BAZELE EXPERIMENTALE SI ISTORICE ALE TEORIEI CUANTICE 43

1.4. SERIILE SPECTRALE

Una dintre primele afirmaţii semnificative referitoare la "compoziţia"
luminii îi aparţine lui Isaac Newton (1665). El a observat că, folosind o prismă,
poate descompune lumina albă într-un amestec de radiaţii având toate culorile
curcubeului (în succesiunea : roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi
violet). Newton a denumit această "bandă de culori" spectru (de la cuvântul latin
"fantomă").
Anii 1600 - 1850 au reprezentat o perioadă în care cercetările
experimentale în domeniul opticii au înregistrat o amploare deosebită şi au condus
- totodată - la discuţii uneori contradictorii referitoare la natura luminii.
Intr-o enumerare destul de exhaustivă putem trece în revistă următoarele
momente mai semnificative :
- adept al atomismului, Newton afirmă că lumina este formată din particule
minuscule (asemenea atomilor), lipsite de masă ;
- anul 1678 : Christiaan Huygens afirmă că lumina este formată din unde
minuscule, care se deplasează în linie dreaptă ; tot el afirmă că două raze alcătuite
din unde se pot intersecta fără nici o perturbare ulterioară. Huygens este considerat
(din aceste motive şi din multe altele, legate de experimentele de referinţă pe care
le-a efectuat) iniţiatorul teoriei ondulatorii a luminii, teorie care - la momentul
respectiv - nu s-a bucurat de prea mult succes ;
- anul 1801 - fizicianul englez Thomas Young efectuează experimentul de
interferenţă care îi poartă numele şi demonstrează - astfel - valabilitatea ipotezei
ondulatorii, singura care putea justifica fenomenul observat ;
- anul 1814 - fizicianul Joseph von Fraunhofer, folosind echipamente optice
mult mai performante, obţine spectre de linii (spectre discrete- un fel de
succesiune de linii colorate diferit), a căror poziţie şi intensitate o notează ;
- anul 1864 - Maxwell, prin ecuaţiile pe care le formulează, afirmă - printre
altele - că lumina este o radiaţie electromagnetică (un argument în plus în favoarea
concepţiei ondulatorii) ;
- anii 1860 (Kirchhoff), 1879 (Stefan şi Boltzmann), 1895 (Wien), 1890
(Rayleigh), 1900 (Planck) sunt anii semnificativi pentru studiul radiaţiei termice, a
cărei natură electromagnetică este stabilită fără urmă de îndoială ;
- anul 1859 - Kirchhoff înregistrează (studiind radiaţia termică a unor
materiale diferite) spectre discrete, specifice fiecărui element precum şi
temperaturii la care era încălzit acesta.
In anul 1885 fizicianul elveţian Johann Jakob Balmer, studiind emisia de
radiaţie termică a hidrogenului fierbinte, constată experimental că :
- liniile spectrale care apar se constituie într-un spectru discret (emisia are
loc numai pe anumite frecvenţe, care
definesc liniile spectrale) ;
- pe măsură ce lungimile de
undă ale liniilor din spectrul observat 1 2 3 4 5 67 …….∞
cresc, ele devin din ce mai puţin Figura 1.16
intense şi din ce în ce mai apropiate.
44 SERII SPECTRALE / ABSORBTIA LUMINII

Observând o anumită regularitate în succesiunea lungimilor de undă (vezi

schema din figura 1.16), Balmer propune o formulă empirică, valabilă în
regiunea vizibilă a spectrului (singura studiată până la momentul respectiv) 16 :
1 ~ ⎛ 1 1 ⎞
= ν = R ⋅ ⎜ 2 − 2 ⎟ cu n = 3, 4, 5, ..
λ ⎝2 n ⎠
1
Mărimea ~ν = a fost numită număr de undă şi desemnează (conform
λ
uzanţei spectroscopiştilor) numărul de lungimi de undă pe (un) centimetru.
Totodată s-a introdus mărimea :
~ R
ν ∞ = lim ~ν = , numită limita seriei Balmer
n →∞ 4
Seria spectrală a fost definită - într-o primă fază - ca reprezentând
totalitatea liniilor spectrale care au regularităţile de succesiune şi distribuţie a
intensităţii schematizate în figura 1.16.

Pe lângă seria Balmer, în spectrul hidrogenului atomic au fost descoperite

şi alte serii, reprezentate prin formule asemănătoare. Cele mai cunoscute au fost :
~ ⎛1 1 ⎞
ν = R ⋅ ⎜ 2 − 2 ⎟ cu n = 2,3,.. , numită seria Lyman şi având liniile
⎝1 n ⎠
spectrale în ultravioletul îndepărtat ;
~ ⎛1 1 ⎞ ⎫
ν = R ⋅ ⎜ 2 − 2 ⎟ cu n = 4,3,.. (seria Paschen)⎪
⎝3 n ⎠ ⎪
~ ⎛ 1 1 ⎞ ⎪
ν = R ⋅ ⎜ 2 − 2 ⎟ cu n = 4,3,.. (seria Brackett) ⎬ toate apărând în infraroşu
⎝4 n ⎠ ⎪
~ ⎛1 1 ⎞ ⎪
ν = R ⋅ ⎜ 2 − 2 ⎟ cu n = 6,3,.. (seria Pfund) ⎪
⎝5 n ⎠ ⎭
Asemenea observaţii experimentale au permis formularea unei concluzii :
toate seriile cunoscute ale atomului de hidrogen pot fi reprezentate prin formula
generală :
~ ⎛ 1 1 ⎞
ν = R H ⋅ ⎜ 2 − 2 ⎟ ⋅ Z2 (1.24)
⎝m n ⎠

16
Numărul liniei Denumirea Lungimea de Lungimea de undă
spectrale din "istorică" a liniei undă calculată după formula
figură spectrale experimentală lui Balmer (Å)
(Å)
1 Hα 6.562,10 6.562,08
2 Hβ 4.860,74 4.860,80
3 Hγ 4.340,10 4.340,00
4 Hδ 4.101,20 4.101,30
 BAZELE EXPERIMENTALE SI ISTORICE ALE TEORIEI CUANTICE 45

1
unde ~ν = şi-a păstrat denumirea de număr de undă. Mărimile m şi n iau valori
λ
în mulţimea numerelor întregi (totdeauna n > m). Pentru fiecare serie m are o
valoare constantă (se observă că m = 1 permite regăsirea seriei Lyman, m = 2
înseamnă seria Balmer, m = 3 corespunde seriei Pachen, pentru m = 4 apare seria
Brackett, la m = 5 - seria Pfund şi m = 6 înseamnă seria Humphreys,
nenominalizată anterior).
Relaţia (1.24) se numeşte formula lui Balmer generalizată.
Mărimea RH s-a dovedit a fi o constantă a cărei valoare stabilită prin
măsurători spectroscopice este:
R H = 1,097373 ⋅ 10 7 m -1
şi care se numeşte constanta lui Rydberg.
Ulterior s-a constatat că formula lui Balmer generalizată este valabilă - în
limite acceptabile din punct de vedere al erorilor - doar pentru :
- atomul de hidrogen şi izotopii acestuia (deuteriu, tritiu) ;
- atomii ionizaţi He+ şi Li++ (ioni hidrogenoizi).

In ceea ce priveşte emisia de lumină a elementelor alcaline, s-a constatat că

numerele de undă ale seriilor spectrale verifică o relaţie de forma :
~ ⎛ 1 1 ⎞
ν = R A ⋅ ⎜ *2 − *2 ⎟ ⋅ Z 2 (1.25)
⎝m n ⎠
unde m* şi n* nu mai sunt numere întregi. In fapt :
m* = m + δ cu 0 < δ < 1
iar constanta de material este RA ≅ RH .
Atât relaţia (1.24) cât şi relaţia (1.25) au sugerat o exprimare echivalentă.
In 1908 Walter Ritz a observat că formula Balmer generalizată poate fi scrisă sub
forma :
cR H Z 2 cR H Z 2
ν= − = T ( m) − T ( n ) (1.26)
m2 n2
ceea ce defineşte frecvenţa liniei spectrale ca diferenţă între două numere, numite
termeni spectrali.
Formula (1.26) poartă numele de formula combinării Rydberg - Ritz (sau
principiul lui Ritz). Ea reprezintă o lege generală a emisiei liniilor spectrale,
putându-se aplica oricărui tip de atom. Toate datele spectroscopice experimentale
au arătat că aceasta relaţie este adevărată.

Observaţie. Din relaţia (1.26) rezultă că, dacă se cunoaşte sistemul de

termeni pentru un atom dat, se poate obţine numărul de undă (respectiv
frecvenţa) oricărei linii spectrale sub forma diferenţei a doi termeni ai acestui
sistem.
46 SERII SPECTRALE / ABSORBTIA LUMINII

Pe de altă parte, toate teoriile existente la momentul respectiv (derivând din

ecuaţiile şi modelele electrodinamicii clasice) au fost incapabile să explice
regularităţile seriilor spectrale şi valabilitatea formulelor de mai sus. O altă
observaţie experimentală, rămasă inexplicabilă a fost legată de faptul ca emisia
luminii s-a dovedit un fenomen discontinuu în timp.

1.4.1. Probleme rezolvate

Problema 1. Se studiază spectrul de emisie vizibil al hidrogenului atomic.
a) Stiind că linia Hα are lungimea de undă λα = 6565 Å , să se determine
valoarea constantei Rydberg, RH. b) Care este lungimea de undă a liniei Hγ ?
c) Se măsoară experimental cu ajutorul spectrografului lungimile de undă
ale liniilor Hβ şi Hλ , obţinându-se valorile : λβ = 4863 Å şi λδ = 4103 Å. Aplicând
principiul de recombinare a termenilor spectrali al lui Ritz, să se găsească cea de-a
doua linie spectrală din seria Brackett.
Rezolvare
~ 1 ⎛ 1 1 ⎞
a) Folosind formula lui Balmer generalizată : ν = = RH ⋅⎜ 2 − 2 ⎟
λ ⎝m n ⎠
1 ⎛1 1⎞ 36
prin înlocuire rezultă : = ⎜ − ⎟ ⋅ RH ⇒ RH = ≅ 10 7 m -1
λα ⎝ 4 9 ⎠ 5 ⋅ λα
(linia Hα corespunde valorilor m = 2 şi n = 3).
b) Pentru linia Hγ valorile corespunzătoare sunt m = 2 şi n = 5.
1 ⎛ 1 1 ⎞ 21
Prin urmare : = 10 7 ⋅ ⎜ − ⎟ ≅ ⋅ 10 7 m -1
λγ ⎝ 4 25 ⎠ 100
1
c) λγ = ⋅ 10 −5 m = 4761 Å.
21
Problema 2. Să se calculeze numerele de undă ale limitelor seriilor Lyman,
Paschen şi Humphreys.
Rezolvare :
Asemănător manierei în care se calculează limita seriei Balmer (pentru
R
n → ∞), limitele seriilor cerute vor avea expresia generală : ν = H2
m
Calculele numerice conduc - pentru seriile indicate - la următoarele valori :
~ν L = 1,097 ⋅107 m -1 ; ~
ν P = 0,122 ⋅107 m -1 ; ~
ν H = 0,0305 ⋅107 m -1

1.5. ABSORBTIA LUMINII (EXPERIENTA FRANCK - HERTZ)

Intre anii 1913 şi 1914, fizicienii James Franck şi Gustav Ludwing Hertz au
efectuat o experienţă "celebră", pentru care au obţinut premiul Nobel (în 1925).
Experimentul a constat în bombardarea atomilor de mercur (Hg) cu
electroni acceleraţi la viteze relativ mici, într-un tub vidat care conţinea o cantitate
mică de vapori de mercur (figura 1.17).
 BAZELE EXPERIMENTALE SI ISTORICE ALE TEORIEI CUANTICE 47

In spaţiul dintre anod şi grilă s-a

Galvanometru 1V aplicat o tensiune de frânare mică (de 1 V).
Anod Gazul aflat în incintă avea o
Grila - presiune foarte redusă (gaz rarefiat) de
- circa 1 torr.
- Voltmetru
- S-a observat că :
- - I. Pentru electronii acceleraţi în
Catod 0÷24 V
Filament spaţiul dintre catod şi grilă la viteze mai
mici decât o anumită viteză critică,
ciocnirile au avut un caracter elastic, adică
Figura 1.17 electronul nu a cedat energia sa atomului ci
doar s-a reflectat, schimbându-şi direcţia vitezei (aspect dovedit în cadrul altui
experiment, asupra căruia nu vom insista). Ei au reuşit să străbată câmpul electric
de frânare (mic) dintre grilă şi anod, astfel încât - experimental - s-a constatat că
intensitatea curentului electric indicat de galvanometru a crescut odată cu creşterea
tensiunii aplicate.
II. Exact la tensiunea de 4,9 V, când electronii au energia cinetică de
4,9 eV (deci ajung la o anumită viteză critică) ciocnirile devin inelastice. Electronii
cedează toată energia lor atomilor de mercur şi -
I
ca urmare - viteza lor scade brusc. Ei nu mai Figura 1.18
reuşesc să străbată spaţiul grilă - anod, iar curentul
măsurat scade brusc, conform graficului din figura
1.18.
In ceea ce priveşte atomii de mercur care U (V)
au suferit interacţia, aceştia trec într-o altă stare 4,9 9,8 14,7
staţionară, caracterizată printr-o energie mai mare.
III. Fenomenul se repetă la tensiunile de 9,8 V, 14,7 V, etc - care se
dovedesc a fi multipli ai tensiunii de 4,9 V.

In concluzie : atomul de Hg bombardat cu electroni are două reacţii

posibile : ori nu primeşte de loc energie (ciocnire elastică) ori primeşte, dar numai
în cantităţi egale cu diferenţa dintre energiile a două stări staţionare. Aceste energii
sunt multipli de 4,9 eV , conform relaţiei :
e − (Tc = m ⋅ 4,9 eV) + Hg → Hg * + e − (Tc' = 0) cu m = 1, 2, ....
Experienţa evidenţiază discontinuitatea absorbţiei de energie a
atomului.
Ulterior s-a observat că atomii de mercur, care au căpătat un exces de
energie prin ciocnirea cu un electron, o menţin un timp, după care - sub influenţa
unor perturbaţii minore, o retrocedează, trecând din nou în starea normală. Acest
fenomen s-a numit dezexcitare.
Prin dezexcitare, atomii de mercur emit radiaţii cu lungimea de undă
λ = 2537 Å, valoare care coincide cu lungimea de undă a radiaţiei pe care ar trebui
48 SERII SPECTRALE / ABSORBTIA LUMINII

să o emită atomul de mercur în conformitate cu cel de-al doilea postulat al lui

Bohr 17 (de văzut în continuare) :
hc hc
ΔE = hν = ⇒λ= cu ΔE = 4,9 eV
λ ΔE
Prezenţa unei linii spectrale unice, în ultraviolet, corespunzătoare
consideraţiilor de mai sus, a confirmat / reconfirmat existenţa nivelelor de energie
cuantificate în atomul de mercur.
Repetarea experimentului cu tuburi care conţin vapori ai altor substanţe
conduce la rezultate asemănătoare ca aspect şi - mai important - concordante cu
postulatele introduse de Bohr referitoare la modelul atomic care îi poartă numele.

Problemă rezolvată. In cadrul unei experienţe de tip Franck - Hertz, un

electron având viteza v0 = 10 m/s se ciocneşte central cu un atom de Hg aflat în
repaus. Presupunând că ciocnirea este perfect elastică, să se afle energia ΔEciocnire
preluată de către atomul de mercur. Să se arate că această energie nu este suficientă
pentru a produce excitarea (modificarea stării) atomului de Hg (în condiţiile în care
se cunoaşte lungimea de undă emisă de către acest atom atunci când are loc
fenomenul de dezexcitare al acestuia, λ = 253,7 nm). Se cunosc : masa electronului
m = 9,1⋅ 10-31 kg şi masa atomului de Hg , M = 3,2⋅ 10-25 kg.
Rezolvare
Deoarece se observă că v0 << c, tratarea acestei ciocniri elastice se va face
nerelativist. In ciocnirea elastică, legea de conservare a energiei înseamnă :
mv02 mv 2 MV 2
= + (A)
2 2 2
unde s-a notat cu "v" viteza electronului şi respectiv "V" viteza atomului de Hg,
după ciocnirea elastică.
Relaţia care exprimă conservarea impulsului (în acest proces) este :
mv0 = −mv + MV (B)
Cele două relaţii (A) şi (B) constituie un sistem de două ecuaţii cu două
necunoscute : v şi V.
2
MV − mv0 MV 2 mv02 m ⎛ MV − mv0 ⎞ 2mv0
(B) ⇒ v = ; (A) ⇒ = − ⎜ ⎟ ⇒V=
m 2 2 2⎝ m ⎠ M+m
Prin urmare :
ΔE ciocnire =
MV 2
=2
Mm 2 v 02
(
≅ 3,2 ⋅ 10 − 5 eV 1 eV = 1,6 ⋅ 10-19 J )
2 (M + m ) 2

Pe de altă parte, teoria acestui paragraf a indicat faptul că unei lungimi de

undă λ = 253,7 nm = 2537 Å îi corespunde o energie ΔE = 4,9 eV.
Se observă, prin urmare, faptul că ΔE ciocnire << ΔE , deci atomul de Hg
nu-şi va modifica starea.

17
Trebuie precizat că postulatele lui Bohr datează din aceeaşi perioadă în care s-a făcut
şi experimentul descris mai sus.