„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este un roman „de experienţă, de

cunoaştere” (G. Călinescu) care a apărut,structurat în două volume.

„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”de Camil Petrescu este un roman modern de tip
subiectiv, deoarece are drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, raportul
dintre timpul cronologic şi timpul psihologic, fluxul conştiinţei, memoria afectivă, naraţiunea la persoana I,
luciditatea autoanalizei, anticalofilismul, dar şi autenticitatea trăirii. Este un roman psihologic prin temă,
conflict (interior), protagonist şi utilizarea unor tehnici moderne ale analizei psihologice.

Romanul are două teme: războiul şi iubirea.Titlul indică cele două părţi ale romanului unite de prezenţa unei
singure conştiinţe narative. Cele două „nopţi” din titlu sugerează şi două etape din evoluţia personajului principal,
dar nu şi ultimele, întrucât – în final – Ştefan Gheorghidiu este disponibil sufleteşte pentru o nouă experienţă
existenţială.
Viziunea despre lume a scriitorului, transferată personajului-narator Ştefan Gheorghidiu, este viziunea unui
spirit reflexiv cu preocupări filosofice şi literare, ceea ce dă naştere unei proze analitice de factură subiectivă. Camil
Petrescu teoretizează în literatura noastră romanul modern de tip proustian, și respinge romanul de tip tradițional,
pentru el actul de creaţie este un act de cunoaştere şi nu de invenţie, iar scriitorul descrie realitatea propriei
conştiinţe. De asemenea, conferinţa lui Camil Petrescu despre „Noua structură şi opera lui Marcel Proust”
constituie un adevărat manifest literar de credinţă.

Naraţiunea la persoana întâi, subiectivă, ce ia adeseori forma confesiunii, focalizarea internă şi viziunea
„împreună cu” presupun existenţa unui narator implicat, care este şi personaj protagonist, existând o identitate între
planul naraţiunii şi cel al personajului. Punctul de vedere unic şi subiectiv al personajului-narator, care mediază
între cititor şicelelalte personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele tot atât cât ştie şi personajul principal.

Chiar dacă este vorba de un roman modern, în incipit sunt fixate cu precizie realistă coordonatele spaţio-
temporale: „În primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt […] luase parte […] la fortificarea văii
Prahovei, între Buşteni şi Predeal”. În schimb, finalul deschis lasă loc interpretărilor multiple, aşa cum se întâmplă
în general în proza de analiză psihologică. Astfel, Gheorghidiu, obosit să mai caute certitudini şi să se mai îndoiască,
se simte detaşat de tot ceea ce îl legase de Ela şi hotărăşte să o părăsească, să-i lase „tot trecutul”.

Conflictul este interior și se produce în conștiința personajului-narator,Ştefan Gheorghidiu, care trăiește stări
și sentimente contradictorii în ceea ce privește pe soția sa, Ela. Principalul motiv al rupturii dintre Ştefan şi soţia sa
este implicarea Elei în lumea mondenă, pe care eroul o dispreţuieşte. Aşadar, conflictul interior se produce din cauza
diferenţei dintre aspiraţiile lui Gheorghidiu şi realitatea lumii înconjurătoare. Conflictul exterior pune în evidență
relația personajului cu societatea, pasându-l în categoria inadaptaților social.

Romanul debutează printr-un artificiu compoziţional: acţiunea primului capitol, „La piatra Craiului, în
munte”, este posterioară întâmplărilor relatate în restul „Cărţii I”. Capitolul scoate în evidenţă cele două planuri
temporare din discursul narativ: timpul narării, cronologic (prezentul frontului) și timpul narat, psihologic
(trecutul poveștii de iubire). Întocmai ca la Procust, un eveniment exterior cum este discuţia de la popotă declanşează
rememorarea unor întâmplări sau stări trăite într-un timp trecut. Totuşi, spre deosebire de Proust, care povesteşte
evenimentele în mod spontan, în cartea lui Camil Petrescu evenimentele din trecut sunt ordonate cronologic şi
analizate lucid.
 „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală” este fraza prin
care debutează abrupt cel de-al capitol, „Diagonalele unui testament”. Tânărul Ştefan Gheorghidiu, pe atunci
student la Filosofie, se căsătoreşte din dragoste cu Ela, studentă la Litere. După căsătorie, cei doi soţi trăiesc modest,
dar sunt fericiţi. Echilibrul tinerei familii este tulburat de o moştenire pe care Ştefan o primeşte la moartea unchiului
său, Tache. Ela se implică în discuţiile despre bani, are preocupări pragmatice, devine interesată de petreceri
mondene, ceea ce intră în contradicţie cu idealul de feminitate a lui Gheorghidiu: „Aş fi vrut-o mereu feminină,
deasupra acestor discuţii vulgare”.
Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, declanşată în excursia de la Odobeşti, când Ela pare
să-i acorde o atenţie exagerată unui anume domn G., „vag avocat” şi dansator monden. Când el îi reproşează flirtul
cu G., ea îi reproşează hipersensibilitatea: „Eşti de o sensibilitate imposibilă!”. După excursia de la Odobeşti, iubirea
ce părea până atunci indestructibilă începe să fie serios pusă la îndoială, mai ales de către Ştefan. Relaţia lor devine o
succesiune de separări şi împăcări.

A doua experienţă în planul cunoaşterii existenţiale o reprezintă războiul, care pune în umbră experienţa
iubirii. Imaginea eroică a războiului nu mai este cea din literatura tradiţională. Frontul înseamnă haos, mizerie,
măsuri absurde, învălmăşeală, dezordine, ordine contradictorii. Din cauza informaţiilor eronate, artileria română îşi
fixează tunurile asupra propriilor batalioane.
Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” înfăţişează imaginea apocaliptică a războiului. Viaţa
combatanţilor ţine de hazard, iar eroismul este înlocuit cu spaima de moarte. Omul mai păstrează doar instinctul de
supravieţuire şi automatismul, după cum remarcă însuşi Gheorghidiu: „Nu mai e nimic omenesc în noi.” Individual
se pierde, se simte anulat în iureşul colectiv.

În opinia mea, prin formula narativă abordată în ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Camil
Petrescu schimbă viziunea asupra unor teme, precum iubirea și războiul, din literatura tradiţională. Asemenea
scriitorilor inovatori de la începutul secolului al XX-lea, precum Erich Maria Remarque sau Ernest Hemingway,
Camil Petrescu polemizează cu romanul tradițional de război, demitizează imaginea eroică, idilizată a frontului și
înfățișează, din perspectiva combatantului, situațiile absurde produse de o strategie militară incompetentă,
sentimentul de frică exacerbat care anulează dorințele, ororile și efectele războiului, moartea sau mutilarea fizică și
morală.
Romanul lui Camil Petrescu este aşadar romanul unui război pe două fronturi... cel al amorului conjugal şi al
războiului, este un neîntrerupt marş, tot mai adânc, în conştiinţă.

În concluzie, „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este un roman modern, psihologic, de tip
subiectiv, având drept caracteristici: unicitatea perspectivei narative, timpul prezent şi subiectiv, memoria afectivă,
naraţiunea ala persoana I şi autenticitatea trăirii.