CAPITOLUL 1.

DEZVOLTAREA DURABILĂ:

CONCEPT MODERN SAU NECESAR ?

Obiective

După ce veţi studia acest capitol veţi cunoaşte:

™ ce înseamnă «dezvoltarea durabilă» şi când a apărut acest concept;

™ când au avut loc cele trei conferinţe ONU ce au avut principal subiect mediul;
™ ce înseamnă «mediul înconjurător»;
™ care este «Strategia protecţiei mediului în România».

Câteva clarificări conceptuale şi terminologice

Dezvoltarea durabilă = dezvoltare ce satisface nevoile generaţiilor actuale fără a prejudicia

interesele generaţiilor viitoare
Mediu = ansamblu de condiţii şi elemente naturale ale Terrei : apa, aerul, solul şi subsolul,
toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele
materiale în acţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale.

De la Adam Smith şi până în zilele noastre, teoria economică analizează direct sau indirect
“dezvoltarea”. Visul oricărui capitalist a fost şi este dezvoltarea afacerilor sale, cucerirea unor noi
pieţe, globalizarea. O dată cu creşterea complexităţii conexiunilor din economia mondială s-a simţit şi
nevoia redefinirii de către specialişti a acestui concept. Paradoxul ştiinţei economice este că teoriile
sale sunt create după analiza fenomenelor, spre deosebire de alte ştiinţe în care teoria precede practica
(de exemplu Edison a inventat becul după multe experimente şi calcule în laborator, în timp ce piaţa a
fost analizată mult după apariţia ei). Aşa s-a întâmplat şi cu conceptele dezvoltării durabile sau
viabile. După douăzeci de ani de expansiune economică fără precedent, abia în anii ’70 apar primele
preocupări de redefinire a conceptului de dezvoltare.

1.1. Redefinirea conceptului de dezvoltare

Începând cu 1972, anul în care a fost publicat primul raport al Clubului de la Roma –
“Limitele creşterii” – şi când a avut loc prima Conferinţă a ONU asupra problemelor de mediu la
Stockholm, au fost identificate peste 60 de interpretări ale conceptului de dezvoltare, în noua viziune a
interdependenţelor dintre problemele mediului înconjurător, bunăstării generale şi procesului creşterii
economice1. una din aceste interpretări a dus la crearea termenului de ecodezvoltare, care subliniază
necesitarea căutării unor strategii concrete de dezvoltare capabile să ducă la folosirea raţională şi
sănătoasă din punct de vedere ecologic a unui sistem dat , pentru satisfacerea nevoilor fundamentale
ale populaţiei locale2.

1
Popescu, C-tin; Ciucur, D.; Popescu, I. – Tranziţia la economia umană, Ed. Economică, Bucureşti, 1996.
2
Timbergen, Jan – Restructurarea ordinii internaţionale. Raport către Clubul de la Roma, Ed. Politică,
Bucureşti, 1978
 Din cele peste 60 de interpretăriale conceptului de dezvoltare, specialiştii s-au oprit la cel ce
pare a defini, pentru moment, cel mai bine, rezolvarea problemelor umanităţii: DEZVOLTARE
DURABILÃ. Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare (CMED), cunoscut şi sub
denumirea de “Raportul Brundtland” după numele iniţiatoarei acestui raport ce poartă titlul “Viitorul
nostru comun”, apărut în 1987, defineşte dezvoltarea durabilă ca fiind acea dezvoltare ce satisface
nevoile generaţiilor actuale fără a prejudicial interesele generaţiilor viitoare.
Dezvoltarea durabilă înseamnă în plan material menţinerea posibilităţilor şi condiţiilor de
viaţă pentru generaţiile viitoare, în special a resurselor naturale regenerabile cel puţin la nivelul celor
existente pentru generaţia actuală, precum şi redresarea factorilor de mediu afectaţi de poluare. În plan
spiritual, dezvoltarea durabilă înseamnă mult mai mult; inseamnă conservarea moştenirii faptelor de
cultură, realizate de cei din trecut şi de cei de azi şi dezvoltarea capacităţii de creaţie în viitor, a elitei
celor care ne urmează3.
Conform definiţiei date de CMED, dezvoltarea durabilă implică faptul că volumul total al
capitalului, format din capital fizic (maşini, drumuri, hoteluri ş.a.), capitalul uman (sănătatea
oamenilor, cunoştinţele şi calificarea lor) şi capitalul natural (pădurile, aerul, apa şi solul fertile),
rămâne constant sau creşte în timp4.
După ce denunţă eroarea de a concepe mediul şi dezvoltarea ca două obiective distincte şi
adverse, documentul CMED promovează pentru politicile şi proiectele de dezvoltare o abordare
integrală potrivit căreia, dacă acestea sunt raţionale din punct de vedere ecologic, trebuie să determine
o dezvoltare durabilă atât în ţările în dezvoltare, cât şi în cele dezvoltate. În această viziune rolul
prioritar revine măsurilor preventive şi anticipative fără a neglija însă măsurile corrective imediate5.
Raportul recomandă, de asemenea, realizarea de reuniuni regionale şi mondiale pentru a
promova integrarea mediului şi a dezvoltării economice. Pe linia unor asemenea evoluţii generale, la
22 decembrie 1989, Adunarea Generală a ONU a adoptat Rezoluţia nr. 44/228, prin care s-a convocat
o reuniune mondială pe tema dezvoltării şi mediului.
Conferinţa Natiunilor Unite privind Mediul şi Dezvoltarea, a reunit, între 3 şi 14 iunie 1992 la
Rio de Janeiro, 145 de preşedinţi, prim-miniştri sau vicepreşedinţi, fiind socotită drept cea mai amplă
reuniune la nivel înalt din secolul XX. Cele mai importante documente adoptate la această conferinţă
sunt: Declaraţia de la Rio asupra mediului şi dezvoltării supranumită “Carta Terrei”, Planul de acţiune
intitulat “Agenda 21”, Convenţia cadru privind schimbările climatice, Declaraţia privind pădurile şi
Declaraţia privind deşertificarea.
Singura instituţie creată de către Summit-ul de la Rio din 1992 este Comisia Dezvoltării
Durabile (CDD), constituirea sa fiind prevăzută în capitolul 38 al Agendei 21: “Aranjamente
instituţionale internaţionale “, iar funcţionarea sa înscriindu-se, conform Adunării Generale a ONU, în
cadrul Consiliului Economic şi Social.
Strategia de realizare a unei dezvoltări durabile are ca problemă centrală existenţa
colectivităţii umane atât în plan temporal, cât şi spaţial, precum şi realizarea unui sistem coerent care
să suporte costurile generate de dezvoltarea economico-socială, de prevenire a poluării şi de înlăturare
a efectelor negative ale acesteia.
Cerinţele minime pentru realizarea unei dezvoltări durabile sunt6:
• Redimensionarea creşterii economice, având în vedere o distribuţie mai echilibrată a
resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei;
• Eliminarea sărăciei – ce se poate realiza prin satisfacerea nevoilor esenţiale pentru asigurarea
unui loc de muncă; pentru hrană, apă, energie şi sănătate;
• Reducerea creşterii demografice necontrolate;
• Conservarea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor, supravegherea
impactului dezvoltării economice asupra mediului;
• Reorientarea tehnologiei şi punerea sub control a resurselor acesteia;
• Unificarea pe plan mondial a deciziilor privind mediul şi economia.

3
* * * Strategia protecţiei mediului, MAPPM, Ed. R.A.M.O., Bucureşti, 1996.
4
Ibidem
5
Duţu, M. – Dreptul internaţional şi comunitar al mediului, Ed. Economică, Bucureşti, 1995.
6
Cămăşoiu, Camelia (coordonator) – Economia şi sfidarea naturii, Ed. Economică, Bucureşti, 1994.
 Dar pentru realizarea acestor cerinţe minime sunt necesare strategii care să pornească de la
necesitatea protecţiei mediului, protecţie ce trebuie să stea la baza dezvoltării viitoare a societăţii
omeneşti.

1.2. De ce protecţia mediului?

Pentru că în perioada actuală protecţia mediului este problema majoră a umanităţii.

Dezvoltarea industrială şi agricolă, comercială şi turistică, continuă şi intensivă, care a avut loc, în
secolul XX şi mai ales după cel de-al doilea război mondial, a determinat apariţia unei poluări şi chiar
degradări ireversibile a factorilor de mediu. Mediul înconjurător, într-o accepţiune mai largă, cuprinde
un ansamblu de factori naturali ce acţionează asupra tuturor organismelor vii, cât şi sociologici
(culturali) ce acţionează asupra omului şi activităţilor sale.
Preocuparea pentru creşterea economică prin orice mijloace şi cu orice preţ, ce a avut loc în
secolul trecut, a dus la neglijarea efectelor acestei creşteri asupra mediului înconjurător, ceea ce,
paradoxal, a avut ca rezultat o degradare a factorilor naturali (apă, aer, sol, ş.a) şi implicit o deterioare
a condiţiilor de viaţă pe Terra.
În România, una din primele definiţii “oficiale” pentru mediul înconjurător este dată în anul
1973 prin Legea nr.9 (Legea Mediului), lege ce este votată în ţara noastră doar la un an de la
Conferinţa ONU asupra mediului ce a avut loc la Stockholm. În această lege, mediul este definit ca
“totalitatea factorilor naturali (apă, aer, sol, subsol, pădure, orice altă vegetaţie terestră şi acvatică,
rezervaţii şi monumente ale naturii) şi ai celor creaţi prin activităţi umane (aşezări omeneşti) în strânsă
interacţiune, influenţând echilibrul ecologic şi determinând condiţiile de viaţă pentru om, de
dezvoltare a societăţii”7.
După douăzeci de ani şi după cea de-a doua Conferinţă a ONU asupra problemelor mediului
înconjurător (Rio de Janeire, 1992), apare o altă lege a mediului (Legea protecţiei mediului
nr.137/1995) ce oferă o imagine mai complexă şi mai completă a noţiunii de mediu, acesta fiind privit
ca “ ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale Terrei: apa, aerul, solul şi subsolul, toate straturile
atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum şi fiinţele vii, sistemele materiale în
interacţiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusive valorile materiale şi spirituale”8.
În accepţiunea sa riguroasă, mediul înconjurător înglobează ansamblul factorilor ecologici în
cadrul cărora activitatea umană a provocat modificări profunde şi de cele mai multe ori irevocabile.
Spre deosebire de acest mediu antropizat, ideea de natură conţinută în conceptul de mediu sugerează
existenţa unor arii ecologice în cadrul cărora activitatea umană nu a perturbat circuitele informaţionale
şi energetice ale ecosistemelor originale. Dobândind posibilitatea de a transforma mediul natural,
omul nu şi-a pus mult timp problema de a proceda raţional, în condiţii normale de echilibru şi
dezvoltare a vieţii, el sesizând destul de târziu că este în acelaşi timp creaţia şi creatorul care îi asigură
existenţa biologică şi intelectuală.
Protecţia mediului este o problemă a tuturor. Pentru a rezolva această problemă este nevoie,
ca la nivelul fiecărei ţări, să fie adoptată o strategie generală de protecţie a mediului. În 1995 s-a
elaborat de către Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului “Strategia protecţiei mediului în
România”, care, în etapa actuală, înseamnă a defini în linii generale principiile, direcţiile, obiectivele
şi criteriile de identificare a acţiunilor care să conducă la o dezvoltare durabilă atât economică cât şi
socială a ţării, în condiţiile tranziţiei spre economia de piaţă şi pregătirii aderării României la Uniunea
Europeană. Strategia a reclamat elaborarea Programului naţional de actiuni pentru protecţia mediului
în Europa Centrală şi de Est – aprobat la Conferinţa Ministerială de la Lucerna, Elveţia, 28-30 aprilie
1993 – ale căui principii generale au fost însuşite şi de ţara noastră. Programul cuprinde obiective şi
sarcini concrete, cuantificabile în timp, spaţiu şi în costuri.
Principiile generale ale strategiei protecţiei mediului sunt9:

7
Lupoi, E. – Dreptul mediului, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993.
8
* * * - Legislaţia privind mediul inconjurător, Ed. R.A.M.O., Bucureşti, 1996.
9
* * * Strategia protecţiei mediului, MAPPM, Ed. R.A.M.O., Bucureşti, 1996
 • Conservarea şi îmbunătăţitrea condiţiilor de sănătate a oamenilor, prin corectarea impactului
negativ produs de anumite activităţi poluante, cât şi prin măsuri de prevenire a poluării prin
introducerea şi utilizarea unor tehnologii “curate” în toate activităţile;
• Dezvoltarea durabilă, deoarece exploatarea intensivă a resurselor conduce la epuizarea
acestora. Degradarea mediului înseamnă reducerea potenţialului exiasent de regenerare a
naturii, înrăutăţirea calităţii şi diminuarea posibilităţii de refacere a factorilor de mediu: aerul,
apa, solul, flora şi fauna;
• Evitarea poluării prin măsuri preventive, prin aplicarea unor tehnologii nepoluante;
• Conservarea biodiversităţii, ceea ce înseamnă eliminarea poluanţilor, menţinerea
ecosistemelor, a capaciţăţii lor de funcţionare, a stabilitătii şi a rezistenţei lor la dereglări, a
productivităţii şi adaptabilităţii lor;
• Conservarea moştenirii valorilor culturale şi istorice;
• “ Cine poluează plăteşte “ – principiu ce stă la baza strategiei de mediu în multe ţări;
• stimularea acticvităţii de redresare a mediului.
Plecând de la aceste principii şi de la condiţiile specifice din România, criteriile ce stau la
baza stabilirii priorităţilor privind acţiunile ce trebuie întreprinse pentru ocrotirea mediului sunt:
• menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi a calităţii vietii, ceea ce corespunde
primului principiu anunţat al strategiei de ocrotire a mediului;
• menţinerea şi îmbunătăţirea potenţialului existent al naturii, ceea ce corespunde principiului
dezvoltării durabile;
• apărarea împotriva calamităţilor naturale şi accidentelor prin constructii specifice
(ex.:îndiguiri pentru inundaţii sau irigaţii pentru secete) şi măsuri de siguranţă adoptate pe
baza unor cercetări de specialitate;
• raport maxim beneficiu/cost. Raportul beneficiu/cost permite ierarhizarea acţiunilor, în aşa fel
încât cele cu efect maxim să fie aplicate primele. Unele beneficii sunt atât de importante, încât
nu pot fi cuantificate, cum sunt îmbunătăţirea sănătăţii oamenilor sau menţinerea
biodiversităţii în ecosisteme. În general, cheltuielile globale pentru protecţia mediului,
apreciate din experienţa altor state sunt de 1,0-1,5% din PIB;
• racordarea la prevederile convenţiilor internaţionale şi la programele internaţionale privind
protecţia mediului;
• pregătirea aderării României la Uniunea Europeană10.
Având la bază principiile enunţate, cât şi criteriile de selecţie a acţiunilor prioritare pentru
protejarea mediului în România, programul propriu de acţiune (realizat în conformitate cu
recomandările “Programului de acţiune pentru protecţia mediului în europa Centrală şi de Est”,
Lucerna, 1993) cuprinde obiective ale politicii privind protecţia mediului, obiective care trebuie
caracterizate de fiecare minister şi fiecare agent economic prin acţiuni aprecifice.
Între dezvoltarea economică şi socială, starea mediului înconjurător şi sănătatea oamenilor
există o legătură strânsă, ele intercondiţionându-se reciproc, mediul şi sănătatea constituind condiţii
necesare oricărui proces de dezvoltare, proces ce poate influenţa la rândul lui, pozitiv sau negativ,
starea mediului şi sănătatea oamenilor11.
În condiţiile civilizaţiei contemporane, în care se înregistrează un progress real în toate
domeniile vieţii economice şi sociale, activitatea economică presupune nu numai preocuparea de a
spori volumul şi calitatea bunurilor materiale şi a serviciilor, în condiţii de eficientă economică
ridicată, ci şi o preocupare permanentă în ceea ce priveşte protecţia mediului ambiant, care constiuie,
de fapt, condiţia de bază a creşterii economice. Un standard de viaţă ridicat, în condiţiile unui mediu
natural degradat devine un non-sens, mai ales dacă se ţine seama de evoluţia în perspectivă a
fenomenelor naturale şi biologice şi de influenţa negativă a acestora asupra creşterii economice12.
Dezvoltarea civilizaţiei industriale de la mijlocul secolului al XIX-lea a produs modificări
profunde şi accelerate mediului înconjurător datorită solicitării din ce în ce mai mari a resurselor
naturale, a extinderii suprafeţelor cultivate şi a schimbării sistemelor de cultură, a despăduririlor
10
Ibidem
11
Georgescu, G. – Reforma economică şi dezvoltarea durabilă, Ed. Economică, Bucureşti, 1995.
12
Iancu, A. – Creşterea economică şi mediul înconjurător, Ed. Politică, Bucureşti, 1979.
massive pentru obţinerea de masă lemnoasă şi de terenuri noi pentru agricultură, a intensificării
utilizării păşunilor, a dezvoltării exploatării subsolului, precum şi a altor activităţi cu impact asupra
mediului. În acelaşi timp, civilizaţia industrială a făcut posibilă o creştere demografica rapidă, a
însemnat o puternică dezvoltare a procesului de urbanizare, a creat aglomerări urbane pe arii tot mai
extinse, situându-l pe om în condiţii de viaţă noi. Creşterile spectaculoase de producţie au permis o
mai bună satisfacere a trebuintelor, a nevoilor, iar surplusurile rezultate au stimulat la rândul lor
dezvoltarea tehnicii, tehnologiei şi productivităţii, permiţând finanţarea de noi activităţi. Astfel îşi face
apariţia “ un nou ecosistem artificial care nu se supune decât propriei sale logici, se dezvoltă alături de
primul şi îşi impune progresiv legea sa”13. Evoluţia teoriei economice şi constituirea acesteia în
modele agresive în ceea ce priveşte viaţa şi regulile stabilite de aceasta, elimină din calcul factorul
natural ce nu poate fi condiţionat de preţ. Ştiinţa economică se consacră exclusiv analizei reproducţiei:
munca şi capitalul. Raritatea capitalului este un obstacol pentru dezvoltare, el este deci, obiectul unui
avertisment destinat reînnoirii sale. Teoria economică neoclasică nu va devia de la această schemă, iar
ştiinţa economică, gândită în sferele celei mai injuste “ ajunge la definirea combinaţiilor şi căilor
optimale care pot fi perfect valabile din punct de vedere al producţiei, schimbului şi consumului, dar
nu se referă decât la o parte a motivaţiilor umane şi nu are nimic de-a face cu mecanismele care
reglează funcţionarea mediului natural”14.
Ritmurile de creştere a populaţiei, a urbanizării, a preluării resurselor din mediul înconjurător
se accelerează, iar natura are propriile sale ritmuri, care nu coincid cu cele ale activităţii umane. În
timp ce societatea umană face planificări pe termen scurt şi cere o amortizare rapidă a investiţiilor,
reproducerea organismelor vii, capacitatea mediului de a răspunde solicitărilor tot mai mari se înscriu
într-un termen foarte lung. Consecinţele negative au devenit aşa de mari incât întreaga refacere a
mediului natural este astâzi periclitată. Pragul critic a fost azi trecut şi degradările se repercutează la
toate nivelurile, compromiţând continuarea activitătilor umane. Astfel, apare obligativitatea de a
accepta că sfera economică este o parte dintr-un tot – biosfera – şi că activităţile de producţie şi
consum ale omului influenţează echilibrul planetar şi sunt ameninţate, la rândul lor, când acest
echilibru se rupe. Ameninţările globale asupra mediului amintesc faptul că bunăstarea socială nu se
reduce doar la acumularea de bunuri şi servicii. Trebuie să se realizeze o revoluţie pentru a găsi
mijloacele de a înţelege sistemul complex al relaţiilor dintre om şi natură în cadrul ecosistemului
natural.
Utilizarea pe scară largă a ştiinţei şi tehnologiei în scopul dezvoltării industriale s-a făcut cu
ignorarea necesităţii păstrării în permanenţă a echilibrului intre satisfacerea nevoilor şi protecţia
tuturor componentelor mediului înconjurător. Deteriorarea mediului de către om înseamnă nu numai
distrugerea echilibrului ecologic, ci şi apariţia unei reacţii inverse de către mediul modificat asupra
oamenilor. Noile condiţii de mediu sunt mai puţin favorabile pentru viaţa omului, pentru desfăşurarea
activităţilor sale economice, sociale şi culturale. Societatea umană a marcat o alterare a mediului de
viaţă şi de muncă caracterizat prin poluarea atmosferei cu gaze şi pulberi, printr-o intensă poluare
sonoră, prin prezenţa rezidurilor şi deşeurilor în cantităţi tot mai mari, pentru a căror înlăturare se cer
importante eforturi, printr-un peisaj care de multe ori provoacă insatisfacţii estetice. La toate acestea
se adaugă şi iraţionala expansiune urbană, presiunea demografică, precum şi ulte erori politice ce au
accentuat deteriorarea mediului natural.
La ora actuală, la nivel mondial, există o criză accentuată între mediul creat de om şi cel
natural, criză concretizată în degradarea continuă a mediului natural, singura alternativă în depăşirea
acesteia fiind realizarea unei societăţi umane viabile, durabile, bazată pe compatibilizarea mediului
creat de om cu cel natural, precum şi adoptarea de reglementări care să răspundă cerintelor asigurării
echilibrului ecologic în condiţiile societătii omeneşti, atât din punct de vedere economic, cât şi
cultural sau politic15.
Mediul înconjurător a fost privit, până nu demult, doar ca o simplă sursă pentru alimentarea
peconomice specifice societăţii omeneşti şi ca o arie liberă pentru deversarea tuturor deşeurilor şi
rezidurilor activităţii umane, neţinându-se seama că ecosfera este supusă unor necontenite

13
Conu, D.B. – Tribuna Economică nr.2/1998.
14
Ibidem.
15
Marinescu, Daniela – Dreptul mediului înconjurător, Editura Şansa, Bucureşti, 1996.
transformări în cadrul unor cicluri naturaleîn care fiecare element îşi are rolul său în mentinrea
echilibrului dynamic al întregului sistem.
Poluarea mediului devine una din problemele majore cu care se confruntă omenirea, fiind un
fenomen deosebit de complex, cu implicaţii majore, atât pe plan internaţional cât şi la nivelul
regiunilor şi naţiunilor, dependent de stadiul de dezvoltare economică şi socială al fiecărui stat în
parte. Această dependenţă este urmarea faptului că mediul nu este afectat doar de efectele dezvoltării
excessive, proprii ţărilor cu nivel economic ridicat, ci, în egală măsură şi de efectele subdezvoltării
din ţările în dezvoltare, lipsa resurselor financiare făcând ca interesele economice să primeze în faţa
eforturile făcute pentru protecţia mediului, care devin astfel inutile pentru producători prin
suplimentarea cheltuielilor de productie şi scăderea rentabilităţii produselor16 sau serviciilor.

1.3 Dezvoltarea durabilă şi Summit-ul de la Johannesburg, 2002

Anul 2002 a marcat desfăşurarea celei de a III-a Conferinţe ONU asupra problemelor de
mediu. Dacă între prima (Stockholm) şi a doua (Rio de Janeiro) au trecut douăzeci de ani, acutizarea
problemelor de mediu, cât şi conştientizarea lor la început de mileniu a dus la reducerea la jumătate a
timpului între conferinţe.
România a fost şi de această dată reprezentată la cel mai înalt nivel, singura problemă
rămânând aplicarea directivelor acestei conferinţe la nivel concret economic.
Summit-ul mondial pentru dezvoltarea durabilă organizat de ONU la Johannesburg, în Africa
de Sud în perioada 26 august – 4 septembrie 2002 reprezintă prima mare Conferinţă a ONU la început
de secol XXI.
Pregătirea Summit-ului dezvoltării durabile a început din anul 2001 la nivel naţional, regional
şi internaţional, subiectele principale ale întrunirii fiind, pe de o parte, legate de evaluarea progreselor
înregistrate de guverne, sectorul privat şi societatea civilă în perioada ce a trecut de la Summit-ul
Terrei din 1992 de la Rio de Janeiro, iar pe de altă parte, de a determina noi soluţii pentru o dezvoltare
economică şi socială mai durabilă şi mai echitabilă.
ONU a organizat, fără îndoială, cea mai mare conferinţă mondială ce a dezbătut problemele
majore cu care se confruntă toate statele lumii, cum sunt sărăcia, mondializarea, degradarea mediului,
sănătatea, accesul la diferite pieţe, etc. dezvoltarea durabilă vizează un bun echilibru între obiectivele
sociale, economice şi ecologice. În domeniul social obiectivul principal este eliminarea sărăciei prin
reducerea ponderii persoanelor care trăiesc (supravieţuiesc!) cu mai putin de un dolar pe zi; în
domeniul economic, obiectivul principal este schimbarea modelelor de producţie şi consum non-
durabile; iar în domeniul ecologic gestionarea durabilă a resurselor naturale.
În aceste trei domenii (economic, social, ecologic), turismul îşi poate adduce o contribuţie
esenţială, în numeroase ţări, fiind o soluţie de dezvoltare mult mai durabilă decât activităţi cum sunt
agricultura intensivă, exploatările miniere sau alte activităţi din sectorul primar şi secundar, mai ales
în condiţiile respectării Codului Mondial de Etică al Turismului adoptat de Adunarea Generală a
OMT la Santiago, Chile, în prima zi a lui octombrie 1999 şi aprobat de Adunarea Generală a ONU la
sesiunea sa din noiembrie 2001.
Anul 2002 a fost un an special pentru dezvoltarea durabilă a turismului, nu numai pentru că în
acest an a avut loc Summit-ul mondial al dezvoltării durabile, dar şi pentru că ONU a declarat acest an
“Anul internaţional al ecoturismului”, iar principala manifestare ce a marcat acest eveniment a fost
Summit-ul mondial al ecoturismului organizat de către OMT în perioada 19-22 mai la Québec, în
Canada17.

16
Bran, Florina – Efectele relaţiei om-natură în pragul anului 2000, Ed. A.S.E., Bucureşti, 1997.
17
* * * Contributions de l’Organisation mondiale du tourisme au Sommet mondial pour le développement
durable, Johannesburg OMT, 2002.
 De reţinut la final

™ Dezvoltarea durabilă este, în prezent, unul din cele mai dezbătute concepte, atât la nivel
internaţional (conferinţe ONU, întruniri UE) cât şi naţional sau regional. Multe firme cu renume
încearcă să introducă în managementul lor ideea de dezvoltare durabilă, sustenabilă.
™ Începând cu anii ’70 (1972, Conferinţa ONU asupra problemelor mediului, Stockholm), protecţia
mediului a început să devină o necesitate deoarece, din cauza dezvoltării economice (industriale)
intensive, multe din elementele componente ale mediului înconjurător au început să se
deterioreze.
™ Anii ’90 (1992, Conferinţa ONU asupra problemelor mediului, Rio de Janeiro) au fost marcaţi de
introducerea şi aplicarea conceptului de dezvoltare durabilă, de echilibrare a dezvoltării
economice cu dezvoltarea socială şi protecţia mediului.
™ La începutul mileniului III (2002, Conferinţa ONU pentru dezvoltare durabilă, Yohannesburg) se
face bilanţul aplicării conceptului de dezvoltare durabilă şi se trasează noi direcţii în domeniul
protecţiei mediului, eradicării sărăciei şi dezvoltării unor sectoare economice «curate».

Întrebări de autoevaluare

1. Definiţi conceptul : dezvoltare durabilă.

2. Definiţi mediul înconjurător.
3. Care sunt cele trei conferinţe ONU ce s-au ocupat de problemele mediului înconjurător? Când
şi unde au avut loc?
4. Care sunt principiile generale ale Strategiei protecţiei mediului în România?