Sunteți pe pagina 1din 7

RADACINA

Rădăcina este un organ vegetativ cu rol de fixare a plantei şi absorbţie a apei cu sărurile
minerale, pe cale apoplastică şi simplastică. Rolul de absorbţie este influenţat atât de factori interni
(specia, vârsta plantei, respiraţia, transpiraţia, fotosinteza şi secreţiile radiculare) şi externi
(umiditatea solului şi concentraţia soluţiei acestuia, temperatura, pH, prezenţa oxigenului, a
bioxidului de carbon, interacţiunea ionilor din soluţia solului). Acest organ nu are noduri şi
internoduri şi nici muguri (decât cu totul excepţional). El provine din rădăcinile embrionului
(rădăcina embrionară) sau se formează pe alte organe (rădăcină adventivă).

Locul unde se racordeaza cu tulpina se numeste colet. Pe radacina principala se afla


ramificatii laterale numite radicele .

Clasificarea radacinilor dupa originea si functiile lor.

Radacinile sunt: normale, adventive si modificate.

Radacinile normale sunt cele care provin din radicula embrionului, se continua cu
tulpina in regiunea coletului si indeplinesc rolul principal de absorbtie a apei cu sarurile
minerale si de fixare a plantei in sol.

Radacinile adventive sunt cele care se formeaza la nodurile bazale ale tulpinilor aeriene,
la nodurile ramurilor, rizomilor, stolonilor, sau pornesc de pe bulbi sau chiar frunze.
Functiile radacinilor adventive pot fi identice sau diferite de cele ale radacinilor normale.

Clasificarea radacinilor dupa morfologia Ior.

Dupa infatisarea externa, ca si dupa raportul dintre radacinile principale si


ramificatiile lor, exista trei tipuri de radacini: pivotante, fasciculate si ramuroase (fig. 1).

Radacinile pivotante sunt cele la care axul principal se dezvolta puternic, fiind mult mai
lung si mai gros decat ramificatiile laterale (ca la canepa- Cannabis sativa).

Radacinile fasciculate sunt acelea la care axul principal dispare, are dezvoltare lenta sau
isi inceteaza de timpuriu cresterea. La baza tulpinii plantelor cu astfel de radacini se formeaza
numeroase radacini subtiri, simple si aproximativ de aceeasi lungime si grosime, care
alcatuiesc un manunchi sau fascicul fibros. Toate aceste radacini, pornind de la nodurile
bazale ale tulpinii, sunt adventive (la graminee, liliacee).
Radacinile ramuroase sunt cele la care axul principal se dezvolta aproximativ in aceeasi
masura ca si ramificatiile de ordinul intii, avand relativ aceeasi lungime si grosime (la mar -
Malus domestica).

Dupa modul cum cresc, radacinile sunt de trei feluri: radacini care cresc in adancime,
radacini care cresc orizontal si radacini care se dezvolta atat in adancime cat si
orizontal.

Fig. 1. Forme de radacini

a - fibroase ; b - pivotanta cu nodozitati la leguminoase ; c - radacina ramuroasa la


arbori (dupa M. Paun).

1. MORFOLOGIA RADACINll

Dupa aspectul exterior, la o radacina tanara normala se afla urmatoarele regiuni: piloriza,
varful vegetativ, regiunea neteda, regiunea pilifera si regiunea aspra (fig. 2).

Piloriza (scufia sau caliptra). Este o zona ca un degetar, alcatuita din mai multe straturi de
celule. Se afla la extremitatea varfului radacinii si are rol de protectie al acestuia impotriva actiunii
particulelor de sol. La plantele de apa (de exem plu, la lintita - Lemna minorr ), radacina este
protejata la varf de o formatiune cilindrica numita rizomitra, care nu se uzeaza.

Varful vegetativ. Este lung de 2-3 mm, situat imediat sub piloriza si este alcatuit din
grupuri de celule initiale care, prin diviziune, dau nastere la meristemul primordial.

Regiunea neteda. Este o zona de 5-10 mm situata deasupra varfului vegetativ.


Aceasta este regiunea de crestere in lungime a radacinii , ce se realizeaza prin intinderea
(alungirea) celulelor care o compun si care, in acelasi timp, produce si forta de
patrundere a radacinii in sol.
Regiunea pilifera (sau regiunea perilor absorbanti). Este situata in partea superioara a
regiunii netede si se intinde pe o lungime de 10-30 cm. La nivelul acestei regiuni are loc
specializarea celulelor.

In cadrul regiunii pilifere o parte din celulele rizodermei sint transformate in perisori
absorbanti (sugatori), care sunt unicelulari si lungi de 0,1-20 mm . Numarul perisorilor absorbanti
este de cateva sute pe mm.

Rolul perilor absorbanti este de a absorbi apa cu sarurile minerale din sol. La unele plante
perisorii absorbanti lipsesc (de exemplu, la radacinile de arin, plop, stejar), absorbtia facandu-se pe
toata suprafata radacinii sau functia perilor absorbanti este inlocuita de micorize (simbioza intre
radacinile unor plante cu anumite ciuperci).

Regiunea aspra. Este situata intre regiunea pilifera si colet. Are aspect aspru datorita
suberificarii straturilor externe ale scoartei dupa distrugerea perirsorilor si rizodermei (regiunea
radacinii in care apar ramificatiile ei - radicelele).

Figura 2. Zonele radacinii


Ramificarea radacinii

La marea majoritate a plantelor radacinile se ramifica, dand nastere la radicele . In


felul acesta, radacinile plantelor isi maresc considerabil suprafata de contact cu solul.
Rarmificarea radacinii incepe de la baza si se continua spre varf.

Radacinile plantelor se ramifica dichotomic si monopodial.

Ramificarea dichotomica consta in bifurcarea varfului radacinii in doua brate de aceeasi


lungime si grosime. Aceste brate se ramifica la randul lor in acelasi mod (la bradisor -
Lycopodium).

Ramificarea monopodiala. Este cea mai frecvent intalnita la plante si consta in


formarea radicelelor pe partile laterale ale axului principal, incepand de la baza spre varful
acestuia. Pe ramificatiile de ordinul intai se formeaza ramificatii de ordinul doi, pe acestea de
ordinul trei in acelasi mod.

2. ANATOMIA RADACINII

Din meristemele apicale se formeaza structura primara, care la plantele ierboase ramane
toata viata, dar la cele lemnoase se vor constitui foarte curand si meristemele secundare (laterale)
care vor da nastere structurii secundare a radacinii.

2.1. Strudura primara

Intr-o sectiune facuta la nivelul regiunii pilifere se disting rizoderma, scoarta si cilindrul
central (fig. 3).
Rizoderma este formata dintr-un singur start de celule alungite in sensul axului radacinii.
Celulele rizodermei sunt vii si foarte multe dintre ele transformate in peri absorbanti. Rizoderma nu
are o viata prea lunga, celulele ce o compun se distrug in paralel cu distrugerea perilor absorbanti.

Scoarta. Se afla sub rizoderma si este constituita din mai multe straturi de celule
parenchimatice vii, prevazute cuspatii intercelulare. Straturile din imediata vecinatate a rizodermei
sunt alcatuite din celule cu pereti suberificati si formeaza exodermul. Acesta protejeaza radacina.

Sub exoderm se afla numeroase straturi de celule parenchimatice care alcatuiesc scoarta
propriu-zisa.

Stratul eel mai intern al scoartei se numeste endoderm si este constituit din celule egale intre
ele si strans unite. Peretii acestor celule prezinta la mijloc o portiune cutata si suberificata, care
se angreneaza cu portiunea cutata de la celula vecina, alcatuind un fel de benzi ( benzile lui
Caspary). Mai tarziu se suberifica, devenind impermeabili, si ceilalti pereti ai celor mai multe dintre
celule endodermice, astfel ca se creeaza un fel de bariera ce limiteaza circulatia apei cu sarurile
minerale. În felul acesta circulatia are loc doar prin celulele de pasaj, aflate în dreptul fasciculelor
lemnoase si ramase cu pereti permeabili, celulozici. Ingroerile au forma literei U sau de potcoava.

Cilindrul central (sau stelul) este constituit dintr-un tesut parenchimatic in care sunt
inglobate fasciculele conducatoare lemnoase si liberiene. Stratul de celule din cilindrul central
care il delimiteaza la exterior si care face legatura cu scoarta se numeste periciclu. In cilindrul
central se mai disting raze medulare si parenchim medular.

Periciclul este format in general dintr-un singur strat de celule mici, cu membrane subtiri,
celulozice si dispuse in alternanta cu celulele endodermului. Periciclul constituie locul de formare
a ramificatiilor radacinii, din care cauza se mai numeste strat rizogen. In acelasi timp constituie
punct de origine pentru mugurii adventivi.

Fasciculele conduciitoare. La interiorul cilindrului central se afla un tesut parenchimatic


in care se gasetsc inglobate fasciculele conducatoare lemnoase si liberiene, dispuse separat si in
alternanta.

Dezvoltarea elementelor fasciculelor lemnoase ca si a celor liberiene se face centripet.


Prin urmare, primele vase lemnoase care se diferentiaza din plerorn sunt vase spiralate sau
inelate, situate spre exteriorul cilindrului central, alcatuind protoxilemul. Ulterior, spre interior
se formeaza alte elemente de lemn cu lumen mai mare, alcatuind metaxilemul.

De asemenea, in cadrul unui fascicul liberian, primele vase lilberiene care se formeaza
sunt situate spre exterior, au lumenul mai mic si alcatuiesc protofloemul . Vasele care se
formeaza ulterior cu cat sunt mai tinere sunt mai aproape de centrul cilindrului central si alcatuiesc
metafloemul.

lntre fasciculele lemnoase si cele liiberiene se afla raze medulare constituite din celule cu
membrane celulozice sau, in unele cazuri, lignificate.

In centrul cilindrului central se afla un parenchim medular, alcatuit din celule vii. La unele
radacini maduva este redusa si metaxilemul ocupa centrul radacinii.

2.2. Structura secundara

La cele mai multe plante radacina creste in grosime datorita tesuturilor meristematice
secundare: cambiul si felogenul, denumite si zona generatoare libero-lemnoasa si, respectiv, zona
generatoare subero-felodermica (fig. 4).

Cambiul (zona genemtoare libero-lemnoasa). Ia nastere din tesuturile primare, formandu-


se la partea interna a fasciculului liberian si la partea externa a fasciculului lemnos. Initial
cambiul apare sub forma de arcuri in dreptul fasciculelor care, cu timpul, se unesc
formand o linie sinuoasa, lasand fasciculele liberiene spre exterior si pe cele lemnoase spre
interior. In cele din urma cambiul devine circular, formând un inel sinuos ce activeaza
generând, prin diviziuni tangentiale, xilem secundar spre interior si floem secundar spre exterior.
Treptat cambiul devine din sinuos inelar, datorita activitatii inegale a initialelor cambiale.

Felogenul (celalalt meristem secundar) ia nastere mai adesea din periciclu si produce spre
exterior suber si spre interior feloderm. Dupa câtiva ani îsi înceteaza activitatea si se formeaza câte
un nou felogen, mereu mai profund.