Sunteți pe pagina 1din 3

Am ales să descriu evoluția unui grup din care am făcut parte în cadrul participării la un

proiect ce a avut în vedere pregătirea unei prezentări științifice pentru Școala de Vară- Repere
Interdisciplinare în Psihiatrie , organizat în cadrul Institutului de Psihiatrie Socola, instituție la
care sunt angajată ca medic psihiatru. Grupul a fost format din 7 persoane, toți medici
rezidenți psihiatri la pavilionul în care lucrez, trebuind să alegem un caz clinic interesant și
particular pe care să îl prezentăm în cadrul evenimentului. De asemenea, profesorul
coordonator a inițiat și un concurs, în cadrul căruia, pavilioanele cu cele mai bune prezentări
de caz vor primi diferite premii și beneficii. În cadrul acestui grup au existat diferite probleme
încă de la început, datorită lipsei de experiență a membrilor grupului în legătură cu activitatea
desfășurată și lipsei de interes, precum și volumul mare de muncă existent în cadrul rutinei
zilnice spitalicești ( timp disponibil redus).
1. Formarea (orientarea) – Este o etapă iniţială, de cunoaştere, în care membrii grupului îşi
centrează eforturile lor spre stabilirea obiectivelor şi adoptarea procedurilor necesare pentru
realizarea sarcinilor. Acesta este stadiul comportamentelor predominant relaţionale, a
cunoaşterii reciproce şi a acceptării celorlalţi. În cadrul primei etape, de cunoaștere, am
încercat să ne stabilim prioritățile, să ne evaluam competențele, să decidem asupra sarcinilor
fiecăruia dintre noi, să desemnăm un lider care să se ocupe de luarea deciziilor
importante,care să împartă sarcinile, și să ne decidem asupra cazului ales.
2. Perturbarea - Este o etapă conflictuală, în care, consecutiv stabilirii obiectivelor şi
procedurilor, acestea devin surse de negociere sau de conflict. În cadrul celei de a doua etape
au început să apară discuțiile, încă de la început. Multe persoane nu au fost de acord cu
sarcinile pe care le aveau de îndeplinit, nimeni nu dorea să prezinte public lucrarea, și au
existat probleme și în alegerea temei, pe care unii nu o considerau suficient de interesantă și
atrăgătoare. De asemenea existau divergențe și în ceea ce privește redactarea acesteia,
formatul și exprimarea utilizată.
3. Normalizarea - Este o etapă centrată pe cooperare, în care comportamentele evoluează spre
furnizarea de informaţii, acceptarea opiniilor diferite, eforturi pozitive pentru formularea de
soluţii realiste. În etapa de normalizare am început să ne rezolvăm dintre divergențe și să
ajungem la un numitor comun, pentru a finaliza proiectul. Am ales să respectăm deciziile
comune și să încercăm să lucrăm împreună conform sarcinilor împărțite inițial. De asemenea
am decis să tragem la sorți numele persoanei care va prezenta lucrarea în fața comisiei pentru
a nu exista discuții în legătură cu acest aspect.
4. Realizarea sarcinii - etapă centrată pe sarcină în care grupul arată dacă este capabil sau nu
de a realiza sarcina cu eficacitate şi competenţă. În etapa de realizare a sarcinii am adunat
toate datele necesare, am realizat prezentarea de caz, am redactat-o adecvat și am finalizat
proiectul. La data anunțată colega desemnată prin tragere la sorți a prezentat proiectul în fața
comisiei și a celorlalți participanți. Activitatea a decurs bine și am fost mulțumiți de
încheierea acestui proiect în termeni buni.
5. Dizolvarea – etapa finală în care se revine de la comportamentele centrate pe sarcină la
comportamentele centrate pe relaţie, evoluând spre încheierea activităţii ca grup. În etapa de
dizolvare a grupului am evaluat eficacitatea proiectului efectuat de întregul grup, precum și
părerile publicului în legătură cu munca depusă. De asemenea comisia a decis să ne premieze
cu locul III, câstigând de asemenea și un premiu simbolic. În final am fost mulțumiți de felul
în care a decurs întreaga activitate, lucru ce a fost reflectat și în decizia comisiei și opiniile
celorlalți colegi de la alte pavilioane în legătură cu materialul prezentat. Am învățat astfel cum
să abordăm situația în cadrul proiectelor ulterioare pentru a obține rezultate eficiente și o
productivitate sporită.

Principalele modele care conceptualizează organizaţiile ca sisteme deschise şi raţionale sunt


teoriile contextuale şi analiza costurilor tranzacţionale.
Teoriile contextuale subliniază că modul de organizare trebuie să țină cont de factorii externi
și interni ai organizației. Dintre factorii externi esențiali amintim tehnologia și mediul.
J Woodward a pus în evidenţă existenţa a trei tipuri de tehnologii
- Tehnologia “producţiei de unicat” (sau de „serie mică”)
- Tehnologia pentru “producţia de masă” (sau de „serie mare”)
- Tehnologia pentru “producţia în flux continuu”
În ceea ce privește organizația Universitatea Alexandru Ioan Cuza (UAIC) acești termeni nu
pot fi utilizați întru totul pentru că astfel ar exista înterpretări eronate. Am putea vorbi despre
importanța tehnologiei în ariile de cercetare ale universității, care în cazul unor facultăți poate
fi mai dezvoltată, cu un laborator mai elaborat și bine echipat. În cadrul acestor facultăți
putem vorbi de producție de unicat, de serie mică , deoarece în cadrul unei cercetări obținem
rezultate particulare și nu vorbim de reproducere unor date obținute. În cazul în care
considerăm studenții, viitorii profesioniști, rezultatul producției acestei universități atunci
putem vorbi de producție de unicat și producție de masă. Fiecare profesionist care va ieși de
pe băncile acestei universități este unic în felul său datorită cunoștințelor și experienței
acumulate. Cu toate acestea procesul de formare este același pentru un număr de studenți din
cadrul aceleiași specializări, studenții participând la aceleași cursuri și workshopuri- producție
de masă( ceea ce face distincția între producția de masă și producția de unicat reprezintă
abordarea profesor- elev la nivel individual, precum și nivelul de implicare în procesul de
învățare a fiecărui student- nu toți studiază, înțeleg, participă la activități la fel, ating un nivel
de pregătire diferit, care se încadrează în gradul de promovare 5-10).
Charles Perrow a fost interesat de aspectele rutiniere ale tehnologiei. El a identificat diferite
tipuri de tehnologie în funcţie de gradul de rutină pe care îl presupun:
- tehnologie artizanală
- tehnologie rutinieră
- tehnologie inginerească
- tehnologie non-rutinieră
În ceea ce privește UAIC în cadrul activității didactice putem vorbi de existența unei rutini în
desfășurarea activității. Cu toate acestea, dacă avem în vedere activitatea de cercetare amintită
și anterior, în cadrul facultăților ce desfășoară o activitate de cercetare mai complexă putem
vorbi de tehnologie non-rutinieră.

În 1963, Emery și Trist combină două dimensiuni bipolare: mediul stabil/dinamic și mediul
socio-economic simplu/complex. Conform autorilor, există patru modele organizaționale
posibile: birocrație mecanicistă, birocrație profesională, structură simplă și adhocrație. Dintre
aceste modele organizaționale UAIC corespunde modelului birocrației profesionale.
Birocraţia profesională. Această formă de exprimare şi evoluţie a birocraţiei începe să
corespundă tot mai mult caracteristicilor organizaţiei moderne , punând accentul pe
promovarea oamenilor în funcţie de cunoştinţele profesionale, nu de rang şi permite libera lor
grupare în funcţie de problemele ce trebuie rezolvate. Importanţi sunt specialiştii cu o înaltă
calificare profesională, evidenţiind cât de greu este de coordonat şi de controlat un astfel de
tip de organizare. Totul duce spre specializare, fiind utilizaţi acei oameni care au abilităţi
profesionale deja standardizate, dobândindu-şi deja statutul clar în cadrul diferitelor grupuri
de lucru ce se formează. Aceasta este situaţia în universităţi, spitale, şcoli, firme de
contabilitate, oficii de asigurări sociale şi unele firme care utilizează personal înalt calificat
(de exemplu, un design vestimentar). Autonomia în muncă a specialiştilor este de obicei
întărită de cererea mare pentru serviciile lor, cerere însoţită de obicei de standarde impuse din
afară. Spre deosebire de aceasta, birocraţia mecanicistă îşi creează propriile standarde, fiind
mai uşor de condus.
P.R. Lawrence și J. Lorsch consideră că este importantă diferențierea și segmentarea unei
organizații în sub-sisteme datorită dinamicii existente într-un sistem organizațional.
Teoreticienii consideră că o etapă esențială în acest proces este integrarea organizațională,
prin care se dorește unificarea sub-sistemelor cu ajutorul regulilor și procedurilor. La nivelul
UAIC putem vorbi de împărțirea universității în diferite subsisteme care funcționează atât la
nivel individual cât și interdependent pentru o mai bună funcționare a instituției. Subsistemele
pot fi reprezentate atât de facultăți cât și de diferitele departamente din cadrul instituției cu
funcții bine definite și care colaborează între ele în cadrul activității desfășurate.
Oliver Williamson introduce termenul de „economie instituțională” - astfel, într-o societate,
tranzacțiile au loc atât între organizații, cât și în cadrul acestora. Pentru ca tranzacția să aibă
loc, se ține cont de doi factori: caracteristicile celor responsabili de luarea deciziilor și
condițiile de mediu - astfel, putem aduce în discuție analiza costurilor tranzacționale. La
nivelul UAIC putem vorbi de tranzacțiile care stau la baza acestei instituții, atât în interiorul
instituției, între departamente și facultăți cât și între universitate și alte organizații exterioare,
tranzacții necesare unei bune desfășurări a activității profesionale ( cercetare, marketing,
încadrare în câmpul muncii, relații internaționale, proiecte de studii).