Cucerirea Manciuriei

La data de 18 septembrie 1931, Japonia a lansat un atac asupra Manciuriei, iar în doar
câteva zile forțele armate japoneze au ocupat mai multe puncte strategice în sudul regiunii.
Ministrul chinez din America a raportat secretarului de stat Stimson, într-o telegramă din data de
22 septembrie, opinia sa cum că acesta a fost „un act agresiv al Japoniei”, aparent planificat
îndelung, cu grijă și pus în aplicare sistematic. Ministrul american Johnson nu a găsit nici o
dovadă cum că acest eveniment ar fi rezultatul unui accident sau acțiunea unor funcționari
insignifianți și iresponsabili. El era convins că operațiunea militară japoneză din Manciuria
„trebuie să se încadreze în orice definiție ar avea războiul”, și că acest act de agresiune a fost
realizat în mod deliberat într-o „desconsiderare totală și cinică” a obligațiilor Japoniei în cadrul
Pactului Kellogg-Briand din 27 august 1928, pentru renunțarea la utilizarea războiului ca
instrument de politică națională1.
La 22 septembrie, secretarul Stimson l-a informat pe ambasadorul japonez la Washington
Debuchi că responsabilitatea pentru determinarea cursului evenimentelor în ceea ce privește
lichidarea situației din Manciuria revine în mare măsură asupra Japoniei, „pentru simplul motiv
că forțele armate japoneze au confiscat și își exercită de facto controlul în Sudul Manciuriei”2.
Între timp, Liga Națiunilor delibera cu privire la situația din Manciuria. Secretarul Stimson a
însărcinat pe consulul Statelor Unite de la Geneva să informeze secretarul general al Ligii, într-o
comunicare din 5 octombrie 1931, că cel mai dezirabil ar fi ca Liga să rămână cel puțin la fel de
vigilentă ca până acum, și în nici un caz să nu eșueze în a-și afirma presiunea și autoritatea de
reglementare față de conflictul dintre China și Japonia3. Secretarul Stimson susținea în

1
Nathaniel Peffer, American diplomacy in the Great Depression: Hoovers-Stimson foreign policy, 1929-1933 în
„Political Science Quarterly”, vol. 73, nr. 2, The Academy of political science, 1958, pp. 278-280.
2
http://www.history.co.uk/study-topics/history-of-ww2/sino-japanese-war, consultat la 20.04.2015.
3
Dacă statele aflate în război ignorau decizia Adunării, Liga putea introduce sancțiuni economice, prin intermediul
Consiliului Ligii. Scopul acestei sancțiuni era de a lovi financiar națiunea agresoare, astfel încât ea era nevoită să se
conformeze cerințelor Ligii. În subsidiar, se dorea împingerea unei națiuni agresoare spre faliment, pentru ca
populația să-și îndrepte furia asupra guvernului și să-l constrângă să accepte decizia Ligii. Aceasta avea posibilitatea
de a dispune membrilor ei să nu facă schimburi comerciale cu un popor agresor cu scopul de a pune națiunea în
cauză în serioase dificultăți economice. În ultimă instanță, dacă și aceste măsuri eșuau Liga trecea la introducerea
sancțiunilor fizice. Acest lucru însemna că forța militară putea fi folosită pentru punerea în aplicare a deciziei Ligii.
Totuși, Liga nu avea nici o forță militară la dispoziție și nici un membru al Ligii nu trebuia să o ofere în momentul
aderării, spre deosebire de actuala Organizație a Națiunilor Unite. Prin urmare, Liga nu putea formula amenințări
grave, motiv pentru care orice țară care sfida autoritatea acesteia era foarte conștientă de punctul ei nevralgic.
Singurele două țări din Ligă care ar fi putut oferi o forță militară erau Marea Britanie și Franța, ambele epuizate de
putere în Primul Război Mondial, neputând să prezinte Ligii suportul de care avea nevoie. De asemenea, atât Anglia
cât și Franța, nu erau capabile să-și utilizeze finanțele pentru a plăti pentru o armată extinsă, avâmd în vedere faptul
că ambele au fost afectate financiar serios de Primul Război Mondial. (Eugen Bădălan, Ion Pâlșoiu, Operațiile de
menținere a păcii ale Națiunilor Unite în Orientul Mijlociu, București, Editura Centrului Tehnic al Armatei, 2005,

1
continuare că acest guvern, acționând independent, „va depune eforturi pentru a consolida ceea
ce face Liga” lucru care ar demonstra interesul său deosebit în materie și rigurozitatea
obligațiilor pactului Kellogg-Briand pentru națiunile conflictuale și al Tratatului celor Nouă
Puteri, pentru ca secretarul american să conchidă că „va veni un timp când ar fi recomandabil să
se cunoască aceste obligații”. Guvernul Statelor Unite, în notele sale diplomatice din 20
octombrie 1931 către China și Japonia, le-a atras atenția asupra respectării obligațiilor care le
revin în cadrul Pactului Kellogg-Briand. Reprezentanții americani și-au exprimat speranța că
națiunile nu se vor abține de la măsuri care ar putea conduce la punerea de acord asupra unei
metode pașnice de rezolvare a disputei menționate, „în conformitate cu promisiunile lor și cu
așteptările opiniei publice din întreaga lume”4.
Politica de nerecunoaștere
Guvernul japonez și-a declarat dorința de a continua relațiile de prietenie cu China
negând că ar avea ținte teritoriale în Manciuria, cu toate că operațiunile militare japoneze nu s-au
oprit. Până la sfârșitul anului 1931 Japonia a distrus ultima urmă de autoritate administrativă
rămasă a Guvernului Republicii chineze în Sudul Manciuriei, așa cum exista înainte de 18
septembrie a aceluiași an. Guvernul american a notificat guvernul chinez și japonez la 7 ianuarie
1932 că i se părea inadmisibilă legalitatea situației existente, afirmând că nu intenționează să
recunoască vreun tratat sau acord încheiat între aceste guverne. În conformitate cu această
politică, guvernul marionetă stabilit de armata japoneză în Manciuria câteva săptămâni mai
târziu, nu a fost recunoscut de către America5.
După ce ostilitățile dintre Japonia și China s-au răspândit în întreaga zonă a Shanghai-
ului, la începutul anului 1932, guvernul japonez a cerut ca Statele Unite să extindă acțiunile
pentru oprirea ostilităților. Ulterior, pe 2 februarie, America a făcut o propunere care conținea
următoarele puncte: încetarea tuturor actelor de violență pe ambele părț, nici o pregătire militară
în vederea continuării ostilităților, retragerea atât a combatanților chinezi, cât și japonezi din
zona Shanghai și, după acceptarea celor de mai sus, derularea de negocieri prompte pentru
soluționarea tuturor controverselor nerezolvate dintre Japonia și China, cu ajutorul observatorilor
neutri sau participanților. Aceeași propunere a fost făcută celor două țări de către guvernele
britanic, francez și italian. Guvernul chinez a acceptat imediat propunerea, pe când cel japonez,

pp. 179-181).
4
Michael Lynch, China: de la Imperiu la Republica Populară, 1900-1949, București, Editura Bic All, 2004, p. 135.
5
Henry Kissinger, Diplomația, București, Editura All, 2013, pp. 267-268.

2
deși accepta unele puncte, a respins categoric pe al doilea și al patrulea punct, în consecință
propunerea neducând la nici un rezultat benefic6.
În februarie 1932, secretarul de stat american Stimson propunea guvernului britanic ca
cele două țări să emită o declarație comună prin care să invoce Tratatul celor Nouă Puteri și
Pactul Kellogg-Briand în divergențele din Extremul Orient. Se reliefa în mod clar că cele două
guverne iau în serios aceste tratate și că le văd ca fiind pe deplin obligatorii, declarând că nu vor
recunoaște ca valabilă nici o situație creată prin încălcarea acestora 7. Într-o scrisoare din 23
februarie 1932 către senatorul Borah, președintele Comisiei Senatului pentru Relații Externe,
secretarul Stimson a afirmat că situația survenită în China nu putea fi reconciliată prin obligațiile
stabilite de Tratatul celor Nouă Puteri sau de pactul Kellog-Briand. El s-a referit la declarația
guvernului Statelor Unite din 7 ianuarie, susținând că dacă o politică similară ar fi urmată și de
alte guverne ale lumii, o măsură eficientă ar fi plasată asupra legalității oricărui titlu sau drept,
care să fie obținută prin presiune sau violare a tratatului și că, în cele din urmă, o astfel de
acțiune ar conduce la restaurarea în China a drepturilor și titlurilor de care a fost lipsită.
Guvernul britanic nu a adoptat propunerea făcută de secretarul Stimson, pentru ca mai târziu, să
introducă în Adunarea Societății Națiunilor o rezoluție ce a fost adoptată în unanimitate. Această
rezoluție, de la 11 martie 1932, susținea că „este de datoria membrilor Societății Națiunilor să nu
recunoască nici o situație, tratat sau acord care ar putea fi realizat prin mijloace contrare Pactului
Societății Națiunilor sau Tratatului de la Paris”8.
Raportul ambasadorului Grew despre spiritul militar japonez
Ambasadorul Statelor Unite ale Americii în Japonia, Joseph C. Grew, raporta secretarului
Stimson pe 13 august 1932, despre pericolele latente în situația existentă. Grew afirma că în
Japonia creșterea deliberată a animozității publice față de națiunile străine, dar mai ales față de
SUA, există fără îndoială cu scopul de a consolida mâna armatei în aventura din Manciuria în
fața opoziției străine. El a declarat că mașina militară japoneză a fost „construită pentru război,
pregătită pentru război și ar ura bun venit acestuia”, iar faptul că niciodată nu a fost învinsă îi
conferă o încredere nelimitată în sine. Dupa consolidarea pozitiei lor în Manciuria forțele
militare japoneze au procedat, la începutul lunii ianuarie 1933, la extinderea limitelor noului stat
marionetă prin ocuparea provinciei Jehol, în China de Nord. Ambasadorul japonez, într-o
6
http://www.historylearningsite.co.uk/manchuria_1931.htm, consultat la 22.04.2015.
7
Constantin Hlihor, Istoria secolului XX, București, Editura Comunicare.ro, 2002, p. 122.
8
A. R. Tullie, La Mandchourie et le conflit sino-japonais devant la Société des Nations în „The american journal of
international law”, vol. 29, nr. 3, American society of international law, 1935, p. 551.

3
discuție din 5 ianuarie cu secretarul Stimson, a declarat că Japonia nu are nici o ambiție
teritorială la sud de Marele Zid. Secretarul i-a amintit acestuia că, în urmă cu an clama că
Japonia nu avea ambiții teritoriale nici în Manciuria. Ambasadorul i-a răspuns că nici un cabinet
japonez care ar fi pledat pentru un compromis în problema Manciuriei nu putea supraviețui în
Japonia și că acest incident ar trebui considerat ca fiind închis. Secretarul Stimson a încheiat
spunând că guvernul său a conchis că un alt război, cum a fost războiul mondial, ar putea
distruge civilizația noastră, prin urmare, „suntem determinați să sprijinim mecanismul păcii care
ar face o astfel de recurență imposibilă”9.
În primăvara anului 1933, în legătură cu legislația propusă de a permite președintelui, ca
în anumite condiții, să poată aplica embargo asupra exportului de arme din Statele Unite, s-a luat
în calcul posibilitatea de a bloca livrarea de arme Japoniei. Într-o declarație făcută în numele
secretarului de stat, Hull, către Comitetul Senatului pentru Relații Externe de la 17 mai 1933, s-a
subliniat faptul că guvernul american a fost de acord „în general, cu concluziile comisiei Lytton
care plasa întreaga responsabilitate asupra Japoniei pentru conflictul cu tentă internațională care
se desfășoară acum în China”. În această declarație referitoare la legislația propusă, secretarul
Hull declara că era intenția guvernului său de a folosi autoritatea ca un mijloc de restabilire a
păcii între China și Japonia10. El susținea următoarele: un embargo asupra armelor nu ar fi un
mijloc eficient de restabilire a păcii în acest caz; Japonia este un important producator de arme cu
industrii suficient de dezvoltate pentru a-și asigura propriile nevoi; China era dependentă de
importul acestor mărfuri; un embargo al armelor aplicat atât Chinei, cât și Japoniei ar acționa de
fapt împotriva Chinei și în favoarea Japoniei, un embargo doar împotriva Japoniei ar duce,
probabil, la confiscarea de către japonezi a armelor destinate Chinei, astfel că, scădea de fapt
furnizarea de arme către China, în favoarea Japoniei. Secretarul a declarat că guvernul său nu era
dispus să ia orice măsuri care să favorizeze operațiunile militare ale japonezilor. Mai mult, el a
spus că nu va accepta în niciun caz să participe la un embargo internațional de acest gen, dacă nu
vor exista garanții substanțiale de la guvernele tuturor marilor puteri, care să asigure împotriva
efectelor oricăror măsuri de represalii pe care japonezii le-ar putea întreprinde11.

9
Peter Calvocoressi, Total war: causes and courses of the second world war, New York, Penguin Books, 1982, p.
89.
10
Cristopher Jespersen, American Images of China: 1931-1949 în „China review international”, vol. IV, nr. 1,
University of Hawaii Press, 1997, pp. 171-173.
11
Joan Hoff Wilson, American business and foreign policy, 1920-1933, Lexington, University Press of Kentucky,
2015, pp. 313-314.

4
 Condamnarea agresiunii japoneze
Între timp, Liga Națiunilor a luat în discuție raportul Comisiei Lytton, propus de ea
pentru a face o anchetă asupra situației din Manciuria. Comisia a raportat că operațiunile militare
ale japonezilor din Manciuria nu pot fi considerate ca măsuri de legitimă apărare, regimul pe care
japonezii l-au înființat acolo ignoră dorințele oamenilor din Manciuria și nu este compatibil cu
principiile fundamentale ale obligațiilor internaționale existente. Adunarea Ligii a adoptat acest
raport la 24 februarie 1933, iar ca urmare, delegația japoneză a amenințat cu ieșirea din Liga
Națiunilor. Într-o scrisoare din 25 februarie adresată secretarului general al Ligii Națiunilor,
Stimson declara că Statele Unite erau de acord cu opiniile și concluziile Ligii12.
În cele din urmă, Adunarea Ligii a aprobat cu 42 voturi pentru și 1 impotrivă, raportul
Comisiei de Studiu condusă de lordul Lytton. La aceasta, reprezentantul Japoniei a declarat cu
aplomb că „eforturile guvernului japonez, îndreptate spre colaborarea cu Liga Națiunilor în
chestiunea conflictului chino-japonez s-au încheiat”. La 27 martie 1933, Japonia notifica Liga cu
privire la retragerea sa din organizație. Eșecul Conferinței pentru dezarmare, desfășurată sub
egida Societății Națiunilor, a fost pecetluită de retragerea Germaniei de la negocieri, la 14
octombrie 1933. Hitler s-a folosit de acest prilej pentru a se lansa într-un plan general de
înarmare. Pretextul pentru legitimarea acestui act a fost declarația ministrului de externe francez
care afirma pe 19 aprilie 1934, că din acel moment, Franța își va asigura securitatea prin mijloace
proprii. Din acel moment existența și viabilitatea Ligii Națiunilor erau iremediabil compromise,
ea conștientizându-și incapacitatea de a face față vreunei agresiuni sau conflict care viza pacea
instaurată după Tratatul de la Paris. La data de 12 apriile 1946, la Geneva, are loc ultima întâlnire
a membrilor Ligii Națiunilor, unde se adoptă moțiunea citită de Robert Cecil prin care Liga era
dizolvată, pentru a fi înlocuită de Organizația Națiunilor Unite13.

Bibliografie

12
https://history.state.gov/milestones/1921-1936, consultat la 22.04.2015.
13
http://www.scritub.com/istorie/Nicolae-Titulescu-si-razboiul-85232.php, consultat la 19.04.2015.

5
Bădălan, Eugen, Ion Pâlșoiu, Operațiile de menținere a păcii ale Națiunilor Unite în Orientul
Mijlociu, București, Editura Centrului Tehnic al Armatei, 2005.
Calvocoressi, Peter, Total war: causes and courses of the second world war, New York, Penguin
Books, 1982.
Hlihor, Constantin, Istoria secolului XX, București, Editura Comunicare.ro, 2002.
http://www.history.co.uk/study-topics/history-of-ww2/sino-japanese-war, consultat la
20.04.2015.
http://www.historylearningsite.co.uk/manchuria_1931.htm, consultat la 22.04.2015.
http://www.scritub.com/istorie/Nicolae-Titulescu-si-razboiul-85232.php, consultat la 19.04.2015.
https://history.state.gov/milestones/1921-1936, consultat la 22.04.2015.
Jespersen, Cristopher, American Images of China: 1931-1949 în „China review international”,
vol. IV, nr. 1, University of Hawaii Press, 1997.
Kissinger, Henry, Diplomația, București, Editura All, 2013.
Lynch, Michael, China: de la Imperiu la Republica Populară, 1900-1949, București, Editura Bic
All, 2004.
Peffer, Nathaniel, American diplomacy in the Great Depression: Hoovers-Stimson foreign
policy, 1929-1933 în „Political Science Quarterly”, vol. 73, nr. 2, The Academy of political
science, 1958.
Tullie, A. R., La Mandchourie et le conflit sino-japonais devant la Société des Nations în „The
american journal of international law”, vol. 29, nr. 3, American society of international law,
1935.
Wilson, Joan Hoff, American business and foreign policy, 1920-1933, Lexington, University
Press of Kentucky, 2015.