A fost nevoie de timp pentru ca Franța și competitorii ei să devină conștienți de

schimbarea petrecută în ierarhia puterilor. În 1815, în ciuda înfrângerii sale în fața marii coaliții
europene, Franța rămânea, în principiu, cea mai puternică țară de pe continent. Era ținută în
carantină și sub strictă observație de teama să nu revină la proiectele destabilizatoare și
expansioniste ale Revoluției și Imperiului. În crizele care agită periodic scena europeană, Franța
se manifestă cu discreție și în general sfârșește prin a ceda. Păstrează totuși nostalgia frontierelor
pierdute1. Cuceririle revoluționare fixaseră în conștiința francezilor conturul unei Franțe situate
între hotarele ei naturale, ceea ce însemna, spre est, Alpii și Rinul. Celelalte puteri se măriseră
prin hotărârile Congresului de la Viena, și doar Franța pierduse din teritoriile cucerite, ba chiar și
câteva anexiuni mai vechi (din timpul lui Ludovic al XIV-lea), anume Landau, Saarbrucken și
Saarlouis. Permeabilitatea frontierei de nord-est devenise evidentă în timpul invaziei din 1814.
Cum distanțele contau din ce în ce mai puțin, Parisul descoperea că spațiul care-l separa de
armatele inamice devenise destul de neînsemnat. Aceste motive alimentau interesul pentru
regiunile situate pe malul Rinului și al Meuzei, care i-ar fi putut oferi un oarecare scut2.
Restaurația Bourbonă este ceea se definește prin perioada ulterioară revoluției franceze,
sfârșitul republicii și apoi a imperiului francez condus de Napoleon Bonaparte, atunci când o
coaliție a puterilor europene, refăcută de întoarcerea fostului împărat, a redat Franței posesorii ei
de drept, pe regii bourboni. Ea a început din 1814 până la revolta populară din iulie 1830,
exceptând desigur intervalul celor „100 de zile”, atunci când monarhia bourbonă devenise încă o
dată atât de indezirabilă încât familia regală a fost forțată să părăsească Parisul și să fugă la
Gent3.
Sunt puține semne că bourbonii ar fi învățat ceva din această lecție luând în considerare
starea de tensiune crescândă a populației pariziene și chiar din toată Franța. Problemele ante-
revoluționare au revenit rapid mai ales prin comportamentul curții regale generatoare de noi stări
de aversiune între clasele de sus și cele de jos. Noul regim a fost, cu toate acestea, o monarhie
constituțională, spre deosebire de Vechiul Regim, care era absolută, având astfel anumite limite
în procesul de guvernare. Perioada a fost caracterizată printr-o reacție conservatoare puternică,
urmată de activități minore dar consistente ale populației încă nemulțumită4.

1
Georges Duveau, 1848: The making of a revolution în „Military Affairs”, Published by Society for Military
History, vol. XXXII, nr. 4, febr. 1969, pp. 211-212.
2
Lucian Boia, Franța, Hegemonie sau declin?, București, Editura Humanitas, 2009, p. 62.
3
Paul Gaffarel, Histoire contemporaine (1789-1884), Paris, Edition Garnier frères, 1885, p. 325.

1
 Până în 1820, opoziția liberală, care împreună cu radicalii alcătuiau jumătate din cameră,
s-au dovedit a fi imposibil de condus, iar Decazes și regele căutau metode de a revizui legile
electorale, pentru a asigura o majoritate conservatoare mai docilă. Asasinarea ducelui de Berry,
ultrareacționarul fiu al fratelui lui Ludovic și moștenitorul prezumtiv, viitorul Charles al X-lea,
de către o grupare bonapartistă în februarie 1820, a declanșat decăderea lui Decazes și triumful
radicalilor. Richelieu a revenit la putere pentru un interval scurt, din 1820 în 1821 5. Presa era
sever cenzurată, închisoarea fără proces a fost introdusă iar liderii doctrinari, precum Francois
Guizot, au fost exluși din Școala Normală Superioară. Sub Richelieu dreptul electoral a fost
schimbat pentru a oferi alegătorilor bogați vot dublu la alegerile din noiembrie 1820. După o
victorie răsunătoare, un nou minister radical a apărut condus de Jean Baptiste de Villele 6. Mari
figuri literare precum: Chateaubriand, Hugo, Lamartine, Vigny și Nodier s-au raliat cauzei
radicale7.
Între 1827 și 1830, Franța a înfruntat o încetinire a creșterii economice, industriale și
agricole, care a fost probabil mai rea decât cea care a dus la revoluția din 1789. O serie de
agravări progresive a insuficienței cerealelor la sfârșitul anului 1820 a dus la creșterea forțată a
prețurilor la diferite alimente de bază și la scăderea alimentelor destinate vânzării. Ca reacție,
țărănimea din toată Franța au început să ceară reducerea tarifelor asupra cerealelor, pentru a
scădea prețurile și să faciliteze situația economică existentă 8. Totuși, Charles X, înclinându-se
presiunii proprietarilor bogați, a menținut tarifele în continuare. A procedat astfel bazându-se pe
replica Bourbonilor la „Anul fără vară” din 1816, atunci când Ludovic al XVIII-lea a destins
prețurile după o perioadă de foamete, cauzând o scădere a prețurilor, și suportând furia marilor
proprietari, care erau sursa tradițională a legitimității Bourbonilor. Astfel, țăranii din întreaga
Franță au avut de suferit, între 1827 și 1830 o perioadă de greutăți economice și prețuri mari. În
același timp, presiunile internaționale, combinate cu puterea slabă a provinciilor, a condus la o
descreștere a activității economice în centrele urbane. Această scădere a industriei a dus la

4
Jacques Madaule, Istoria Franței, de la Ludovic al XIV-lea la Napoleon al II-lea, vol. II, București, Editura
Politică, 1973, p. 286.
5
Max Tacel, Réstaurations, Revolutions Nationalité (1815-1870), Paris, Edition Masson, 1975, p. 135.
6
C.W. Crawley, War and peace in age of upheavel 1793-1830 în „The New Cambridge Modern History”, vol. 9,
London, 1965, p. 423.
7
Georges Weill, France under the Bourbon Restoration 1814-1830, în „Revue d’histoire moderne”, nr. 2, Societe
d’histoire moderne et contemporaine, 1994, p. 3.
8
Jean Carpentier, François Lebrun (coord.), Istoria Franței, Iași, Editura Institutului European, 2001, p. 207.

2
creșterea sărăciei populației pariziene, iar până în 1830 demografia va avea mult de suferit din
cauza politicilor economice ale lui Charles X9.
Capitala Franței era nemulțumită de domnia regelui, deoarece acesta reprezenta mai ales
interesele marii burghezii. La răsturnarea regimului lui Carol X, în 1830, contribuise întreg
poporul, dar numai burghezia a cules roadele acestui act. Schimbarea din 1830 nu satisfăcuse
decât parțial majoritatea populației Franței, de aceea s-a ajuns la o nouă revoluție în care va
interveni un factor nou: muncitorimea. Ignorarea acestui factor, care căpătase o importanță
capitală prin progresul industriei, a avut ecouri nefaste asupra regelui Ludovic Filip. Drept la vot
nu-l aveau în 1831 decât aproximativ 165.000 de francezi, iar în 1847, acest număr a crescut cu
doar o treime la 240.000, fapt care a stârnit nemulțumiri adânci în rândul populației franceze10.
În Franţa anilor 1846-1847 existau numeroase frământări. Criza economică care
cuprinsese întreaga Europă îşi făcea tot mai mult simţită prezenţa. Şomajul crescuse vertiginos,
nivelul de trai scăzuse. Aflat printre cei aproximativ 100 de studenţi români din Paris,
revoluţionarul muntean Ion Bălăceanu consemna în amintirile sale prin iunie 1847: „Era pe
timpul când întreaga Franţă discuta cu pasiune problema „reformei electorale”, pe care d. Guizot
se încăpăţâna să nu o acorde. Lucrurile au ajuns până acolo încât cei avizaţi nu le-a fost mai greu
să prevadă o revoluţie11.
Opoziţia, potrivit istoricului francez Jacques Bainville, reproşa regelui şi ministrului său
Guizot că trădează printr-o nouă Sfântă Alianţă, „nădejdile şi dorinţele popoarelor libere”,
deoarece în 1847, „Europa fu plină de simptome revoluţionare, însoţite de deşteptarea
naţionaliştilor, înainte chiar să se fi văzut semnele unei revoluţii în Franţa”. Foarte activ era
acum Alexis de Tocqueville, teoretician de seamă al liberalismului din secolul al XIX-lea. El
făcuse în anii 1831- 1832 o călătorie în Statele Unite, unde a analizat cu atenţie democraţia
americană. Tocqueville arată că „americanii s-au născut, şi nu au devenit egali” 12. În consecinţă,
egalitatea democratică a creat acolo instituţiile politice care-i sunt adecvate şi care şi-au
demonstrat acum supleţea şi stabilitatea. Teoreticianul francez atrage atenţia că egalitatea
condiţiilor reprezintă „faptul generator” aflat la baza tuturor realităţilor sociale şi politice

9
Geoffrey Cubitt, The political uses of seventh century english history in Bourbon restoration France, în „The
historical Journal”, vol. L, nr. 1, Cambridge University Press, martie 2007, p. 73.
10
Dan Berindei, Revoluția de la 1848 în Franța și tinerii români aflați la Paris în „Revista istorică română”, vol.
XV, București, Imprimeria Națională, 1945, p. 172.
11
Ion Bălăceanu, Amintiri politice și diplomatice 1848-1903, București, Editura Cavallioti, 2002, p. 18.
12
Max Tacel, op. cit., p. 147.

3
americane. Tocqueville constată astfel că mai întâi democraţia este o stare socială şi că reprezintă
dogma politică a suveranităţii poporului13. El pune în discuţie libertatea şi egalitatea, arătând că
sunt două lucruri distincte. Libertatea se întâlneşte şi în alte părţi decât în societăţile bazate pe
democraţie. „Deci, ea nu poate forma caracteristica distinctă a vremurilor democratice”. În
schimb, „egalitatea oferă în fiecare zi fiecărui om o mulţime de mici satisfacţii. Farmecul
egalităţii se simte în fiecare moment şi el este la îndemâna oricui”. Tocqueville relevă, mai
departe, faptul că „Popoarele democratice iubesc egalitatea dintotdeauna, dar există anumite
epoci când ele împing până în momentul când vechea ierarhie socială ameninţată de multă vreme
îşi încheie propria-i distrugere”14. Gânditorul francez se declară un partizan al regimului
republican influenţat poate de sistemul politic din S.U.A. În aceeaşi lucrare el scria: „Mărturisesc
că dintre toate guvernările, cea care mi se pare a corespunde în modul cel mai firesc democraţiei
este guvernarea republicană. Când starea socială a unui popor se îndreaptă spre democraţie,
republica devine deci pentru el o consecinţă probabilă a acestei stări sociale, dar nu cred că este o
consecinţă necesară”. Sistemul republican se lovea în Franţa de o aristocraţie foarte puternică, pe
care Tocqueville o consideră „foarte abilă, stăpână pe sine, ea nu se lasă antrenată în aventuri
trecătoare, are planuri de durată pe care ştie să le lase să aştepte până când se iveşte o
împrejurare favorabilă. Aristocraţia procedează savant, ea cunoaşte arta de a determina să tindă,
în acelaşi timp, spre acelaşi punct forţa colectivă a legilor”15.
Alexis de Tocqueville era un adversar al lui Guizot. El considera în amintirile sale,
publicate recent şi în limba română, că revoluţia din iulie 1830 nu a rezolvat problemele cu care
se confrunta Franţa, deoarece „în 1830 luasem sfârşitul unui act drept finalul piesei” 16.
Memorialistul susţine că, în octombrie 1847, mai mulţi prieteni parlamentari s-au reunit cu
scopul de a se pune de acord asupra căii de urmat în sesiunea legislativă care începea. „S-a
convenit să publicăm un program sub forma unui manifest, mie revenindu-mi scrierea lui. […].
După ce descriam lâncezeala vieţii parlamentare, adăugam următoarele: va veni o vreme când
ţara va fi din nou împărţită în două tabere. Revoluţia franceză a abolit toate privilegiile şi a
distrus toate drepturile exclusive, lăsând însă în viaţă unul, şi anume dreptul de proprietate”.
Acesta potrivit semnatarilor documentului „trebuie să reziste zilnic la atacurile directe şi
13
Francois Dreyfus, Albert Jourcin, Pierre Thibault, Istoria universală. Evoluția lumii contemporane, vol. 3,
București, Editura Univers enciclopedic gold, 2009, p. 132.
14
Alexis de Tocqueville, Amintiri, București, Editura Nemira, 2007, p. 47.
15
Jacques Bainville, Istoria Franței, vol. II, București, Editura Națională Ciornei, 1939, p. 190.
16
Alexis de Tocqueville, op. cit., p. 48.

4
neîncetate ale opiniilor democratice”. Proprietatea va deveni, în concepţia lor, „câmpul de
bătălie, iar principalele dezbateri politice vor privi modificările mai mult sau mai puţin profunde
aduse dreptului proprietarilor. Vor revedea atunci marile agitaţii publice şi marile partide17.
În anul 1848 vechiul regim din Europa a fost ținta unui nou asalt din partea spiritului
revoluționar. Revoluțiile vor avea însă, în fiecare țară aspecte diferite. Acest an este cunoscut în
istoria universală ca an de mari frământări naţionale în mai multe state ale Europei. În Franța,
viața politică se concentrase în jurul Parisului, de aceea revoluția de la 1848 nu a fost
„manifestarea poporului francez”, ci a fost acțiunea capitalei, deoarece de jumătate de secol
„poporul Parisului avea singur puterea de a face revoluțiile”18. Istoricul francez Jacques Madaule
afirma că: „începând cu 1848, Europa ajunge din urmă Franța și în multe privințe o și depășește.
Până acum Franța trăgea după sine continentul, de acum încolo, de cele mai multe ori, Franța nu
va răspunde la chemările Europei” 19. Ceea ce, de altfel, nu se întâmplă încă în 1848, când
mișcarea franceză se desfășoară concomitent cu agitațiile europene.
Astfel, revoluția începe prin indispoziția exprimată de partidele de opoziție la guvernarea
lui Guizot, care întreprind la începutul anului 1848 așa numita „campanie a banchetelor”, în
vederea reformei electorale. Interzicerea unui banchet provoacă o mare manifestație în dimineața
zilei de 22 februarie. Rezistența gărzilor municipale față de demonstranți înfurie poporul, iar
Garda Națională, mobilizată pentru a restabili ordinea, se poziționează contra guvernului și
pentru „reformă”. Regele surprins ezită să ia măsuri radicale mulțumindu-se să ceară demisia lui
Guizot și să încredințeze formarea guvernului lui Thiers și Barrot, exponenții mișcării liberale.
Acest lucru mulțumește însă doar pe moderați, în timp ce majoritatea opozanților își continuă
manifestarea provocând o serioasă dezordine. Fiind întâmpinați cu focuri de armă din partea
armatei, moment soldat cu multe victime, răscoala se întinde în tot Parisul, iar a doua zi Ludovic
Filip este nevoit să abdice20.
În timp ce insurgenții devin stăpâni pe primăria orașului, ducesa d’Orleans, care trebuie
să devină regentă în baza legii, se prezintă cu fiul ei la Palais-Bourbon, unde își avea sediul
Camera Deputaților. Dar Lamartine întârzie dezbaterea, iar insurgenții pun stăpânire și pe locul
în care se afla regina înainte ca vreo votare să fi avut loc. „Noi voiam să coborâm treaptă cu
17
Ibidem, p. 50.
18
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei. Naționalismele și concertul european. Secolul XIX (1815-1919),
vol. 3 Iași, Editura Institutului European, 1998, p. 268
19
Jacques Madaule, op. cit., p. 310.
20
Nicolae Ciachir, Istoria politică a Europei de la Napoleon la Stalin, București, Oscar Print, 1998, p. 112.

5
treaptă, am fost nevoiți să sărim un cat”, declara Béranger. Poporul, care se temea de o
înșelătorie asemănătoare celei din 1830, înconjură primăria orașului și cere ca noul guvern să se
instaleze chiar la Primăria orașului, unde să-și asume guvernarea Franței o dată cu administrarea
Parisului. Pare că s-a revenit la anii 1789-1793 atunci poporul dicta Convenției voința sa. Totuși,
de această dată, revoluția nu a mai fost provocată de burghezie, ci din cauza ei. La Palais
Bourbon sunt proclamați membri ai guvernului21.
Instaurarea monarhiei din iulie, urmare a revoluţiei din 1830, a creat impresia că
problemele societăţii franceze vor fi rezolvate pentru mult timp. Perioada care începea n-a putut
atenua contradicţiile existente. Manifestaţiile împotriva regimului au început imediat după 1830,
fiind determinate atît de cauze sociale, cît şi de cele politice. În anul 1834 au avut loc revoltele
muncitoreşti, de la Lyon şi Paris, determinate de nemulţumirile sociale 22. Prin politica sa,
Ludovic Filip a creat un sistem politic care favoriza doar o parte a burgheziei franceze. Accesul
spre putere era barat de sistemul censitar, ceea ce face ca o parte importantă a claselor mici şi
mijlocii să nu participe la viaţa politică. Votul universal va deveni, în acest sens, un deziderat şi o
lozincă politică a opoziţiei franceze. La toate acestea s-a adăugat o situaţie economică
necorespunzătoare. În Franţa monarhiei din iulie se vorbea tot mai mult despre crizele
alimentare. Acestea au pus în evidenţă cerinţa schimbării politice. Mişcările de la Marsilia, Lyon
şi Paris, din anii 1846, 1847, au depăşit stadiul unor mişcări economice, în programul lor
figurînd revendicări politice. Opoziţia franceză, organizată în asociaţii şi grupări politice, adepte
ale schimbării, avea deci un suport social important23.
Având ca nucleu central Franţa, revoluţia s-a răspândit cu repeziciune şi în alte state şi a
îmbrăcat mai multe forme: de la lupta pentru unitate naţională şi drepturi politice până la
eliberarea socială. Rolul conducător în cadrul Revoluţiei de la 1848 a fost atribuit burgheziei care
a ridicat popoarele europene la luptă. Cauzele Revoluţiei sunt complexe: economice ( create de
înfrânarea progreselor economiei capitaliste de către regimul absolutist, de criza alimentară,
amplificată de seceta dintre 1847-1848 şi de creşterea excesivă a preţurilor ), socio-politice
(nemulţumirea burgheziei, muncitorimii şi ţărănimii datorită lisei drepturilor politice şi revenirii

21
Jean Orieux, Talleyrand. Sfinxul neînțeles, București, Editura Historia, 2008, p. 562.
22
Jacques Bainville, op. cit., p. 218.
23
Arian Dansette, Deuxieme République et second Empire, Paris, Edition Fayard, 1943, p. 106.

6
la absolutism) şi nu în ultimul rând naţionale ( dorinţa de independenţă a tuturor statelor şi
nevoia de unire a celor fărămiţate )24.
În Franţa revoluţia izbucneşte la Paris, la sfârşitul lui februarie 1848 ca o mare adunare de
protest organizată de opoziţie împotriva guvernului. La acea vreme puterea stătea în mâinile
burgheziei financiare, adică a bancherilor. Burghezia mică şi cea mijlocie, muncitorimea şi
ţărănimea nu avea drept de vot. Între 1847 şi 1848 în Franţa, din pricina secetei, recolta fusese
slabă. La asta se adăuga închiderea unor şantiere de construcţie şi a unor întreprinderi industriale,
ceea ce a făcut ca numărul şomerilor să crească foarte mult. De aceea masele s-au organizat
împotriva regelui Ludovic Filip şi a ministrului său, Guizot. Opoziţia cerea reforme economice,
votul universal şi înlocuirea monarhiei cu republica. Guvernul a încercat să împrăştie cu armata
mulţimea adunată la protest. Dar revoluţionarii s-au baricadat pe străzi, au cerut abdicarea
regelui, au ocupat Palatul regal şi au incendiat tronul. Speriat, Ludovic Filip a fugit25.
Semnalul declanşării revoluţiei a fost dat în ziua de 22 februarie 1848. Intervenţia
militară împotriva manifestaţiei paşnice de la Paris a contribuit la transformarea acesteia în
revoluţie. Au fost ridicate baricade, iar palatul regal a fost luat cu asalt. Acţiunea s-a încheiat, în
primul moment, cu impunerea abdicării regelui 26. La 24 februarie a fost proclamată a doua
Republică franceză, pusă sub conducerea unui guvern provizoriu format din republicani moderaţi
şi socialişti. Primele reforme date de guvern au vizat: votul universal, dreptul la muncă, libertatea
presei şi a întrunirilor, înfiinţarea Atelierelor Naţionale, cu scopul eradicării şomajului.
Evenimentele care au avut loc, în lunile aprilie, mai şi iunie, au fost decisive pentru soarta
revoluţiei. Timp de trei zile Franţa a trăit momente asemănătoare cu cele din 1789 27. Insurecţia a
fost înfrîntă la 26 iunie, urmînd o adevărată teroare albă, soldată cu execuţii, deportări şi
închiderea sediilor cluburilor şi asociaţiilor muncitoreşti. Sprijiniţi de armata generalului
Cavaignac, moderaţii şi-au asumat sarcina organizării Franţei. Noua Adunare Constituată a votat,
la 4 noiembrie, Constituţia. În general ea poate fi cotată ca o Constituţie liberală. A nemulţumit,
însă, prin înlocuirea votului universal cu formula anodină „libertatea de a alege”, ceea ce va
constitui un motiv de mare nemulţumire. Constituţia răspundea cerinţelor reclamate de vîrfurile
societăţii franceze şi tocmai de aceea este cotată ca un act conservator. Faptul este şi mai evident
24
Jacques Madaule, op. cit., p. 304.
25
Octav Aubry, Second Empire, Paris, Edition Fayard, 1958, p. 92.
26
Dan Berindei, Revoluția română din 1848-1849. Însemntatea și programele ei, București, Editura Enciclopedică,
1998, p. 62.
27
Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 280.

7
dacă avem în vedere prerogativele care erau acordate preşedintelui republicii. Martor al
evenimentelor, Tocqueville scria în amintirile sale următoarele: „Baricadele erau construite cu
mare artă, de către o mână de oameni, care lucrau cu multă sârguinţă, nu ca nişte persoane
vinovate grăbite să nu fie prinse în flagrant delict, ci ca nişte muncitori care doreau să facă treaba
foarte repede şi bine”28.
Camera a acceptat ulterior că forțele care doresc schimbarea nu pot fi negate, având în
vedere starea de spirit generală într-un Paris radicalizat, și că populația nu va accepta stabilirea
domniei propuse. Camera Deputaților a optat totuși, să exercite o influență asupra situației în
curs de dezvoltare, cu speranța evitării apariției unor focare mai grave de tulburare civilă.
Camera Deputaților, considerată a fi capabilă să-și asume responsabilitatea pentru supravegherea
schimbării politice cu un „guvern provizoriu, a eșuat în mare parte prin această selecție a
membrilor unui Guvern provizoriu legând-o de avizul unui deputat liberal și reformist influent,
pe nume Lamartine29.
Membrii guvernului provizoriu ar fi încercat să se prezinte la Hôtel de Ville, cu scopul de
a lua inițiativa departe de mulțimea care s-a adunat acolo. Camera Deputaților a încercat astfel,
să asigure conducerea necesară pentru a ajuta la prevenirea unui haos social, că eforturile pentru
aplanarea conflictului urmau să fie efectuate numai prin persuasiune. Cei nominalizați la această
sarcină de către Cameră au variat de la oameni cu o reputație bine stabilită: reformiștii liberali,
radicali de stânga, oameni de cultură care au acceptat cu condiția ca măsurile să se bazeze pe
proiectul lor. Cele șapte persoane care și-au luat sarcina să asigure conducerea necesară și-au
asumat un risc, ei putând să nu mulțumească toate secțiunile populației, și să fie acuzați de
conservatorism prin acțiunile lor30.
Ce a devenit efectiv o revoluție franceză în 1848, a continuat cu un nou guvern provizoriu
care se formează într-un climat în care puterea trebuie să fie exercitată de către o autoritate
centrală, deși au existat, de asemenea, divergențe de opinii cu privire la perspectivele politice și
sociale dezirabile ale acelui guvern. În acest situație radicalii parizieni au acceptat sosirea
oamenii politici reputați, care s-au prezentat la Hôtel de Ville fiind nominalizați de către Camera
Deputaților pentru a prelua pozițiile din noul guvern. Aici s-a admis că guvernul monarhic

28
Alexis de Tocqueville, Despre democrație în America, vol. II, București, Humanitas, 2005, p. 105.
29
Mike Rapport, 1848: Year of Revolution, New York, Basic Books, 2008, p.48.
30
Ibidem, p. 53.

8
anterior a fost răsturnat, iar sprijinul pentru înființarea unei Republicii Franceze a fost declarată
public de Lamartine31.
Marele scriitor francez Victor Hugo, a evocat această perioadă cheie în memoriile sale.
Membrilor guvernului provizoriu li s-a permis astfel să se întoarcă și să-și reia sesiunea de lucru.
„Cei mai înfocați au luat documentul pentru a-l citi: „Guvernul provizoriu proclamă Republica”
Moderații au propus: „Guvernul provizoriu dorește Republica”. S-a ajuns la un compromis la
propunerea lui M. Cremieux, iar sentința a fost dată citirii: „Guvernul Provizoriu este pentru
Republică”. La aceasta s-a adăugat: „sub rezerva ratificării de către popor, care va fi consultat
imediat”. Vestea a fost anunțată imediat mulțimilor aflate în sala de ședințe și în piața din față,
care nu voiau să audă nimic altceva decât cuvântul „republică”, pe care au și salutat-o cu aplauze
extraordinare32.
Revoluţia de la 1848 începuse în statele italiene, dar s-a manifestat extrem de puternic în
Franţa. Şi de data aceasta tonul l-a dat poporul francez. Aproape în întreaga Europă vor izbucni
în primăvara anului 1848 acţiuni revoluţionare: în statele italiene, în cele germane, în Imperiul
Habsburgic, în Principatele Române. Europa era în schimbare. Vechile rânduieli feudale se
destrămau sub loviturile ideilor revoluţionare. Societatea europeană începea să se maturizeze, iar
Franţa era, pentru multe popoare, un exemplu demn de urmat 33. Alegerile pentru Adunarea
Constituantă au fost cîştigate de republicanii moderaţi. Politica acestora a determinat noi
momente de criză care au culminat cu insurecţia din iunie a proletariatului parisian. De teama
acestei ridicări Adunarea constituantă a dat deplină putere generalului Cavaignac. Alegerile din
decembrie 1848 au fost cîştigate de către prinţul Ludovic Napoleon Bonaparte, nepotul lui
Napoleon I. Profitînd de prerogativele avute, dar mai ales de teama unor noi mişcări, Ludovic
Napoleon s-a proclamat, la 2 decembrie 1852, împărat. Republica a II-a, proclamată în februarie
1848, a fost înlocuită cu al II-lea Imperiu francez34.

31
Arian Dansette, op. cit., p. 163.
32
Max Tacel, op. cit., p. 174.
33
Hermann Kinder, Atlas de istorie mondială. De la revoluția fraceză până în prezent, vol. II, București, Editura
Rao, 2001, p. 425.
34
Ion Bălăceanu, Amintiri politice și diplomatice 1848-1903, București, Editura Cavallioti, 2002, p. 62.

9
 Bibliografie

Aubry, Octav, Second Empire, Paris, Edition Fayard, 1958.

Bainville, Jacques, Istoria Franței, vol. II, București, Editura Națională Ciornei, 1939.
Bălăceanu, Ion, Amintiri politice și diplomatice 1848-1903, București, Editura Cavallioti, 2002.
Idem, Amintiri politice și diplomatice 1848-1903, București, Editura Cavallioti, 2002.
Berindei, Dan, Revoluția de la 1848 în Franța și tinerii români aflați la Paris în „Revista istorică
română”, vol. XV, București, Imprimeria Națională, 1945.
Idem, Revoluția română din 1848-1849. Însemntatea și programele ei, București, Editura
Enciclopedică, 1998.
Berstein, Serge; Pierre Milza, Istoria Europei. Naționalismele și concertul european. Secolul
XIX (1815-1919), vol. 3 Iași, Editura Institutului European, 1998.
Boia, Lucian, Franța, Hegemonie sau declin?, București, Editura Humanitas, 2009.
Carpentier, Jean; François Lebrun (coord.), Istoria Franței, Iași, Editura Institutului European,
2001.
Ciachir, Nicolae, Istoria politică a Europei de la Napoleon la Stalin, București, Oscar Print,
1998.
Crawley, C.W., War and peace in age of upheavel 1793-1830 în „The New Cambridge Modern
History”, vol. 9, London, 1965.
Cubitt, Geoffrey, The political uses of seventh century english history in Bourbon restoration
France, în „The historical Journal”, vol. L, nr. 1, Cambridge University Press, martie 2007.
Dansette, Arian, Deuxieme République et second Empire, Paris, Edition Fayard, 1943.
Dreyfus, Francois, Albert Jourcin, Pierre Thibault, Istoria universală. Evoluția lumii
contemporane, vol. 3, București, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2009.
Duveau, Georges, 1848: The making of a revolution în „Military Affairs”, Published by Society
for Military History, vol. XXXII, nr. 4, febr. 1969.
Gaffarel, Paul, Histoire contemporaine (1789-1884), Paris, Edition Garnier frères, 1885.
Kinder, Hermann, Atlas de istorie mondială. De la revoluția fraceză până în prezent, vol. II,
București, Editura Rao, 2001.

10
Madaule, Jacques, Istoria Franței, de la Ludovic al XIV-lea la Napoleon al II-lea, vol. II,
București, Editura Politică, 1973.
Orieux, Jean, Talleyrand. Sfinxul neînțeles, București, Editura Historia, 2008.
Rapport, Mike, 1848: Year of Revolution, New York, Basic Books, 2008.
Tacel, Max, Réstaurations, Revolutions Nationalité (1815-1870), Paris, Edition Masson, 1975.
Tocqueville, de Alexis, Amintiri, București, Editura Nemira, 2007.
Idem, Despre democrație în America, vol. II, București, Humanitas, 2005.
Weill, Georges, France under the Bourbon Restoration 1814-1830, în „Revue d’histoire
moderne”, nr. 2, Societe d’histoire moderne et contemporaine, 1994.

11