NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor.

Orice distribuire neautorizată este pasibilă de

sancțiuni conform legii

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE

Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza"
Facultatea de Arhivistică
Departamentul de Arhivistică-Istorie
Anul universitar: 2019 – 2020
Conf. univ. dr. Rafael - Dorian CHELARU (titular curs)

INSTITUŢIILE DIN TRANSILVANIA MEDIEVALĂ

ŞI PRE-MODERNĂ

Curs VII/1 - Instituţiile principatului Transilvaniei (1541-1691)

I. Introducere
Chestiunea esențială în ceea ce privește formarea principatului este dacă autonomia
voievodatului Transilvaniei a fost suficient de mare pentru ca tradiția sa politică să susțină un stat
funcțional fără contribuția unor elite din afară. În general, se consideră că existenţa Transilvaniei
ca principat autonom timp de 150 de ani indică o asemenea capacitate, chiar dacă aportul elitelor
din Ungaria răsăriteană nu este neglijabil.
După înfrângerea armatelor maghiare la Mohács (1526), a urmat un lung conflict între
voievodul Transilvaniei, Ioan Zapolya, care a preluat coroana Ungariei, și Habsburgi, conflict
încheiat în 1538 prin pacea de la Oradea, care consfințea transferul coroanei maghiare de la
Zapolya la Habsburgi, după moartea lui Zapolya. Dar acest compromis nu era menit să dureze: în
1540 se naște fiul lui Zapolya și al Isabelei, Ioan Sigismund, pentru care Zapolya va face tot
posibilul să-i asigure transferul tronului.
În septembrie 1540, dieta convocată la Rákos l-a ales pe minorul Ioan Sigismund ca rege
al Ungariei (ca Ioan al II-lea), regența fiind asigurată de regina Isabela, mama sa, plus foștii
consilieri ai lui Zapolya, Bálint Török, István Werböczi, Petru Petrovics și episcopul Martinuzzi.
Ferdinand de Habsburg a trimis o armată, care a asediat Buda fără succes. Între timp, în

1
NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor. Orice distribuire neautorizată este pasibilă de
sancțiuni conform legii

Transilvania Ștefan Mailath, comitele Făgărașului, reușește să obțină recunoașterea sa ca

voievod al Transilvaniei.
Situația din Ungaria l-a determinat pe sultanul Soliman să impună stărilor ardelene
acceptarea lui Ioan Sigismund ca principe al Transilvaniei. Presiunile militare otomane, atacurile
din Țările Române (Petru Rareș l-a capturat pe Mailath și l-a predat turcilor, devastând zonele
secuiești și săsești) au determinat stările ardelene să discute proiectul transformării Transilvaniei
în principat autonom sub suzeranitate otomană avându-l pe Ioan Sigismund Zapolya ca principe
(vezi dieta de la Debrecen din octombrie 1541).
Anul 1541 nu a fost perceput de contemporani ca anul sfârșitului regatului maghiar și al
fondării noului principat. De fapt, principatul era văzut ca o formulă de conservare a statului
maghiar la dimensiuni mai restrânse. Ceea ce complica lucrurile era faptul că noul stat era format
din două părți distincte, Transilvania și Partium-ul, iar prima dietă comună de la 1541 din
Debrecen a revelat diferențele dintre ele și faptul că fiecare dintre cele două părți ținea la propria
individualitate. De altfel, în dietele din anii 1543-1545 Transilvania și Partium-ul au participat ca
entități distincte.
Bazele legislative și constituționale ale noului stat au fost puse în cadrul așa numitelor
diete constituante din anii 1542-1545 și 1556-1571. Dietele din 1542-1545 au reînnoit pactul
stărilor (Unio Trium Nationum). În 1542, se înființa Consiliul princiar cu rolul de a conduce
statul în timpul minoratului lui Ioan Sigismund, locțiitor fiind numit episcopul de Oradea,
George Martinuzzi (Utjesenovič), cu titlul de guvernator al Transilvaniei (1541-1551). În 1556,
se înființa Cancelaria princiară, primul cancelar fiind Mihail Csáki (numit şi „Valahul”).
Incertitudinea statutului Transilvaniei chiar și după 1541 sunt reflectate și în titulatura
principelui. Ioan Sigismund Zápolya va purta titlul de rege al Ungariei între 1559-1570,
preluându-l de la mama sa, regina Isabela. În urma tratatului de la Speyer (1570), el va fi obligat
să renunțe la acest titlu în favoarea Habsburgilor1, adoptându-l pe cel de principe. La moartea sa
(1571), cu toate că, în virtutea tratatului de la Speyer, Transilvania trebuia să revină regilor
Ungariei din dinastia de Habsburg, Dieta principatului îl alegea pe István Bathory, care va purta
titlul de voievod al Transilvaniei până în 1576, când a fost ales rege al Poloniei. După această
dată, István Bathory prelua titlul de principe, lăsându-l la conducere pe fratele său, Cristofor, cu
titlu de voievod (un fel de locțiitor). În 1581, la moartea lui Cristofor, funcția de voievod era

1
Care îl vor deține până în 1918.

2
NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor. Orice distribuire neautorizată este pasibilă de
sancțiuni conform legii

preluată de fiul său, Sigismund Bathory, care devenea principe al Transilvaniei abia după
moartea lui István Bathory în 1586, funcția de voievod desființându-se.
Tulburările interne din Transilvania au fost generate și de pătrunderea masivă a Reformei
protestante, care a spart unitatea confesională la nivelul elitelor. Așa se explică de exemplu
conflictele dintre episcopul Martinuzzi și stările privilegiate, adepte ale protestantismului. Dar nu
întotdeauna opțiunile confesionale se suprapuneau cu cele politice. Regina catolică Isabela a fost
sprijinită de nobilimea protestantă împotriva episcopului catolic Martinuzzi. Când a preluat
puterea în 1556, Isabela va fi sprijinită de locțiitorul său, protestantul Petru Petrović.
Politica religioasă a principilor a relevat faptul că opțiunile confesionale puteau fi
instrumentalizate politic în direcții diverse. Filocalvinul István Bocskai s-a dovedit inițial un
susținător fidel al Habsburgilor catolici. Calvinismul a fost folosit de principii Gabriel Bethlen,
Gyórgy Rákoczi I și Gyórgy Rákoczi II ca instrument de consolidare a puterii princiare. Unicul
principe luteran, Emeric Thőkőly, a condus o revoltă antihabsburgică cu toate că stările
privilegiate protestante îl acceptaseră pe împărat ca principe legitim.
Reforma religioasă a pătruns şi s-a răspândit în Transilvania destul de rapid. În 1542,
Brașovul era deja oraș reformat (luteran), iar în 1544 și 1545 Universitatea sașilor impunea
reforma pe întreg teritoriul său2. De altfel, sașii și cetățile regale au promovat Reforma în cel mai
înalt grad. Scaunele secuiești s-au împărțit în scaune catolice (Ciuc, Cașin, Giurgeu), protestante
(Mureș, Arieș) și mixte (Trei Scaune și Odorhei). Cu toate că magistratul Brașovului a fost
chemat în 1543 să ceară explicații pentru introducerea Reformei în oraș, guvernatorul Martinuzzi
a fost nevoit să țină cont de necesitatea păstrării păcii interne și nu a luat măsuri de represalii.
Dietele din 1545 și 1548 au fost nevoite să țină cont de răspândirea Reformei și să încerce
reglementarea unui compromis prin limitarea răspândirii sale în afara orașelor. Faptul că existau
cel puțin două tipuri de autorități, cele locale și cele ale Stărilor, sprijinul unor castelani puternici
(precum Petru Petrovics – Banat, Balint Török – Hunedoara și Ștefan Mailath - Făgăraș) față de
Reformă, pericolul otoman etc. au îngreunat ba chiar blocat orice tentative ale lui Martinuzzi de
a stopa și distruge mișcarea reformată. Pacea religioasă rămăsese astfel singura opțiune.
Nici dominația habsburgică din 1551-1556 nu a schimbat lucrurile în mod esențial,
deoarece Stările se consolidaseră, iar pericolul extern nu fusese înlăturat. Dieta din 1556 condusă
de reformatul Petru Petrovics a făcut pași decisivi pentru consolidarea Reformei în Transilvania.

2
În 1545, avea loc la Ardud primul sinod al comunităților reformate din Transilvania și Partium.

3
NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor. Orice distribuire neautorizată este pasibilă de
sancțiuni conform legii

Episcopiile de Alba-Iulia și Oradea au fost secularizate, bunurile lor fiind preluate de principe.
Astfel, Biserica catolică în Transilvania a fost slăbită în mod decisiv.
Perioada 1557-1571 a fost dominată de eforturi de reglementare a disensiunilor interne
dintre facțiunile protestante, dietele implicându-se foarte mult. Chestiunile confesionale au
devenit astfel chestiuni de natură politică. Dieta din 1557 a decis convocarea unui sinod al celor
trei superintendențe protestante pentru rezolvarea disensiunilor și instaurarea unității teologice.
Pe de altă parte, în perioada principatului lui Ioan Sigismund, stările au preferat să păstreze pacea
religioasă, ducând o politică confesională de protejare a noilor biserici reformate.
Între 1566-1571, problematica religioasă a fost dominată de apariția și răspândirea
unitarianismului3, susținut de principele Ioan Sigismund, care va impune totodată un nou raport
juridic cu dieta Transilvaniei, ce va fi convocată de principe și nu de stări.
Dieta de la Turda din 1568 a stipulat libertatea comunităților de a-și alege singure
confesiunea ca și libertatea predicării. În 1595 au fost stabilite și recunoscute oficial cele patru
religii recepte (ocrotite de stat) ale principatului: calvinismul, luteranismul, unitarianismul și
catolicismul. Acestea au fost integrate regimului stărilor privilegiate. Ortodoxia avea statutul de
religie tolerată, depinzând de bunăvoința principelui.
Principiul liberei predicări a fost aplicat doar curentelor protestante: catolicismul a fost
reprimat mai ales prin deciziile dietale din 1566 de la Sibiu și Turda, prin care mulți preoți
catolici au fost alungați, iar o parte din români obligați să adere la Reformă.
Politica religioasă a Bathoreștilor (1571-1599) a vizat restaurarea catolicismului. Fiind
imposibilă o politică general antiprotestantă, Bathoreștii au vizat anihilarea unitarianismului,
principala țintă a introducerii cenzurii (1571). Legea inovației din 1572 interzicea orice
modificare doctrinară în cadrul teologic de la acea dată, conferind principelui dreptul de a
interveni direct în chestiuni de natură teologică. În baza acestei legi, principele și-a intensificat
acțiunile îndreptate împotriva unitarienilor. Chiar biserica unitariană va respinge orice tentativă
de deviere, colaborând la condamnarea de către dieta din 1579 a liderului unitarian, Ferenc
David4.
După 1586, când Bathoreștii pierdeau Polonia, stările îl obligau pe Sigismund să-i alunge
pe iezuiți, care vor reveni în 1591 în condiții mult mai restrictive.

3
În esență, unitarianismul respingea Sfânta Treime, punând accent pe unicitatea persoanei lui Dumnezeu.
4
Dieta fusese convocată de principele Cristofor Bathory.

4
NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor. Orice distribuire neautorizată este pasibilă de
sancțiuni conform legii

Scurta domnie a lui Mihai Viteazul în Transilvania (1599-1600) a însemnat însă o gravă
atingere adusă sistemului confesional al stărilor: interzicerea calvinismului și unitarianismului și
transformarea ortodoxiei în religie receptă echivala cu un act ”tiranic” 5, ce a justificat revolta
nobiliară în toamna lui 1600. Regimul de ocupație militară a generalului Basta (1601-1603) a
generat o atitudine de ostilitate generală față de catolicism și față de Habsburgi. Revolta
anticatolică și antihabsburgică condusă de István Bocskai (1604-1606) a restabilit bazele
”constituționale” ale regimului de stări din Transilvania, rămas neschimbat până la 1691.
Excepția va face doar Gabriel Bathori (1609-1613), care a dus o politică de persecuții
anticatolice, a anulat privilegiile Clujului (citadelă unitariană) și a stabilit prin forță reședința
princiară la Sibiu, în chiar inima Universității săsești, majoritar luterană. Prin aceasta, principele
dorea anihilarea puterii stărilor, dar demersul său s-a sfârșit tragic, principele fiind ucis în urma
revoltelor. De altfel, din 1630 era introdusă practica jurământului, prin care principele se obliga
să păstreze libertățile religioase.
Unitarianismul era singura dintre religiile recepte privită ostil de principi. Dispariția
nobilimii unitariene ca și proliferarea comunităților sabatariene din zona secuiască după 1618 au
dat ocazia principilor de a pune în practică măsuri antiunitariene. Complanatio de la Dej (1648) a
oferit principelui mijloace de control, constrângere și cenzură asupra Bisericii unitariene. Clujul
va deveni din a doua jumătate a sec. XVII un oraș majoritar calvin.
Chiar dacă majoritatea principilor au fost filocalvini, Biserica luterană în general nu a fost
afectată de deciziile acestora. Universitatea săsească integrase opțiunea luterană în propriul cadru
identitar, orice măsură antiluterană fiind percepută ca măsură îndreptată împotriva stării
privilegiate a sașilor.

5
Măsurile lui Mihai erau corelate cu politica Habsburgilor de implantare a Contrareformei în teritoriile Coroanei
maghiare.

5
NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor. Orice distribuire neautorizată este pasibilă de
sancțiuni conform legii

II. Organizarea administrativ-teritorială

a. Comitatele
Cele șapte comitate ardelene plus cele din Partium6 erau conduse de comiţi numiţi direct
de către principe. Ca plată pentru funcţie li s-au prevăzut 2 denari de fiecare poartă (unitate de
impunere fiscală). Într-un comitat puteau funcţiona simultan mai mulţi comiţi, fiecare exercitând
un control asupra celorlalţi. De regulă, comiţii beneficiau şi de alte titluri şi demnităţi acordate de
către principe.
Atribuţiile comitelui erau foarte largi: practic, el controla toate aspectele administrative
ale comitatului, numea funcţionarii inferiori, putea îndeplini şi sarcini militare (ex. comitele de
Alba). Din 1606 se instituia funcţia de vicecomite (vicecomes), cu atribuţii în menţinerea
siguranţei publice şi colectarea impozitelor. Vicecomitele trebuia obligatoriu să fie nobil şi
proprietar funciar din comitat.
Din 1549 sunt atestați pretorii ca administratori ai plaselor unui comitat.
Problemele importante ale comitatelor erau dezbătute în cadrul congregaţiilor comitale.
Acestea aveau şi dreptul de a alege delegaţii în dietă şi de a le înmâna instrucţiuni. Tot în cadrul
congregaţiilor se lua act de deciziile principilor, care puteau fi acceptate sau contestate.
Congregaţiile se puteau implica şi în alegerea funcţionarilor din comitat (cu excepţia comitelui)
şi le fixau salariile.

b. Scaunele săsești (Fundus Regius)

În perioada principatului au existat în total 8+2 scaune: Sibiu/Hermannstadt (40 de
sate) 7 , Sighișoara/Schassburg (14 sate) 8 , Sebeș/Sebus (10 sate), Cincu/Schenk (20 sate) 9 ,
Rupea/Kozd, Cohalm (17 sate), Orăștie/Broos (13 sate), Alțina/Nocrich (11 sate) și Miercurea
(10 sate)10; plus scaunele de pe Târnave, Mediaș și Șeica11. Ele erau împărțite în scaunele de sus

6
Din Partium făceau parte comitatele Maramureş, Solnocul de Mijloc, Crasna, Bihor, Zarand, districtul Chioarului
şi Banatul Severinului (până la 1559, când va fi cucerit de turci). Partium-ul făcea parte nominal din teritoriile
stăpânite de Habsburgi, dar era administrat de principele Transilvaniei în calitate de dominus.
7
Sibiul avea două filiale, Săliște și Tălmaciu.
8
Includea și târgul Saschiz.
9
Includea și târgul Agnita.
10
Orașul se afla aproape de Sibiu.
11
La 1553, ca urmare a acordării statutului de oraș Mediașului, cele două scaune s-au unit devenind scaunul Mediaș.
Acesta reunea 22 sate plus târgurile Șeica Mică, Șeica Mare, Biertan și Richiș.

6
NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor. Orice distribuire neautorizată este pasibilă de
sancțiuni conform legii

(Nocrich, Cincu, Sighișoara, Rupea) și scaunele de jos (Sibiu, Sebeș, Orăștie și Miercurea). La
acestea se adăugau cele două districte săsești: Brașovul/Kronstadt (24 sate plus 4 târguri, dintre
care Codlea și Prejmer având jurisdicție proprie) și Bistrița (23 sate plus domeniul Rodna primit
în 147512).
Scaunele erau conduse de juzi regali13, care, cf. Statutelor săsești, erau aleși anual, ca și
ceilalți funcționari scăunali superiori. Alături de aceștia se mențin vechii juzi scăunali (judices
terrestres), aleși de locuitorii scaunelor. Juzii regali și cei scăunali formau așa numitul judicatus,
forul de anchetă și judecată al scaunelor.
Orașele săsești nu au avut o organizare proprie, ca în cazul scaunelor secuiești, ci au
preluat conducerea scăunală sau districtuală. Judele primar al Sibiului îndeplinea și funcția de
comite al sașilor precum și cea de președinte al Universității săsești.
Universitatea se întrunea în congregații ordinare de două ori pe an (23 aprilie – Sf.
Gheorghe și 25 nov. – Sf. Ecaterina) la Sibiu. Cele extraordinare erau convocate de principe.
Adunările erau prezidate de primarul Sibiului. Universitatea săsească era direct subordonată
principelui, iar comitele era consilier princiar de jure. Printr-o dispoziție din 1550, fiecare scaun
trebuia să trimită ca reprezentanți în congregație pe judele regal sau primar plus un reprezentant
al magistratului orășenesc.

c. Scaunele secuiești
Până în 1562 au existat 12 scaune; după această dată secuii s-au grupat în 5 scaune:
Odorhei (80 sate)14, Trei Scaune (cuprindea vechile scaune Kezdi, Sepsi și Orbai; mai târziu îl va
include și pe cel de Micloșoara) (89 sate plus 4 târguri 15), Mureș (127 sate)16, Arieș (22 sate)17,
Ciuc (50 sate)18.
Principalii funcționari ai scaunelor secuiești erau căpitanul, judele scăunal și judele regal.
Căpitanul (maior exercitus, capitaneus) conducea armata scăunală, prezida congregațiile
scăunale și scaunele de judecată, menținea legătura cu puterea centrală, punea în aplicare

12
Acesta reunea 21 de sate majoritar românești.
13
În Sibiu, Sighișoara și Mediaș juzii se numeau primari.
14
Odorheiul avea două scaune filiale: Cristur și Brăduț. Pe teritoriul scaunului se găseau și două așezări privilegiate:
Vlăhița și Zetea.
15
Sfântu Gheorghe – reședința scaunului, Ilieni, Oituz și Odorheiu Secuiesc.
16
Centrul scăunal era Tg. Mureș.
17
Centrul scăunal era la Unirea (Felvinc).
18
Singurul târg era Miercurea-Ciuc.

7
NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor. Orice distribuire neautorizată este pasibilă de
sancțiuni conform legii

deciziile privind colectarea impozitelor. Judele scăunal (judex terrestris) era o funcție
subordonată căpitanului, dar cu atribuții similare. Ea era deținută de clanurile mai importante din
scaunul respectiv. Judele regal era reprezentantul principelui în scaunul respectiv având ca
principală atribuție controlul justiției scăunale, plus colectarea impozitelor datorate direct
principelui.
În sec. XVII, juzii regești vor prelua atribuțiile juzilor scăunali, aceștia dispărând. În
documente sunt menționați și vicejuzii regali.
Tribunalele scăunale erau formate din 12 jurați, iar sediul instanței supreme a secuilor era
Odorheiul. Adunările universității secuiești nu erau convocate regulat ca în cazul sașilor. Funcția
de comite al secuilor era deținută de principele Transilvaniei.

d. Orașele
Din punct de vedere al organizării administrative și al legislației aplicate, avem de-a face
cu diferențe semnificative între orașele din Transilvania și cele din Partium. Existau 3 categorii
de orașe:
1. Orașele libere regale (liberae regiae civitates);
2. Orașele nobiliare (oppida nobilium);
3. Orașele taxaliste (loca taxalia).
Orașele libere regale depindeau direct de principe și se conduceau după reglementări
proprii, adoptate și aplicate în afara unității administrative în care se găseau (comitat, scaun). Ele
se bucurau de dreptul de a-și alege conducerea, de a trimite reprezentanți în dietă, de a avea
buget propriu, pecete. Principala obligație a orașelor libere era aceea de găzduire a principelui,
curții sale și a armatei. Ex.: Cluj, Brașov, Sibiu, Sebeș, Sighișoara, Alba-Iulia.
Orașele nobiliare formate în cadrul comitatelor, se bucurau de anumite privilegii
specifice nobililor. Erau subordonate autorităților comitatense, dar beneficiau de dreptul de a-și
alege propria conducere. Nu puteau trimite reprezentanți proprii în dietă. Ex.: Dej, Turda, Aiud.
Orașele taxaliste erau orașele care beneficiau de un regim special de impozitare, în sensul
că plăteau o taxă anuală fixă vistieriei princiare, și nu în funcție de nr. de porți. Unele orașe
taxaliste puteau trimite chiar reprezentanți în dietă. Ex.: Abrud, Ocna Sibiului, Hunedoara,
Cojocna, Hațeg etc. Organele de conducere sunt cele din epoca regatului maghiar.

8
NOTĂ – Acest material este protejat de drepturi de autor. Orice distribuire neautorizată este pasibilă de
sancțiuni conform legii

Târgurile (oppida) aveau un statut inferior orașelor. Beneficiau de dreptul de a ține târg,
de a exercita justiția majoră (jus gladii), de a avea bresle cu statut de filiale.

e. Satele erau conduse de un jude, cneaz sau vilic (judex, villicus, kenezius). Cf.
hotărârilor dietale din 1656, dacă într-un sat se aflau mai mulți proprietari, cel mai bogat putea
nominaliza judele. În alte cazuri, acesta era ales de comunitatea locală. Prin decizia dietei din
1548, juzii sătești trebuiau să plătească vistieriei princiare ”un caș și o traistă” (unum caseum et
unam mandicam). Judele conducea cu ajutorul unor jurați (între 3-6). Judele era scutit de
sarcinile feudale și încasa o parte din amenzile date. De asemenea, primea mai mult pământ și
fâneață.