Sunteți pe pagina 1din 22

Metodele optice - se bazează pe absorbţia luminii.

Aşa sunt: colori metria; spectrofotometria;


Metodele electrice - urmăresc schimbarea unor parametri ai curentului electric. Din aceste grupe
de metode fac parte: potenţiometria (măsurarea pH-ului); electroforeza; măsurarea conductivităţii;
ultracentrifugarea;

8. Preparatul neuromuscular sciatic - gastrocnemian

Preparatul neuromuscular sciatic - gastrocnemian se realizează în scopul evidenţierii proprietăţilor


muşchilor şi nervilor şi constă dintr-un muşchi şi nervul său motor. Preparatul neuromuscular de broască
este format din muşchiul gastrocnemiam de la membru posterior şi nervul sciatic. Acest preparat poate fi
complet separat de organism (in vitro) sau poate păstra legătura cu acesta, având o irigare normală (in
situ).

8.1. Realizarea preparatului neuromuscular "in vitro"


Materiale necesare: trusă de disecţie, baghetă de sticlă, soluţie fiziologică Ringer, broască;
Compoziţia chimică asoluţiei fiziologice Ringer este următoarea :
NaCl.............. 6,5 g
KC1............... 0,14 g
C,aC12.......... 0,12 g
Nai 1C03....... 0,20 g
Glucoză ....... 1g
Apă distilată. 1 000
ml

Modul de lucru: se paralizează broasca prin distrugerea măduvei spinării cu un ac introdus în


canalul medular. Se secţionează circular tegumentul la nivelul abdomenului şi se trage în jos apoi se
secţionează tegumentul la nivelul anusului. Cu o pensă se prinde vârful urostilului care este secţionat cu o
foarfecă fără a afecta plexul nervos de dedesubt. Se desprind uşor muşchii coapsei cu o baghetă de sticlă şi
descoperim nervul sciatic sub muşchiul ileofibularis. Nervul are aspectul unui cordon subţire, sidefiu şi
merge paralel cu artera femurală. Cu o baghetă cu vârful îndoit prindem nervul iar cu pensa îi eliberăm
traseul până la locul de emergenţă cu măduva.

Se secţionează nervul sciatic la locul de emergenţă cu măduva şi se întinde de-a lungul


muşchiului gastrocnemian. Cu o foarfecă se secţionează piciorul în apropierea centurii pelviene.
Introducem cu o pensă un fir de aţă sub tendonul lui Achile îl legăm apoi secţionăm tendonul
distal de ligatură. Secţionăm tibia şi fibula sub articulaţia genunchiului şi astfel am obţinut preparatul
neuromuscular sciatic-gastrocnemian de broască.
Până la folosirea preparatului în experimentele ulterioare acesta va fi conservat în soluţie
Ringer rece şi aerată. Pe tot timpul lucrului muşchii şi nervii sunt menţinuţi umectaţi cu soluţie
fiziologică, pentru a menţine preparatul într-o stare funcţională bună.

8.2. Realizarea preparatului neuromuscular "in situ"

Modul de lucru: se spinalizează broasca, se secţionează tegumentul la baza membrului posterior


şi se denudează piciorul. Se dizlocă muşchiul . gastrocnemian cu o baghetă de sticlă. Cu o pensă
stomatologică se introduce un fir de aţă sub tendonul lui Achile şi se leagă strâns. Cu un bisturiu se
secţionează tendonul distal de ligatură. Se izolează nervul sciatic la nivelul coapsei şi se secţionează cât
mai aproape de regiunea coccigiană.
Articulaţia genunchiului va constitui capătul fix al preparatului pe , care îl prindem cu un ac de
masa miografului iar tendonul cu firul de aţă va constitui capătul mobil care se leagă de peniţa înscriitoare
(Fig. 12).

Fig. 12. Etapele succesive ale pregătirii preparatului neuromuscular

9. înregistrarea şi analiza secusei musculare

Secusa musculară sau contracţia unică (elementară) este contracţia provocată în condiţii
experimentale prin excitarea muşchiului cu un singur stimul. Este considerată forma elementară a
răspunsului muscular. în mod normal muşchii striaţi din organism se contractă sub formă tetanică sau
tonică. Contracţiile de tipul secusei se întâlnesc şi în unele reflexe proprioceptive.
Analiza unei secuse musculare relevă existenţa a trei perioade principale: perioada latentă,
perioada de contracţie şi perioada de relaxare.
Perioada latentă este intervalul de timp dintre aplicarea stimulului şi începutul contracţiei. La
mamifere durează circa 1 ms şi are două faze:
- pătrunderea excitaţiei în profunzimea fibrelor musculare;
- apariţia de modificări la nivelul aparatului contracţii, exteriorizate printr-o uşoară relaxare a
muşchiului şi producerea de căldură.
Lungimea perioadei latente depinde de mai mulţi factori, precum, starea funcţională a muşchiului:
temperatura crescută între anumite limite scurtează perioada latentă în timp ce dezhidratarea şi oboseala
musculară o măresc; natura muşchiului: muşchii cu fibre albe au perioada de latenţă mai mică în
comparaţie cu muşchii roşii, caracterizaţi prin contracţii lente;
- modalitatea de înregistrare: în sistemele de înregistrare cu inerţie perioada de latenţă este de
cel puţin 4 ori mai mare decât în cele fără inerţie.
Perioada de contracţie se concretizează prin scurtare muşchiului. Pe grafic este marcată de
începutul liniei ascendente şi ţine până la punctul maxim al deflexiunii. La broască durează 20-30 ms, în
cazul folosirii unor sisteme de înregistrare fără inerţie iar la mamifere mai puţin (circa 10 ms în cazul
muşchilor rapizi ai ochilor).
Perioada de relaxare sau de decontracţie se manifestă prin revenirea muşchiului la dimensiunile
iniţiale. Pe grafic este marcată de partea descendentă a curbei. La broască durează circa 25-35 ms, fiind
mai lungă decât perioada de contracţie.
Durata întregii secuse musculare la gastrocnemianul de broască este de circa 45-50 ms, în funcţie
de starea fiziologică a muşchiului şi de condiţiile experimentale concrete.
Echipamentul necesar pentru înregistrarea secusei musculare este

- kimograf cu viteză mare, miograf Marey, semnal electromagnetic Deprez;


- sursă de curent, întrerupător, bobină de inducţie;
- diapazon electric cu frecvenţa de 100 Hz;
trusă de disecţie, soluţie Ringer, broască (Fig. 13).
Modul de lucru: se montează un circuit format din semnal electromagnetic, sursă de curent,
întrerupător, bobină de inducţie, excitator, kimograf. Se realizează preparatul neuromuscular sciatic -
gastrocnemian de broască. Se leagă tendonul lui Achile al muşchiului cu o aţă care se prinde de peniţa
înscriitoare a miografului.
Se aşează muşchiul pe masa miografului, se imobilizează capătul proximal cu bolduri înfipte în
pluta mesei miografului.

K = Kimograf
Ac = Acumulator
SD = Semnal Deprez
P = Peniţa miografului
M = Muşchi gastrocnemia
Ex = Excitator
N = Nerv sciatic
I = întrerupător
B. Pr. = Bobina primară
B. Sec = Bobina secundară

Fig. 13. Instalaţia de înregistrare a secusei musculare


Nervul sciatic se aşează pe electrozii excitatorului. Intensitatea curentului cu care se lucrează se
alege prin apropierea bobinei primare de cea secundară, în aşa fel încât contracţia musculară să fie destul
de mare.
Peniţa semnalului electromagnetic şi a miografului se aşează pe aceeaşi linie de plecare. Se
porneşte cilindrul chimografului cu viteză mare (0,5- 1 m /s) după care se închide circuitul.
Excitantul aplicat pe nerv este unic deoarece bobina secundară induce curent numai în momentul
închiderii sau deschiderii circuituluT electric. Pe cilindrul kimografului se înregistrează graficul secusei
musculare (Fig. 14). Pentru menţinerea funcţională a preparatului neuromuscular pe tot timpul
experimentului acesta va fi umezit cu soluţie Ringer.

M = miograma (secusa);
T = timpul în secunde;
S = traseul semnalului;
PL - perioada de latenţă;
PC=perioada de contracţie;
PR = perioada de relaxare

Fig. 14. Graficul secusei musculare

Sub graficul secusei musculare se înregistrează timpul cu ajutorul unui diapazon electric (Fig. 15)
care funcţionează ca un întrerupător de curent cu o frecvenţă de 100 Hz. întreruperile de curent sunt
înregistrate de semnalul electromagnetic care trasează pe tamburul kimografului deflexiuni cu frecvenţa
imprimată de diapazonul electric.

K = Kimograf
P = Peniţa înscriitoare
Ac. = Acumulator
I = întrerupător
D e. = Diapazon electric

Fig. 15. Instalaţia de

- când intervalul dintre doi excitanţi succesivi este mai mare decât durata secusei (frecvenţa
excitanţilor este de 5-6 Hz /s) atunci muşchiul va răspunde prin contracţii unice ( secuse );
- atunci când intervalul dintre doi excitanţi succesivi este mai mic decât durata secusei
musculare dar mai mare decât durata perioadei latente şi a celei de contracţie împreună (frecvenţa de 10-
12 Hz) se obţin contracţii incomplet fuzionate care alcătuiesc un tetanos incomplet sau zimţat;
- dacă perioada de timp dintre excitanţi este mai mică decât durata perioadei latente şi a
celei de contracţie dar mai mare decât durata fazei refractare absolute (frecvenţa excitanţilor este de 25-40
Hz/s) atunci se obţin contracţii complet fuzionate, adică un tetanos complet.
Frecvenţa cea mai mică a excitanţilor la care apare contracţia tetanică completă se numeşte
frecvenţă critică. Această frecvenţă depinde de condiţiile experimentale şi de starea fiziologică a
muşchiului. Astfel, scăderea temperaturii de lucru sau oboseala musculară reduc frecvenţa critică prin
prelungirea duratei de contracţie a muşchiului.
Graficul contracţiei tetanice prezintă o zonă ascendentă, un platou şi o porţiune descendentă.
Poziţia platoului depinde de frecvenţa excitanţilor, astfel:
- platoul ascendent apare atunci când frecvenţa excitanţilor este optimă adică excitantul
următor dintr-o succesiune de excitanţi cade într-o stare de excitabilitate crescută a muşchiului numită
fază de exaltare, care coincide cu faza de postpotenţial negativ;
- platoul orizontal indică o uniformitate a excitanţilor care sunt la frecvenţa critică;
- platoul descendent se înregistrează la frecvenţe foarte mari ale excitanţilor. în acest caz,
excitantul următor dintr-o succesiune cade într- o perioadă de excitabilitate scăzută a muşchiului adică în
faza refractară absolută sau relativă. Aceste frecvenţe la care apar platouri descendente se numesc
frecvenţe pesimale. Platouri descendente la înregistrarea contracţiilor tetanice se obţin şi după perioade
experimentale mai lungi, atunci când se instalează oboseala musculară.
Contracţiile tetanice constituie o însumare a manifestărilor mecanice, nu şi a celor electrice ale
muşchiului. Dacă se înregistrează simultan efectul mecanic, fenomenele bioelectrice şi frecvenţa
excitaţiilor, se constată că fiecărui excitant aplicat îi corespunde un potenţial de acţiune separat, atâta timp
cât frecvenţa excitaţiilor nu depăşeşte labilitatea funcţională a preparatului, determinată de durata fazei
refractare absolute.
La aceeaşi stare funcţională a muşchiului şi aceeaşi intensitate a
excitantului. Fenomenul se datorează sumarii contracţiilor prin care se obţine şi o creştere a forţei
de contracţie (Fig. 16).

1 = secusă musculară
2 = tetanos incomplete
3 = tetanos complet

Fig. 16. Graficul contracţiilor musculare.

Echipamentul de lucru :
kimograf, semnal electromagnetic, miograf, bobină de inducţie; excitator, întrerupător, sursă de
curent, fire de conexiune; trusă de disecţie, soluţie Ringer;
preparat neuromuscular sciatic - gastrocnemian de broască;
Modul de lucru: se realizează un circuit ca la înregistrarea secusei musculare. Muşchiul
gastrocnemian de broască se aşează pe pluta miografului, se imobilizează capătul proximal cu bolduri iar
tendonul lui Achile se leagă cu o aţă de peniţa miografului. Nervul sciatic se aşează pe electrozii
excitatorului.
Se alege o intensitate a excitantului care să dea contracţii numai la întreruperea curentului.
înregistrarea se face pe cilindrul kimografului, care se mişcă cu viteză redusă (4 mm / s). Se înscriu 2-3
contracţii unice apoi contracţii tetanice.
Pentru obţinerea de contracţii unice sau tetanice incomplete excitaţiile se aplică manual, cu o
frecvenţă de 5-6 Hz şi respectiv 19-20 Hz. Pentru înregistrarea de contracţii tetanice complete, frecvenţa
excitaţiilor este dată de întrerupătorul electromagnetic Wagner din circuitul primar al bobinei de inducţie
căruia i se deblochează lama vibratilă. Excitantul acţionează circa 5 secunde.
Modificând frecvenţa prin apropierea sau depărtarea lamei vibratile a ■ întrerupătorului
electromagnetic Wagner se obţin platouri ale tetanosului de diferite forme (ascendente, orizontale,
descendente), în funcţie de frecvenţa folosită.

9. Analiza actului şi arcului reflex

Actul reflex este reacţia de răspuns a organismului la acţiunea unui excitant, realizată cu
participarea sistemului nervos central.
Arcul reflex reprezintă baza anatomică a actului reflex. Cel mai simplu arc reflex este format din
următoarele părţi:
- calea aferentă sau centripetă, formată dintr-un organ receptor, la nivelul căruia apare un
potenţial receptor şi neuronul senzitiv, care prin prelungirile sale transmite impulsul nervos la sistemul
nervos central;
• - calea eferentă sau centrifugă, constituită din axonul neuronului motor sau secretor , care
conduce impulsurile la efectori (muşchi sau glande);
- centrul nervos, situat în substanţa cenuşie a sistemului nervos central, constituit din
corpul celular şi dendritele neuronului eferent şi sinapsa cu prelungirea centrală a neuronului aferent.
In funcţie de numărul de sinapse care se realizează pe traiectul său şi numărul de neuroni care
participă la formarea lui, arcul reflex poate fi bineural (monosinaptic) şi plurineura! (polisinaptic).
Condiţia principală de apariţie a actului reflex este integritatea morfo - funcţională a arcului reflex.
Scopul acestei lucrări este de a demonstra că actul reflex apare numai în condiţia păstrării intacte a
arcului reflex. Lipsa unei părţi a arcului reflex face ca actul reflex să nu aibă loc.
Materiale necesare: stativ cu cârlig pentru suspendarea animalului, soluţie de anestezic
(novocaină, cloroform), soluţie de acid acetic 5%, trusă de disecţie, broască.
Modul de lucru: se lucrează pe o broască spinală, care se prepară prin secţionarea fălcii
superioare la nivelul comisurilor bucale, lăsând intactă măduva spinării.
Se suspendă broasca de stativ prin introducerea unui cârlig în mandibulă.
După înlăturarea creierului urmează o perioadă în care musculatura broaştei este flască, acesta nu
reacţionează la stimuli externi.
După ce a trecut şocul spinal punem câţiva mililitri de acid acetic într-o capsulă de sticlă şi se
ridică în sus până când vârful degetului cel mai lung de la piciorul posterior al broaştei atinge soluţia.
După câteva momente aceasta îndoaie piciorul excitat: acesta este un act reflex simplu.
Se înfăşoară laba posterioară cu un manşon de vată îmbibat în anestezic şi se lasă 10-20 minute,
timp în care are loc anestezierea tuturor receptorilor tegumentari. Se introduce din nou vârful degetului de
la piciorul cu manşon cu anestezic şi se constată că reflexul de flexie a piciorului a dispărut.
Se îndepărtează manşonul cu anestezic, se spală bine piciorul cu apă, se lasă câteva minute şi se
introduce din nou piciorul broaştei în soluţia de acid acetic. Reflexul reapare.
La aceeaşi broască se descopere pe o porţiune de 2 cm nervul sciatic şi sub acesta se introduce un
tampon de vată cu anestezic. încercăm excitarea chimică a receptorilor de pe vârful degetului broaştei prin
introducerea acestuia în acid acetic. Flexia piciorului nu are loc. Acelaşi lucru se întâmplă dacă nervul
sciatic este secţionat cu ajutorul unui foarfec.
Concluzia care se desprinde din acest experiment este că actul reflex apare numai atunci când
traiectul arcului reflex este întreg din punct de vedere morfologic şi funcţional (Fig 17, 18).
10. Determinarea timpului reflex

Timpul
reflex sau perioada
latentă a reflexului este
timpul care se scurge
din momentul
aplicării unui stimul pe
receptor şi până la
apariţia ' actului reflex.
Timpul reflex
este format din
însumarea
mai multor timpi
intermediari:
- t
impul necesar
apariţiei, la nivelul
receptorului,
a potenţialului generator care dă naştere influxului nervos sau potenţialului de acţiune;
- timpul de propagare a influxului nervos pe calea aferentă la centrul nervos: acesta este cu
atât mai mare cu cât numărul de sinapse este mai mare, fenomen numit întârziere sinaptică;
- timpul de transmitere a excitaţiei pe calea eferentă ;
- timpul necesar producerii răspunsului din partea efectorului .
Timpul total, necesar propagării impulsurilor în diferite circuite neuronale, dă indicaţii asupra
numărului total de sinapse existente în circuitul nervos respectiv. Acest timp total este cu atât mai mare cu
cât numărul de sinapse este mai mare.
Lungimea timpului reflex depinde de mai mulţi factori, precum:
- caracterul fibrelor nervoase pe care se efectuează reflexul şi care determină o anumită viteză de
transmitere a impulsului nervos în funcţie de natura şi grosimea acestora;
- intensitatea şi timpul de acţiune al excitantului;
- mărimea câmpului receptor sau suprafaţa reflexogenă;
Materiale necesare: stativ pentru suspendat animalul, metronom, trusă de disecţie, broască
spinală, soluţie de acid sulfuric 0,1% , 0,3% ,0,5%.
Modul de lucru: broasca spinală se atârnă de un stativ, printr-un cârlig trecut prin mandibulă. Se
introduce laba membrului posterior al broaştei în soluţie de acid sulfuric 0,1%, concomitent cu pornirea
metronomului şi se măsoară timpul din momentul aplicării excitantului şi până la apariţia reflexului de
flexie a piciorului.
Se spală preparatul cu apă şi se repetă de două - trei ori experimentul laintervale de 2-3 minute. Se
calculează valoarea medie a timpului reflex pentru intensitatea respectivă a excitantului.
Se repetă aceleaşi operaţii pentru soluţiile de acid sulfuric 0,3% şi • 0,5% şi se notează timpul
reflex pentru fiecare intensitate a excitantului.
Concluzia generală este aceea că cu cât creşte intensitatea excitantului cu atât timpul reflex este
mai scurt.

13. Legile reflexelor exteroceptive medulare

Legile reflexelor exteroceptive medulare sunt cunoscute în fiziologie şi sub numele de legile lui
Pfluger. Aceste legi demonstrează dependenţa dintre intensitatea stimulului şi amplitudinea reacţiei
reflexe, precum şi modul de organizare complex al reflexelor medulare exteroceptive.
Atunci când, la un animal decerebrat, intensitatea unui excitant aplicat pe o zonă receptivă se
măreşte treptat, procesul excitator central se extinde la un număr tot mai mare de motoneuroni şi drept
urmare numărul de muşchi care intră în activitate reflexă este tot mai mare. Fenomenul are loc la nivel
central şi se numeşte iradiere.
Acest proces are loc datorită faptului că prelungirile neuronului aferent ce pătrund în substanţa
cenuşie a măduvei spinării fac sinapsă atât cu motoneuronii din acelaşi segment cât şi cu neuronii
intercalări şi motori dispuşi anterior şi posterior de acel segment. Sinapsele terminaţiilor aferente cu
motoneuronii cei mai apropiaţi au pragul de excitaţie cel mai scăzut dar pe măsură ce intensitatea
stimulului creşte impulsurile se propagă la distanţă mai mare, excitând motoneuronii segmentelor
adiacente apoi pe cei mai îndepărtaţi.
Materiale necesare :
stativ cu tijă orizontală, cârlig de sârmă, trusă de disecţie; soluţie de acid acetic 1% , 2,5% , 5% ,
15% , acid acetic glacial; pahare, hârtie de filtru, broască spinală;
Modul de lucru: broasca spinală decapitată este suspendată de stativ printr-un cârlig de sârmă
trecut prin mandibulă. Experimentele încep după ce a trecut şocul operator.
Se introduce degetul de la piciorul posterior al broaştei în soluţie de acid acetic 1%. După un timp
se constată o uşoară flexie a degetului. Aşadar, un excitant slab provoacă o reacţie care este limitată la un
număr redus de muşchi. Aceasta ilustrează legea localizării.
Se spală laba cu apă, se aşteaptă 1 minut apoi se introduce degetul piciorului broaştei în soluţie de
acid acetic 2,5%. Se observă reacţia de flexie a membrului excitat. Este verificarea legii unilateralităţii.
Se spală piciorul animalului cu apă, se lasă 2-3 minute în repaus apoi se introduce degetul broaştei
în soluţie de acid acetic 5%. Se observă reacţia de flexie a ambelor membre posterioare. Aceasta
demonstrează legea bilateralităţii sau a simetriei.
După o nouă spălare cu apă se introduce degetul animalului în soluţie de acid acetic 15%. Se
observă că intră în contracţie atât membrele

posterioare cât şi cele anterioare ca urmare a iradierii excitaţiei la nivele medulare superioare.
Acest experiment verifică legea iradierii.
Spălăm iarăşi cu apă membrul posterior al animalului apoi introducem degetul broaştei în acid
acetic glacial. Se observă o contracţie generalizată a tuturor muşchilor ca urmare a excitării tuturor
centrilor motori medulari. Este ilustrarea legii generalizării.
Dacă se aplică un fragment de hârtie de filtru înmuiat în acid acetic glacial pe tegumentul regiunii
dorsale, puţin lateral, se observă că broasca îndepărtează stimulul cu membrul posterior ipsilateral.
Se reia experienţa după ce s-a legat membrul posterior dintr-o parte. Se constată că în prima fază
animalul încearcă să înlăture stimulul cu membrul posterior ipsilateral imobilizat apoi reuşeşte acest lucru
cu membrul posterior simetric. Concluzia este că şi reflexele care se desfăşoară numai cu participarea
măduvei spinării au un caracter coordonat. Experimentul ilustrează legea coordonării (Fig. 19).

Fig. 19. A- Demonstrarea legilor lui


Pfluger; B- Schematizarea reacţiei
animalului, a-broasca; b-vas cu apă acidulată. 1-
legea localizării; 2- legea unilateralităţii; 3-legea
simetriei; 4-legea iradierii; 5-legea generalizării; 6-legea coordonării

14. Electroencefalografia

Neuronii au capacitatea de a genera şi transmite impulsuri electrice. Impulsul neuronal este un


semnal electric numit potenţial de acţiune ce se propagă rapid de-a lungul membranei celulei nervoase şi
care apare ca urmare a distribuţiei diferite a ionilor de Na + şi K pe cele două feţe ale membranei.
Activitatea electrică a neuronilor nu este egală în ambele regiuni ale cortexului, în acelaşi timp.
în experimentele pe animale sau în cursul intervenţiilor neurochirurgi cale, potenţialele cerebrale
pot fi înregistrate direct de la suprafaţa creierului, iar traseul înregistrat se numeşte electrocorticogramă
(ECG).
în mod obişnuit, potenţialele electrice ale creierului se înregistrează de pe scalp, sunt mai puţin
ample datorită interpunerii rezistenţei cutiei craniene şi a scalpului, iar traseul înregistrat se numeşte
electroencefalogramă (EEG).
înregistrarea potenţialului electric al creierului poate fi monopolară, cu un electrod activ plasat pe
scalp şi unul indiferent plasat pe ureche sau bipolară când ambii electrozi sunt activi.
Pentru înregistrarea corectă a unei electroencefalograme se impune respectarea unor condiţii
standard de înregistrare:
- subiectul să fie în stare de veghe, fără preocupări intelectuale, aşezat confortabil pe un
fotoliu sau pat, într-o cameră silenţioasă, în semiobscuritate;
- subiectul să nu fie sub influenţa alcoolului, a sedativelor sau a altor medicamente;
- glicemia şi calcemia să fie normale.
înregistrarea potenţialelor cerebrale se face cu ajutorul unui electroencefalograf, legat de subiect
prin intermediul unor electrozi argintaţi, menţinuţi pe scalp cu o cască specială. înainte de plasarea
electrozilor pielea capului se degresează cu o soluţie alcoolică şi se masează cu o soluţie specială pentru
diminuarea rezistenţei electrice a epidermei.
Electrozii se aplică pe scalp în dreptul regiunilor active ale cortexului. Aplicarea electrozilor se
poate face în derivaţii unipolare sau bipolare. în cazul derivaţiilor standard bipolare electrozii se fixează
dispersat, pe toată suprafaţa craniului, la distanţe aproximativ egale, în mod simetric la stânga şi la dreapta
liniei mediane: doi electrozi în zona frontală, doi la mijlocul distanţei dintre tragus şi sutura craniană, doi
deasupra regiunilor parietale şi doi deasupra regiunii occipitale (Fig. 20).

1↔2:derivaţie
frontal
3↔4: derivaţie parietală
5↔6 : derivaţie occipitală
1↔3: derivaţie fronto - parietală dreaptă
2↔4 : derivaţie fronto - parietală stângă

Fig. 20. Schema standard de amplasare a electrozilor în EEG

După plasarea electrozilor la nivelul scalpului se detectează mai întâi semnalul care va fi apoi
convertit, amplificat şi transmis sistemului înscriitor care îl înscrie sub forma electroencefalogramei.

14.1. Analiza traseelor electroencefalogramei

La omul adult, în stare de veghe, electroencefalograma înregistrată în derivaţie bipolară, prezintă


două tipuri de unde: alfa şi beta.
Undele alfa (a) — se înregistrează în repaus extrasenzorial (cu ochii închişi), au o frecvenţă de 10
c/s şi o amplitudine medie de 50 pV (10- 100 ţiV). Amplitudinea acestor unde creşte şi descreşte regulat,
grupându-se în fusuri caracteristice. Originea acestor unde este predominant occipitală şi traduc activitatea
electrică sincronă a neuronilor din cortexul vizual (regiunea occipitală).
Undele beta (p) - apar sub influenţa activităţii senzoriale (excitaţii luminoase în momentul
deschiderii ochilor), în timpul unui efort intelectual sau a unei emoţii puternice. Undele P au o frecvenţă
de 25 c/s (15-50 c/s) şi o amplitudine de 10 pV (5-30 pV). Undele p sunt neregulate şi semnifică o
desincronizare a activităţii neuronilor corticali. Incidenţa lor este maximă în regiunile parietală anterioară
şi frontală posterioară a creierului.
La 15% din subiecţii normali, în regiunea frontală apar unde teta 0, cu o amplitudine maximă de
20 pV şi o frecvenţă de 4-7 c/s. Sunt unde izolate care nu depăşesc 25% din lungimea traseelor.
Undele delta (5) - sunt unde normale care apar în faza de somn lent, au o frecvenţă de 0,3-5 c/s şi
o amplitudine de 50-100 pV. Apariţia undelor delta în starea de veghe este considerată un semn patologic.
Ele apar în leziuni şi tumori cerebrale, hipoxie cerebrală, comă barbiturică, hipocalcemie, hipoglicemie
(Fig. 21).

14.2. Unde
cerebrale patognomice

în examenul EEG complet, se procedează şi la activarea cerebrală prin hiperpnee. Subiectul


respiră intens şi frecvent timp de 5-6 minute, timp în care se instalează o alcaloză. Activitatea EEG prin
alcaloză
face ca pe traseele înregistrate să apară unde anormale, care în condiţii normale nu sunt decelabile
la examenul electroencefalografic.
Activarea electroencefalogramei mai poate fi făcută şi prin stimularea luminoasă intermitentă
(lampa stroboscopică) sau prin administrarea unor substanţe activante precum metrazolul.
• Electroencefalografia este utilizată în practica medicală în
diagnosticul diferenţial al formelor de epilepsie, meningite, traumatisme cerebrale, hematoame
subdurale, leziuni vasculare cerebrale (anevrisme), tumori intracraniene, encefalite cronice, nevroze.

15. Determinarea metabolismului energetic la animalele acvatice

Metabolismul este definit ca totalitatea modificărilor suferite de substanţe în organismul animal


concomitent cu transformările energetice ce le însoţesc.
Ansamblul transformărilor materiale şi energetice din organismul animal constituie metabolismul
global sau metabolismul general Metabolismul intermediar este definit ca totalitatea transformărilor
materiale suferite de substanţe în organismul animal. El cuprinde atât transformările anabolice (asimilaţia)
cât şi cele catabolice (dezasimilaţia) In cadrul metabolismului intermediar deosebim:
- metabolismul apei şi sărurilor minerale;
- metabolismul glucidelor, lipidelor, proteinelor;
- metabolismul unor compuşi speciali din organismul animal;
- interconversia principiilor alimentare în organismul animal;
Totalitatea transformărilor energetice ce însoţesc transformărilor chimice şi structural-plastice din
organismul animal constituie metabolismul energetic. Energia utilizată de organism provine din energia
înmagazinată în principiile alimentare şi care este utilizată prin diferite procese biochimice:
hidroliză, glicoliză, P oxidare, decarbixilare,
dezaminare, fermentaţie succinică şi lactică, etc.
Energia eliberată de aceste procese este stocată în compuşi macroenergetici (ATP, GTP, UTP) şi
apoi utilizată în lucrul biologic.
Metabolismul energetic cuprinde:
- metabolismul bazai - energia necesară întreţinerii în funcţiune a tuturor celulelor vii din
organismul animal;
- metabolismul de repaus - consumul de energie la un efort minim;
- metabolism de activitate - (de efort) - cantitatea de energie consumată la diferite nivele
de efort ale organismului animal.
- Metabolismul energetic se măsoară în unităţi energetice (cal, J, Kcal, KJ) sau în cantitatea
de 02 consumată de organism (exprimat în ml sau mg) raportat la greutatea corpului (Kg) sau la suprafaţa
lui (m2) în unitatea de timp (ore, zile).
- Rata metabolismului energetic exprimă consumul energetic pe unitatea de masă într-un
anumit timp ( KJ/Kg/h sau Kcal/Kg/h, mg (VKg/h).
- în cazul în care rata metabolismului energetic se exprimă prin consumul de oxigen, se
utilizeză coeficientul caloric al oxigenului care arată cantitatea de energie degajată de o unitate de volum
(ml) sau de masă (mg) de oxigen în arderea principiilor alimentare.
- Coeficientul caloric al oxigenului este: pentru glucide -
5,36 cal/ml 02 pentru lipide - 4,70 cal/ml 02 pentru proteine - 4,80 cal/ml
02
- Coeficientul caloric mediu al oxigenului este 4,83 cal/ml 0 2. Pentru transformarea în
unităţi de masă sau energetice se utilizează relaţiile :
- 1 ml 02 =1,35 mg 02 1 cal = 4,185 J
- în determinarea metabolismului energetic se utilizează două tipuri de metode:
- metoda directă sau calorimetria directă; metode indirecte sau
calorimetria indirectă;
- Calorimetria directă. Principiul metodei constă în măsurarea cantităţii de căldură
eliberate în unitatea de timp de organismul animal. Măsurătorile sunt făcute în camere calorimetrice prin
care circulă un curent • de apă şi aer. Se determină atât variaţia temperaturii lichidului de răcire care
circulă prin învelişul termoizolant (în miimi de °C) cât şi variaţia compoziţiei aerului care trece prin
cameră.
- Datorită faptului că se poate cuantifica exact cantitatea de hrană ingerată, cantitatea de
urină şi fecale eliminate şi animalul poate fi supus la diferite activităţi pe perioade lungi (ore/zile), se pot
realiza evaluări complete ale schimburilor nutritive şi energetice.
- Calorimetria indirectă se bazează pe determinare schimburilor respiratorii (câtului
respirator) şi a bilanţului alimentar. Determinare a bilanţului alimentar se face pe perioade experimentale
lungi, ţinând cont de puterea calorică a principiilor alimentare şi de compoziţia chimică a alimentelor
consumate, în condiţiile menţinerii constante a greutăţii corporale.
Metoda catului respirator (CR) se bazează pe determinarea raportului dintre oxigenul consumat şi
bioxidul de carbon eliminat. Cele trei principii alimentare au valori diferite ale câtului respirator, astfel :
- pentru glucide - CR =1,00;
- pentru lipide - CR =0,70;
- pentru proteine - CR=0,85;
In lumea animală, valoarea medie a câtului respirator depinde de
specie, astfel:
- la cărăbuş : (7=0,65-0,82; la furnică : (770,90;
- la cârtiţă : (7*0,76;
- la pisică : (770,86;
- la oaie : (70,96; la porc : (770,86;
- la om la 14-16 ore de la ultimul prânz - (770,82;
Pentru determinarea câtului respirator la animalele acvatice se . utilizează metoda spaţiului
confinat şi metoda camerelor respiratorii.
Prin metoda spaţiului confinat se urmăreşte determinarea consumului de oxigen, dintr-un volum
cunoscut de apă, în unitatea de timp, de către o anumită cantitate de peşte. Metoda are dezavantajul că
durata testului nu poate depăşi 1-2 ore, datorită cantităţii limitată de oxigen din apă şi eliminării de NH 3
şi NhY produşi prin catabolismul proteic, substanţe ce determină fenomenul de autointoxicare.
Metoda camerelor respiratorii elimină aceste dezavantaje. Experimentele se desfăşoară în camere
speciale irigate de un curent continuu de apă, determinarea concentraţiei de oxigen facându-se la intrarea
şi la ieşirea din camerele respiratorii.

15.1, Determinarea ratei metabolismului energetic la peşti

Scopul lucrării constă în stabilirea metabolismului respirator energetic în funcţie de greutatea


animalului şi de temperatura mediului.
Materiale necesare
- trusă pentru determinarea oxigenului;
- caraşi cu greutatea medie de 50g şi 100 g;
- vase de sticlă de 2 1 ;
- balanţă tehnică;
- termometru;
Modul de lucru: în două vase de sticlă de 5 1 se pun câte 2 1 de apă la temperatura de 10° C şi
respectiv 20° C. în fiecare vas se pune câte un
caras cu greutatea de 50 g. Se determină concentraţia oxigenului din apă la începutul
experimentului şi după o oră. Se calculează rata metabolismului energetic.
în alte doua vase de sticlă de câte 5 1 se pun câte 2 1 de apă la temperatura de 10°C. în primul vas
se introduce un peşte de 50 g iar în al doilea unul de 100 g.
Se determină concentraţia oxigenului din fiecare vas, la începutul experimentului şi după o oră.
( A - B ) *1000
Rata metabolismului energetic (mg 02/Kg/h) = ------------------------- *A t
Greut.indiv.(g)
unde A pt. 0,5 h = 2,0
1 h =1,00 A= concentraţia 02 la începutul experimentului
2 h = 0,5 B= concentraţia 02 la finalul experimentului
Determinarea oxigenului se poate face prin metoda volumetrică
Winkler sau prin alte metode

Determinarea oxigenului dizolvat în apă prin metoda volumetrică Winkler


Principiul metodei de determinare se bazează pe oxidarea de către oxigenul molecular din apă, în
mediu puternic alcalin, a hidroxidului de mangan bivalent în hidroxid de mangan trivalent. Aceasta, în
mediul acid eliberează iodul din iodurile alcaline (echivalent cu oxigenul dizolvat în apă) care se titrează
cu soluţie de tiosulfat de sodiu.
Reactivi şi materiale necesare :
- reactiv A - clorură de mangan 40% ;
- reactiv B - iodură soluţie alcalină ( 35 g hidroxid de sodiu şi 20 g iodură de potasiu se
dizolvă în 100 ml de apă distilată.);
- soluţie de amidon 1% stabilizată cu 10 g clorură de sodiu.
- tiosulfat de sodiu, soluţie 0,01 N obţinută prin diluarea unei soluţii de tiosulfat de sodiu
0,1 N, conservată cu 5% cloroform /l. Soluţiei de tiosulfat de sodiu i se stabileşte factorul la 3-4 zile cu o
soluţie de bicromat de potasiu 0,0IN.
- bicromat de potasiu, soluţie 0,01 N
- acid clorhidric concentrat;
- acid sulfuric i :3;
- sticluţe cu dop rodat cotate (100-150 ml);
- baloane Erlenmeyer de 250-300 ml;

14. Determinarea elementelor figurate ale sângelui

14.1. Numărarea eritrocitelor

Principiul metodei: determinarea numărului de elemente figurate din sânge sau alte lichide
biologice, se bazează pe numărarea directă la microscop, a celulelor dintr-un volum cunoscut de lichid,
care a fost diluat în prealabil într-o proporţie cunoscută.
Materiale necesare: lichid de diluţie, hemocitometru, microscop, ace pentru puncţie, alcool, vată,
pipete pentru diluţia eritrocitelor.
Lichidul de diluţie: trebuie să aibă următoarele calităţi.
- să fie jzotonioţ pentru a nu produce hemoliza sau ratatinarea eritrocitelor; să conţină un
fixativ, care să conserve forma eritrocitelor;
să împiedice autoliza şi aglutinarea acestora.
Lichidele de diluţie utilizate pot fi:
-.................................................................lichidul Hayem: clorură de sodiu 1g
sulfat de sodiu............................................5 g
sublimat.....................................................0,5 g
apă distilată................................................100 ml
-.................................................................lichidul Gower: sulfat de sodiu12,5 g
acid acetic glacial...........................................33,3 ml
- serul fiziologic.
Pipeta pentru diluţia eritrocitelor se numeşte pipetă Potain şi conţine în total 101 volume, din
care 1 volum revine capilarului şi 100 de volume bulei de diluţie, în care se află o bilă de culoare roşie
(Fig. 23).

Fig. 23. Pipetă pentru eritrocite

Hemocitometrele sunt formate dintr-o lamă de sticlă groasă, care are gravată pe ea o reţea de
dimensiuni cunoscute. Zona gravată se găseşte la o adâncime de 0,1 mm faţă de restul lamei, aşa încât
atunci când se acopere
lama cu o lamelă, ea delimitează un spaţiu înalt de 1/10 mm. în acest spaţiu pătrunde sângele
diluat, iar globulele se dispun pe un singur strat, permiţând numărarea.
Orice hemocitometru are gravat tipul lamei, înălţimea camerei (obişnuit 0,1 mm), suprafaţa
pătratului mic (1/400 mm2), suprafaţa pătratului mare (1/25 mm 2). Cell mai utilizate hemocitometre sunt:
camera Thoma, camera Biirker, camera Biirker-Tiirck, camera Goreaev (Fig. 24).

a - privire din faţă


b - privire din profil
R = reţea
L = lamelă
S = înălţimea camerei

Fig. 24. Hemocitometru


Camera Biirker-Tiirck are o suprafaţă totală de 9 mm", gravată după tipul Biirker, combinat cu
tipul Thoma. Partea centrală a reţelei în formă de cruce este de tipul Thoma, iar colţurile de tipul Biirker.
Partea centrală a reţelei este divizată prin linii triple în 16 pătrate cu o suprafaţă de 1/400 mm2 (Fig. 25).
Fig. 25. Tipuri de reţele de numărat hematii, a - Thoma; b- Biirker - Tiirck; d - Goreaev; 1 - pătrat
mare; 2 - pătrat mic.

Lamela cu care se acoperă camera are dimensiunea de 22/23 mm şi grosimea de 0,4 mm,
marginile fiind rotunde.
Microscopul: se lucrează cu obiectiv de 40, uscat, ocular 10 şi lumină slabă.
Tehnica de lucru cuprinde mai multe etape:
- recoltarea sângelui: se dezinfectează inelarul mâinii stângi cu alcool şi se înţeapă pulpa
degetului cu un ac de seringă steril. Prima picătură de sânge se şterge cu vată cu alcool, apoi următoarea se
aspiră cu pipeta Potain, până la diviziunea 0,5 a pipetei. Se aspiră lichid de diluţie până la diviziunea 101.
S-a realizat astfel o diluţie de 1 : 200. Se astupă cele două capete cu policele şi indexul mâinii şi se agită
viguros cca. 3 minute pentru omogenizare. Pipeta rămâne în poziţie orizontală până la citire.
- umplerea camerei de numărat: se omogenizează sângele diluat prin agitarea pipetei, se
aruncă primele picături pe o hârtie de filtru, se umple camera de numărat apoi se aşează lamela. Se pune la
microscop şi se aşteaptă câteva minute sedimentarea elementelor figurate.
- numărarea eritrocitelor: se numără elementele figurate din 5 pătrate mari, de 1/25 mm,
delimitate de linii triple şi aflate în mijlocul crucii (fiecare pătrat mare are 16 pătrate de câte 1/400 mm 2).
Se aleg pătratele care nu sunt situate în acelaşi rând. La nivelul fiecărui pătrat mic se numără globulele
situate în pătrat şi pe două laturi, de exemplu sus şi stânga. Au fost deci numărate eritrocitele de pe o
suprafaţă de 1/5 mm2 (1/25 * 5 = 1/5 mm2) (Fig. 26).

Fig. 26. Modul de lucru în numărarea elementelor figurate roşii


- calculul: pentru a afla numărul de elemente figurate dintr-un milimetru cub de sânge se face
corelaţia dintre suprafaţa, înălţimea camerei şi diluţie. Numărul de eritrocite din cele 5 pătrate mari (1/25
mm2) se
înmulţeşte cu cifra 5 (factorul de multiplicare la 1 mm 2) apoi cu 10 (înălţimea camerei) şi cu 200
(diluţia sângelui).
Nr. eritrocite/mm3 = nr. eritrocite din 1/5 mm2 *5 *10 * 200 Nr. eritrocite/mm3 = nr.
eritrocite numărate * 10000 • Valori normale la om - la bărbat - 4.500.000 - 5.00000;
- la femeie - 4.200.000 - 5.000.000;
- la nou-născut - 5.000.000 - 6.000.000;

16.1. Numărarea leucocitelor

Principiul metodei: sângele este diluat într-o pipetă specială cu un lichid de diluţie care lizează
eritrocitele, păstrând leucocitele, cărora le colorează nucleul.
Materiale necesare: pipete pentru diluţia leucocitelor, lichid de diluţie, hemocitometru,
microscop.
Pipeta de diluţie pentru leucocite conţine un total de 11 volume, din care 1 volum revine
capilarului şi 10 volume bulei de diluţie. Bila de omogenizare este de culoare albă. Dacă se aspiră sânge în
pipetă până la diviziunea 0,5 atunci diluţia este de 1 : 20, iar dacă se aspiră până la • diviziunea 1, diluţia
este 1 : 10.
Lichidul de diluţie Tiirck are următoarea compoziţie:
acid acetic glacial..........................2 ml
albastru de metilen...........................2-3 picături
apă distilată..................................... 100 ml

Tehnica de lucru: se recoltează sângele în pipetă până la diviziunea 0.5 şi se aspiră lichid de
diluţie până la diviziunea 11. Se agită pipeta 2-3 min. Se încarcă hemocitometrul ca la numărarea
eritrocitelor. Se citeşte la microscop la obiectiv 40, la lumină slabă. Trebuie deosebite artefactele şi
resturile citoplasmatice de leucocite (artefactele au o structură amorfa, iar leucocitele'o structură celulară)
(Fig. 27).
Numărarea leucocitelor se face pe pătrate de 1/25 mm 2, numărându- se 125 de astfel de pătrate
(deci 5 mm2). Cifra găsită se împarte la 5, aflând astfel numărul de leucocite dintr-un volum de 1 mm 3.
Această cifră se înmulţeşte cu 10 (înălţimea camerei) şi apoi cu 20 (diluţia lichidului) şi aflăm . numărul
de leucocite din 1 mm3 de sânge.
Nr. leucocite / mm3 = N/5 x 10 x 20 unde:
N = număr leucocite din 125 p (5 mm2)
5 = redus la 1 mm2 10 = înălţimea camerei

20 = diluţia
Rezultate normale la om:
la adult: 4.000 - 9.000 /mm3 (în medie 6.800 / mm3);
la sugar: 8.000 - 12.000 /mm3;
la nou-născut: 12.000 - 20.000 /mm3;
Fig. 27. Elemente figurate roşii şi albe

14. Determinarea grupelor sanguine. Proba Beth - Vincent

Pe suprafaţa celulelor roşii sanguine se găsesc variate molecule antigenice numite aglutinogene,
desemnate prin litere: A, B, C, D, E, c, d, e, M, N, etc. Compoziţia chimică exactă a acestor substanţe este
încă nedeterminată, unele părând a fi resturi de carbohibraţi. Prezenţa sau absenţa acestor substanţe de pe
eritrocite determină existenţa grupelor sanguine. Mai multe grupe sanguine formează un sistem sanguin.
Există 9 sisteme sanguine, cele mai cunoscute sunt sistemul ABO şi sistemul Rh.
Sistemul ABO a fost descoperit în 1901 de către Landsteiner şi cuprinde patru grupe sanguine
clasificate în funcţie de prezenţa sau absenţa aglutinogenelor A şi B:
- grupa 0 sau I cuprinde indivizii ce nu au pe hematii nici antigenul A nici antigenul B
însă în plasmă se găsesc anticorpi anti-A şi anticorpi anti-B, denumiţi aglutinine a şi respectiv aglutinine
P;
- grupa A sau II cuprindeindivizi care au pe membrana hematiei aglutinogenul A iar în
plasmă numai aglutinina P;
- grupa B sau III cuprinde indivizii care au pe
membrana hematiei aglutinogen B iar în plasmă aglutinina a;
- grupa AB sau IV cuprinde indivizii care au pe membrana hematiei atât aglutinogen A
cât şi B dar din plasmă lipsesc ambele tipuri de aglutinine;
Materiale necesare: ace de seringă sterile, pipete Pasteur, baghete de sticlă, lame de sticlă
degresate, alcool, vată, ser hemotest ABO. Serul
hemotest este un ser sanguin obţinut de la o persoană cu grupa sanguină cunoscută şi care a fost
tratat cu un conservant. Sunt utilizate 3 tipuri de ser hemotest: hemotestul 0 ( conţine alutininele a şi (5),
hemotestul A (conţine aglutinina (3) şi hemotestul B ( conţine aglutinina a ).
Modul de lucru: se degresează cu eter 3 lame de sticlă pe care se notează cu un marker literele 0,
A şi respectiv B. Pe fiecare lamă se pune o picătură de ser hemotest 0, A şi respectiv B, corespunzător
notaţiei de pe lamă, utilizând de fiecare dată o altă pipetă Pasteur. Diametrul picăturii de ser să fie de circa
5-6 mm.
Se şterge pulpa degetului inelar cu alcool şi eter, după care se înţeapă cu un ac de seringă steril.
Prima picătură de sânge se îndepărtează apoi lângă fiecare picătură de hemotest se pune câte o picătură de
sânge. Mărimea • picăturii de sânge trebuie să fie 1/20 din picătura de hemotest.Cu ajutorul unui baghete
de sticlă se amestecă picătura de sânge cu hemotestul, se aşteaptă 2-3 minute, se pun lamele pe un fond alb
şi se observă reacţiile de aglutinare (Fig. 28).
determinarea a fost făcută la temperaturi mai mici de 15° C (temperatura optimă de lucru este de
16-18°C).
Interpretarea rezultatelor: în mod obişnuit apar 4 tipuri de reacţii:
- aglutinarea nu s-a produs în nici una din cele 3 picături : sângele cercetat aparţine grupei 0;
- aglutinarea a avut loc în serul 0 şi B: sângele aparţine grupei A;
- aglutinarea s-a produs în serul 0 şi A: sângele este din grupa B;
- aglutinarea a avut loc la toate cele trei seruri , sângele aparţine grupei AB;
Pot apare rezultate eronate datorate următoarelor cauze:
- hemotestul utilizat este vechi;
- hemotestul este infectat şi îşi pierde puterea de aglutinare specifică dar poate producereacţii de
aglutinare nespecifice;
- nerespectarea raportului 1/20 dintre volumul picăturii de sânge şi cel al picăturii de hemotest
poate duce la cuagularea sângelui;
- citirea rezultatelor după un timp mai îndelungat poate determina aglutinări false;

Fig. 28. Determinarea grupelor de sânge (ABO)


Cunoaşterea grupelor de sânge este vitală în cazul transfuziilor. Se ţine seamă de aglutinogenul
donatorului şi de aglutinina primitorului. Pornind de la acest lucru s-a întocmit o schemă a compatibilităţii
grupelor sanguine.

Schema compatibilităţii grupelor sanguine

Aglutinina a nu poate coexista cu aglutinogenul A, deoarece s-ar produce reacţia antigen-anticorp


ce determină hemoliza, atunci când reacţia se produce în organism sau aglutinarea hematiilor dacă reacţia
are loc pe • lamă sau în eprubetă. în mod similar aglutinina P nu poate coexista cu aglutinogenul B.
Potrivit acestei reguli indivizii cu grupa sanguină 0, deci fără aglutinogen, pot dona sânge oricui
adică sunt donatori universali. Persoanele cu grupa AB, lipsite de aglutinine, pot primi sânge de la orice
altă grupă adică sunt primitori universali. Cele prezentate sunt valabile numai pentru transfuzii de până la
500 ml de sânge. în cazul celor ce depăşesc această cantitate se vor efectua transfuzii doar în cadrul
aceleiaşi grupe sanguine (izogrup).

16. Determinarea hematocritului

Volumul eritrocitar procentual, numit în mod curent hematocrit, reprezintă concentraţia


eritrocitelor din 100 ml sânge integral. Una din cele mai rapide metode de determinare a hematocritului
este metoda microhematocrituiui.
Principiul metodei: din sângele recoltat se separă, prin centrifugare, eritrocitele de plasmă şi se
evaluează raportul dintre volumele lor.
Materiale necesare:
- centrifugă cu rotor pentru hematocrit;
- tuburi de hematocrit heparinizate;
- plastilină sau ceară specială pentru închiderea tuburilor; nomogramă pentru
citirea hematocritului.
Tehnica de lucru: Se dezinfectează degetul inelar cu vată şi alcool şi se înţeapă cu un ac steril. Se
recoltează sângele direct în tuburile de hematocrit, heparinizate în prealabil. Se închide cu plastilină la
unul din capete şi se aşează în poziţie orizontală. Se aşează tuburile pe rotorul centrifugii, cu capetele
închise spre exterior. Se centrifughează 3-5 minute la 12.000 rotaţii / min., apoi se citeşte pe nomogramă
raportul procentual dintre plasmă şi elementele figurate (Fig. 29).
Fig. 29. Nomogramă pentru determinarea hematocritului

Cifra de hematocrit astfel obţinută corespunde teoretic sumei volumelor tuturor eritrocitelor
conţinute în 100 ml sânge, iar diferenţa până la 100 ml indică cantitatea corespunzătoare de plasmă. La
această cifră se aduc următoarele corecţii:
- se scade volumul plasmei interstiţiale, deoarece chiar după o centrifugare completă,
eritrocitele nu se aşează exact unele peste altele, rămâne între ele un spaţiu cu plasma interstiţială reţinută,
evaluat a fi 5% din volumul eritrocitar total. De exemplu, la un hematocrit de 40% se scade această cifră
de corecţie (5% din 40 = 2), hematocritul devine 38%;
- se scade stratul leucocitar-trombocitar dar care fiind mai mic de 1% are o valoare
neglijabilă.
Valori normale la om :
- la bărbaţi, în medie 45%, limite normale 39-51%;
- la femei, în medie 4*)%, limite normale 35-49%.
Valorile de mai sus, cu corecturile necesare, reprezintă hematocritul . sângelui venos, hematocritul
arterial şi mai ales cel capilar sunt mai scăzute. Variaţii patologice:
- hematocrit ridicat - în plasmoragie, pletoră eritrocitară şi plasmatică;
- hematocrit scăzut - în anemie cu volemie normală, hidremie;

19. Determinarea cantitativă a hemoglobinei

Hemoglobina este principalul pigment respirator la vertebrate, cu rol în transportul oxigenului şi


mai puţin a CO2 şi în echilibrul acido-bazic. Hemoglobina reprezintă 95% din greutatea uscată a
eritrocitului.
19.1. Dozarea colorimetrică cu hemoglobinometrul Şahii
Principiul metodei: se compară colorimetric o soluţie de clorhidrat de hematină obţinută din sânge
de cercetat, cu un etalon din sticlă de culoare
Materiale necesare: hemoglobinometru Şahii, pipetă de hemoglobină de 20 pl, soluţie de HC1
0,1 N, pipete diferite, vată, alcool, ace sterile.
Hemoglobinometrul Şahii este un dispozitiv format dintr-un tub de sticlă cu două tipuri de
gradaţii: una în grame la 100 ml sânge şi alta în procente faţă de normal. Tubul este montat într-un
comparator, format din două prisme de sticlă de culoare maro (Fig. 30).
Tehnica de lucru: se pipetează în eprubeta gradată soluţie de HC1 0,1 N până la diviziunea 10
de pe scara Hb%. Se dezinfectează pulpa degetului inelar, se înţeapă cu un ac steril, se aspiră sânge în
pipeta de hemoglobină până la semn. Se şterge vârful pipetei la exterior, apoi se introduce în eprubetă
până atinge suprafaţa lichidului. Sângele cade ia fiind, iar stratul de lichid de deasupra rămâne transparent.
Se clăteşte pipeta. de 2-3 ori cu HC1 din eprubeta gradată. Se omogenizează amestecul prin

Fig. 30. Hemoglobinometrul Şahii şi tubul său gradat