Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
MANAGEMENTUL RISCULUI,
SISTEME DE ASIGURARI ȘI
ACORDAREA PRIMULUI AJUTOR
ÎN TURISM:
suport de curs, seminar și laborator
2015
INTRODUCERE
În condițiile economiei de piață, bazată pe legea cererii și a ofertei, dar și a calității serviciilor
în turism, riscul a devenit componenta esenţială a strategiei manageriale de dezvoltare pentru
organizaţiile din acest domeniu. Problematica descoperirii şi gestionării, pe cât posibil, a situaţiilor
de risc este una prioritară pentru bunul mers al unei organizații. Cea mai mare parte a acestora îşi
stabilesc măsurile de gestionare a riscului în funcţie de rentabilitatea pe care o anticipează ţinând
seama de minimizarea pierderilor, respectiv a cheltuielilor suplimentare în situaţia producerii
riscului.
Managementul riscurilor trebuie completat cu partea de Sisteme de Asigurări. Ele reprezintă o
ramură de activitate, din zona serviciilor financiare, fiind un mijloc de protecție care despăgubeşte
pierderile financiare provocate de riscuri asigurate și asigură continuitatea activităţii specifice
întrerupte temporar.
Producerea accidentelor în turim, este considerată risc, iar acordarea primului ajutor în
momentul oportun este foarte importantă pentru salvarea unei vieți.
Acest curs are, mai multe obiective, primul fiind operaţionalizarea unui sistem de cunoştinţe,
reguli, metode, tehnici şi proceduri, prin care managerul, specializat in turism, să gestioneze
situaţiile de risc în scopul menţinerii stării de normalitate în structurile pe care le conduce. Un alt
obiectiv ține de determinarea riscurilor unei afaceri, estimarea pierderilor pe care acestea le pot
produce, pot fi atenuate prin folosirea sistemelor de asigurari.
Nu în ultimul rand, acordarea primului ajutor în caz de urgentă, previne apariția unor
complicații ulterioare și duce la ameliorarea suferințelor accidentatutlui până la momentul în care
un serviciu medical adecvat poate să intervină. Acest tip de interveție nu se poate realiza decât prin
cunoașterea unor tehnici specifice.
2
CUPRINS
3
CURSUL NR. 1
Cuprins:
1.1.Scopul si obiectivele cursului
1.2. Riscul - concept si trăsături specifice
1.3. Tipologia riscurilor
1.4. Rezumat
Bibliografie minimală
4
b)incertitudine - se caracterizează prin probabilitatea mare a realizării obiectivelor,
dar asupra modului de acţiune există omiteri; aici variabilele sunt numeroase, în mare
parte controlabile, unele insuficient studiate şi analizate, deci a căror anticipare este
aproximativă;
c) risc - se caracterizează prin apariţia doar a posibilităţii de realizare a obiectivelor,
cu o probabilitate apreciabilă, iar modalităţile de realizare prezintă un grad mare de
nesiguranţă.
Definiție 2. Unii autori francezi riscul este „un element de incertitudine care poate
afecta activitatea unui agent economic sau derularea unei operaţiuni
economice”.
riscul este un eveniment incert, dar posibil, originea lui aflându-se în incertitudine;
riscul este un eveniment păgubitor (material sau moral);
efectele riscului, odată produse, pot fi înlăturate cu greu;
riscul apare în toate activităţile umane, în raporturile dintre oameni sau în
raporturile om-natură.
Cunoscând aceste trăsături specifice noţiunii de risc, se poate acţiona în direcţia
elaborării unor politici moderne de prevenire a riscului, de ocrotire împotriva riscului
şi de înlăturare a efectelor sale.
5
b) impactul acestei apariţii - mărimea riscului
Cauzele care pot genera diferite tipuri de riscuri pentru întreprindere pot fi:
specificul activităţii desfăsurate,
- concurenţa, creşterea gradului de îndatorare
- calitatea actului managerial
- calitatea şi calificarea forţei de muncă
- relaţiile cu clienţii, furnizorii, băncile
- lipsa informațiilor sau inexactitatea lor
- împrejurări de forță majoră (calamități naturale) sau fortuite (incendii, furt,
accidente)
- efectuarea unor investiții ineficiente, utilizarea unor sisteme tehnologice
depăsite, etc.
6
CURSUL NR. 2
Conceptele de risc şi incertitudine în afaceri
Multe decizii pe care le luăm în anii de formare profesională ne vor marca toată existenţa. Sunt
momente în viaţa ta în care îţi pare rău că nu cunoşti mai multe despre un anumit fenomen sau proces
cu care te confrunţi. De asemenea, eşti conştient că activităţile umane implică o paletă largă de
riscuri. Din acest motiv oamenii consideră că, riscurile constituie una dintre cele mai complexe
probleme de identificat şi controlat, şi totodată, previzionează un viitor nesigur. În limbajul curent,
înţelegem prin risc nesiguranţa asociată oricărui rezultat. Nesiguranţa se exprimă prin probabilitatea
de apariţie a unui eveniment sau la impactul acestuia în situaţia în care se produce. Poţi reţine cu
uşurinţă, din teoria clasică a deciziei, că: riscul este „un element incert dar posibil ce apare
permanent în procesul activităţilor socio-umane ale cărui efecte sunt păgubitoare şi ireversibile.”
Alte definiţii date riscului:
şansa de a pierde;
posibilitatea de a pierde;
incertitudinea care afectează rezultatul ;
dispersia actuală a rezultatelor aşteptate.
profit
pierdere
Folosind logica acestor definiţii puteţi constata, cu uşurinţă, că riscul notat cu VA(a),denumit şi
valoarea aşteptată a probabilităţii de apariţie a evenimentului(a) tinde să fie măsurabil în funcţie de
probabilitatea producerii evenimentului P(a) şi amploarea impactului sau efectul apariţiei
evenimentului (Ea), asupra rezultatelor afacerii organizaţiei. Prin urmare, esenţializăm cele prezentate
despre risc în relaţia,
VA(a) = P(a) x E(a)
unde: VA(a) = valoarea aşteptată a evenimentului (a);
P(a) = probabilitatea de apariţie a evenimentului (a);
E(a) = efectul apariţiei fenomenului (a).
Percepţia riscului
Riscul derivă din posibilităţile limitate ale omului de a anticipa viitorul şi este conştientizat prin
rezultatele unor acţiuni care prezintă un grad de incertitudine destul de semnificativ.
Foarte multe decizii vei fi obligat să le adopţi plecând de la unele estimări asupra viitorului.
Vei întâlni situaţii complexe în care vei lua decizii în baza unor estimări, prezumţii şi prognoze
asupra unor evenimente viitoare impredictibile ale căror rezultate sau consecinţe pot fi incerte.
Percepţia riscului organizaţional poate fi asimilată unui joc strategic între 2 adversari,
managerul(decidentul) şi viitorul. Decidentul elaborează planul de afaceri sub forma unor variante
de acţiune (concepţii) în care sunt prezentaţi indicatorii de bază ai afacerii, iar adversarul
său,viitorul îi oferă stările sub care el se manifestă: starea favorabilă afacerii SFA şi starea
nefavorabilă afacerii SNFA. În cazul în care dispunem de suficiente date şi informaţii pentru
7
determinarea probabilităţii de apariţie ale fiecăreia dintre cele două stări avem de-a face cu o
situaţie de risc. Cele două elemente numerice, valoarea criteriului după care se analizează
variantele şi probabilitatea de apariţie a evenimentului sunt utilizate în determinarea aşteptării
matematice (speranţei) a realizării variantei respective.
În timp ce pierderea este asociată riscului având indicatori cuantificabili, incertitudinea exprimă o
stare de nesiguranţă cu privire la înţelegerea şi anticiparea evoluţiilor unor situaţii, procese şi
fenomene datorită insuficienţei sau indisponibilităţii informaţiilor referitoare la acestea. Gradul de
incertitudine al unei situaţii, proces, fenomen depinde atât de numărul factorilor care le influenţează
evoluţia cât şi de frecvenţa şi amplitudinea schimbărilor acestora. Prin urmare, incertitudinea este
utilizată pentru a descrie acele situaţii, fenomene şi procese cărora nu le pot fi asociate probabilităţi
de apariţie. Riscul şi incertitudinea sunt componente aflate, în proporţii diferite, în orice situaţie,
fenomen sau proces. Riscul şi incertitudinea produc un impact important asupra organizaţiilor
concretizat în costul de risc. Cel mai evident cost este costul pierderilor, care se manifestă atunci
cand o firmă este în pragul falimentului, când se produc acidente de muncă sau când au loc catastrofe
naturale.
În concluzie, riscul este un concept obiectiv, ceea ce înseamna că este şi măsurabil. Expunerea la
riscapare atunci cand o acţiune sau o condiţie dau naştere unui posibil câştig sau unei pierderi, ce nu
pot fi anticipate cu certitudine.
8
TIPOLOGIA RISCURILOR
Desi literatura de specialitate propune clasificări după numeroase criterii, este indicat
ca fiecare firmă să îsi creeze
propria clasificare adaptată specificului de activitate, a organizaŃiilor si a
obiectivelor urmărite în procesul de management
al riscului. Gama riscurilor este, de asemenea, nuanțată în funcție de unitatea de
analiză (aceasta poate fi individul, populația, o tranzacție, un proiect sau o
organizație), natura acestora, precum si din punctul de vedere al magnitudinii de
producere sau a efectelor pe care le generează. Acest aspect a condus la crearea unor
taxonomii ale riscurilor.7
9
c)risc microeconomic (al firmei) – este determinat de factori endogeni, specifici
fiecărei întreprinderi în parte.
10
provocate de nerespectarea normelor de protecție a muncii, penalități plătite
partenerilor de afaceri ca urmare a nerespectării contractelor
din motive subiective etc.;
b)riscuri externe – sunt determinate de factori din afara întreprinderii si afectează
activitatea firmei în cauză.
Cauzele apariției acestor riscuri pot fi:majorarea impozitelor de către stat, oscilații
ale cursului valutar, modificări nefavorabile ale dobânzii bancare, calamități naturale,
pierderi financiare provocate de partenerii de afaceri, etc.
11
b)riscuri politice – sunt determinate de evenimente politice majore, precum războiul,
revolta, grevele, embargoul, naționalizarea, etc. Acoperirea riscurilor politice este
aproape imposibil de realizat, având în vedere efectele ce decurg din declanșarea
factorilor care le produc, precum și de interesele majore ale statului, care se opun
intereselor individului, întreprinderilor, organizațiilor. La nivelul statului, riscul
politic poate fi concretizat în:13
riscul de naționalizare și de expropriere fără compensare adecvată;
riscul de transfer legat de restricții posibile asupra convertirii valutei în monedă
locală;
riscul rezilierii unor contracte din cauza acțiunii autorităților statale în care se
află compania contractantă;
riscul acțiunii militare sau dezordinii publice.
c)riscuri economice – sunt cele mai numeroase și pot fi:
1. Riscul de organizare și conducere – constă în inexistența în structura funcțională
a întreprinderii a unor compartimente specializate sub formă de servicii, secții,
sectoare, funcție de volumul și natura afacerilor precum și lipsa de informare sau
chiar informarea greșită între aceste structuri organizatorice.
12
6. Riscul dedesfacere sau riscul comercial – este riscul de apariție a pierderilor în
urma relațiilor cu clienții sau ca urmare a modificării condițiilor pieței. Acesta poate
fi: riscul privind bonitatea partenerilor, riscul privind executareacontractelor, riscul
specific furnizorilor de mărfuri;
11. Riscul de publicitate comercială – poate proveni fie din lipsă de publicitate,
fie din publicitatea deformată.
15. Riscul ratei inflației – inflația afectează rentabilitatea unei firme, din acest motiv
întreprinderea trebuie să țină seama de deprecierea monetară în încheierea
contractelor și în întocmirea situațiilor financiare.
13
1.4. Rezumat
Acest curs abordează în mod unitar principalele aspecte privind conceptul de risc,
trăsăturile caracteristice s4 i
principalele tendinŃe manifestate în acest domeniu, iar în finalul unităŃii a fost
prezentată o clasificare a riscurilor.
Pe parcursul cursului a fost definit conceptul de risc, au fost prezentate principalele
trăsături ale riscurilor, dar si
principalele tendinŃe de manifestare în acest domeniu. De asemenea s-au prezentat
principalele criterii de clasificare a
riscurilor oferind explicaŃii esenŃiale pentru fiecare categorie de risc.
Structura acestui curs v-a permis înŃelegerea si asimilarea graduală a
cunostinŃelor referitoare la conceptul de risc,
la trăsăturile specifice acestuia, la tendinŃele manifestate în acest domeniu, precum
si la clasificarea riscurilor.
14
CURSUL NR. 3
RENTABILITATEA ŞI RISCUL UNEI AFACERI
Introducere
După aprecierile analiştilor, cele mai grave riscuri cu care managerii se pot confrunta sunt două:
riscul de a nu realiza un volum de activitate care să acopere din veniturile proprii,
cheltuielile firmei, risc care poate duce laFALIMENTUL FIRMEI (= RISCUL DE
EXPLOATARE);
riscul de a nu realiza un volum de activitate care să genereze un PROFIT care să
acopere dividendele scontate de deţinătorii de capitaluri (de acţionari), risc care, de regulă,
antrenează nemulţumiri care duc la înlocuirea managerilor(RISCUL DE PROFIT).
Riscul intern îşi are originile în specificul fiecărei firme , fiind strâns legat de modul de
conducere şi desfăşurare a activităţilor firmei,
Acest indicator este expresia eficienţei economice a firmei şi reprezintă capacitatea acesteia
de a produce profit.
În cazul în care firma realizează o diferenţă negativă între încasări şi costuri atunci vorbim
despre pierderi care, realizate în mod repetat, produc falimentul.
15
Pentru a descrie cât mai corect procesul de rentabilitate este necesară definirea şi reţinerea
următoarelor noţiuni:
- pragul de rentabilitate (Pr),
- cifra de afaceri ( CA) ,
- cifra de afaceri minimă (CAmin),
- costul fix (CF),
- costul variabil total (CVt)
- costul variabil pe un produs (serviciu) (CV1),
- preţul de vânzare a unui produs (serviciu)(Pv),
- prducţia fizică (Q)
- producţia fizică corespunzătoare pragului de rentabilitate(Qpr),
- veniturile totale (VT)
- profitul (Pf).
Cifra de afaceri critică sau Punct mort ( CAcritic) operaţional este punctul de la care cifra de
afaceri acoperă cheltuielile de exploatare iar rezultatul este nul.
După acest prag activitatea devine rentabilă.
Pragul de rentabilitate se exprimă în unităţi fizice produse şi vândute, pentru care s-au încasat
veniturile corespunzătoare egale cu suma cheltuielilor efectuate. Acesta se determină, algebric cu
ajutorul relaţiei (1),
CF
Pr=
Pv−CV1
16
- preţul de vânzare a unui produs (serviciu)(Pv),
- prducţia fizică (Qpr)
Cifra de afaceri este indicatorul care reflectă valoarea performanţei economice şi este
utilizat în ierarhizarea firmelor după criteriul importanţei economice.
Cifra de afaceri se determină efectuând produsul dintre producţia fizică totală (Q) şi preţul de
vânzare a unui produs(serviciu) (Pv). (relaţia 2)
3. Cifra de afaceri minimă (CAmin) se mai regăseşte în lucrările de specialitate sub denumirea de
Cifră de afaceri critică sau Punctul mort operaţional al afacerii.
Poate fi denumit şi prag de rentabilitate valoric.
Aceasta se determină efectuând produsul dintre valoarea fizică a pragului de rentabilitate (Qpr) şi
preţul de vânzare a unui produs(serviciu),(Pv).
4. Costurile fixe (CF) reprezintă expresia valorică a cheltuielilor organizaţiei care nu depind,
pe termen scurt (un an), de volumul producţiei fizice.
Pe termen mediu (3-5 ani) şi lung (6-10 ani) costurile fixe pot fi influenţate de cantitatea
producţiei fizice în sensul creşterii sau descreşterii volumului acestora în funcţie de creşterea
investiţiilor (creşterea capacităţii de producţie) sau scăderea substanţială a producţiei.
5. Costul variabil total (CVt) reprezintă expresia valorică a cheltuielilor organizaţiei care
depind de cantitatea producţiei fizice (Q) realizate. Aceste cheltuieli au o relaţie direct
proporţională cu evoluţia cantitativă a producţiei fizice.
CVt
CV1=
Q
17
- costul variabil pe un produs (serviciu) (CV1),
- costul variabil total (CVt)
- prducţia fizică (Q)
6. Preţul de vânzare a unui produs (serviciu)(Pv1) reprezintă încasările obţinute pentru fiecare
unitate fizică vândută către clienţi.
7. Producţia fizică (Q) este indicatorul care exprimă, sub formă cantitativă totalitatea bunurilor
(serviciilor) rezultate din activitatea economică a organizaţiei pe termen scurt (un an).
9. Veniturile totale (VT) sau încasările totale rezultă din încasările băneşti efectuate în urma
vânzării produselor sau serviciilor realizate de organizaţie.
11. Profitul (Pf) este un indicator important al eficienţei economice şi defineşte acea diferenţă
pozitivă dintre încasările totale obţinute prin vânzarea bunurilor (serviciilor) realizate de organizaţie
şi costul lor.
18
CURSUL NR. 4
Introducere
19
(indicele de securitate sau indicatorul de poziţie, notat cu Is).
CA−CAmin
Is = CA
În care,
Is = intervalul de siguranţă;
CA = cifra de afaceri maximă( reală din planul
de afaceri);
CAmin = cifra de afaceri minimă
corespunzătoare pragului de rentabilitate.
20
4.2. Modelul indicatorului de poziţie
£ = CA – CApr (6)
CA−CVt
KL = CF = marja brută/cost fix (8)
21
4.4. Modelul ratei care exprimă direct riscul de exploatare (Rpr).
Rata care exprimă riscul de exploatare se determină cu ajutorul relaţiei (7) şi are următoarea
semnificaţie: cu cât rata este mai mare cu atât riscul de exploatare este mai mare.
CApr
. 100
Rpr = CA (9)
Această analiză axată pe corelaţia risc de exploatare – rentabilitate este utilă tuturor
managerilor pentru a lua deciziile ce se impun în scopul:
Să ne reamintim:
Prin risc de exploatare înţelegem acea situaţie nefavorabilă creată în organizaţie, în care,
veniturile obţinute din vânzarea produselor (serviciilor), NU acoperă cheltuielile efectuate
(CT = CF + CVt).
22
CURSUL 5
Introducere
În mod cert procesul investiţional, în economia de piaţă, este relaţionat la o serie de factori
care imprimă o anumită turbulenţă mediului de afaceri în care, incertitudinea şi riscul sunt
omniprezente.
Informaţiile de care dispuneţi cu privire la evoluţia unor proiecte sau alocarea de resurse
sunt, de cele mai multe ori, insuficiente sau incomplete şi acest fenomen imprimă eforturilor
dumneavoastră o stare de nesiguranţă asimilată unei probabilităţi de pierdere.
1. Riscul de profit
Am reţinut din prezentările anterioare că scopul oricărei afaceri care se derulează în
sistemul economiei de piaţă este realizarea profitului, adică acea diferenţă pozitivă dintre
încasările obţinute prin vânzarea produselor ( serviciilor) şi costul lor. Acest indicator fiind
expresia eficienţei economice a firmei şi reprezintă, totodată, capacitatea acesteia de a
produce profit.
În cazul în care firma realizează o diferenţă negativă între încasări şi costuri atunci
vorbim despre pierderi care, realizate în mod repetat, produc falimentul.
Pentru calculul riscului de profit sau a riscului de a nu se realiza un volum de activitate care să
genereze un profit necesar să acopere dividendele aşteptate de deţinătorii de capitaluri se utilizează
indicatorul „cifra de afaceri minimă” (CAminim).
D = Cu.Rd% (1 )
23
unde,
D – volumul dividendelor; Cu – capitalul utilizat în
afacere; Rd% - rata dividendelor cerute de
acţionari Ex. 20%.
CPF
.D
Pn = D + 100−CPF (2)
CI
Pb = Pn + ( 100−CI )·Pn
(3)
CI - cota de impozit pe profit
CPF, cota de profit care rămâne firmei
CI+CPF=100%
Pb
C = Rrc % (4)
Acest indicator este necesar pentru calculul cifrei de afaceri minime care să asigure profitul necesar
realizării dividendelor pretinse de acţionari.
CAp
CAL = cifra de afaceri lunar programată;
CAL = 12 (6) Cap = cifra de afaceri programată pe anul respectiv.
24
g.Timpul necesar pentru realizarea cifrei de afaceri minime (T) se calculează astfel:
CA min
T = CAL (7)
25
5.3 Determinarea riscului profitului estimat
Pentru determinarea „CAmin” necesară realizării nivelului profitului estimat (profitul estimat –
reprezintă o măsură a profitabilităţii calculată ca venit net raportată la capitalul investit) se parcurg
următoarele etape:
CI
Pb = Pn + ( 100−CI )·Pn (9)
PB = profitul brut;
CI = rata de impozit pe profit;
Acest indicator este necesar deoarece profitul net are
ca sursă de formare profitul brut.
Celelalte operaţiuni din algoritmul de calcul pentru determinarea cifrei de afaceri minime sunt
identice ca şi în cazul anterior( relaţiile 4 – 7). De această dată, valoarea lui T indică perioada de
timp necesară realizării unui profit aşteptat de valoarea Pn.
26
5.4. RISCUL DE PROFIT AL UNEI AFACERI.
Introducere
În mod cert procesul investiţional, în economia de piaţă, este relaţionat la o serie de factori care
imprimă o anumită turbulenţă mediului de afaceri în care, incertitudinea şi riscul sunt omniprezente.
Informaţiile de care dispuneţi cu privire la evoluţia unor proiecte sau alocarea de resurse sunt, de
cele mai multe ori, insuficiente sau incomplete şi acest fenomen imprimă eforturilor dumneavoastră
o stare de nesiguranţă asimilată unei probabilităţi de pierdere. Predicţiile cu privire la identificarea
şi evoluţia factorilor de risc fundamentate pe analize probabilistice vă pot orienta deciziile spre un
plus de siguranţă şi confort managerial. Pornind de la scopul oricărei afaceri, realizarea unui profit
şi de la finalul nefericit al unei afaceri, producerea falimentului financiar ne propunem să operăm cu
trei concepte de bază, riscul de profit şi riscul de faliment, riscul comercial. Acesta este un
argument suficient pentru a vă convinge că studiul riscului de profit , al riscului de faliment şi al
riscului comercial reprezintă o garanţie a succesului într-un mediu de afaceri puternic instabil.
D = Cu.Rd% (1 )
unde,
D – volumul dividendelor; Cu – capitalul utilizat în
afacere; Rd% - rata dividendelor cerute de
acţionari Ex. 20%.
CPF
.D
Pn = D + 100−CPF (2)
c. Determinarea profitului brut (Pb)
după relaţia:
CI
Pb = Pn + ( 100−CI )·Pn
(3)
27
d.Determinarea costurilor (C) astfel:
Pb
C = Rrc % (4)
Acest indicator este necesar pentru calculul cifrei de afaceri minime care să asigure profitul necesar
realizării dividendelor pretinse de acţionari.
Camin = Pb + C (5)
g.Timpul necesar pentru realizarea cifrei de afaceri minime (T) se calculează astfel:
CA min
T = CAL (7)
28
CURSUL NR. 6
ANALIZA DE RISC LA NIVELUL FIRMEI. RISCUL DE FALIMENT.
RISCUL COMERCIAL
Introducere
Falimentul este unul dintre fenomenele cu care sunt confruntate multe societăţi comerciale de
la noi, având un caracter relativ inedit pentru practica economică românească din ultimii
cincizeci de ani.
Prin risc de faliment se înţelege stabilirea unei funcţii prin care să poată fi estimată
probabilitatea ca o societate comercială să înregistreze pierderi şi, în consecinţă, să fie în
imposibilitate de a-şi onora contractele cu beneficiarii, a plăti furnizorii şi a restitui
împrumuturile către bănci.
Astfel se justifică atenţia pe care responsabilii trebuie să o acorde stăpânirii acestui risc şi se explică
de ce menţinerea solvabilităţii sau a echilibrului financiar constituie un imperativ major al
gestiunii financiare.
Solvabilitatea reprezintă capacitatea unei firme de a face faţă obligaţiilor scadente, rezultate
fie din angajamente anterioare contractate, fie din operaţii curente, prelevări obligatorii.1
29
Metoda se bazează pe calcularea unei funcţii liniare, a cărei valoare reprezintă scorul
realizat (H). Prin rezultat (scor) poate fi estimată probabilitatea ca o societate
comercială să înregistreze pierderi şi, în consecinţă, să fie în imposibilitate de a-şi
onora contractele cu beneficiarii, de a plăti furnizorii şi a restitui împrumuturile către
bănci.
H = 16 x1 + 22 x2 – 87 x3 – 10 x4 + 24 x5 (10)
În tabelul următor sunt prezentaţi indicatorii de calcul pentru riscul de faliment la S.C. „X” S.R.L.
Unde:
CF = cheltuieli financiare;
CA = cifra de afaceri;
EBE = excedent brut de exploatare;
VA = valoare adăugată;
CS = costuri cu salarizarea.
unde,HX1 = RLP,
= 16 x1 + X2 = RSF,
22 x2 – 87 X3
x3 –= 10
RCF,
x4 +X4
24=x5
RSP, X5 = PVA;
(10)
30
crt de calcul numerică de la formarea
vulnerare scorului
1 Rata CR+D/ 1,20 16 +19,2
lichidităţii DTS
parţiale
2 Rata CP/PT 0,90 22 +19,8
stabilităţii
financiare
3 Rata CF/CA 0,05 -87 -4,35
cheltuielilor
financiare
4 Rata de CS/VA 0,38 -10 -3,8
salarizare
5 Ponderea EBE/ 0,71 24 +17,04
PVA VA
6 Total 47,89
Scorul realizat de S.C. „X” S.R.L. (47,89%) indică o zonă mediană de relativă incertitudine.
INTERPRETARE:
31
6.3. Riscul comercial
Denumite şi rate de marjă, măsoară randamentul activităţii desfăşurate de firmă pe
perioada unui exerciţiu financiar prin prisma valorificării activităţii de bază.
Conform obiectivelor urmărite în analiză, acest indicator poate fi determinat prin raportarea
rezultatului brut al exploatării sau a rezultatului exerciţiului la cifra de afaceri sau la valoarea
adăugată.
INDICATORI:
1. Rata rentabilităţii comerciale, privită ca raport între rezultatul exploatării şi cifra de
afaceri, denumită rata marjei nete de exploatareexprimă eficienţa activităţii de exploatare.
RE
Rc= .100
CA
(11)
INTERPRETARE:
Creşterea ratei în dinamică reflectă o situaţie pozitivă şi are loc atunci când indicele profitului
devansează indicele cifrei de afaceri(Ipr>Ica).
Pr1
Ipr= cifrei
3. Indicele . 100 de afaceri (Ica) se determină la fel ca raport între:
Pr0
(12)
32
- indicele profitului ca raport între cifra de afaceri înregistrată în perioada
curentă (Ca1)
- cifra de afaceri înregistrată în perioada de bază (Ca 0)
Ca1
.100
Ica= Ca 0
(13)
CONCLUZII:
RISCUL DE PROFIT defineşte:
- acea situaţie nefavorabilă în care se situează o firmă aflată în incapacitate de a realiza o
cifră de afaceri minimă care să genereze un profit necesar pentru acoperirea volumului
dividendelor cerute de acţionar;
- acea situaţie nefavorabilă în care se situează o firmă aflată în incapacitate de a realiza o cifră
de afaceri minimă care să genereze nivelul profitului estimat .
33
CURSUL NR. 7
METODE ŞI TEHNICI DE MĂSURARE A RISCULUI INDIVIDUAL.
ANALIZA DE SENZITIVITATE ŞI ANALIZA SCENARIILOR
Introducere
Spaţiul românesc, la începutul acestui secol şi mileniu, va suporta, cu siguranţă, o serie de
metamorfoze care vor proiecta un mediu economic în care oportunităţile sau eşecurile vor fi
prezente în anumite proporţii, în funcţie de cantitatea şi calitatea formării profesionale a resursei
umane. Este indiscutabil că, avem nevoie de specialişti în domeniile de bază ale vieţii sociale. După
parcurgerea acestei unităţi de învăţare, managerii şi experţii care vorbesc despre „identificarea,
măsurarea şi atenuarea riscului” nu vor mai enunţa propoziţii şi dispoziţii fără eficacitate reală ci, se
vor implica cu mai multă profunzime şi cu randament maxim în rezolvarea situaţiilor de risc.
Se va prezenta într-o primă etapă metodele şi tehnicile de măsurare a riscului individual,
iar în etapa a doua, cele care se referă la determinarea riscului de piaţă. Ambele categorii de
riscuri, prin brutalitatea lor, provoacă panică şi nebunie în lumea afacerilor. Dereglările şi
distorsiunile pe care specialiştii înşişi nu ezită să le confirme drept iraţionale şi în faţa cărora
ştiinţele economice îşi dovedesc incapabilitatea de a aduce corecţiile logice, fac ca unii manageri să
creadă că asistă la o eclipsă de soluţii viabile şi sunt tentaţi să identifice cauzele dincolo de
responsabilităţile ce le revin.
De cele mai multe ori, în loc să acţioneze asupra cauzelor, din lipsa unei instruiri adecvate,
recurg la modele de gândire preraţionalistă, se întorc la superstiţii, şi înclină să creadă în formula
magică capabilă să transforme sărăcia în bogăţie. Înclin să cred că, ştiinţa a rămas singura resursă
aflată la dispoziţia oricărui cetăţean care doreşte să se implice în mod creator, în transformarea
mediului ambiant. Aceasta le pune la dispoziţie cele mai specializate instrumente de contracarare a
riscului şi de dezvoltare a afacerilor chiar în condiţii de risc şi incertitudine. Un argument serios de
care este necesar să ţineţi seamă atunci când doriţi să iniţiaţi o afacere.
Riscul individual reprezintă probabilitatea producerii unei pierderi în cadrul unui proiect sau
al unei acţiuni de afaceri, în condiţiile în care proiectul sau acţiunea respectivă reprezintă
singura componentă a portofoliului sau a afacerii.
Acelaşi lucru se poate spune dacă un investitor investeşte capitalul într-o firmă care are în
derulare un singur proiect sau dacă acţionarii ar avea toate acţiunile depuse la o asemenea
firmă.
Măsura în care factorii de risc influenţează rezultatele obţinute în asemenea condiţii devine o
preocupare a oricărui manager responsabil în sensul că va trebui să estimeze rezultatele economice
între anumite limite.
34
Evoluţia valorică a acestor rezultate poate fi descrisă cu ajutorul funcţiei de distribuţie.
Prin urmare, riscul individual al proiectului (afacerii) este exprimat prin distribuţia de
probabilitate a fluxului de numerar şi a valorii adăugate nete (VAN).
La nivel macroeconomic, valoarea adăugată netă stă la baza calculării produsului intern brut.
Principalele metode de determinare a riscului individual sunt: analiza de senzitivitate a
riscului; analiza scenariilor; metoda Monte Carlo.
Cuantificarea şi evaluarea incertitudinii şi riscului unei afaceri (proiect) este posibilă prin
utilizarea teoriei probabilităţilor. Cu ajutorul acestei teorii pot fi determinate şansele ca valorile
estimate ale unor indicatori de bază să fie realizate la sfârşitul unei perioade de timp determinată .
Un asemenea demers este extrem de necesar pentru orientarea deciziilor manageriale în condiţiile
existenţei unor strategii alternative de acţiune.
Prin această aplicaţie operaţională se stabileşte măsura în care modificările factorilor de intrare
influenţează rezultatele estimate şi sunt identificaţi acei factori critici care influenţează decisiv
aceste rezultate. Este foarte important ca în cadrul strategiilor manageriale să se ţină seama de
posibilele modificări ale acestora. Esenţa metodei este prezentată în
Capital utilizat Cu
Valoarea adăugată netă VAN
Organizaţie
Producţia fizică Q ( firmă)
35
Aplicarea metodei analizei de senzitivitate presupune parcurgerea unor etape, astfel:
1. Conceperea unei afaceri şi stabilirea datelor de bază: cifra de afaceri (capitalul
utilizat), producţia fizică exprimată în unităţi produse, costurile fixe, costurile variabile, preţul de
vânzare al unui produs (serviciu), pragul de rentabilitate, nivelul vânzărilor, nivelul salariilor, costul
materiilor prime, costul utilităţilor, numărul angajaţilor,etc;
2. Estimarea, prin valori procentuale, a modificărilor posibile ale variabilelor de
intrare şi determinarea pentru fiecare variabilă de intrare modificată a variabilelor de ieşire;
3. Stabilirea unor modificări a valorii fiecărei variabile de intrare peste estimările
procentuale anterioare, menţinând celelalte variabile constante;
4. Determinarea pentru ficare variabilă modificată peste evaluările procentuale a
valorii VAN şi RIR;
5. Reprezentarea grafică a mulţimilor VAN şi RIR în funcţie de modificările fiecărei
variabile la intrarea în organizaţie (panta graficelor reprezintă senzitivitatea riscului afacerii faţă
de modificările variabilelor de intrare; cu cât panta este mai mare cu atât cele două variabile de
ieşire sunt mai sensibile iar proiectul este mai riscant) .
Analiza de senzitivitate deşi este des folosită prezintă unele limite în sensul că nu permit
determinarea probabilităţilor de realizare a variantei iniţiale sau a celei modificate. Totuşi,
prin studiul comportamentului organizaţional modificat sub acţiunea unor factori, se poate
concluziona asupra valorilor cu care se pot modifica rezultatele organizaţiei ( firmei), aspect
care merită să fie luat în calcul în adoptarea tuturor deciziilor.
Aceste variante stau la baza conceperii a trei scenarii în conformitate cu cerinţele variantelor de
studiu.
Folosirea a mai multor variante de acţiune oferă:
- o mai largă manevră echipei manageriale în abordarea factorilor de risc
- şi de asemenea, prin luarea unor măsuri proactive, reduce presiunea acestora
asupra managementului organizaţiei.
36
CURSUL NR. 8
METODE ŞI TEHNICI DE MĂSURARE A RISCULUI INDIVIDUAL.
ANALIZA DE SENZITIVITATE ŞI ANALIZA SCENARIILOR
Introducere
Spaţiul românesc, la începutul acestui secol şi mileniu, va suporta, cu siguranţă, o serie de
metamorfoze care vor proiecta un mediu economic în care oportunităţile sau eşecurile vor fi
prezente în anumite proporţii, în funcţie de cantitatea şi calitatea formării profesionale a resursei
umane. Este indiscutabil că, avem nevoie de specialişti în domeniile de bază ale vieţii sociale. După
parcurgerea acestei unităţi de învăţare, managerii şi experţii care vorbesc despre „identificarea,
măsurarea şi atenuarea riscului” nu vor mai enunţa propoziţii şi dispoziţii fără eficacitate reală ci, se
vor implica cu mai multă profunzime şi cu randament maxim în rezolvarea situaţiilor de risc. Am
abordat într-o primă etapă metodele şi tehnicile de măsurare a riscului individual, iar în etapa a
doua, cele care se referă la determinarea riscului de piaţă. Ambele categorii de riscuri, prin
brutalitatea lor, provoacă panică şi nebunie în lumea afacerilor. Dereglările şi distorsiunile pe care
specialiştii înşişi nu ezită să le confirme drept iraţionale şi în faţa cărora ştiinţele economice îşi
dovedesc incapabilitatea de a aduce corecţiile logice, fac ca unii manageri să creadă că asistă la o
eclipsă de soluţii viabile şi sunt tentaţi să identifice cauzele dincolo de responsabilităţile ce le revin.
De cele mai multe ori, în loc să acţioneze asupra cauzelor, din lipsa unei instruiri adecvate,
recurg la modele de gândire preraţionalistă, se întorc la superstiţii, şi înclină să creadă în formula
magică capabilă să transforme sărăcia în bogăţie. Înclin să cred că, ştiinţa a rămas singura resursă
aflată la dispoziţia oricărui cetăţean care doreşte să se implice în mod creator, în transformarea
mediului ambiant. Aceasta le pune la dispoziţie cele mai specializate instrumente de contracarare a
riscului şi de dezvoltare a afacerilor chiar în condiţii de risc şi incertitudine. Un argument serios de
care este necesar să ţineţi seamă atunci când doriţi să iniţiaţi o afacere.
37
Un asemenea demers este extrem de necesar pentru orientarea deciziilor manageriale în condiţiile
existenţei unor strategii alternative de acţiune. Metoda analizei de senzitivitate a riscului face
parte dintr-un ansamblu de metode prin care se poate determina gradul de încredere al unei estimări,
element fundamental al previziunii manageriale.
Analiza de senzitivitate permite simularea comportamentului unei organizaţii (firmă)
urmărindu-se, cum se modifică valoarea elementelor la ieşirea din organizaţie, în condiţiile
modificării unor valori ale elementelor aflate la intrare. Prin această aplicaţie operaţională se
stabileşte măsura în care modificările factorilor de intrare influenţează rezultatele estimate şi sunt
identificaţi acei factori critici care influenţează decisiv aceste rezultate. Este foarte important ca în
cadrul strategiilor manageriale să se ţină seama de posibilele modificări ale acestora. Esenţa
metodei este prezentată în
Capital utilizat Cu
Valoarea adăugată netă VAN
Organizaţie
Producţia fizică Q ( firmă)
Rata internă a rentabilităţii RIR
Costurile fixe CF
38
De regulă proiectul oricărei afaceri se elaborează în trei variante : optimistă ( maximă), realistă
(medie) şi pesimistă (minimă). Aceste variante stau la baza conceperii a trei scenarii în conformitate
cu cerinţele variantelor de studiu. Folosirea a mai multor variante de acţiune conferă o mai largă
manevră echipei manageriale în abordarea factorilor de risc şi de asemenea, prin luarea unor măsuri
proactive, reduce presiunea acestora asupra managementului organizaţiei. Metoda permite gruparea
modificărilor variabilelor de intrare în trei niveluri de estimare pentru fiecare variabilă. În
scenariile respective se iau în calcul posibilele modificări a două din cele patru variabile şi anume,
CF şi Q. Pentru determinarea coeficientului de variaţie Kv al proiectului respectiv (afacerii) se
parcurg următoarele etape:
ETAPA I. Se realizează un tabel în care prezintă datele de bază ale proiectului (afacerii) pe cele 3
scenarii (Exemplu orientativ de scenarii pentru proiectul nr.1 este prezentat în Studiul de caz cu
(Tabelul 3.);
ETAPA II. Estimăm că variabilele de intrare îşi modifică valorile prin creştere sau descreştere
rezultând valorile modificate ale rezultatelor obţinute de organizaţie : Pf- profit, CA – cifra de
afaceri, RIR – rata internă a rentabilităţii, VAN – valoarea adăugată netă, etc ( am luat spre analiză
în tabelul 3, modificarea lui Q prin creştere şi modificarea implicită a două variabile de
ieşire , CA şi Pf.).
Tabelul 4. Model orientativ de scenarii cu valori modificate ale Ca şi Pf , prin creşterea lui Q
SCENARIUL SCENARIUL SCENARIUL
OPTIMIST REALIST PESIMIST
SCENARII
VARIABILE
p 1 = 40% p 2 = 50% p 3 = 0,10
VARIABILE DE Q- Producţia 15.000 unit. 12.000 unit. 10.000 unit.
INTRARE fizică
39
III. Determinăm Deviaţia standard a CA şi Pf şi coeficientul de variaţie Kv pentru modificarea lui
CA şi Pf conform Tabelului M.1.6.4.
În cazul în care coeficientul de variaţie al celuilalt proiect (afacere) este mai mare de 0,3%
rezultă că celălalt proiect prezintă un grad de risc mai ridicat decât proiectul prezentat. Deşi
metoda este des utilizată în analiza riscului individual, se întâmpină dificultăţi serioase în
determinarea corelaţiei existente între modificările variabilelor de intrare şi modul în care acestea
influenţează valoarea variabilelor de ieşire (rezultatele firmei).
Tabelul 5. Deviaţia standard şi Coeficientul de variaţie a proiectului 1(afacerii)
40
Riscul şi incertitudinea în contractul de asigurare
Prima condiţieeste prevăzută de art.10 din Legea nr. 136/1995 (Legea privind
asigurarile si reasigurarile din România)şi se referă la
necesitatea să fie prevăzut cu precizie în contract, întrucât în această materie,
clauzele contractuale sunt de strictă interpretare, asigurătorul calculând primele
în raport cu riscurile, pe baza unor date concrete şi exacte.
Din acest motiv, asiguratul este obligat să furnizeze răspunsuri la toate
întrebările formulate de asigurător, iar pe parcursul executării contractului, este
obligat să comunice în scris asigurătorului schimbarea împrejurărilor
importante privind riscul, potrivit art.13 din acelaşi act normativ.
În cazul în care asiguratul a comunicat date false sau inexacte în ceea ce priveşte
riscurile de care are cunoştinţă sau dacă acesta nu informează pe parcursul executării
contractului modificările intervenite, asigurătorul are posibilitatea de a denunţa
contractul înainte de producerea a cazului asigurat, iar după producerea acestuia,
poate refuza plata indemnizaţiei, dacă dovedeşte ca asiguratul nu a fost sincer în
furnizarea informaţiilor cerute de acesta.
Cea de-a doua condiţie, ce rezultă din art.20 al Legii nr.136/1995 “În cazurile
stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri şi de răspundere civila,
asigurătorul nu datorează indemnizaţie, dacă riscul asigurat a fost produs cu
intenţie de către asigurat sau către beneficiar ori de către un membru din
conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate.”
Că riscul trebuie să fie independent de voinţa părţilor.
41
În al treilea rând, pentru a fi asigurabil , riscul trebuie să fie un eveniment
viitor, posibil, dar incert.
De aici apare rolul pieţelor în care indivizii pot să disperseze riscul cu care se
confruntă, plătind în perioadele favorabile şi obţinând venituri în perioadele
nefavorabile.
Acest tip de pieţe sunt cunoscute sub numele de pieţe contingentate în funcţie de
stare.
42
b) Alegerea individului se manifestă faţă de mărimea gradului de asigurare.
Astfel, individul asigurat determină cât de mare este dimensiunea pierderii care
poate fi cerută asigurătorului;
Din acest motiv firmele de asigurare analizează franşiza aleasă de indivizi, care
trebuie scrisă în contractul lor de asigurare, astfel încât o relaţie sistematică între
evaluarea proprie a riscului unei persoane şi alegerea franşizei oferă asigurătorului un
indiciu cu privire
la probabilitatea de pierdere a individului.
Hazardul moral apare atunci când indivizii deţin un anumit control asupra
probabilităţii sau magnitudinii pierderii, dar modificările acestui control nu sunt
obsevate de asigurător şi nu afectează prima de risc. În aceste circumstanţe, există
stimulente pentru o supra-asigurare.
În oricare din cele două forme, hazardul moral vizează efectul asupra pierderii
anticipate, care este parţial sub controlul individului în prezenţa asigurării.
43
Costurile falimentului pot fi directe şi indirecte.
44
CURSUL NR. 9
COMPORTAMENTUL MANAGERILOR FAŢĂ DE RISC
Introducere
Pentru o buna perioada de timp managementul a fost considerat o adevarata arta, talent însusit prin
învatarea din încercari si erori. O varietate de stiluri individuale, deseori bazate pe creativitate,
rationament uman, intuitie si experienta au fost folosite în rezolvarea problemelor de acelasi tip, si
aceasta în defavoarea metodelor cantitative si a abordarilor stiintifice. Complexitatea afacerilor si a
mediului de desfasurare a acestora a crescut însa simtitor în ultimele decenii. Exista câteva cauze
majore care au determinat aceasta crestere a complexitatii : numarul de solutii posibile foarte mare;
dificultatea prezicerii consecintelor pe termen lung datorita cresterii gradului de incertitudine,
efectele erorilor în luarea deciziilor pot fi dezastruoase datorita complexitatii operatiilor si reactiei
în lant pe care o eroare poate sa o cauzeze în diverse sectoare ale nivelelor micro si macroeconomic.
Una din caracteristicile oricarui sistem socio-economic, în cadrul carora se înscrie si firma, o
constituie finalitatea, adica tendinta de a evolua în vederea realizarii anumitor obiective. Admitând
universalitatea legii entropiei, potrivit careia în natura ordinea tinde sa se transforme în dezordine,
înseamna ca starea entropica este caracteristica si sistemelor socio-economice. În aceste conditii,
societatile comerciale, ca sisteme, trebuie sa se adapteze permanent influentei unor factori
perturbatori - exogeni sau endogeni – care se opun sau îngreuneaza realizarea obiectivelor
prestabilite. Aceasta adaptare, autoreglare a functionarii firmei se realizeaza prin intermediul
activitatii managerilor care în esenta reprezinta o înlantuire de decizii interdependente.
45
Fig.M1.6.1.Adoptarea deciziei
Caracteristicile deciziei:
Fundamentarea stiintifica a deciziei. Aceasta conduce la evitarea improvizatiilor si a
subiectivismului în procesul de luare a deciziilor.
Legalitatea deciziei. Adoptarea deciziei trebuie facuta doar de catre persoane care sunt
investite cu drept legal si împuternicire în acest sens.
Completitudinea deciziei. Decizia trebuie sa cuprinda toate elementele necesare întelegerii
corecte si implementarii acesteia.
Oportunitatea deciziei. Este de preferat o decizie buna luata în timp util unei decizii foarte
bune luate cu întârziere.
Eficienta deciziei. Se urmareste obtinerea unui efect cât mai bun pentru un anumit efort.
Coordonarea deciziei. Se asigura astfel ca deciziile privind diferitele departamente ale
organizatiei sa fie compatibile între ele si sa conduca la realizarea obiectivului de ansamblu al
întreprinderii.
46
Nivele Caracteristicile Caracteristicile informatiilor
managerial deciziilor
e
Strategic - orizont mare de -de regula, surse externe;
timp; -din surse informale;
- scala mare a -privesc în viitor;
resurselor; -calitative;
- creativitate si -precizia nu e importanta;
judecata; -e vital acces instantaneu;
- de regula -acopera un domeniu larg;
nestructurate; -incomplete.
-probleme greu de
definit;
- nefrecvente;
-grad mare de
incertitudine.
Tactic
Operational - repetitive; - de regula surse interne;
- termen scurt; - în principal, istorice;
- scala redusa a - detaliate, deseori cantitative;
resurselor; - precizie mare, deseori critica;
-obiective si reguli - disponibilitatea imediata;
de decizie clare; - înguste în privinta scopului;
- discretie putina sau - inteligibile;
deloc.
Nivelul tactic este intermediar si realizeaza o combinare a caracteristicilor celorlalte doua nivele. La
nivelul strategic, deciziile sunt mult mai dependente de factorul uman si de judecata umana.
Asemenea decizii se bazeaza pe metoda încercarii si erorii datorita gradului mare de incertitudine si
ambiguitate precum si datorita faptului ca nu pot fi explorate toate posibilitatile. Acest tip de proces
decizional se numeste euristicsi se bazeaza pe "regula degetului" mai degraba decât pe reguli de
decizie explicite. La nivelele operationale si tactice s-au dezvoltat suporturi formale pentru decizii
cum ar fi, de exemplu, modelele de optimizare.
Conform lui Peter Drucker Drucker73 "Deciziile ar trebui sa se ia la cel mai de jos nivel posibil,
care concorda cu natura lor, si cât mai aproape de locul actiunii pe care o presupun". Astazi exista
tendinta de a realiza acest lucru, si din acest motiv exista sisteme ce asista deciziile managerilor,
specifice fiecarui nivel managerial.
Exemple
decizie strategică : dezvoltarea durabilă a regiunii 7 Centru;
decizie tactică: dezvoltarea resursei umane în cadrul Reginuii 7 Centru, în domeniul
protecţiei mediului;
decizie operaţională: pregătirea resursei umane în domeniul protecţiei mediului pe anul în
curs;
decizie programată: efectuarea controlului financiar intern;
decizie neprogramată: efectuarea unui studiu de piaţă.
47
9.2. Elemente ale procesului decizional
Procesul decizional este definit ca fiind o serie de pasi care încep cu analiza informatiei, continua cu
selectarea dintre mai multe alternative si verificarea alternativei selectate pe problema aflata în
studiu.
In orice proces decizional de management se regasesc urmatoarele elemente:
Decidentuleste reprezentat de persoana sau grupul de persoane care urmeaza sa aleaga varianta
optima din cele posibile. În cazul problemelor complexe decizia se ia de catre un grup de
persoane, iar în cazul deciziilor curente, operative deciziile sunt luate de o singura persoana.
Calitatea deciziei depinde de calitatile, cunostintele, aptitudinile decidentului.
Problema decizionala.Decizia se adopta pentru solutionarea
unei probleme decizionale. În absenta problemei decizia nu
are obiect.
Fig. M1.6.4. Procesul decizional
Multimea variantelor decizionalepoate fi finita sau infinita. Cuprinde totalitatea
posibilitatilor de solutionare a problemei decizionale. Definirea acestei multimi necesita
informatii din interiorul si din afara organizatiei, gândire manageriala creatoare, consultarea
expertilor, efectuarea de cercetari. În momentul identificarii problemei decizionale, decidentul
constientizeaza existenta mai multor cursuri de actiune posibile. El poate cunoaste aceste
alternative prin implicare directa sau prin intermediul altor persoane. Alegerea variantei optime
se face dupa o serie de metode corespunzatoare modelului matematic care caracterizeaza situatia
decizionala.
Multimea criteriilor decizionaleinclude o serie de caracteristici pe baza carora se evalueaza si
compara variantele decizionale, în vederea adoptarii celei mai rationale decizii. Multimea
criteriilor decizionale este reprezentata de punctele de vedere ale decidentului care izoleaza
aspecte ale realitatii economice în cadrul procesului decizional. Criteriile decizionale se
caracterizeaza prin mai multe niveluri, corespunzatoare diferitelor variante si/sau stari ale
conditiilor obiective. Luarea în considerare, într-o situatie decizionala, a mai multor criterii,
trebuie sa se faca tinând cont de posibilitatea divizarii si gruparii criteriilor, precum si de
proprietatea de interdependenta a acestora. De exemplu, profitul poate fi divizat pe produse,
subunitati etc. De asemenea, profitul si costul pot fi grupate într-un criteriu global reprezentat de
rentabilitate. Doua criterii sunt independente daca fixarea unui obiectiv din punct de vedere al
unui criteriu nu influenteaza stabilirea unui alt obiectiv, din punct de vedere al celui de-al doilea
criteriu. În managementul firmei pot fi utilizate criterii de tipul: profit, pret, calitate, termen de
recuperare a investitiei, durata ciclului de productie, gradul de utilizare a capacitatii de productie
etc.
Mediul ambiant (conditiile obiective) este reprezentat de ansamblul conditiilor interne si
externe care sunt influentate si influenteaza decizia. În mediul ambiant se pot manifesta,
pentru o anumita situatie decizionala, mai multe stari ale conditiilor obiective. Mediul ambiant
se caracterizeaza printr-o mobilitate deosebita. În cadrul conditiilor interne se observa o
perfectionare a pregatirii personalului, perfectionare a sistemului informational, iar în ceea ce
priveste conditiile externe, se înregistreaza modificari în legislatia tarii, modificari în relatiile
firmei cu diverse organisme. Evolutia mediului ambiant se manifesta uneori contradictoriu în
ceea ce priveste influenta asupra procesului de elaborare a deciziilor în cadrul firmei. Astfel,
cresterea complexitatii activitatii firmei influenteaza în mod nefavorabil fundamentarea
48
deciziilor, în timp ce ridicarea nivelului de pregatire profesionala si în domeniul
managementului are efecte favorabile asupra luarii deciziilor.
Multimea consecintelorcuprinde ansamblul rezultatelor ce s-ar obtine conform fiecarui
criteriu decizional si fiecarei stari a conditiilor obiective prin aplicarea variantelor decizionale.
Stabilirea consecintelor este o activitate care nu se realizeaza întotdeauna cu exactitate deoarece
nu se cunosc cu certitudine cauzele ce ar determina producerea lor. Consecintele pot fi în forma
cantitativa sau calitativa.
Obiectivele decizieisunt nivelele propuse de catre decident pentru a fi atinse în urma
implementarii variantei decizionale alese.
Utilitatea fiecarei consecinte a diferitelor variante se exprima în aceeasi unitate de masura
care variaza între 0 si 1, utilitatea reprezentând folosul asteptat de decident în urma faptului ca o
anumita consecinta se realizeaza.
9.3. Riscuri legate de structura comportamentală a decidenţilor
Tematica referitoare la asumarea deciziilor manageriale în condiţii de risc şi
comportamentul decidenţilor a constituit obiectul de studiu al unor cercetători printre care amintim:
H. A. Simon (fondatorul conceptului de raţionalitate limitată) şi L. Festinger (fondatorul teoriilor
legate de Comportamentul organizaţional).
Teoria riscurilor evidenţiază două categorii de riscuri care influenţează decizia managerială şi
anume: riscuri legate de structura comportamentală a decidenţilor şi riscuri legate de punerea în
practică a elementelor decizionale.
Asumarea unei decizii manageriale în condiţii de risc din punct de vedere al structurii
comportamentale a decidenţilor a constituit obiectul de studiu al mai multor cercetători de prestigiu
precum: H.A. Simon (promotorul conceptului de raţionalitate limitată) şi L. Festinger (promotorul
teoriilor legate de comportamentul organizaţional).
49
sau eronate sau nu au la dispoziţie timpul efectiv necesar efectuării unei analize riguroase. În aceste
situaţii, persoana decidentă nu poate avea la îndemână întreaga descriere a situaţiei propuse, de cele
mai multe ori adoptând decizii eronate sau parţiale cu un posibil impact negativ în derularea
ulterioară a proiectului.
→ neconştientizarea consecinţelor deciziilor pentru fiecare obiectiv al proiectului - Se
cunoaşte faptul că deciziile sunt afectate de nivelul de incertitudine pe care l-ar presupune abordarea
acestora, fiind de cele mai multe ori luate în condiţii de neglijare a circumstanţelor pe care acestea
le-ar putea avea pentru fiecare dintre obiectivele proiectului. Spre exemplu, întârzierea în realizarea
unor pachete de lucru în cadrul unui proiect se datorează unei decizii luate de către managerul de
proiect de a disponibiliza o parte din personal.
→ căutarea de soluţii la nivel local - acest tip de situaţie apare atunci când persoana
decidentă (managerul de proiect, responsabilul de pachet de lucru etc.) are tendinţa de a acţiona în
spiritul unei „logici locale” , fără a şine cont de consecinţele ce pot apărea în cadrul unor alte
direcţii implicate în cadrul proiectului sau la nivelul coerenţei cu strategia globală a instituţiei din
care acesta face parte. Astfel de situaţii sunt întâlnite de obicei în cadrul deciziilor luate de către
experţii tehnici, care consideră de obicei că soluţia găsită de către ei este optimă, minimizând pe cât
este posibil aspectele negative ale aplicării acesteia. Ceea ce rezultă de obicei în final în urma
abordării unei astfel de strategii este un amalgam de soluţii parţiale, care riscă să crească gradul
incoerenţei decizionale la nivel global al proiectului.
→ lipsa de concentrare şi de căutare a consensului - În aceste situaţii majoritatea deciziilor
sunt luate în general în urma unor alegeri personale ale managerilor de proiect, fără a încerca
obţinerea unei convergenţede idei cu toţi factorii decizionali. Acest tip de abordare a problemei este
aproape de stilul dictatorial în care o persoană decidentă acţionează fără a consulta voinţa
majorităţii, generând în rândul participanţilor la proiect un sentiment de frustrare, de ne adeziune la
deciziile adoptate, putând conduce la apariţia de situaţii tensionate, ce vor face mai dificilă
implementarea celor stabilite în practică.
→ limitarea numărului de soluţii vizate - în general, majoritatea decidenţilor nu iau în
calcul toate scenariile posibile în derularea unei activităţi sau la nivelul global al întregului proiect.
Chiar dacă în cadrul acestei categorii de situaţii se ţine cont de convergenţa ideilor sau de consens,
se poate întâmpla ca judecata să fie realizată într-un mod prematur, sau sub presiunea factorilor de
timp sau de realizare a unor obiective, obţinându-se în final o soluţie care pare la prima vedere
satisfăcătoare.
→ lipsa de solidaritate în raport cu deciziile adoptate - apare în general atunci când nu
este obţinut consensul sau convergenţa de opinii a majorităţii factorilor decidenţi în abordarea unor
probleme legate de derularea proiectului. De obicei reacţia factorilor de decizie ce nu au fost
consultanţi a priori în rezolvarea unor anumite probleme, este de dezacord sau chiar de
nerecunoaştere a celor adoptate. O astfel de categorie de situaţii în care există o lipsă de solidaritate
în raport cu deciziile adoptate va conduce aproape în mod inevitabil la eşuarea implementării
deciziilor unilaterale adoptate.
→ conflictul de interese - se regăseşte preponderent în cadrul organizaţiilor în care
principalii factori de decizie au obiective sau orientări diferite, puncte de vedere incompatibile, ceea
ce conduce de cele mai multe ori, la apariţia unor stări şi situaţii tensionate în cadrul proiectului.
→ punerea sub semnul întrebării în mod sistematic a deciziilor anterioare adoptate -
gestionarea unui proiect impune, de cele mai multe ori, adoptarea unor decizii succesive, mai mult
sau mai puţin legate între ele prin relaţii de cauzalitate, în funcţie de tipul pe care acestea îl ocupă în
cadrul proiectului. De aici poate apărea suspiciunea unor factori decizionali sau a personalului
implicat în derularea proiectului asupra validităţii unor decizii anterioare ce pot permite, prin
relaţiile de condiţionare cu alte decizii, posibilitatea de propagare în lanţ a unor categorii de erori
sistematice. O astfel de suspiciune asupra posibilelor greşeli anterioare este, în anumite limite,
firească şi chiar benefică procesului decizional. În faze acute însă poate apărea o punere la îndoială
50
a întregului algoritm decizional ce poate conduce în mod inevitabil la blocarea proiectului, prin
imposibilitatea implementării activităţilor.
→ slaba implicare a conducerii - în rezolvarea tuturor problemelor de ordin decizional
sau în ceea ce priveşte politica de arbitraj. În astfel de situaţii pot fi persoane cu înalte
responsabilităţi în cadrul proiectului care neglijează sau amână luarea unor decizii, lăsând totul spre
rezolvare subordonaţilor. Gravitatea unor astfel de scenarii constă în faptul că în derularea unui
proiect apar diferite situaţii particulare, în care elementul decident nu poate fi decât managerul de
proiect, sau o persoană cu rang ierarhic superior în cadrul instituţiei sau organizaţiei respective.
Pentru evitarea unor astfel de situaţii se recomandă cultivarea unei culturi a organizaţiei, în cadrul
căreia se va pune accent pe descentralizare şi responsabilitate decizională adecvată la toate nivelele
de conducere.
→ slaba capacitate de conducere „lidership” - elementele cu putere decizională au o
personalitate firavă, fiind incapabili de a motiva pe ceilalţi subordonaţi în cadrul implementării
proiectului. Lipsa unui lider puternic capabil să gestioneze eficient situaţiile de criză ce pot apărea
în cadrul proiectului poate conduce adesea către accente de insubordonare din partea celorlalţi
participanţi în cadrul proiectului ce se pot transforma în funcţie de gravitatea lor în conflicte
deschise ce pot afecta derularea activităţilor propuse.
51
neconştientizarea consecinţelor deciziilor: reducerea numărului de personal calificat cu
impact asupra productivităţii şi calităţii;
dezvoltarea organigramei cu impact asupra costurilor; amplasarea unor noi puncte de
desfacere cu impact asupra costurilor; investiţii mari în proiecte de lungă durată fară
determinarea unui profil de risc.
9.4. Riscurile legate de punerea în practică a elementelor decizionale
Aceste riscuri sunt legate în general de:
- absenţa standardizării proceselor în cadrul actului decizional şi a mecanismelor de luare a
deciziei ;
- segmentarea procesului decizional ;
- lipsa de coordonare între centrele decizionale ;
- numărul prea mare de nivele ierarhice; un astfel de sistem prezintă inerţie mare, datorită
numeroaselor verigi ce trebuiesc implicate în derularea efectivă a unei activităţi, ducând în general
la întârzierea în cadrul termenelor limită alocate iniţial;
- multitudinea de persoane implicate în procesul de luare a deciziei - sunt strâns legate de
organizaţiile supradimensionate prezentate în cadrul punctului precedent. Numărul foarte mare de
decidenţi la toate nivelele se comportă întocmai ca un lanţ de intermediari în derularea unui proiect,
fiind pusă în principiu nu numai problema eficienţei unui astfel de sistem, cât şi a justificării
costurilor relative la resursele utilizate într-un sistem supradimensionat.
- ambiguitatea asupra centrelor de decizie - apare datorită faptului că, în general, structurile
ierarhice din cadrul unui proiect sunt complexe (ceea ce reprezintă în fapt o multitudine de
decidenţi) şi prezintă o identificare clară şi riguroasă a rolului centrelor de decizie în procesul
decizional. În astfel de situaţii, o multitudine de sarcini nu sunt precis direcţionate, ele fiind de
multe ori atribuite unor persoane fără atribuţii particulare în acest domeniu.
- inexistenţa structurilor sau a procedurilor de arbitraj - derularea unui proiect impune datorită
complexităţii sale crearea unor instanţe de arbitraj ce au drept principali participanţi conducerea
proiectului, membrii consorţiului, responsabilii de pachete de lucru sau activităţi, pentru a facilita
punerea în practică a deciziilor practicate. Existenţa unei astfel de structuri de arbitraj permite
reducerea probabilităţii de apariţie a conflictelor, precum şi minimizarea riscurilor, lipsa lor
conducând la îngreunarea implementării deciziilor şi implicit blocarea întregului proiect. În cadrul
unei organizaţii o astfel de structură există, însă este denumită sub diferite forme: „comitet
strategic”, „comitet director”, „comitet de pilotaj” etc.
- absenţa sau slaba capitalizare a know-how-ului - înainte de adoptarea unei decizii, toate
persoanele cu putere decizională trebuie să-şi însuşească informaţiile şi competenţele necesare
derulării cu succes a activităţilor preconizate, deoarece know-how-ul este un factor esenţial în toate
procesele decizionale.
- ineficienţa comunicării şi slabul schimb de informaţii - un aspect esenţial de luat în calcul
după luarea unei decizii îl constituie comunicarea acesteia către partenerii din cadrul Consorţiului
sau către responsabilii de pachete de lucru sau faze. Dacă fluxul informaţional nu este corect
canalizat, informaţiile nu pot ajunge în timp util la nivelul adecvat, în consecinţă neputând fi
realizate şi interceptate la parametrii stabiliţi iniţial. În cadrul unor astfel de sisteme în care există
un slab nivel de informare, mecanismele de punere în practică a diferitelor activităţi nu permit
schimbul de puncte de vedere, nepermiţând persoanelor minoritare să-şi facă cunoscut punctul de
vedere.
- ineficienţa sau lipsa disponibilităţii asupra unor informaţii complexe - de cele mai multe ori,
în cadrul organizaţiilor în care există un slab flux informaţional, deciziile manageriale nu sunt
urmate de instrucţiuni manageriale detaliate de punere a acestora în practică (când acestea sunt în
general de ordin tehnic), fiind incomplete, contradictorii sau imprecise.
- lipsa descentralizării în cadrul procesului decizional - poate conduce către aplicarea în mod
eronat a deciziilor adoptate tocmai datorită lipsei unui sistem flexibil şi coerent de conducere, ceea
52
ce în general va crea situaţii tensionate în cadrul echipei de proiect, neînţelegeri asupra executării
ordinelor dispuse, sau eşuarea proiectului.
- dificultăţile legate de mecanismele de pregătire a deciziilor - realitatea existenţa unor
rezultate slabe în ceea ce priveşte utilizarea mecanismelor specifice de pregătire a deciziilor
(utilizarea tabelelor de bord, constituirea grupurilor de conducere). Studiile statistice efectuate pe un
eşantion reprezentativ format din manageri de proiect şi persoane de pe diferite nivele ierarhice, cu
responsabilităţi în cadrul unui proiect, arată utilizarea tabelelor de bord ca instrumente retrospective
de evaluare a deciziilor şi nu în sensul lor propriu de instrumente de prospecţie.
- slaba putere de decizie a responsabilului de proiect - este ultimul, dar poate şi cel mai
important factor implicat în realizarea obiectivelor şi a reuşitei globale a unui proiect. În aceste
situaţii managerul nu dispune de totala încredere a eşaloanelor superioare de conducere din cadrul
organizaţiei, dar şi a celor ierarhic subordonate în cadrul proiectului, constatându-se o disoluţie a
autorităţii de conducere.
Exemple
absenţa documentaţiei sau a cadrului coerent care să poată oferi o descriere precisă a
succesiunii tuturor etapelor implicate în actul decizional;
regulile de procedură decizională privind punerea în practică a unor activităţi nu sunt
întotdeauna clar definite;
se omite adesea precizarea unei ierarhii decizionale ce trebuie adoptate (decizii strategice,
tactice, operaţionale etc.) precum şi evidenţierea diferitelor nivele de responsabilitate
solicitate;
folosirea mai multor secvenţe pentru fiecare proces poate duce la o supraîncărcare cu
informaţii a factorului decizional, care în acest tip de situaţii cade pradă efectelor abordării
mult prea în detaliu a unui scenariu.
un proiect în care există mai multe centre decizionale, în cadrul cărora sunt adoptate un
număr important de decizii, fără ca acestea să fi fost în mod a priori corelate;
organizaţii supradimensionate sau proiecte care au fost laborios constituite din punct de
vedere ierarhic;
acolo unde nu este precizat în mod concret nivelul de responsabilitate, precum şi gradul de
libertate lăsat la discreţia fiecărui responsabil de centru;
managerul de proiect nu posedă o largă viziune decizională, caracteristică poziţiei ierarhice
pe care acesta o posedă, rolul său limitându-se în astfel de condiţii la controlul şi
monitorizarea deciziilor luate.
9.5. Reacţia managerilor faţă de risc
53
În funcţie de natura unor elemente care ţin de structura proceselor psihice de cunoaştere,
motivaţionale, volitive şi afective, managerul decide care trebuie să fie atitudinea lui faţă de risc. O
astfel de înţelegere a conceptului de "risc" de către manageri conduce la o anumita atitudine a
acestora fata de risc caracterizata prin trei trasaturi esenţiale si anume:
Credibilitatea redusă în estimările probabilistice ale rezultatelor posibile; mobilizarea managerilor
asupra unor obiective importante; diferenţierea între asumarea riscului de către manageri si jocul
hazardului.
a) . Neâncrederea în estimările probabilistice
Exprimă neîncrederea managerilor în estimările probabilistice pe care nu le înţeleg şi prin urmare,
nu le utilizează; acest tip de manageri folosesc pretexte diferite în scopul excluderii calculului
probabilistic din teoria decizională. În general, o asemenea prestaţie managerială lasă de dorit,
ignoră unele rezultate posibile, deşi foarte puţin probabile, de asemenea, nu ţine seama de evoluţia
ulterioară a acestora. Sunt momente în care evenimente cu probabilitate slabă de producere dar cu
consecinţe puternice îşi fac totuşi apariţia, se ajunge rapid la criză, fenomen ce pune în pericol
existenţa organizaţiei. La polul opus se situează acei manageri care maximizează riscul, utilizează
noţiunea „risc maxim”, fapt ce conduce implicit la respingerea asumării unei decizii ce anulează
unele investiţii pe termen lung, datorită suprasolicitării pericolului acestei acţiuni.
b) Concentrarea deciziilor asupra problemelor importante
Alegerea unei opţiuni riscante de către decident depinde de relaţia dintre pericolele şi oportunităţile
pe care le prezintă varianta de acţiune pe de o parte şi obiectivele pe care managerul de risc le-a
fixat, pe de altă parte. Decidentul în acest caz îşi concentrează atenţia asupra valorii critice care
separă reuşita de eşec. Termenii cei mai des utilizaţi de către managerii de risc în aceste situaţii
sunt: obiectiv, prag de rezultat (exemplu: punctul mort) şi un nivel de supravieţuire, fiecare din
acestea exprimând trei stări posibile: reuşită, eşec, dispariţie. Conform teoriei respective este
necesară evitarea ajungerii sub pragul de rezultat, atenţia fiind concentrată doar asupra pericolului
eminent, oportunităţile unui eventual câştig, trecând în planul al doilea. Dorinţa de a ajunge
deasupra pragului îi împinge deseori pe manageri spre acceptarea factorilor de risc. Cum acest prag
este perceput şi stabilit în mod arbitrar de fiecare manager de risc, rezultă că respectiva teorie are o
aplicabilitate relativă în teoriile decizionale.
c. Asumarea riscului în mod conştient
Acest comportamentrezultă din preocuparea permanentă a persoanelor care îndeplinesc funcţii de
conducere de a-şi păstra neatinsă reputaţia. Este simplu de înţeles că, un bun manager este cel care
îşi asumă riscuri în mod conştient şi nu se bazează pe noroc. După unele interpretări, managerii
competenţi sunt capabili să aleagă „riscurile bune” (ce conduc organizaţia spre succes) şi să evite
„riscurile rele” (ce sugerează eşecul) în condiţii de incertitudine soluţionând astfel, incoerenţa
comenzilor sociale care cer simultan asumarea riscurilor şi reuşita asigurată.
54
CURSUL NR. 10
COMPORTAMENTUL MANAGERILOR FAŢĂ DE INCERTITUDINE
Introducere
Pentru o buna perioada de timp managementul a fost considerat o adevarata arta, talent însusit
prin învatarea din încercari si erori. O varietate de stiluri individuale, deseori bazate pe
creativitate, rationament uman, intuitie si experienta au fost folosite în rezolvarea problemelor de
acelasi tip, si aceasta în defavoarea metodelor cantitative si a abordarilor stiintifice. Complexitatea
afacerilor si a mediului de desfasurare a acestora a crescut însa simtitor în ultimele decenii.
Una din caracteristicile oricarui sistem socio-economic, în cadrul carora se înscrie si firma, o
constituie finalitatea, adica tendinta de a evolua în vederea realizarii anumitor obiective.
55
activitate, atingerea eficientei dorite, solutionarea si medierea conflictelor, masuri de maxima
importanta pentru viitorul firmei.
În esenta procesul decizional consta într-un ansamblu de etape prin intermediul carora se
pregateste, adopta, aplica si evalueaza decizia manageriala.
Caracteristicile deciziei:
Aceste doua categorii trebuie considerate ca doua extreme ale domeniului decizional. În realitate
exista o serie de decizii care poseda caracteristici din ambele grupe.
Tip de decizie Caracteristici
Programate Repetitive, de rutina, reguli si procese
Structurate decizionale cunoscute, deseori automate, de
obicei presupun "lucruri" mai degraba decât
oameni, pot fi delegate la nivele inferioare ale
organizatiei.
Neprogramat Noi, nerutiniere, regulile de decizie nu sunt
e cunoscute, au un grad ridicat de incertitudine,
Nestructurate nu pot fi delegate la nivele inferioare, pot
O alta clasificare a deciziilor se poate
implica "lucruri", dar întotdeauna implica face functie de gradul de cunoastere al
oameni. decidentului referitor la rezultatul
diferitelor alternative. Astfel, exista
decizii în conditii de certitudine, risc si incertitudine.
În cazul conditiilor de certitudine si risc exista diferite tehnici de optimizare, însa în cazul
incertitudinii, teoretic nu exista suficiente date pentru ca decizia sa se poata lua. Motivul consta în
faptul ca, prin definitie, luarea deciziei înseamna alegerea între alternative, iar daca acestea nu sunt
cunoscute, alegerea nu se poate face. In practica însa, decizia se ia prin utilizarea rationamentului si
56
a informatiilor disponibile, estimarii valorilor si a probabilitatilor de aparitie a rezultatelor posibile.
Astfel, practic, incertitudinea se transforma în risc.
Exista o anumita legatura între nivelul pe care se situeaza managerul care ia decizia si tipul
deciziei: de regula deciziile structurate se iau la nivelul de jos si cele nestructurate la nivelele de
vârf, dar aceasta nu este o regula absoluta. Fiecare nivel de management are
necesitati informationale diferite. Tabelul de mai jos ilustreaza acest lucru.
57
activitate, atingerea eficientei dorite, solutionarea si medierea conflictelor, masuri de maxima
importanta pentru viitorul firmei.
58
10.2 Elementele procesului decizional
Decidentuleste reprezentat de persoana sau grupul de persoane care urmeaza sa aleaga
varianta optima din cele posibile.
În cazul problemelor complexe decizia se ia de catre un grup de persoane, iar în cazul
deciziilor curente, operative deciziile sunt luate de o singura persoana.
Calitatea deciziei depinde de calitatile, cunostintele, aptitudinile decidentului.
El poate cunoaste aceste alternative prin implicare directa sau prin intermediul altor persoane.
Alegerea variantei optime se face dupa o serie de metode corespunzatoare modelului
matematic care caracterizeaza situatia decizionala.
59
Luarea în considerare, într-o situatie decizionala, a mai multor criterii, trebuie sa se faca
tinând cont de posibilitatea divizarii si gruparii criteriilor, precum si de proprietatea de
interdependenta a acestora.
Exemplu:
- profitul poate fi divizat pe produse, subunitati etc.
- profitul si costul pot fi grupate într-un criteriu global reprezentat de rentabilitate.
Doua criterii sunt independente daca fixarea unui obiectiv din punct de vedere al unui criteriu nu
influenteaza stabilirea unui alt obiectiv, din punct de vedere al celui de-al doilea criteriu.
În managementul firmei pot fi utilizate criterii de tipul: profit, pret, calitate, termen de
recuperare a investitiei, durata ciclului de productie/durata sezonului turistic, gradul de
utilizare a capacitatii de cazare etc.
Mediul ambiant (conditiile obiective) este reprezentat de ansamblul conditiilor interne si
externe care sunt influentate si influenteaza decizia. În mediul ambiant se pot manifesta,
pentru o anumita situatie decizionala, mai multe stari ale conditiilor obiective. Mediul ambiant
se caracterizeaza printr-o mobilitate deosebita. În cadrul conditiilor interne se observa o
perfectionare a pregatirii personalului, perfectionare a sistemului informational, iar în ceea ce
priveste conditiile externe, se înregistreaza modificari în legislatia tarii, modificari în relatiile
firmei cu diverse organisme. Evolutia mediului ambiant se manifesta uneori contradictoriu în
ceea ce priveste influenta asupra procesului de elaborare a deciziilor în cadrul firmei. Astfel,
cresterea complexitatii activitatii firmei influenteaza în mod nefavorabil fundamentarea
deciziilor, în timp ce ridicarea nivelului de pregatire profesionala si în domeniul
managementului are efecte favorabile asupra luarii deciziilor.
Multimea consecintelorcuprinde ansamblul rezultatelor ce s-ar obtine conform fiecarui
criteriu decizional si fiecarei stari a conditiilor obiective prin aplicarea variantelor decizionale.
Stabilirea consecintelor este o activitate care nu se realizeaza întotdeauna cu exactitate deoarece
nu se cunosc cu certitudine cauzele ce ar determina producerea lor. Consecintele pot fi în forma
cantitativa sau calitativa.
Obiectivele decizieisunt nivelele propuse de catre decident pentru a fi atinse în urma
implementarii variantei decizionale alese.
Utilitatea fiecarei consecinte a diferitelor variante se exprima în aceeasi unitate de masura
care variaza între 0 si 1, utilitatea reprezentând folosul asteptat de decident în urma faptului ca o
anumita consecinta se realizeaza.
10.3. Riscuri legate de structura comportamentală a decidenţilor
Tematica referitoare la asumarea deciziilor manageriale în condiţii de risc şi
comportamentul decidenţilor a constituit obiectul de studiu al unor cercetători printre care amintim:
H. A. Simon (fondatorul conceptului de raţionalitate limitată) şi L. Festinger (fondatorul teoriilor
legate de Comportamentul organizaţional).
Teoria riscurilor evidenţiază două categorii de riscuri care influenţează decizia managerială şi
anume: riscuri legate de structura comportamentală a decidenţilor şi riscuri legate de punerea în
practică a elementelor decizionale.
Asumarea unei decizii manageriale în condiţii de risc din punct de vedere al structurii
comportamentale a decidenţilor a constituit obiectul de studiu al mai multor cercetători de prestigiu
precum: H.A. Simon (promotorul conceptului de raţionalitate limitată) şi L. Festinger (promotorul
teoriilor legate de comportamentul organizaţional).
Printre cele mai întâlnite riscuri putem menţiona:
→ absenţa luării deciziei sau de întârziere a comunicării deciziei adoptate - Apare
atunci când persoana implicată în actul decizional conştientizează uneori în mod excesiv
60
importanţa luării unei hotărâri, în acest sens amânând pe cât de mult posibil asumarea unei
responsabilităţi. Acest tip de comportament se explică din perspectiva sociologică şi psihologică,
printr-un complex de factori ce acţionează de mai multe ori sub forma unui mix. Dintre cei mai
importanţi astfel de factori menţionăm: insuficienta încredere în sine a persoanei ce îşi asumă
decizia, experienţă profesională redusă în domeniu, nivelul de exigenţe foarte crescut al
evaluatorilor, valori proprii sau motivaţii personale deosebite, obligativitatea justificării în mod
sistematic a deciziilor adoptate faţă de conducerea societăţii sau a organizaţiei.
→ analiza incompletă a situaţiilor decizionale - se manifestă cu precădere atunci când
elementele decizionale nu cunosc îndeajuns de bine detaliile problemei, au informaţii insuficiente
sau eronate sau nu au la dispoziţie timpul efectiv necesar efectuării unei analize riguroase. În aceste
situaţii, persoana decidentă nu poate avea la îndemână întreaga descriere a situaţiei propuse, de cele
mai multe ori adoptând decizii eronate sau parţiale cu un posibil impact negativ în derularea
ulterioară a proiectului.
→ neconştientizarea consecinţelor deciziilor pentru fiecare obiectiv al proiectului - Se
cunoaşte faptul că deciziile sunt afectate de nivelul de incertitudine pe care l-ar presupune abordarea
acestora, fiind de cele mai multe ori luate în condiţii de neglijare a circumstanţelor pe care acestea
le-ar putea avea pentru fiecare dintre obiectivele proiectului. Spre exemplu, întârzierea în realizarea
unor pachete de lucru în cadrul unui proiect se datorează unei decizii luate de către managerul de
proiect de a disponibiliza o parte din personal.
→ căutarea de soluţii la nivel local - acest tip de situaţie apare atunci când persoana
decidentă (managerul de proiect, responsabilul de pachet de lucru etc.) are tendinţa de a acţiona în
spiritul unei „logici locale” , fără a şine cont de consecinţele ce pot apărea în cadrul unor alte
direcţii implicate în cadrul proiectului sau la nivelul coerenţei cu strategia globală a instituţiei din
care acesta face parte. Astfel de situaţii sunt întâlnite de obicei în cadrul deciziilor luate de către
experţii tehnici, care consideră de obicei că soluţia găsită de către ei este optimă, minimizând pe cât
este posibil aspectele negative ale aplicării acesteia. Ceea ce rezultă de obicei în final în urma
abordării unei astfel de strategii este un amalgam de soluţii parţiale, care riscă să crească gradul
incoerenţei decizionale la nivel global al proiectului.
→ lipsa de concentrare şi de căutare a consensului - În aceste situaţii majoritatea deciziilor
sunt luate în general în urma unor alegeri personale ale managerilor de proiect, fără a încerca
obţinerea unei convergenţede idei cu toţi factorii decizionali. Acest tip de abordare a problemei este
aproape de stilul dictatorial în care o persoană decidentă acţionează fără a consulta voinţa
majorităţii, generând în rândul participanţilor la proiect un sentiment de frustrare, de ne adeziune la
deciziile adoptate, putând conduce la apariţia de situaţii tensionate, ce vor face mai dificilă
implementarea celor stabilite în practică.
→ limitarea numărului de soluţii vizate - în general, majoritatea decidenţilor nu iau în
calcul toate scenariile posibile în derularea unei activităţi sau la nivelul global al întregului proiect.
Chiar dacă în cadrul acestei categorii de situaţii se ţine cont de convergenţa ideilor sau de consens,
se poate întâmpla ca judecata să fie realizată într-un mod prematur, sau sub presiunea factorilor de
timp sau de realizare a unor obiective, obţinându-se în final o soluţie care pare la prima vedere
satisfăcătoare.
→ lipsa de solidaritate în raport cu deciziile adoptate - apare în general atunci când nu
este obţinut consensul sau convergenţa de opinii a majorităţii factorilor decidenţi în abordarea unor
probleme legate de derularea proiectului. De obicei reacţia factorilor de decizie ce nu au fost
consultanţi a priori în rezolvarea unor anumite probleme, este de dezacord sau chiar de
nerecunoaştere a celor adoptate. O astfel de categorie de situaţii în care există o lipsă de solidaritate
în raport cu deciziile adoptate va conduce aproape în mod inevitabil la eşuarea implementării
deciziilor unilaterale adoptate.
→ conflictul de interese - se regăseşte preponderent în cadrul organizaţiilor în care
principalii factori de decizie au obiective sau orientări diferite, puncte de vedere incompatibile, ceea
ce conduce de cele mai multe ori, la apariţia unor stări şi situaţii tensionate în cadrul proiectului.
61
→ punerea sub semnul întrebării în mod sistematic a deciziilor anterioare adoptate -
gestionarea unui proiect impune, de cele mai multe ori, adoptarea unor decizii succesive, mai mult
sau mai puţin legate între ele prin relaţii de cauzalitate, în funcţie de tipul pe care acestea îl ocupă în
cadrul proiectului. De aici poate apărea suspiciunea unor factori decizionali sau a personalului
implicat în derularea proiectului asupra validităţii unor decizii anterioare ce pot permite, prin
relaţiile de condiţionare cu alte decizii, posibilitatea de propagare în lanţ a unor categorii de erori
sistematice. O astfel de suspiciune asupra posibilelor greşeli anterioare este, în anumite limite,
firească şi chiar benefică procesului decizional. În faze acute însă poate apărea o punere la îndoială
a întregului algoritm decizional ce poate conduce în mod inevitabil la blocarea proiectului, prin
imposibilitatea implementării activităţilor.
→ slaba implicare a conducerii - în rezolvarea tuturor problemelor de ordin decizional
sau în ceea ce priveşte politica de arbitraj. În astfel de situaţii pot fi persoane cu înalte
responsabilităţi în cadrul proiectului care neglijează sau amână luarea unor decizii, lăsând totul spre
rezolvare subordonaţilor. Gravitatea unor astfel de scenarii constă în faptul că în derularea unui
proiect apar diferite situaţii particulare, în care elementul decident nu poate fi decât managerul de
proiect, sau o persoană cu rang ierarhic superior în cadrul instituţiei sau organizaţiei respective.
Pentru evitarea unor astfel de situaţii se recomandă cultivarea unei culturi a organizaţiei, în cadrul
căreia se va pune accent pe descentralizare şi responsabilitate decizională adecvată la toate nivelele
de conducere.
→ slaba capacitate de conducere „lidership” - elementele cu putere decizională au o
personalitate firavă, fiind incapabili de a motiva pe ceilalţi subordonaţi în cadrul implementării
proiectului. Lipsa unui lider puternic capabil să gestioneze eficient situaţiile de criză ce pot apărea
în cadrul proiectului poate conduce adesea către accente de insubordonare din partea celorlalţi
participanţi în cadrul proiectului ce se pot transforma în funcţie de gravitatea lor în conflicte
deschise ce pot afecta derularea activităţilor propuse.
62
intercondiţionare de o a doua categorie importantă de riscuri - cele legate de punerea în practică a
elementelor decizionale.
Exemple
absenţa luării deciziei: absenţa nemotivată de la program a unor anagjaţi prcum şi a
sancţiunilor corespunzătoare; producerea unor accidente de muncă din cauza lipsei
achiţionării mijloacelor de protecţie; lipsa de motivaţie a personalului în absenţa unor
evaluări periodice;
neconştientizarea consecinţelor deciziilor: reducerea numărului de personal calificat cu
impact asupra productivităţii şi calităţii;
dezvoltarea organigramei cu impact asupra costurilor; amplasarea unor noi puncte de
desfacere cu impact asupra costurilor; investiţii mari în proiecte de lungă durată fară
determinarea unui profil de risc.
10.4. Riscurile legate de punerea în practică a elementelor decizionale
Aceste riscuri sunt legate în general de:
- absenţa standardizării proceselor în cadrul actului decizional şi a mecanismelor de luare a
deciziei ;
- segmentarea procesului decizional ;
- lipsa de coordonare între centrele decizionale ;
- numărul prea mare de nivele ierarhice; un astfel de sistem prezintă inerţie mare, datorită
numeroaselor verigi ce trebuiesc implicate în derularea efectivă a unei activităţi, ducând în general
la întârzierea în cadrul termenelor limită alocate iniţial;
- multitudinea de persoane implicate în procesul de luare a deciziei - sunt strâns legate de
organizaţiile supradimensionate prezentate în cadrul punctului precedent. Numărul foarte mare de
decidenţi la toate nivelele se comportă întocmai ca un lanţ de intermediari în derularea unui proiect,
fiind pusă în principiu nu numai problema eficienţei unui astfel de sistem, cât şi a justificării
costurilor relative la resursele utilizate într-un sistem supradimensionat.
- ambiguitatea asupra centrelor de decizie - apare datorită faptului că, în general, structurile
ierarhice din cadrul unui proiect sunt complexe (ceea ce reprezintă în fapt o multitudine de
decidenţi) şi prezintă o identificare clară şi riguroasă a rolului centrelor de decizie în procesul
decizional. În astfel de situaţii, o multitudine de sarcini nu sunt precis direcţionate, ele fiind de
multe ori atribuite unor persoane fără atribuţii particulare în acest domeniu.
- inexistenţa structurilor sau a procedurilor de arbitraj - derularea unui proiect impune datorită
complexităţii sale crearea unor instanţe de arbitraj ce au drept principali participanţi conducerea
proiectului, membrii consorţiului, responsabilii de pachete de lucru sau activităţi, pentru a facilita
punerea în practică a deciziilor practicate. Existenţa unei astfel de structuri de arbitraj permite
reducerea probabilităţii de apariţie a conflictelor, precum şi minimizarea riscurilor, lipsa lor
conducând la îngreunarea implementării deciziilor şi implicit blocarea întregului proiect. În cadrul
unei organizaţii o astfel de structură există, însă este denumită sub diferite forme: „comitet
strategic”, „comitet director”, „comitet de pilotaj” etc.
- absenţa sau slaba capitalizare a know-how-ului - înainte de adoptarea unei decizii, toate
persoanele cu putere decizională trebuie să-şi însuşească informaţiile şi competenţele necesare
derulării cu succes a activităţilor preconizate, deoarece know-how-ul este un factor esenţial în toate
procesele decizionale.
- ineficienţa comunicării şi slabul schimb de informaţii - un aspect esenţial de luat în calcul
după luarea unei decizii îl constituie comunicarea acesteia către partenerii din cadrul Consorţiului
sau către responsabilii de pachete de lucru sau faze. Dacă fluxul informaţional nu este corect
canalizat, informaţiile nu pot ajunge în timp util la nivelul adecvat, în consecinţă neputând fi
realizate şi interceptate la parametrii stabiliţi iniţial. În cadrul unor astfel de sisteme în care există
un slab nivel de informare, mecanismele de punere în practică a diferitelor activităţi nu permit
63
schimbul de puncte de vedere, nepermiţând persoanelor minoritare să-şi facă cunoscut punctul de
vedere.
- ineficienţa sau lipsa disponibilităţii asupra unor informaţii complexe - de cele mai multe ori,
în cadrul organizaţiilor în care există un slab flux informaţional, deciziile manageriale nu sunt
urmate de instrucţiuni manageriale detaliate de punere a acestora în practică (când acestea sunt în
general de ordin tehnic), fiind incomplete, contradictorii sau imprecise.
- lipsa descentralizării în cadrul procesului decizional - poate conduce către aplicarea în mod
eronat a deciziilor adoptate tocmai datorită lipsei unui sistem flexibil şi coerent de conducere, ceea
ce în general va crea situaţii tensionate în cadrul echipei de proiect, neînţelegeri asupra executării
ordinelor dispuse, sau eşuarea proiectului.
- dificultăţile legate de mecanismele de pregătire a deciziilor - realitatea existenţa unor
rezultate slabe în ceea ce priveşte utilizarea mecanismelor specifice de pregătire a deciziilor
(utilizarea tabelelor de bord, constituirea grupurilor de conducere). Studiile statistice efectuate pe un
eşantion reprezentativ format din manageri de proiect şi persoane de pe diferite nivele ierarhice, cu
responsabilităţi în cadrul unui proiect, arată utilizarea tabelelor de bord ca instrumente retrospective
de evaluare a deciziilor şi nu în sensul lor propriu de instrumente de prospecţie.
- slaba putere de decizie a responsabilului de proiect - este ultimul, dar poate şi cel mai
important factor implicat în realizarea obiectivelor şi a reuşitei globale a unui proiect. În aceste
situaţii managerul nu dispune de totala încredere a eşaloanelor superioare de conducere din cadrul
organizaţiei, dar şi a celor ierarhic subordonate în cadrul proiectului, constatându-se o disoluţie a
autorităţii de conducere.
Exemple
absenţa documentaţiei sau a cadrului coerent care să poată oferi o descriere precisă a
succesiunii tuturor etapelor implicate în actul decizional;
regulile de procedură decizională privind punerea în practică a unor activităţi nu sunt
întotdeauna clar definite;
se omite adesea precizarea unei ierarhii decizionale ce trebuie adoptate (decizii strategice,
tactice, operaţionale etc.) precum şi evidenţierea diferitelor nivele de responsabilitate
solicitate;
folosirea mai multor secvenţe pentru fiecare proces poate duce la o supraîncărcare cu
informaţii a factorului decizional, care în acest tip de situaţii cade pradă efectelor abordării
mult prea în detaliu a unui scenariu.
un proiect în care există mai multe centre decizionale, în cadrul cărora sunt adoptate un
număr important de decizii, fără ca acestea să fi fost în mod a priori corelate;
organizaţii supradimensionate sau proiecte care au fost laborios constituite din punct de
vedere ierarhic;
acolo unde nu este precizat în mod concret nivelul de responsabilitate, precum şi gradul de
libertate lăsat la discreţia fiecărui responsabil de centru;
managerul de proiect nu posedă o largă viziune decizională, caracteristică poziţiei ierarhice
pe care acesta o posedă, rolul său limitându-se în astfel de condiţii la controlul şi
monitorizarea deciziilor luate.
9.5. Reacţia managerilor faţă de risc
64
de lucru şi de răspuns, de a-şi îndrepta preponderent preocupările către client, către dezvoltarea de
noi dimensiuni ale comunicării în cadrul organizaţiilor şi nu în ultimul rând de abilitatea acestora de
a recunoaşte, asuma şi gestiona riscul.
Aversiunea la risc poate fi considerat un indicator care exprimă percepţia managerului faţă de
situaţiile de risc care apar în derularea afacerii. Unii autori reduc acest indicator la o funcţie sau o
rela ţie matematică. Fiecare manager, indiferent de pregătirea sa privitoare la managementul
riscului, are o atitudine proprie cu diferite grade de aversiune faţă de risc. Teoria utilităţii definită
de Neumann şi Morgenstern explică doar parţial aversiunea la risc datorită compexităţii procesului
de evaluare a acestei variabile la o mare diversitate de tipuri de antreprenori.
În funcţie de natura unor elemente care ţin de structura proceselor psihice de cunoaştere,
motivaţionale, volitive şi afective, managerul decide care trebuie să fie atitudinea lui faţă de risc. O
astfel de înţelegere a conceptului de "risc" de către manageri conduce la o anumita atitudine a
acestora fata de risc caracterizata prin trei trasaturi esenţiale si anume:
Credibilitatea redusă în estimările probabilistice ale rezultatelor posibile; mobilizarea managerilor
asupra unor obiective importante; diferenţierea între asumarea riscului de către manageri si jocul
hazardului.
c). Neâncrederea în estimările probabilistice
Exprimă neîncrederea managerilor în estimările probabilistice pe care nu le înţeleg şi prin urmare,
nu le utilizează; acest tip de manageri folosesc pretexte diferite în scopul excluderii calculului
probabilistic din teoria decizională. În general, o asemenea prestaţie managerială lasă de dorit,
ignoră unele rezultate posibile, deşi foarte puţin probabile, de asemenea, nu ţine seama de evoluţia
ulterioară a acestora. Sunt momente în care evenimente cu probabilitate slabă de producere dar cu
consecinţe puternice îşi fac totuşi apariţia, se ajunge rapid la criză, fenomen ce pune în pericol
existenţa organizaţiei. La polul opus se situează acei manageri care maximizează riscul, utilizează
noţiunea „risc maxim”, fapt ce conduce implicit la respingerea asumării unei decizii ce anulează
unele investiţii pe termen lung, datorită suprasolicitării pericolului acestei acţiuni.
d) Concentrarea deciziilor asupra problemelor importante
Alegerea unei opţiuni riscante de către decident depinde de relaţia dintre pericolele şi oportunităţile
pe care le prezintă varianta de acţiune pe de o parte şi obiectivele pe care managerul de risc le-a
fixat, pe de altă parte. Decidentul în acest caz îşi concentrează atenţia asupra valorii critice care
separă reuşita de eşec. Termenii cei mai des utilizaţi de către managerii de risc în aceste situaţii
sunt: obiectiv, prag de rezultat (exemplu: punctul mort) şi un nivel de supravieţuire, fiecare din
acestea exprimând trei stări posibile: reuşită, eşec, dispariţie. Conform teoriei respective este
necesară evitarea ajungerii sub pragul de rezultat, atenţia fiind concentrată doar asupra pericolului
eminent, oportunităţile unui eventual câştig, trecând în planul al doilea. Dorinţa de a ajunge
deasupra pragului îi împinge deseori pe manageri spre acceptarea factorilor de risc. Cum acest prag
este perceput şi stabilit în mod arbitrar de fiecare manager de risc, rezultă că respectiva teorie are o
aplicabilitate relativă în teoriile decizionale.
c. Asumarea riscului în mod conştient
Acest comportamentrezultă din preocuparea permanentă a persoanelor care îndeplinesc funcţii de
conducere de a-şi păstra neatinsă reputaţia. Este simplu de înţeles că, un bun manager este cel care
îşi asumă riscuri în mod conştient şi nu se bazează pe noroc. După unele interpretări, managerii
competenţi sunt capabili să aleagă „riscurile bune” (ce conduc organizaţia spre succes) şi să evite
„riscurile rele” (ce sugerează eşecul) în condiţii de incertitudine soluţionând astfel, incoerenţa
comenzilor sociale care cer simultan asumarea riscurilor şi reuşita asigurată.
65
conform bunului plac, stabilind propriile principii şi obiective, ceea ce va conduce la scurt-
circuitarea procesului decizional.
→ recurgerea la jocuri de influenţă din partea persoanelor din structura ierarhică
superioară a proiectului în sensul abordării a întregului proiect sau a unei părţi a acestuia în interes
personal. Obiectivele convenite în fază iniţială sau mai avansată în cadrul derulării proiectului sunt
viciate de influenţa şi jocul de interese dictat de persoana decidentă ce organizează un astfel de tip
de ingerinţă. Obiectivele individuale sau de grup nu se mai pot suprapune peste cele ale organizaţiei
promotoare, rezultând un conflict de interese major ale căror efecte pot avea un efect distructiv atât
pentru proiect, cât şi pentru organizaţie. În concluzie putem preciza că riscurile legate de structura
comportamentală a decidenţilor prezintă o multitudine de forme şi moduri de manifestare, având
efecte sau consecinţe diferite asupra proiectului. Deşi riscurile legate de structura comportamentală
a decidenţilor prezintă o abordare individuală, acestea sunt indisolubil legate prin relaţii de
intercondiţionare de o a doua categorie importantă de riscuri - cele legate de punerea în practică a
elementelor decizionale.
Exemple:
absenţa luării deciziei:
o absenţa nemotivată de la program a unor anagjaţi prcum şi a sancţiunilor
corespunzătoare;
o producerea unor accidente de muncă din cauza lipsei achiţionării mijloacelor de
protecţie;
o lipsa de motivaţie a personalului în absenţa unor evaluări periodice;
neconştientizarea consecinţelor deciziilor:
o reducerea numărului de personal calificat cu impact asupra productivităţii şi
calităţii;
o dezvoltarea organigramei cu impact asupra costurilor;
o amplasarea unor noi puncte de desfacere cu impact asupra costurilor;
o investiţii mari în proiecte de lungă durată fară determinarea unui profil de risc.
66
10.4. Riscurile legate de punerea în practică a elementelor decizionale
Aceste riscuri sunt legate în general de:
- absenţa standardizării proceselor în cadrul actului decizional şi a mecanismelor de luare a
deciziei ;
- segmentarea procesului decizional ;
- lipsa de coordonare între centrele decizionale ;
- numărul prea mare de nivele ierarhice; un astfel de sistem prezintă inerţie mare, datorită
numeroaselor verigi ce trebuiesc implicate în derularea efectivă a unei activităţi, ducând în general
la întârzierea în cadrul termenelor limită alocate iniţial;
- multitudinea de persoane implicate în procesul de luare a deciziei - sunt strâns legate de
organizaţiile supradimensionate prezentate în cadrul punctului precedent. Numărul foarte mare de
decidenţi la toate nivelele se comportă întocmai ca un lanţ de intermediari în derularea unui proiect,
fiind pusă în principiu nu numai problema eficienţei unui astfel de sistem, cât şi a justificării
costurilor relative la resursele utilizate într-un sistem supradimensionat.
- ambiguitatea asupra centrelor de decizie - apare datorită faptului că, în general, structurile
ierarhice din cadrul unui proiect sunt complexe (ceea ce reprezintă în fapt o multitudine de
decidenţi) şi prezintă o identificare clară şi riguroasă a rolului centrelor de decizie în procesul
decizional. În astfel de situaţii, o multitudine de sarcini nu sunt precis direcţionate, ele fiind de
multe ori atribuite unor persoane fără atribuţii particulare în acest domeniu.
- inexistenţa structurilor sau a procedurilor de arbitraj - derularea unui proiect impune datorită
complexităţii sale crearea unor instanţe de arbitraj ce au drept principali participanţi conducerea
proiectului, membrii consorţiului, responsabilii de pachete de lucru sau activităţi, pentru a facilita
punerea în practică a deciziilor practicate. Existenţa unei astfel de structuri de arbitraj permite
reducerea probabilităţii de apariţie a conflictelor, precum şi minimizarea riscurilor, lipsa lor
conducând la îngreunarea implementării deciziilor şi implicit blocarea întregului proiect. În cadrul
unei organizaţii o astfel de structură există, însă este denumită sub diferite forme: „comitet
strategic”, „comitet director”, „comitet de pilotaj” etc.
- absenţa sau slaba capitalizare a know-how-ului - înainte de adoptarea unei decizii, toate
persoanele cu putere decizională trebuie să-şi însuşească informaţiile şi competenţele necesare
derulării cu succes a activităţilor preconizate, deoarece know-how-ul este un factor esenţial în toate
procesele decizionale.
- ineficienţa comunicării şi slabul schimb de informaţii - un aspect esenţial de luat în calcul
după luarea unei decizii îl constituie comunicarea acesteia către partenerii din cadrul Consorţiului
sau către responsabilii de pachete de lucru sau faze. Dacă fluxul informaţional nu este corect
canalizat, informaţiile nu pot ajunge în timp util la nivelul adecvat, în consecinţă neputând fi
realizate şi interceptate la parametrii stabiliţi iniţial. În cadrul unor astfel de sisteme în care există
un slab nivel de informare, mecanismele de punere în practică a diferitelor activităţi nu permit
schimbul de puncte de vedere, nepermiţând persoanelor minoritare să-şi facă cunoscut punctul de
vedere.
- ineficienţa sau lipsa disponibilităţii asupra unor informaţii complexe - de cele mai multe ori,
în cadrul organizaţiilor în care există un slab flux informaţional, deciziile manageriale nu sunt
urmate de instrucţiuni manageriale detaliate de punere a acestora în practică (când acestea sunt în
general de ordin tehnic), fiind incomplete, contradictorii sau imprecise.
- lipsa descentralizării în cadrul procesului decizional - poate conduce către aplicarea în mod
eronat a deciziilor adoptate tocmai datorită lipsei unui sistem flexibil şi coerent de conducere, ceea
ce în general va crea situaţii tensionate în cadrul echipei de proiect, neînţelegeri asupra executării
ordinelor dispuse, sau eşuarea proiectului.
- dificultăţile legate de mecanismele de pregătire a deciziilor - realitatea existenţa unor
rezultate slabe în ceea ce priveşte utilizarea mecanismelor specifice de pregătire a deciziilor
(utilizarea tabelelor de bord, constituirea grupurilor de conducere). Studiile statistice efectuate pe un
67
eşantion reprezentativ format din manageri de proiect şi persoane de pe diferite nivele ierarhice, cu
responsabilităţi în cadrul unui proiect, arată utilizarea tabelelor de bord ca instrumente retrospective
de evaluare a deciziilor şi nu în sensul lor propriu de instrumente de prospecţie.
- slaba putere de decizie a responsabilului de proiect - este ultimul, dar poate şi cel mai
important factor implicat în realizarea obiectivelor şi a reuşitei globale a unui proiect. În aceste
situaţii managerul nu dispune de totala încredere a eşaloanelor superioare de conducere din cadrul
organizaţiei, dar şi a celor ierarhic subordonate în cadrul proiectului, constatându-se o disoluţie a
autorităţii de conducere.
Exemple
absenţa documentaţiei sau a cadrului coerent care să poată oferi o descriere precisă a
succesiunii tuturor etapelor implicate în actul decizional;
regulile de procedură decizională privind punerea în practică a unor activităţi nu sunt
întotdeauna clar definite;
se omite adesea precizarea unei ierarhii decizionale ce trebuie adoptate (decizii strategice,
tactice, operaţionale etc.) precum şi evidenţierea diferitelor nivele de responsabilitate
solicitate;
folosirea mai multor secvenţe pentru fiecare proces poate duce la o supraîncărcare cu
informaţii a factorului decizional, care în acest tip de situaţii cade pradă efectelor abordării
mult prea în detaliu a unui scenariu.
un proiect în care există mai multe centre decizionale, în cadrul cărora sunt adoptate un
număr important de decizii, fără ca acestea să fi fost în mod a priori corelate;
organizaţii supradimensionate sau proiecte care au fost laborios constituite din punct de
vedere ierarhic;
acolo unde nu este precizat în mod concret nivelul de responsabilitate, precum şi gradul de
libertate lăsat la discreţia fiecărui responsabil de centru;
managerul de proiect nu posedă o largă viziune decizională, caracteristică poziţiei ierarhice
pe care acesta o posedă, rolul său limitându-se în astfel de condiţii la controlul şi
monitorizarea deciziilor luate.
9.5. Reacţia managerilor faţă de risc
În funcţie de natura unor elemente care ţin de structura proceselor psihice de cunoaştere,
motivaţionale, volitive şi afective, managerul decide care trebuie să fie atitudinea lui faţă de risc. O
astfel de înţelegere a conceptului de "risc" de către manageri conduce la o anumita atitudine a
acestora fata de risc caracterizata prin trei trasaturi esenţiale si anume:
68
Credibilitatea redusă în estimările probabilistice ale rezultatelor posibile; mobilizarea managerilor
asupra unor obiective importante; diferenţierea între asumarea riscului de către manageri si jocul
hazardului.
e). Neâncrederea în estimările probabilistice
Exprimă neîncrederea managerilor în estimările probabilistice pe care nu le înţeleg şi prin urmare,
nu le utilizează; acest tip de manageri folosesc pretexte diferite în scopul excluderii calculului
probabilistic din teoria decizională. În general, o asemenea prestaţie managerială lasă de dorit,
ignoră unele rezultate posibile, deşi foarte puţin probabile, de asemenea, nu ţine seama de evoluţia
ulterioară a acestora. Sunt momente în care evenimente cu probabilitate slabă de producere dar cu
consecinţe puternice îşi fac totuşi apariţia, se ajunge rapid la criză, fenomen ce pune în pericol
existenţa organizaţiei. La polul opus se situează acei manageri care maximizează riscul, utilizează
noţiunea „risc maxim”, fapt ce conduce implicit la respingerea asumării unei decizii ce anulează
unele investiţii pe termen lung, datorită suprasolicitării pericolului acestei acţiuni.
f) Concentrarea deciziilor asupra problemelor importante
Alegerea unei opţiuni riscante de către decident depinde de relaţia dintre pericolele şi oportunităţile
pe care le prezintă varianta de acţiune pe de o parte şi obiectivele pe care managerul de risc le-a
fixat, pe de altă parte. Decidentul în acest caz îşi concentrează atenţia asupra valorii critice care
separă reuşita de eşec. Termenii cei mai des utilizaţi de către managerii de risc în aceste situaţii
sunt: obiectiv, prag de rezultat (exemplu: punctul mort) şi un nivel de supravieţuire, fiecare din
acestea exprimând trei stări posibile: reuşită, eşec, dispariţie. Conform teoriei respective este
necesară evitarea ajungerii sub pragul de rezultat, atenţia fiind concentrată doar asupra pericolului
eminent, oportunităţile unui eventual câştig, trecând în planul al doilea. Dorinţa de a ajunge
deasupra pragului îi împinge deseori pe manageri spre acceptarea factorilor de risc. Cum acest prag
este perceput şi stabilit în mod arbitrar de fiecare manager de risc, rezultă că respectiva teorie are o
aplicabilitate relativă în teoriile decizionale.
c. Asumarea riscului în mod conştient
Acest comportamentrezultă din preocuparea permanentă a persoanelor care îndeplinesc funcţii de
conducere de a-şi păstra neatinsă reputaţia. Este simplu de înţeles că, un bun manager este cel care
îşi asumă riscuri în mod conştient şi nu se bazează pe noroc. După unele interpretări, managerii
competenţi sunt capabili să aleagă „riscurile bune” (ce conduc organizaţia spre succes) şi să evite
„riscurile rele” (ce sugerează eşecul) în condiţii de incertitudine soluţionând astfel, incoerenţa
comenzilor sociale care cer simultan asumarea riscurilor şi reuşita asigurată.
69
CURSUL NR. 11
CONSIDERENTE GENERALE PRIVIND ASIGURĂRILE
În acest capitol sunt prezentate o serie de definiţii ale operaţiunii de asigurare,conţinutul juridic,
economic şi financiar al asigurării, principalele criterii sintetizate înliteratura de specialitate în
funcţie de care se clasifică asigurările, principalele tipuri deasigurări; alte aspecte abordate sunt
cele legate de societăţile şi intermediarii careacţionează pe piaţa asigurărilor.
Conform profesorilor Iulian Văcărel şi Florian Bercea ,,asigurarea acţionează în strânsă legătură
cu existenţa unor riscuri comune a căror producere poate provoca pagube importante economiei
naţionale şi populaţiei,, .
Profesorul Gheorghe Bistriceanu consideră că: ,,asigurarea este un sistem de relaţiieconomico-
sociale, proces obiectiv necesar al dezvoltării economice şi sociale izvorât dinacţiunea legilor
economice obiective, care constă în crearea în comun, de către populaţie şiagenţii economici
ameninţate de anumite riscuri, a unui fond din care se compenseazădaunele şi se satisfac şi alte
cerinţe economico-financiare, probabile, imprevizibile,,.
Dicţionarul Le Petit Larrousse, ediţia 1996, precizează că: ,,asigurarea este o garanţie acordată de
un asigurător asiguratului său, de a indemniza eventualele pagube, în schimbul unei prime sau
cotizaţii,,.
Conform Legii 32/10.04.2000: ,,asigurarea este operaţiunea prin care un asigurător constituie, pe
principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi, expuşi la
producerea anumitor riscuri, şi îi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama
fondului alcătuit din primele încasate, precum şi pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare
a activităţilor desfăşurate,,.
Din punct de vedere economic asigurarea implică constituirea, în condiţii specifice, a fondului de
asigurare, în legătură cu care pot fi puse în evidenţă câteva aspecte1:
- faptul că asigurarea se constituie sub formă bănească;
- fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul fiecărei societăţi de asigurare, pe
seama primelor de asigurare încasate de la persoane fizice sau juridice interesate să înlăture
pagubele pe care ar urma să le suporte în urma producerii unor evenimente;
- constituirea şi utilizarea fondului de asigurare implică relaţii economice între părţi prin
fluxurile băneşti pe care le presupune încasarea primelor şi apoi plata despăgubirilor aferente.
Fondul de asigurare se constituie în vederea acoperirii unor pagube provocate defenomene viitoare
şi nesigure. În principiu, din acest fond nu se suportă pierderile determinatede folosirea normală a
70
unor bunuri, de consumarea acestora în procesul de producţie ori îngospodăriile populaţiei, de
diminuarea valorii lor din diverse motive.
Asigurarea presupune existenţa unei comunităţi de risc. Persoanele fizice sau juridice,ameninţate de
aceleaşi pericole, acţionează pentru apărarea intereselor lor comune.
Comunitatea se formează în mod spontan, prin simpla participare la constituirea fondului
ladispoziţia unei organizaţii specializate. Membrii comunităţii de risc consimt să contribuie
lasuportarea în comun a pagubelor pe care le va pricinui producerea fenomenelor respective.
Împărţirea pagubei între membrii comunităţii se întemeiază pe faptul că posibilitateaproducerii
riscului vizează pe fiecare membru al acesteia. Posibilitatea se transformă înrealitate, însă, numai
pentru unii dintre ei, fără ca cineva să ştie dinainte “pentru cine?” şi“când anume?”. De aceea, toţi
membrii comunităţii de risc contribuie la formarea fondului dincare se vor suporta despăgubirile sau
sumele asigurate.
Asigurarea oferă avantajul că membrii comunităţii, afectaţi de producerea risculuiasigurat, primesc
de la fondul de asigurări, cu titlu de indemnizaţie de asigurare, sume care pot întrece de câteva ori
cuantumul contribuţiei acestora la fondul respectiv. Acest fapt este posibil în virtutea faptului ca
paguba provocată se împarte membrii comunităţii de risc după principiul mutualităţii.Mutualitatea
reflectă constituirea şi utilizarea fondului de asigurare după principiul “unul pentru toţi şi toţi
pentru unul”
În principiu, împărţirea riscului trebuie să se facă între membrii aceleiaşi comunităţi de risc, ceea ce
înseamnă ca la fiecare risc,
pentru care se încheie asigurarea, este necesar ca primele să acopere integral cheltuielile cuplata
despăgubirilor, urmărindu-se echilibrarea rezultatelor financiare nu numai pe totalsocietate,
respectiv organizaţie mutuală de asigurare, dar şi pe fiecare tip de asigurare.
Fondul de asigurarea se utilizează în mod centralizat pentru:
- acoperirea pagubelor provocate de fenomenele asigurate la asigurările de bunuri şi la cele
de răspundere civilă, respectiv plata sumelor asigurate la asigurările de persoane;
- finanţarea unor acţiuni legate de prevenirea pagubelor;
- constituirea unor fonduri de rezervă la dispoziţia societăţii comerciale sau a organizaţiei
mutuale de asigurare etc.
În procesul formării şi utilizării fondului de asigurare se nasc anumite relaţiieconomice între
participanţii la asigurare. În prima etapă, fluxurile băneşti sub forma primelorde asigurare, pornesc
de la persoane fizice şi juridice asigurate către organizaţia de asigurare.
În etapa următoare, fluxurile băneşti, sub forma indemnizaţiilor de asigurarea, pornesc de lafondul
de asigurare, constituit la dispoziţia organizaţiei de asigurare, către persoanele fizice şijuridice
afectate de producerea fenomenului asigurat.
Prin urmare, “asigurarea exprimă relaţii de distribuire şi redistribuire a valoriloradăugate brute,
relaţii care apar în procesul constituirii şi utilizării fondului de asigurare învederea desfăşurării
neîntrerupte a activităţii economice, părăsirii integrităţii bunurilorasigurate, protejării persoanelor
fizice, împotriva anumitor evenimente care le-ar putea afectaviaţa sau integritatea corporală,
precum şi onorării obligaţiilor de răscumpărare civilă cerevin persoanelor fizice şi juridice faţă de
terţi “.2
Ca şi celelalte componente ale sistemului financiar, asigurările îndeplinesc anumite funcţii, şi
anume:3
1. Funcţia de repartiţie este explicată prin procesul de redistribuire a unei părţi dinprodusul intern
brut. Această funcţie se manifestă în două cazuri: în procesul de formare afondului de asigurare pe
seama primelor de asigurare; în procesul de dirijare a fondului deasigurare către destinaţiile sale
legale: plata indemnizaţiei de asigurare, finanţarea unoractivităţi cu caracter preventiv, acoperirea
cheltuielilor administrativ-gospodăreşti aleorganizaţiilor de asigurare şi constituirea unor fonduri de
rezervă;
2. Funcţia de control - ca funcţie complementară a asigurărilor, urmăreşte modul cumse încasează:
primele de asigurare şi alte venituri ale organizaţiilor de asigurare; cum se efectuează: plăţile cu
titlu de indemnizaţii de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor, cheltuielile administrativ -
71
gospodăreşti, determinarea corectă a drepturilor asiguraţilor, gospodărirea judicioasă a fondului de
asigurare.
Văcărel şi Florian Bercea – Asigurări şi reasigurări, Ediţia a II-a, Editura Expert, Bucureşti, 1998, p.60.
2 Iulian
Ciurel – Asigurări şi reasigurări: Abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura All Beck,
3 Violeta
Bucureşti, 2000, p.25.
8
3. Funcţia de compensare a pagubelor - reprezintă principala funcţie a asigurărilor şiprezintă
interes atât pentru asigurat, cât şi pentru economia unei ţări: pentru asigurat,asigurarea dă o marjă
de siguranţă cu privire la protecţia bunurilor şi a vieţii, iar pentruansamblul economiei naţionale,
asigurarea nu poate preîntâmpina pagubele dar, prinacordarea operativă de despăgubiri, poate să
realizeze, într-un termen relativ rezonabil,refacerea condiţiilor pentru desfăşurarea activităţii
productive sau a capacităţii de muncăpentru persoanele vătămate.
4. Funcţia de prevenire a producerii pagubelor este a doua funcţie ca importanţă şi serealizează pe
două căi:- prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi accidentelor;
- prin formularea unor asemenea condiţii de asigurare care să-i constrângă pe asigurători
săpromoveze acţiuni de prevenire a evenimentelor şi să îi cointereseze în menţinerea în bunăstare a
bunurilor asigurate.
5. Funcţia financiară rezidă în aceea că asigurarea este apreciată ca fiind una dinpârghiile
sistemului financiar. Încasarea primelor de asigurare are loc pe parcursul exerciţiuluifinanciar şi
scadenţa la începutul anului de referinţă. Plata despăgubirilor şi a sumelorasigurate cuvenite se
face treptat, pe tot parcursul anului, pe măsura apariţiei şiargumentării necesităţii plăţilor.
Diferenţa dintre încasări şi plăţi poate fi utilizată ca sursăgenerală de creditare în economie, fiind
constituită în depozite sau în disponibilităţi curente labănci.
Noţiunea de asigurarea se foloseşte în legătură nu numai cu activitatea societăţilorcomerciale de
asigurări şi a organizaţiilor de asigurări mutuale, dar şi cu asigurările sociale.
Din punct de vedere financiar, se poate aprecia că asigurarea se constituie întrun„ intermediar”
financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc eşalonat primele deasigurare şi persoanele
fizice sau juridice care au nevoie de resurse financiare suplimentare.
Mulţi specialişti în domeniu îmbrăţişează modul tradiţional de abordare a asigurării,potrivit căreia
asigurarea constituie un mijloc de a repartiza, asupra unui număr mare depersoane fizice şi juridice,
paguba provocată de un fenomen unui număr redus dintre acestea.
Această pagubă, insuportabilă în condiţiile inexistenţei asigurării de către persoana fizică saude
întreprinderea care a suferit-o, devine, în condiţiile asigurării, suportabilă de către masacelor care
formează comunitatea de risc, datorită faptului că tehnica asigurării se bazează pe
Legea numerelor mari. Dacă prima de asigurare a fost calculată cu luare în considerare a 9pagubei
pe care probabil o va determina riscul considerat, este de aşteptat ca între obligaţiileasigura ţilor şi
cele ale asigurătorului să existe echilibrul necesar.
Această abordare nu reflectă faptul ca asigurarea se evidenţiază prin intermediul
societăţilor comerciale de asigurări, care îşi desfăşoară activitatea pe o piaţă concurenţială. Deaceea
unii specialişti pun în evidenţă anumite valenţe ale asigurărilor:
- calitatea de ramură prestatoare de servicii;
- de intermediar financiar şi
- de activitate financiară.
o Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii se relevă prin faptul că societatea deasigurare, în
schimbul primelor de asigurare încasate, oferă asiguratului un produs necorporalspecific, şi anume
preluarea răspunderii pentru riscurile asigurate, securitatea pentru cazurileconvenite prin contractul
de asigurare.
Obligaţia pe care şi-o asumă societatea comercială de asigurare faţă de asigurat esteinfluenţată de
caracterul aleatoriu al fenomenelor asigurate. Dacă acestea s-ar produce aşacum au fost ele
presupuse la stabilirea obligaţiilor părţilor contractante, atunci între primeleîncasate şi
indemnizaţiile datorate ar exista un echilibru corespunzător. În practică pot săapară abateri mai mari
sau mai mici de la media multianuală a pagubelor provocate deriscurile asigurate. Când abaterile
72
sunt favorabile pentru asigurător, ele duc la mărireaprofitului estimat al societăţii de asigur ări. Când
abaterile sunt negative, apare necesitateacompensării acestor influenţe nefavorabile cu venituri
provenite din alte activităţi: depuneri labănci, achiziţii de hârtii de valoare, investiţii în bunuri
imobiliare etc.
o Asigurarea ca formă de intermediere financiară rezidă în faptul că, mai ales înasigurările de
viaţă, societatea de asigurare oferă asiguraţilor nu numai protecţia de asigurare,ci şi instrumentele
de economisire şi de fructificare a resurselor băneşti.
Rolul de intermediar financiar îl îndeplinesc mai cu seamă societăţile de asigurări deviaţă, deşi şi
societăţile de asigurări de bunuri şi de răspundere civilă dispun de anumiteresurse financiare pe care
le oferă spre plasarea pe piaţă.
În spatele societăţii de asigurare, ca intermediar financiar, stau persoane fizice, care auîncheiat
asigurări de viaţă în dublu scop:
- pentru a se proteja împotriva unor posibile evenimente viitoare;
- pentru aş-i fructifica economiile încredinţate societăţii de asigurare.
Pentru persoanele fizice titulare a unor contracte de asigurare de viaţă, asigurarea
constituie veritabile active financiare, cu scadenţe de valorificare mai lungi sau mai scurte.
Din puct de vedere juridic, pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să capete o formă juridică,
fapt ce rezultă dintr-un contract ca lege a părţilor şi din legea propriu-zisă emisă de puterea
legislativă. Astfel, contractul de asigurare şi legea de organizare a asigurărilor constituie izvoarele
de drepturi şi obligaţii în materie de asigurări.
Contractul încheiat între un asigurat şi asigurător este denumit contract de asigurare
sau poliţă de asigurare.
În Codul civil român, definiţia dată contractului de asigurare a suferit îmbunătăţirisuccesive de-a
lungul timpului. Astfel, in conformitate cu prevederile art. 49 dinreglementarea adoptata în 1930,
“prin contractul de asigurare întreprinderea de asigurare seobligă ca în schimbul unei prime s ă ia
asupra sa un risc”. 5
Potrivit dispoziţiilor art.5 din reglementarea adoptată în 1971 ” prin contractul deasigurare,
asiguratul se obligă să plătească o primă Administraţiei Asigurărilor de Stat, iaraceasta ia asupra
sa riscul producerii unui eveniment, obligându-se ca, la producereaevenimentului, să plătească
asigurătorului sau unei terţe persoane, denumită beneficiar, oindemnizaţie – despăgubire sau sumă
asigurată – în limitele convenite”.6
După renunţarea la monopolul statului în domeniul asigurărilor, exercitat prinAdministraţia
Asigurărilor de Stat, a apărut necesitatea reformulării definiţiei date prin legeacontractului de
asigurare. Astfel legea Nr. 136 din 1995 art.9 propune o definiţie reformulatăa celei existente în
1971 şi anume: “prin contractul de asigurare, asiguratul se obligă săplătească o primă
asigurătorului, iar acesta se obligă ca, la producerea unui anume risc, săplătească asiguratului sau
beneficiarului despăgubirea sau suma asigurată, denumită încontinuare indemnizaţie, în limitele şi
în termenele convenite”.7
Conform Legii Nr. 136 din 29 decembrie 1995 privind asigurările si reasigurările înRomânia art.1,
„activitatea de asigurare se desfăşoară sub forma asigurărilor facultative şiobligatorii, precum şi a
operaţiunilor de reasigurare, de către societăţi comerciale de asigurare,de asigurare-reasigurare şi
societăţi de reasigurare, denumite în continuare asigurători,respectiv reasigurători”.8
Unii specialişti consideră că definiţia juridică a contractului este insuficient desemnificativă şi
propun ca aceasta să fie completată printr-o definiţie tehnică a operaţiei deasigurare. Astfel, Yvonne
Lambert-Faivre consideră că “sub aspectul său tehnic, care efundamental, asigurarea este operaţia
prin care un asigurător, organizând pe principiulmutualităţii un număr mare de asiguraţi, expuşi la
producerea anumitor riscuri, îi4 Iulian Văcărel şi Florian Bercea – Asigurări şi reasigurări, Ediţia a II-a , Editura
Expert, Bucureşti, 1998, p.54-
57.
5 Legea pentru constituirea şi funcţionarea întreprinderilor private de asigurare şi reglementarea contractului
deasigurare, publicată în Monitorul Oficial nr.83 din 9 aprilie 1931, nr.108 din 12 mai 1932, şi nr.85 din 10 aprilie1936
6 Decretul Consiliului de stat nr.471-1971 cu privire la asigurările de stat, republicat în Buletinul oficial al
Republicii Socialiste România , Partea I, nr.13 din 27 februarie.
73
7 LEGEA Nr. 136 din 29 decembrie 1995 privind asigurările si reasigur ările în România , publicat ă în MonitorulOficial
nr. 303 din 30 decembrie 1995
8 Idem
11
indemnizează pe aceia dintre ei care suferă un sinistru, pe seama fondului comun constituitdin
primele încasate”.9 Autoarea franceză îşi motivează opinia prin faptul că “spre deosebirede
contractul de asigurare care capătă aspectul unui pariu sau al unui joc al bazardului,operaţia de
asigurare, privită în complexitatea ei, devine o operaţie antialeatorie de luptăcolectivă împotriva
hazardului”.
Acordul de voinţă este primul principiu de bază care permite realizarea unui contract între asigurat
şi asigurător, prin care asiguratul beneficiază de protecţie pentru riscurile pe care şi le-a asumat
asigurătorul. Asigurătorul printr-un contract de asigurare se obliga să plătească contravaloarea
daunelor in cazul producerii unuia din riscurile asumate.
Un alt principiu pe care îl are asigurarea este principiul mutualităţii prin care fiecareasigurat
contribuie cu o sumă de bani, numită primă de asigurare, la crearea fondului deasigurare din care
asigurătorul acoperă daunele suferite de asiguraţi.
Contractul încheiat între un asigurat şi asigurător este denumit contract de asiguraresau poliţă de
asigurare. Sub aspect juridic acesta prezintă caracteristicile unui contract, şianume:10
a) este un contract consensual datorită faptului că aceasta se încheie numai prin acordulpărţilor;
acest contract este valabil din momentul în care asigurătorul şi asiguratul şi-auexprimat acordul de
voinţă cu privire la conţinut; forma scrisă este cerută de legiuitor dindorinţa de a proteja interesele
asiguraţilor şi pe cele ale terţilor.
b) este un contract sinalagmatic prin faptul că fiecare parte are anumite obligaţii. Astfel,asiguratul
se obligă să facă declaraţii de risc exacte, în atenţia asigurătorului, atât la încheiereacontractului, cât
şi la producerea sinistrului; totodată el se obligă să achite primele de
asigurare datorate; la rândul său, asigurătorul se obligă să acopere riscul asiguratului, în
cazulproducerii acestuia, acordând indemnizaţia cuvenită. Asigurătorul trebuie să-şi
respecteobligaţiile numai în cazul în care asiguratul şi-a onorat obligaţiile sale contractuale
(art.17).În
caz contrar, asiguratul decade din drepturi, când contractul este lovit de nulitate sau contractul
rămâne valabil pentru o sumă asigurată mai mică (art.19 şi 20).
c) este un contract aleatoriu , adică la încheierea asigurării asiguratul şi asigurătorul nucunosc
efectele, avantajele, sau pierderile ce vor rezulta. Acest eveniment, denumit alea,comportă,
pentru fiecare dintre părţi, o şansă de câştig sau un risc de pierdere. De exemplu: încazul
unui contract de asigurare a unui bun corporal pentru riscul de incendiu, platadespăgubirii de
către asigurător va avea loc numai în situaţia producerii incendiului; dacădespăgubirea
datorată va întrece ca mărime prima achitată de asigurat, avantajul va fi al
d) 9 Yvonne Lambert-Faivre, Droit des assurances, 5-eme, edition, Paris, Dalloz, 1985, p.36.
10 Iulian Văcărel şi Florian Bercea – Asigurări şi reasigurări, Ediţia a II-a , Editura Expert, Bucureşti, 1998.
12
asiguratului. În situaţia în acre nu se va produce nici un incendiu, în perioada de valabilitate
acontractului, avantajul va fi de parte asigurătorului, care deşi a încasat prima de asigurare însănu
datorează nici o indemnizaţie.
Caracterul aleator este esenţial la contractul de asigurare: dacă evenimentul pentrucare se solicită
încheierii contractului ar fi cert, iar momentul producerii lui ar fi cunoscut depărţi, asigurarea nu ar
mai avea sens, riscul respectiv urmând sa fie acoperit cu certitudine decătre asigurător.
d) este un contract succesiv datorita valabilităţii pentru o perioada mai lungă de timp;prima se poate
plăti în mai multe rate, protecţia fiind continuă din partea asigurătorului.
Faptul, că valabilitatea contractului de asigurare se întinde pe o anumită perioadă de timp, face
posibilă eşalonarea plăţii primei de asigurare şi evidenţiază caracterul succesiv alrealizării
contractului.
e) este un contract de bună credinţă ceea ce presupune ca executarea lui să se facă cubună credinţă
de către părţi. Întrucât asigurătorul acceptă preluarea unui risc, bazându-se peinformaţii furnizate de
solicitantul unei asigurări sau determină cuantumul despăgubirii pecare urmează să o acorde
74
asiguratului tot pe baza informaţiilor provenite de la acesta, fărăputinţa de a le verifica de fiecare
dată, atunci când se constată că informaţiile puse ladispoziţia asigurătorului nu au fost corecte,
reaua credinţă a asiguratului se sancţionează de omanieră foarte severă .
f) este un contract de adeziune: formularea/stabilirea clauzelor din contract aparţinesocietăţilor de
asigurare, asiguraţii având latitudinea să le accepte sau nu, în totalitate. În cazulasigurărilor de
bunuri, societatea de asigurare aduce în discuţie un proiect de contract, a căruidefinitivare are loc cu
acordul părţilor. Trebuie remarcat faptul că reglementările în materiediferă de la o ţară la alta, dar,
în cadrul naţional, organele de supraveghere a societăţilor deasigurare impun încadrarea
contractului de asigurare, prin conţinut şi structură, în anumitecoordonate juridice de fond şi formă.
g) este unic în raport cu întreaga perioadă de asigurare, chiar dacă plata primei deasigurare are loc
prin divizare. În fapt, unicitatea contractului generează consecinţe juridice,între care faptul că,
contractul de asigurare este guvernat de condiţiile iniţial stabilite, pe întregparcursul perioadei de
realizare. Stabilirea primei anuale are în vedere întreaga durată acontractului de asigurare.
Legea constituie, alături de contract, o altă formă juridică de realizare a asigurării.
Asigurarea ex contractu are la bază principiul facultativităţii (voluntariatului),adică ea se închei
din proprie iniţiativă, de către persoane fizice şi juridice interesate,
13
împotriva acelor fenomene care le ameninţă bunurile, viaţa sau integritatea corporală, în scopde
indemnizare sau de fructificare.
Asigurarea ex lege are la bază principiul obligativităţii, adică persoane fizice şijuridice,
deţinătoare de bunuri care fac obiectul asigurării obligatorii (de exemplu locuinţele şialte construcţii
gospodăreşti proprietate privată), sunt obligate să le asigure împotrivariscurilor prevăzute de lege,
iar asigurătorii care au primit autorizaţie legală de a practica oastfel de asigurare, sunt obligaţi să o
realizeze, în condiţiile prevăzute de autoritatea publicăcompetentă, şi să elibereze un înscris
probator al asigurării.
75
CURSUL NR. 12
CLASIFICAREA ASIGURARILOR
76
2. Asigurarea de persoane are ca obiect persoana fizică, viaţa şi integritatea sa, supuse ameninţării
unor evenimente care pot provoca boala, invaliditatea sau decesul.
În acest tip deasigurare asiguratul sau beneficiarul asigurării are dreptul – la apariţia cazului asigurat
– săprimească indemnizaţia de asigurare fără relaţie cu prejudiciul suferit şi chiar dacă nu ar
fiîncercat vreo pagubă. Asigurarea de persoane nu are caracter de despăgubire, reprezentând
omăsură de prevedere, de capitalizare a unor sume de bani.
3. Asigurarea de răspundere civilă (asigurare de responsabilitate) are ca obiect o valoare
patrimonială egală cu despăgubirile ce ar urma să le plătească asiguratul ca urmare a unui prejudiciu
cauzat unei terţe persoane pentru care răspunde potrivit legii.
15
Asigurările de bunuri şi de răspundere civilă sunt asigurări contra pagubelor (asigurăride daune),
având ca scop repararea prejudiciului care ameninţă patrimoniul asiguratului, fieprin avarierea
(totală sau parţială) a bunului asigurat, fie prin plata despăgubirilor civiledatorate terţilor ca urmare
a faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii ce angajează răspundereaasiguratului. Aceasta înseamnă că
aceste asigurări au caracter indemnitar (de despăgubire).
Asigurările de persoane nu au caracter indemnitar.
În funcţie de subiectele raporturilor de asigurare se disting asigurări directe şi
asigurări indirecte (reasigurări).
În cazul asigurărilor directe raporturile de asigurare se stabilesc în mod nemijlocit
între asigurat şi asigurători, fie prin intermediul contractului de asigurare, fie pe baza legii (tot
asigurare directă este şi coasigurarea în care există mai mulţi asigurători precum şi asigurarea
mutuală care se realizează între mai multe persoane expuse unor riscuri similare).
Reasigurarea apare ca un raport care se stabileşte, de fiecare dată, între două societăţi
de asigurare, dintre care una are calitatea de reasigurat, iar cealaltă de reasigurător.
Reasigurarea are la bază contractul de reasigurare prin intermediul căruia reasiguratul cedează
unui reasigurător o parte din răspunderile asumate prin contractul de asigurare. În acest fel
reasigurătorul îşi asumă răspunderea de a participa la acoperirea pagubelor în limitele
convenite în contractul de reasigurare.
După sfera de cuprindere în profil teritorial asigurările pot fi grupate în
asigurări interne şi asigurări externe.
Asigurările interne se caracterizează prin faptul că, în general, părţile contractante
domiciliază în ţara noastră, bunurile, persoanele şi răspunderea civilă care fac obiectul lor se
află pe teritoriul României, iar riscurile asigurate se pot produce pe acelaşi teritoriu. Primele
de asigurare, despăgubirile şi sumele asigurate se exprimă şi se plătesc în monedă naţională.
Asigurările externe apar în legătură cu persoane, răspundere civilă sau bunuri care ies
în afara limitelor teritoriale ale ţării în care se încheie contractul de asigurare (una din părţile
contractante sau beneficiarul asigurării domiciliază în altă ţară; obiectul asigurării ori riscul
asigurat se află, respectiv se poate produce, pe teritoriul unei alte ţări). De regulă, la aceste
asigurări atât primele de asigurare cât şi despăgubirile se plătesc în valută, motiv pentru care
ele mai sunt cunoscute şi sub denumirea de asigurări în valută. Pot fi amintite în acest sens
asigurarea navelor maritime şi fluviale, asigurarea creditelor pentru export, asigurarea
mijloacelor de transport etc.
După riscul asigurat, pot exista următoarele categorii de asigurări:
16
- pentru incendii, trăsnete, explozii, cutremure etc.; bunurile asigurate
împotriva acestor fenomene sunt: clădiri şi diferite construcţii, maşini, utilaje, mijloace de
transport, obiecte de uz casnic etc.;
- pentru ploi torenţiale, grindină, inundaţii, furtună, uragan, alunecări de
teren, riscuri specifice culturilor agricole;
- pentru derapări, răsturnări, coliziuni, prăbuşiri sau alte accidente ale
mijloacelor de transport;
- pentru diferite boli şi accidente ale animalelor;
- pentru evenimente ce pot surveni în viaţa persoanelor fizice (boală,
77
invaliditate, deces);
- pentru cazurile de răspundere civilă care se referă la prejudicii cauzate
terţelor persoane prin accidente de autovehicule, prin exercitarea unei anumite activităţi etc.
În funcţie de locul unde se produc evenimentele asigurate există:
- asigurări terestre, care se extind şi asupra riscurilor care vizează lacurile,
râurile, porturile etc.;
- asigurări maritime, care au ca scop acoperirea riscurilor care se pot produce
pe apele mărilor sau oceanelor;
- asigurări aeriene (de aviaţie), care acoperă două mari categorii de riscuri:
pentru pierderea sau avarierea aeronavei şi de răspundere civilă a companiei aeriene.
În funcţie de interesul pecuniar avem:
- asigurarea averii (pentru incendiu, furt etc.);
- asigurarea împotriva falimentului în afaceri;
- asigurarea responsabilităţii (răspunderii).
În funcţie de volumul de obiecte asigurate există:
- asigurări individuale (ex. asigurarea unei case împotriva incendiului);
- asigurări colective (ex. asigurarea bunurilor dintr-o casă împotriva incendiului);
- asigurări complete (privesc bunuri transportate sau depozitate într-o anumită perioadă de
timp).
În literatura de specialitate străină precum şi în anuarele statistice
internaţionale asigurările sunt clasificate în două mari categorii:
- asigurări de viaţă;
- asigurări non - viaţă.
17
1.5. Societăţile de asigurare
Societăţile comerciale de asigurare, indiferent de forma de proprietate, îşi desfăşoară
activitatea potrivit legii, urmărind realizarea de profit. Aceste societăţi sunt obligate să se
încadreze în prevederile legale referitoare la: mărimea capitalului social minim subscris şi
vărsat; mărimea obligaţiilor pe care şi le pot asuma; rezervele de prime şi de daune pe care
trebuie să le constituie.
Societăţile de capital – sunt constituite pentru a obţine profit pentru proprietari
1. Societăţile comerciale pe acţiuni şi cu răspundere limitată;
2. Societăţile Lloyd’s, caracteristici:
a) nu este o societate de asigurări, ci se comportă ca o piaţă;
b) toate acţiunile sunt subscrise în numele său de către anumiţi membrii, fiind
garantată cu întreaga avere personală a acestora;
c) piaţa reasigurărilor reprezintă o mare piaţă a pieţei Lloyd’s;
d) fond special alcătuit din venituri din prime ale fiecărui membru;
e) contractele de piaţă se încheie prin intermediul brokerilor Lloyd’s;
3. Bursele de asigurări – adevărate pieţe, fiecare asigurare sau reasigurare
achiziţionată la bursă este subscrisă de membrii ei ( indivizi, asociaţii, corporaţii).
• Societăţile cooperatiste – nu sunt constituite pentru a obţine profit; proprietarii
deţin poliţe cu acoperire prin asigurare la preţuri minime.
1. Organizaţii de asigurare de tip cooperatist – fiecare membru are dublă calitate:
asigurat şi asigurător;
2. Tontinele11 – se constituie pentru o perioadă determinată, în timpul căreia membrii
asociaţiei varsă o cotizaţie anuală la fondul comun;
3. Organizaţiile de schimb reciproc – riscul asigurării va fi transferat celorlalţi
membrii, nu organizaţiei;
4. Alte societăţi cooperatiste – asigurarea este disponibilă pentru o anumită organizaţie
dintr-un domeniu de activitate;
5. Organizaţii frăţeşti – subscriu în principal asigurări de viaţă sau medicale;
• Pool-urile şi asociaţiile de asigurări
78
11 Aceste asociaţii îşi datorează denumirea bancherului italian, Lorenzo Tonti, care l-a introdus în Fran ţa dup ă ce
l-a experimentat în Italia
18
Pool-urile sunt formate din câţiva asigurători independenţi, care cooperează pentru a
acoperi împreună anumite riscuri.12 Acestea pot funcţiona ca sindicat sau pe bază de
reasigurări. Obiectivul lor constă în reducerea cererii pentru asigurări oferite de pieţe
convenţionale de reasigurări prin mobilizarea capacităţii locale sau/şi prin încheierea de
tranzacţii directe de asigurare sau reasigurare.
După spaţiul geografic pe care îşi desfăşoară activitatea pool-uri pot fi:
1. Naţionale. Acestea se ocupă cu mobilizarea capacităţii de asigurare directă a
marilor riscuri. Dintre ele specializate amintim: pool-urile de asigurări atomice din Marea
Britanie, Olanda, Italia, România.
Există şi pool-uri interne care acţionează ca organizaţii de reasigurare în care membrii
individuali cedează pool-ului o parte din asigurările directe la care ei au subscris şi apoi
împart riscurile respective în proporţii convenite între toţi membrii pool-ului, prin
retrocesiune. Un exemplu real ar fi „Philippines Motor Pool”.
2. Regionale. Acestea sunt extinse în multe părţi ale lumii.
În aceste caz, putem lua ca exemplu cele patru pool-uri specializate ale Federaţiei
Arabe pentru Engineering (înfiinţat în 1969) şi cele trei pool-uri de Cooperare Regională
pentru Dezvoltare alcătuite din membrii ai Turciei, Iranului şi Pakistanului…
Intermedierea de asigurări - înseamnă orice activitate care constă din prezentarea sau
propunerea unor contracte de asigurare sau din desfăşurarea altor acţiuni pregătitoare în vederea
finalizării unor astfel de contracte sau din încheierea unor astfel de contracte sau de contribu ţie la
gestionarea sau derularea unor astfel de contracte, în special în cazul unei solicitări de daune.
Aceste activităţi nu sunt considerate intermediere de asigurări atunci când sunt
realizate de o societate de asigurare sau de un angajat al unei societăţi de asigurare care
acţionează sub răspunderea unei societăţi de asigurare.
Nu se consideră a fi intermediere de asigurări furnizarea ocazională de informaţii în
contextul unei alte activităţi profesionale, cu condiţia că scopul activităţii respective să nu fie
acordarea de asistenţa unui client în vederea încheierii sau derulării unui contract de asigurare,
gestionarea, cu titlu profesional, a solicitărilor de daune ale unei societăţi de asigurare,
precum şi compensarea daunelor şi evaluarea de către un expert a solicitărilor de daune.
Intermedierea de reasigurări- înseamnă orice activitate care constă din prezentarea sau propunerea
unor contracte de reasigurare sau din desfăşurarea altor acţiuni pregătitoare în vederea finalizării
unor astfel de contracte sau din încheierea unor asemenea contracte sau
contribuţia la gestionarea şi derularea unor astfel de contracte, în special în caz de solicitare de
daune.
Vedere a finalizării unor astfel de contracte sau din încheierea unor asemenea contracte sau
contribuţia la gestionarea şi derularea unor astfel de contracte, în special în caz de solicitare
de daune.14
Aceste activităţi nu sunt considerate intermediere de reasigurări atunci când sunt
realizate de o societate de reasigurare sau de un angajat al unei societăţi de reasigurare care
acţioneaza sub răspunderea unei societăţi de reasigurare.
Nu se consideră intermediere de reasigurări furnizarea ocazională de informaţii în
contextul unei alte activităţi profesionale, cu condiţia ca scopul activităţii respective să nu fie
acordarea de asistenţă unui client în vederea încheierii sau derulării unui contract de
reasigurare, gestionarea, cu titlu profesional, a solicitărilor de daune ale unei societăţi de
reasigurare, precum şi compensarea daunelor şi evaluarea de către un expert a solicitărilor de
daune.
Intermediar de asigurări- reprezintă orice persoană fizică sau juridică ce iniţiază sau
79
desfăşoară, în schimbul unei remuneraţii, activităţi de intermediere de asigurări;
Intermediar de reasigurări- înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce iniţiaza sau
desfăşoara, în schimbul unei remuneraţii, activităţi de intermediere de reasigurări;16
Intermediar de asigurări legat- înseamnă orice persoană care desfăşoară activităţi de
intermediere de asigurări pentru una sau mai multe societăţi de asigurare şi în numele acesteia sau
acestora, dacă produsele de asigurare nu se află în concurenţă, dar care nu colectează prime sau
sume destinate clienţilor; această persoană acţionează sub răspunderea totală a acelor societăţi de
asigurare pentru produsele care le privesc pe fiecare în parte.
Orice persoană care desfăşoară activităţi de intermediere de asigurări pe lângă
activitatea sa profesională principală este de asemenea considerată un intermediar de asigurări
legat care acţionează sub răspunderea uneia sau mai multor societăţi de asigurare pentru
produsele care le privesc pe fiecare în parte, dacă asigurarea este complementară bunurilor
sau serviciilor furnizate în cadrul acelei activităţi profesionale principale şi dacă persoana nu
colectează prime sau sume destinate clienţilor.
Intermediarii de asigurări şi reasigurări trebuie să aibă cunoştinţele şi aptitudinile
corespunzătoare, aşa cum sunt acestea stabilite de statul membru de origine al
intermediarului.
Statele membre de origine pot să adapteze condiţiile cerute în materie de cunoştinţe şi
aptitudini în funcţie de activitatea de intermediere de asigurări sau de reasigurări şi de
produsele distribuite, în special dacă activitatea profesională principală a intermediarului este
alta decât intermedierea de asigurări. În astfel de situaţii, intermediarul respectiv poate să
desfăşoare o activitate de intermediere de asigurări numai dacă un intermediar de asigurări
care îndeplineşte condiţiile din acest articol sau o societate de asigurare îşi asumă întreaga
responsabilitate pentru acţiunile sale.
Intermediarii de asigurări şi reasigurări trebuie să se bucure de o bună reputaţie. Ca
un minim necesar, aceştia trebuie să nu aibă cazier judiciar sau un alt document echivalent
pentru infracţiuni penale grave care au adus atingere proprietăţii sau pentru alte infracţiuni în
domeniul financiar şi nu trebuie să fi fost declaraţi anterior în faliment, cu excepţia cazului în
care au fost reabilitaţi în conformitate cu dispoziţiile de drept intern.
Intermediarii de asigurări şi reasigurări vor deţine o asigurare de indemnizaţie
profesională care să acopere întreg teritoriul Comunităţii sau altă garanţie comparabilă pentru
răspunderea care decurge din neglijenţa profesională, în valoare de cel putin 1 000 000 EURO
pentru fiecare solicitare de daune şi în valoare globala de 1 500 000 EUR pe an pentru
totalitatea solicitărilor de daune, cu excepţia cazului în care o astfel de asigurare sau garanţie
comparabilă le este pusă la dispoziţie de o societate de asigurare sau reasigurare sau de altă
întreprindere în numele căreia intermediarul de asigurări sau de reasigurări acţionează sau este
împuternicit să acţioneze sau dacă societatea respectivă şi-a asumat întreaga răspundere
pentru acţiunile intermediarului.
În asigurări există două tipuri de intermediari şi anume agenţii de asigurare şi brokerii
de asigurare. 18
• Agenţii de asigurare reprezintă un canal de distribuţie mult utilizat de către
Societăţile de asigurare pentru vânzarea poliţelor lor.
Agenţii de asigurare sunt utilizaţi, în special, pentru asigurările încheiate de persoanele fizice, iar în
unele companii ei sunt implicaţi şi în activităţile legate de constatarea, evaluarea şi lichidarea
daunelor.
O persoană poate desfăşura o activitate ca agent de asigurare, dacă deţine o autorizaţie
valabilă, scrisă, din partea unui asigurător, denumită în prezenta lege contract de agent, pentru
a acţiona în numele acestuia.
Agenţii de asigurare, persoane fizice, au dreptul să se înregistreze la camera de munca
în a carei raza teritorială domiciliază, pentru a li se calcula vechimea în munca şi pentru a
18 VioletaCiurel – Asigurări şi reasigurări; Abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura All Back,
Bucureşti 2000, pag. 61
21
80
achita taxele necesare în vederea constituirii fondurilor de pensii şi de asigurări sociale.
Un agent de asigurare nu poate intermedia aceleaşi clase de asigurari decât pentru un
singur asigurător.
Dacă un asigurat a încheiat o asigurare printr-un agent de asigurare, asigurătorul în
numele căruia acţionează agentul este răspunzător faţă de asigurat pentru toate actele sau
omisiunile agentului de asigurare.
• Brokerii. Prezenţa activă a brokerilor este indispensabilă pe piaţa internaţională a
asigurărilor şi reasigurărilor. Prezenţa acestora este necesară datorită faptului că apar
modificări ale condiţiilor economice, sociale şi politice şi au loc schimbări periodice ale
legislaţiilor unor ţări privind reglementarea activităţilor de asigurare şi reasigurare referitoare
la depozitele de fonduri. Aceştia mobilizează o mare parte din capacitatea mondială de
asigurare şi reasigurare şi conferă pieţei o mare mobilitate şi flexibilitate.
Brokerii au un rol important în mobilizarea capacităţii de subscriere, cerută de asigurare pentru
riscuri mari şi specializate, prin cunoştinţele lor şi accesul la pieţele mondiale ale asigurărilor şi
reasigurărilor.
În schimbul serviciilor prestate, brokerii primesc un comision numit „taxă de
brokeraj” sau o cotă procentuală asupra primei de reasigurare plătită de client care variază în
funcţie de tipul de contrat, de durată şi de piaţă între 1,5 şi 15%.
Brokerul pune pe primul loc interesele solicitantului şi de aceea este obligat prin legi
şi uzanţe să-şi utilizeze pregătirea profesională, atât cea teoretică, cât şi cea practică, pentru a
încheia cea mai bună afacere.
Conform art.36, al legii 32/2000 un broker de asigurare care solicită autorizarea achită
la depunerea cererii de autorizare o taxă de autorizare de 30.000.000 lei; cuantumul taxelor de
autorizare se actualizează periodic prin decizie a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în
funcţie de indicele preţurilor comunicat de Comisia Naţionala pentru Statistică.
Brokerii de asigurare achită, din momentul acordării autorizaţiei de funcţionare, pe
durata valabilităţii acesteia, o taxa de funcţionare, stabilită anual de Comisia de Supraveghere
a Asigurărilor, de maximum 0,3% din comisioanele încasate în perioada pentru care sunt
datorate.
Atât agentul cât şi brokerul sunt remuneraţi de asigurător şi nu de asigurat. Agentul de
asigurare primeşte comisionul pentru că vinde asigurările celui pe care îl reprezintă, brokerul
primeşte brokerajul pentru că aduce afaceri asigurătorului.
Momentan, în lume funcţionează un număr impresionant de brokeri, fie ca filiale ale
unor firme de intermediere, fie ca organizaţii independente. Cei mai mulţi brokeri îşi
22
desfăşoară activitatea pe scară internaţională şi cea mai mare parte a lor dispune de sucursale,
birouri sau reprezentanţe în toate marile centre de asigurări şi reasigurări ale lumii.
Poziţia brokerilor diferă de la o piaţă la alta. Astfel pe piaţa Londrei nu se pot încheia
tranzacţii de reasigurare în mod direct, ci numai prin apelarea la brokeri, în Olanda şi
Australia cele mai multe afaceri se încheie prin intermediul brokerilor, în timp ce în Germania
se preferă contractele directe dintre asigurători şi reasigurători.
Piaţa S.U.A. prezintă anumite particularităţi determinate de reglementările privind
statutul companiilor de asigurare, adoptate în fiecare stat. Această piaţă este împărţită între
firme americane şi străine.
Activitatea brokerilor de reasigurare diferă de cea a brokerilor de asigurări directe.
Comparativ cu brokerii de asigurări directe, brokerii de reasigurare nu se ocupă de
intermedierea sau încheierea de afaceri directe, ci de găsirea celor mai bune legături şi
contracte de reasigurare, de aducerea laolaltă a părţilor contractante, de îndeplinirea unor
formalităţi procedurale în vederea încheierii contractului de reasigurare, de rearanjarea unui
contract existent pe bază nouă sau plasare la reasigurători noi.
Datorită faptului că brokerii au foarte multe cunoştinţe în ceea ce priveşte pieţele, ei
oferă posibilitatea plasării afacerilor în interesul ambilor parteneri, asigurând o protecţie
completă clientului şi o primă corespunzătoare pentru asigurător. Tot brokerii informează
81
companiile cedente asupra noilor forme de protecţie, asupra oricăror modificări intervenite în
starea pieţei, asupra metodelor de îmbunătăţire a informaţiilor privind managementul riscului,
a sistemelor de control, îi avertizează în situaţiile în care sunt tentaţi să încheie contracte ce se
pot dovedi dezastroase, aplanează diferendele apărute în perioada de derulare a contractului şi
oferă asistenţă şi consultanţă.
Brokerii de asigurare şi reasigurare au următoarele funcţii:19
1. acordă asistenţă clientului pentru elaborarea unui program adecvat de
asigurări/reasigurări şi pentru îmbunătăţirea programului existent;
2. contactează asigurătorii/reasigurătorii potriviţi pentru obţinerea unor contracte
corespunzătoare pe termen lung;
3. negociază termenii contractului de asigurare, respectiv de reasigurare şi pregăteşte textul
acestuia sau verifică dacă textul propus de compania cedentă răspunde protecţiei optime;
4. participă la plata primei de asigurare sau reasigurare şi la încasarea contravalorii
corespunzătoare a despăgubirii în cazul producerii daunelor;
5. pregăteşte reînnoirea contractului de asigurare, respectiv de reasigurare;
6.asistă asigurătorul sau asigurătorul în respectarea clauzelor contractuale.
Există şi cazuri în care, brokerii se ocupă de unele activităţi administrative de detaliu,
cum ar fi: elaborarea proiectului de contract, avizarea lui de viitoarele părţi contractante,
întocmirea documentului final şi semnarea lui, urmărirea derulării contractului şi a respectării
obligaţiilor părţilor privind plata primelor datorate şi regularizarea daunelor.
Asigurările formează un sector de activitate cu conotaţii/implicaţii complexe atât pentru
persoanele fizice/juridice în mod individual, cât şi pentru societate în ansamblu.
Principiul de bază care stă la baza activităţii de asigurare este principiul mutualităţi; similar
altor componente ale sistemului financiar, asigurările îndeplinesc o serie de funcţii dintre care
funcţia de compensare a pagubelor şi cea de prevenire a producerii pagubelor sunt cele mai
importante. Din punct de vedere juridic poliţa de asigurare prezintă caracteristicile unui
contract; alături de contract, legea reprezintă o altă formă juridică de realizare a asigurării.
82
CURSUL NR. 13
Acest tabel redă obiectivele analizei riscului, din perspectiva unor domenii
economice diverse, care acoperă un spectru destul de larg de afaceri (comerciale),
inclusiv comerţul cu amănuntul.
83
Din tabel se pot deduce diferenţele motivaţionale, de la un sector la altul, în ceea
ce priveşte analiza riscului.
Viaţa oamenilor a fost şi este ameninţată de cele mai imprevizibile fenomene pe care
le comportă natura şi activitatea complexă pe care aceştia o dezvoltă. R
Cu toate acestea de-a lungul vremii oamenii au găsit forţa necesară nu numai
refacerii bunurilor distruse dar şi găsirii de noi metode pentru a se proteja în
cazul pericolelor.
Asigurarea este conceptul de unire a unei comunităţi de risc prin care membrii
comunităţii consimt să contribuie financiar la formarea unui fond de asigurare
şi mai apoi la suportarea în comun a pagubelor produse membrilor acestei
comunităţi.
84
de acţiunea altor factori, cum sunt: forma juridică de realizare a asigurării (asigurări
obligatorii sau facultativ); ramura de asigurare (asigurări de bunuri, persoane sau
răspundere
85
h) Riscuri de lichidare poate să se producă atunci când fondurile unui
asigurător nu sunt la nivelul obligaţiilor acestuia faţă de terţi în situaţia încetării
activităţii de asigurare.
Vedere a finalizării unor astfel de contracte sau din încheierea unor asemenea contracte
saucontribuţia la gestionarea şi derularea unor astfel de contracte, în special în caz de solicitarede
daune.14
Aceste activităţi nu sunt considerate intermediere de reasigurări atunci când suntrealizate de o
societate de reasigurare sau de un angajat al unei societăţi de reasigurare careacţioneaza sub
răspunderea unei societăţi de reasigurare.
Intermediar de asigurări - reprezintă orice persoană fizică sau juridică ce iniţiază saudesfăşoară,
în schimbul unei remuneraţii, activităţi de intermediere de asigurări;
Intermediar de reasigurări - înseamnă orice persoană fizică sau juridică ce iniţiaza saudesfăşoara,
în schimbul unei remuneraţii, activităţi de intermediere de reasigurări;
Intermediar de asigurări legat - înseamnă orice persoană care desfăşoară activităţi deintermediere
de asigurări pentru una sau mai multe societăţi de asigurare şi în numele acesteia sau acestora, dacă
produsele de asigurare nu se află în concurenţă, dar care nu colectează prime sau sume destinate
86
clienţilor; această persoană acţionează sub răspunderea totală a acelor societăţi de asigurare pentru
produsele care le privesc pe fiecare în parte.
Statele membre de origine pot să adapteze condiţiile cerute în materie de cunoştinţe şiaptitudini în
funcţie de activitatea de intermediere de asigurări sau de reasigurări şi deprodusele distribuite, în
special dacă activitatea profesională principală a intermediarului estealta decât intermedierea de
asigurări. În astfel de situaţii, intermediarul respectiv poate sădesfăşoare o activitate de intermediere
de asigurări numai dacă un intermediar de asigurăricare îndeplineşte condiţiile din acest articol sau
o societate de asigurare îşi asumă întreagaresponsabilitate pentru acţiunile sale.
Intermediarii de asigurări şi reasigurări trebuie să se bucure de o bună reputaţie. Caun minim
necesar, aceştia trebuie să nu aibă cazier judiciar sau un alt document echivalentpentru infracţiuni
penale grave care au adus atingere proprietăţii sau pentru alte infracţiuni îndomeniul financiar şi nu
trebuie să fi fost declaraţi anterior în faliment, cu excepţia cazului în
care au fost reabilitaţi în conformitate cu dispoziţiile de drept intern.
Intermediarii de asigurări şi reasigurări vor deţine o asigurare de indemnizaţieprofesională care să
acopere întreg teritoriul Comunităţii sau altă garanţie comparabilă pentrurăspunderea care decurge
din neglijenţa profesională, în valoare de cel putin 1 000 000 EUROpentru fiecare solicitare de
daune şi în valoare globala de 1 500 000 EUR pe an pentrutotalitatea solicitărilor de daune, cu
excepţia cazului în care o astfel de asigurare sau garanţiecomparabilă le este pusă la dispoziţie de o
societate de asigurare sau reasigurare sau de altăîntreprindere în numele căreia intermediarul de
asigurări sau de reasigurări acţionează sau esteîmputernicit să acţioneze sau dacă societatea
respectivă şi-a asumat întreaga răspunderepentru acţiunile intermediarului.
În asigurări există două tipuri de intermediari şi anume
1. agenţii de asigurare
2. brokerii de asigurare.
Agenţii de asigurare sunt utilizaţi, în special, pentru asigurările încheiate de persoanele fizice, iar în
unele companii ei sunt implicaţi şi în activităţile legate de constatarea, evaluarea şi lichidarea
daunelor.
87
Dacă un asigurat a încheiat o asigurare printr-un agent de asigurare, asigurătorul în
numele căruia acţionează agentul este răspunzător faţă de asigurat pentru toate actele sau
omisiunile agentului de asigurare.
2. Brokerii.
Prezenţa activă a brokerilor este indispensabilă pe piaţa internaţională aasigurărilor şi
reasigurărilor. Prezenţa acestora este necesară datorită faptului că aparmodificări ale condiţiilor
economice, sociale şi politice şi au loc schimbări periodice alelegislaţiilor unor ţări privind
reglementarea activităţilor de asigurare şi reasigurare referitoarela depozitele de fonduri. Aceştia
mobilizează o mare parte din capacitatea mondială deasigurare şi reasigurare şi conferă pieţei o
mare mobilitate şi flexibilitate.
Brokerii au un rol important în mobilizarea capacităţii de subscriere, cerută de asigurare pentru
riscuri mari şi specializate, prin cunoştinţele lor şi accesul la pieţele mondiale ale asigurărilor şi
reasigurărilor.
În schimbul serviciilor prestate, brokerii primesc un comision numit „taxă de brokeraj” sau o cotă
procentuală asupra primei de reasigurare plătită de client care variază în funcţie de tipul de contrat,
de durată şi de piaţă între 1,5 şi 15%.
Brokerul pune pe primul loc interesele solicitantului şi de aceea este obligat prin legi
şi uzanţe să-şi utilizeze pregătirea profesională, atât cea teoretică, cât şi cea practică, pentru a
încheia cea mai bună afacere.
Conform art.36, al legii 32/2000 un broker de asigurare care solicită autorizarea achităla depunerea
cererii de autorizare o taxă de autorizare de 30.000.000 lei; cuantumul taxelor deautorizare se
actualizează periodic prin decizie a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, înfuncţie de indicele
preţurilor comunicat de Comisia Naţionala pentru Statistică.
Brokerii de asigurare achită, din momentul acordării autorizaţiei de funcţionare, pedurata
valabilităţii acesteia, o taxa de funcţionare, stabilită anual de Comisia de Supravegherea
Asigurărilor, de maximum 0,3% din comisioanele încasate în perioada pentru care suntdatorate.
Atât agentul cât şi brokerul sunt remuneraţi de asigurător şi nu de asigurat. Agentul de
asigurare primeşte comisionul pentru că vinde asigurările celui pe care îl reprezintă, brokerul
primeşte brokerajul pentru că aduce afaceri asigurătorului.
Momentan, în lume funcţionează un număr impresionant de brokeri, fie ca filiale aleunor firme de
intermediere, fie ca organizaţii independente. Cei mai mulţi brokeri îşidesfăşoară activitatea pe
scară internaţională şi cea mai mare parte a lor dispune de sucursale,birouri sau reprezentanţe în
toate marile centre de asigurări şi reasigurări ale lumii.
Poziţia brokerilor diferă de la o piaţă la alta. Astfel pe piaţa Londrei nu se pot încheiatranzac ţii de
reasigurare în mod direct, ci numai prin apelarea la brokeri, în Olanda şiAustralia cele mai multe
afaceri se încheie prin intermediul brokerilor, în timp ce în Germania
se preferă contractele directe dintre asigurători şi reasigurători.
Piaţa S.U.A. prezintă anumite particularităţi determinate de reglementările privindstatutul
companiilor de asigurare, adoptate în fiecare stat. Această piaţă este împărţită întrefirme americane
şi străine.
Activitatea brokerilor de reasigurare diferă de cea a brokerilor de asigurări directe.
Comparativ cu brokerii de asigurări directe, brokerii de reasigurare nu se ocupă deintermedierea sau
încheierea de afaceri directe, ci de găsirea celor mai bune legături şicontracte de reasigurare, de
aducerea laolaltă a părţilor contractante, de îndeplinirea unorformalităţi procedurale în vederea
încheierii contractului de reasigurare, de rearanjarea unuicontract existent pe bază nouă sau plasare
la reasigurători noi.
Datorită faptului că brokerii au foarte multe cunoştinţe în ceea ce priveşte pieţele, eioferă
posibilitatea plasării afacerilor în interesul ambilor parteneri, asigurând o protecţiecompletă
88
clientului şi o primă corespunzătoare pentru asigurător. Tot brokerii informeazăcompaniile cedente
asupra noilor forme de protecţie, asupra oricăror modificări intervenite înstarea pieţei, asupra
metodelor de îmbunătăţire a informaţiilor privind managementul riscului,a sistemelor de control, îi
avertizează în situaţiile în care sunt tentaţi să încheie contracte ce sepot dovedi dezastroase,
aplanează diferendele apărute în perioada de derulare a contractului şioferă asistenţă şi consultanţă.
CONCLUZII:
1. Asigurările formează un sector de activitate cu conotaţii/implicaţii complexe atât pentru
persoanele fizice/juridice în mod individual, cât şi pentru societate în ansamblu.
2. Principiul de bază care stă la baza activităţii de asigurare este principiul mutualităţi.
3. Similar altor componente ale sistemului financiar, asigurările îndeplinesc o serie de
funcţii dintre care funcţia de compensare a pagubelor şi cea de prevenire a producerii
pagubelor sunt cele mai importante.
4. Din punct de vedere juridic poliţa de asigurare prezintă caracteristicile unui contract;
alături de contract, legea reprezintă o altă formă juridică de realizare a asigurării.
89
MIC DICŢIONAR DE TERMENI DE SPECIALITATE
Asiguratul este:
- persoana juridică care, în schimbul primei de asigurare plătite asigurătorului,
îşi asigură bunurile împotriva anumitor calamităţi naturale sau accidente;
- persoana fizică ce se asigură împotriva unor evenimente ce pot apărea în viaţa
sa; persoana
- fizică sau juridică care se asigură pentru prejudiciul pe care îl poate produce
unor terţe persoane.
-
Asigurătorul este persoana juridică(societatea de asigurări), care în schimbul
primeide asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă răspunderea de a acoperi
pagubele produse bunurilor asigurate de anumite calamităţi naturale sau accidente, de
a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în viaţa persoanelor
asigurate sau de a plăti o despăgubire pentru prejudiciul de care asiguratul r ăspunde –
în baza legii – faţă de terţe persoane.
Contractantul asigurării este persoana fizică sau juridică care poate încheia o
asigurare, fără însă ca aceasta să obţină calitatea de asigurat. Calitatea de contractant
de asigurare trebuie precizată prin condiţiile de asigurare şi poate surveni la toate
categoriilede asigurări.
Franşiza reprezintă acea parte din pagubă, stabilită anticipat prin contractul
90
de asigurare, care se suportă de asigurat pentru fiecare eveniment . Franşiza se poate
stabili în procente sau în sumă absolută. Franşiza se stabileşte şi se consemnează în
contractul de asigurare în aceiaşi valută ca şi suma asigurată. În general, întâlnim la
asigurările de bunuri pe timpul transportului (terestru, maritim şi aerian) contracte de
asigurare cu franşiză.
91
valoarea bunului asigurat, deoarece asigurarea este astfel concepută încât să nu
permită sub nici oformă acordarea unor despăgubiri mai mari decât pierderile efectiv
suportate de asiguraţi.
92
CURSUL NR. 14
CRIZA ECONOMICĂ, SITUAŢIE DE RISC MAJOR
CU IMPACT ASUPRA ECONOMIILOR STATELOR
Introducere
Ştiinţa economică actuală, în ciuda tehnicizării sale excesive, a rămas o ştiinţă umană,
socială şi istorică, morală şi politică. Aceasta a contribuit la dezvoltarea unor teorii foarte
specializate ale consumatorului, pieţei, firmei, muncii, capitalului, globalizării, tehnologiei,
informaţiei etc, care stau la baza strategiilor şi programelor de dezvoltare.
Până la jumătatea secolului al XX-lea crizele economice s-au derulat după o schemă tipică:
- apariţia crahului bursier şi bancar;
- dificultăţi economico-financiare pentru numeroase firme industriale, comerciale;
- panică pe piaţa monetară şi financiară;
- deficit grav de lichidităţi monetare;
- limitarea drastică a investiţiilor (mai ales în sectoarele productive);
- accelerarea numărului de falimente, ca efect cumulativ ce afectează într-o măsură
sau alta ansamblul domeniilor de activitate, într-o spirală recesionistă;
- scăderea numărului locurilor de muncă şi creşterea masivă a şomajului;
- prăbuşirea preţurilor cu ridicata şi amănuntul;
- creşterea ofertei (pentru o scurtă perioadă pe seama distribuirii stocurilor) urmată
de reducerea acesteia;
- prăbuşirea cererii de satisfactori (în lipsa unei politici de susţinere a veniturilor) şi
de capital;
- influenţe asupra relaţiilor economice internaţionale (repatrierea unei părţi din
capitalurile investite);
- promovarea politicilor protecţioniste, ridicarea ratei dobânzii etc.
Criza economică actuală şi cele viitoare, ca fenomene de risc economic şi social major,
deşi nu mai respectă schemele clasice, produc multe dificultăţi economice cu impact nemijlcit
asupra situaţiei economice generale.
Principalele fenomene care afectează economiile statelor în etapa actuală sunt:
existanţa dezechilibrelor în domeniul ocupării forţei de muncă;
tendinţa generalizată de creştere a preţurilor;
ajustarea ofertei şi a cererii;
dezechilibre financiare, valutare;
reducerea nivelului de trai al unor categorii socio-profesionale;
unele dezechilibre regionale.
- 13.2. Fazele activităţii economice.Definirea şi originile crizei economice.
-
- 13.2.1.Fazele activităţii economice
- 1. ASCENDENTĂ – expansiune.
93
- 2. CRIZA – perioada de timp în care se întrerupe mişcarea ascendentă.
- 3. DEPRESIUNEA – perioada de timp în care are loc scăderea drastică şi
violentă a activităţii economice. Apar evenimente impredictibile , la care pseudospecialiştii
politici rămân spectatori pentru că nu au pregătirea ştiinţifică necesară gestionării riscurilor.
Capacitatea de indecizie a acestora chinuie sistemul economic şi social.
- PERIOADA DE CRIZA POATE DURA SI 10 ANI.
-
- 4. RELANSAREA – perioada de timp în care se reia mişcarea ascendentă a fluxului
economic.
-
- Aceste etape sunt interdependente, iar unitatea acţiunii lor pregătesc schimbarea.
- Trecerea de la 1 la 2are loc datorită: războaielor, hegemoniei economice,
dezechilibrelor producţie – consum, dezechilibrelor între cantitatea de bani şi valoarea fluxului de
mărfuri, economiei informale ( subterană şi piaţa neagră), tunurilor imobiliare uriaşe,
iraţionalităţii calificării forţei de muncă, producţiei pe stoc a resursei intangibile, etc.
- În fazele 2 şi 3 se produc: mari deficite bugetare, şomaj crescut şi persistent,
restructurări de firme, ramuri şi subramuri, inflaţie, mari dificultăţi economice, deficit de lichidităţi,
dispariţia speranţei de profit, reducerea la maximum a creditării, lipsa acută de capital.
-
- 14.2.Definirea şi originile crizei economice
-
- În „Dicţionarul explicativ al limbii române” noţiunea de CRIZĂ este definită drept:
manifestare a unor dificultăţi (economice, politice, sociale etc.); perioadă de tensiune, de
tulburare, de încercări (adesea decisive) care se manifestă în societate. Lipsa acută (de
mărfuri, timp, forţă de muncă)”2.
-
- În dicţionarele germane criza este prezentată ca „o situaţie, perioadă
grea, care reprezintă punctul culminant şi de răscruce al unei evoluţii ameninţătoare
grave”3. Unii specialişti, mai ales psihologi şi sociologi, au abordat fenomenul criză prin
explicarea unor fenomene clinice şi efectele acestora asupra organizaţiilor şi indivizilor.
Sunt lucrări numeroase care teoretizează raporturile interumane şi interorganizaţionale dar
nu abordează fenomenul criză în sine, şi mai ales criza economică. Din aceste motive,
demersul nostru ştiinţific va rămâne în spaţiul teoretic şi aplicativ al crizei economice.
Criza economică defineşte starea de dificultate a activităţilor economice, concretizată
în încetinirea, stagnarea sau scăderea activităţilor economice cu efecte directe asupra
preţurilor, gradului de ocupare şi folosire a factorilor de producţie.
- Este vorba de un dezechilibru între capacitatea de producţie şi capacitatea de
consum; de o ruptură între masa mărfurilor produse şi puterea de cumpărare a consumatorilor.
- Originile crizelor economice se găsesc în condiţiile producţiei de mărfuri
deficitare, în separarea exagerată şi apariţia unor întreruperi contraproductive în timp
între acţiunile de producţie, vânzare-cumpărare şi fluxul circulaţiei băneşti.
Conţinutul crizei economice constă în:
restrângerea în proporţii însemnate a producţiei şi volumului afacerilor comerciale;
supraproducţia relativă de mărfuri, ca urmare a decalajului mare între cantitatea,
calitatea şi cererea solvabilă de mărfuri;
2
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. a III-a, Bucureşti, 1996.
3
Deutsches Universal Wörterbuch Dudenverlag, Mannhein, 1978.
94
scăderea bruscă a cursului acţiunilor, înmulţirea falimentelor;
încercarea excesivă şi rapidă de a descentraliza o economie centralizată de stat sau
dimpotrivă de a realiza centralizarea excesivă a producţiei şi capitalului;
creşterea şomajului şi accentuarea procesului de decapitalizare a activităţii economice
a micilor producători etc.
Criza economică poate caracteriza atât sectorul industrial cât şi cel agrar şi poate fi agravată
de urmările altor crize (financiară, bancară, valutară, de bursă, de credit) sau ale unora care
au legătură directă cu folosirea resurselor naturale (energetică, ecologică sau de materii
prime).
Exemple:
1. Astfel de crize au afectat economiile occidentale şi nu numai. Între anii 1929-1933 s-a
înregistrat cea mai puternică criză economică. Sub aspect economic Marea criză (aşa
este denumită în istoria economică) s-a derulat în două etape distincte şi anume:
o etapă scurtă concretizată şi finalizată prin crahul financiar al bursei din New
York;
criza propriu-zisă, declanşată mai întâi în economia SUA şi apoi extinzându-se
rapid la nivelul economiei mondiale.
Prăbuşirea a condus la o mare pierdere de încredere din partea a milioane de oameni care
aveau investiţii în bursa Wall Street.
Atât natura cauzelor inflaţiei cât şi măsurarea acesteia ridică numeroase probleme. INFLAŢIAse
manifestă printr-un proces de creştere continuă a preţurilor iarDEFLAŢIAeste procesul
invers, de scădere a acestora.
Din cele prezentate rezultă că principalul vinovat pentru creşterea preţurilor este
creşterea salariilor, iar acest fenomen are următoarele efecte:
în primul rând va contribui la creşterea cererii de consum a populaţiei care, dacă nu
este însoţită de o creştere corespunzătoare a ofertei va determina automat creşterea
preţurilor;
în al doilea rând va duce la creşterea costurilor de fabricaţie a întreprinderilor care,
din acest motiv vor fi nevoite să-şi reducă oferta să-şi mărească preţul.
95
Unele efecte ale inflaţiei moderate şi controlate pot beneficia însă atunci când este vorba despre
inflaţie galopantă sau hiperinflaţie le putem imediat asocia cu dezorganizarea economică, respectiv
criza economică.
Aceste două forme negative ale inflaţiei (inflaţia galopantă şi hiperinflaţia) sunt factorii care
însoţesc crizele economice şi produc:
serioase dereglări în corelaţiile dintre preţurile mărfurilor complicând posibilităţile de
calcul al eficienţei şi rentabilităţii;
descurajează investiţiile productive şi orientează resursele băneşti spre acţiuni
speculative, curente accelerează oscilaţiile cursurilor valutare cu efecte negative pentru
economiile naţionale cu monede neconvertibile generând dezechilibre pe plan mondial şi
zonal;
conduce la degradarea societăţii civile, antrenează sărăcia clasei de mijloc, subminează
sistemul de impunere fiscală, generează corupţie şi degradare a instituţiilor statului.
finanţarea aparatului de stat, etc.
Dreptul la muncăînglobează în conţinutul său cinci componente dintre care, două sunt
libertăţi (sau drepturi naturale):
libertatea de alege o profesie;
libertatea de a opta pentru locul de muncă;
iar celelalte trei componente sunt drepturi propriu-zise care derivă din actul de
convenţionalitate:
contraprestaţia pentru munca depusă;
protecţia socială a muncii;
dreptul la negocieri colective.
96
fluctuaţiile provocate de ciclitatea economică;
lipsa măsurilor de revitalizare economică după criză;
gradul de sezonalitate al unor activităţi;
cauze de natură tehnică.
97
SEMINARII
S1. Riscul. Managementul riscului. Noţiuni introductive
Percepţia riscului
Riscul derivă din posibilităţile limitate ale omului de a anticipa viitorul şi este conştientizat prin
rezultatele unor acţiuni care prezintă un grad de incertitudine destul de semnificativ.
Foarte multe decizii vei fi obligat să le adopţi plecând de la unele estimări asupra viitorului.
Vei întâlni situaţii complexe în care vei lua decizii în baza unor estimări, prezumţii şi prognoze
asupra unor evenimente viitoare impredictibile ale căror rezultate sau consecinţe pot fi incerte.
Percepţia riscului organizaţional poate fi asimilată unui joc strategic între 2 adversari,
managerul(decidentul) şi viitorul. Decidentul elaborează planul de afaceri sub forma unor variante
de acţiune (concepţii) în care sunt prezentaţi indicatorii de bază ai afacerii, iar adversarul
său,viitorul îi oferă stările sub care el se manifestă: starea favorabilă afacerii SFA şi starea
nefavorabilă afacerii SNFA. În cazul în care dispunem de suficiente date şi informaţii pentru
determinarea probabilităţii de apariţie ale fiecăreia dintre cele două stări avem de-a face cu o
situaţie de risc. Cele două elemente numerice, valoarea criteriului după care se analizează
variantele şi probabilitatea de apariţie a evenimentului sunt utilizate în determinarea aşteptării
matematice (speranţei) a realizării variantei respective.
98
V1 V2 V3
6,80 6,72 6,64
Fluxul de
numerar
Rata de C = Fn
u
1+r
+
Fn + Fn1
( 1+r ) ( 1+r )
2
2
3
3
prevăzut a
Scenarii Probabilitatea rentabilitate
se realiza în
alternative asociată a proiectului unde, Cu = capital utilizat;
timp de 3
(r) - % - Fn = flux de numerar
ani - mii
EURO - preconizat;
varianta r = rata de rentabilitate
0,60 284 mil € 0,25 aşteptată.
optimistă
varianta Calculul ratei de rentabilitate
0,30 100 mil € 0,05
normală estimate a unei afaceri (proiect)
varianta
0,10 80 mil€ 0,05
pesimistă
Cu =
Fn + Fn + Fn
1 2 3
1+r ( 1+r )2 ( 1+r )3
99
r = rata de rentabilitate aşteptată.
înlocuind în relaţia nr. 2:
1+ r = u şi cunoscând Fn1 = Fn2 = Fn3 = Fn,
relaţia devine,
Cu 1 1 1 Cu 3 2 Cu 3 2
= + 2+ 3⇒ u =u + u+1⇒ u −u −u−1=0
Fn u u u Fn Fn
284 3 2
⇒ u −u −u−1=0 ⇒ 2u 3−u 2−u - 1 = 0 varianta opt .
142
Se poate determina valoarea lui „u”. Iar apoi valoarea lui „r”.
r=u–1
Rezolvarea unei ecuaţii de gradul trei presupune aplicarea metodelor grafice: tangentei, coardei,
bisecţionării intervalului.
Cum se află valoarea lui „u”?
Pentru varianta optimistă
Dând valori lui „u” determinăm termenul stâng de fiecare dată. (Ex. u = 0 termenul stâng
negativ, apoi u = 0,1, u = 0,2, u = 0,3 ş.a.m.d. Valoarea lui „u” se va afla între ultima valoare pentru
care termenul din stânga este negativ şi prima, pentru care este plus (pozitivă) şi anume, pentru u =
1,2 termenul din stânga ecuaţiei are valoarea -0,2; iar pentru u = 1,3,termenul din stânga ecuaţiei are
valoarea 0,2. Prin urmare, valoarea corectă a lui „u” se va găsi la jumătatea intervalului dintre 1,2 şi
1,3 deci este 1,25. În continuare se poate determina, pentru varianta optimistă, valoarea lui r 1
aplicând relaţia:
r1= u - 1 = 1,25 - 1= 0,25
Pentru varianta realistă
284 3 2
u -u −u-1=0
100
Efectuând calculele identic ca în cazul variantei optimiste rezultă că valoarea lui „u”se va găsi între
1 şi 1,1 deci este 1,05. Rezultă valoarea lui r2 = 0,05
Pentru varianta pesimistă
284 3 2
u -u −u-1=0
80
Efectuând calculele identic ca în cazul variantei optimiste rezultă că valoarea lui „u”se va găsi între
0,9 şi 1 deci este 0,95. Rezultă valoarea lui r3 = 0,05
100
Rata estimată
Rentabilitatea n
Probabilitatea
Scenarii proiectului
asociată
(afacerii) Rer ∑ piri
i=1
optim 0,60 0,25 0,150
realist 0,30 0,05 0,010
pesimist 0,10 0,05 0,005
0,165
n
Rer=∑ piri = 0,150+0,010+ 0,005 = 0,165≈16%
i =1
unde:
Rer = rata estimată a rentabilităţii;
pi = probabilitatea asociată variantei „i”
ri= rata de rentabilitate aşteptată a variantei „i” ;
i = varianta;
r = nr. de variante. În baza celor prognozate pentru proiectul 1 varianta1 se poate stabili
grafic distribuţia de probabilitate, după cum urmează:
0,5 0,6 0,7
0,2 0,3 0,4
0,1
-0,20 -0,15 -0,10 -0,05 0,05 0,10 0,15 0,20 0,25 0,50
101
Proiectul „2”varianta 2
0,7
0,6
0,5
0,4
0,3
0,2
0,1
- distribuţia de probabilitate a proiectului „V1” este mai îngustă (mică), ea se desfăşoară de la 0,05
la 0,15;
- distribuţia de probabilitate a proiectului „V2” este mai mare, ea se desfăşoară pe intervalul de la
-0,20 la -0,10.
Cu cât distribuţia de probabilitate a ratelor de rentabilitate aşteptate de la o afacere
(un proiect) este mai îngustă, cu atât este mai probabil ca rentabilitatea reală să fie mai
apropiată de rentabilitatea aşteptată şi cu atât este mai mic riscul afacerii (proiectului).
Prin urmare, proiectul „V1” are un risc mai mic decât proiectul „V2”.
Continuând exemplul dat, calculul deviaţiei standard a proiectului firmei „ Anastassia Oill” ,
„V1”va fi:
Produsul
Scenarii Deviaţia reprezen-
Produsul Deviaţia variantei
alternati- Pi variantei la tând:
(Pi x ri ) ( ∆i = ri- Rer )
ve pătrat (∆i2) ∆i2 x pi
0 1 2 3 4 5
varianta
0,60 0,150 0,25-0,16 = 0,09 0,008 0,004
optimistă
varianta
0,30 0,010 0,05 -0,16 = -0,11 0,012 0,003
normală
varianta
0,10 0,005 0,05 - 0,16= -0,11 0,012 0,001
pesimistă
Rer ds2
0,16
1,00
0,
008
ds=√ ds 2 =√ 0, 008=0 ,002 respectiv 0.2%
Deviaţia standard este o probabilitate care exprimă cu cât este mai mică sau mai mare valoarea reală
a riscului faţă de valoarea aşteptată. În cazul firmei „ Anastassia Oill” , deviaţia standard a
proiectului „V1” 0,2%.
102
Presupunem că în V2 , proiectul 2, are deviaţia standard de mai jos:
103
S2. Determinarea algebrică a pragului de rentabilitate la firmele monoproductive.
CF 600 . 000
Pr= Pr= =2000
Pv−CV1 800−500 maşini de
spălat
Exprimat valoric, pragul de rentabilitate poate fi determinat prin efectuarea produsului dintre Qpr şi
Pv. Această exprimare valorică reprezintă, de fapt, cifra de afaceri corespunzătoare pragului de
rentabilitate CApr (în cazul de faţă: CApr = 2000.800 =1600.000€.
104
Construcţia grafică a pragului de rentabilitate .
Pragul de rentabilitate determinat şi reprezentat grafic după metodologia respectivă este valabil
pentru firmele monoproductive, în situaţiile în care sunt îndeplinite următoarele două condiţii:
costul variabil este unitar în raport cu creşterea producţiei vândute (Q);
preţul unitar “P” este constant, indiferent de Q, prin urmare piaţa absoarbe toată producţia la
acelaşi preţ.
Acest grafic oferă posibilitatea de analiză a pragului de rentabilitate în QPr adică firma nu deţine
nici profit nici pierdere :
dacă CA este în apropierea lui CApr rezultă o instabilitate a profitului;
dacă CA < CApr costurile depăşesc CA şi firma lucrează în pierdere;
dacă CA > CApr , costurile sunt compensate de CA şi deci Firma obţine profit.
În studiul de caz rezolvat CA >CApr deci organizaţia are profit.
Pf = CA – (CF + CV) = 2.400.000€ - (600.000€ + 1.500.000€) = 300.000€
sau Pf = Pv(Q – Qpr) – CV1(Q – Qpr) = 800€(3000 – 2000) - 500€ (3000 – 2000) = 800.000€ –
500.000€ = 300.000€
VT (CT) mil.€
3
VT = 2.400.000€
2
CV = 1.500.000€
1
CF = 600.000€
1 2 3
Q producţia fizică(mii)
Fig. M1.U3.1. Reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate
105
Determinarea algebrică a pragului de rentabilitate la firmele multiproductive.
CF
CApr = MCV%
Riscul de exploatare.
Studiul de caz nr.8
Efectuaţi o analiză a riscului de exploatare cu ajutorul pragului de rentabilitate.
Organizaţia este monoproductivă, produce televizoare şi are prevăzute în planul de afaceri
următoarele date de bază:
Q = 4000
Pv = 500€
CV1= 350€
CA = 4000. 500= 2.000.000€
CF = 500.000€
Rezolvare:
CF 500 . 000 500. 000
Pr= = = =333 3
Pv−V1 500−350 250
106
Capr = 3333.500= 1.666.500€
CA−CApr 2000000−1666500
Is= = =0. 16(16% )
CA 2 . 000. 000
Organizaţia are o
situaţie stabilă din
punct de vedere al
riscului de exploatare
Kl >1, rezultă
că nu există
£ = CA
risc– de
CApr = 2000.000 - 1.666.500 =333500€
exploatare
333500€ reprezintă
16% din 2.000.000€,
risc scăzut
Să ne reamintim:
Prin risc de exploatare înţelegem acea situaţie nefavorabilă creată în organizaţie, în care, veniturile
obţinute din vânzarea produselor (serviciilor), nu acoperă cheltuielile efectuate (CT = CF + CVt).
Pentru analiza riscului de exploatare sau operaţional (posibilitatea de a nu se recupera
totalitatea cheltuielilor efectuate din veniturile obţinute) sunt cunoscute patru modele:
a). Modelul intervalului de siguranţă ;
b). Modelul indicatorului de poziţie;
c). Modelul coeficientului efectului de levier de exploatare;
d). Modelul ratei care exprimă direct riscul de exploatare (Rpr).
107
S3. Riscul de exploatare
CA−CApr 2000000−1666500
Is= = =0. 16(16% )
CA 2 . 000. 000
Organizaţia are o
situaţie stabilă din
punct de vedere al
riscului de exploatare
Kl >1, rezultă
că nu există
risc de
exploatare
333500€ reprezintă
16% din 2.000.000€,
risc scăzut
108
CA−CVt 2 .000 . 000−1 . 400 . 000 600 .000
Kl= = = =1, 2
CF 500 . 000 500. 000
Riscul de profit
Studiul de caz nr.9
Firma “Polar SA” cu sediul în oraşul PITEŞTI este monoproductivă şi produce frigidere.
Conducerea este asigurată de trei acţionari care totalizează un capital social de 650.000 euro. Pentru
anul în curs ,firma are prevăzute în Planul de Afaceri următoarele date de bază:
Q, producţia fizică pe an …2400 frigidere;
Cu, capital utilizat….650.000 euro;
Rd, rata dividendelor…….15%;
Cap, cifra de afaceri programată…970.000euro;
CPF, cota de profit care rămâne firmei……80%;
CI, cota de impozit pe profit………20%;
Rrc, rata rentabilităţii la costuri……60%;
Se cere: Să se determine riscul de profit al firmei.
Rezolvare
a. determinarea volumului dividendelor cerute de către acţionari:
15
650 .000 . =97 .500
D = Cu.Rd% = 100 €
CPF
.D
Pn = D + 100−CPF =
80
. 97 . 500=
97.500 + 100−80 97.500 + 390.000 =
487.500€
c. Determinarea profitului brut după relaţia:
CI
Pb = Pn + ( 100−CI )·Pn = 487.500+
20
.
100−20 487 . 500= 487.500 + 121.875 =
609.375€
Pb 609 .375
=
C = Rrc % = 60 % 609.375 : 0.6 =
1.015.625€
109
e. Determinarea cifrei de afaceri minime (CAminimă) astfel:
În această situaţie afacerea este riscantă în sensul că nu se realizează un volum de activitate care să
genereze un profit necesar să acopere dividendele aşteptate de deţinătorii de capitaluri (15%).
Perioada în care se realizează această cifră de afaceri este de 20,1 luni adică, se depăşeşte termenul
cu 8,1 luni. Afacerea prezintă risc de profit.
Să se determine riscul de profit la firma „ROCCO SRL” având următoarele date de bază: Cu =
40.000€; Rpn = 15%; Cap = 50.000€; CI = 30%; Rrc = 80%.
Rezolvare:
15
40 . 000 . =6 . 000
Pn = Cu.Rpn% = 100 €
CI 30
.
Pb = Pn + ( 100−CI )·Pn = 6000 + 100−30
6000 =
6000 + 2571 = 8571€
Pb 8571
=
C = Rrc % = 80 % 8571 : 0.8 = 10713
€
110
În tabelul următor sunt prezentaţi indicatorii de calcul pentru riscul de faliment la S.C. „X” S.R.L.
Unde:
CF = cheltuieli financiare;
CA = cifra de afaceri;
EBE = excedent brut de
exploatare;
VA = valoare adăugată;
CS = costuri cu salarizarea.
Scorul realizat de S.C. „X” S.R.L. (47,89%) indică o zonă mediană de relativă incertitudine.
111
S4. Riscul commercial
Firma “ELECTRON SA” produce televizoare color. În anul în curs are în planul de afaceri stabiliţi
următorii indicatori:
- Q, producţia fizică.....5000 unităţi;
- P, preţul de vânzare al unei unităţi.....300 euro;
- V, costul variabil.........150 euro;
- CF, costuri fixe...........600000 euro;
- CA 1 (cifra de afaceri pe anul în curs)........5000x300= 1500000 euro;
- CA 0 (cifra de afaceri pe anul anterior)........1300000 euro.
- PROFIT pe anul anterior ............120.000 euro.
Să se determine:
a. Rata rentabilităţii comerciale
b. Indicele profitului Ip
c. Indicele cifrei de afaceri Ca
d. Să se aprecieze creşterea în dinamică a ratei rentabilităţii comerciale ( pozitivă sau
negativă). Rezultă?
Rezultatul exploatării : este reprezentat de surplusul (deficitul) generat de activitatea de exploatare
normală şi curentă a întreprinderii. El se stabileşte prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile şi
calculate) din veniturile exploatării (încasabile şi calculate). Nivelul său exprimă mărimea absolută
a rentabilităţii activităţii de exploatare, adică performanţele realizate de întreprindere prin activitatea
sa, tinând cont de politica sa financiară şi fiscala.
Rezolvare:
a. Pentru determinarea ratei rentabilităţii comerciale :
-se determină cifra de afaceri pentru anul în curs CA = Q.P = 5000.300 = 1.500.000€;
- se determină rezultatul exploatării: RE = CA – (CF + CVt) = 1.500.000 – ( 600.000 + 5000.150)
= 1.500.000 – (600.000 + 750.000) =150.000€;
- se determină Rrc:
RE 150 . 000
Rrc= . 100= =0 , 10
CA 1. 500 . 000
Atunci când creşterea ratei comerciale este însoţită de o creştere a cifrei de afaceri (a vânzărilor),
întreprinderea beneficiază de o situaţie favorabilă din perspectiva riscului comercial
Pentru anul anterior avem:
RE 120.000
Rrc= .100= =0,09
CA 1.300.000
Să ne reamintim:
Riscul de profit defineşte:
- acea situaţie nefavorabilă în care se situează o firmă aflată în incapacitate de a realiza o cifră de
afaceri minimă care să genereze un profit necesar pentru acoperirea volumului dividendelor cerute
de acţionar;
- acea situaţie nefavorabilă în care se situează o firmă aflată în incapacitate de a realiza o cifră de
afaceri minimă care să genereze nivelul profitului estimat .
112
Pentru calculul riscului de profit sau a riscului de a nu se realiza un volum de activitate
care să genereze un profit necesar să acopere dividendele aşteptate de deţinătorii de capitaluri se
utilizează indicatorul „cifra de afaceri minimă” (CAminim).
Afacerea este riscantă în sensul că nu se realizează un volum de activitate care să
genereze un profit necesar să acopere dividendele aşteptate de deţinătorii de capitaluri. Perioada în
care se realizează această cifră de afaceri este exprimată în luni. Afacerea prezintă risc de profit
dacă T > luni.
113
S5Metoda analizei scenariilor
De regulă proiectul oricărei afaceri se elaborează în trei variante : optimistă ( maximă), realistă
(medie) şi pesimistă (minimă). Aceste variante stau la baza conceperii a trei scenarii în conformitate
cu cerinţele variantelor de studiu. Folosirea a mai multor variante de acţiune conferă o mai largă
manevră echipei manageriale în abordarea factorilor de risc şi de asemenea, prin luarea unor măsuri
proactive, reduce presiunea acestora asupra managementului organizaţiei. Metoda permite gruparea
modificărilor variabilelor de intrare în trei niveluri de estimare pentru fiecare variabilă. În
scenariile respective se iau în calcul posibilele modificări a două din cele patru variabile şi anume,
CF şi Q. Pentru determinarea coeficientului de variaţie Kv al proiectului respectiv (afacerii) se
parcurg următoarele etape:
ETAPA I. Se realizează un tabel în care prezintă datele de bază ale proiectului (afacerii) pe cele 3
scenarii (Exemplu orientativ de scenarii pentru proiectul nr.1 este prezentat în
Studiul de caz nr.13(Tabelul 3.);
114
Tabelul 4. Model orientativ de scenarii cu valori modificate ale Ca şi Pf , prin creşterea lui Q
În cazul în care coeficientul de variaţie al celuilalt proiect (afacere) este mai mare de 0,3%
rezultă că celălalt proiect prezintă un grad de risc mai ridicat decât proiectul prezentat. Deşi
metoda este des utilizată în analiza riscului individual, se întâmpină dificultăţi serioase în
determinarea corelaţiei existente între modificările variabilelor de intrare şi modul în care acestea
influenţează valoarea variabilelor de ieşire (rezultatele firmei).
Tabelul 5. Deviaţia standard şi Coeficientul de variaţie a proiectului 1(afacerii)
115
Algoritmul metodei
Managerul (echipa managerială) foloseşte metoda pentru a alege o variantă de acţiune dintre
mai multe variante posibile. Algoritmul metodei se bazează pe axiomele:
a) Dacă X şi Y sunt consecinţele a două variante de acţiune, atunci varianta cu consecinţa X
este preferată variantei cu consecinţa Y dacă şi numai dacă U(X)>U(Y), unde U(X) = utilitatea
variantei cu consecinţa X; U(Y) = utilitatea variantei cu consecinţa Y;
b) Dacă se consideră cunoscute utilităţile a două dintre variante din mulţimea variantelor
posibile, în funcţie de acestea pot fi determinate utilităţile celorlalte funcţii;
c) Dacă funcţia de utilitate are proprietăţile a şi b, atunci ea poate suferi o transformare liniară
prozitivă.
Consecinţa este o valoare numerică care se atribuie fiecărui criteriu stabilit de către organul
care decide corespunzător fiecărei variante de acţiune. Consecinţa se exprimă în unităţi de măsură
diferite (lungime, greutate, timp, cantitate etc.).
Utilitatea este o valoare numerică care permite exprimarea unitară (adimensională) a
consecinţei (pentru a se putea efectua operaţii aritmetice cu consecinţele).
ALGORITMUL METODEI
a) Stabilirea variantelor de acţiune managerială;
b) Stabilirea criteriilor după care se analizează fiecare variantă;
c) Stabilirea consecinţelor pentru fiecare criteriu şi fiecare variantă de acţiune;
d) Transformarea consecinţelor în utilităţi;
e) Ierarhizarea criteriilor;
f) Calculul coeficienţilor de importanţă pentru fiecare criteriu;
g) Stabilirea funcţiei utilitate pentru fiecare variantă prin ponderea cu valoarea coeficientului
de importanţă;
h) Alegerea variantei optime (aplicând axioma „a”).
116
Valoarea acestor consecinţe este prezentată în matricea de decizie de mai jos.
minCij
U (Cij)=
Cij (1) , când condiţia de optim este MINIM,
Cij
U (Cij)=
maxCij , (2), când condiţia de optim este MAXIM.
Cij = consecinţa pentru varianta i şi criteriul j,
Uij = utilitatea pentru varianta i şi criteriul j.
Pentru a aplica una din relaţiile de mai sus este necesar a se înscrie în matricea de lucru tipul de
optim în funcţie de natura şi
C1 C2 C3 C4 LOC acţiunea criteriului respectiv. Spre
exemplu, pentru C1 - calitatea
C1 1 0 0 III produsului, se aplică tipul de optim
Ci MAXIM. Pentru C4 - rata de risc -
C 0 C1 C2 0 C3 0 CIV
4
tipul de optim este MINIM.
Vi2
e) Ierarhizarea criteriilor se
V31
C 1 1,5/1 1 1,2/1 46 0 0,6
II efectuează prin comparare unul cu
V altul într-o matrice de comparare de
C42 1 1/1 1 0,8/1 1 80 0,4
I forma:
V3 0,9/1 1,4/1 33 0,8
Tabelul M1.U7.2. Matricea de
comparare a criteriilor
Revedem criteriile:
C1 - calitatea produsului ;
C2 - costul produsului;
C3 - valoarea medie a vânzărilor pe zi;
C4 - rata de risc.
Se compară C1→ C2 (este mai important C1 şi se trece, în căsuţa corespunzătoare, cifra „1”);
Se compară C1→ C3 (este mai important C3 şi se trece cifra „0”); se continuă operaţiunea până la
C4→C3.
Prin adunarea punctelor se determină locul criteriului în ierarhie în ordinea valorii punctajului
( locul I = 3 puncte, locul II = 2 puncte, locul 3 = 1 punct, locul 4 = 0 puncte.
1 1 1 1
K 1= = =0 , 12 K 2= = =0 ,06
8 4 16
2 2
3
astfel: ; ;
117
1 1 1
K 3= = = 0 ,25 K 4= =0 ,50
2 4
2 2
1
; .
g) Pentru a se stabili funcţia utilitate se reia matricea dată, se calculează cu ajutorul relaţiilor de la
punctul „d” utilităţile, se trec coeficienţii de importanţă şi se ponderează fiecare utilitate cu valoarea
coeficientului corespunzător.
118
S6.Clauza de rectificare a preţului în funcţie de evoluţia sa pe piaţă
119
necesară renegocierea acestuia sau atribuirea către un arbitru a competenţei pentru a-l readapta la
noile condiţii.
S f =S a + ( 1+ r d ) . n
S f =400 .000+(1+20 ). 3=400. 000+63 %400 . 000= 400.000+ 252.000 = 652.000 euro
1.200.
= = 1.200. lei
Deci SRo 1,00
SR = 1.600.
1,20 = 1.333
1
Astfel, deşi salariul nominal a crescut cu 400 lei, salariul real a crescut numai cu 133 lei.
Diferenţa faţă de cei 400 este creşterea anulată de inflaţie. Modificarea relativă a salariului real se
exprimă cu ajutorul indicelui:
SR 1,333
I SR =
1
⋅100 I SR= =108 %
SR , deci în cazul prezent,
0 1,20
Indicele salariului real ne indică o creştere a salariului real cu 0,8% în condiţiile în care salariul
nominal a crescut cu 33%.
120
Bibliografie
121