Constituția este legea fundamentală a unui stat concretizată într-un document scris, care

indică regulile și principiile ce guvernează un stat. Într-o constituție sunt consacrate principiile
fundamentale ale întregii vieți economice, politice, sociale și juridice, în conformitate cu valorile
esențiale pe care statul le promovează și apără. Poporul, susținea Hegel, trebuie să aibă față de
constituția lui sentimentul dreptului său și al stării sale de fapt, altfel ea poate exista în chip
exterior, dar nu are nici o semnificație și nici o valoare, subliniind că „fiecare popor își are
constituția care i se potrivește și care i se cuvine”. Astfel, Declaratia Drepturilor Omului și
Cetățeanului din 1789 stabilea că „orice societate în care garanția drepturilor nu este asigurată,
nici separația puterilor stabilită, nu are constituție”, iar prima constituție scrisă din lume, cea
americană din 1787 arată în preambulul său că „noi, poporul american, în vederea formării unei
uniuni perfecte, stabilirii justiției, asigurării liniștii interioare, a apărării comune, dezvoltării
bunăstării generale și binefacerilor libertății pentru noi și urmașii noștri, poruncim și stabilim
prezenta constituție”1.
Constituțiile sunt clasificate în: scrise și nescrise, rigide și flexibile, federale sau unitare,
parlamentare sau presidențiale, republicane sau monarhice. Deși se poate conchide faptul că
astfel de clasificări sunt oarecum vagi, având în vedere faptul că aceste caracteristici grupează
constituțiile într-o categorie sau alta, ele scot în evidență mai mult diferențe între ele decât
similitudini. Unele dintre ele, spre exemplu, cele monarhice și republicane sau cele scrise și
nescrise și-au pierdut din relevanță în prezent2. Una dintre singurele valori ale încercării de
clasificare rezidă în lumina pe care o aruncă asupra naturii și semnificației unei anumite
constituții atunci când este considerată a fi în legătură cu toate bazele clasificării comparativ cu
altă constituție cu referințe la aceleași fundamente. K. C. Wheare, profesor la Oxford, spunea în
cartea sa „Modern constitutions” următoarele: „chiar dacă rezultatul încercării de a clasifica o
constituție, ar trebui să dezvăluie inadvertența și irealismul bazelor variate ale categoriilor de
constituții, procesul prin care ajungem la acest rezultat ne învață multe despre semnificația
constituției, al locului ei în sistemul de guvernământ, a ceea ce este viu și ce este mort în
repertoriul regulilor... care conduce un guvern în orice țară”3.
La întrebarea generală ce ar trebui să conțină o constituție par să existe două opinii
discordante: una vede constituția ca fiind un document legal, iar cealalta ca pe un fel de
1
Friedrich Hayek, Constituția libertății, Iași, Editura Institutul European, 1998, p. 31.
2
Imanuel Geiss, Istoria lumii din preistorie până în anul 2000, București, Editura All Educational, 2012, p. 436.
3
K. C. Wheare, Modern constitutions în „The indian journal of political science”, vol. XIX, nr. 2, apriilie 1968, pp.
190-191.

1
proclamație, o mărturisire a credinței sau o declarare a idealurilor. În viziunea lui Wheare
constituția ar trebui să proclame regulile legii supreme care să lege toate instituțiile de
guvernământ, și pentru ca să fie eficientă numărul acestora să fie cât mai mic, general și
fundamental, precis și clar în exprimare. Dificultatea cea mai mare provine din limbajul vag și
elastic al dispozițiilor multor constituții, mai ales cele referitoare la anumite drepturi
fundamentale sau la modul de împărțire al puterii într-un stat federal, între centru și regiuni4.
O altă chestiune care ridică semne de întrebare este: pe ce baze o constituție poate
pretinde obediență? Acest lucru implică o dublă natură: legală și morală. Autoritatea legală a
constituției provine din înalta autoritate a sursei care a emanat-o, fie ea un corp superior precum
Parlamentul britanic, regele sau o Adunare Constituantă aleasă de către popor. În ceea ce privește
caracterul moral, o constituție poate clama obligația etică la supunere pe motivul că este lege
fundamentală, în termenii expresiei voinței poporului sau că se bazează pe legi și drepturi
naturale. Greu de spus dacă asta va determina la obediență pe cel care nu este mulțumit de
constituție, dintr-un motiv sau altul, însă aceasta va trebui să fie capabilă răspundă pozitiv la
necesitățile societății și să probeze longevitate și certitudine5.
În cadrul gândirii umaniste, unde individul devine baza reflecției acestui curent, se
dezvoltă filosofia dreptului natural, reprezentată în Marea Britanie prin John Locke și Thomas
Hobbes. În opera sa capitală „Leviathan-ul”, Hobbes expune concepția conform căreia un stat
modern este format din indivizi și nu din grupuri, susținând că monarhia nu se justifică prin
originea divină sau tradiție, ci printr-un contract care-l leagă pe monarh de ansamblul inșilor care
formează societatea. Deși a plecat de la ideile hobbesiene, Locke a ajuns la cu totul alte
concluzii. Ideile sale din „Eseu despre guvernarea civilă”, converg spre crearea unui regim
liberal și individualist, care a stat la originea evoluției britanice din secolul al XVIII-lea, pentru a
se răspândi ulterior în Europa și America de Nord6.
Avându-se ca scop suprem conservarea drepturilor naturale ale indivizilor, trebuie evitată
concentrarea totală a puterilor în mâinile unui singur om, astfel separarea puterilor devine una
din dogmele principale ale liberalismului. Prin teoretizarea modului cum ar trebui condusă o
societate, Hobbes și Locke au atras interesul filosofilor francezi, care au susținut la rândul lor ca
rațiunea să stea la baza politicii. Voltaire laudă sistemul politic englez, iar Montesquieu continuă
4
Ibidem, p. 192.
5
Fernand Braudel, Structurile cotidianului. Posibilul și imposibilul, vol. II, București, Editura Meridiane, 1984, p.
88.
6
Hermann Keyserling, Analiza spectrală a Europei, Iași, Editura Institutul European, 1993, p. 130.

2
ideile lui Locke, privitoare la dezvoltarea unei monarhii temperate, în care separarea puterilor să
fie o garanție împotriva despotismului7.
Cu toate acestea, paradoxul „constituției” britanice își face simțită prezența deoarece nu
există o constituție britanică, ci un ansamblu de texte disparate, juxtapuse unele celoralte, în
funcție de evenimentele istorice și impactul acestora asupra societății. De la Marea Chartă sau
Regulamentul de la Oxford din secolul XIII la Petiția Drepturilor din 1628, care pune bazele
existenței Parlamentului, trecând prin legea Habeas Corpus Act din 1679, care pune pazele
libertății individuale, prin Legea Drepturilor din 1689, care definește limitele autorității regale și
domeniul de acțiune al Parlamentului, prin Test Act (actul de mărturisire al credinței) din 1673,
care interzicea accesul neanglicanilor în funcții publice și prin Actul de Instaurare din 1701, care
oferea dreptul doar protestanților de a urca pe tronul Angliei, „constituția” britanică este o sumă
de acte care au fost necesare într-un anumit moment al istoriei acestui imperiu. Însă, trei principii
fundamentale reies din aceste texte: garantarea libertăților individuale, limitarea autorității regale
și caracterul esențial protestant al statului8.
În America de Nord, în 1787 a fost adoptată o constituție care realiza separarea puterii
din start: puterea executivă aparținea președintelui (care în timp de război căpăta puteri
dictatoriale), puterea legislativă aparținea Congresului, format din Camera Reprezentanților și
Senat, iar puterea judecătorească depindea de membrii Curții Supreme care erau aleși pe viață.
Cu privire la această constituție, Benjiamin Franklin avea să spună: „Deși nu aprob toată părțile
Constituției, sunt mirat să o găsesc atât de aproape de perfecție”9.
Ultima mare revoluție care a statuat drepturile individului într-un act fundamental a fost
revoluția franceză. O dată abolit „Vechiul Regim”, nu mai rămânea membrilor Adunării
Constituante decât să proclame și să redacteze noile principii în ceea ce s-a numit, „Declarația
drepturilor omului și cetățeanului”, votată la 26 august 1789, act care a precedat adoptarea
Constituției, promulgată în septembrie 1791. Aceasta statua că regele, până atunci de esență
divină, este reprezentantul acestei națiuni „de la care emană toate puterile” 10. Articolul 3 din
Constituție proclama „principiul oricărei suveranități se întemeiază pe națiune. Nici o clasă, nici
un individ nu poate să manifeste vreo autoritate care să nu se bazeze în mod limpede pe aceasta”.
7
Pierre Manent, Originile politicii moderne. Machiavelli, Hobbes, Rousseau, București, Editura Nemira, 2000, p.
157.
8
Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei, vol. III, Iași, Editura Institutul European, 1998, pp. 263-267.
9
Nicolae Ciachir, Istoria universală modernă, 1642-1789, vol. I, București, Editura Oscar Print, 1998, p. 65.
10
Pierre Chaunu, Civilizația Europei în secolul Luminilor, vol. I, București, Editura Meridiane, 1986, p. 343.

3
Legea devine o „exprimare a voinței generale”, ceea ce presupune ca ea să fie elaborată de toți
cetățenii, sau cel puțin de reprezentanții lor. Alte principii care au stat la baza Constituției
franceze sunt: respectarea drepturilor omului, egalitatea în fața legii și suveranitatea națiunii11.
Una dintre țările care adoptat o constituție ce înscria principiile menționate mai sus este
Belgia care la 4 octombrie 1830, își proclama independența față de Olanda. Lupta pentru ieșirea
din componența Coroanei olandeze debutează printr-o puternică răscoală izbucnită la Bruxelles,
în august. Răscoala declanșează de fapt revoluția burgheză care își propusese, printre alte
obiective, obținerea independenței țării și formarea unei monarhii suverane. La 27 septembrie, se
constituie un guvern provizoriu cu caracter revoluționar denumit Consiliul guvernamental de
coaliție12. Statutul de independență al noului stat este recunoscut de Anglia, Franța, Rusia,
Austria și Prusia. Guvernul provizoriu a decis convocarea unui Congres național însărcinat cu
examinarea unui proiect de constituție inspirat îndeosebi din textele constituției Franței din 1791,
Legea fundamentală a Olandei din 1814 și Charta Franceza din iulie 1830. Constituția a fost
promulgată la 7 februarie 1831. Congresul național, care exprima suveranitatea națională, fiind
ales prin sufragiu cenzitar, a proclamat formal independența poporului belgian la 18 noiembrie
1830 și a decis îndepărtarea pentru totdeauna a dinastiei d'Orange-Nassau din Belgia13.
Noul stat se consolidează prin încoronarea lui Leopold de Luxemburg ca rege al Belgiei,
sub numele de Leopold I. Prin tratatul încheiat în aprilie 1839 între Olanda si Belgia se
reglementează în mod definitiv relațiile dintre cele doua state, regele Olandei, Wilhem I,
recunoscând formal independența Belgiei. Constituția din 7 februarie 1831 a reflectat doctrina
liberală a statului, în vogă pe continentul european în acea vreme. Astfel, se explică de ce, textele
constituției belgiene din 1831 au constituit surse de inspirație pentru alte state, în special, în ceea
ce privește instituția drepturilor și libertăților cetățenești, garantarea proprietății private,
considerată a fi sacră și inviolabilă, și modalitățile de transpunere în practică a principiului
separației celor trei puteri în stat. Adunarea Constituantă a optat pentru un regim parlamentar14.
În 1830, Belgia a fost organizată ca un stat unitar și a pastrat caracteristicile acestei forme
a statului timp de peste un secol și jumătate. Puterea de stat s-a exercitat, însă, în forme accentuat
descentralizate, ținându-se seama de caracteristicile lingvistice diferite ale populației aparținând
11
Francois Furet, Reflecții asupra revoluției franceze, București, Editura Humanitas, 1992, p. 57.
12
Jean Carpentier, François Lebrun (coord.), Istoria Europei, București, Editura Humanitas, 2006, p. 231.
13
Pierre Milza, op. cit., pp. 338-339.
14
Neagu Djuvara, Civilizații și tipare istorice. Un studiu comparat al civilizațiilor, București, Editura Humanitas,
2008, p. 166.

4
unor culturi distincte. Spre deosebire de statele unitare tipice, comunele și provinciile care
prezentau caracteristici tradiționale și culturale distincte beneficiau de la început de dreptul de a-
și administra interesele și de a-și afirma particularitățile proprii de viață comunitară15.
Articolul 1 din constituție definește Belgia ca fiind un stat federal, compus din comunități
și regiuni. Cât priveste comunitățile, acestea sunt definite prin caracteristici lingvistice și
culturale. Regiunile Belgiei sunt: regiunea valonă, flamandă și regiunea capitalei, Bruxelles. În
același timp, constituția reține existența a patru regiuni lingvistice, și anume: regiunea de limbă
franceză, cea de limbă olandeză, regiunea bilingvă Bruxelles și aceea de limbă germană. Fiecare
comună a Regatului face parte dintr-una din cele patru regiuni lingvistice. Deși există comunități
lingvistice distincte, ceea ce presupune existența unor grupuri diferite din punct de vedere etnic,
totuși, Constituția foloseste termenul de „națiune”, adică de grupare etnică, compactă, care
prezintă trăsături comune din punct de vedere istoric, cultural, lingvistic și spiritual. Potrivit art.
33 din Constituție, toate puterile emană de la națiune și sunt exercitate în formele stabilite prin
legea fundamentală16.
Federalismul belgian poarta în sine o componentă originală: decupajul geografic urmează
traseul regiunilor lingvistice. Fiecare comunitate dintre cele trei cunoscute formează o regiune
lingvistică. La nivelul statului federal sunt concentrate atribuțiile suverane privind apărarea
națională, înfăptuirea justiției, politica monetară, problemele de securitate socială și de sănătate
publică, precum și domeniul relațiilor internaționale. La nivelul autorităților comunitare și
regionale au fost repartizate prerogative în domeniul învățământului, culturii, dezvoltării
urbanistice și al transportului local17.
Departajarea prerogativelor și competențelor este vizibilă și la nivel legislativ. Astfel,
legile votate de parlamentul federal se aplică pe întregul teritoriu național, în timp ce legislația
adoptată de parlamentele locale se aplică exclusiv la nivelul fiecărei comunități. Se consideră că
funcțiile de autoritate, care presupun exprimarea voinței suverane a populației și apărarea
intereselor generale ale acesteia sunt rezervate autorităților federale, în timp ce funcțiile
obișnuite, de gestiune a activității curente, sunt de resortul fiecărei comunități. Nu întotdeauna,
însă, distincția între atribuțiile de autoritate și cele de gestiune este ușor de facut 18. În literatura de
15
Wiliam Bridgwater, The Columbia Encyclopedia, New York, 1963, p. 1157.
16
Britannica concise encyclopedia, Chicago, Published by Encyclopaedia britannica, 2003, p. 832.
17
A. Godwin (ed.), The new Cambridge modern history. The american and french revolution, 1763-1893, vol. VIII,
United Kingdom, Cambridge University Press, 1968, pp. 591-592.
18
Frédéric Mauro, L’expansion européenne, 1600-1870, Paris, Presses universitaires de France, 1964, p. 322.

5
specialitate se susține că federalismul belgian este atipic și are trei trăsături distinctive sau
particularități:
a) caracterul disociativ, în sensul că regiunile și comunitățile lingvistice sunt unități care
nu se unesc pe criterii politice. De aceea, separatismul între ele este mai accentuat, fiecare având
o responsabilitate specială;
b) o triplă subordonare legislativă a cetățeanului față de legislația federală, cea a
comunităților și cea a regiunilor;
c) existența unei multitudini de colectivități politice: una federală, trei comunitare, trei
regionale și una de limbă franceză și regiunea bilingvă Bruxelles19;
Constituția Belgiei nu conține prevederi referitoare la partidele politice. In schimb, prin
lege se precizează că partidul politic este o asociație de persoane, care are personalitate juridică
și care participă la alegeri în conformitate cu dispozițiile cuprinse în Codul electoral, prezentând
candidații pentru Camera Reprezentanților sau Senat. Totodată, legea prevede că partidele
politice încearcă să influențeze exprimarea voinței populare în modalități stabilite în statutul sau
programul propriu. Desigur, partidele politice dețin rolul major în funcționarea democratică a
sistemului politic20. Sistemul de partide este constituit pe principiul pluripartidismului, fără însă,
ca un partid să fie majoritar. Până în anii '60, în Belgia își disputau voturile electoratului trei
formațiuni politice, și anume: creștin-democratii, socialiștii și liberalii. Primele două formațiuni
erau considerate partide influente, deținând cele mai multe mandate în alegerile parlamentare.
Odată cu accentuarea tendinței de federalizare a țării, aceste partide s-au divizat pe criterii
lingvistice, rezultând un pluripartidism extrem. Din cauza acestui sistem, guvernele nu se pot
baza pe o majoritate formată dintr-un singur partid, ci pe coaliții largi de partide. Divizarea
lingvistică a sistemului de partide aduce cu sine existența mai multor partide creștin-sociale, în
timp ce socialiștii și liberalii reprezintă grupări sociale diferite21.
Constituția belgiană a consacrat forma monarhică de guvernare, în care regele urma să
dețină un rol decorativ și să aibă o putere limitată, în schimb, Parlamentului îi erau conferite
puteri sporite, îndeosebi, în ceea ce privește acordarea votului de încredere guvernului și
răspunderea acestuia în fața forului legislativ, ca autoritate reprezentativă a națiunii belgiene.
19
Aristouvoulos Manessis, Deux. États nés en 1830: Ressemblances et dissemblances constitutionnelles entre la
Belgique et la Grèce în „The Journal of modern history”, vol. XXXII, nr. 3, septembrie 1960, pp. 295-296.
20
Camil Mureșanu, Culegere de texte pentru istoria universală. Epoca modernă, vol. I, București, Editura Didactică
și Pedagocică, 1973, p. 286.
21
Serge Berstein, Pierre Milza, op. cit., p. 242.

6
Pentru o lungă perioada de timp, constituția din 1831 a suferit revizuiri nesemnificative. În
ultimele trei decenii, forțele politice au început să opteze tot mai direct și mai des pentru
transformarea structurii de stat unitare într-un stat federal, constituția fiind revizuită în acest sens.
În 1993, Belgia a optat pentru o formă federală de stat, care a păstrat regionalismul lingvistic și
cultural existent anterior22.

Bibliografie

Berstein, Serge; Pierre Milza, Istoria Europei, vol. III, Iași, Editura Institutul European,
1998.
Braudel, Fernand, Structurile cotidianului. Posibilul și imposibilul, vol. II, București,
Editura Meridiane, 1984.
Bridgwater, Wiliam, The Columbia Encyclopedia, New York, New York Press, 1963.

22
Alfred le Ghait, The revision of the belgian constitution în „The North american review ”, vol. 157, nr. 444,
noiembrie 1893, pp. 550-552.

7
 Britannica concise encyclopedia, Chicago, Published by Encyclopaedia britannica, 2003.
Carpentier, Jean; François Lebrun (coord.), Istoria Europei, București, Editura
Humanitas, 2006.
Chaunu, Pierre, Civilizația Europei în secolul Luminilor, vol. I, București, Editura
Meridiane, 1986.
Ciachir, Nicolae, Istoria universală modernă, 1642-1789, vol. I, București, Editura Oscar
Print, 1998.
Djuvara, Neagu, Civilizații și tipare istorice. Un studiu comparat al civilizațiilor,
București, Editura Humanitas, 2008.
Furet, Francois, Reflecții asupra revoluției franceze, București, Editura Humanitas, 1992.
Geiss, Imanuel, Istoria lumii din preistorie până în anul 2000, București, Editura All
Educational, 2012.
Ghait, Alfred, The revision of the belgian constitution în „The North american review ”,
vol. 157, nr. 444, 1893.
Godwin A., (ed.), The new Cambridge modern history. The american and french
revolution, 1763-1893, vol. VIII, United Kingdom, Cambridge University Press, 1968.
Hayek, Friedrich, Constituția libertății, Iași, Editura Institutul European, 1998.
Keyserling, Hermann, Analiza spectrală a Europei, Iași, Editura Institutul European,
1993.
Manent, Pierre, Originile politicii moderne. Machiavelli, Hobbes, Rousseau, București,
Editura Nemira, 2000.
Manessis, Aristouvoulos, Deux. États nés en 1830: Ressemblances et dissemblances
constitutionnelles entre la Belgique et la Grèce în „The Journal of modern history”, vol. XXXII,
nr. 3, 1960.
Mauro, Frédéric, L’expansion européenne, 1600-1870, Paris, Presses universitaires de
France, 1964.
Mureșanu, Camil, Culegere de texte pentru istoria universală. Epoca modernă, vol. I,
București, Editura Didactică și Pedagogică, 1973.
Wheare, K. C., Modern constitutions în „The indian journal of political science”, vol.
XIX, nr. 2, apriilie 1968.