Metodologia de Aplicare A Ingineriei Valorii

Capitolul 4.
Metodologia de aplicare a Ingineriei Valorii
4
METODOLOGIA
DE APLICARE
A INGINERIEI VALORII
În acest capitol:
h Metodologia de aplicare a Ingineriei Valorii la produse

h Metodologia de aplicare a Ingineriei Valorii la proiectarea
proceselor tehnologice
h Metodologia de aplicare a Ingineriei Valorii la proiectarea
obiectivelor de investiţii
h Teste de autoevaluare
h Bibliografie
Termeni cheie:
h Produs;
h Proces tehnologic;
h Obiectiv de investiţii;
h Măsuri pregătitoare, analiză socială, plan de lucru, colectiv
de lucru, cercetare, evaluare soluţii, reconcepere, aprobare,
realizare, control;
h Deficienţă, consum, rebut, manoperă, regie, calitate,
competitivitate, fezabilitate, cost de producţie, valoare de
întrebuinţare, ciclu de fabricaţie, protecţie mediu;
h Nomenclator de funcţii, nivel de importanţă, dimensionare
tehnică, dimensionare economică, analiză sistemică.
95
INGINERIA VALORII
96
Capitolul 4. Metodologia de aplicare a Ingineriei Valorii
CAPITOLUL 4
METODOLOGIA DE APLICARE
A INGINERIEI VALORII
4.1. METODOLOGIA DE APLICARE

A INGINERIEI VALORII LA PRODUSE
Metodologia cuprinde ansamblul etapelor şi fazelor de

elaborare a studiului, precum şi tehnicile şi instrumentele folosite
în spiritul conceptelor specifice Ingineriei Valorii.
În tabela 4.1 sunt prezentate etapele şi fazele obligatorii
pentru orice studiu de Ingineria Valorii aplicat produselor.
Tabela 4.1.
Etapele şi fazele studiului de Ingineria Valorii aplicat produselor
Etapa Faza
1 – Stabilirea temei
2 – Organizarea colectivului de lucru
1. Măsuri
3 – Pregătirea metodologică
pregătitoare
4 – Stabilirea planului de lucru
5 – Aprobarea planului de lucru
1 – Culegerea informaţiilor
2. Analiza
2 – Stabilirea nomenclatorului de funcţii şi a limitelor
necesităţii
dimensiunilor lor tehnice
sociale
3 – Stabilirea nivelurilor de importanţă a funcţiilor
1 – Dimensionarea tehnică a funcţiilor
3. Analiza
2 – Dimensionarea economică a funcţiilor
şi evaluarea
situaţiei existente 3 – Analiza sistemică a funcţiilor
4 – Stabilirea direcţiilor de cercetare
1 – Elaborarea propunerilor de realizare a produsului nou
sau supus modernizării
4. Reconceperea 2 – Selecţionarea propunerilor
produsului 3 – Dezvoltarea şi concretizarea propunerilor la nivel
de soluţie
4 – Evaluarea soluţiilor
5. Aprobarea
1 – Aprobarea soluţiei optime
soluţiei optime
6. Realizarea 1 – Stabilirea programului de realizare
şi controlul 2 – Realizarea soluţiei aprobate
aplicării 3 – Evaluarea rezultatelor după aplicare
97
INGINERIA VALORII
Gradul de aprofundare a fazelor corespunzătoare studiilor

de Ingineria Valorii se stabileşte de către colectivul de lucru în
funcţie de:
h complexitatea produsului analizat;

h mărimea seriei de fabricaţie;
h posibilităţile tehnice, economice şi organizatorice
ale unităţii pentru care se face studiul.
4.1.1. MĂSURI PREGĂTITOARE
În cadrul acestei etape se vor stabili şi aproba tema,

colectivul şi planul de lucru în contextul unei pregătiri
metodologice corespunzătoare.
Faza 1. Stabilirea temei
Stabilirea temei presupune stabilirea produsului ce

urmează a fi proiectat sau îmbunătăţit, în concordanţă cu
cerinţele tehnico – economice ale firmei.
Tema trebuie să precizeze: obiectul studiului, obiectivele
urmărite, restricţiile şi nivelul de detaliere.
Alegerea produsului supus analizei se stabileşte în funcţie
de:
h complexitatea acestuia;
h mărimea seriei de fabricaţie;
h ponderea în volumul producţiei unităţii beneficiare;
h necesarul pentru piaţa internă şi export;
h posibilităţile de generalizare a soluţiilor cu eficienţă
economică ridicată;
h importanţa produsului pentru societate;
h efortul financiar necesar fabricării produsului;
h necesitatea asigurării: productivităţii muncii,
rentabilităţii, calităţii şi competitivităţii produsului.
Obiectivele se stabilesc în funcţie de indicatorii tehnico –

economici şi sociali, avându-se în vedere şi complexitatea
produsului analizat.
98
Restricţiile referitoare la obiective se referă la:
h termenele de finalizare a proiectului, a produsului;

h termenele de introducere în fabricaţie a produsului;
h limita minimă a valorii de întrebuinţare;
h utilizarea materiilor prime şi a materialelor
deficitare;
h limita maximă a cheltuielilor: de proiectare, de
investiţii, de producţie şi a preţului de cost;
h încadrarea în normele pentru protecţia mediului.
Faza 2. Organizarea colectivului de lucru
Colectivul de lucru trebuie să fie pluridisciplinar şi să aibă

în componenţa sa 3 … 15 membri din următoarele domenii:
Ingineria Valorii, cercetare constructivă şi tehnologică, proiectare
tehnologică, economişti, specialişti în marketing, vânzări,
aprovizionare, asigurarea calităţii, protecţia mediului, tehnică de
calcul.
Colectivul specializat în Ingineria Valorii va coordona
întreaga activitate.
Conducătorul colectivului de lucru trebuie să cunoască
foarte bine metodologia şi tehnicile de analiză.
Faza 3. Pregătirea metodologică
Pregătirea metodologică se face de către conducătorul

colectivului, înaintea începerii lucrărilor sau pe parcursul
desfăşurării acestora.
În cadrul acestei faze trebuie subliniate în mod
corespunzător conţinutul, scopul şi posibilităţile analizei pentru
realizarea funcţiilor necesare ale produsului studiat, în contextul
V
maximizării raportului î .
Cp
Se va promova principiul muncii colective, stimulându-se
creativitatea participanţilor şi înlăturând tendinţele de rutină.
99
INGINERIA VALORII
Faza 4. Stabilirea planului de lucru
Stabilirea planului de lucru se face în corelare cu

prevederile planului tehnic.
Pentru fiecare etapă şi fază se vor defini sarcinile,
termenele şi responsabilităţile şi, atunci când este posibil, se vor
preciza mijloacele materiale şi financiare, precum şi colaborările
utile pentru realizarea fiecărei etape sau faze.
Faza 5. Aprobarea planului de lucru
Planul de lucru va fi aprobat de către conducerea unităţii

utilizatoare a analizei.
Realizarea prevederilor planului de lucru este controlată de
un cadru de conducere desemnat în acest scop.
4.1.2. ANALIZA NECESITĂŢII SOCIALE
Culegerea informaţiilor, stabilirea nomenclatorului de

funcţii, a limitelor dimensiunilor lor tehnice şi a nivelurilor de
importanţă a acestora reprezintă etapele corespunzătoare
analizei necesităţii sociale.
Faza 1. Culegerea informaţiilor
Această etapă se referă la activitatea de informare –

documentare despre datele generale, tehnice şi economice ale
produsului analizat.
Informaţiile de ordin general cuprind:
h definirea produsului şi destinaţia lui pe categorii de

utilizatori;
h dimensiunile, structura pieţei produsului şi prognoza
cererii;
h gradul de competitivitate pe piaţa internă şi externă;
h studiul ciclului de viaţă al produsului;
h modul în care produsul răspunde normelor de
protecţia mediului.
100
Informaţiile de ordin tehnic cuprind:
h descrierea constructiv – funcţională a produsului;

h parametrii tehnici şi caracteristicile de calitate;
h particularităţile tehnologice ale produsului;
h soluţii constructive şi tehnologice noi;
h date privind deficienţele produsului;
h date privind produsele similare existente pe plan
mondial.
Informaţiile de ordin economic cuprind:
h structura de cost a produsului;

h consumuri specifice şi costul materialelor utilizate;
h costuri de manoperă pe componente / operaţii;
h costuri de regie;
h costuri referitoare la materialele înlocuitoare,
toleranţe, procedee tehnologice etc.;
h costuri pentru SDV - uri, ambalaje, deşeuri etc.
Principalele recomandări privind obţinerea şi selectarea

informaţiilor sunt:
h să se evite generalităţile;
h culegerea unui număr cât mai mare de informaţii cu
privire la produsul în cauză;
h sursele de informaţii să fie diverse, verificate şi
corelate;
h consultarea specialiştilor din domeniu;
h atitudine pozitivă faţă de schimbări.
Faza 2. Stabilirea nomenclatorului de funcţii

şi a limitelor dimensiunilor tehnice
Nomenclatorul de funcţii are la bază cerinţele utilizatorilor

şi conţine numai funcţiile necesare ale produsului studiat.
Pentru exemplificare, în tabela 4.2 este prezentat
nomenclatorul de funcţii pentru o transmisie cardanică.
101
INGINERIA VALORII
Tabela 4.2.
Nomenclator de funcţii pentru o transmisie cardanică
Simbolul Denumirea Clasificarea

funcţiei funcţiei funcţiei
A Transmite putere obiectivă
B Permite variaţia unghiului de transmitere obiectivă
C Asigură compensări axiale obiectivă
D Are fiabilitate obiectivă
E Permite montarea obiectivă
F Rezistă la deformaţii de torsiune obiectivă
GD Permite lubrifierea auxiliară
HD Asigură etaşarea auxiliară
I Are siguranţă în exploatare secundară
KD Este anticorozivă auxiliară
La realizarea unei funcţii pot participa mai multe

componente ale produsului analizat, dar şi acelaşi subansamblu
poate contribui la obţinerea mai multor funcţii.
Faza 3. Stabilirea nivelului de importanţă a funcţiilor
Nivelul de importanţă a funcţiilor se stabileşte în funcţie de

sondajele făcute asupra cerinţelor beneficiarilor, datele rezultate
din studiile de marketing şi părerile specialiştilor consultaţi.
Stabilirea nivelului de importanţă a funcţiilor presupune
ordonarea, ierarhizarea, stabilirea poziţiilor relative şi a ponderii
fiecărei funcţii în valoarea de întrebuinţare a produsului.
Această operaţie se face cu ajutorul unei matrice care se
completează cu 0, 1 şi 2, după importanţa relativă a funcţiilor.
Diagonala matricei se completează cu 1 (se compară
fiecare funcţie cu ea însăşi), după care se compară funcţiile două
câte două, notându-se cu 1 funcţia cu importanţa mai mare şi cu 0
cea cu importanţa mai mică (tabela 4.3).
Dacă două funcţii au aceeaşi importanţă în valoarea de
întrebuinţare, ele vor fi trecute pe aceeaşi linie sau coloană.
Se însumează pe coloană punctele acordate, obţinându-se
nivelul ni al funcţiei respective şi se calculează ponderea funcţiei
Pvi în valoarea de întrebuinţare cu relaţia:
102
ni
Pvi = ⋅100 . (4.1)
∑ ni
Pentru a se aprecia corectitudinea utilizării matricelor cu

punctaje, trebuie ca funcţiile egale ca importanţă să aibă punctaj
egal, iar funcţia mai importantă să aibă, în mod obligatoriu, un
punctaj superior celei cu care este comparată.
Tabela 4.3.
Matricea cu două intrări (0 şi 1)
Codul
A B=C D E
funcţiei
A 1 0 0 0
B=C 1 1 0 0
D 1 1 1 0
E 1 1 1 1
ni 4 3 2 1 10
Pvi (%) 40 30 20 10 100
Funcţiile auxiliare ale unui produs nu sunt incluse în

matrice, dar în calculele economice vor avea acelaşi nivel de
importanţă ca şi funcţiile de bază, obiective sau subiective, pe
care la condiţionează.
4.1.3. ANALIZA ŞI EVALUAREA SITUAŢIEI EXISTENTE
Faza 1. Dimensionarea tehnică a funcţiilor
Această fază presupune identificarea caracteristicilor

funcţionale sau constructive, care exprimă cât mai semnificativ şi
exact rolul funcţiilor în produsul considerat.
Pentru un produs nou, dimensiunile tehnice se stabilesc
prin compararea datelor rezultate din investigarea cerinţelor
utilizatorilor (studii de marketing), cu parametrii tehnici şi
constructivi ai unor produse similare existente pe piaţă.
103
INGINERIA VALORII
Dimensionarea tehnică a unui produs nou se face pe baza

parametrilor tehnici stabiliţi în faza de proiectare, parametri ce
trebuie urmăriţi până în faza de omologare.
Pentru un produs existent supus modernizării,
dimensiunile tehnice ale funcţiilor se exprimă prin parametrii
tehnici ai acestuia, obţinuţi prin măsurări sau luaţi din
documentaţia tehnică.
Pentru dimensionarea funcţiilor subiective se recomandă
utilizarea tehnicilor şi procedeelor statistico – matematice,
sociologice, psihologice sau experimentale.
Dimensiunile tehnice ale produsului sunt limitate inferior
şi superior:
Dt ,min ≤ Dt ≤ Dt ,max . (4.2)
Limita minimă a raportului dintre valoarea de întrebuinţare

Vî şi costul producţiei Cp este cea care satisface cerinţele sociale
în concordanţă cu cele ale producătorului.
Limita maximă a raportului Vî/Cp (greu de determinat prin
calcule) poate fi atinsă luând în considerare următoarele
modalităţi:
h creşterea Vî, în condiţiile menţinerii constante a Cp;

h creşterea mai mare a Vî faţă de cea a Cp;
h creşterea Vî şi scăderea Cp;
h scăderea mai mare a Cp în raport cu scăderea Vî;
h scăderea Cp şi menţinerea constantă a Vî .
Limita maximă a raportului Vî/Cp este frecvent depăşită

datorită insuficienţei cunoştinţelor proiectanţilor şi tendinţei
acestora de a utiliza coeficienţi de siguranţă mult prea mari,.
Valoarea de întrebuinţare a unei funcţii variază în raport cu
dimensiunea tehnică, după o curbă de forma celei din figura 4.1.
Limitele minimă şi maximă ale zonei utile nu pot fi
stabilite întotdeauna cu precizie. În apropierea lor există zone de
incertitudine (pot fi evitate prin restrângerea zonei utile).
În conformitate cu figura 4.1, pentru zona de liniaritate se
pot scrie relaţiile:
y1 x1 − x0 v2 Dt 2
= ; = . (4.3)
y 2 x 2 − x0 v1 Dt1
104
y
Valoarea de întrebuinţare
vmax = ν2
y2
Zonă
Zonă de
utilă saturaţie
vmin = ν1
y1
Dt1=Dt min Dt2 = Dt max
x0 x1 x2 x
Dimensiunea tehnică
Fig. 4.1. Limitele dimensiunilor tehnice ale funcţiilor.
Ţinând seama şi de relaţia dintre dimensiunile tehnice ale

funcţiilor şi costul de producţie al acestora:
Vî 2
C p 2 Vî 2 C p1
= ⋅ , (4.4)
Vî1 Vî1 C p 2
C p1
pentru două variante ale aceluiaşi produs având valorile de

întrebuinţare V1 şi V2 rezultă:
(Dt 2 )i
∑ ⋅n
V2 V V n (Dt1 )i i1
= ∑ Pi ⋅ î 2 = ∑ î 2 ⋅ i = , (4.5)
V1 Vî1 Vî1 ∑ ni ∑ ni1
(Dt 2 )i
V2 = k ⋅ ∑ ⋅n , (4.6)
(Dt1 )i i
V2 = k ⋅ ∑ ni , (4.7)
unde k este constanta produsului, iar ceilalţi termeni sunt

cunoscuţi.
105
INGINERIA VALORII
Conform relaţiilor anterioare, rezultă că valoarea de

întrebuinţare a unui produs poate fi cuantificată, convenţional,
prin suma nivelurilor de importanţă ale funcţiilor sale, sau prin
suma variaţiei dimensiunii tehnice.
Studierea evoluţiei în timp a valorii de întrebuinţare a

funcţiilor unui produs (dinamica valorii de întrebuinţare) permite
evaluarea corectă a costurilor de producţie şi se poate evalua prin
metoda coeficienţilor sau prin însumarea coeficienţilor de
evoluţie în timp, acordaţi principalilor parametri ai produsului.
1. Metoda coeficienţilor constă în compararea parametrilor

noului produs cu cei ai produsului similar, acceptat ca model de
referinţă. Coeficienţii utilizaţi au valori cuprinse între 0 şi 1.
În anumite cazuri, toţi parametrii pot fi concentraţi într-un
singur indicator de utilitate.
Gradul de utilitate Gn al unui produs în varianta n se poate
calcula cu relaţia:
Gn = pn ⋅ Gn +1 + (1 − pn ) ⋅ Gn −1 , (4.8)
în care pn este probabilitatea de estimare a utilităţii produsului în

varianta n de execuţie.
Se consideră că întotdeauna varianta nouă a produsului va
avea gradul maxim de utilitate, adică este satisfăcută condiţia:
Gn +1 = 1 . (4.9)
Valoarea Gn-1 rezultă prin calcul iterativ, ţinând seama de

fiecare dată de condiţiile exprimate prin relaţiile (4.8) şi (4.9), iar
probabilitatea de estimare se stabileşte întotdeauna cu ocazia
lansării unui nou produs sau a unei variante a acestuia.
2. Folosind metoda însumării coeficienţilor de evoluţie în

timp, acordaţi principalilor parametri ai produsului, se poate
calcula evoluţia costurilor pe unitatea de valoare de întrebuinţare.
Costul pe unitatea de valoare de întrebuinţare are tendinţe
de creştere care se datorează, în mod logic, îmbunătăţirii
parametrilor produsului sau fabricării unui nou produs, care
satisface într-o mai mare măsură cerinţele pieţei.
106
Faza 2. Dimensionarea economică a funcţiilor
Dimensionarea economică a funcţiilor presupune stabilirea

structurii de cost a produsului şi repartizarea costurilor pe
funcţii.
1. Stabilirea structurii de cost a produsului se face în

funcţie de stadiul în care se află produsul: concepţie, proiect,
prototip, producţie în serie. Pentru stabilirea structurii de cost a
produsului se foloseşte tehnica de calcul modernă sau formulare
tip, în care sunt evidenţiate costurile pe subcomponente / repere /
operaţii.
În stadiul de concepţie – proiectare, când documentaţia
constructivă nu a fost încă finalizată, costurile se obţin prin
comparare cu produse similare sau prin estimare.
După proiectare, se poate calcula costul fiecărui
subansamblu, deoarece se cunosc tehnologiile de execuţie şi
montaj, consumurile de materiale şi manoperă.
În stadiul de aplicare, produsul este omologat şi fiecare
componentă are evidenţiate toate costurile în bazele de date din
contabilitate sau din sistemele informatice de evidenţă.
2. Repartizarea costurilor pe funcţii se face pe

raţionamente tehnico–inginereşti şi cât mai puţin prin estimare,
evidenţiindu-se costul materialelor, manopera directă şi regia
pentru fiecare reper. Pentru a repartiza costurile pe funcţii,
trebuie identificat corect purtătorul funcţiei pentru fiecare
component.
Purtătorul funcţiei Fi este definit de:
a. un complex de suprafeţe prelucrate, cantitatea şi

calitatea materialului care realizează funcţia Fi – în
cazul analizării unui reper;
b. unul sau mai multe repere, asociate sau nu în
ansambluri care realizează funcţia Fi – în cazul în care
produsul este alcătuit din mai multe componente;
c. combinări între variantele anterioare.
a. Stabilirea costurilor pe funcţii, când produsul este un

reper se face succesiv, pentru fiecare funcţie în parte.
107
INGINERIA VALORII
Se presupune cunoscut costul total al reperului, defalcat în

costuri de material şi costuri de manoperă:
CT = C material + C manopera . (4.10)
Costurile de material includ cheltuielile de achiziţie şi

regia societăţii, aplicată valorii totale a materialului.
Costurile de manoperă includ cota de asigurări sociale
(aplicată manoperei directe), regia de secţie şi cea a societăţii
comerciale.
Costul de prelucrare, pe funcţii, este dat de relaţia:
n
CT = C F1 + C F2 + K + C Fn = ∑ C Fn , (4.11)
i =1
în care: Cmat reprezintă costul materialului reperului;

Cman – costul manoperei pentru execuţia reperului;
CFi – costul funcţiei Fi .
Costurile pe funcţii vor fi defalcate şi ele pe costuri de
material şi costuri de manoperă:
n
C mat = ∑ C Fi ,mat , (4.12)
i =1
n
C man = ∑ C Fi ,man . (4.13)
i =1
Costul funcţiei va fi dat de relaţia:
C Fi = C Fi ,mat + C Fi ,man , (4.14)
unde CFi,mat şi CFi,man reprezintă costul materialului, respectiv

costul manoperei pentru funcţia Fi.
Conform relaţiilor (4.10) … (4.14), costul total al unui
produs este egal cu suma costurilor funcţiilor produsului
respectiv.
Algoritmul de repartizare a costurilor pe funcţii presupune

parcurgerea următoarelor etape:
108
h se determină pentru început costul funcţiei cel mai uşor

de stabilit. În cazul în care purtătorul funcţiei mai
participă şi la realizarea altor funcţii ale produsului, se
imaginează un purtător simplificat, care va realiza doar
funcţia aflată în discuţie. Costul funcţiei va fi egal cu
costul de producţie al acestui purtător simplificat;
h se calculează suma costurilor celorlalte funcţii ca
diferenţă între costul total şi costul funcţiei evaluate
anterior:
C j ,mat ,man = Cmat ,man − C Fi ,mat ,man . (4.15)
h se determină costul pentru funcţia cea mai uşor de

evaluat dintre funcţiile rămase, după care se va proceda
analog până la determinarea costurilor tuturor funcţiilor:
C j ,mat ,man = C j −1,mat ,man − C Fi ,mat ,man . (4.16)
b. Repartizarea costurilor pe funcţii, când produsul este

un ansamblu cu mai multe componente se face tabelar.
Repartizarea se face succesiv pentru fiecare reper în parte,
aplicând principiul stabilit la repartizarea costurilor pe funcţii,
când produsul este un reper singular.
Se poate utiliza o variantă simplificată de lucru care
presupune repartizarea procentuală a costurilor pe funcţii şi care
implică următoarele etape (este o metodă subiectivă):
h se estimează costul cel mai mare al funcţiei

corespunzătoare;
h se determină ponderea costului funcţiei în costul total:
C
PC Fi = Fi ⋅100 ; (4.17)
CT
h se calculează ponderea celorlalte funcţii prin diferenţă:
PSC Fj = 100 − PC Fi ; (4.18)
h se calculează pas cu pas ponderea fiecărei funcţii.
109
INGINERIA VALORII
Metoda presupune multă experienţă din partea

evaluatorilor.
În cazurile în care o funcţie are două sau trei dimensiuni,
se ia ca bază aceea dintre ele care influenţează direct şi în cea
mai mare măsură efectul util al funcţiei.
Dacă ambele sau toate cele trei dimensiuni influenţează la
fel de mult efectul util al funcţiei, atunci se va face media lor,
sau, dacă există o relaţie de dependenţă între acestea se va folosi,
astfel încât să se elimine una sau două dintre ele.
Faza 3. Analiza sistemică a funcţiilor
Analiza sistemică a funcţiilor urmăreşte formularea unor

noi variante constructive şi tehnologice, care să stea la baza
reconcepţiei unui produs şi presupune:
h compararea cerinţelor pieţei cu proiectul sau

produsul analizat;
h analizarea soluţiilor constructive şi tehnologice
care realizează funcţiile, în vederea eliminării
deficienţelor de concepţie şi a costurilor inutile
corespunzătoare;
h evaluarea cheltuielilor de materiale, de manoperă,
transport şi achiziţie;
h evaluarea modului de utilizare a tipizatelor;
h analizarea şi evaluarea tehnologiilor de obţinere a
semifabricatului, de prelucrare, de montaj,
ambalare, livrare etc.;
h analizarea condiţiilor tehnice, a toleranţelor şi
finisajelor, după care se trag concluziile privind
îmbunătăţirea acestora fără creşterea cheltuielilor
de producţie.
Pentru componentele a căror pondere în costul de
producţie o reprezintă materialul, se analizează:
h calitatea materialului, furnizorul, preţul de

achiziţie, cheltuieli de transport;
h semifabricatul (tehnologia, adaosuri de prelucrare);
h procentul de rebut şi cauzele;
h rapoartele de la vânzări şi service.
110
Pentru componentele a căror pondere în costul de

producţie o reprezintă manopera, se analizează:
h tehnologiile;
h utilajele şi investiţiile;
h lotul optim;
h condiţiile tehnice şi precizia;
h SDV – urile necesare.
Din analiza critică a costurilor în raport cu valoarea de

întrebuinţare, se pot identifica mai multe situaţii:
h funcţii prea scumpe în raport cu celelalte;

h funcţii prea scumpe în raport cu contribuţia lor la
valoarea de întrebuinţare a produsului;
h funcţii prea scumpe în raport cu posibilităţile
tehnice de realizare sau funcţii inutile.
Pe baza analizei sistemice a funcţiilor, se poate clarifica

cât costă funcţia realizată în varianta existentă, respectiv care
este costul minim la care s-ar putea asigura funcţia.
Însumând costurile materialelor şi costurile manoperei pentru
funcţia existentă, se poate clarifica cât costă funcţia realizată în
varianta existentă.
Pentru a afla care este costul minim la care s-ar putea asigura
funcţia, se recomandă să se analizeze critic produsul prin
compararea acestuia cu produsele similare fabricate în ţară şi în
străinătate.
Principalele metode utilizate pentru analiza sistemică a

funcţiilor sunt:
1. Utilizarea analizei de regresie;

2. Metoda tabelelor cu funcţii şi reprezentarea grafică;
3. Analiza prin histograme;
4. Metoda diagramei Pareto;
5. Metoda A, B, C.
1.Utilizarea analizei de regresie presupune determinarea

unei relaţii de interdependenţă între ponderea costurilor fiecărei
111
INGINERIA VALORII
funcţii în costul total al produsului şi ponderea acestor funcţii în

valoarea de întrebuinţare.
Se consideră dreapta de regresie:
yi = a ⋅ xi + εi , (4.19)
în care: xi este ponderea costurilor funcţiilor i;

yi – ponderea funcţiilor în valoarea de întrebuinţare a
funcţiei i, calculată pe baza raportului dintre nivelul
de importanţă ni al funcţiei i şi ∑ ni ;
i
εi – variaţia perturbaţiei sau variabila reziduală.
Utilizând metoda celor mai mici pătrate şi punând condiţia

de extrem, se determină relaţia:
(∑ ε2 )′ = ∑ (2 ⋅ a ⋅ xi2 − 2 ⋅ xi ⋅ yi ) = 0 , (4.20)
i
din care se obţine parametrul a:
∑ xi ⋅ yi
a= i . (4.21)
2
∑ xi
i
În cazul unei proporţionalităţi perfecte, a = 0 (foarte rar).
Prin trasarea curbei de regresie, se evidenţiază existenţa

unor funcţii mult mai scumpe în raport cu celelalte şi cu ponderea
lor în valoarea de întrebuinţare.
Punctele care marchează aceste cazuri se află deasupra
dreptei de regresie. Funcţiile corespunzătoare acestor puncte vor
fi reanalizate.
2. Metoda tabelelor cu funcţii şi reprezentarea grafică,

presupune evidenţierea reprezentării costurilor pe funcţii prin
intermediul alcătuirii unor tabele (v. tabela 4.4), în care sunt
înscrise funcţiile, costurile lor şi contribuţia acestora la valoarea
de întrebuinţare.
112
Cu ajutorul datelor din tabelă se pot reprezenta grafic

evoluţia ponderilor în costuri şi evoluţia ponderilor în valoarea de
întrebuinţare (fig. 4.2).
În tabela 4.4 se observă că funcţiile A şi B au costuri
disproporţionate faţă de contribuţia lor în valoarea de
întrebuinţare.
Tabela 4.4.
Exemplu de repartizare a costurilor pe funcţii
Funcţii Costuri Ponderea în Vî

principale u.v. % Punctaj %
A 95 36.75 7 25.00
B 80 30.95 6 21.43
C 25 9.67 4 14.29
D 22 8.51 5 17.86
E 20 7.74 2 7.14
F 13 5.03 3 10.71
G 3.5 1.35 1 3.57
TOTAL 258.5 100 28 100
40
35
30
25
20
%
15
10
5
0
A B C D E F G
Funcţii
Ponderea în valoare de întrebuinţare
Ponderea în costuri
Fig. 4.2. Comparaţie între ponderea costurilor şi cea a valorii

de întrebuinţare, pentru funcţiile A, B, …, G.
Din figura 4.2 rezultă că funcţiile D şi F au costuri mult

prea mari în raport cu contribuţia lor la valoarea de întrebuinţare.
113
INGINERIA VALORII
Asupra lor se va insista, pentru a găsi soluţiile prin care

ponderea costurilor să se apropie de cea a valorii de întrebuinţare
a produsului.
3. Analiza prin histograme, presupune parcurgerea

următoarelor etape premergătoare:
h stabilirea costurilor materialelor, Cmat înglobate în

purtătorul material al fiecărei funcţii;
h stabilirea costului manoperei, Cman consumată pentru
realizarea componentelor prin care se realizează
funcţiile;
h ordonarea descrescătoare a sumei costurilor
materialelor şi manoperei pentru toate funcţiile
principale şi secundare;
h construirea unei histograme a costurilor pe funcţii
(ex.: fig. 4.3), cu ajutorul căreia vor fi evidenţiate
funcţiile foarte scumpe, funcţiile secundare cu costuri
prea mari în comparaţie cu cele principale sau funcţiile
care necesită consumuri mari de material şi manoperă,
în raport cu altele.
250
200
150
Costuri
100
50
0
A B C D E
Funcţii
Cost regii Cost manoperă Cost material
Fig. 4.3. Histograma costurilor pe funcţii.
Din histograma prezentată în figura 4.3 se observă că

primele trei funcţii au ponderea cea mai mare în costul total şi
114
sunt cu mult mai scumpe în raport cu toate celelalte (acestea vor

fi cele analizate).
Această observaţie confirmă regula de distribuţie a
costurilor (Regula lui Pareto), potrivit căreia 20 … 30 % din
funcţii înglobează 70 … 80 % din costuri.
Valoarea relativă a costurilor se va aprecia atât prin
raportarea lor la funcţiile pentru care s-au efectuat, cât şi prin
luarea în considerare a altor elemente, între care cele mai
importante sunt:
h compararea cu costurile unor funcţii asemănătoare;

h compararea cu costurile altor produse asemănătoare ca
dimensiuni şi formă;
h compararea cu preţul de vânzare practicat de
producătorii unor produse similare;
h stabilirea costului funcţiei numai sub aspect teoretic.
Costul teoretic reprezintă costul minim stabilit pe baza
calculelor ce iau în considerare numai aspectele tehnice
ale purtătorului material al funcţiei sau ale produsului;
h atribuirea unei mărimi arbitrare a costului funcţiei.
Atribuirea unui cost arbitrar se aplică numai în cazurile în

care nu se cunoaşte o metodă raţională de stabilire sau de
distribuire a costurilor.
4. Metoda diagramei PARETO presupune trasarea unei

diagrame având în ordonată - costurile cumulate în procente, din
costul total, respectiv în abscisă - nivelurile de importanţă ale
funcţiilor în ordine descrescătoare.
Diagrama Pareto poate fi utilizată atât la analiza
produsului, cât şi la cea a unor subansambluri.
Pe baza diagramei se pot:
h alege subansamblurile ce urmează să fie analizate;

h analiza costurile pe repere;
h separa subansamblurile pe zone funcţionale;
h descompune şi redefini simplificat funcţiile;
h analiza funcţiile una câte una.
5. Metoda A, B, C este metoda de selectare a

componentelor supuse diagnozei şi constă în împărţirea acestora
în trei grupe:
115
INGINERIA VALORII
h grupa A – în care intră 5 % din componentele

produsului, reprezentând 75 % din costul total al
acestuia;
h grupa B – în care intră 20 % din componente,
reprezentând 20 % din costul total al produsului;
h grupa C – în care intră 75 % din componente, adică
5 % din costul total.
În funcţie de complexitatea produsului, de timpul
disponibil şi de scopul studiului, se analizează una, două sau
toate trei grupele.
Faza 4. Stabilirea direcţiilor de cercetare
Stabilirea direcţiilor de cercetare sau evaluarea critică,

completează analiza sistemică a funcţiilor, luând ca bază
următoarele trei criterii: utilitate, dimensionare tehnică şi
dimensionare economică.
1. Criteriul de utilitate constă în compararea şi raportarea
fiecărei funcţii la necesităţile utilizatorilor.
Folosind acest criteriu se pot identifica:
h funcţii utile, care dau valoare de întrebuinţare

produsului;
h funcţii inutile, care cresc costurile fără a îmbunătăţi
valoarea de întrebuinţare;
h funcţii parţial inutile, la care valoarea de
întrebuinţare este mai mică decât costurile.
2. Criteriul dimensiunii tehnice constă în compararea

dimensiunilor tehnice ale produsului studiat cu necesităţile reale
ale utilizatorilor.
Folosind acest criteriu se pot identifica:
h funcţii corect dimensionate, care nu necesită costuri

suplimentare;
h funcţii supradimensionate, care constituie sursa de
reducere a costurilor;
h funcţii subdimensionate, care micşorează valoarea
de întrebuinţare.
116
3. Criteriul dimensiunii economice constă în compararea

costurilor fiecărei funcţii cu nivelul de importanţă.
Din acest punct de vedere există:
h funcţii prea scumpe;

h funcţii cu costuri disproporţionate în raport cu
celelalte funcţii;
h funcţii prea scumpe în raport cu posibilităţile de
utilizare.
4.1.4. CONCEPEREA SAU RECONCEPEREA

PRODUSULUI
Conceperea sau reconceperea reprezintă ansamblul de

activităţi tehnice, financiare şi de piaţă, prin care se creează
produse noi, în vederea punerii acestora în circuitul comercial.
La baza conceperii noilor produse stă inovarea.
Indiferent cât de lungă ar putea fi, durata de viaţă a
produselor este limitată, astfel încât nevoia de concepere şi
reconcepere este o permanenţă a activităţii sociale.
Factorii principali care girează măsura în care, în faza de
concepţie, este posibil ca produsului să i se atribuie funcţiile
necesare şi dimensiunile cerute de utilizatori, sunt:
h nivelul de cunoaştere atins în domeniul abordat, în

momentul începerii cercetării, în vederea conceperii
sau reconceperii;
h accesul personalului de cercetare-proiectare, la
cunoştinţele existente;
h posibilitatea de a valorifica, în proiecte, cunoştinţele
existente referitoare la tehnicile şi modalităţile de
realizare a produselor ce urmează a se obţine.
Realizarea competitivităţii produselor se face prin:
h atribuirea noilor produse a funcţiilor şi dimensiunilor

care să ofere utilităţi sporite, la costuri acceptate de
beneficiari;
117
INGINERIA VALORII
h valorificarea investiţiilor şi ideilor noi;

h utilizarea unor tehnici noi de marketing, ingineria
valorii, design şi management;
h utilizarea unor surse alternative de finanţare;
h activităţi de difuzare, propagare şi transfer de
informaţii.
Conceperea noilor produse şi modernizarea celor existente

presupune participarea compartimentelor de cercetare-dezvoltare,
proiectare, industrializare şi lansare comercială.
Compartimentul de cercetare-proiectare trebuie să aleagă

soluţiile tehnice care asigură nivelul performanţelor necesare şi
sunt posibil de realizat de către producător, în limitele unor
costuri prestabilite. Prin cercetare se urmăreşte găsirea unor
soluţii constructive şi tehnologice noi, în cadrul unui ansamblu
de activităţi specifice, de natură tehnică, economică şi de piaţă,
implicate în lansarea comercială a unui produs.
Activitatea de cercetare implică următoarele activităţi:
h cercetare fundamentală şi aplicativă;

h informare-documentare;
h examinare, observare şi consultare;
h investigarea şi identificarea unor idei noi;
h experimentarea şi verificarea teoretică – aplicativă;
h selectarea ideilor noi;
h brevetarea şi acordarea de licenţe;
h prelucrarea şi valorificarea ideilor noi.
Compartimentul de proiectare are ca atribuţii efectuarea

următoarelor activităţi:
1. analiza preliminară sau studiul de fezabilitate;

2. elaborarea proiectului de execuţie şi testarea
produsului;
3. industrializarea şi lansarea comercială.
1. Studiul de fezabilitate încorporează documentaţia

tehnico-economică şi comercială pe baza căreia să se poată
decide oportunitatea investirii în proiectul analizat şi trebuie să
clarifice următoarele:
118
h capacitatea de producţie şi spaţiile de amplasare care

vor servi la realizarea produsului analizat;
h tehnologiile de execuţie;
h materialele necesare şi posibilităţile de aprovizionare;
h investiţiile necesare pentru realizarea produsului;
h costurile de producţie;
h profitul estimat din vânzări;
h eficienţa economică a investiţiilor.
Compartimentele care iau parte la realizarea studiului de
fezabilitate şi atributele acestora sunt prezentate în tabela 4.5.
Tabela 4.5.
Activităţile şi compartimentele ce participă la studiul de fezabilitate

Compatimentul
Nr. Denumirea Compartimente Timp
responsabil
crt. activităţii implicate (luni)
de activitate
Propuneri
Comercial
1. de modificare - 0
Dezvoltare produs
a gamei
Pregătirea
Constructor produs
specificaţiei
Asigurarea calităţii
produsului
2. Dezvoltare produs Marketing
şi a obiectivelor
Analiza costurilor 1
de calitate –
Tehnologie
fiabilitate
Studiul de Proiectare şi
fezabilitate experimentare
3. Dezvoltare produs
constructiv Producţie 2
şi industrial Aprovizionare
Proiectare –
Specificarea
Dezvoltare experimentare
4. tehnică
produs Producţie 1
suplimentară
Aprovizionare
Proiectare –
Pregătirea experimentare
preiniţiativei Asigurarea calităţii
şi prezentarea Marketing
5. Dezvoltare
la un comitet Asistenţă tehnică
2
de dezvoltare Analiza costurilor
produs Tehnologie
Logistică
Prezentarea
6. preiniţiativei, Dezvoltare - -
avizare, aprobare
Total timp elaborare-aprobare 6
119
INGINERIA VALORII
Se observă că în acest studiu nu intervine compartimentul

de Ingineria Valorii.
2. Elaborarea proiectului are ca obiect conceperea noului

produs în minimum două variante.
Iniţial, produsul se prezintă ca o sumă de funcţii (fig. 4.4).
Funcţiile Forma
noului necunoscută Studii de proiect
produs a produsului ale
noului produs
Studiul
de Ingineria
Valorii
Varianta primă
de proiect
după studiul de
Ingineria Valorii
Fig. 4.4. Sumă de funcţii ca formă a produsului.
În continuare se caută soluţii de materializare a funcţiilor,

ajungându-se la forma fizică naturală a produsului.
Selectarea variantei optime se face pe baza studiului de
Ingineria Valorii.
Pentru evitarea unor cheltuieli mari, legate de etapa
următoare, se recomandă ca proiectarea variantelor selectate să se
facă numai până la stadiul care să permită evaluarea economică
suficient de completă.
În figura 4.5 se prezintă schema de apreciere a variantelor
în etapa de selecţie.
Alcătuirea modelului funcţional are loc după alegerea

variantei considerată ca optimă, pe baza studiului de Ingineria
Valorii şi are scopul de a confirma posibilităţile de realizare a
funcţiilor prevăzute şi, parţial, a dimensiunilor tehnice ale
acestora.
120
Varianta
Este realizabilă
constructiv
şi tehnologic ?
Îndeplineşte toate
funcţiile necesare ?
Permite
îmbunătăţiri ?
E avantajoasă
Permite îmbunătăţiri
pentru beneficiar ?
sau alte utilizări ?
Este selectată Se decide asupra

pentru alegerea utilizării în continuare
variantei optime
Se elimină varianta
Fig. 4.5. Schema de apreciere a variantelor în etapa de selecţie.
Executarea prototipului permite efctuarea unui test final

privind realizarea funcţiilor prevăzute şi atingerea performanţelor
tehnice.
În tabela 4.6 sunt prezentate activităţile prin care se
realizează funcţia de proiectare-dezvoltare şi compartimentele
responsabile.
Proiectul noului produs în stadiul de realizare a
prototipului constituie obiectul unui nou studiu de Ingineria
Valorii. Acest studiu se poate realiza pe întregul produs sau
principalele părţi ale acestuia, acordându-se prioritate celor care
sunt prea scumpe în raport cu altele sau cu funcţiile pe care le
realizează.
Contribuţia studiului de Ingineria Valorii la realizarea unui
produs nou sau la reproiectarea unuia existent constă în faptul că
atribuie şi garantează produsului valoare de întrebuinţare optimă,
în măsură să satisfacă cererea utilizatorilor.
121
INGINERIA VALORII
Tabela 4.6.
Activităţi derulate în procesul de proiectare-dezvoltare
Timp
Compartiment
Nr. Compartimente de
Activitatea responsabil
crt. implicate execuţie
de activitate
(luni)
Proiectarea
modelului
Întreaga
1. funcţional Proiectare -
perioadă
şi a modelului
experimental
Prima analiză Proiectare Tehnologie

2. 4.5
a proiectului Experimentare Analiza costurilor
Design
Elaborarea
specificaţiei
3. şi a Proiectare - 1.5
nomenclatorului
experimental
Analiza Proiectare Asigurarea calităţii
proiectului
4. Producţie Ingineria Valorii 12
şi
prototipului Experimentare Comercial
Pregătirea
şi Ingineria Valorii
prezentarea Comercial
iniţiativei
5. la Producţie Întreaga
Proiectare
“Comitetul perioadă
de Logistică
dezvoltare Planificare
produs“
Control
Timp total 18
122
Proiectele finalizate, ca urmare a celui de-al doilea studiu

de Ingineria Valorii, pot fi cu aplicare imediată, cu aplicare în
următorii doi sau trei ani, sau cu aplicare în următorii patru sau
cinci ani.
În figura 4.6 se prezintă încadrarea compartimentului de
Ingineria Valorii în structura celorlalţi factori care participă la
realizarea noului produs.
Director de producţie
Cercetare - Marketing
dezvoltare Aprovizionare
Vânzări
Proiectare Pregătire -
lansare
Plan tehnic
Ingineria Valorii Prototip
Financiar
contabil
Fig. 4.6. Încadrarea compartimentului de Ingineria Valorii

în structura factorilor care contribuie
la realizarea noului produs.
În tabela 4.7 sunt prezentate activităţile desfăşurate după

etapa de omologare, până la lansarea produsului în fabricaţie.
3. Industrializarea şi lansarea comercială. După aprobarea

proiectului de prototip îmbunătăţit pe baza propunerilor rezultate
în cererea studiului de Ingineria Valorii şi confirmarea, pe baza
testării prototipului, a realizării efective a funcţiilor şi
performanţelor acestora, noul produs este lansat în fabricaţie.
Realizarea seriei zero va confirma sau nu prevederile
documentaţiei tehnice a produsului. În caz pozitiv, se trece la
lansarea comercială a produsului.
123
INGINERIA VALORII
Tabela 4.7.
Activităţi şi compartimente ce iau parte

la avizarea intrării în fabricaţie
Nr. Denumirea Compartimentul Compartimentul Timp

crt. activităţii responsabil implicat (luni)
A doua analiză
de Proiectare Comercial
1. 0
PROIECT Experimentare Producţie
PROTOTIP
Design
Lansarea
2. preliminară Proiectare Producţie 0
a documentaţiei
Iniţierea
3. planului Logistică Producţie 0
operativ-logistic
Individualizarea Proiectare
furnizorilor
4. cu perioadă Aprovizionare Aprovizionare 0
lungă de
aprovizionare Producţie
Proiectare
Controlul
Ingineria
5. asigurării Aprovizionare 0
Valorii
valorii
Producţie
Lansarea finală
6. Proiectare Dezvoltare 6
a documentaţiei
Planul
7. de execuţie Dezvoltare Logistică 7
a seriei zero
Planul Logistică
8. Comercial 6
de lansare Producţie-dezvoltare
Omologare Comercial
9. Experimentări 7
comercială Logistică
Test evaluare Asigurarea
10. Experimentare 3
produs calităţii
Avizarea
11. Producţie Asigurarea calităţii -
producerii
Total timp industrializare – lansare 29
124
Studiile de Ingineria Valorii devin eficiente, dacă sunt

iniţiate, finalizate şi aplicate în etapele cele mai potrivite ale
existenţei produsului.
Potrivit tabelelor 4.6 şi 4.7, compartimentul de Ingineria

Valorii intervine în faza de concepere-proiectare de două ori:
h după elaborarea studiilor de proiect, când din totalul

de proiecte se selectează unul sau două;
h înaintea definitivării proiectului, pe baza căruia
urmează să se înceapă fabricaţia, când contribuie la
atribuirea valorii de întrebuinţare într-un nivel optim şi
certifică efectiv calitatea concepţiei, astfel încât să fie
V
satisfăcut raportul î → max .
Cp
Din curba de viaţă a unui produs (fig. 4.7), rezultă că
acesta parcurge mai multe faze ale existenţei sale.
Referitor la cererea pe piaţă a unui produs, se pot face trei
ipoteze principale:
h produsul este puternic concurat de un altul nou apărut

pe piaţă, cu caracteristici de utilizare superioare şi cu
preţ mai avantajos, astfel că se înregistrează o scădere
a curbei cererii;
h produsul se află în apropierea limitei de saturaţie,
astfel că pe curba solicitării se remarcă o creştere cu
pantă mai mică;
h produsul se îmbunătăţeşte sub aspect tehnic şi al
costului, marcându-se o nouă zonă de ascendenţă a
curbei cererii pieţei.
Curba de viaţă a produsului se caracterizează prin tipurile

de modificare a cererii: creştere în ritm accelerat, creştere în ritm
constant şi încetinirea ritmului (fig. 4.7).
În intervalul de timp t1, produsul este promovat şi învinge
inerţia utilizatorilor. Cererea nu poate fi exprimată analitic.
În intervalul de timp t2, există două momente distincte:
h în prima parte a acestui interval, când deja produsul

este recunoscut pentru utilităţile sale şi solicitat de
125
INGINERIA VALORII
consumatori, legea pe care o urmează cererea poate fi

exprimată printr-o relaţie exponenţială:
Y = ekt, (k › 1), (4.22)
h în ultima parte a intervalului t2 şi prima parte a

intervalului t3, când cei mai mulţi utilizatori au ajuns
în posesia produsului şi interesul pentru acesta nu mai
are intensitatea anterioară, evoluţia constantă poate fi
exprimată prin relaţia liniară:
Y = a + kt. (4.23)
Fig. 4.7. Curba de viaţă a produsului.
În ultima parte a intervalului t3 şi în prima parte a

intervalului t4, când cererea este mai puţin intensă, evoluţia
acesteia se poate exprima printr-o expresie exponenţială:
Y = ekt, (k ‹ 1). (4.24)
126
După o anumită durată de timp din prima parte a

intervalului t4, când solicitarea este tot mai mică, se ajunge la
stadiul în care creşterea se opreşte complet.
După atingerea unui maxim, în partea a doua a intervalului
t4, urmează scăderea drastică a cererii, care poate fi exprimată
printr-o funcţie periodică:
Y = cos (t). (4.25)
Pentru intervalul de timp în care cererea produsului şi

fabricarea acestuia au ajuns la saturaţie se propune utilizarea
expresiei:
a
Y= , (4.26)
1 + be − ct
unde: a este limita de saturaţie, iar b şi c sunt coeficienţii ce

trebuie determinaţi prin analiză de regresie.
Reconceperea se iniţializează în intervalul de timp t4
(fig. 4.7), când curba cererii este încă în ascensiune sau, în cel
mai rău caz, imediat după atingerea maximului de solicitare.
Studiul de Ingineria Valorii urmează să ofere soluţii pentru
menţinerea în continuare a produsului pe piaţă, cu un profit
satisfăcător pentru producător.
Reconceperea implică îmbunătăţiri ale produsului, fie prin
atribuirea unor funcţii suplimentare, fie prin îmbunătăţirea
dimensiunilor tehnice ale celor existente.
Prin reconcepere, se urmăreşte reducerea costurilor de
producţie prin înlocuirea unor soluţii constructive şi cinematice
existente, cu altele mai avantajoase, precum şi prin înlocuirea
unor materiale de execuţie scumpe cu altele mai ieftine, de
concepţie mai recentă şi cu caracteristici superioare celor utilizate
anterior.
Toate acestea conduc, de regulă, la micşorarea costurilor şi
determină îmbunătăţirea valorii de întrebuinţare cu 10…15 %.
După efectuarea studiului de Ingineria Valorii şi

aprobarea proiectului de reconcepere, urmează reluarea
fabricaţiei produsului prin:
127
INGINERIA VALORII
h reciclare (fig. 4.8, a). În acest caz, reluarea fabricaţiei

presupune adăugarea, la sfârşitul fiecărei durate de
ascendenţă, a unor noi utilităţi şi realizarea unei mai
bune valori de întrebuinţare. Introducerea, etapă cu
etapă, a noilor utilităţi nu necesită costuri mari, ci
numai de un anumit nivel la fiecare rulare.
Dezavantajul constă în durata de rezistenţă pe piaţă
relativ scăzută şi în faptul că necesită mai multe
analize;
Fig. 4.8. Grafice de reluare a ciclului de fabricaţie a produsului:

a – prin reciclare; b – prin relansare;
c – prin menţinerea constantă a vânzărilor.
h relansare (fig. 4.8, b). Reluarea fabricaţiei prin acest

procedeu se practică asupra produsele la a căror
reconcepere se fac mai multe îmbunătăţiri, care
determină rămânerea pe piaţă, un interval de timp mai
lung. Acest caz este aplicat de către producătorii care
deţin mijloace materiale şi financiare suficiente pentru
relansarea de durată;
128
h menţinerea constantă a vânzărilor (fig. 4.8, c). Acest

procedeu se practică atunci când se doreşte menţinerea
vechiului produs pe piaţă numai până la lansarea altuia
nou. În acest caz, se recurge la presiune asupra
vânzărilor prin diferite căi (reducerea preţurilor de
vânzare prin reducerea ratei profitului, creşterea
cheltuielilor de asistenţă tehnică).
Tendinţele ce se manifestă în prezent în domeniul unor

produse industriale, cu privire la posibilităţile reconceperii, sunt
de a avea în vedere această acţiune încă din faza de concepţie-
proiectare. O astfel de tendinţă determină proiectantul şi grupul
de Ingineria Valorii să-i confere produsului aptitudini de
modernizabilitate.
Faza 1. Elaborarea propunerilor de realizare

a produsului nou sau supus modernizării
Principalele surse pentru elaborarea propunerilor de

realizare a produsului nou sau supus modernizării sunt:
h variantele iniţiale de proiect;

h variantele identificate la nivel de idei, în urma analizei
sistemice şi evaluării critice;
h variantele identificate de grupul de creativitate.
În faza de elaborare a propunerilor, se recomandă

utilizarea următoarelor soluţii tipice:
h modificarea constructivă a unui component, pentru a

participa la mai multe funcţii;
h simplificarea şi reducerea dimensiunilor unor
componente, fără să afecteze funcţionabilitatea
ansamblului;
h comasarea mai multor componente într-unul singur;
h modificarea constructivă a unor subcomponente, pentru
a reduce costurile tehnologice;
h utilizarea unor materiale mai ieftine;
h executarea unor componente din materiale refolosibile;
h schimbarea tehnologiei;
129
INGINERIA VALORII
h folosirea reperelor tipizate sau standardizate;

h reconsiderarea toleranţelor, a condiţiilor de calitate şi
precizie a suprafeţelor nefuncţionale, în raport cu rolul
funcţional.
Faza 2. Selecţionarea propunerilor
Lista de idei emisă în faza anterioară este adusă la

cunoştinţa specialiştilor, care verifică utilitatea propunerilor şi
aplicabilitatea acestora.
Se reţin doar propunerile realizabile şi care corespund
obiectivelor propuse.
Dacă nu există două sau trei propuneri, pentru fiecare
obiectiv stabilit, se repetă faza corespunzătoare elaborării
propunerilor de realizare a produsului nou sau supus
modernizării (faza anterioară).
Faza 3. Dezvoltarea şi concretizarea

propunerilor la nivel de soluţie
Ideile selecţionate se combină, se dezvoltă şi se transmit

compartimentelor de proiectare, pentru concretizarea lor în
soluţii tehnice.
Se recomandă verificarea propunerilor folosind modele sau
machete experimentale.
În cadrul acestei etape este necesar să se facă şi un calcul
preliminar asupra eficienţei economice.
Faza 4. Evaluarea soluţiilor
Variantele concretizate în soluţii constructive şi

tehnologice se evaluează din punctul de vedere al:
h compatibilităţii constructive şi tehnologice;

h îndeplinirii funcţiilor produsului;
h posibilităţilor tehnologice de realizare cu mijloacele
producătorului;
h costurilor.
130
Pentru fiecare soluţie se determină dimensiunile tehnice şi

economice ale funcţiilor şi se execută toate fazele etapei a III-a.
Se verifică dacă soluţiile se încadrează în restricţiile
stabilite prin temă.
Soluţiile propuse se compară între ele, sub aspectul valorii
de întrebuinţare şi al costurilor, după care se alege varianta
V
optimă pe baza maximizării raportului î .
Cp
4.1.5. APROBAREA SOLUŢIEI OPTIME
Soluţia optimă se avizează de către serviciile de proiectare

constructivă şi tehnologică şi se supune aprobării conducerii
societăţii comerciale beneficiare. În acest scop, se iau în
considerare efectele economice şi indicatorii economici
reprezentativi.
4.1.6. REALIZAREA ŞI CONTROLUL APLICĂRII
Realizarea şi controlul aplicării conţine trei faze de lucru:

stabilirea programului de realizare, realizarea soluţiei aprobate şi
evaluarea rezultatelor după aplicare.
Faza 1. Stabilirea programului de realizare
Programul de realizare şi omologare a soluţiei aprobate,

întocmit de către colectivul de lucru, devine obiectiv de plan
tehnic. Pentru această fază se stabilesc responsabilii şi termenele
de execuţie a fiecărei faze.
Faza 2. Realizarea soluţiei aprobate
Realizarea soluţiei aprobate presupune parcurgerea mai

întâi a tuturor fazelor şi etapelor caracteristice executării şi
omologării unui obiectiv de plan tehnic.
131
INGINERIA VALORII
Pe parcursul realizării soluţiei aprobate, colectivele de

specialişti acordă asistenţă tehnică de specialitate şi propun, după
caz, măsuri de îmbunătăţire şi/sau de înlăturare a abaterilor de la
programul stabilit.
Faza 3. Evaluarea rezultatelor după aplicare
Evaluarea se face de către colectivul de lucru, care

compară rezultatele finale cu cele preliminare şi consemnează în
studiu modificările survenite în documentaţia constructivă şi
tehnologică.
Se verifică dacă efectele economice şi costurile se
încadrează în prevederile temei.
132

A INGINERIEI VALORII LA PROIECTAREA
PROCESELOR TEHNOLOGICE
Având o influenţă considerabilă asupra economiei,

tehnologia este factorul hotărâtor al dezvoltării societăţii
omeneşti. Rolul tehnologiilor se amplifică o dată cu diminuarea
continuă a resurselor naturale, concomitent cu creşterea cererii de
bunuri şi a restricţiilor de natură ecologică.
În acest context, competitivitatea societăţilor comerciale
este determinată de capacitatea de asimilare a unor tehnologii
performante şi îmbunătăţirea celor existente.
Între metodele de management care pot fi utilizate cu
rezultate remarcabile la perfecţionarea proceselor tehnologice
(succesiunea operaţiilor prin care trec materiile prime,
materialele şi semifabricatele din momentul lansării lor în
producţie până la obţinerea produselor finite) se remarcă
Ingineria Valorii.
Ingineria Valorii aplicată proceselor tehnologice,
reprezintă un ansamblu de principii, reguli, instrumente, metode
şi tehnici formulate de ştiinţele care studiază aceste procese, în
vederea realizării funcţiilor acestuia cu performanţe tehnice şi
economice optime.
Aplicarea Ingineriei Valorii permite ca, printr-o evaluare
sistematică a procesului tehnologic existent, să se identifice şi să
se mobilizeze cât mai multe rezerve de reducere a costurilor, fără
a neglija calitatea şi fiabilitatea produselor fabricate.
Obiectivul Ingineriei Valorii este de a stabili un raport
optim între calitatea produselor rezultate şi costurile antrenate de
procesul tehnologic. Pentru realizarea acestui deziderat, procesul
tehnologic trebuie abordat din perspective multiple, prin
integrarea cerinţelor formulate de ştiinţele tehnice cu cele
formulate de ştiinţele economice şi de psiho-sociologie.
Ştiinţele tehnice abordează procesul tehnologic, pornind de
la elementele tehnice componente, nivelul tehnic al utilajelor şi
instalaţiilor de producţie, tipul materiilor prime utilizate etc.
Managementul producţiei industriale abordează procesul
tehnologic prin prisma îmbinării obiectelor muncii cu forţa de
muncă şi mijloacele de muncă, urmărind modul de amplasare a
133
INGINERIA VALORII
locurilor de muncă în cadrul procesului, metodele de organizare

folosite etc.
Managementul resurselor umane abordează procesul
tehnologic prin: prisma diviziunii muncii existente în cadrul
acestuia, ritmul muncii, organizarea locurilor de muncă etc.
Psiho-sociologia industrială urmăreşte respectarea
cerinţelor psiho-sociale ale muncii, în vederea integrării eficiente
a factorului uman în cadrul procesului tehnologic.
Managementul firmei abordează procesul tehnologic din
perspectiva optimizării deciziilor de alegere a celei mai eficiente
tehnologii, a dezvoltării creativităţii în vederea perfecţionării
procesului tehnologic.
Rezultatele folosirii Ingineriei Valorii în acest domeniu
sunt superioare celor obţinute prin aplicarea metodei la produse,
deoarece, printr-un proces tehnologic, se poate fabrica o gamă
largă de produse.
Metodologia de aplicare a Ingineriei Valorii în cele două
domenii prezintă analogii, dar şi deosebiri importante (modul de
stabilire şi de dimensionare economică a funcţiilor, tehnicile şi
instrumentele utilizate etc.).
În tabela 4.8 sunt prezentate etapele şi fazele obligatorii
pentru aplicarea Ingineriei Valorii la procese tehnologice.
Tabela 4.8.
Etapele şi fazele studiului de Ingineria Valorii

la procese tehnologice
Etapa Faza
1 – Organizarea colectivului de lucru
1. Măsuri
2 – Alegerea procesului tehnologic
pregătitoare
3 – Stabilirea obiectivelor
1 – Informarea tehnică
2. Culegerea informaţiilor
2 – Informarea economică
1 – Stabilirea nomenclatorului de funcţii
3. Analiza critică
2 – Dimensionarea economică a funcţiilor
a procesului tehnologic
existent şi dezvoltarea 3 – Compararea costurilor pe funcţii
creativităţii în vederea 4 – Diagnosticarea, evaluarea procesului
perfecţionării acestuia tehnologic existent şi dezvoltarea creativităţii
în vederea perfecţionării acestuia
4. Reconceperea procesului
1 – Reconceperea procesului tehnologic
tehnologic
şi stabilirea eficienţei
2 – Calculul eficienţei economice a studiului
economice a studiului
134
Spre deosebire de metodologia aplicată la produse, studiul

de Ingineria Valorii pentru un proces tehnologic impune folosirea
tehnicilor metodei taxă – oră - maşină (THM), precum şi a unor
metode, tehnici şi instrumente specifice organizării producţiei şi
a muncii în vederea perfecţionării procesului tehnologic (metode
care, în general, nu se folosesc în cazul aplicării Ingineriei
Valorii la produse).
În cadrul acestei etape se constituie echipa care va elabora

studiul, se alege procesul tehnologic propus analizei şi se
stabilesc obiectivele urmărite.
Fazele acestei etape sunt similare cu cele prezentate în
cazul metodologiei de aplicare a Ingineriei Valorii la produse.
Alegerea procesului tehnologic se face pe baza nivelului
costurilor antrenate de fabricarea produselor, gradul de uzură
morală şi de poluare, calităţile conferite produsului etc.
4.2.2. CULEGEREA INFORMAŢIILOR
În cadrul acestei etape se culeg informaţiile tehnice şi

economice referitoare la procesul tehnologic analizat.
Faza 1. Informarea tehnică
Această fază presupune culegerea informaţiilor cu caracter

tehnic şi tehnologic, care se referă la:
¾ maşinile folosite şi nivelul tehnic al acestora;

¾ gradul de mecanizare a operaţiilor;
¾ materiile prime şi semifabricatele utilizate;
¾ succesiunea operaţiilor la fiecare loc de muncă;
¾ tehnologiile utilizate de alte organizaţii economice
performante, pentru obţinerea unor produse similare;
¾ schema procesului tehnologic analizat.
135
INGINERIA VALORII
Faza 2. Informarea economică
În cadrul acestei faze se culeg date cu caracter economic

despre procesul tehnologic şi date cu privire la nivelul de
organizare a producţiei şi a muncii, cum ar fi:
¾ nivelul normelor de consum ale materiilor prime şi

materialelor pentru produsele obţinute prin procesul
tehnologic analizat;
¾ nivelul timpului normat pe operaţii şi produse;
¾ duratele ciclului de producţie;
¾ costul produselor şi nivelul total al costurilor implicate
în procesul tehnologic;
¾ calitatea produselor;
¾ numărul muncitorilor direct productivi şi auxiliari
implicaţi în procesul tehnologic;
¾ valoarea şi cauzele rebuturilor şi a mărfurilor refuzate
de clienţi;
¾ modul de amplasare a locurilor de muncă în cadrul
atelierului;
¾ forma de organizare a producţiei;
¾ organizarea muncii în cadrul fiecărui loc de muncă;
¾ respectarea cerinţelor ergonomice ale organizării
muncii etc.
Aceste date vor fi aprofundate în etapa de analiză critică a

procesului tehnologic existent şi valorificate în etapa de
reconcepere a procesului.
4.2.3. ANALIZA CRITICĂ A PROCESULUI

TEHNOLOGIC EXISTENT
ŞI DEZVOLTAREA CREATIVITĂŢII
ÎN VEDEREA PERFECŢIONĂRII ACESTUIA
În cadrul acestei etape se va stabili nomenclatorul de

funcţii, se vor dimensiona economic şi se vor compara costurile
funcţiilor, după care se va diagnostica procesul tehnologic
existent în vederea îmbunătăţirii.
136
Faza 1. Stabilirea nomenclatorului de funcţii
Funcţiile procesului tehnologic sunt corelate cu necesităţile

sociale şi cu insatisfacţiile pe care produsul le generează la nivel
de producător sau beneficiar.
Procesul tehnologic poate dezvolta patru tipuri de funcţii:
¾ funcţia principală;
¾ funcţii elementare;
¾ funcţii secundare;
¾ funcţii inutile.
Orice proces tehnologic are o singură funcţie principală,

şi anume, aceea de a obţine un produs sau o grupă de produse
fabricate cu aceeaşi tehnologie.
În timp ce procesul tehnologic este intermediar nevoii
sociale, produsele răspund direct unei nevoi sociale, deci sunt
nemijlocit o valoare de întrebuinţare.
Principiul analizei sistemice presupune descompunerea
procesului tehnologic în subsisteme omogene, constituite din
ansamblul maşinilor sau al locurilor de muncă manuale (care
execută aceeaşi operaţie tehnologică) şi evaluarea fiecărui
element şi a interdependenţei dintre ele. Fiecare subsistem
realizează o parte din funcţia principală, adică părţi din valoarea
de întrebuinţare generală a procesului.
Funcţiile dezvoltate de subsistemele componente sunt
funcţii elementare în raport cu funcţia principală realizată de
procesul tehnologic în ansamblul său, dar sunt principale pentru
fiecare dintre subsistemele constituite.
Funcţiile secundare sunt subordonate funcţiei principale şi
conferă procesului tehnologic un plus de utilitate, prin eliminarea
insatisfacţiilor ce pot fi generate de limitele concepţiei pe baza
căreia s-a proiectat procesul. Funcţiile care asigură o calitate
corespunzătoare produselor, asigură protecţia muncii, antrenează
în fabricaţie materii prime ieftine şi ecologice, sunt exemple de
funcţii secundare.
Funcţia principală împreună cu funcţiile secundare
constituie funcţiile de bază ale procesului tehnologic.
Funcţiile inutile sunt cele care nu răspund cerinţelor şi nu
înlătură insatisfacţiile (trebuie eliminate).
137
INGINERIA VALORII
Într-un nomenclator de funcţii pentru un proces tehnologic

se vor regăsi în mod obligatoriu:
¾ asigură fabricarea produsului, care este funcţia

principală (valoarea de întrebuinţare generală a
produsului);
¾ asigură nivelul calitativ al produselor;
¾ asigură folosirea raţională a mijloacelor de producţie;
¾ asigură folosirea raţională a obiectelor muncii;
¾ realizează o durată minimă a ciclului de fabricaţie;
¾ se încadrează în normele de protecţia muncii etc.
În studiile de Ingineria Valorii proceselor tehnologice,

dimensionarea tehnică nu apare ca fază distinctă, deoarece
procesul tehnologic este un mijlocitor pentru produsele ce vor fi
fabricate şi care au fost dimensionate tehnic în studiile de
Ingineria Valorii aplicate produselor.
Faza 2. Dimensionarea economică a funcţiilor
Dimensionarea economică se exprimă diferenţiat în raport

cu tipul funcţiei.
Pentru funcţia principală şi funcţiile elementare,
dimensiunea economică va fi exprimată prin nivelul costurilor
totale ale prelucrării generate de sistemul tehnologic în ansamblu
şi de fiecare subsistem component, iar pentru funcţiile secundare
prin diferiţi indicatori specifici care reflectă conţinutul funcţiei
considerate.
Dimensionarea economică a funcţiilor elementare, care
participă la realizarea funcţiei principale şi a celor secundare,
reclamă folosirea unor metode sau sisteme care pun în centrul
gestiunii locurile de muncă. În acest sens pot fi folosite metoda
taxă -oră-maşină (THM) sau/şi sistemul de conducere şi gestiune
cost-oră-producţie (SCOP).
Metoda THM permite calculul costului de funcţionare a

fiecărui loc de muncă sau grupe omogene de locuri de muncă,
constituite în centre de producţie.
Centrul de producţie este o diviziune organizatorică,
tehnică şi economică a unei organizaţii industriale, stabilită în
138
strânsă legătură cu prevederile tehnologice. Centrul de producţie

se poate constitui dintr-o maşină sau un grup de maşini, din
locuri de muncă manuale omogene (la care se execută aceeaşi
operaţie şi posedă caracteristici tehnico-economice similare) sau
din mai multe maşini sau locuri de muncă manuale (care execută
operaţii tehnologice diferite, dar care sunt integrate într-o linie de
fabricaţie).
Centrul de producţie dezvoltă o funcţie elementară a
procesului tehnologic şi se caracterizează prin următoarele
elemente:
h valoarea de inventar actualizată a maşinilor din

cadrul centrului;
h ore-normă de funcţionare într-o anumită perioadă;
h puterea instalată;
h suprafaţa ocupată;
h consumul de energie electrică;
h numărul de muncitori etc.
Instrumentul folosit în vederea constituirii centrelor de

producţie îl reprezintă nomenclatorul centrelor de producţie
(NCP), care cuprinde delimitarea acestora şi elementele ce le
caracterizează.
Metoda THM, în condiţiile utilizării în studiile de Ingineria

Valorii, se bazează pe următoarele tehnici:
h delimitarea, dimensionarea şi caracterizarea centrelor

de producţie;
h stabilirea sarcinilor de producţie în ore - normă
producţie, a efectivului de personal şi a cheltuielilor
de manoperă pe centre de producţie, secţii şi total
organizaţie;
h elaborarea bugetului general al costurilor (la nivel de
organizaţie) pe două capitole – costuri cu materiile
prime, materialele şi semifabricatele directe,
respectiv costurile de prelucrare aferente producţiei,
administraţiei şi desfacerii;
h elaborarea bugetului costurilor pe centre de
producţie, prin însumarea costurilor directe cu cele
indirecte;
139
INGINERIA VALORII
h stabilirea costurilor aferente funcţiilor procesului

tehnologic.
Sistemul de management cost–oră–producţie (SCOP) este

constituit dintr-un ansamblu de metode, tehnici şi procedee, cu
ajutorul cărora:
h se planifică şi se programează analitic costurile de

producţie;
h se asigură înregistrarea operativă a abaterilor faţă de
toate categoriile de costuri;
h se determină costul total necesar funcţionării unui loc
de muncă sau unui centru de producţie, pe durata unei
ore – normă;
h se stimulează asumarea de sarcini sporite de
producţie, concomitent cu renunţarea la unele
mijloace de muncă;
h se determină efortul propriu în realizarea producţiei,
costul efectiv al produselor şi al producţiei lunare
neterminate.
Pentru stabilirea costurilor aferente funcţiilor procesului

tehnologic trebuie cunoscute:
h costul unei ore-maşină (costul orei de funcţionare),

care cuprinde cheltuielile directe şi indirecte
ocazionate de funcţionarea unei maşini timp de o oră;
h costul fiecărei funcţii elementare, care este, de regulă,
egal cu cel înscris în bugetul de costuri al centrului de
producţie care dezvoltă funcţia considerată. Dacă o
funcţie elementară se asigură ca rezultat al activităţii
mai multor centre de producţie, atunci costul acesteia
se calculează prin însumarea bugetelor aferente
centrelor considerate;
h costul funcţiei principale, care este dat de suma
costurilor funcţiilor elementare care o compun,
la care se adaugă costul materiilor prime aferente
produselor care se prelucrează cu ajutorul procesului
tehnologic considerat;
h indicatorii tehnico-economici şi calitativi care
caracterizează funcţiile secundare.
140
Principalele tipuri de funcţii secundare utilizate

în studiile de Ingineria Valorii la proiectarea
proceselor tehnologice sunt:
funcţia „asigură protecţia muncii”, care se

dimensionează economic prin cheltuielile
aferente protecţiei muncii;
funcţia „asigură folosirea raţională a
mijloacelor de muncă”, care se dimensionează
economic prin gradul de încărcare al fiecărui
centru de producţie sau cu ajutorul unor
indicatori sintetici;
funcţia „asigură un ciclu de producţie minim”,
care se caracterizează economic prin durata
ciclului de producţie a produselor fabricate cu
ajutorul procesului tehnologic analizat;
funcţia „asigură calitatea corespunzătoare
produselor”, care se dimensionează economic
prin indicatori de tipul: coeficient mediu al
calităţii, nivel de performanţă tehnică, nivel
de performanţă economică etc.
Faza 3. Compararea costurilor pe funcţii
În această fază a studiului, atenţia este concentrată asupra

funcţiilor foarte scumpe, deoarece diminuarea costurilor aferente
acestora va avea cel mai mare efect asupra performanţelor
economice ale procesului tehnologic.
Pentru identificarea funcţiilor ce vor fi supuse analizei, se
impune compararea costurilor pe funcţii, prin intermediul
histogramelor, asemănător etapei corespondente din cadrul
studiilor de Ingineria Valorii aplicate produselor (v. fig. 4.3).
Faza 4. Diagnosticarea, evaluarea procesului

tehnologic existent şi dezvoltarea creativităţii
în vederea perfecţionării acestuia
Reducerea costurilor şi creşterea performanţelor tehnice

ale procesului tehnologic impun diagnosticarea acestuia, în
vederea identificării punctelor slabe şi găsirea unor soluţii pentru
perfecţionare.
141
INGINERIA VALORII
În acest context, analiza de diagnosticare şi creativitate va

fi orientată în trei direcţii:
a. diagnosticarea tehnologiei folosite şi găsirea unor

idei în vederea perfecţionării acesteia;
b. diagnosticarea organizării producţiei în cadrul
procesului tehnologic şi dezvoltarea creativităţii în
vederea perfecţionării;
c. diagnosticarea organizării muncii în cadrul
procesului tehnologic şi perfecţionarea acesteia prin
dezvoltarea creativităţii.
a. Diagnosticarea tehnologiei folosite şi găsirea unor idei

în vederea perfecţionării acesteia.
Un produs poate fi obţinut, folosindu-se diferite procese

tehnologice (turnare, deformare plastică, prelucrare mecanică
etc.). Variantele de procese tehnologice pot avea aceeaşi funcţie
principală (asigură obţinerea produsului sau a reperelor
componente), dar funcţiile elementare vor fi diferite, generate de
concepţia tehnologică care stă la baza fiecărei variante.
De regulă, costurile funcţiilor elementare diferă în raport
cu procesul tehnologic folosit. Totodată, folosirea unor procedee
diferite, în cadrul unui anumit proces tehnologic, determină
costuri diferenţiate la funcţiile elementare (turnarea în forme
metalice generează costuri diferite faţă de turnarea în forme coji),
dar şi calităţi diferite.
Diagnosticarea tehnologiei folosite se realizează prin:
analiza nivelului tehnicii folosite în procesul tehnologic existent;
analiza materiilor prime, materialelor şi energiei utilizate; analiza
ansamblului de operaţii integrate în procesul tehnologic studiat.
Pentru a analiza nivelul tehnicii existente în cadrul
procesului tehnologic, se compară tehnicile folosite de către
producătorii de vârf din ţară şi străinătate pentru realizarea
funcţiilor elementare, cu tehnica folosită de producătorul
analizat. Va fi preferată tehnica ce asigură un optim între
eficienţă şi posibilităţile financiare ale producătorului.
În procesele tehnologice se vor utiliza materiile prime şi
materialele cele mai ieftine şi ecologice, dar care să nu afecteze
funcţiile şi, implicit, calitatea produselor.
142
Când există mai multe variante tehnologice de fabricare a

unui produs, alegerea variantei optime se face, de obicei, în
funcţie de eficienţa economică a acestora. Eficienţa economică se
exprimă prin costul tehnologic al produselor obţinute cu fiecare
dintre variantele tehnologice analizate.
Cheltuielile care formează costul tehnologic se împart în:
h cheltuieli convenţional variabile, care evoluează

proporţional cu volumul producţiei (ex.: cheltuielile
cu materiile prime şi materialele directe, salariile
directe etc.);
h cheltuieli convenţional constante, a căror valoare
absolută nu se modifică în raport cu volumul
producţiei (ex.: amortizarea utilajelor).
Alegerea variantei optime a procesului tehnologic se face

ţinând seama şi de alte criterii, cum ar fi: volumul producţiei,
calitatea produselor, costul materiilor prime şi posibilităţile de
aprovizionare din ţară sau din import, consumul de energie
electrică etc.
Optimizarea deciziilor multicriteriale se face pe baza
teoriei utilităţii lui Van Neumann şi Morgestern. Utilitatea
reprezintă o unitate comună de măsură a consecinţelor variantelor
decizionale pentru diferite criterii.
Alegerea variantei optime a procesului tehnologic, în
condiţiile folosirii mai multor criterii, se face în funcţie de
utilitatea globală a fiecărei variante tehnologice, care se stabileşte
parcurgând următoarele etape:
h stabilirea utilităţii fiecărei variante, corespunzător

criteriului de optimizare. Variantei cu utilitatea cea
mai mare i se atribuie valoarea 1, iar celei cu utilitatea
cea mai mică valoarea 0. Utilitatea celorlalte variante
se determină prin interpolare;
h atribuirea unor coeficienţi de importanţă pentru fiecare
criteriu folosit în optimizarea deciziei;
h calculul utilităţii globale a fiecărei variante, ca sumă a
produselor dintre utilitatea variantei pentru un anumit
criteriu şi coeficientul de importanţă al acelui criteriu.
Varianta tehnologică cu utilitatea globală cea mai
mare se consideră optimă.
143
INGINERIA VALORII
b. Diagnosticarea organizării producţiei în cadrul procesului

tehnologic şi dezvoltarea creativităţii în vederea
perfecţionării.
O tehnică, oricât ar fi de avansată, nu-şi poate dovedi

eficacitatea decât în condiţiile unei organizări raţionale a
producţiei şi a muncii. Prin identificarea punctelor slabe în
organizarea producţiei şi aplicarea unor propuneri de
perfecţionare, se creează condiţiile favorabile pentru creşterea
productivităţii muncii şi reducerea costurilor aferente procesului
tehnologic.
Evaluarea şi diagnosticarea nivelului de organizare a
producţiei impune analiza unui complex de probleme specifice
organizării producţiei, cum sunt:
h amplasarea locurilor de muncă în cadrul procesului

tehnologic;
h forma de organizare a producţiei;
h metode de îmbinare în timp a operaţiilor tehnologice;
h organizarea lucrărilor de tip service etc.
c. Diagnosticarea organizării muncii în cadrul procesului

tehnologic şi perfecţionarea acesteia prin dezvoltarea
creativităţii.
O direcţie importantă, în care trebuie orientată analiza

critică a procesului tehnologic existent, constă în evaluarea
organizării locurilor de muncă şi, în special, a locurilor de muncă
care generează funcţii elementare cu o pondere mare în costul
producţiei. Evaluarea nivelului de organizare a locurilor de
muncă impune analiza unui complex de probleme, cum sunt:
1. metoda de muncă folosită;

2. activitatea şi mişcările de muncă ale executantului;
3. zona de lucru;
4. poziţia de lucru;
5. adaptarea mijloacelor de muncă şi a obiectelor muncii,
din dotarea locurilor de muncă, la cerinţele şi
posibilităţile executantului etc.
144
Pentru studierea diferitelor aspecte ale organizării locurilor

de muncă se utilizează un ansamblu de instrumente, cum sunt:
h schema generală a procesului de producţie;

h graficul activităţii executantului;
h graficul executant – maşină;
h graficul mişcării mâinilor;
h ciclograma mişcării mâinilor etc.
4.2.4. RECONCEPEREA PROCESULUI TEHNOLOGIC

ŞI STABILIREA EFICIENŢEI ECONOMICE
A STUDIULUI
În cadrul acestei etape, se stabilesc funcţiile noului proces

tehnologic şi se determină eficienţa economică a studiului
(v. tabela 4.8).
Eficienţa se exprimă prin reducerea costurilor de producţie,
îndeosebi a celor materiale, creşterea productivităţii muncii şi a
profitului, reducerea duratei ciclului de producţie, îmbunătăţirea
calităţii produselor etc.
145
INGINERIA VALORII

A INGINERIEI VALORII LA PROIECTAREA
OBIECTIVELOR DE INVESTIŢII
Aportul Ingineriei Valorii la proiectarea şi fundamentarea

tehnico-economică şi financiară a obiectivelor de investiţii se
reflectă prin nivelul unor indicatori de eficienţa investiţiilor, cum
sunt:
h valoarea investiţiei;
h investiţia specifică;
h termenul de recuperare a investiţiilor;
h cheltuieli echivalente totale;
h randamentul economic al investiţiilor;
h venitul net actualizat;
h raportul venituri-costuri;
h rata internă a rentabilităţii etc.
În această situaţie, se poate considera Ingineria Valorii ca
un sistem de metode folosit la proiectarea constructivă şi
tehnologică a obiectivelor de investiţii, care, printr-o analiză
sistemică şi funcţională, asigură realizarea unui raport optim între
valorile de întrebuinţare ale acestora şi valoarea investiţiilor
necesare construirii lor, în condiţiile respectării stricte a nivelului
de utilitate propus de beneficiar.
Obiectivul de investiţii nu satisface în mod direct nevoia
socială care a declanşat procesul proiectării prin Ingineria
Valorii. El este un mijloc de obţinere a produselor, care satisfac
în mod nemijlocit nevoia socială.
Celula de bază a obiectivului de investiţii, ca produs al
studiilor de Ingineria Valorii, este locul de muncă.
Pentru realizarea studiilor de Ingineria Valorii, vom
descompune valoarea de întrebuinţare a obiectivului de investiţii
în valori elementare de întrebuinţare, până la nivel de funcţii
modul sau valori de întrebuinţare modulare (module) cum ar fi:
h funcţia tehnologică;
h funcţia organizatorică;
h funcţia economico-financiară;
h funcţia creativ-inovativă;
h funcţia informaţională de conducere etc.
146
Aceste module se vor descompune în funcţii elementare,

auxiliare şi ecologice.
Funcţiile de bază sunt funcţiile modul măsurabile, care
contribuie prin ele însele la crearea valorii de întrebuinţare
generală.
Funcţiile elementare sunt subdiviziuni ale funcţiilor de
bază, care participă la realizarea valorii de întrebuinţare generală,
şi sunt măsurabile.
Funcţiile auxiliare nu contribuie la realizarea valorii de
întrebuinţare generală, condiţionează funcţiile elementare şi sunt
măsurabile.
Funcţiile ecologice asigură caracterul nepoluant al
activităţilor ce se vor desfăşura în viitorul obiectiv şi au ca suport
material instalaţiile cu această destinaţie.
În studiile de Ingineria Valorii aplicate obiectivelor de
investiţii nu există funcţii subiective.
Folosind aceste categorii de funcţii, se poate trece la
analizarea etapelor şi fazelor studiului de Ingineria Valorii aplicat
la proiectarea obiectivelor de investiţii (tabela 4.9).
În cadrul acestei etape se vor stabili şi aproba echipa de

analiză şi planul de lucru.
Faza 1. Stabilirea echipei de analiză
Echipa de analiză va fi adecvată modulului specific de

aplicare a Ingineriei Valorii.
În cadrul echipei, se vor constitui grupuri de analişti pentru
fiecare modul. Aceste grupuri nu vor fi total şi permanent
interdependente, ele vor lucra în echipă, la anumite etape şi faze
ale studiului.
Structura echipei de analiză este prezentată în tabela 4.10.
Şeful de colectiv este coordonatorul întregii activităţi de
aplicare a studiilor de Ingineria Valorii şi, totodată, conducătorul
echipei de analiză.
147
INGINERIA VALORII
Tabela 4.9.
Etapele şi fazele studiului de Ingineria Valorii

aplicat la proiectarea obiectivelor de investiţii
Etapa Faza
1. Măsuri 1 – Stabilirea echipei de analiză
pregătitoare 2 – Stabilirea şi aprobarea planului de lucru
2. Analiza 1 – Fundamentarea necesităţii şi oportunităţii realizării obiectivului
nevoii de investiţii
sociale 2 – Culegerea informaţiilor
1 – Definirea valorilor de întrebuinţare generală şi modulară
2 – Determinarea nivelului de importanţă a funcţiilor modulare
3. Analiza
în valoarea de întrebuinţare generală
funcţional –
informaţională 3 – Întocmirea nomenclatorului de funcţii elementare,
I determinarea dimensiunilor tehnice şi a ponderii lor
în valorile de întrebuinţare ale modulelor
4 – Dimensionarea economică a funcţiilor modulare şi elementare
4. Analiza
funcţională 1 – Analiza critică a proiectului existent
şi evaluarea
deficienţelor 2 – Analiza sistemică a funcţiilor modul şi elementare
de proiectare
la obiectivul 3 – Stabilirea propunerilor de reconcepere a obiectivului
existent de investiţii
5. Conceperea
sau reconceperea 1 – Organizarea şi desfăşurarea şedinţei de creativitate
proiectării
obiectivului 2 – Selectarea, dezvoltarea şi evaluarea soluţiilor propuse
de investiţii
1 – Definirea noilor valori de întrebuinţare generale şi modulare
6. Analiza 2 – Determinarea nivelului de importanţă a funcţiilor modulare
funcţional – în valoarea de întrebuinţare globală
informaţională 3 – Întocmirea nomenclatorului de funcţii elementare
II şi determinarea ponderilor în valorile de întrebuinţare modulare
4 – Dimensionarea economică a funcţiilor modulare şi elementare
7. Conceperea
sau reconceperea 1 – Calculul şi analiza eficienţei soluţiei propuse
proiectării
obiectivului 2 – Aprobarea soluţiei propuse
de investiţie
Faza 2. Stabilirea şi aprobarea planului de lucru
Pentru buna desfăşurare a activităţii, echipa de cercetare

întocmeşte un plan de lucru, folosind diverse metode grafice.
148
Planul este supus aprobării de către conducătorul echipei,

responsabilului desemnat de către conducerea organizaţiei să
colaboreze cu echipa, şi după aprobare se încep studiile de
Ingineria Valorii.
Tabela 4.10.
Structura echipei de analiză
Structură Conducere
Şef de colectiv
Grup de analiză
Inginer tehnolog
a modulului tehnologic
Grup pluridisciplinar
Inginer mecanic
de analiză a modulului tehnic
Specialist în organizarea
de analiză a modulului
producţiei şi a muncii
organizatoric
Grup pluridisciplinar Economist specializat
de analiză a modulului în analiză
economic şi financiar economico-financiară
Specialist în domeniul
de analiză a modulului
cercetării-proiectării
creativ-inovativ
Grup pluridisciplinar Specialist
de analiză a modulului în
informaţional - de conducere management
4.3.2. ANALIZA NEVOII SOCIALE
Faza 1. Fundamentarea necesităţii şi oportunităţii

realizării obiectivului de investiţii
În această etapă se studiază şi se fundamentează

necesitatea economică, prin cerinţa socială la care răspunde
obiectivul de investiţii.
Există o oportunitate de tip economic şi una de spaţiu
economic şi de aceea se vor considera ambele, sistematizându-se
argumentele de natură economică şi socială pentru
fundamentarea realizării obiectivului de investiţii.
149
INGINERIA VALORII
Faza 2. Culegerea informaţiilor
În această fază, se culeg informaţii de proiectare de la

obiective de investiţii asemănătoare din ţară şi din străinătate.
Informarea este condiţionată de o bună comunicare şi de
existenţa unor surse sigure.
Pentru o acţiune eficientă, echipa de analiză trebuie să
deţină cunoştinţe cu privire la:
h cerinţele reale ale beneficiarului;

h ideile apărute în ţară şi străinătate în legătură cu
modalităţi de obţinere a valorilor de întrebuinţare;
h idei în legătură cu structura de producţie care trebuie
proiectată pentru obţinerea valorilor de întrebuinţare
respective, în condiţii optime;
h relaţiile interumane în procesele de muncă şi efectele
lor asupra eficienţei activităţii de producţie etc.
Vor fi culese:
h informaţii tehnologice, care se referă la utilajele

aferente tehnologiilor stabilite pentru fabricarea
produselor, având în vedere că tehnologia propriu-zisă
de fabricare a fost hotărâtă prealabil în cadrul unui
studiu de Ingineria Valorii aplicat proceselor
tehnologice;
h informaţii tehnice, care vizează infrastructura unităţii
economice proiectate. Acestea trebuie să arate modul în
care se execută diverse operaţii de condiţionare,
conservare şi mărire a potenţialului tehnologic al
organizaţiei, modul şi mijloacele tehnice de procurare,
conservare, conversie, transmitere şi recuperare a
diferitelor energii, precum şi caracteristicile acestor
mijloace;
h informaţii organizatorice, care se referă la soluţiile
organizatorice, adoptate în ţară şi în străinătate pentru
unităţi economice de acelaşi profil. Pe baza lor, se
stabileşte tipul producţiei (de masă, de serie sau unicat),
felul sistemului de organizare a producţiei (în paralel,
succesiv sau paralel-succesiv), regimul de schimburi,
150
soluţiile ergonomice, structura organizatorică de

producţie (centre de producţie, secţii, ateliere etc.);
h informaţii privind soluţiile constructive de
dimensionare şi amplasare optimă a obiectivului.
Acestea servesc la elaborarea proiectului tehnic, pe
baza căruia va fi construit obiectivul;
h informaţii economico-financiare. Acestea se referă la:
preţul de achiziţie a tehnologiilor şi mijloacelor tehnice
necesare, costurile pentru realizarea soluţiei
organizatorice, costurile de fabricaţie, indicatorii de
eficienţă economică a investiţiilor şi a producţiei etc.;
h informaţii privind creativitatea şi inovativitatea, care se
vor utiliza la proiectarea modulului creativ-inovativ, cât
şi la întocmirea programelor ce se vor realiza în
perioada de funcţionare;
h informaţii pe linie de management şi psiho-sociale, care
au în vedere: sistemul de conducere ce trebuie adoptat,
sistemul informaţional, relaţii interumane, calificarea
personalului etc. Se culeg şi informaţii cu privire la
beneficiarii de investiţii, care vor fi folosite mai ales la
fundamentarea necesităţii şi oportunităţii obiectivului
de investiţii.
Tipurile de informaţii nu se suprapun în mod mecanic
peste modulele funcţionale, deşi denumirea lor este
asemănătoare. Toate tipurile de informaţii trebuie cunoscute de
către membrii echipei, deşi nu toţi participă la optimizarea
tuturor modulelor în acelaşi timp. Multitudinea informaţiilor ce
trebuie adunate şi caracterul de exhaustivitate al culegerii lor
recomandă utilizarea sistemului informaţional, ca metodă
modernă şi rapidă de obţinere a acestora.
4.3.3. ANALIZA
FUNCŢIONAL - INFORMAŢIONALĂ I
În această fază, folosită numai în cazul reproiectării unor

obiective, se va face o analiză a proiectului de investiţii existent,
în urma căreia vor rezulta eventualele supradimensionări sau
subdimensionări ale funcţiilor-modul, din punct de vedere
economic şi tehnic.
151
INGINERIA VALORII
Faza 1. Definirea valorii de întrebuinţare

generală a obiectivului de investiţii
şi a valorii de întrebuinţare
Valoarea de întrebuinţare generală a organizaţiei

industriale se defineşte astfel „fabrică produsul
(produsele) X în volumul, structura şi calitatea care au
fost stabilite, într-un mediu tehnic, economic şi social-
uman pe care îl generează şi îl întreţine, în scopul
obţinerii unor fluxuri de numerar pozitive pe o durată
mare de timp”.
Deoarece funcţiile-modul sunt aceleaşi pentru orice

organizaţie industrială, valorile de întrebuinţare modulare
se definesc astfel:
h pentru modulul tehnologic – prelucrează

resursele economice cu ajutorul mijloacelor de
muncă şi a forţei de muncă, transformându-le în
produse finite;
h pentru modulul tehnic – întreţine şi
condiţionează, energetic şi material, modulul
tehnologic;
h pentru modulul organizatoric – asigură condiţiile
social-umane şi tehnico-programatice de
realizare a programului de producţie, distribuie în
timp şi în spaţiu resursele economice în vederea
desfăşurării activităţii de producţie în condiţii
optime;
h pentru modulul economic şi financiar –
gestionează patrimoniul organizaţiei şi întreţine
relaţii financiare cu mediul în care activează;
h pentru modulul creativ-inovativ – asigură
introducerea progresului tehnic şi managerial în
activitatea organizaţiei;
h pentru modulul informaţional de conducere – ia
decizii cu privire la viitorul organizaţiei, asigură
controlul realizării programului de producţie şi
reglarea relaţiilor dintre celelalte module, în
procesul de producţie.
152
Faza 2. Determinarea nivelului

de importanţă a funcţiilor modulare
în valoarea de întrebuinţare generală
Această fază se realizează la fel ca şi în studiile de

Ingineria Valorii aplicate produselor. Există deosebiri în ceea ce
priveşte modul de apreciere a funcţiilor. Compararea funcţiilor la
produse se face din punct de vedere al importanţei pentru
consumator, iar la obiectivele de investiţii, compararea se face
din punct de vedere al beneficiarului de investiţii. Deosebirea
apare deoarece, pentru consumatorul de produse, nu are nici un
fel de semnificaţie care funcţie-modul sau elementară este mai
importantă în structura de producţie a organizaţiei industriale, pe
el îl interesează doar valoarea de întrebuinţare a produsului
cumpărat.
Faza 3. Întocmirea nomenclatorului de funcţii

elementare, determinarea dimensiunilor tehnice
şi a ponderii lor în valorile de întrebuinţare
ale modulelor
Pe un al doilea palier de descompunere funcţională a

obiectivului de investiţii se determină funcţiile elementare.
În tabela 4.11 se prezintă un nomenclator de funcţii
grupate pe module funcţionale şi pe tipuri de funcţii, în cazul
unei organizaţii industriale. Dimensionarea tehnică a funcţiilor
elementare se realizează în mod asemănător cu dimensionarea
tehnică a funcţiilor-modul. Determinarea ponderii funcţiilor
elementare în valorile de întrebuinţare modulare se execută
pentru fiecare modul şi se realizează cu ajutorul unei matrice cu
dublă intrare, într-un mod similar cu determinarea ponderii
funcţiilor-modul în valoarea de întrebuinţare generală.
În această acţiune trebuie respectate următoarele reguli:
h matricele se întocmesc având în vedere relaţia de
importanţă dintre funcţii, apreciată din punctul de vedere al
beneficiarului de investiţii;
h pentru a se elimina subiectivismul, la întocmirea matricei
participă un număr mare de specialişti din partea
beneficiarului şi specialişti independenţi;
153
INGINERIA VALORII
h în matrice nu vor intra funcţiile auxiliare, ele având aceeaşi

pondere cu funcţiile pe care le condiţionează;
h operaţia se execută pentru fiecare modul, de aceea vor fi
solicitaţi specialişti pentru fiecare domeniu.
Tabela 4.11.
Nomenclator de funcţii pentru o organizaţie industrială
Tipul
Funcţii-modul Funcţii elementare funcţiei
elementare
Simbol Denumire Simbol Denumire B E S A
Deplasează
obiectul
TH-E
muncii *
Modulul între faze
TH Lipeşte talpa
tehnologic TH-E *
la produs
…
…
Conservă
Modulul potenţialul
T
tehnic
T
modelului *
tehnic
Ameliorează
Modulul
O
organizatoric
O.E relaţia *
om-maşină
Conservă şi
Modulul gestionează
EF economic şi E.F.B valoric *
financiar obiectivul
muncii
Modulul Proiectează
CI creativ- C.I.E tehnologii şi *
inovativ produse noi
Progr. şi dirij.
Modulul
combinarea
IC informaţional I.C.B
curentă a *
de conducere
fact. de prod.
∑ ∑ ∑ ∑
Total
B - funcţii de bază; E - funcţii elementare;

A - funcţii auxiliare; S - funcţii ecologice.
154
Faza 4. Dimensionarea economică

a funcţiilor modulare şi elementare
Alături de dimensiunea tehnică, funcţiile obiectivului de

investiţii au şi o dimensiune economică, care exprimă costurile
ce sunt înglobate în funcţia respectivă. Costul funcţiei nu se
referă la costul unei părţi materiale fizice a obiectivului de
investiţii, ci la costul calităţii părţii fizice respective de a satisface
o anumită trebuinţă. Situaţia practică va impune însă, de cele mai
multe ori, să se aibă în vedere corpul material care înglobează o
anumită funcţie, pentru a stabili costul acelei funcţii. În calculul
dimensiunii economice a unei funcţii, la fel ca şi la produse, vom
utiliza o matrice în care pe orizontală se trec funcţiile, iar pe
verticală toate ansamblurile (corpurile materiale omogene) care
pot fi identificate distinct. La întocmirea machetei de completare
a matricei se va ţine seama, ca şi la produse, că un ansamblu
(corp material) poate participa la realizarea mai multor funcţii şi,
de aceea, va fi divizat în părţi elementare distincte
(subansambluri elementare). În cazul în care nu este posibilă
divizarea în elemente a corpului material, repartizarea
contribuţiei acestuia la obţinerea fiecărei funcţii se face printr-o
evaluare subiectivă, de către experţi. Costurile funcţiei-modul se
obţin prin însumarea algebrică a costurilor funcţiilor elementare
din componenţa modulului respectiv. În costul funcţiilor de bază
şi elementare se va include şi costul manoperei pentru funcţiile
auxiliare. În cadrul acestor faze se determină şi ponderea
funcţiilor elementare în modulele corespunzătoare şi ponderea
funcţiilor-modul în valoarea de întrebuinţare globală.
4.3.4. ANALIZA FUNCŢIONALĂ ŞI EVALUAREA

DEFICIENŢELOR DE PROIECTARE
LA OBIECTIVUL EXISTENT
Faza 1. Analiza critică a proiectului existent
Analiza critică a proiectului de investiţii constă în

determinarea rezervelor de care dispune acesta pentru reducerea
costurilor de realizare a valorii de întrebuinţare.
În prima fază, se vor determina funcţiile inutile (complet
sau numai sezonier), printre cele elementare. Determinarea
155
INGINERIA VALORII
funcţiilor inutile este necesară pentru faza de analiză funcţională

a proiectului reconceput, când se stabileşte un nou nomenclator
de funcţii elementare.
În cadrul acestei faze, se fac aprecieri şi asupra
eventualelor supradimensionări sau subdimensionări ale
caracteristicilor tehnice pentru fiecare funcţie.
Faza 2. Analiza sistematică

a funcţiilor-modul şi elementare
În această fază, se compară ponderile funcţiilor-modul în

costul global (investiţia totală), cu ponderile lor în valoarea de
întrebuinţare globală şi la fel pentru funcţiile elementare, a căror
ponderi se iau la nivelul modulului din care fac parte. Scopul
acestei operaţii este de a determina supradimensionările
economice ale unor module, în raport cu contribuţia lor la
valoarea de întrebuinţare generală şi a funcţiilor elementare în
cadrul modulelor.
Se recomandă utilizarea analizelor pe baza funcţiei de
regresie.
Faza 3. Stabilirea propunerilor

de reconcepere a obiectivului
Atunci când este vorba de un proiect nou de investiţii, se

vor optimiza toate modulele, iar în cadrul lor, funcţiile
elementare. Când se studiază un proiect existent, analiza
funcţională poate să releve că numai anumite module, iar în
cadrul lor, numai anumite funcţii elementare, trebuie reproiectate.
Este bine ca evidenţierea acestei stări să constituie un
obiectiv pragmatic al echipei de analiză în această fază.
Necesităţile prioritare de reconcepţie se stabilesc pe baza
concluziilor din etapa de comparare a ponderilor fiecărei funcţii
în cost şi în valoarea de întrebuinţare, ţinând seama atât de
disproporţiile individuale, cât şi de nivelul estimatorilor S, care se
calculează pentru fiecare modul.
Optimizarea va începe cu modulul la care estimatorul S
este maxim. Pentru a economisi cheltuielile ocazionate de
aplicarea Ingineriei Valorii, este indicat ca după optimizarea
156
primului modul, să se coreleze modulele dependente de el, cu

schimbările intervenite şi apoi să se calculeze estimatorul la
nivelul obiectivului de investiţii. Dacă estimatorul depăşeşte
limita acceptată de beneficiar, se va relua calculul pe fiecare
modul.
4.3.5. CONCEPEREA SAU RECONCEPEREA

PROIECTĂRII OBIECTIVULUI DE INVESTIŢII
Aceasta este etapa cea mai importantă a metodologiei şi

are ca obiectiv optimizarea proiectului de investiţii pe baza unor
soluţii noi de reproiectare a funcţiilor-modul sau elementare, care
determină maximizarea raportului dintre valoarea de
întrebuinţare şi cost. Atenţia se va îndrepta asupra funcţiilor
supradimensionate economic sau tehnic, ori subdimensionate.
Etapa se realizează în cadrul a două faze: organizarea şi
desfăşurarea şedinţei de creativitate, respectiv selectarea,
dezvoltarea şi evaluarea soluţiilor propuse. Ambele faze se
desfăşoară după aceleaşi reguli ca la studiile de Ingineria Valorii
aplicate produselor.
4.3.6. ANALIZA FUNCŢIONAL-INFORMAŢIONALĂ II
Această etapă se foloseşte în cazul obiectivelor noi de

investiţii. Succesiunea fazelor este aceeaşi ca la proiectele
existente (etapa III), dar parcurgerea unora dintre ele nu mai este
necesară. Deşi conţinutul este acelaşi, apar totuşi unele
particularităţi.
Dimensionarea tehnică a funcţiilor-modul este identică
cu cea descrisă la analiza funcţional-informaţională I, numai că
de data aceasta se va ţine seama de noile caracteristici tehnice ale
funcţiilor, determinate de soluţiile propuse.
În urma reconcepţiei proiectului de investiţii este posibil
ca funcţiile elementare să rămână aceleaşi pe fiecare modul sau
să se schimbe.
În primul caz, se păstrează nomenclatoarele de funcţii
elementare întocmite în etapa a treia, iar în al doilea caz, se vor
157
INGINERIA VALORII
întocmi noi nomenclatoare de funcţii elementare. În cazul

obiectivelor noi, nomenclatorul de funcţii este unic.
Dimensionarea economică a funcţiilor elementare şi
modulare este o fază importantă, întrucât rezultatele aplicării
Ingineriei Valorii trebuie să se regăsească nemijlocit în costuri
reduse, deci în dimensiunile mai mici ale funcţiilor elementare şi
implicit a celor modulare.
Toate celelalte faze se desfăşoară identic cu cele de la
etapa a treia.
4.3.7. APROBAREA SOLUŢIEI PROPUSE
Faza 1. Calculul şi analiza eficienţei soluţiei propuse
În această fază, se calculează rezultatele favorabile

obţinute pe baza efortului depus pentru găsirea noilor soluţii.
Eficienţa studiului poate fi determinată prin două metode:
h raportul dintre modificarea valorii de întrebuinţare şi

modificarea valorii investiţiilor;
h fundamentarea eficienţei soluţiei adoptate pe baza
indicatorilor de calcul al eficienţei investiţiilor.
a. Calculul raportului dintre modificarea valorii de

întrebuinţare şi modificarea valorii investiţiilor se face pentru
perechile de soluţii ce se formează din soluţia proiectului existent
şi fiecare din soluţiile noi adoptate în şedinţa de creativitate
pentru reproiectarea obiectivului.
Dacă vom nota vechea soluţie (soluţia unei funcţii
elementare, modulul sau a întregului obiectiv de investiţie) cu s0e
pentru funcţii elementare, s0m pentru funcţii-modul, s0o pentru
obiectivul de investiţii şi presupunând că am selectat trei soluţii
noi pentru reproiectarea obiectivului: s1e , s2e , s3e şi, respectiv,
s1m , s2m , s3m şi s1o , s2o , s3o se formează următoarele perechi de
soluţii pentru care vom calcula raportul:
158
− la nivelul funcţiilor elementare:
( s0e , s1e ); ( s0e , s2e ); ( s0e , s3e ); (4. 27)
− la nivelul funcţiilor-modul:
( s0m , s1m ); ( s0m , s 2m ); ( s0m , s3m ); (4.28)
− la nivelul obiectivului de investiţii:
( s0o , s1o ); ( s0o , s 2o ); ( s0o , s3o ). (4.29)
Se pune problema determinării valorii de întrebuinţare şi a

variaţiei acesteia.
Nivelul absolut al valorii de întrebuinţare nu trebuie
calculat neapărat, întrucât se poate stabili variaţia ei pe baza
legăturii funcţionale pe care o are cu dimensiunea tehnică.
Fig. 4.9. Variaţia valorii de întrebuinţare

în funcţie de dimensiunile tehnice ale funcţiilor.
159
INGINERIA VALORII
În figura 4.9 se identifică trei zone:
I - zona de utilitate minimă (porţiunea PM), unde valoarea

de întrebuinţare creşte mai încet decât dimensiunea tehnică;
II - zona de utilitate maximă (porţiunea MN), unde

valoarea de întrebuinţare creşte mai repede decât dimensiunea
tehnică;
III - zona de saturaţie (porţiunea dincolo de N), unde oricât

am creşte dimensiunea tehnică, valoarea de întrebuinţare creşte
foarte lent sau deloc.
Limita inferioară a zonei de utilitate minimă şi limita

superioară a celei de utilitate maximă se determină prin stabilirea
limitei minime (xm), respectiv limitei maxime (xn) a dimensiunii
tehnice.
Admiţând ipoteza de proporţionalitate între variaţia
dimensiunii tehnice şi variaţia valorii de întrebuinţare, şi
presupunând totodată că dimensiunea tehnică a variat de la x1 la
x2, rezultă că variaţia valorii de întrebuinţare este y'2 / y1 .
Deci, variaţia valorii de întrebuinţare nu este diferită de
y2 / y1 cum ar fi fost normal, conform curbei (C). Pentru a
micşora această aproximaţie, se determină acea valoare a
dimensiunii tehnice de la care, începând spre stânga, valoarea de
întrebuinţare tinde către zero. Notăm această valoare cu x0 şi,
păstrând ipoteza de proporţionalitate, se trasează dreapta (D2),
care asigură, la variaţia dimensiunii tehnice x2 / x1, o aproximaţie
mai bună ( y"2 / y'2 ).
Odată stabilit x0, se poate compara variaţia valorii de
întrebuinţare cu variaţia costului, folosind în locul primului
termen variaţia dimensiunii tehnice a funcţiei respective.
Dacă o anumită funcţie are mai multe dimensiuni tehnice,
va fi aleasă aceea care contribuie cel mai mult la realizarea
valorii de întrebuinţare, respectiv cea care determină pe curba (C)
o zonă de utilitate maximă mai mare relativ la zona de utilitate
minimă. Dacă toate funcţiile sunt de aceeaşi putere, se face media
variaţiei lor.
În concluzie, pentru o funcţie elementară, valoarea de
întrebuinţare variază între anumite limite, proporţional cu variaţia
160
dimensiunii tehnice. Pentru o funcţie modulară, demonstraţia se

face calculând o medie ponderată a variaţiei valorilor de
întrebuinţare elementare corespunzătoare modulului respectiv.
Notând cu:
Vi – valoarea de întrebuinţare a funcţiei i elementare

(1 ≤ i ≤ n1; 1 ≤ i ≤ n2; …; 1 ≤ i ≤ n6) funcţie de
modulul analizat;
Vj – valoarea de întrebuinţare a modulului j, unde
j ∈ (TH, T, O, EF, CI, IC);
Ci – costul funcţiei i;
Cj – costul modulului j;
Pi – ponderea funcţiei i în valoarea de întrebuinţare
modulară;
1 – indice pentru soluţia constructivă care se evaluează;
0 – indice pentru soluţia constructivă bază de comparaţie,
rezultă:
n V1
i 0
1 ∑ 0 ⋅ Pi
Vj i Vi
= , (4.30)
0 n
Vj
∑ Pi0
i
n
C1j
∑ Ci1
= i , (4.31)
0 n
Cj
∑ Ci0
i
ceea ce înseamnă că:
h valoarea de întrebuinţare a modulului se exprimă simbolic

prin suma ponderilor funcţiilor elementare corespunzătoare,
n
pentru că putem scrie V j0 = k ⋅ ∑ Pi0 , unde k este o constantă
i
a modulului;
h de la o variantă constructivă la alta, ponderile funcţiilor
variază în raportul Vi1 / Vi0 , adică identic cu variaţia valorii
de întrebuinţare:
161
INGINERIA VALORII
n V1
V j = k ⋅ ∑ i ⋅ Pi0 .
1
(4.32)
0
i Vi
Prin urmare, şi la nivelul modulului, variaţia valorii de

întrebuinţare poate fi aproximată prin variaţia dimensiunii
tehnice, adică variaţia ponderilor funcţiilor elementare datorită
schimbării soluţiei constructive.
Similar, se poate proceda şi la nivelul întregului obiectiv
de investiţii, obţinându-se raportul:
e1 ∆Vke
Rk / 0 = (4.33)
∇C ke
unde:
Rk / 0 reprezintă raportul între soluţia nouă şi cea veche
pentru funcţia k;
Vke - valoarea de întrebuinţare, respectiv dimensiunea
tehnică a funcţiei elementare k;
C ke - costul funcţiei elementare k;
∆,∇ - diferenţe;
e - indice pentru funcţia elementară;
1 - indice pentru numărul de ordine al soluţiei noi.
Pe baza relaţiilor:
⎧ ∆V e = V e − V e
⎪ k k1 k0
⎨ e e e
, (4.34)
∇
⎪⎩ kC = C k0
− C k1
se studiază toate soluţiile noi care pot apărea din perechile Vke ,
1
Vke şi Cke , C ke şi se află perechea care oferă soluţia ce va

0 1 0
maximiza Rke / 0 .
Rezultă că, pentru a obţine informaţia corectă cu privire la
perechea care dă soluţia optimă, trebuie considerat raportul în
valoare absolută:
162
∆Vke ∆Vke
Rke / 0 = sau Rke / o = . (4.35)
∇Cke ∇Cke
b. Fundamentarea eficienţei soluţiei adoptate pe baza

indicatorilor de calcul al eficienţei investiţiilor se face prin
calculul indicatorilor prevăzuţi în metodologia cost – beneficiu
(BIRD) de fundamentare a eficienţei financiare şi economice a
proiectelor de investiţii.
S-a demonstrat anterior că, pe baza calculului raportului
dintre variaţia valorii de întrebuinţare şi variaţia costului se alege,
din setul de soluţii selectate, soluţia care maximizează acest
raport. În acest fel rămâne o singură variantă nouă, pentru care se
evaluează rezultatele obţinute.
Se poate proceda şi altfel: se pot reţine soluţiile selectate şi
se construiesc atâtea variante noi de proiectare a obiectivului de
investiţii câte soluţii sunt, dintre care, prin analiza de eficienţă pe
baza indicatorilor, se alege varianta cea mai bună. Pe această
cale, se va ajunge la acelaşi rezultat precum cel obţinut prin
calculul raportului de variaţie, dar aceasta cu un volum mult mai
mare de calcule, deoarece trebuie să se determine nivelul
indicatorilor pentru fiecare variantă de soluţie.
Etapa se încheie cu analiza eficienţei economice a soluţiei
alese pentru reproiectarea obiectivului.
Faza 2. Aprobarea soluţiei
Dacă se constată, corespunzător analizei făcute în etapa

precedentă, că soluţia propusă conduce la o eficienţă sporită, se
trece la reproiectarea obiectivului după această soluţie.
Acceptarea şi implementarea soluţiei alese, se face după
regulile prezentate la metodologia de aplicare la produse a
Ingineriei Valorii.
163
INGINERIA VALORII
TESTE DE AUTOEVALUARE
A. Răspundeţi la următoarele întrebări:
T.4.1. Care sunt etapele studiului de Ingineria Valorii ?

T.4.2. Cine şi în funcţie de ce caracteristici se stabileşte gradul
de aprofundare a fazelor corespunzătoare studiilor de
Ingineria Valorii ?
T.4.3. Care sunt fazele de lucru ale măsurilor pregătitoare ?
T.4.4. Ce anume trebuie să se precizeze prin intermediul temei
de lucru ?
T.4.5. Care sunt regulile după care se constituie colectivul de
lucru pentru studiile de Ingineria Valorii ?
T.4.6. Când se face pregătirea metodologică a studiului de
Ingineria Valorii şi de către cine ?
T.4.7. În ce constă stabilirea planului de lucru a studiului de
Ingineria Valorii ?
T.4.8. Cine aprobă şi controlează planul de lucru al studiului
de Ingineria Valorii ?
T.4.9. Care sunt fazele de lucru ale etapei de analiză a
necesităţii sociale ?
T.4.10. Care sunt tipurile de date ce trebuie obţinute în cadrul
fazei de culegere a informaţiilor ?
T.4.11. Care sunt principalele recomandări privind obţinerea şi
selectarea informaţiilor ?
T.4.12. În ce constă faza de stabilire a nivelului de importanţă a
funcţiilor ?
T.4.13. Care sunt fazele de lucru ale etapei de analiză şi
evaluare a situaţiei existente ?
T.4.14. Cum se determină limitele minimă şi maximă ale
dimensiunilor tehnice ale unui produs ?
T.4.15. Prin ce metode se pot evalua caracteristicile costurilor
de producţie ?
T.4.16. Cum se stabileşte structura de cost a unui produs ?
T.4.17. Cum se realizează repartizarea costurilor pe funcţiile
unui produs ?
T.4.18. Care este scopul analizei sistemice a funcţiilor ?
T.4.19. Care sunt principalele metode utilizate pentru analiza
sistemică a funcţiilor ?
164
T.4.20. În ce constă utilizarea analizei de regresie ?

T.4.21. În ce constă utilizarea metodei tabelare cu funcţii şi
reprezentarea grafică ?
T.4.22. Care sunt etapele premergătoare analizei prin
histograme a funcţiilor ?
T.4.23. Care sunt rezultatele ce se pot obţine în Ingineria
Valorii prin utilizarea metodei diagramei Pareto ?
T.4.24. În ce constă utilizarea metodei A, B, C de analiză
sistematică a funcţiilor ?
T.4.25. Care sunt criteriile ce stau la baza stabilirii direcţiilor de
cercetare (evaluării critice al funcţiilor) ?
T.4.26. Care sunt fazele de lucru ale reconceperii unui produs ?
T.4.27. Definiţi noţiunile de concepere sau reconcepere a unui
produs.
T.4.28. Care sunt factorii ce influenţează hotărârea procesului
de concepere sau reconcepere a unui produs ?
T.4.29. Care sunt compartimentele de lucru care participă la
conceperea sau reconceperea unui produs şi care sunt
atribuţiile acestora ?
T.4.30. Care sunt momentele în care compartimentul de
Ingineria Valorii intervine în faza de concepere-
proiectare ?
T.4.31. Care sunt fazele existenţei în curba de viaţă a unui
produs ?
T.4.32. Care este momentul din curba de viaţă a unui produs în
care trebuie să se iniţializeze reconceperea ?
T.4.33. Care sunt procedeele prin care se reia fabricarea unui
produs, după efectuarea studiului de Ingineria Valorii şi
aprobarea proiectului de reconcepere ?
T.4.34. Care sunt fazele de lucru corespunzătoare etapei de
aprobare a soluţiei optime ?
T.4.35. Ce presupune faza de evaluare a rezultatelor după
aplicarea soluţiei aprobate ?
165
INGINERIA VALORII
B. Alegeţi litera corespunzătoare răspunsului corect:
1. În cazul studiului de Ingineria Valorii aplicat produselor, faza

de culegere a informaţiilor aparţine următoarei etape:
a. măsuri pregătitoare;
b. analiza necesităţii sociale;
c. analiza şi evaluarea situaţiei existente;
d. reconceperea produsului.
2. În cazul studiului de Ingineria Valorii aplicat produselor, pe
diagonala principală a matricei de stabilire a nivelului de
importanţă a funcţiilor se va înscrie în mod obligatoriu valoarea:
a. 1; b. 0; c. 2;
d. 0, 1 sau 2, ca urmare a comparării funcţiilor analizate.
3. Una dintre metodele utilizate în cadrul studiilor de Ingineria
Valorii produselor, pentru analiza sistemică a funcţiilor este:
a. analiza de regresie;
b. analiza costurilor pe repere;
c. sondajul statistic;
d. metoda B, C, D.
4. După efectuarea studiului de Ingineria Valorii şi aprobarea
proiectului de reconcepere, urmează reluarea fabricaţiei
produsului prin:
a. reciclare;
b. relansare;
c. menţinere constantă a vânzărilor;
d. reciclare, relansare, menţinere constantă a vânzărilor.
5. Dimensionarea economică a funcţiilor se realizează cu ajutorul
metodei taxă-oră-maşină (THM), în cazul studiilor de Ingineria
Valorii aplicate:
a. produselor;
b. proceselor tehnologice;
c. obiectivelor de investiţii;
d. produselor, proceselor tehnologice, obiectivelor
de investiţii.
166
BIBLIOGRAFIE
1. BELOUS, V. Inventica. Editura „Gheorghe Asachi”, Iaşi,

1992.
2. BELOUS, V. Manualul inventatorului. Editura Tehnică,
Bucureşti, 1990.
3. BRAN, P. Economica valorii. Editura ASE, Bucureşti, 2003.
4. CEAUŞU, I. Agenda managerului. Vol. I. Oficiul de Informare
şi Documentare, Bucureşti, 1992.
5. CHEVALIER, J. Produits et analyse de valeur. Capadeus
Editions, Toulouse, 1989.
6. CODREA, M. Contribuţii privind extinderea analizei valorii la
pregătirea fabricaţiei în construcţia de maşini. Teză de
doctorat. Institutul Politehnic, Bucureşti, 1984.
7. CONDURACHE, GH., RUSU, C. Aspecte noi ale ingineriei
valorii. Buletinul Conferinţei Naţionale de Management, Iaşi,
1995.
8. DAN, V. ş.a. Strategii şi structuri industriale competitive.
Editura All Educational, Bucureşti, 1997.
9. DIMA, I. C., MAN, M. Managementul activităţii industriale.
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999.
10. GÂF-DEAC, I. Dezvoltarea structurală a tehnologiilor
moderne. Editura All Beck, Bucureşti, 2001.
11. HAMMER, M. ş.a. Reengineering-ul întreprinderii. Editura
Tehnică, Bucureşti, 1996.
12. ION, D., DIATEU, E. Inginerie tehnologică inovativă. Editura
Victor, Bucureşti, 2002.
13. IONESCU, S. C. Excelenţă industrială. Editura Economică,
Bucureşti, 1997.
14. IONIŢĂ, I. Analiza valorii – o metodă verificată în proiectarea
noilor produse. Tribuna Economică nr. 41, 1988.
15. IONIŢĂ, I. Metode de piaţă folosite în proiectarea noilor
produse. Tribuna Economică nr. 42, 1988.
16. IONIŢĂ, I. Ingineria valorii. Editura Economică, Bucureşti,
2000.
17. MARTINESCU, I., POPESCU, I. Fiabilitate. Editura Gryphon,
Braşov, 1995.
18. MOCANU, M., SCHUSTER, C. Managementul proiectelor –
cale spre creşterea competitivităţii. Editura All Beck,
Bucureşti, 2001.
167
INGINERIA VALORII
19. NICOLESCU, O., VERBONCU, I. Management, Editura

Economică, Bucureşti, 1998.
20. PĂUN, M. Analiza sistemelor economice. Editura ALL,
Bucureşti, 1997.
21. PETRESCU, M., GHERASIM, T. Elemente de analiza valorii.
Editura Academiei Române, Bucureşti, 1981.
22. PINTILIE, C. Conducerea întreprinderii, vol. I. CE-ASE,
1981.
23. PRABHU, V. Value Analysis. Pergamont Press, Heading Hill
Hall, Oxford, OX3, OBW, England, 1986.
24. ROMÂNU, I., VASILESCU, I. (coordonatori). Managementul
investiţiilor. Editura Mărgăritar, Bucureşti, 1997.
25. RUSU, C. Management. Editura Expert, Bucureşti, 1996.
26. STOICA, V. Analiza valorii - eficienţa sporită a proiectelor de
investiţii. Revista Economică nr. 4 (Supliment), 1984.
27. TUREA, I., BUTISEACĂ, N., ORZEA, V. Ingineria valorii.
Editura Lux Libris, Braşov, 1997.
28. VAGU, P. Organizarea şi planificarea unităţilor industriale.
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997.
29. *** STAS 11272/1 – 79. Analiza valorii. Noţiuni generale.
30. *** STAS 11272/2 – 79. Analiza valorii. Aplicarea metodei la
produse.
31. *** ISO 9000 ÷ 9004
168
RĂSPUNSURI LA TESTELE
DE AUTOEVALUARE
Pagina 34
1 2 3 4 5
c d c b a
Pagina 58
1 2 3 4 5
a c a b d
Pagina 93
1 2 3 4 5
a d b b c
Pagina 166
1 2 3 4 5
b a a d c
169
INGINERIA VALORII
170

Metodologia de Aplicare A Ingineriei Valorii

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Metodologia de Aplicare A Ingineriei Valorii

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 4.

Metodologia de aplicare a Ingineriei Valorii

h Metodologia de aplicare a Ingineriei Valorii la produse

4.1. METODOLOGIA DE APLICARE

Metodologia cuprinde ansamblul etapelor şi fazelor de

Gradul de aprofundare a fazelor corespunzătoare studiilor

h complexitatea produsului analizat;

4.1.1. MĂSURI PREGĂTITOARE

În cadrul acestei etape se vor stabili şi aproba tema,

Faza 1. Stabilirea temei

Stabilirea temei presupune stabilirea produsului ce

Obiectivele se stabilesc în funcţie de indicatorii tehnico –

Restricţiile referitoare la obiective se referă la:

h termenele de finalizare a proiectului, a produsului;

Faza 2. Organizarea colectivului de lucru

Colectivul de lucru trebuie să fie pluridisciplinar şi să aibă

Faza 3. Pregătirea metodologică

Pregătirea metodologică se face de către conducătorul

Faza 4. Stabilirea planului de lucru

Stabilirea planului de lucru se face în corelare cu

Faza 5. Aprobarea planului de lucru

Planul de lucru va fi aprobat de către conducerea unităţii

4.1.2. ANALIZA NECESITĂŢII SOCIALE

Culegerea informaţiilor, stabilirea nomenclatorului de

Faza 1. Culegerea informaţiilor

Această etapă se referă la activitatea de informare –

h definirea produsului şi destinaţia lui pe categorii de

Informaţiile de ordin tehnic cuprind:

h descrierea constructiv – funcţională a produsului;

Informaţiile de ordin economic cuprind:

h structura de cost a produsului;

Principalele recomandări privind obţinerea şi selectarea

Faza 2. Stabilirea nomenclatorului de funcţii

Nomenclatorul de funcţii are la bază cerinţele utilizatorilor

Nomenclator de funcţii pentru o transmisie cardanică

Simbolul Denumirea Clasificarea

La realizarea unei funcţii pot participa mai multe

Faza 3. Stabilirea nivelului de importanţă a funcţiilor

Nivelul de importanţă a funcţiilor se stabileşte în funcţie de

Pentru a se aprecia corectitudinea utilizării matricelor cu

Funcţiile auxiliare ale unui produs nu sunt incluse în

4.1.3. ANALIZA ŞI EVALUAREA SITUAŢIEI EXISTENTE

Faza 1. Dimensionarea tehnică a funcţiilor

Această fază presupune identificarea caracteristicilor

Dimensionarea tehnică a unui produs nou se face pe baza

Dt ,min ≤ Dt ≤ Dt ,max . (4.2)

Limita minimă a raportului dintre valoarea de întrebuinţare

h creşterea Vî, în condiţiile menţinerii constante a Cp;

Limita maximă a raportului Vî/Cp este frecvent depăşită

Fig. 4.1. Limitele dimensiunilor tehnice ale funcţiilor.

Ţinând seama şi de relaţia dintre dimensiunile tehnice ale

pentru două variante ale aceluiaşi produs având valorile de

unde k este constanta produsului, iar ceilalţi termeni sunt

Conform relaţiilor anterioare, rezultă că valoarea de

Studierea evoluţiei în timp a valorii de întrebuinţare a

1. Metoda coeficienţilor constă în compararea parametrilor

în care pn este probabilitatea de estimare a utilităţii produsului în

Valoarea Gn-1 rezultă prin calcul iterativ, ţinând seama de

2. Folosind metoda însumării coeficienţilor de evoluţie în

Faza 2. Dimensionarea economică a funcţiilor

Dimensionarea economică a funcţiilor presupune stabilirea

1. Stabilirea structurii de cost a produsului se face în

2. Repartizarea costurilor pe funcţii se face pe