jacques Chirac.
Printre măsurile sociale adoptate pe fondul crizei economice s-au numărat
garantarea resurselor pe durata de un an pentru şomeri, măsuri în favoarea
handicapaţilor, sporirea pensiei minime de bătrâneţe, dar şi altele care au modificat în
mod fundamental societatea franceză, cum au fost coborârea majoratului civil la 18
ani, legalizarea avorturilor, facilitarea divorţurilor, etc. Conflictele apărute între
preşedinte şi primul său ministru au dus la demisia lui Jacques Chirac în august 1976,
înlocuit de Raymond Barre, fost ministru al comerţului exterior, care a fost numit în
acest post datorită competenţelor sale economice.
Guvernul Raymond Barre, în cadrul căruia ministru de finanţe a fost Rene
Monory, a practicat o politică neoliberală. Între 1976 şi 1981, prioritate a avut lupta
împotriva crizei economice, pe baza principiilor liberale, urmărind restabilirea marilor
 17

echilibre economice fără intervenţia statului, cu scopul de a relansa economia şi de a

provoca un recul al şomajului.
În toamna anului 1976 a fost lansat Planul Barre care a vizat să redea
economiei franceze competitivitatea internaţională, luptând contra inflaţiei prin
blocarea timp de trei luni a preţurilor şi tarifelor publice, timp în care a fost pusă la
punct o lege de supraveghere a creditelor care a făcut acordarea acestora mult mai
dificilă.
Ca urmare a acestei însănătoşiri financiare a avut loc o relansare a exporturilor
care a antrenat o reluare a producţiei. Guvernul Barre, fidel principiilor neoliberale, a
abandonat întreprinderile care nu puteau subzista decât graţie ajutorului public şi a
eliberat de sub controlul guvernamental celelalte întreprinderi, şi a încurajat
investiţiile industriale. Însă, soluţia neoliberală nu a limitat creşterea şomajului, a
cărui creştere a avut un rol foarte important în timpul alegerilor prezidenţiale din
1981.
Alegerile prezidenţiale din 1981 au fost câştigate de Francois Mitterand, care
l-a numit prim ministru pe Pierre Mauroy, al cărui guvern, din care au făcut parte şi
patru comunişti, a dat prioritate luptei împotriva şomajului, abandonând politica
neoliberală a guvernului Barre.
Printre măsurile luate de guvernul Mauroy s-a numărat ridicarea obstacolelor
în calea creditelor, scăderea dobânzilor, ridicarea nivelului salariului interprofesional
de creştere şi a salariilor joase, în ideea că relansarea consumului este motorul
relansării producţiei. Întreprinderile care creau noi locuri de muncă au primit avantaje,
iar durata legală a săptămânii de lucru a fost scăzută de la 40 la 39 de ore.
Guvernul Mauroy a trecut la aplicarea unor reforme de structură, promovând
descentralizarea administrativă şi continuarea naţionalizărilor, în urma cărora în
sectorul controlat de stat au intrat cinci grupe care reprezentau sectoarele de vârf ale
producţiei (Compania generală de electricitate, Compania Saint-Gobain, Pechiney-
Ugine-Kuhlmann, Phone-Poulenc, Thomson-Brandt), 36 de bănci de afaceri ale căror
depozite depăşeau un miliard de franci (95% din depunerile naţionale) şi 2 companii
financiare (Compania financiară a Parisului şi Olandei şi Compania financiară
Suez).
În economia franceză au fost reintroduse principiile planificării, prin
elaborarea unui prim plan interimar în 1982-1983 şi mai ales prin introducerea celui
de-al IX-lea plan care a acoperit perioada 1984-1988.
 18

Guvernul Mauroy a trecut la aplicarea unei noi politici în domeniul sănătăţii,

prin care s-a insistat pe modernizarea echipamentelor publice şi s-a pus capăt
coexistenţei sectorului public cu cel privat în spitalele franceze.
După anul 1982, reformarea societăţii franceze pe baza principiilor stângii a
început să întâmpine, după o scurtă perioadă, o opoziţie din ce în ce mai consistentă,
criza economică şi creşterea presiunii fiscale generând întărirea dreptei. Franţa aplicat
o politica de relansare economică într-o perioadă de criză economică mondială, în
condiţiile în care celelalte ţări industrializate au rămas fidele politicii de restricţii în
calea creditului şi consumului cu scopul de a restabilii marile echilibre.
Această politică împotriva curentului, deşi a dus la stabilizarea şomajului, a
dus la deteriorarea situaţiei internaţionale a Franţei, a cărei balanţă comercială a atins
deficite alarmante, în timp ce creşterea impozitelor a făcut ca întreprinderile franceze
să fie mai puţin competitive pe plan internaţional.
Deteriorarea situaţiei economice a generat cu începere din iunie 1982 o
schimbarea a politicii guvernului Mauroy, care, fără a renunţa la lupta împotriva
şomajului, a început să acorde progresiv o prioritate restabilirii marilor echilibre cu
scopul creşterii nivelului de trai, lupta împotriva inflaţiei devenind preocuparea
esenţială a guvernului. Preţurile şi salariile au fost blocate din vara şi până în toamna
anului 1982, iar ulterior, după ieşirea din blocaj, au fost supuse unui control strict.
Politica guvernamentală a pus accentul pe încetinirea creşterii preţurilor, pe redresarea
balanţei comerciale, pe limitarea deficitului bugetar şi pe uşurarea sarcinilor fiscale
ale întreprinderilor pentru a le da posibilitatea să facă investiţii menite a aduce
relansarea economică.
Eşecul politicii socialiste a guvernului Mauroy a devenit evident în martie
1983, în faţa unui enorm deficit comercial, a unei datorii record şi a unei degradări
continue a unei monede supusă speculaţiilor.
Noua politică economică lansată după 1983 a dus la restrângerea consumului,
la accentuarea presiunii fiscale şi la creşterea şomajului. Guvernul Mauroy, confruntat
cu imposibilitatea de a continua să finanţeze din fonduri publice industriile deficitare,
în condiţiile în care dorea ca investiţiile productive să fie destinate modernizării
industriei, a fost obligat să procedeze la restructurarea economiei franceze.
În 1983, guvernul a restructurat sectorul chimic naţionalizat, în 1984 a decis să
diminueze activitatea minelor şi a siderurgiei care acumulau deficite, accentul fiind
pus pe dezvoltarea informaticii, considerată sectorul cu cele mai mari perspective în
 19

viitor. Şomajul a continuat să crească, întreprinderilor naţionalizate afectate de

restructurare, efectuând concedieri pentru a-şi restabili situaţia financiară, ceea ce a
dat naştere unor nemulţumiri şi manifestaţii de protest, care vor determina
modificarea opţiunilor electoratului francez.
În 1984, Francois Mitterand a acceptat demisia lui Pierre Mauroy din funcţia
de prim ministru, numind în locul său pe unul din colaboratorii săi apropiaţi, Laurent
Fabius, care va ocupa funcţia de premier până în 1986.
Guvernul Laurent Fabius s-a preocupat de aplanarea conflictelor izbucnite
anterior în problema şcolilor private, după care a trecut la aplicarea unei politici
economice pragmatice, scopul principal fiind modernizarea Franţei printr-o
restructurare masivă a sectorului industrial naţionalizat, unde au fost operate reduceri
semnificative ale efectivelor. Fabius, mult mai liberal şi reformator decât Mauroy, a
limitat intervenţia statului în economie, lăsând mecanismele pieţei să acţioneze liber.
Această manieră, în esenţă liberală, de abordarea problemelor economice, a
fost însoţită de o politică de strictă austeritate în privinţa salariilor, care a avut drept
efect antrenarea unei deflaţii relativ rapide care a apropiat progresiv evoluţia
preţurilor în Franţa de aceea a altor ţări industrializate. Astfel, la începutul anului
1986, rezultatele obţinute de guvernul Fabius au devenit evidente, inflaţia fiind
stopată, în timp ce marile echilibre erau pe cale de fi restabilite. Refacerea economică
a avut şi importante consecinţe politice, partidul socialist, aflat anterior în scădere în
sondaje, reîncepând să urce.
Alegerile din martie 1986 au adus victoria dreptei şi au marcat începutul
perioadei ‚coabitării’ între un preşedinte de stânga, Francois Mitterand şi o majoritate
de dreapta în Adunarea Naţională, care a stat la baza unui guvern condus de Jacques
Chirac. Pe plan economic, politica lui Chirac a fost introdusă de Eduard Balladur,
ministrul economiei şi finanţelor, care a luat o serie de măsuri spectaculoase, cum au
fost suprimarea impozitului pe marile averi care a dat satisfacţie mediilor de afaceri şi
privatizarea a numeroase întreprinderi naţionalizate în 1981 (Saint-Gobain, Banque de
Paris et de Pays-Bas, etc). Pe plan social, guvernul Chirac a facilitat procedurile de
concediere prin suprimarea autorizaţiei administrative necesare până atunci.
Alegerile prezidenţiale din aprilie 1988 au fost câştigate de Francois
Mitterand. Mitterand l-a numit în funcţia de prim ministru pe Michel Rocard,
socialist, adept al reformelor sociale în cadrul economiei de piaţă. Guvernul Rocard a
beneficiat şi de redresarea economiei franceze care a ieşit din dificultăţile induse de
 20

şocurile petroliere încă din anii 1984 şi 1985, această conjunctură favorabilă
continuând până în 1990.
Rocard, a încercat să aplice o politică consensuală prin abordarea problemelor
de fond ale economiei şi societăţii franceze, refuzând să rezolve parţial problemele
apărute pe termen scurt.
Guvernul Rocard a luptat împotriva deficitului bugetar, a vizat modernizarea
serviciilor publice, restructurarea grilei prea rigide a funcţionarilor publici,
ameliorarea sistemului de educaţie, a încercat să rezolve problema finanţării
sistemului asigurărilor sociale prin instituirea ‚contribuţiei sociale generalizate’, iar în
1988 a instituit un ‚venit minim de inserţie’ de 2.000 de franci pe lună în favoarea
celor defavorizaţi, finanţat printr-un ‚impozit de solidaritate pe avere’, care a înlocuit
‚impozitul pe marile averi’, suprimat în 1986 de guvernul de dreapta. În paralel,
guvernul Michel Rocard a continuat politica anilor 1984-1985 în problema dezvoltării
economice, concomitent cu păstrarea echilibrelor macroeconomice.
Guvernul condus de Michel Rocard a fost obligat să demisioneze în mai 1991,
datorită tensiunilor apărute în relaţiile cu Francois Mitterand, pe fondul crizei politice
şi economice declanşată la nivelul anilor 1990-1991 şi care a determinat încetinirea
creşterii economice şi o creştere masivă a şomajului care atinge 3 milioane de oameni
în 1992, reprezentând peste 10% din populaţia activă. Mitterand a numit-o în funcţia
de prim-ministru pe Edith Cresson (prima femeie care a ocupat această funcţie din
istoria Franţei), al cărei guvern (mai 1991 – aprilie 1992) a avut drept obiective,
relansarea economică şi pregătirea economiei franceze pentru piaţa unică europeană
instituită în 1993.
Edith Cresson a fost înlocuită în postul de prim ministru în aprilie 1992 de
către Pierre Beregovoy, fost ministru al economiei şi finanţelor în guvernele Rocard şi
Cresson, socialist şi apărător al ortodoxiei bugetare, al apărării francului şi al
menţinerii echilibrelor macroeconomice. Socialiştii au pierdut alegerile din martie
1993, iar în Franţa s-a instalat o nouă fază de ‚coabitare’, între un preşedinte de stânga
şi un prim ministru de dreapta în persoana lui Eduard Balladur. Guvernul Balladur a
întreprins o politică de austeritate, printre principale măsuri luate fiind blocarea
salariilor bugetarilor, sporirea prelevărilor sociale, scăderea ratei dobânzilor pentru a
relansa investiţiile, etc. Această politică de austeritate a dus la creşterea şomajului,
care a depăşit pragul de 10% din populaţia activă, după numeroasele falimente şi
concedieri masive, însă nu a reuşit să relanseze economia franceză.
 21

În perioada postbelică, Europa septentrională, definită ca ansamblul ţărilor din

Europa de Nord (Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia, aşa-numitul
Norden, utilizat în terminologia suedeză) plus ţările Benelux (Belgia, Olanda şi
Luxemburg) s-a aflat într-un echilibru relativ, atât pe plan politic cât şi economic.
Dezvoltarea economiilor postbelice în cazul acestor ţări a fost deosebită, chiar
dacă au existat şi fluctuaţii conjuncturale şi aspecte care au ţinut de specificul
naţional. În toate aceste ţări, statul – în sensul strict şi nu în sensul sectorului public
care include şi întreprinderile naţionalizate – a ocupat un rol privilegiat în viaţa
economică, mai ales în ţările Europei de Nord. Rolul deosebit de important al statului
în dezvoltarea economică s-a concretizat în utilizarea instrumentelor specifice, în
special politica bugetară, pentru alocarea resurselor, redistribuirea veniturilor şi
reglarea conjuncturală a economiei.
Aceste funcţii au cunoscut o dezvoltare deosebită în cazul statelor din
Scandinavia (Danemarca, Suedia, Finlanda, Norvegia) şi în Benelux (Belgia, Olanda,
Luxemburg), în care finanţele publice au deţinut o pondere determinantă în raport cu
produsul intern brut. În medie anuală, între 1968 şi 1972, ponderea finanţelor publice
în PIB-ul acestor ţări a fost de 50,1% în Suedia, 49,9% în Olanda, 49,4% în Norvegia,
44,8% în Danemarca – aceste patru ţări ocupând în acest domeniu primele locuri în
cadrul OECD - , 39% în Finlanda şi Luxemburg, 35,8% în Belgia, faţă de 41% în
RFG, 38% în Franţa şi 37,8% în Marea Britanie.
Din acest punct de vedere, Raportul Beveridge, care urmărea crearea ‚statului
providenţă’ (Welfare State) în Marea Britanie pe baza ideilor keynesiste, şi-a găsit
aplicarea cea mai evidentă în Europa de Nord. Statul şi-a asumat funcţiile de alocarea
a resurselor cu scopul corijării inegalităţilor sociale în cadrul unor economii de piaţă
şi s-a folosit de instrumentele esenţiale pentru dezvoltarea infrastructurii colective cu
caracter social (şcoli, creşe, spitale, drumuri, etc) şi pentru transferul fondurilor, în
principal sub forma asigurărilor sociale care au avut o finanţare bugetară. Funcţia de
redistribuire a veniturilor a fost realizată în primul rând prin recurgerea la o fiscalitate
directă, puternic progresivă, în Scandinavia şi Olanda, două treimi din resursele
fiscale provenind din impozitele asupra veniturilor persoanelor şi societăţilor,
proporţie inversă celei din Franţa şi Italia.
Politica bugetară a fost un instrument privilegiat a cărui principală funcţie a
fost reglarea conjuncturală a economiei, Suedia fiind prima ţară care a introdus, în
1937‚ ‚bugetele ciclice’.
 22

O a doua caracteristică distinctivă a privit raporturile sociale. În ţările din

Scandinavia şi Benelux, sindicatele au dispus de o putere considerabilă, care le-a
permis dezvoltarea sistemului convenţiilor colective cu patronatul, sub arbitrajul
statului care a contribuit la încadrarea acordurilor profesionale de muncă în cadrul
general al politicii veniturilor. Această politică a veniturilor a fost introdusă în ţările
din acest grup, în ciuda dificultăţilor economice şi tensiunilor inflaţioniste care s-au
agravat în anii ’60.
Astfel Olanda, citată frecvent ca model al instituirii acestei politici a
veniturilor care a menţinut un anumit consens social, a înregistrat o explozie a
sistemului după marile greve din anii 1962-1963, intervenite pe fondul unei accelerări
a inflaţiei. La rândul ei, Suedia, considerată o ţară a ‚păcii sociale’, a cunoscut în anii
’70 o multiplicare a mişcărilor greviste, din ce în ce mai lungi, cum a fost cazul celei
din serviciile publice. În Belgia, s-a înregistrat o multiplicare a conflictelor sporadice,
care au fost determinate în principal de problema respectării clauzelor de indexare
generală a salariilor, prevăzută de convenţiile colective de muncă încheiate după
1945.
În cazul acestei grupe de ţări a funcţionat un ‚regim al economiei concertate’,
un capitalism socializat, în care un rol din ce în ce mai important l-a jucat planificarea
indicativă.
Acest sistem a fost adoptat de Olanda şi Norvegia imediat după 1945, pe baza
planificării pe termen mediu, în timp ce Suedia şi Belgia s-au orientat în această
direcţie la începutul anilor ’60, după o perioadă în care de exemplu, politica
economică suedeză în materie bugetară şi politica activă în direcţia ocupării forţei de
muncă, au fost bazate pe previziunile pe termen lung. În aceste ţări, structura
întreprinderilor capitaliste nu a fost afectată de aceste politici reformiste, în nici una
din aceste ţări nefiind introdusă până în anii ’70 cogestiunea, ca în cazul RFG, cu
toate că o dezvoltare deosebită au cunoscut-o sectorul cooperatist şi organizaţiile
consumatorilor.
O a treia caracteristică a ţărilor din Europa de Nord a fost puternica lor
deschidere a economiilor către exterior, determinată de dimensiunile lor reduse, de
orientarea tradiţională către liberul schimb şi de faptul că au jucat cartea specializării
în comerţul internaţional.
În 1972, exporturile reprezentau 81,5% din PIB în Luxemburg, 46,1% în
Olanda, 43,4% în Belgia, 39,9% în Norvegia, 29,4% în Danemarca, 27,5% în
 23

Finlanda şi 24,4% în Suedia, ceea ce a plasat aceste ţări în fruntea ţărilor membre
OECD, alături de Austria (30,4%) şi Elveţia (32,7%). Această deschidere spre
exterior nu a fost una strict comercială, ci ea s-a manifestat şi în ceea ce priveşte
fluxurile internaţionale destinate investiţiilor şi mişcările de capital pe termen scurt.
Ţările Europei de Nord, ale căror economii au fost extrem de deschise către
exterior, au fost printre cei mai fervenţi apărători ai integrării economice europene,
prin iniţierea Benelux (prin semnarea a trei convenţii, în septembrie 1944, noiembrie
1947 şi februarie 1958) şi prin încercarea de realizare a Uniunii Nordice (Nordek),
care a fost în cele din urmă abandonată, după defecţiunea politică a Finlandei, în
1970.
Ţările Europei Nordice au fost pivoţii integrării europene, atât sub forma CEE,
cât şi a AELS, fiind principalele ‚responsabile’ de apropierea realizată între CEE şi
AELS prin semnarea acordului de liber schimb semnat la 22 iulie 1972 (prin care a
fost creată o zonă de liber schimb industrial în ţările CEE şi ţările AELS).
O altă caracteristică globală a ţărilor Europei de Nord a fost creşterea
economică moderată din perioada postbelică. În anii ’50 creşterea economică a ţărilor
nordice a fost inferioară celei din alte ţări membre OECD : creşterea volumului PNB
în ansamblul ţărilor OECD a fost de +4,8%, în timp ce volumul PNB a crescut cu
numai 3% în Belgia, 3,8% în Danemarca, 3% în Norvegia şi 3,9% în Suedia.
Singurele două ţări care au avut un nivel mai mare de creştere a volumului PNB au
fost Olanda, cu +4,8% şi Finlanda cu 5,3%. Inflaţia a fost relativ moderată în anii ’50,
fiind situată sub nivelul înregistrat în ansamblul ţărilor membre OECD : indicele
preţurilor derivat din PNB a fost de +1,7% în Belgia, +2,7% în Danemarca, +3,2% în
Suedia, +3,4% în Norvegia, +3,5% în Olanda, faţă de +3,8% în medie europeană,
singură Finlanda situându-se deasupra acestui nivel, cu +4,6%.
Din 1960 şi până în 1972, ratele medii de creştere ale ţărilor Europei de Nord
şi restul continentului au devenit comparabile, Belgia, Danemarca, Norvegia şi
Finlanda având rate de creştere în jurul medie europene de +4,6%, în timp ce Suedia a
avut o rată inferioară nivelului european, de numai +3,7%, iar Olanda o rată
superioară de +5,6%. Ratele diferite de creştere au fost determinate de reprizele
demografice diferite care au jucat un rol important, în anii ’60 populaţia Suediei
crescând cu o rată anuală de 0,68%, faţă de cea de +1,17% a Olandei şi de inflaţia
mult mai puternică decât în restul continentului.
 24

Ţările din Europa de Nord au rezistat mult mai bine decât alte ţări occidentale
efectelor crizei din 1974, rata lor de creştere menţinându-se relativ ridicată, în special
în Belgia (+4,3%) şi în Suedia (+4,2%), confirmând soliditatea structurilor
capitalismului ‚socializat’ din Europa nordică.
Contrastele politice, economice şi sociale între Europa de Nord şi Europa de
Sud au continuat să persiste şi în perioada postbelică, cauza principală fiind diferenţa
dintre nivelurile de dezvoltare economică. De exemplu, din perspectiva consumului
privat pe locuitor, în 1972, Italia cu 1.400 dolari, Grecia cu 917 dolari, Spania cu 588
dolari şi Turcia cu 258 dolari, s-au situat mult sub nivelul consumului pe locuitor al
Suediei (2.000 dolari) sau chiar al Finlandei (1.400 dolari).
Ţările Europei Meridionale au reuşit între sfârşitul anilor ’50 şi începutul
anilor ’70 să recupereze o parte a înapoierii lor economice faţă de ţările din Europa de
Nord, în cadrul unor regimuri politice extrem de diferite, de la democraţia
parlamentară marcată de numeroase crize guvernamentale ca în Italia, la regimuri
dictatoriale ca în Spania şi Portugalia.
În cadrul grupei ţărilor Europei Meridionale, un caz special a fost cel al Italiei,
care a avut în perioada postbelică o rată de creştere economică ridicată care a plasat-o
în grupa ţărilor industrializate. Pe de altă parte, dezechilibrele regionale, sociale,
monetare şi financiare s-au intensificat în anii ’60, perioadă în care Italia a cunoscut, o
serie de ‚perturbaţii economice’, cauzate şi de apartenenţa la CEE (spre deosebire de
ţările Benelux, pentru care apartenenţa la CEE le-a impulsionat dezvoltarea
economiei).
În anii ’50 şi ’60 Italia a intrat într-o perioadă de creştere economică
remarcabilă, calificată ca şi cea a RFG, drept ‚miracol economic’, în urma căruia
produsul naţional brut al Italiei s-a triplat în decurs de două decenii. Creşterea
economiei italiene a fost foarte intensă între 1951 şi 1962, când rata medie anuală a
PIB a fost de +5,9% şi deosebit de regulată, în condiţiile în care cei mai slabi ani,
1954, 1956 şi 1958, au avut rate de creştere de +3,6%, +4,8% şi +4,9%.
Această tendinţă pozitivă s-a deteriorat în anii ’60 şi la începutul anilor ’70,
perioadă când, deşi rata de creştere economică a rămas ridicată, în jur de +4,8%, au
existat şi trei fluctuaţii ciclice, între 1964-1965, când rata de creştere a fost de numai
+2,4%, urmată de o stagnare în anii 1971-1972, cu o rată de +2,4% şi de o cădere în
1974-1975, când rata de creştere economică a fost de numai 0,4%.
 25

Între 1961 şi 1973, rata medie anuală de creştere a PIB a fost de 5,9%, între
1974 şi 1980 a fost de 3,8%, după care s-a diminuat între 1981 şi 1990 la doar 2,5%.
Această dezvoltare deosebită a avut la bază acţiunea conjugată a statului, care
controlat o mare parte a activităţii economice prin intermediul holdingurilor uriaşe, ca
Institutul pentru Reconstrucţia Industrială (IRI) şi a unor oameni de afaceri dinamici,
ca Mattei în industria petrolieră, Agnelli (automobile), Pirelli (anvelope), Olivetti
(birotică), la care s-au adăugat factorii externi favorabili, în primul rând ajutorul
american în cadrul Planului Marshall.
Dezvoltarea deosebită a economiei italiene s-a datorat industriei : producţia
industrială s-a dublat între 1955 şi 1963, determinând creşterea ponderii populaţiei
active angajate în sectorul secundar de la 30% la 40% din populaţia activă totală. Rata
medie anuală de creştere a producţiei industriale a fost de 6,6% între 1961 şi 1973, de
3,1% între 1974 şi 1980, şi de numai 1,3% între 1981 şi 1990. În acelaşi timp,
agricultura şi sudul ţării au rămas slab dezvoltate, iar exodul rural a generat o masivă
cerere de locuinţe şi mari probleme de urbanism.
Efortul investiţional a fost de asemenea deosebit, atingând 20%-25% din PNB,
iar afluxul capitalurilor a crescut în perspectiva introducerii Pieţei Comune. În plus,
societăţile particulare italiene au fost caracterizate de o pronunţată structură familială,
care le-a permis rate înalte de autofinanţare.
În 1966 a fost introdusă o formă de planificare economică prin două
‚Programe economice naţionale’, primul între 1966 şi 1970 şi al doilea între 1970-
1975. Însă, condiţia esenţială pentru ca nivelul de trai din Italia să ajungă la cel al
celorlalte ţări occidentale a fost (şi este) estomparea disparităţilor regionale dintre
Nordul şi Sudul Italiei. Până în prezent, în pofida eforturilor şi investiţiilor în
dezvoltarea zonei Mezzogiorno şi a unor succese iniţiale, nu s-a reuşit egalizarea
nivelului de dezvoltare între aceste regiuni.
Criza mondială din 1973-1974 a lovit puternic economia italiană, aflată deja în
mari dificultăţi de la sfârşitul anilor ’60. datoria externă, inflaţia şi deprecierea lirei au
fost însoţite de o încetinire a activităţii industriale şi de o creştere a şomajului. criza a
provocat generalizarea unei veritabile ‚economii subterane’, marcată de o puternică
dezvoltare a subanteprizelor, a fraudelor fiscale şi a muncii ‚la negru’, afectând în
special tinerii, femeile şi locuitorii din Mezzogiorno. Graţie acestui fenomen, efectele
crizei au fost relativ atenuate până la mijlocul anilor ’80, dată după care Italia a
cunoscut un veritabil ‚boom’ economic, marcat de o puternică creştere industrială, de
 26

peste 6% pe an, care i-a permis să devanseze Marea Britanie în clasamentul

principalelor ţări industrializate din Europa.
Însă acest al doilea ‚miracol’ economic italian nu a permis surmontarea
carenţelor structurale ale economiei Italiei : o enormă datorie publică, de circa 110%
din PIB, alimentată de un puternic deficit bugetar, de servicii publice deficiente, o rată
a şomajului superioară cifrei de 10% din populaţia activă, o inflaţie ridicată, mai mare
decât cea a majorităţii ţărilor occidentale, şi în special o opoziţie între Italia nordică şi
Mezzogiorno, între Italia industrială şi Italia ‚economiei subterane’.
Tendinţele particulare ale evoluţiei economiei Italiei s-au regăsit, mult mai
accentuate însă, în istoria postbelică a celorlalte ţări ale Europei Meridionale, în
special în Spania. Din punctul de vedere al ratei de creştere a PIB, după ritmuri
iniţiale foarte scăzute, creşterea a fost foarte puternică de la mijlocul anilor ’50 : 6%-
7% în medie anuală în Spania şi în Grecia, 5%-6% în Portugalia, şi 4%-6% în Turcia.
În ţările Europei Meridionale, rata inflaţiei (măsurată prin indicele preţurilor
derivat din PNB) a manifestat tendinţe divergente. În Spania, rata inflaţiei a fost în jur
de 6% până în 1955, după care a depăşit 10% în 1957-1958, 1965 şi 1974. În Turcia,
după instaurarea unei stabilităţi relative în anii ’60 cu o rată de circa 6%, rata inflaţiei
a depăşit 10% până în 1971.
Grecia şi Portugalia, sub efectul politicilor riguroase adoptate de Banca
centrală, au cunoscut, cu excepţia perturbărilor induse de războiul civil din Grecia, o
perioadă de remarcabilă stabilitate a preţurilor, similară celei din ţările cele mai
avansate : rata medie a inflaţiei a fost de aproximativ 2%-3% în Portugalia până în
1965, iar în Grecia până în 1969. Pe parcursul anilor ’70, inflaţia s-a accelerat,
creşterile de preţuri atingând niveluri considerabile în 1973-1974, de circa 30%-35%
pentru preţurile de consum, sub presiunile externe şi interne, criza mondială şi
schimbările de regim politic.
Ţările Europei Meridionale au avut mari deficite comerciale, cu excepţia
Turciei, care au provocat devalorizarea devizelor naţionale pe pieţele externe, care au
fost depăşite numai datorită investiţiilor străine şi fondurilor provenite din veniturile
muncitorilor care lucrau peste graniţe. De altfel, emigraţia temporară a forţei de
muncă a fost o caracteristică comună a ţărilor din Europa Meridională, care a
contribuit la reechilibrarea balanţelor de plăţi.
O evoluţia diferită s-a înregistrat în Portugalia, unde fluxul muncitorilor ce
lucrau peste graniţă a rămas puternic (75% îndreptându-se spre Franţa), cu un ritm
 27

mediu anual de circa 150.000, la o populaţie mult mai mică decât cea a Spaniei.
Turcia şi Grecia au început să furnizeze, de la începutul anilor ’70, contingente din ce
în ce mai importante de forţă de muncă peste graniţe, în special în RFG, care au ajuns
în 1973 la mai mult de 700.000 de muncitori turci şi circa 300.000 de muncitori greci.
Datorită acestei emigrări masive a forţei de muncă în RFG, balanţele de plăţi ale
Turciei şi Greciei au evoluat în ritmul expansiunii economiei vest-germane.
Din punct de vedere politic, atât în Spania cât şi în Portugalia, regimurile
dictatoriale, sprijinite de armată, poliţie şi Biserică s-au menţinut până în anii ’70.
Spania şi Portugalia au fost izolate din punct de vedere politic după cel de-al doilea
război mondial, datorită regimurilor dictatoriale ale lui Franco şi Salazar. Însă, în
perioada postbelică, în contextul declanşării Războiului Rece, cele două dictaturi au
fost acceptate în blocul occidental, chiar în lipsa democraţiei, din considerente
strategice : în consecinţă, Portugalia a fost membru fondator al OECE în 1948 şi al
NATO în 1949, în timp ce Spania a aderat la OECE în 1959 şi la NATO în 1982, cele
două ţări intrând în ONU în 1955. Deşi integrarea Spaniei în blocul ţărilor occidentale
a fost mai lentă, ea a beneficiat încă din 1949 de un ajutor financiar din partea SUA,
însoţit de importante acorduri militare în 1953, an în care Spania a semnat şi un
Concordat cu Vaticanul. Spania a fost asociată la CEE printr-un acord comercial
încheiat în iunie 1970.
Demararea economiilor iberice a avut loc la sfârşitul anilor ’50, fiind mai
evidentă în Spania decât în Portugalia, ultima fiind obligată să suporte cu începere din
1961 costul războaielor coloniale.
Din 1960 şi până la începutul anilor ’70, Spania a atins rata de creştere
economică cea mai mare din lume, alături de Japonia, la originea acestui avânt
economic aflându-se ajutorul american, fondurile trimise de muncitorii emigraţi şi
veniturile considerabile de pe urma turismului. Odată cu industrializarea, Spania a
cunoscut după 1960 şi o serie de mişcări ciclice, care au constat în trei faze de
încetinire a creşterii economice între 1959-1960, 1967-1968 şi 1974-1975. Din 1961,
politicile conjuncturale au fost dublate de introducerea planificării economice, în
cadrul planurilor cincinale. Atât Spania cât şi Portugalia, deşi au înregistrat progrese
substanţiale în sectorul industrial, au continuat să prezinte o serie de dezechilibre
structurale, zonele rurale fiind subdezvoltate.
 1

TEMA NR.9 : INTEGRAREA ECONOMICĂ ÎN EUROPA OCCIDENTALĂ.

CONSTRUCŢIA EUROPEANĂ DE LA CECO LA UE.

Organizaţia Europeană pentru Cooperare Economică (OECE), fondată la

iniţiativa SUA în aprilie 1948, pentru repartizarea ajutorului oferit Europei prin
Planul Marshall, nu a avut drept principal scop integrarea între statele membre, însă a
contribuit la punerea bazelor pentru construcţia europeană viitoare. OECE a facilitat
în mare măsură schimburile comerciale între statele membre, prin reducerea
progresivă a contingentărilor ce limitau cantitativ importurile fiecărei ţări. Pe de altă
parte, între anii 1947-1952, s-au întreprins încercări pentru crearea unor uniuni
vamale: Frantita, Benelux, Finibel, Fritalux, care însă au eşuat, cu excepţia Benelux.
De asemenea, OECE s-a aflat la originea Uniunii Europene a Plăţilor, creată
în 1950, organism care, printr-un sistem de compensări multilaterale, a permis
finanţarea schimburilor între ţările sale membre, în pofida insuficienţei devizelor de
care dispuneau şi a neconvertibilităţii monedelor lor. După ce şi-a atins obiectivele,
OECE s-a transformat în 1960-1961 în Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OECD), când ţărilor europene li s-au adăugat SUA şi Canada. Iniţial
atlantică, OECD a devenit, după admiterea Japoniei în 1964, a Finlandei în 1969 şi a
Australiei în 1971, un loc de concentrare a politicilor economice ale ţărilor dezvoltate
din lumea capitalistă.
Prin Pactul de la Bruxelles, semnat la 17 martie 1948, Franţa, Marea Britanie
şi ţările Benelux au format o Uniune a Europei, care a avut drept scop nu numai
coordonarea eforturilor de redresare economică şi strângerea legăturilor culturale
dintre ele, ci şi dotarea cu un consiliu militar permanent, însărcinat cu organizarea
apărării lor comune. Însă, agravarea Războiului Rece a determinat în scurt timp ţările
europene să încheie o alianţă ‚între lumea veche şi lumea nouă’, după expresia lui
Georges Bidault. Cea mai mare parte a ţărilor ce au acceptat ajutorul economic
american în carul Planului Marshall au acceptat şi sprijinul militar al SUA (şi al
Canadei), semnând la Washington la 4 aprilie 1949, Pactul Atlantic. Chiar dacă a fost
alcătuită în majoritate din ţări europene, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
(NATO), a fost în întregime dependentă de SUA, principalul furnizor de mijloace
defensive (şi mai ales al de armament atomic) şi principal finanţator.
 2

Astfel, la începutul anilor ’50, Europa a rămas încă dependentă din punct de
vedere economic şi militar de SUA.
După al doilea război mondial a renăscut ideea uniunii europene, promovată
de o serie de personalităţi, printre care şi Winston Churchill (într-un discurs la
Universitatea din Zurich din 19 septembrie 1946), care au relansat ideea Europei
unite, născută în anii ’20 de Richard Coudenhove-Kalergi, Aristide Briand, Jean
Monnet, Arthur Salter, Emil Mayrisch, Luis Loucheur, etc. Între 1945 şi 1947, au luat
naştere numeroase organizaţii paneuropene, divizate în federaliste şi unioniste. Însă,
în contextul Războiului Rece, mişcarea paneuropeană s-a văzut rapid restrânsă de
‚Cortina de Fier’, unii văzând de altfel în realizarea unităţii Europei Occidentale cea
mai bună apărare împotriva extinderii comunismului.
În mai 1948, delegaţii acestor diverse organizaţii, de tendinţe socialiste,
radicale sau democrat-creştine în marea lor majoritate, au ţinut un Congres la Haga,
unde au preconizat convocarea unei Adunări parlamentare care să exprime voinţa
unităţii europene. Însă, Consiliul Europei, care a fost înfiinţat la Londra pe 5 mai
1949, nu a mers atât de departe pe drumul spre integrarea europeană. Această nouă
organizaţie, compusă din două organisme principale – Consiliul de Miniştri,
reprezentând guvernele naţionale şi Adunarea consultativă cu sediul la Strasbourg – a
grupat iniţial 10 ţări. Consiliul Europei nu a jucat însă rolul politic pe care îl sperau
partizanii unităţii europene. În faţa reticenţelor Marii Britanii, mai ales, Consiliul
Europei nu a depăşit stadiul de tribună interparlamentară europeană, exercitând
esenţialul activităţilor sale în domeniile juridic şi cultural.
În 1950, căutarea unei unităţi a Europei Occidentale a împrumutat o altă cale,
mai restrânsă, dar mai eficientă, care a pornit iniţial de la problema raporturilor
franco-germane. În ciuda agravării Războiului Rece, care a făcut ca principalul pericol
să devină înainte de toate expansiunea sovietică, numeroşi francezi au rămas
neliniştiţi în faţa renaşterii politice şi economice a noii Germanii. Pentru a veni în
întâmpinarea acestei reticenţe, Jean Monnet, a reluat ideile şi planurile pe care le
elaborase în ultimele decenii şi a conceput ideea creării unui organism suprastatal,
însărcinat cu controlul producţiei franco-germane de oţel şi cărbune, proiect pe care l-
a supus aprobării guvernului francez. Planul lui Monnet, prezentat de Robert
Schuman (şi rămas în istorie ca Planul Schuman), conceput cu prioritate pentru Franţa
şi Germania, într-un domeniu economic foarte restrâns, a fost prima etapă a unei
comunităţi europene mai largi.
 3

Planul Schuman, care a fost un proiect de ‚cartel (pool) al cărbunelui şi

oţelului’, a fost rapid acceptat nu numai de RFG, ci şi de Italia, Belgia, Olanda şi
Luxemburg, care au semnat cu Franţa la 18 aprilie 1951, Tratatul de la Paris, prin
care a fost creată Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Marea
Britanie, ostilă oricărei idei de supranaţionalism, nu au intrat în noua organizaţie.
Instituţiile CECO – Înalta Autoritate, Consiliul de Miniştri, Adunarea şi Curtea de
Justiţie –, care vor constitui drept bază acelora ale viitoarei Comunităţi Economice
Europene (CEE, sau Piaţa Comună), au fost puse la punct în 1952, permiţând
demararea efectivă a Europei celor Şase la 10 februarie 1953.
Reuşita CECO i-a incitat pe unii ‚europenişti’ să accelereze proiectul integrării
europene. Problema participării RFG la apărarea Europei Occidentale a devenit o
prioritate în vara anului 1950, ca urmare a tensionării situaţiei internaţionale,
determinată de declanşarea Războiului din Coreea. În aceste condiţii s-a avut în
vedere autorizarea reînarmării Germaniei, prin integrarea contingentelor germane într-
o armată europeană. Proiectul – cunoscut sub numele de Planul Pleven – a dus la
semnarea la 27 mai 1952 a Tratatului Comunităţii Europene de Apărare (CEA), de
către reprezentanţii guvernelor celor şase ţări din CECO. Articolul 38 al statutului
CEA prevedea crearea unei ‚structuri federale sau confederale’ pentru cele şase ţări,
iar în martie 1953, o comisie a elaborat un proiect de Comunitate Politică Europeană.
Însă, după mai mult de doi ani de tergiversări, tratatul nu a fost ratificat de
parlamentul francez, situaţie care a marcat eşecul proiectului CEA şi intrarea în impas
a întregii integrări europene.
După respingerea CEA de către Franţa la 30 august 1954, ideea construcţiei
europene părea să intre într-un con de umbră. Problema reînarmării Germaniei a fost
totuşi rezolvată în octombrie 1954 prin lărgirea Tratatului de la Bruxelles (semnat în
1948 de Franţa, Marea Britanie şi ţările Benelux) în care a intrat RFG şi Italia. Astfel,
a fost creată Uniunea Europei Occidentale (UEO), organizaţie de consultare şi
cooperare între cele şase ţări membre ale CECO şi Marea Britanie, ale cărei forţe
militare au fost integrate în NATO, organizaţie în care a fost integrată şi RFG în 1955.
UEO s-a ţinut la distanţă de orice idee de supranaţionalitate.
Astfel, în prima jumătate a anilor ’50, integrarea europeană s-a efectuat doar în
cadrul limitat al tratatului CECO. Paradoxal, demisia preşedintelui Înaltei Autorităţi a
CECO, Jean Monnet, a provocat, în iunie 1955, relansarea ideii europene.
 4

Reprezentanţii celor şase ţări membre CECO s-au reunit în cadrul unei
Conferinţe la Messina pentru a desemna un succesor lui Monnet şi au propus
continuarea construcţiei europene ‚prin dezvoltarea instituţiilor comune, integrarea progresivă
a economiilor lor naţionale, crearea unei Pieţe Comune şi armonizarea progresivă a politicilor lor
sociale’. Lucrările preparatorii au durat aproape doi ani şi s-au finalizat la 25 martie

1957 cu semnarea Tratatului de la Roma prin care s-a instituit Comunitatea

Economică Europeană (CEE), uzual numită Piaţa Comună. Un al doilea tratat a creat
în acelaşi timp o Comunitate Europeană a Energiei Atomice (EUROATOM). Tratatul
de la Roma a fost ratificat fără probleme de parlamentele naţionale, iar instituţiile
comunitare şi-au început activitatea în 1958.
Marea Britanie, care nu a intrat în CEE datorită ostilităţii faţă de orice formă
de integrare supranaţională, a încercat să creeze o vastă zonă a liberului schimb între
ţările membre ale OECE (înglobând deci Piaţa Comună). În acelaşi timp, schimbarea
de regim din Franţa a adus la putere reprezentanţii unei tendinţe până atunci puţin
favorabile integrării europene. Însă, noul guvern al generalului de Gaulle a respectat
angajamentele semnate de predecesorii săi şi a luat o serie de măsuri financiare pentru
startul efectiv al CEE, care a avut loc, aşa cum se prevăzuse, la 1 ianuarie 1959,
printr-o primă scădere a taxelor vamale intercomunitare.
Marea Britanie a constituit atunci prin Tratatul de la Stockholm din 20
noiembrie 1959, Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS), formată împreună
cu Danemarca, Suedia, Norvegia, Portugalia, Elveţia şi Austria. Ţările membre AELS
au trecut la reducerea tarifelor vamale în iulie 1960.
CEE şi AELS : Definiţie şi organizare
CEE AELS
Uniune vamală ce comportă libera Simplă zonă de liber schimb ce include
circulaţie a mărfurilor între statele deschiderea frontierelor între ţările membre,
membre şi utilizarea unui tarif exterior fără tarif exterior comun
comun
Suprimarea drepturilor de vamă asupra Suprimarea drepturilor de vamă asupra
tuturor produselor (cele agricole începând produselor industriale
din 1962)
Libera circulaţie a persoanelor şi a Fără armonizarea diferitelor politici
capitalurilor economice
Stabilirea unei politici agricole comune
Proiect de uniune economică şi monetară
Tratate de asociere cu ţările foste Fără a lua în considerare teritoriile de peste
dependente de ţările membre mări ale ţărilor membre
Organizare comunitară bine structurată cu Fără organism permanent în afara unui
organe permanente în CEE secretariat restrâns la Geneva ; singura piesă
la origine : Consiliul de Miniştri şi, din 1964,
un Comitet Economic al AELS
 5

Ulterior, la AELS au mai aderat Islanda şi Lichtenstein, iar Finlanda s-a

asociat în 1963. Unele ţări din AELS - Austria, Elveţia, Anglia, au întreţinut relaţii
comerciale mai intense cu ţările din CEE. Anglia şi Danemarca au părăsit această
grupare în 1973, iar Portugalia în 1986.
Populaţia şi produsul intern brut în ţările AELS, în 1989
Ţări Populaţia, mil. loc. PIB, mild. $
Austria 7,5 126
Finlanda 5,0 116
Islanda 0,3 5
Norvegia 4,2 93
Suedia 8,3 190
Elveţia 6,5 175

Ţările membre ale CEE au avut niveluri de dezvoltare economică şi ritmuri de

creştere economică diferite, precum şi numeroase particularităţi istorice. Integrarea nu
s-a substituit eforturilor de dezvoltare ale fiecărei ţări în parte, ci doar a contribuit la o
accelerare a ei, fiecare ţară având în vedere în permanenţă interesele economice
proprii. Ca atare, în cadrul CEE s-au manifestat numeroase dispute. Totodată, politica
comercială a CEE, caracterizată în ansamblu prin protecţionism colectiv, a generat
unele tensiuni şi contradicţii în comerţul internaţional. Interese divergente s-au
manifestat între CEE şi AELS, între CEE şi SUA şi între CEE şi Japonia.
Tratatul de la Roma a prevăzut o perioadă tranzitorie de 12 ani pentru abolirea
progresivă a barierelor vamale între statele membre ale CEE şi pentru punerea în
practică a unui tarif extern comun.
În decursul primei etape (1959-1962), liberalizarea schimburilor
intercomunitare, ce privea produsele industriale, s-a făcut mai rapid decât se
prevăzuse, însă trecerea la a doua etapă (1962-1966) s-a dovedit a fi mai delicată,
fiind vorba de încercarea de a realiza o Piaţă Comună agricolă. Aceasta avea
implicaţii nu numai în ce priveşte problemele vamale, ci şi în punerea în practică a
unei Politici Agricole Comune (PAC), care necesita realizarea mai multor pieţe
importante (cereale, lapte, carne, etc), fixarea unor preţuri comune şi crearea unui
Fond European de Organizare şi Garanţie Agricolă (FEOGA) însărcinat cu
finanţarea acestei politici. Lungile negocieri – aşa-numitele ‚maratonuri agricole’ din
ianuarie 1962, decembrie 1963 şi decembrie 1964 – au permis în cele din urmă CEE
să-şi continue evoluţia.
 6

Construcţia europeană a intrat astfel într-o nouă fază, astfel încât s-a decis, în
aprilie 1965, realizarea fuziunii între organismele executive ale celor trei comunităţi,
CECO, CEE şi EURATOM.
Însă, în iunie 1965 a survenit o criză, Franţa refuzând extinderea rolului
FEOGA şi al Adunării europene, astfel că regula majorităţii de voturi s-a impus de
acum înainte în locul fostei reguli a unanimităţii în luările de decizii. Diferendul, mai
mult politic decât de ordin tehnic, nu a fost decât punctul culminant al unor divergenţe
mai vechi între cele două concepţii europene, aceea a partenerilor Franţei – care
doreau o confederaţie cu caracter supranaţional – şi aceea a generalului de Gaulle,
promotor al ideii unei ‚Europe a patriilor’, opoziţie deja apărută o dată cu respingerea
Planurilor Fouchet de reorganizare politică europeană în 1961-1962. Timp de şase
luni, Franţa s-a abţinut să participe la reuniunile Consiliului de Miniştri al CEE. În
ianuarie 1966, un compromis a permis Franţei să pună capăt politicii sale, aşa-numită
a ‚scaunului gol’.
Compromisul a permis şi relansarea efectivă a Pieţei Comune, concretizată
prin realizarea la 1 iulie 1968 a uniunii vamale, cu un an şi jumătate mai devreme
decât data prevăzută. În schimb, Uniunea Economică şi Monetară a Europei, avută în
vedere la Conferinţa de la Haga din decembrie 1969 şi definită la Bruxelles în
ianuarie 1971 pe baza Raportului Werner, a fost blocată foarte rapid de dificultăţile
sistemului monetar internaţional apărute încă din vara anului 1971 şi de criza
economică mondială care a început în 1973.
În faţa rezultatelor obţinute de CEE, un anumit număr de ţări au solicitat mai
mult sau mai puţin o asociere sau o aderare la Piaţa Comună. Astfel, CEE a realizat o
serie de acorduri de asociere cu Grecia (1961), Turcia (1963), Malta (1970) şi 18 ţări
din Africa francofonă, prin Convenţia de la Yaounde din 1963, apoi cu mai multe ţări
din Africa anglofonă.
Însă, în principal cererea de aderare a Marii Britanii în 1961 a subliniat atracţia
exercitată de CEE şi eşecul relativ al AELS, organizaţie mai eterogenă şi mai puţin
structurată. Această cerere de aderare, urmată de aceea a Danemarcei, a Norvegiei şi a
Republicii Irlanda, a fost respinsă prima dată de generalul de Gaulle în 1963.
Criza Suezului din 1956 a confirmat pierderea influenţei Marii Britanii în
lume. Noul prim-ministru MacMillan, venit la putere după demisia lui Eden în
ianuarie 1957, a încercat prin ‚discursul despre vântul schimbării’ să determine opinia
publică să accepte existenţa noii etape în dezmembrarea imperiului şi reorientarea
 7

politicii externe în direcţia Europei. După ce Marea Britanie a refuzat intrarea în

CECO în 1951 şi apoi în Piaţa Comună în 1957, ea a fost constrânsă să-şi reorienteze
politica în direcţia ‚Europei celor şase’. Cererea de admitere în CEE, prezentată de
MacMillan în 1961 a fost respinsă în 1963 de generalul de Gaulle, ca urmare a
dependenţei prea mari a Marii Britanii faţă de SUA (dependenţă accentuată în 1962
de acordurile militare anglo-americane de la Nassau) şi a viziunilor diferite în
problema integrării politice.
Însă, cea mai mare problemă s-a datorat sistemului ‚preferinţelor imperiale’
care predominase în imperiul britanic şi în Commonwealth în ultimii 60 de ani : prin
acest sistem, Marea Britanie şi partenerii ei din Commonwealth stabiliseră o proporţie
mult mai mare a comerţului între ei înşişi decât cu alte ţări. În 1961, 43% din
exporturile britanice se îndreptau spre Commonwealth, faţă de numai 16% spre ţările
CEE şi 13% către ceilalţi şase parteneri din AELS. În 1960, Marea Britanie preluase
peste jumătate din exporturile Noii Zeelande şi un sfert din cele ale altor câteva ţări
din Commonwealth, inclusiv Australia şi India.
Esenţa intrării în CEE a fost aceea că Marea Britanie ar fi trebuit de acum
încolo să ridice bariere tarifare în faţa importurilor din Commonwealth, pe când noii ei
parteneri aveau să-şi poată exporta în curând bunurile pe piaţa engleză, fără tarife.
Această situaţie a creat dificultăţi cu care nu s-a mai confruntat nici o altă ţară
din CEE, Marea Britanie trebuind să abandoneze, ca preţ al integrării, o mare parte
din comerţul reciproc cu Commonwealth-ul său. Veto-ul generalului de Gaulle în faţa
intrării Marii Britanii în CEE, venit după realizarea unei apropieri franco-germane, a
avut la bază, viziunea diferită asupra integrării politice propusă de de Gaulle, partizan
al ‚Europei patriilor’, o Europa a statelor (‚Europe des Etats’), conturată după linii
inter-guvernamentale şi nu supra-naţionale şi, în special, interesele în problema
finanţării sistemului subvenţiilor de stat pentru agricultura franceză. În decembrie
1967, o nouă cerere a Marii Britanii de admitere în CEE a fost blocată de veto-ul
Franţei. În 1973, Marea Britanie a optat pentru o politică în favoarea proiectului
european şi s-a integrat în CEE, Georges Pompidou fiind de acord de data aceasta.
CEE a funcţionat în formula „celor şase“ în perioada 1958 - 1972 şi a deţinut,
în 1972, circa 21% din producţia industrială a lumii capitaliste, 32,5% din comerţul
internaţional capitalist şi circa 29% din comerţul mondial.
AELS, constrânsă să supravieţuiască, a profitat de criza din interiorul CEE
pentru a realiza înaintea acesteia desfiinţarea taxelor vamale la 31 decembrie 1966, cu
 8

trei ani mai devreme decât data prevăzută. Acesta nu a împiedicat o nouă cerere de
aderare la CEE a aceloraşi ţări, cerere refuzată pentru a doua oară de generalul de
Gaulle. În final, de abia la Conferinţa de la Haga din decembrie 1969, noul preşedinte
Georges Pompidou, a renunţat la veto-ul Franţei.
Acordul dintre CEE şi Marea Britanie a fost încheiat la 23 iunie 1973, iar la 22
ianuarie 1972 a fost semnat la Bruxelles Tratatul de aderare nu numai a Marii
Britanii, ci şi a Danemarcei, Irlandei şi Norvegiei. Însă, norvegienii au refuzat ulterior
prin referendum să intre în CEE. Astfel, la 1 ianuarie 1973, Europa celor şase s-a
transformat în Europa celor nouă.
Coeziunea CEE a fost puternic zguduită de criza economică mondială la care
organizaţia nu a ştiut să reacţioneze în mod global. Căderea celor trei dictaturi ale
Europei Meridionale a permis o nouă lărgire a CEE, care s-a reechilibrat astfel spre
sudul Europei. Începând cu 1985, cele 12 state membre CEE au încercat să relanseze
construcţia europeană prin transformarea CEE într-o mare piaţă unificată cu începere
din 1993, punând astfel bazele unei veritabile uniuni economice.
Europa celor nouă care a început să funcţioneze la 1 ianuarie 1973, a fost, cu
cele 252 de milioane de locuitori şi datorită potenţialului economic, cea de a doua
putere economică a lumii după SUA. În formula lărgită a „celor zece“ şi apoi a „celor
doisprezece“, ca urmare a aderării Angliei, Danemarcei, Irlandei, Greciei, Spaniei şi
Portugaliei, CEE a deţinut un potenţial economic şi comercial sporit, reprezentând o
forţă economică de primă mărime.
Populaţia şi produsul intern brut în ţările CEE, în anul 1989
Ţări Populaţia, mil. loc. PIB, mild. $
Anglia 56,9 827
Belgia 9,9 151
Danemarca 5,1 104
Franţa 56,2 948
RF Germania 60,5 1196
Irlanda 3,7 33
Olanda 14,8 223
Luxemburg 0,4 7
Portugalia 10,3 45
Spania 39,3 377
Grecia 10,1 54
Italia 57,3 866

Uniunea vamală, deja realizată între cele şase ţări membre iniţiale, s-a extins
progresiv şi la cele trei noi state membre, şi s-a încheiat la 1 ianuarie 1978.
 9

În plus, pentru 1980 a fost avută în vedere crearea unei veritabile Uniuni
Economice şi Monetare, însă, din 1974, CEE a cunoscut serioase dificultăţi datorate
mai multor cauze :

Dezordinea sistemului monetar internaţional, care a demonstrat rapid lipsa de
cooperare şi solidaritate între ţările membre ale CEE ;

Primul şoc petrolier care a subliniat absenţa politicii energetice comune şi
atitudinile diferite ale statelor membre în faţa ţărilor membre ale OPEC ;

Atitudinea anumitor guverne care au pus în discuţie însăşi bazele CEE, cum a
fost cazul cererii de ‚renegociere’ a tratatului de aderare de către guvernul
Marii Britanii sau al măsurilor protecţioniste luate de Italia şi Danemarca.
În aceste circumstanţe, CEE a trebuit încă de atunci să abandoneze proiectul
său de Uniune Economică şi Monetară pentru a salvgarda esenţialul, mai ales
realizarea Uniunii Vamale şi menţinerea unei Politici Agricole Comune. Aceasta a
trebuit de altfel să se confrunte cu numeroase crize, generate în special de
evenimentele imprevizibile ale fluctuaţiei monetare între ţările membre. Mecanismul
înfiinţat în 1972 pentru a limita variaţiunile între devizele europene, ele însele
remorcate de dolar – ‚şarpele în tunel’ – nu au evitat mai multe reevaluări ale mărcii şi
slăbirea celorlalte monede comunitare. Instaurarea, în 1979, a unui Sistem Monetar
European – la care Marea Britanie nu a aderat decât în 1992 – a permis totuşi o
relativă stabilizare a ratelor de schimb, în ciuda inevitabilelor ‚reajustări’, mai ales în
beneficiul mărcii germane.
Însă, CEE nu a putut să adopte o atitudine comună în ceea ce priveşte
aprovizionarea cu petrol, ceea ce, după eşecul EURATOM-ului, a consacrat absenţa
oricărei politici europene în domeniul energiei. Acelaşi lucru s-a întâmplat în
problema transporturilor, a dezvoltării tehnologice, a politicii industriale, etc. de
asemenea, nu au putut fi găsite măsuri veritabile de luptă comune pentru lupta
împotriva inflaţiei şi şomajului care a atins în diverse grade toate ţările membre (12,3
milioane de şomeri în CEE la sfârşitul anului 1983, reprezentând 10,9% din populaţia
activă). În 1975, un referendum cerut de guvernul laburist a decis în final ca Marea
Britanie să rămână în CEE, însă sosirea la putere a noului prim-ministru conservator
Margaret Thatcher în 1979, a făcut integrarea britanică foarte dificilă.
Relativul eşec al uniunii economice între cele nouă state a fost de asemenea
legat parţial de problemele ridicate de realizarea unei veritabile Europe politice, în
special după ce Reuniunea la vârf de la Paris din octombrie 1972 avusese în vedere
 10

pentru 1980 transformarea CEE într-o Uniune Europeană susceptibilă de a-şi exprima
părerea printr-o singură voce în politica externă. În decembrie 1974, şefii de stat şi de
guvern ai Europei Occidentale au decis să instituţionalizeze întâlnirile lor periodice,
dând într-o oarecare manieră naştere unui nou organism comunitar, Consiliul
European, ale cărui şedinţe se ţineau de cel puţin două ori pe an.
Însă, Raportul asupra Uniunii Europene (Raportul Tindemans), încredinţat
primului ministru belgian Leo Tindemans, nu s-a bucurat în 1976 decât de o primire
foarte reţinută şi de abia în urma a numeroase discuţii cele nouă ţări membre CEE au
reuşit să se înţeleagă asupra alegerii directe a Adunării Europene şi aceasta păstrând
modalităţi diferite de la ţară la ţară. Această reformă a modului de scrutin nu a făcut
deloc să avanseze ideea europeană : prima consultare comunitară în iunie 1979,
marcată de o puternică rată a absenteismului (40% pe ansamblul ţărilor CEE, 70% în
Marea Britanie), nu a fost în fapt decât o juxtapunere a alegerilor naţionale, clivajele
particulare fiecărei ţări fiind mult mai importante decât mizele europene în opţiunea
de vot a alegătorilor. Prezidat de Simone Veil (Franţa) până în 1982, apoi de Piet
Dankert (Olanda) din 1982 în 1984, ‚Parlamentul European’, în ciuda unei
reprezentativităţi sporite şi-a păstrat un rol politic şters.
Începând cu 1974, căderea regimurilor dictatoriale din Europa Meridională a
permis o nouă extindere a CEE. Deja asociată CEE din 1962, Grecia a cerut aderarea
în 1975, fiind admisă fără prea mari dificultăţi la 1 ianuarie 1981. În schimb,
integrarea Spaniei şi Portugaliei a ridicat mai multe probleme ca urmare a neliniştii
numeroşilor agricultori francezi şi italieni în faţa produselor iberice. După lungi
negocieri începute în 1977, ţările CEE au acceptat intrarea Spaniei şi Portugaliei în
CEE în 1985, devenită efectivă la 19 ianuarie 1986. Lărgirea CEE de la şase la nouă,
apoi de la nouă la doisprezece nu a reuşit să-i consolideze coeziunea. Totuşi, puterea
sa de atracţie a rămas puternică, din ce în ce mai multe ţări solicitând aderarea :
Turcia, Cipru, Malta, Austria, Suedia, Finlanda, iar după prăbuşirea blocului comunist
în 1989, fostele ţări socialiste s-au îndreptat spre CEE, devenită UE unele fiind deja
membre, iar altele în curs de integrare. De asemenea, CEE a încheiat cu numeroase
ţări ale Lumii a Treia acorduri de cooperare. Prin Convenţia de la Lome, semnată în
1975 şi reînnoită în 1979, 1984 şi 1989, CEE s-a asociat cu mai mult de 60 de ţări din
Africa, Caraibe şi Pacific.
De la mijlocul anilor ’80, mai multe iniţiative au relansat construcţia
europeană, care părea oarecum blocată, cum ar fi proiectul Eureka – lansat de Franţa
 11

în aprilie 1985 – cu privire la relansarea tehnologică sau programul Erasmus, lansat în

mai 1987, cu privire la schimburile universitare între ţările CEE.
În egală măsură, în 1985, Comisia de la Bruxelles, sub impulsul noului său
preşedinte Jacques Delors, a propus realizarea între cele 12 ţări a unei ‚mari pieţe
interne’ pentru 1 ianuarie 1993.
Adoptat de către Consiliul European reunit la Luxemburg în decembrie 1985,
Actul Unic European a fost oficial semnat în februarie 1986. Extinzând câmpul de
aplicare al Tratatului de la Roma, Actul Unic European a definit Europa ca ‚un spaţiu
fără frontiere interne în care libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor şi capitalurilor’
va fi asigurată prin eliminarea tuturor obstacolelor juridice, tehnice, fiscale şi sanitare.
Actul Unic European, care a întărit într-o oarecare măsură puterile Parlamentului
European, a stipulat, de asemenea, că deciziile comunitare cu excepţia câtorva cazuri
bine precizate vor fi de aici înainte luate cu o majoritate calificată şi nu în unanimitate
ca până atunci. Actul Unic European a fost ratificat fără probleme de parlamentele
naţionale şi a intrat în aplicare în 1993.
Realizarea Uniunii Economice şi Monetare (UEM) a ridicat în schimb mult
mai multe probleme. Planul Delors, adoptat la Reuniunea la vârf de la Madrid în
iunie 1989, a prevăzut, în decursul a trei etape, crearea unei monede unice emise de o
bancă centrală europeană. Însă, realizarea acestui obiectiv a obligat statele membre să
respecte un anumit număr de angajamente economice şi monetare în cadrul unui
calendar precis. Dacă liberalizarea completă a mişcărilor de capitaluri în interiorul
CEE a permis demararea primei etape la 1 iulie 1990, gravele dificultăţi cu care s-au
confruntat mai multe monede europene după luna septembrie 1992, antrenând ieşirea
provizorie din SME a Italiei şi Marii Britanii, au tins să repună în discuţie Uniunea
Economică şi Monetară. Totuşi, UEM a fost confirmată la Reuniunea la vârf de la
Maastricht din decembrie 1991.
Tratatul de la Maastricht, semnat oficial la 7 februarie 1992, nu a avut în
vedere numai realizarea UEM pentru 1 ianuarie 1999 cel mai târziu, ci şi o veritabilă
‚Uniune Politică Europeană’. Acesta s-a tradus prin instaurarea unei cetăţenii
europene pe deasupra cetăţeniei naţionale, dând mai ales drept de vot tuturor
resortisanţilor Comunităţii pentru alegerile locale şi europene în ţara în care îşi au
reşedinţa. Aceasta s-a tradus de asemenea prin punerea la punct progresivă a unei
politici externe comune, susceptibilă de a conduce, când va fi cazul, la o apărare
comună.
 12

Lărgind competenţele Comunităţii în ce priveşte cercetarea şi protecţia

mediului, acest tratat a pus în sfârşit bazele unei Europe sociale în ciuda reticenţelor
Marii Britanii care a refuzat să se angajeze asupra acestui punct.
Respingerea Tratatului de la Maastricht de către Danemarca în 1992, dificila
sa ratificare de către Franţa în septembrie 1992, reticenţele Marii Britanii,
devalorizările mai multor monede europene după toamna anului 1992 şi absenţa
politicii comune în faţa războiului din fosta Iugoslavie, au arătat că realizarea Uniunii
Europene nu se va face fără dificultăţi. Crearea ‚spaţiului economic european’, vastă
zonă de liber-schimb, regrupând CEE şi AELS, a fost la rândul său repusă în discuţie
de către Suedia. În schimb, după prăbuşirea regimurilor comuniste în 1989-1990, mai
multe state ale Europei de Est au început să spere în realizarea unei mai confederaţii
europene, din care să facă parte şi ele. După ce în 1993, Danemarca a ratificat relativ
dificil un Tratat de la Maastricht uşor modificat, pe fondul cererilor de aderare, a
refuzurilor sau restricţiilor, în Europa s-a constituit o Europă cu ‚geometrie variabilă’
şi cu ‚mai multe viteze’.
 1

TEMA NR.10 : ECONOMIA UNIUNII EUROPENE

De mai mult de patru decenii, unificarea europeană a dat tonul unui destin
economic comun al statelor continentului. Cu toate acestea, în cursul ultimilor ani,
istoria pare să fie pe punctul de a arăta o ruptură în Europa, o dată cu constituirea, în
cadrul Uniunii Europene, a unui cerc mai restrâns de state care au caracteristici
comune.
La sfârşitul a şase ani de pregătire, zona Euro s-a constituit la 1 ianuarie 1999.
O dată cu intrarea Greciei la 1 ianuarie 2001, 12 ţări ale Uniunii Europene dispun de
aceeaşi monedă unică, EURO. PIB-ul acestora valorează trei sferturi din cel al SUA,
este cu o treime mai mare decât PIB-ul Chinei şi aproape dublu decât al Japoniei.
Zona Euro, cu nivelul de viaţă încă eterogen, nu se clasează, din punct de vedere
global, decât pe locul 16 între ţările şi zonele cele mai bogate din lume, însă trei dintre
membrii săi – Luxemburg, Belgia şi Austria – se clasează printre primele zece. Pe de
altă parte, gradul de deschidere a economiei este acelaşi şi în SUA şi în zona Euro,
între 12% şi 13% din PIB, în timp ce Japonia, unde piaţa e din ce în ce mai puţin
deschisă, este de numai 8% din PIB.
Contraste şi mize comune în Uniunea Europeană. Între statele membre ale
zonei Euro rămân diferenţe structurale importante. Părţile corespunzătoare
agriculturii, industriei şi serviciilor în cadrul PIB variază de la o ţară la alta. La fel,
nivelul şomajului naţional este de o foarte mare diversitate. În ţările latine, mai puţin
de o persoană aptă de muncă din două este activă, în timp ce în nordul Europei,
datorită numărului mai ridicat de femei active, proporţia este de aproape două treimi.
Diferenţele demografice, precum şi nivelurile de ocupare a forţei de muncă implică,
de altfel, diferenţe culturale şi de comportament.
Introducerea monedei Euro a făcut şi mai sensibilă eterogenitatea mediului
social şi fiscal între ţările membre. În raport cu SUA, Japonia şi Marea Britanie, zona
Euro este caracterizată printr-un nivel ridicat al impozitelor obligatorii. La fel ca şi
ponderea globală a taxelor, repartiţia acestora între diferitele domenii sociale şi fiscale
este foarte eterogenă, ceea ce determină influenţe puternice asupra comportamentului
salariaţilor şi investitorilor.
Cu toate acestea, cele 12 economii din zona Euro, cu structuri şi instituţii atât
de diferite, au cunoscut o evoluţie paralelă de la sfârşitul anilor ’80.
 2

Dincolo de divergenţele punctuale, paralelismul pe termen lung al

conjuncturilor, manifestat în special în industria manufacturieră, se explică prin
importanţa schimburilor în interiorul zonei. În schimb, Marea Britanie, care nu a
adoptat moneda unică, este în decalaj conjunctural faţă de zona Euro, iar ciclurile
lungi din SUA sunt foarte desincronizate în raport cu cele din economia europeană, în
ansamblul său.
Convergenţa industrială în interiorul zonei a fost însoţită de o apropiere a
indicatorilor financiari (deficite bugetare ţinute sub control, stabilizarea ratelor de
schimb şi reducerea decalajelor între nivelul dobânzilor), în timp ce scăderea
preţurilor şi a taxelor a adus beneficii investiţiilor şi consumului.
Euro joacă rolul de accelerator al integrării europene. Introducerea sa pe piaţă
a fost precedată de un val de fuziuni şi achiziţii, în special în sectorul bancar, iar
reorganizările continuă în sfera financiară. Aceste capitaluri nu sunt doar europene,
întrucât Euro, prin extinderea spaţiului financiar, ar trebui să conducă la sporirea
atractivităţii zonei pentru capitalurile externe. În consecinţă, sectorul industriei poate,
de acum înainte, să finanţeze investiţiile prin atragerea de capital pe o piaţă mai
profundă şi mai lichidă. Pe de altă parte, amplificând importanţa diferenţelor de preţ,
fiscalitate şi costuri, Euro le impune întreprinderilor să fie mai competitive, ceea ce ar
trebui să determine o reorientare a concentrărilor şi a regrupărilor de producţie şi de
logistică.
Totuşi, dacă Euro ar trebui să însemne un mediu mai favorabil pentru
industrie, în termeni de stabilitate şi de raţionalitate a investiţiilor, el nu va putea să
modifice ritmul lent de progres al productivităţii industriale. Într-adevăr, după ce a
ajuns din urmă SUA la mijlocul anilor ’70, industria europeană a progresat în
productivitate, dar a înregistrat întârzieri mari în dezvoltare. În a doua jumătate a
anilor ’90, o dată cu dezvoltarea industriilor ‚noii economii’, productivitatea globală a
cunoscut progrese de două ori mai mari în SUA decât în Europa. În consecinţă, în
interiorul triadei SUA-Japonia-Europa, un rol important revine specializării : fiecare
dintre cei trei poli dominanţi desfăşoară comerţul, în primul rând cu statele vecine,
determinând o specializare bazată pe cerere, calitate şi tehnologie. Dar, în această
cursă pentru calitate şi inovaţie, Europa cunoaşte o anumită întârziere a celor mai
promiţătoare industrii şi, în special, a tehnologiilor informaţiilor şi comunicaţiilor.
Introducerea Euro ar trebui să aibă un impact semnificativ asupra configurării
politicilor monetare şi bugetare din cadrul noii zone monetare.
 3

Începând cu liberalizarea financiară, iniţiată la mijlocul anilor ’80, băncile

centrale naţionale, doritoare să aibă o mai mare credibilitate, au elaborat politici
subordonate obiectivelor de inflaţie şi stabilitate a ratei de schimb, al căror control a
scăpat cu totul autorităţilor guvernamentale începând cu 1994. În acelaşi timp,
guvernele ţărilor candidate la Uniunea Europeană s-au angajat, cu mai multă sau mai
puţină fermitate, în maratonul realizării unuia din criteriile de convergenţă prealabile
adoptării monedei unice, astfel ca deficitul bugetar să nu depăşească nivelul de 3%
din PIB. Pactul de stabilitate şi creştere, care se aplică celor 12 state candidate a
conferit durabilitate şi totodată a înăsprit plafonul deficitului public stabilit de
Tratatul de la Maastricht.
Europa celor 15
Ţara Belgia Danemarca Germania Grecia Spania Franţa Irlanda Italia
Suprafaţa
31 43 357 132 505 544 70 301
(mii km2)
Populaţia
2001 10,3 5,4 82,1 10,6 39,5 61,1 3,8 57,7
(mil.loc)
PIB 2001
260 184 2.097 129 647 1.454 117 1.229
(mld. euro)
Marea UE
Ţara Luxemburg Olanda Portugalia Austria Suedia Finlanda
Britanie 15
Suprafaţa
3 41 92 244 84 450 337 3.234
(mii km2)
Populaţia
2001 0,4 16,1 10,0 60,1 8,1 8,9 5,2 379,1
(mil.loc)
PIB 2001
23 434 121 1.540 214 245 117 8.811
(mld. euro)
Sursa : UE

Dinamica integrării monetare a evoluat în paralel cu schimbarea lentă, dar

progresivă, a conţinutului politicilor economice : problematica s-a deplasat treptat
dinspre dozarea optimă a două politici – bugetară şi monetară – spre combinarea
optimă a mai multor politici bugetare, pe fondul politicii monetare unice. Oricât de
importantă ar fi, Uniunea Economică şi Monetară nu constituie decât unul din
aspectele construcţiei europene care eclipsează, printre altele, carenţele conferinţelor
interguvernamentale (CIG).
Cu toate acestea, succesul UEM pe termen mediu este direct condiţionat de
avansarea spre un pact fondator care să deschidă calea Uniunii Politice, singura
capabilă să furnizeze un cadru de dezvoltare propice şi non-conflictual. Însă, prin
slabul progres realizat, Tratatul de la Amsterdam, semnat la 2 octombrie 1997 şi intrat
 4

în vigoare la 1 mai 1999, a demonstrat dificultăţile şi importanţa drumului care mai

rămâne de parcurs în acest domeniu crucial. Atât buna funcţionare a UEM, cât şi
implementarea pactului de stabilitate care o însoţeşte, au riscat să fie afectate de
disfuncţionalităţile instituţiilor comunitare şi, mai ales, de viziunile diferite pe care
statele membre le au cu privire la viitorul Uniunii Europene.
Anumite diferenţe structurale între ţările Uniunii Europene rămân încă
ireductibile, în ciuda convergenţei politicilor macroeconomice aplicate, iar acestea ar
putea constitui, forţe centrifuge, dacă nu se realizează cu adevărat un proces de
apropiere. Prima diferenţă structurală priveşte piaţa muncii. În procesul de pregătire
pentru realizarea UEM, ţările membre nu au luat în considerare criteriul relativ la
piaţa muncii, însă, în absenţa unei marje de manevră în ceea ce priveşte nivelul
dobânzilor şi al ratei de schimb, supleţea politicilor salariale şi de ocupare a forţei de
muncă a dobândit o importanţă majoră. Factorii legaţi de costul şi dreptul la muncă
sunt decisivi în evoluţia localizării investiţiilor şi, dacă dezvoltarea economică trebuie
să fie armonios repartizată între diferitele ţări, va fi indispensabil un minimum de
convergenţă în aceste domenii, cel puţin pentru a nu da naştere la disensiuni între
ţările membre.
Urmând aceeaşi abordare, ţările Uniunii Europene vor trebui să procedeze la
consolidarea cooperării în materie financiară, iar subiectele privind costul forţei de
muncă, protecţia socială şi fiscalitatea nu ar trebui abordate separat. Chiar dacă
decuplajul între Europa monedelor forte şi cea a monedelor slabe s-a estompat odată
cu UEM, nu s-a realizat încă coerenţa zonelor de ancorare, care implică realizarea
unui proces de armonizare a structurilor.
Creşterea economică în Uniunea Europeană. După ce a cunoscut o perioadă
de pauză între sfârşitul anului 1995 şi începutul anului 1996, economia Uniunii
Europene s-a relansat într-o creştere viguroasă şi din ce în ce mai rapidă, bazată pe
fundamente solide. Această relansare s-a datorat la origine avântului înregistrat în
domeniul exporturilor, legat de dinamismul comerţului internaţional şi al
competitivităţii crescute a exportatorilor comunitari. Ca urmare, cererea internă a
contribuit la consolidarea acestui proces, devenind principalul motor al creşterii, pe
măsură ce investiţiile şi consumul privat au cunoscut o accelerare, stimulate de o
relaxare a condiţiilor monetare, de un nivel de rentabilitate din ce în ce mai ridicat, de
o creştere a venitului disponibil, de un nivel mai înalt de ocupare a forţei de muncă şi
de redobândirea încrederii.
 5

În Uniunea Europeană, unii parametri economici fundamentali au fost foarte

puternici. Rentabilitatea investiţiilor, superioară nivelului din anii ’60, s-a ameliorat
continuu, apropiindu-se de cea a SUA şi depăşind-o net pe cea a Japoniei.
Graţie eforturilor susţinute pentru a atinge un nivel ridicat de convergenţă
economică durabilă, Uniunea Europeană a beneficiat de o inflaţie redusă istoric, de
un nivel al dobânzilor reale şi nominale mai scăzut şi de o situaţie bugetară
considerabil îmbunătăţită. Pe de altă parte, introducerea Euro a exclus orice
posibilitate de perturbare a ratelor de schimb în interiorul zonei, iar Euro a contribuit
la o stabilizare relativă a relaţiilor monetare internaţionale.
După 1997, accelerarea activităţii economice a stimulat crearea de noi locuri
de muncă, Uniunea Europeană începând să compenseze pierderile suferite în timpul
perioadei de recesiune de la începutul anilor ’90. După trei ani de progrese modeste,
ritmul creării de locuri de muncă a cunoscut o accelerare netă începând cu 1998,
datorită unei creşteri susţinute, a unei sporiri mai puţin rapide a productivităţii muncii
şi datorită reformelor structurale semnificative de pe piaţa produselor şi serviciilor.
Îmbunătăţirea situaţiei locurilor de muncă s-a reflectat din ce în ce mai mult în
scăderea nivelului şomajului. După ce a atins recorduri istorice în 1997 în cea mai
mare parte a statelor membre ale Uniunii Europene, şomajul în ansamblul UE a scăzut
la 8% din populaţia activă în 2000 şi s-a diminuat până în jur de 7% în 2002. Acesta a
însemnat că cea mai mare din componenta conjuncturală a fost resorbită.
În 2001, economia mondială a cunoscut o încetinire clară, cu o creştere de
2,3%, după 4,4% în 2000. Această încetinire a fost, în principal, datorată industriei, în
condiţiile în care ciclul economic al diferitelor zone este din ce în ce mai sincronizat,
întrucât întreprinderile operează pe o arie internaţională mai extinsă decât în trecut
sub impactul globalizării. Astfel, încetinirea creşterii în SUA s-a transmis rapid spre
Europa, prin intermediul comerţului internaţional, iar apoi spre sectorul investiţiilor.
Totuşi, încetinirea a fost accentuată în cea mai mare parte a ţărilor de consumul
familial.
După o creştere excepţională de 3,4% în 2000, activitatea zonei Euro a
cunoscut o încetinire rapidă, devenită amorfă din al doilea trimestru al anului 2001. În
aproape toate ţările europene, nivelul investiţiilor a scăzut cu începere din primul
trimestru al anului 2001. Consumul familial, încă foarte dinamic în prima jumătate a
anului 2001, s-a modificat, iar efectele perioadei de relaxare s-au estompat şi piaţa
 6

muncii s-a degradat. Pe lângă această constatare generală, au existat diferenţe

importante între statele din zona Euro.
Dintre marile state ale Uniunii Europene, Germania a cunoscut cea mai
puternică încetinire. Accelerarea inflaţiei şi creşterea şomajului au redus consumul
familial, în timp ce întreprinderile şi-au diminuat cheltuielile de investiţii productive,
iar politica bugetară nu a fost în măsură să susţină cererea internă. Doar comerţul
exterior, care a beneficiat de impulsul favorabil reprezentat de relansarea ţărilor din
Europa Centrală şi de Est, a avut o contribuţie pozitivă semnificativă la creşterea
economică germană.
Italia a cunoscut, în prima jumătate a anilor ’90, o creştere mai puternică decât
cea a zonei Euro, ceea ce nu a fost cazul în cursul celei de-a doua jumătăţi a
deceniului. Contrar situaţiei din Germania, creşterea a fost susţinută în Italia de
cererea internă şi, în special, de investiţiile, atât publice cât şi private, în timp ce
comerţul exterior contribuia la încetinirea creşterii economice.
Spania, a rămas în plutonul fruntaş între ţările Uniunii Europene, graţie unei
mai bune rezistenţe a consumului familial şi a investiţilor private, susţinute printr-un
plan public extins de investiţii în infrastructură.
La jumătatea anului 2002, pe ansamblul Uniunii Europene, a fost reluată
creşterea, relansarea investiţiilor fiind bazată pe un nou val de inovaţii în domeniul
tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor. În măsura în care nivelul slab al tensiunilor
de pe piaţa forţei de muncă a permis realizarea de câştiguri de productivitate
substanţiale, controlul salariilor nominale a înlăturat riscul inflaţionist şi a susţinut
nivelul de manevră al întreprinderilor.
Variaţia anuală a producţiei industriale în ţările UE, între 1992-2000, în %
Belgia 1,9 Luxemburg 2,8
Danemarca 3,6 Olanda 2,0
Germania 1,2 Austria 3,4
Grecia 1,9 Portugalia 2,2
Spania 2,5 Finlanda 6,8
Franţa 1,8 Suedia 4,5
Irlanda 13,5 Marea Britanie 1,6
Italia 1,7 Uniunea Europeană 2,0
Sursa : UE
Impresia unei zone Euro mai dinamice nu exclude faptul că întoarcerea la o
creştere mai apropiată de ritmul său pe termen lung nu este suficientă pentru
 7

reducerea şomajului. Pe lângă aceasta, creşterea zonei Euro a fost şi este în continuare
îngreunată de mai mulţi factori : în primul rând, fragilitatea consumului familial ; apoi
lipsa de credibilitate a politicii monetare a Băncii Centrale Europene, aflată încă la
început, şi confuzia care domneşte la nivelul politicilor bugetare ale statelor membre
în raport cu angajamentele legate de Pactul de Stabilitate ; în fine, nivelul exorbitant
al datoriei private către SUA, care riscă să apese greu asupra creşterii de dincolo de
Atlantic şi, prin urmare, asupra exporturilor europene.
Marea Britanie a jucat în toată această perioadă, rolul cavalerului singuratic.
Creşterea economiei britanice, de 2,2%, a fost cea mai puternică dintre toate ţările din
G7 în 2001. Consumul a fost principalul motor al creşterii, graţie creşterii salariilor,
nivelului redus al şomajului şi scăderii dobânzilor. Politica bugetară a sprijinit, la
rândul său, creşterea economică. Cu toate acestea, nici Marea Britanie nu a fost
ocolită de fenomenul mondial de încetinire a creşterii economice, investiţiile
întreprinderilor fiind afectate, în particular, la sfârşitul a mai multor ani de creştere
puternică.
Cu un nivel al şomajului puţin peste 3%, piaţa forţei de muncă este a fost şi a
rămas dinamică, fără a manifesta, totuşi, semne particulare de tensiune privind
salariile. După o lungă perioadă de creştere economică lentă, productivitatea a
progresat paralel cu cea a Uniunii Europene, respectiv între 3% şi 3,5% pe an, în timp
de tensiunile inflaţioniste au rămas sub control.
Numeroasele aspecte pozitive ale experienţei britanice pot fi asociate
reformelor micro şi macroeconomice anterioare, printre care reforma pieţei forţei de
muncă şi a pieţei produselor, reforme derulate în anii ’80, stabilizarea bugetară,
începută în 1993 şi fixarea obiectivelor de inflaţie în cadrul politicii monetare,
începând cu 1992. În plus, la nivelul anilor 2000-2001, guvernul britanic a adoptat
măsuri micro şi macroeconomice complementare, cu scopul de a atenua lacunele
structurale care subzistau.
Reformele macroeconomice din 2000 şi 2001, au avut ca obiectiv reducerea
instabilităţii macroeconomice care, din anii ’70, mergea mână în mână cu creşterea
relativ lentă a economiei britanice. Comitetul de politică monetară al Băncii Angliei a
fost însărcinat cu responsabilitatea de a fixa nivelul dobânzilor cerut de obiectivul
inflaţiei definit de către guvern şi astfel au fost luate măsuri precum cea menţionată
deja de instituire a codului privind stabilitatea bugetară şi examenul general al
cheltuielilor, destinat să stabilizeze şi să revigoreze finanţele publice.
 8

Au fost adoptate măsuri microeconomice pentru compensarea unor lacune, iar

obiectivele urmărite au constat în creşterea potenţialului de creştere economică, prin
îmbunătăţirea productivităţii.
Evoluţia productivităţii industriale în ţările UE, Japonia şi SUA, 1986-2000
(nivelurile de creştere medie anuală, în %)
Ţara 1986-1990 1991-1995 1996-2000 1991-2000
Belgia 3,4 3,9 3,9 3,9
Danemarca 2,6 1,5 3,3 2,4
Germania 2,0 2,6 4,9 3,8
Grecia 0,5 3,6 4,2 3,9
Spania 2,1 4,2 1,4 1,3
Franţa 3,8 0,7 3,2 1,9
Irlanda 7,7 6,8 9,2 8,0
Italia 3,8 3,1 1,2 2,2
Olanda 0,0 2,7 2,9 2,8
Austria 5,8 4,8 6,1 5,4
Portugalia 5,0 0,5 1,8 1,2
Finlanda 4,6 4,9 8,8 6,8
Suedia 2,1 7,2 3,4 5,3
Marea Britanie 3,5 4,3 3,0 3,7
Uniunea Europeană 3,0 3,0 3,2 3,1
Japonia 4,0 1,0 3,0 2,0
SUA 2,3 3,1 5,5 4,3
Sursa : UE

Euro - sistemul şi extinderea Uniunii Europene. Relaţiile existente între

Eurosistem şi ţările care au avut sau au încă statutul de candidate pentru aderarea la
Uniunea Europeană, pot fi examinate în cadrul mai vast al relaţiilor pe care UE le
întreţine cu statele europene care nu fac parte din UE, precum şi cu ţările
mediteraneene şi africane. Unul sau mai multe acorduri instituţionale sunt în prezent
în vigoare între UE şi fiecare din aceste grupe de ţări – Spaţiul Economic European
(SEE), Europa Centrală şi de Est, Balcanii, ţările mediteraneene şi ţările din Africa,
Pacific şi Caraibe (ACP). Aderarea la UE reprezintă un salt calitativ evident dincolo
de instrumentele tradiţionale în materie de cooperare internaţională.
Aşa cum prevede Tratatul asupra Uniunii Europene, ţările europene pot
solicita calitatea de membru al UE şi al Uniunii Economice şi Monetare (UEM).
 9

În 2002, 13 ţări din Europa Centrală şi de Est, precum şi ţări mediteraneene

aveau oficial statutul de candidate la UE. În acelaşi an, 12 state europene începuseră
negocierile cu UE : Bulgaria, Cipru, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Cehia, România, Slovacia şi Slovenia. În afară de acestea, ca urmare a unei
decizii luate de Consiliul European în decembrie 1999, Turcia a devenit, la rândul
său, candidată oficială la aderare, chiar dacă mai trebuie să îndeplinească anumite
condiţii prealabile necesare deschiderii negocierilor.
În 2000, populaţia totală a acestor ţări reprezenta în jur de 45% din cea a
Uniunii Europene, în timp ce PIB-ul lor nu reprezenta decât aproximativ 6% din PIB-
ul zonei Euro. Extinderea UE cu aceste ţări a implicat împărţirea UE în trei zone : o
zonă prosperă (Europa celor 12), alta intermediară (Grecia, Spania, Portugalia, Cipru,
Malta, Slovenia şi Cehia), unde venitul pe cap de locuitor este în jur de 80% din
media europeană, şi o zonă mai săracă, constituită din celelalte 8 ţări candidate,
printre care şi România. Totuşi, aceste ţări au adus şi unele urmează să aducă, nu
numai noi pieţe, dar şi un echilibru demografic. Coeziunea viitoarei Europe a ‚celor
27’ nu este însă asigurată. Activitatea geografică rămâne concentrată puternic pe
triunghiul Hamburg-Dijon-Liverpool, reprezentând o treime din populaţie şi aproape
jumătate din venitul produs. Pe ansamblu, datele menţionate indică o anumită
asimetrie, atât în termeni de pondere economică, cât şi ca nivel de trai, care există
între zona Euro şi ţările care-şi negociază în prezent aderarea la UE.
Cea mai mare parte a acestor ţări sunt foarte deschise comerţului internaţional.
Cu excepţia Poloniei şi României, gradul de deschidere – media exporturilor şi
importurilor de bunuri şi servicii exprimate în procente din PIB – era în 2002,
superior procentului de 40% pentru toate aceste ţări şi depăşeşte 80% în ţările mai
mici, precum Estonia şi Malta. Aceste cifre sunt cu mult mai ridicate decât datele
corespunzătoare din ţările zonei Euro în anul 1998. Integrarea schimburilor este, până
în prezent, efectul cel mai vizibil al procesului de integrare în UE. După dispariţia
CAER, cea mai mare parte a ţărilor candidate la aderare care aparţineau înainte
acestei zone şi-au reorientat masiv schimburile comerciale. În prezent, doar statele
baltice mai desfăşoară o parte substanţială a comerţului lor cu Rusia şi Comunitatea
Statelor Independente (CSI). Datorită integrării avansate a schimburilor cu Europa
Occidentală, între 50% şi 70% din exporturile totale ale ţărilor precum Ungaria,
Polonia, Cehia, România, Slovacia şi Slovenia, aveau ca destinaţie, în 1998, zona
Euro.
 10

Cea mai mare parte a statelor candidate la aderare au înregistrat progrese

semnificative în ceea ce priveşte stabilitatea macroeconomică. În cursul ultimilor ani
s-au înregistrat scăderi substanţiale ale nivelului inflaţiei, care a atins, în unele ţări,
valori de sub 5%. Aceasta reflectă importanţa deosebită acordată stabilităţii preţurilor,
devenită obiectiv statutar al băncilor centrele din statele candidate la aderare. Pe de
altă parte, acest proces a intervenit în cursul unei perioade de criză în cadrul
sistemului financiar internaţional. Criza care a lovit Rusia în 1998 a jucat un rol
deosebit din acest punct de vedere şi a explicat în parte deteriorarea creşterii
economice în 1999. În scopul apropierii deficitelor bugetare de normele în vigoare în
zona Euro, au fost necesare eforturi permanente din partea majorităţii statelor
candidate.
Convergenţa economică a statelor candidate la aderare prezintă aspecte reale şi
nominale : este vorba de elemente strategice care trebuie puse în aplicare în paralel, în
vederea realizării unei creşteri economice susţinute şi a stabilităţii. Necesitatea unei
convergenţe în termeni reali implică, în special pentru Europa Centrală şi de Est,
realizarea procesului de tranziţie spre economia de piaţă şi libera concurenţă. Pentru o
alocare mai eficientă a capitalului şi a forţei de muncă, precum şi pentru dezvoltarea
sistemului privat sunt necesare reforme structurale – ca, de exemplu, privatizările,
care ameliorează cadrul juridic şi instituţional, permiţând funcţionarea economiei de
piaţă, care întăresc sistemul bancar şi dezvoltarea pieţelor financiare naţionale.
Progresele realizate în materie de integrare vor accelera acest proces care va necesita
o perioadă îndelungată de timp. Pe lângă acestea, eliminarea ineficienţei este de
natură să atragă noi investiţii directe şi indirecte din partea nerezidenţilor, alimentând
astfel cercul pozitiv dintre integrarea regională şi convergenţa reală. Negocierile de
aderare se sprijină pe principiul diferenţierii, conform căruia fiecare ţară avansează
potrivit propriilor eforturi de pregătire pentru aderare. Astfel, durata negocierilor
variază de la o ţară la alta, în funcţie de rezultatele evoluţiei din fiecare ţară.
Locul Uniunii Europene în lume. Uniunea Europeană datorează statutul său
de putere mondială mai degrabă rolului său de actor comercial, decât anvergurii sale
politice.
Performanţele UE în cadrul schimburilor mondiale le depăşesc chiar şi pe cele
ale celor mai mari parteneri, SUA şi Japonia. Născută ca bloc economic, Europa a
rămas la fel pe măsura extinderilor sale şi a creşterii responsabilităţilor interne.
 11

În ultimii ani, sub efectul catalizator al Pieţei Unice, UE şi-a extins mai mult
ambiţiile sale economice. Comerţul internaţional a evoluat în paralel, de-a lungul
ciclului Rundei Uruguay şi o dată cu crearea Organizaţiei Mondiale a Comerţului
(OMC), astfel încât în prezent comerţul cu servicii, pieţele din sectorul public şi
normele tehnice se negociază atât la nivel european, cât şi la nivel mondial.
Structura exporturilor, în funcţie de marile zone geografice în 1999,
în % din totalul exporturilor
Exporturi ale :
Către
Uniunii Europene SUA Japoniei
Economii dezvoltate, 79,41 58,21 54,55
dintre care :
Uniunea Europeană 62,06 22,17 17,86
SUA 8,72 - 31,08
Japonia 1,71 8,46 -
Economii în curs de 13,10 40,99 45,02
dezvoltare, dintre care :
America 2,43 20,81 4,28
Africa 2,17 1,09 0,88
Asia 7,74 18,97 39,67
Economiile din Europa 5,08 0,74 0,43
de Est
Altele 2,41 0,06 0,00
Total 100,00 100,00 100,00
Sursa : UE

Până acum câţiva ani, Uniunea Europeană nu juca nici un rol în integrarea
financiară, despre care se poate spune că reprezintă forma cea mai avansată de
interdependenţă economică între ţări. Dar atunci când UE a decis să liberalizeze
mişcările de capital şi de servicii financiare, ea a făcut-o de maniera urbi et orbi, căci
o frontieră europeană comună nu era nici de dorit, nici de realizat. Forma şi întinderea
acestei liberalizări i-au permis să influenţeze procesul de liberalizare a serviciilor
financiare şi bancare la scară mondială.
Uniunea Europeană a utilizat, de asemenea, puterea banilor pentru a-şi
cumpăra influenţa şi puterea internaţională. În ultimii ani, UE a mărit considerabil
sumele pe care le-a consacrat ajutorului extern, chiar dacă nu reprezintă decât o mică
parte din ajutoarele bilaterale acordate de statele membre. Principalii săi beneficiari
sunt partenerii privilegiaţi din imediata apropiere, precum şi din vechile regiuni
coloniale din ţările în curs de dezvoltare. Acest ajutor este, în general, însoţit de
preferinţe comerciale, dar UE nu a cules încă fructele pe care le aştepta din partea
 12

acestei politici, în parte datorită dificultăţilor de a elabora o acţiune concertată şi

eficace.
Realizarea Pieţei Comune a fost însoţită de o deschidere foarte puternică a
comerţului internaţional. Comerţul total al zonei UE atinge în prezent aproximativ o
treime din PIB-ul său. Deschiderea internaţională s-a realizat prin creşterea
spectaculoasă a comerţului intra-comunitar, a cărui pondere exprimată prin raportare
la PIB-ul UE s-a dublat în cursul ultimelor trei decenii, în timp ce partea
corespunzătoare comerţului extra-comunitar a rămas relativ stabilă, în cursul aceleiaşi
perioade. O parte foarte dificil de cuantificat a acestei evoluţii se explică prin
reorientarea geografică a schimburilor. Efectul Pieţei Comune a fost înlocuit la
începutul anilor ’90 de efectul Pieţei Unice. Integrarea a fost continuată în cursul
anilor ’80, în special în cursul celei de-a doua jumătăţi a deceniului, perioadă care a
înregistrat efectele integrării Spaniei şi Portugaliei, şi, din nou, începând de la
mijlocul anilor ’90, o dată cu realizarea Pieţei Unice şi cu aderarea Austriei, Finlandei
şi Suediei. Schimburile de bunuri intermediare s-au dezvoltat, în mod special, în
paralel cu europenizarea procesului de producţie.
Ideea centrală care a dominat realizarea unei mari pieţe interne a fost aceea că
eliminarea barierelor din calea schimburilor urma să îmbunătăţească alocarea
resurselor printr-un proces de specializare pe baza avantajelor comparative şi printr-o
mai bună exploatare a economiei. Totuşi, această desfiinţare a barierelor risca să fie
însoţită de o reînchidere a pieţelor naţionale sub efectul comportamentelor
concurenţiale (carteluri, abuzuri de poziţie dominantă, ajutoare de stat, etc). Prin
urmare, politica în domeniul concurenţei devenea esenţială pentru a evita astfel de
comportamente şi pentru a traduce câştigurile de eficacitate în preţuri mai mici şi o
mai bună calitate pentru consumatori.
Un alt aspect al acestei evoluţii constă în modificarea naturii schimburilor
intra-comunitare. Piaţa Unică nu a consolidat tendinţa de specializare între diferitele
sectoare industriale, care era supusă logicii avantajelor comparative. Dimpotrivă, în
cadrul fiecărui sector s-a dezvoltat între statele membre o specializare pe game de
produse, în termeni de preţ şi calitate. Acest proces a condus mai degrabă la o
convergenţă a structurilor industriale, importantă, în special, în contextul realizării
Uniunii Monetare.
Investiţiile directe au fost şi ele stimulate : UE absorbea 28% din fluxul
investiţiilor directe provenind din restul lumii în 1980, comparativ cu 50% în 1998.
 13

O parte importantă a acestui flux era consacrată fuziunii şi achiziţiilor, care s-

au multiplicat o dată cu realizarea Pieţei Unice, operaţiunile intra-europene
reprezentând jumătate din totalul operaţiunilor. Astfel, a rezultat o evoluţie foarte
particulară a concentrării întreprinderilor în Europa : diminuarea ponderii
întreprinderilor dominante pe piaţa lor naţională, din cauza întăririi concurenţei, a
avut drept corolar creşterea ponderii acestor întreprinderi la nivelul comunitar prin
europenizarea activităţii lor.
Slăbiciunile structurale şi noile constrângeri ale Uniunii Europene.
Ponderea UE în schimburile mondiale de mărfuri s-a menţinut la un nivel ridicat, de
ordinul a 30%, dar ea s-a diminuat uşor începând cu anii ’70. Într-o anumită măsură,
acest recul se explică prin ponderea mai redusă care revine exporturilor comunitare în
sectoarele de înaltă tehnologie, caracterizate de o cerere ridicată, în comparaţie cu
SUA şi Japonia (26% - exporturi totale ale UE, în raport cu 30% ale SUA şi 35% ale
Japoniei). Şi în ceea ce priveşte contribuţia la creşterea PIB-ului, estimările au arătat
că în jur de o treime din creşterea americană în decursul celei de-a doua jumătăţi a
anilor ’90 s-au bazat pe tehnologia informaţiilor şi a comunicaţiilor, pe când acestea
nu au reprezentat decât 15% în Uniunea Europeană.
În plus, UE a intervenit (şi continuă) relativ slab în exporturile care au ca
destinaţie pieţe cu creştere rapidă, ceea ce se explică parţial prin factori geografici.
Astfel, exporturile către noile ţări industrializate din Asia, inclusiv China, nu
reprezintă decât 14% din exporturile comunitare, comparativ cu 23% pentru SUA şi
27% pentru Japonia. În schimb, UE este bine plasată pentru a beneficia de o puternică
şi anticipată creştere a schimburilor cu ţările Europei Centrale şi de Est în cursul
următorilor ani : nivelele expansiunii acestor exporturi ating, până în prezent, între
15% şi 20% pe an.
Dincolo de problemele de competitivitate şi de poziţionare a exporturilor,
temerile ţărilor europene se concentrează asupra concurenţei din ce în ce mai acerbe
exercitată de un număr tot mai mare de ţări în curs de dezvoltare. Noilor ţări
industrializate tradiţionale – Coreea de Sud, Singapore, etc – li se adaugă alte ţări din
ASEAN – Thailanda, Malaezia, Brunei, Indonezia, Filipine, Vietnam – anumite ţări
din America de Sud şi, mai recent, chiar China. Având un avantaj comparativ absolut
în termeni de cost global al mâinii de lucru, majoritatea acestor ţări mai beneficiază şi
de o subevaluare a monedei lor şi sunt prea puţin dispuse să piardă acest avantaj de
schimb.
 14

La întărirea globală a concurenţei cu care trebuie să se confrunte Europa a

venit să se adauge extinderea prezenţei sectoriale a ţărilor în curs de dezvoltare. Chiar
circumscrisă produselor de bază, concurenţa atinge în prezent un număr de sectoare
industriale în creştere. Explicaţia acestei evoluţii este de origine tehnologică şi ţine de
scăderea costurilor de transport şi, mai mult, de scăderea costurilor de circulaţie a
informaţiei la scară internaţională. Permiţând o convergenţă mai rapidă a ritmurilor de
productivitate, transferurile tehnologice multiplică posibilităţile de producţie în
străinătate şi fac din costul forţei de muncă un element şi mai decisiv în alegerea
locaţiilor de producţie.
Pusă în faţa acestor constrângeri, Europa trebuie să îşi sporească eforturile în
domeniile educaţiei, formării profesionale, cercetării şi dezvoltării, pentru a creşte
flexibilitatea şi mobilitatea muncii. În timpul anilor ’80, grupurile economice
europene au cunoscut succesiv un gol pronunţat (1990-1993), iar apoi, datorită unei
relansări a creşterii, o redresare semnificativă a marjelor de manevră financiară, după
1994. Creşterea comercială între 1992 şi 1997 a fost mai degrabă slabă (6,5%),
comparativ cu perioada precedentă, dar aceste grupuri economice şi-au îmbunătăţit
considerabil stabilitatea financiară.
Anii ’80 au fost, de fapt, marcaţi global în Europa de : o creştere a
productivităţii însoţită de un progres slab al efectivelor şi un recul al cheltuielilor de
personal ; o îmbunătăţire puternică a marjelor financiare, care a antrenat o creştere a
autofinanţării şi a produs o creştere a dividendelor ; o reducere a nivelului datoriilor şi
un recul al nivelului dobânzilor, având ca efect o scădere a cheltuielilor financiare.
Dacă dividendele au crescut într-o mare măsură, acest progres este echivalent cu
scăderea cheltuielilor financiare înregistrate de către grupurile economice în aceeaşi
perioadă : acţionarul l-a înlocuit pe bancher.
Accelerarea politicilor de recentrare a grupurilor economice europene s-a
tradus printr-un progres forte al cesionării de active, ceea ce a permis degajarea de
disponibilităţi substanţiale. Această creştere a resurselor a favorizat finanţarea de
fuziuni-achiziţii, începând din 1994. În acelaşi timp, întreprinderile au fost stimulate
spre creştere externă de mărirea marjelor lor, de progresul valorizărilor bursiere şi
exigenţele de rentabilitate financiară ale acţionarilor lor. În 1999, fuziunile-achiziţii cu
titlu ale Uniunii Europene s-au ridicat la 500 de miliarde de dolari sau 70% din
volumul mondial al acestor operaţiuni.
 15

Înţelegerile între întreprinderi, abuzul de putere dominantă, concentrările,

cartelurile, ajutoarele de stat excesive pot, dacă nu sunt controlate şi sancţionate, să
deformeze total concurenţa din cadrul Pieţei Unice a Uniunii Europene. Acesta este
motivul pentru care Comisia Europeană a fost însărcinată de statele membre să
supravegheze foarte îndeaproape şi să sancţioneze practicile care limitează libera
concurenţă. Orice împărţire a pieţei, fixare de cote de producţie, înţelegeri între
întreprinderi asupra preţurilor pentru a le menţine în mod artificial la un nivel ridicat
sunt interzise în virtutea articolului 81 al Tratatului de la Roma. Printr-o exceptare, se
poate autoriza un anumit tip de cooperare care ameliorează distribuţia de produse sau
permite progresul tehnic într-un sector de activitate dat.
Marile întreprinderi care controlează părţi importante dintr-o piaţă dată pot fi
tentate să utilizeze această poziţie pentru a majora preţurile la consumatori sau pentru
a-şi înlătura concurenţii mai puţin importanţi. Articolul 82 al Tratatului de la Roma
interzice orice abuz comis de o întreprindere într-o poziţie dominantă : preţuri abuzive
sau de dumping, acorduri de vânzare exclusivă, prime de fidelitate vizând deturnarea
furnizorilor concurenţei, etc.
Dinamica Uniunii Europene : convergenţa nominală şi convergenţa reală.
Constrângerile referitoare la creşterea şi politica economică sunt diverse, fiind
cauzate, pe de o parte, de diferenţele de situaţie şi de obiective între ţări, iar pe de altă
parte, de coordonarea insuficientă a politicilor economice. Constrângerile specifice
tind, cu toate acestea, să devină reciproce, aşa cum a arătat articularea politicilor
monetare de după 1990.
Unul dintre obiectivele Tratatului de la Maastricht a fost, reducerea
disparităţilor prin centralizarea politicii monetare, graţie sistemului european de bănci
centrale, crescând interdependenţa dintre ţările europene printr-o integrare economică
şi instituţională crescută. Perioada a ilustrat, în acelaşi timp, dificultatea procesului :
liberalizarea mişcărilor de capital în 1990, Piaţa Unică din 1993 şi moneda unică din
1999 au întărit interdependenţele din Europa.
Dar, în acelaşi timp, disparităţile dintre situaţiile ţărilor mari – sursa tot atâtor
deficienţe de coordonare a politicilor – au crescut ritmul punerii în practică a
alegerilor strategice naţionale în raport cu inerţia constrângerilor latente, totul într-un
climat de creştere dificilă şi de concurenţă exacerbată. Dincolo de incapacitatea de a
promova o relansare europeană concertată, semnificativă ca amploare, există, de
exemplu, o formă de coerenţă care trebuie cercetată între modelul britanic ultraliberal,
 16

economia socială de piaţă germană, fragmentarea geografică şi politică a Italiei şi

deficienţele de flexibilitate ale economiei franceze. Dar, importanţa disparităţilor este
aceea că induce tentaţia de a fi cavalerul singuratic. Una din cele mai puţin
dezavantajoase soluţii, iniţiate în domenii bine ţintite, la iniţiativa unui număr limitat
de state membre, fiecare cu propriul său avantaj, este recurgerea la sistemul cooperării
consolidate, în cadrul unei Europe cu ‚geometrie variabilă’.
Noţiunea de convergenţă ocupă, de la adoptarea Tratatului de la Maastricht,
un loc central în dezbaterile de politică economică, inspirând implicit ansamblul
progresului integrării economice, încă de la originile sale. Totuşi, acest termen
ascunde accepţiuni diferite şi mai mult sau mai puţin antagonice, al căror conţinut
trebuie să fie precizat înainte de a se analiza interacţiunile între variabilele nominale,
reale şi financiare şi politicile macroeconomice care sunt implementate în procesul de
convergenţă. În principal, se pot concepe două mari tipuri de convergenţă economică :
primul acoperă diversele dimensiuni ale convergenţei reale ; al doilea, pe care se
bazează esenţialul criteriilor pronunţate în Tratatul de la Maastricht, este calificat
drept convergenţă nominală. Nu trebuie neglijate eforturile de convergenţă în
domeniile structurale şi instituţionale, contribuind la asigurarea unei baze sănătoase a
Uniunii Economice şi Monetare, deoarece este vorba mai ales de eliminarea
rigidităţilor structurale, de independenţa băncilor centrale sau de realizarea pieţei
interne.
Progresele convergenţei nominale sunt foarte nuanţate. Criteriile de
convergenţă nominală au fost stabilite ca fiind tot atâtea condiţii pentru participarea
unei ţări la Uniunea Monetară. Dintre cele cinci criterii reţinute, trei sunt pur
nominale – criteriul stabilităţii cursurilor de schimb, criteriul inflaţiei şi cel al ratelor
dobânzii pe termen lung –, în timp ce alte două, care privesc finanţele publice în
statele membre – un deficit public mai mic de 3% din PIB şi o datorie publică brută
care să nu depăşească 60% din PIB –, au ca motivaţie primară grija de a evita o
gestiune costisitoare a finanţelor publice naţionale care riscau să oblige viitoarea
Bancă Centrală Europeană să transforme în monedă, direct sau indirect, o parte din
datoriile publice.
Aceste criterii referitoare la finanţele publice şi dorinţa de a le utiliza şi după
crearea unei monede unice, legând ţările participante printr-un Pact de Stabilitate, au
tradus, pe de o parte, încrederea redusă pe care o au guvernele europene în capacitatea
pieţelor financiare de a asigura o disciplină eficientă a finanţelor publice naţionale ale
 17

ţărilor membre şi, pe de altă parte, teama faţă de o situaţie pe termen lung cu dobânzi
mai ridicate decât ratele de creştere a economiilor europene.
Ţinând cont de evoluţiile macrofinanciare din anii ’80 în majoritatea ţărilor
membre, criteriile privind finanţele publice nu au putut fi satisfăcute pentru pregătirea
monedei unice decât cu preţul unui efort considerabil de consolidare bugetară.
Această consolidare rămâne fragilă, deşi repornirea creşterii economice a început să o
favorizeze din 2002. Altfel spus, convergenţa nominală a progresat mult mai mult
decât s-a sperat în domeniul stabilităţii ratelor de schimb, a ratelor inflaţiei şi a
dobânzilor pe termen lung, dar, în schimb, situaţia finanţelor publice în cea mai mare
parte a ţărilor membre ale UE este suficient de degradată pentru ca, în eventualitatea
unei deficienţe a creşterii durabile, ajustările cerute să apară compatibile cu progresele
realizate în termeni de convergenţă reală.
Dar, la fel ca în cazul convergenţei reale, performanţele sunt analizate în
funcţie de nivelul variaţiei. Totuşi, nivelul general al preţurilor este în principiu
inferior în ţările mai puţin dezvoltate, iar procesul de recuperare, care este însoţit de o
deformare a structurilor de producţie şi a consumului economiilor, necesită acceptarea
unei rate a inflaţiei uşor superioară celei din economiile mai avansate, în lipsa căreia,
constrângerea exercitată de o evoluţie prea lentă a preţurilor creează tendinţe
deflaţioniste în anumite sectoare şi un ritm insuficient al creării de locuri de muncă şi
premisele convergenţei reale.
La nivelul cel mai unitar, convergenţa reală se referă la nivelul de trai şi poate
fi percepută cu ajutorul indicatorilor cum ar fi venitul naţional sau PIB-ul pe cap de
locuitor. În sens strict, convergenţa reală ar trebui să desemneze o tendinţă de
apropiere a nivelurilor de trai. Totuşi, dorinţa de armonizare a orientărilor politicilor
economice sau maniera în care este evaluată credibilitatea acestor politici de către
mediile financiare, face ca această convergenţă reală să se fi impus în cursul ultimilor
ani mai mult în termeni de similitudini şi de covariaţii ciclice ale nivelurilor de
creştere.
Pe termen lung, nivelul PIB-urilor pe cap de locuitor în ţările membre ale
Uniunii Europene s-au apropiat sensibil, ţările mai puţin dezvoltate înregistrând o
creştere mai rapidă decât cele bogate. Totuşi, contribuţia specifică a procesului de
integrare europeană la această convergenţă este departe de a fi evidentă : în cea mai
mare parte a cazurilor, de fapt, apropierea nivelurilor de trai a fost mai pronunţată
înainte de aderare, decât după.
 18

La fel, evoluţiile recente par să indice că o convergenţă nominală forţată este

însoţită de o încetinire generală a creşterii, care nu favorizează recuperarea de către
ţările mai puţin dezvoltate, chiar dacă o creştere considerabilă a transferurilor cu titlu
de fonduri structurale a putut avea efecte benefice. Procesul de recuperare din partea
ţărilor mai puţin dezvoltate necesită chiar o rată de creştere mai susţinută decât aceea
a partenerilor mai dezvoltaţi, cu scopul de a combina creşterea intensităţii capitalizării
medii a producţiei ca sursă de productivitate şi modificarea structurii sectoriale a
aparatului productiv al economiei ca sursă de locuri de muncă şi venituri.
Tranziţia către Piaţa Unică a fost un proces economic foarte complex. Cadrul
juridic al pieţei interne, definit în 1985 în Cartea Albă a Comisiei Europene, este
astăzi implementat în peste 90% dintre statele membre. Un rezultat cu atât mai
surprinzător, cu cât măsurile care necesită cele mai ajustări din partea statelor membre
– trecerea la regimul tranzitoriu de TVA, eliminarea controalelor privind libera
circulaţie a capitalurilor, prestarea liberă de servicii bancare şi de asigurări,
liberalizarea pieţelor din sectoarele de stat – au fost negociate cu succes şi adoptate.
Acţiunea legislativă realizată constituie elementul esenţial pentru piaţa internă şi ar
trebui să fie suficientă pentru a declanşa câştiguri în planul concurenţei şi al alocării
de resurse, care vor rezulta din realizarea pieţei comune.
Cuantificarea proceselor economice produse de către implementarea Pieţei
Unice face să apară, în comparaţie cu o evoluţie lipsită de realizarea pieţei unice, o
creştere a investiţiilor, o dată cu reducerea inflaţiei, totul asigurând locuri de muncă şi
venituri comunitare, o parte din efecte provenind dintr-o creştere a concurenţei şi a
eficienţei, iar o altă parte, din progresele tehnice legate de realizarea Pieţei Unice. UE
trebuie să vegheze acum ca nişele juridice pe care le oferă acest cadru să fie folosite
pentru posibilităţi comerciale efective. În plus, UE trebuie să încerce să
îmbunătăţească interacţiunea dintre măsurile privind piaţa internă şi alte politici
comunitare care ar putea contribui la buna funcţionare a pieţei unice, în special
politicile în domeniul standardizării şi a verificării conformităţii, politica de
concurenţă, politica de mediu şi cea comercială comună.
În cadrul Pieţei Unice, mobilitatea factorilor de producţie (munca şi capitalul)
trebuie să permită o alocare considerată optimă a investiţiilor. Aceasta trebuie să
garanteze o creştere puternică a întregii pieţe, deoarece se realizează pe baza
productivităţii reale a factorilor (o dată eliminate barierele în calea mobilităţii şi
incertitudinile privind schimburile).
 19

Acest principiu al mobilităţii şi flexibilităţii ridică însă o serie de probleme în

domeniul implementării, probleme de care trebuie să ţină cont politicile economice
ale statelor membre. În marile state federale – SUA, Germania –, nivelurile salariilor
sunt influenţate de mobilitatea forţei de muncă de pe întreaga zonă geografică, iar
pierderile de competitivitate ale unei regiuni se rezolvă, în principal, prin mobilitatea
forţei de muncă. Amploarea bugetului federal în aceste state (mai mult de 20% din
PIB) permite amortizarea brutalităţii şocurilor şi facilitează realizarea unei coeziuni de
ansamblu prin efectul de redistribuire.
Valoarea redusă a bugetului european nu permite să se conteze pe asemenea
efecte. Este, deci, esenţială flexibilitatea muncii (piaţa muncii şi salariile) care va
permite compensarea diferenţelor de productivitate. În plus, măsurile structurale –
infrastructura, reţelele europene, educaţia şi formarea – şi implementarea pieţei unice
vor permite creşterea şi apropierea nivelurilor productivităţii. Realizarea unei mai
mari flexibilităţi a muncii şi creşterea competitivităţii prin intermediul acţiunilor
structurale vor fi, într-o Piaţă Unică stabilă din punct de vedere monetar, două axe
fundamentale ale unei politici destinate să combată în mod eficient problema
şomajului.
Politicile structurale au de jucat un rol important în promovarea creşterii
economice şi a locurilor de muncă, deoarece acestea contribuie la asigurarea unei
creşteri susţinute pe termen lung, la utilizarea mai eficientă a acestei creşteri şi la
întărirea competitivităţii. Deşi este necesară o continuare a reformelor pe piaţa
muncii, acestea nu trebuie realizate izolat, deoarece rezultatele sub aşteptări ale pieţei
muncii pot să fie consecinţa rigidităţilor existente pe pieţele produselor, a le
serviciilor sau ale capitalurilor.
O reformă structurală include nu numai o ameliorare a funcţionării pieţei
muncii, ci şi alte măsuri importante, precum : o ameliorare a cadrului de reglementare
pentru întreprinderi (eliminarea barierelor inutile, simplificarea şi raţionalizarea
reglementărilor), o îmbunătăţire a normelor de funcţionare a întreprinderilor (prin
ameliorarea pieţei capitalurilor şi prin reducerea barierelor la intrarea şi ieşirea de pe
piaţă), o deschidere a pieţelor care sunt protejate în prezent, precum şi eliminarea
comportamentului necompetitiv al întreprinderilor de stat, respectându-se aspectele
care ţin de dimensiunea socială, interesele consumatorilor şi protecţia mediului. Fără
aceste măsuri destinate să încurajeze activitatea economică şi să adapteze piaţa
 20

riscurilor şocurilor economice, costurile şi rigiditatea inutilă vor fi menţinute, ceea ce

va încetini crearea de locuri de muncă, prima prioritate a Uniunii Europene.
Problema rigidităţii şi a costurilor care derivă de aici este şi mai importantă în
Uniunea Economică şi Monetară, cu cât aceasta creează un mediu mai concurenţial,
unde apar numeroase inovaţii şi restructurări, ceea ce provoacă o mobilitate a mâinii
de lucru şi a capitalului dinspre întreprinderile în declin spre domeniile şi
întreprinderile în plină dezvoltare. Comportamentul întreprinderilor (strategii de
investiţii, etc) şi, în general, reorganizarea mediului industrial (prin restructurări,
regrupări şi diferite alianţe), reprezintă tot atâtea metode flexibile şi indispensabile
pentru progresul simultan al convergenţei reale şi nominale.
Există o mare dezamăgire în ceea ce priveşte performanţele Statului-
Providenţă şi a rolului distributiv al fiscalităţii. Această dezamăgire îmbracă forme
numeroase şi are efecte fie în domeniul distanţei care separă rezultatele reale de
obiectivele etice, fie în ceea ce priveşte ineficienţa care apare în domeniul alocării
resurselor. Statul-Providenţă a creat o anumită rigiditate care poartă o parte din vina
existenţei şomajului.
Sistemul Monetar European (SME), în vigoare din martie 1979, s-a dovedit a
fi un remarcabil dispozitiv de stabilizare monetară şi de convergenţă reală în Europa.
Girat asimetric, acceptând rolul director al Bundesbank în orientarea politicii
monetare, SME a permis şi chiar a favorizat o scădere generală a ratei inflaţiei din
diferite ţări europene. Îmbinarea stabilizării cursurilor de schimb cu dezinflaţia, apoi
cu o dezinflaţie competitivă, este ilustrată în mod emblematic de experienţa franceză,
al cărei succes a incitat şi ţări precum Italia, Spania, Marea Britanie să se conformeze
disciplinei de schimb din cadrul SME pentru a controla o inflaţie naţională mai mare
decât media europeană.
Cu toate acestea, prin ancorarea nominală în raport cu o monedă mai stabilă,
procesul de dezinflaţie a dat naştere, în faza iniţială, unor dezechilibre legate de
aprecierea reală a monedei naţionale şi de creşterea nivelului dobânzilor. În aceste
condiţii, situaţia de stabilitate aproape perfectă a cursurilor de schimb nominale atinsă
între 1987 şi 1992, nu a putut fi susţinută pe termen nedeterminat, cu atât mai mult cu
cât consecinţele indirecte ale unificării Germaniei, au făcut dezinflaţia mai
costisitoare, iar liberalizarea capitalurilor din 1990 a complicat sarcina de stabilizare a
cursurilor de schimb. În acelaşi timp, liberalizarea financiară a favorizat incontestabil
convergenţa ratelor dobânzilor, în special a celor nominale pe termen lung în
 21

majoritatea ţărilor şi a celor pe termen scurt în statele din nucleul dur, accentuându-se
astfel amploarea variaţiei nivelului dobânzilor în raport cu crizele speculative.
Persistenţa nivelului dobânzilor reale relativ ridicat constituie principalul
factor de deteriorare a finanţelor în statele membre ale Uniunii Europene. În contextul
creşterii economice moderate, ponderea dobânzilor în datoria publică a dat naştere
unui efect al ‚bulgărelui de zăpadă’, dar şi unei tendinţe pro-ciclice în gestionarea
finanţelor publice, legată de constrângerile rezultate din această datorie.
Astfel, recesiunea din 1993 a contribuit sensibil la agravarea situaţiei
financiare a administraţiilor publice, cea mai mare parte a guvernelor lăsând să
acţioneze mecanismele automate de stabilizare, pe când altele au practicat politici
bugetare deliberat expansioniste (Marea Britanie, Suedia). Creşterea slabă care a
urmat acestei recesiuni nu a facilitat ajustările. Pe total, reducerea cheltuielilor publice
şi găsirea unor surse excepţionale de venituri bugetare (în special din privatizare) au
fost regula pentru satisfacerea criteriilor de convergenţă în timpul necesar, ţinându-se
cont şi de creşterea presiunilor fiscale în statele membre.
În condiţiile în care statele cel mai puţin dezvoltate sunt şi cele care trebuie să
realizeze eforturile cele mai consistente de consolidare bugetară, este posibil ca
procesul de convergenţă reală să sufere o convergenţă nominală care, într-un context
de creştere economică şi de inflaţie reduse, ar putea compromite pe termen lung
tendinţa de apropiere a nivelurilor de trai, observată în ultimele decenii în Europa.
Măsurile structurale participă la funcţia de redistribuire, în măsura în care
caută, în principal, să reducă disparităţile din cadrul Uniunii Europene. Măsurile
structurale se apropie de modul de alocare a cheltuielilor publice prin adăugarea la
obiectivul de echitate – conceput pentru a atenua disparităţile regionale în ceea ce
priveşte veniturile – a obiectivului de coeziune, conceput pentru a furniza instrumente
care să permită concurenţa egală în ceea ce priveşte accesul la fondurile structurale.
Evoluţia veniturilor pe cap de locuitor în cadrul UE arată o apropiere a lor,
însă diferenţele între regiuni tind să se menţină la un nivel ridicat, iar următoarea
extindere a UE nu face decât să agraveze aceste disparităţi. În aceste condiţii,
federalismul bugetar ar putea constitui un panaceu. Redistribuirea fondurilor nu va
urmări doar asigurarea echităţii între regiuni. Acesta implică şi repartizarea bogăţiei
între indivizi. În acest domeniu, guvernele naţionale înclină să interpreteze principiul
subsidiarităţii într-un sens mai puţin favorabil delegării acestor probleme la nivel
comunitar.
 22

Chiar dacă politica socială se numără printre politicile comunitare, în prezent

accentul este pus în acest moment mai degrabă pe cooperarea comună decât pe o
coordonare reală. Cu toate acestea, se poate considera că problema redistribuirii
devine un factor de întărire a federalismului într-o zonă economică din ce în ce mai
integrată. Din cauza acestei integrări, mai ales în domeniul pieţei, concurenţa dintre
state devine din ce în ce mai acerbă şi le-ar putea determina să îşi revizuiască
ambiţiile în domeniul politicii de redistribuire. În schimb, am putea asista atunci la o
creştere a revendicărilor în favoarea acţiunilor de redistribuire, implementate la nivel
federal.
În condiţiile implementării unui federalism bugetar european, una dintre
dificultăţile majore ar putea fi depăşită. Aceasta se referă la faptul că spaţiul acoperit
de bugetul european şi zona Euro nu coincid. Definirea unui dispozitiv bugetar central
curent, care să trateze în mod diferenţiat statele membre ale Uniunii Monetare, statele
nemembre, dar care aderă la un mecanism de schimb în relaţie cu Euro şi statele care
îşi păstrează o mai mare libertate de schimb, necesită o coordonare complexă, în
dimensiunea internă a Uniunii Europene. În realitate, problema federalismului
bugetar, evidenţiat pentru a răspunde şocurilor asimetrice din Uniunea Monetară, nu
poate fi înţeles pe deplin fără a se face apel şi la o formă de federalism industrial.
Reuşita Uniunii Economice şi Monetare trebuie să se bazeze pe convergenţa reală a
economiilor participante, iar aceasta este condiţionată de evoluţia productivităţii din
Uniunea Europeană.
Dezvoltarea intervenţiilor stabilizatoare are repercusiuni în ceea ce priveşte
alocarea resurselor şi redistribuirea veniturilor. Chiar dacă este încă devreme pentru a
percepe toate efectele Uniunii Monetare asupra organizării sistemului de producţie,
nu se poate elimina riscul apariţiei unor efecte perverse, dacă transferurile destinate
pentru compensarea efectelor şocurilor asimetrice vor constitui un impuls pentru
întârzierea restructurării eficiente a activităţilor productive. Acest risc este cu atât mai
mare, cu cât, în lipsa unor orientări clar stabilite la nivel federal în domeniul strategiei
industriale, implicaţiile redistribuirii fondurilor de stabilizare riscă să fie transferate
asupra fondurilor alocate. În ceea ce priveşte absenţa resurselor proprii autonome ale
bugetului comunitar şi dimensiunea politică a procedurii bugetare, ar putea apărea
temeri că se dă întâietate atenuării disparităţilor dintre venituri, în detrimentul
promovării unei convergenţe reale, singura care poate pune bazele, în mod durabil,
coeziunii din cadrul Uniunii Europene.