Lupta pentru Autocefalia Bisericii Ortodoxe Române

Autocefalia, termen a cărui provenienţă etimologică se regăseşte prin reunirea

cuvintelor din limba greacă, „autos“- (prin sine) însuşi şi „kefali“ - cap, desemnează, în viaţa
bisericească, independenţa unei unităţi bisericeşti constituită la nivel sinodal în cadrul
Ortodoxiei ecumenice, faţă de o altă unitate bisericească, de acelaşi nivel organizatoric,
independenţă înţeleasă în plan jurisdicţional, administrativ, şi nu în planul învăţăturii de
credinţă, unde se păstrează în mod firesc şi ferm o unitate între toate Bisericile Ortodoxe
surori. Despre contextul istoric în care s-a obţinut recunoaşterea autocefaliei, precum şi
despre vechimea şi afirmarea ei de-a lungul timpului s-a mai scris, deși destul de puțin.
Materialele dedicate acestui subiect sunt următoarele: „Pravila lui Alexandru cel Bun și
vechea autocefalie a Mitropoliei Moldovei” aparținând canonistului Liviu Stan. Aici autorul
abordează „în mod principal, problema pravilei lui Alexandru cel Bun, și în legătură firească
cu ea, și pe aceea a vechii autocefalii a Mitropoliei Moldovei, folosind în primul rând,
dovezile și mărturiile istorice și apoi pe acelea care rezultă din logica lucrurilor”1.
Nefiind în sine un concept teologic sau un adevăr din spaţiul doctrinar, dar congruent
acestor domenii bisericeşti, autocefalia ca şi alte segmente ale vieţii ecleziale, precum
liturgica sau dreptul canonic face parte din realităţile diacronice ale Bisericii Ortodoxe,
dependentă permanent de cursul istoriei, de modificările spaţiului de misiune şi de contextul
social în care bisericile locale îşi derulează viaţa2. Sunt invocate mai multe prevederi
canonice referitoare la autocefalie; cel mai des citat este însă canonul 34 Apostolic,
considerat – cel puţin din perspectivă cronologică – principiu al autocefaliei: „Se cade ca
episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept
căpetenie şi nimic mai de seamă (adică mai însemnat) să nu facă, fără încuviinţarea acestuia;
şi fiecare să facă numai acelea care privesc eparhia sa şi satele de sub stăpânirea ei 3. Dar nici
acela (adică cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tuturor, căci numai astfel va fi
înţelegere şi se va mări Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh”.
Canonul în sine exprimă mai multe principii ale organizării bisericeşti şi anume: principiul

1
Liviu Stan, Pravila lui Alexandru cel Bun și vechea autocefalie a Mitropoliei Moldovei în „Mitropolia
Moldovei și Sucevei”, anul XXXVI, nr. 3-4, 1960, p. 174.
2
Mircea Păcurariu, Câteva considerații privind vechimea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în
„Centenarul autocefaliei B.O. R.”, București, Editura Institutul Biblic și de Misiune al BOR, 1987, p. 142.
3
Ibidem, p. 145.

1
etnic constitutiv autocefaliei (dar nu de manieră exclusivă), principiul autocefaliei, principiul
ierarhiei, principiul sinodalităţii şi principiul autonomiei eparhiale4.
Multă vreme au existat în lumea creştină numai cinci Patriarhate (numite şi
apostolice): al Ierusalimului, al Antiohiei, al Alexandriei, al Constantinopolului şi al Romei.
Cu timpul au dobândit acest titlu şi alte Biserici, constituindu-se în Patriarhate: Biserica
Gruziei, apoi Bisericile din Bulgaria, Serbia şi Rusia. La începutul secolului al XX-lea, două
Biserici ortodoxe îşi restabiliseră Patriarhatul, cea rusă, în 1917 şi cea sârbă, în 19205.
Întemeierea Ţării Româneşti şi asigurarea autonomiei sale, sub Nicolae Alexandru
Basarab, au adus cu sine organizarea Mitropoliei Ungrovlahiei (1359), după cum, la fel,
întemeierea Moldovei şi asigurarea autonomiei sale, sub Alexandru cel Bun, au adus cu sine
organizarea Mitropoliei Moldovei şi a Sucevei (1401). Biserica Ortodoxă Română, astfel
organizată, a devenit una dintre instituţiile fundamentale ale statului, sprijinind întărirea
puterii domneşti, căreia îi conferea legitimitatea spirituală6.
Unirea Principatelor Române, realizată în 1859, a fost premisa şi cadrul aspiraţiei spre
o organizare bisericească pe un plan superior. Pentru că este bine ştiut faptul că organizarea
bisericească s-a adaptat celei de stat. Realizarea Unirii Principatelor aducea cu sine, în chip
imperios, şi necesitatea unei reorganizări a Bisericii, care avea două mitropolii în cele două
ţări, care trebuiau aduse împreună într-o structură unitară în cadrul noului stat. Domnitorul
Alexandru I. Cuza şi guvernele care au urmat îndată după anul 1859 nu au avut răgazul
aplecării asupra unificării structurii organizatorice bisericeşti. Au fost mai presante unificarea
administrativă şi recunoaşterea internaţională a noului stat7.
Realizarea unirii Principatelor române într-un singur stat la 24 ianuarie 1859 a pregătit
terenul pentru dobândirea autocefaliei de către Biserica ortodoxă de la est şi sud de Carpaţi.
Un schimb epistolar de-a lungul a 25 de ani între Mitropolia de la Bucureşti şi Tronul
ecumenic a oferit, pe de o parte, ierarhilor români posibilitatea strângerii argumentelor
canonice, teologice şi istorice în favoarea unei biserici româneşti autocefale, iar pe de altă
parte, a convins, treptat, Patriarhia de la Constantinopol că un astfel de act nu mai putea fi

4
Niculae Șerbănescu, Autocefalia B.O.R. cu prilejul centenarului 1885-1985, în „Centenarul autocefaliei B.O.
R”, București, Editura IBMBOR, 1987, p. 67.
5
Ioan Rămureanu, Istoria bisericească universală, București, Editura IBMBOR, 2004, p. 264.
6
Daniel Ciobotea, Dimitrie Cantemir (1673-1723), principe român și cărturar european, Iași, Editura Trinitas,
2003, p. 192.
7
Anastasie Iordache, Apostol Stan, Apărarea autonomiei Principatelor române 1821-1859, București, Editura
Academiei Române, 1987, pp. 178-179.

2
împiedicat. Artizanul argumentelor şi textelor oficiale ale Bisericii din Principate a fost
episcopul Dunării de Jos, Melchisedec Ştefănescu8.
Lupta Bisericii Ortodoxe Române pentru autocefalie a fost îndelungată şi dificilă. Ea
a cunoscut o nouă etapă după Unirea Principatelor, din 1859, Domnitorul Alexandru Ioan
Cuza şi Mitropoliţii Nifon al Munteniei şi Sofronie al Moldovei au stăruit şi au acţionat
pentru recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre. Primul pas a fost făcut prin Decretul
organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale pentru afacerile religiei române, din
3 Decembrie 1864, care prevedea în primul articol că „Biserica Ortodoxă Română este şi
rămâne independentă de orice autoritate bisericească streină în tot ceea ce priveşte organizaţia
şi disciplina”. Era pentru prima dată în istoria Bisericii şi a Statului Român când o lege
prevedea în mod oficial autocefalia adică independenţa canonică a Bisericii Ortodoxe
Române faţă de Patriarhia Ecumenică9.
Ea a fost înştiinţată de faptul că se intenţiona elaborarea unui proiect de lege sinodală.
Asociat faptului că în 1863 fusese luată măsura secularizării averilor mănăstireşti, acest
proiect a devenit odată în plus un punct sensibil pentru Constantinopol, care a adoptat o
poziţie destul de rigidă, refractară faţă de acest deziderat, din cauza intenţiei de a-şi menţine,
în continuare, controlul asupra Bisericii din teritoriile româneşti. În 3 decembrie 1864, acest
proiect a fost, însă, adoptat sub titulatura de Decretul Organic nr. 1.703, pentru înfiinţarea
unei autorităţi sinodale centrale, şi promulgat de domnitor la 6 decembrie10. În acest decret
era inserată, în articolele 1, următoarea prevedere fundamentală: „Biserica Ortodoxă Română
este şi rămâne independentă de orice autoritate bisericească străină în ceea ce priveşte
organizarea şi disciplina“. Iar în articolul 3 se stipula că: „Sinodul General al Bisericii
Române păstrează unitatea dogmatică a sfintei credinţe ortodoxe cu Marea Biserică de
Răsărit prin coînţelegere cu Biserica Ecumenică a Constantinopolului“. Acestea sunt cele
două idei principale care au stat în cele din urmă la temelia autocefaliei aşa cum a fost ea
consfinţită în 1885, dar pe care o vedem deja pusă în proiect şi adoptată în lege încă la 186411.
Este, aşadar, o perioadă de peste două decenii, timp în care au durat aceste tratative
până la recunoaşterea oficială, dar autocefalia, din punctul nostru de vedere, era considerată
un fapt existent şi care nu trebuia decât să fie consfinţit de Patriarhia Ecumenică. Decretul
8
Alexandru M. Ioniță Contribuţia episcopului Melchisedec Ştefănescu la recunoaşterea autocefaliei Bisericii
noastre în „Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române”, Bucureşti, Editura Iinstitutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, pp. 433-478.
9
Varlaam Merticariu, Niță Dan Danielescu, Ion Vicovan, Păstori ai Bisericii și promotori ai culturii –
Mitropoliții Moldovei de la începuturi până astăzi, Iași, Editura Trinitas, 2005, p. 56.
10
Mircea Păcurariu, op. cit., p. 154.
11
Ilie Georgescu, Legăturile Țărilor Române cu Ierusalimul. Patriarhii Ierusalimului în Țările Române (XVII-
XVIII) în „Studii Teologice”, seria II, nr. 5-6, 1956, pp. 351-352.

3
Organic din 1864, supranumit, într-un context mai larg, Legea Sinodală, este temeiul pe care
s-a constituit un Sinod Unit al Bisericilor din Moldova şi Ţara Românească şi care a creat
condiţiile ca, în fruntea Bisericii, încă din vremea lui Cuza, să fie aşezat un mitropolit
primat12. Mitropolitul Ţării Româneşti de la Bucureşti a devenit, din acel moment şi până la
ridicarea BOR la rang de patriarhat, mitropolit primat. În cazul nostru este vorba de Nifon,
care-şi începuse păstorirea la 1850 şi care a fost primul mitropolit ce a purtat, prin ordonanţă
domnească, titlul de „primat al României“, de la 11 ianuarie 1865 până în 1875. Conţinutul
acestui decret organic a fost făcut cunoscut şi Patriarhiei Ecumenice, care l-a primit în
februarie 1865, urmând o reacţie destul de dură, acesta fiind un moment tensionat în relaţiile
inter-bisericeşti13.
În primul rând, ţara avea nevoie de o constituţie şi o nouă lege organică bisericească.
Decretul din 3 decembrie 1864 cuprindea o prevedere care făcuse multe valuri în vremea
aceea, şi anume numirea de către domn a ierarhilor. A fost o mişcare puternică în anii
următori, pentru a se trece la alegerea ierarhilor şi confirmarea lor de către domn. Deci,
mergeau împreună întocmirea unei noi constituţii şi a unei noi legi organice. Constituţia din
1866 are o prevedere semnificativă la situaţia Bisericii. În articolul 21 se spunea: „Biserica
Ortodoxă Română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă
unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privinţa dogmelor“. Deci, aceleaşi două idei
menţionate mai înainte: unitatea din punct de vedere dogmatic cu Biserica
Constantinopolului, iar, pe de altă parte, independenţa din punct de vedere administrativ14.
Doi ani mai târziu, în Constituţia de la 1866 avea să se prevadă în articolul 21, ca
principiu al viitoarei organizări bisericeşti „neatârnarea ierarhică a Bisericei Române de orice
chiriarhie streină şi conducerea ei sinodală”. A urmat Legea organică pentru alegerea
mitropoliţilor şi a episcopilor eparhioţi, precum şi a constituirii Sfântului Sinod al Bisericii
autocefale Ortodoxe Române din 1872, care prevedeau autocefalia Bisericii. Chiar în acelaşi
an a fost instituit Sfântul Sinod, în relaţie cu Patriarhia ecumenică şi cu celelalte Biserici
Ortodoxe în ceea ce priveşte unitatea dogmelor şi a canoanelor, iar mitropolitul Ungrovlahiei
este declarat Primat al României15.
Autocefalia, în sensul în care era ea concepută, însemna mai mult decât autonomie. Ea
era sinonimă cu independenţa, dobândită mai întâi pe plan politic, şi mai apoi bisericesc. În
12
Niculae Șerbănescu, 150 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza în „Biserica Ortodoxă Română”, anul
LXXXVIII, nr. 3-4, 1970, p. 136.
13
Dan Ilie Ciobotea, Autocefalia bisericească: unitate de credință și libertate responsabilă în „Mitropolia
Banatului”, 1985, nr. 1-2, p. 290.
14
Niculae Șerbănescu, op. cit., p. 91.
15
Marcel Ciucur, Dreptul de acordare a Autocefaliei în Biserica Ortodoxă în „Studii Teologice”, 1977, p. 536.

4
proiectul Legii organice dezbătute atunci s-a introdus aceeaşi idee în articolul 2 din proiect. A
fost transmis patriarhului Grigorie al VI-lea, care a exprimat aceleaşi obiecţiuni pe care, în
timpul lui Cuza, patriarhul Sofronie al III-lea le manifestase. Acesta a fost motivul pentru
care Constituţia a fost aprobată cu acea prevedere din 1866, iar Legea Organică a ajuns să fie
votată în 1872, dar nu a mai menţionat expres autocefalia BOR. Cu toate acestea, în 3 articole
din această lege apare menţionată autocefalia Bisericii noastre (art. 9, 10 şi 12). Legea
organică a fost adusă la cunoştinţă de mitropolitul primat Nifon noului patriarh ecumenic
Antim al VI-lea, de la care neprimindu-se nici un răspuns, s-a considerat a fi fost acceptată
tacit16.
După războiul de independenţă, de la 1877-1878 şi proclamarea independenţei de stat,
la 9 mai 1877, care a fost recunoscută de Congresul de pace de la Berlin din 1878, a fost
decretată şi obţinută, la 25 aprilie 1885, autocefalia Bisericii Ortodoxe Române, cerută
Patriarhiei Ecumenice în repetate rânduri, dar refuzată până atunci de aceasta. După obţinerea
Independenţei de stat a României, în urma Războiului de la 1877-1878, nimic nu a mai stat în
calea declarării oficiale şi recunoaşterii autocefaliei. La 25 martie 1882 membrii Sfântului
Sinod au săvârşit în Catedrala Mitropolitană din Bucureşti slujba sfinţirii Marelui Mir 17.
Patriarhul ecumenic Ioachim III a trimis la 10 iulie 1882 o scrisoare de mustrare sinodalilor
români pentru acest act şi alte fapte de independenţă bisericească. Întrunit la 23 octombrie,
Sfântul Sinod a încredinţat redactarea răspunsului la scrisoarea patriarhală unei comisii
alcătuite din mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei, Inochentie Chiţulescu al Buzăului şi
Melchisedec Ştefănescu al Romanului. Documentul respectiv, operă a episcopului
Melchisedec, citit de acesta în şedinţa sinodală din 23 noiembrie 1882, a fost aprobat în
unanimitate şi înaintat ca răspuns Patriarhiei Ecumenice, netezind calea spre eliberarea
actului de reunoaştere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române18.
Fermitatea, demnitatea şi siguranţa cu care se apără o cauză dreaptă, anume
autocefalia de facto a Bisericii Ortodoxe Române, se concentrează în următoarele fraze din
raportul redactat de cei trei membri ai comisiei sinodale: „Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române, pe temeiul istoriei noastre române, pe temeiul legislaţiei noastre moderne, pe
temeiul demnităţii statului român şi al demnităţii naţiunii române, declară sus şi tare că
Biserica Ortodoxă Română a fost şi este autocefală în cuprinsul teritoriului României şi nicio

16
Daniel Ciobotea, Comori ale Ortodoxiei. Explorări teologice în spiritualitatea liturgică și filocalică, Iași,
Editura Trinitas, 2007, p. 106.
17
Mircea Păcurariu, Câteva considerații cu privire la proclamarea autocefaliei și la înființarea Patriarhiei
B.O.R. în „Mitropolia Banatului”, nr. 10-12, 1975, pp. 502-503.
18
Ibidem, p. 505.

5
autoritate bisericească străină nu are drept a ne impune ceva. Nu avem nevoie a fi din nou
recunoscută; ea este un fapt istoric îndestulător pentru noi şi pentru cei ce ne iubesc şi voiesc
a fi cu Biserica şi cu statul român în relaţii amicale. Astfel stăm şi astfel vom sta cât va fi în
noi o suflare şi nimic nu ne va urni din această poziţiune” 19. După înlăturarea din tron a
patriarhului ecumenic Ioachim III (martie 1884), ostil recunoaşterii autocefaliei Bisericii
Române, se reia demersul epistolar cu Patriarhia de Constantinopol, în fruntea căreia se afla
patriarhul Ioachim IV. O altă scrisoare, alcătuită de episcopii Melchisedec Ştefănescu al
Romanului şi Iosif Gheorghian al Dunării de Jos, trimisă Patriarhiei constantinopolitane, în
februarie 1885, determină eliberarea Tomosului patriarhal de recunoaştere a autocefaliei
Bisericii noastre20.
Proclamarea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a fost nu neapărat un triumf ci
mai degrabă o aşezare a unei biserici ortodoxe pe o treaptă firească a demnităţii, ca o răsplată
binemeritată pentru serviciile pe care le-a făcut creştinismului din sud-estul Europei de-a
lungul a peste 15 secole. Între hotărârile mai importante pe care Biserica Autocefală
Ortodoxă Română le-a luat după 1885, se numără alegerea episcopului Miron Cristea al
Caransebeşului ca mitropolit primat al României (decembrie 1919), înfiinţarea unor noi
eparhii (Episcopia Oradiei, 1920; Episcopia Vadului Feleacului şi Clujului, 1921; episcopiile
Tomisului, Cetăţii Albe-Ismailului şi Hotinului, 1923), adoptarea calendarului iulian îndreptat
(1 octombrie 1924). În calea către patriarhat un pas hotărâtor l-a constituit autonomia
Bisericii care trebuia statuată în noua constituţie din 192521.
Principiul autonomiei bisericeşti fusese introdus de mitropolitul Andrei Şaguna în
Mitropolia Ortodoxă din Transilvania prin Statutul organic (octombrie 1868) 22. Meritul
pentru această izbândă şi l-au adjudecat mitropolitul primat Miron Cristea şi episcopul
Râmnicului, Vartolomeu Stănescu, fost arhimandrit de scaun la Dunărea de Jos (1909-1910).
Ideea ridicării Bisericii Ortodoxe Române la rang de patriarhie s-a conturat îndată după
realizarea României Mari din decembrie 1918. Potrivit mărturiilor viitorului patriarh Miron
Cristea, personalităţi de prim rang ale culturii române, ca Nicolae Iorga, Simeon Mehedinţi,
Ioan Lupaş, dar şi politicieni de marcă, precum I. C. Brătianu, C. Argetoianu, Alexandru
Lepădatu şi alţii au făcut „lobby” pentru crearea Patriarhiei române23.

19
Biserica Ortodoxă Română a fost şi este autocefală, în „Anuar”, Galaţi, Editura Episcopiei Dunării de Jos,
1996, p. 20.
20
Daniel Ciobotea, op. cit., p. 127.
21
Ion Vicovan, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Iași, Editura Trinitas, 2002, p. 177.
22
Paul Brusanowski, Autonomie bisericească, în „Enciclopedia ortodoxiei româneşti”, Bucureşti, Editura
Iinstitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2010, pp. 54-55.
23
Elie Miron Cristea, Note ascunse, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999, pp. 94-97.

6
 Premise ale înfiinţării Patriarhiei Române
Propuneri în vederea înfiinţării Patriarhatului s-au făcut încă de la sfârşitul sec. al
XIX-lea. De o însemnătate esenţială în acest sens au fost Propunerile făcute în Parlamentul
ţării, la 9 martie 1882, privitor la înfiinţarea Patriarhiei Ortodoxe Române. În şedinţa
Camerei Deputaţilor, întrunite în sesiune ordinară, în data de 9 (21) martie 1882, s-a dat citire
unui document semnat de 9 deputaţi, prin care se propunea, printre altele, ridicarea Bisericii
Ortodoxe Române la treapta de Patriarhie. Documentul consta dintr-o Expunere de motive şi
un Proiect de lege pentru modificarea legii Sinodale din 187224.
În expunerea de motive se arăta că în veacurile trecute, din cauza popoarelor
migratoare, a luptei pentru apărarea hotarelor şi a tuturor drepturilor neamului, apoi din cauza
domniilor fanariote, noi nu am avut răgazul necesar şi condiţiile necesare pentru organizarea
Bisericii noastre în Patriarhat. În timp ce în Camera Deputaţilor se făcea propunerea pentru
înfinţarea Patriarhiei Române şi în presă era discutată oportunitatea ei, se făceau şi pregătiri
pentru Sfinţirea Marelui Mir la Bucureşti, fapt ce s-a împlinit în ziua stabilită de tradiţia
bisericească, în Joia Mare, din Săptămâna Patimilor, pe 25 martie (6 aprilie) 1882. Între cele
două evenimente, propunerea din Cameră şi sfinţirea Sfântului şi Marelui Mir era o strânsă
legătură25.
Au avut loc, însă, mai multe evenimente care au împiedicat pentru o perioadă
îndelungată reluarea propunerii de înfiinţare a Patriarhiei Române. La 10 iulie 1882,
Patriarhul ecumenic din Constantinopol a trimis Mitropolitului Primat o scrisoare prin care-şi
exprima nemulţumirea în legătură cu discuţiile referitoare la înfiinţarea Patriarhiei Române.
Patriarhia ecumenică avea atunci mai multe nemulţumiri: secularizarea averilor mânăstireşti,
făcută de Cuza, declararea Bisericii noastre ca autocefală, fără Tomos special de la
Constantinopol, declararea Bisericii Bulgare ca autocefală, autocefalia Bisericii din Serbia
(1879), ca şi ştirile că Biserica Rusiei se va organiza din nou în patriarhat 26. În 1882, în ziua
de 25 martie, Biserica noastră a săvârşit un act foarte important, şi anume sfinţirea Sfântului
şi Marelui Mir. Faptul acesta a dus la al doilea moment de încordare a relaţiilor cu Patriarhia
Ecumenică, trimiţând scrisoare şi mitropolitului primat Calinic Miclescu, prin care reproşau

24
Act Sinodal care cuprinde autocefalia BOR și relațiile ei cu Patriarhia de la Constantinopol în „B.O.R”, nr.
VI, 1882, p. 745.
25
Ene Braniște, Cuvânt de învățătură la sfințirea Marelui Mir în „Mitropolia Olteniei”, nr. 7-9, 1978, p. 595.
26
Nicolae Dură, Patriarhia Ecumenică și autocefalia Bisericii noastre de-a lungul secolelor în „Studii
Teologice”, nr. 3, 1986, p. 79.

7
acest gest ca fiind o îndepărtare de la canoane. Au urmat răspunsuri demne din partea
Bisericii noastre. Din toamna lui 1884, când a avut loc urcarea pe tronul de la Constantinopol
a patriarhului Ioachim al IV-lea, a început o activitate intensă de pregătire, de reluare a
problemei autocefaliei, printr-o contactare repetată a Patriarhiei Ecumenice27.
În februarie 1885, Sinodul nostru a elaborat principalele doleanţe pe care le avea
Biserica Română pentru exprimarea acestei autocefalii într-o formă stabilă, care să aibă şi
confirmarea Patriarhiei Ecumenice. În 20 aprilie 1885, Sinodul nostru a trimis scrisoarea
oficială de recunoaştere a autocefaliei, iar la 25 aprilie s-a convocat Sinodul Patriarhal şi s-au
întocmit trei documente fundamentale: Tomosul de recunoaştere a autocefaliei şi două
scrisori, una către mitropolitul primat Calinic Miclescu şi alta către primul ministru D. A.
Sturza. Cele trei documente exprimă, într-un cadru solemn, recunoaşterea autocefaliei BOR,
ca un fapt legitim în concordanţă cu canoanele bisericeşti şi cu realităţile istorice 28. La 1 mai,
în plenul Sinodului nostru, a fost anunţată oficial recunoaşterea autocefaliei de către
Patriarhia Ecumenică. Au fost traduse aceste documente şi, în 6 mai, a fost citit Tomosul, iar
scrisorile au fost făcute publice. Pe 7 mai a fost trimisă o scrisoare de mulţumire Patriarhiei
Ecumenice, pentru gestul recunoaşterii. Toate Bisericile Ortodoxe au fost anunţate că, de
acum, Biserica Română este Biserică soră cu cea Ecumenică, iar Sinodul român este Sinod
frate cu cel constantinopolitan, în această comuniune a egalilor29.
În acelaşi timp, capii Bisericii Ortodoxe Române, care au urmat mitropolitului Primat
Calinic Miclescu, ce avusese bucuria de a vedea recunoaşterea autocefaliei Bisericii Române,
de către Patriarhia Ecumenică, - dar care a trecut la cele veşnice în anul 1886 - este vorba de
patru arhipăstori ai Bisericii Ortodoxe Române: Iosif Gheorghian (1829-1909), Ghenadie
Petrescu (1836-1918), Atanasie Mironescu (1858-1931) şi Conon Arămescu-Donici, care au
ocupat scaunul de Mitropolit Primat până la Miron Cristea ca şi deputaţii sau miniştrii
cultelor din acea perioadă, au avut diferite probleme de rezolvat, astfel încât problema
Patriarhatului se va relua abia în anul 1919, în condiţii cu totul deosebite şi mult mai
prielnice30.
O consecinţă locală contemporană a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române o
reprezintă ridicarea Episcopiei Dunării de Jos la rang de arhiepiscopie şi a titularului eparhiei,

27
Ene Braniște, op. cit., p. 597.
28
Nicolae Dură, Dispoziții și norme canonice privind administrarea Sfântului și Marelui Mir pe teritoriul țării
noastre, expresie elocventă a autocefaliei Bisericii Române de-a lungul secolelor în „Mitropolia Moldovei și
Sucevei”, nr. 1-3, 1981, p. 42.
29
Ion Vicovan, op. cit., p. 193.
30
Iorgu Ivan, Raporturile Bisericilor Ortodoxe autocefale locale între ele și față de Patriarhia Ecumenică, după
canoane și istorie în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, nr. 7-8, 1973, p. 472.

8
Preasfinţitul Casian Crăciun la rang de arhiepiscop 31, eveniment de la a cărui proclamare s-a
sărbătorit, în ziua de 27 septembrie 2010, împlinirea unui an. Comemorarea a 12 decenii şi
jumătate de la recunoaşterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, moment înscris în
calendarul aniversărilor bisericeşti naţionale ale anului 2010, face parte din datoria generaţiei
noastre şi a celor de după noi de a nu da uitării evenimentele majore ale Bisericii pe care o
slujim şi pe promotorii lor, întrucât o Biserică fără memorie îşi pierde identitatea sa şi nu
poate sta cu demnitate în faţa celor ce îi neagă trecutul, îi denigrează lucrarea şi îi ignoră
contribuţia sa la afirmarea în istorie a neamului nostru românesc32.

Bibliografie
31
Lucian Petroaia, Adrian Portase, Înălţarea Episcopiei Dunării de Jos la rang de arhiepiscopie şi ridicarea
Preasfinţitului Părinte Casian la demnitatea de arhiepiscop al Dunării de Jos, în vol. „Biserică, misiune,
slujire”, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2010, p. 77-136.
32
Radu Preda, De la autonomie și autocefalie la unitatea canonică și etică, dileme social-teologice ale
ortodoxiei actuale în „Studia Universitatis Babeș Bolyai. Theologia Orthodoxa”, nr. 1, Cluj, 2010, pp. 114-115.

9
 Act Sinodal care cuprinde autocefalia BOR și relațiile ei cu Patriarhia de la
Constantinopol în „B.O.R”, nr. VI, 1882.
Biserica Ortodoxă Română a fost şi este autocefală, în „Anuar”, Galaţi, Editura
Episcopiei Dunării de Jos, 1996.
Braniște, Ene, Cuvânt de învățătură la sfințirea Marelui Mir în „Mitropolia Olteniei”,
nr. 7-9, 1978.
Brusanowski, Paul, Autonomie bisericească, în „Enciclopedia ortodoxiei româneşti”,
Bucureşti, Editura Iinstitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2010.
Ciobotea, Daniel, Autocefalia bisericească: unitate de credință și libertate
responsabilă în „Mitropolia Banatului”, nr. 1-2, 1985.
Idem, Dimitrie Cantemir (1673-1723), principe român și cărturar european, Iași,
Editura Trinitas, 2003.
Idem, Comori ale Ortodoxiei. Explorări teologice în spiritualitatea liturgică și
filocalică, Iași, Editura Trinitas, 2007.
Ciucur, Marcel, Dreptul de acordare a Autocefaliei în Biserica Ortodoxă în „Studii
Teologice”, 1977.
Cristea, Elie Miron, Note ascunse, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999.
Dură, Nicolae, Dispoziții și norme canonice privind administrarea Sfântului și
Marelui Mir pe teritoriul țării noastre, expresie elocventă a autocefaliei Bisericii Române
de-a lungul secolelor în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, nr. 1-3, 1981.
Idem, Patriarhia Ecumenică și autocefalia Bisericii noastre de-a lungul secolelor în
„Studii Teologice”, nr. 3, 1986.
Georgescu, Ilie, Legăturile Țărilor Române cu Ierusalimul. Patriarhii Ierusalimului
în Țările Române (XVII-XVIII) în „Studii Teologice”, seria II, nr. 5-6, 1956.
Ioniță, Alexandru M., Contribuţia episcopului Melchisedec Ştefănescu la
recunoaşterea autocefaliei Bisericii noastre în „Centenarul autocefaliei Bisericii Ortodoxe
Române”, Bucureşti, Editura Iinstitutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
1987.
Iordache, Anastasie; Apostol Stan, Apărarea autonomiei Principatelor române 1821-
1859, București, Editura Academiei Române, 1987.
Ivan, Iorgu, Raporturile Bisericilor Ortodoxe autocefale locale între ele și față de
Patriarhia Ecumenică, după canoane și istorie în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, nr. 7-8,
1973.
10
 Merticariu, Varlaam; Niță Dan Danielescu, Ion Vicovan, Păstori ai Bisericii și
promotori ai culturii –Mitropoliții Moldovei de la începuturi până astăzi, Iași, Editura
Trinitas, 2005.
Păcurariu, Mircea, Câteva considerații cu privire la proclamarea autocefaliei și la
înființarea Patriarhiei B.O.R. în „Mitropolia Banatului”, nr. 10-12, 1975.
Idem, Câteva considerații privind vechimea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române
în „Centenarul autocefaliei B.O. R.”, București, Editura Institutul Biblic și de Misiune al
BOR, 1987.
Petroaia, Lucian, Adrian Portase, Înălţarea Episcopiei Dunării de Jos la rang de
arhiepiscopie şi ridicarea Preasfinţitului Părinte Casian la demnitatea de arhiepiscop al
Dunării de Jos, în vol. „Biserică, misiune, slujire”, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi,
2010.
Preda, Radu, De la autonomie și autocefalie la unitatea canonică și etică, dileme
social-teologice ale ortodoxiei actuale în „Studia Universitatis Babeș Bolyai. Theologia
Orthodoxa”, nr. 1, Cluj, 2010.
Rămureanu, Ioan, Istoria bisericească universală, București, Editura IBMBOR, 2004.
Stan, Liviu, Pravila lui Alexandru cel Bun și vechea autocefalie a Mitropoliei
Moldovei în „Mitropolia Moldovei și Sucevei”, anul XXXVI, nr. 3-4, 1960.
Șerbănescu, Niculae, 150 de ani de la nașterea lui Alexandru Ioan Cuza în „Biserica
Ortodoxă Română”, anul LXXXVIII, nr. 3-4, 1970.
Idem, Autocefalia B.O.R. cu prilejul centenarului 1885-1985, în „Centenarul
autocefaliei B.O. R”, București, Editura IBMBOR, 1987.
Vicovan, Ion, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Iași, Editura Trinitas, 2002.

11