CURS 3:

1.9. TEORIA UTILITĂŢII MARGINALE

Utilitatea totală reprezintă întreaga satisfacţie pe care un cumpărător o obţine

în urma consumului tuturor unităţilor, dintr-un anumit bun, într-o perioadă dată.
Utilitatea marginală evidenţiază sporul de utilitate obţinut în urma consumării
unei unităţi suplimentare dintr-un bun, într-o anumită perioadă de timp.
Aprecierea utilităţii are un caracter subiectiv, utilitatea diferind de la o
persoană la alta.
Utilitatea marginală scade atunci când consumul creşte. Acest proces este
cunoscut ca principiul utilităţii marginale descrescânde.
Se pot trasa curbele utilităţii totale şi marginale (vezi fig.1.32).
Utilitate

UT

0 1 i n Q

Um

Fig. 1.32. Evoluţia utilităţii totale şi marginale

Analiza figurii 1.32, evidenţiază următoarele aspecte:

a. curba utilităţii marginale (Um) are o pantă negativă;
b. curba utilităţii totale (UT) porneşte din origine, deoarece lipsa consumului
conferă o utilitate zero pentru cumpărători;
c. curba utilităţii totale atinge punctul de maxim când utilitatea marginală este
zero;
d. utilitatea marginală poate fi calculată conform relaţiei:
U dU
Um  T  T
Q dQ
e. când nevoia pentru bunul analizat a fost satisfăcută, utilitatea marginală
este zero, iar utilitatea totală devine maximă;
f. continuarea consumului şi după atingerea acestui prag (U m=0) duce la
apariţia unei utilităţi negative sau a unei disutilităţi.
În vederea demonstrării conţinutului legii utilităţii marginale descrescânde, vom
apela la exemplul unui consumator de bere. Evoluţia utilităţii pentru acest consumator
este dată de tabelul următor:
Tabelul 1.4:Evoluţia utilităţii (studiu de caz)
Număr de sticle de bere Utilitate totală Utilitate marginală
consumate (UT) (Um)
1 20 -
2 32 12
3 40 8
 4 40 0
5 30 -10
6 10 -20
Utilitate marginală
50
Utilitate totală
40
30 1.9.1. NIVELUL OPTIM AL
CONSUMULUI ÎN CAZURILE
Utilitate

20
UNUI SINGUR BUN ŞI AL
10
DOUĂ BUNURI
0
0 1 2 3 4 5 6
-10 Analiza preferinţelor
-20 consumatorilor în funcţie de
Cantitate veniturile pe care le deţin,
porneşte de la următoarele
postulate: Fig. 1.33. Evoluţia utilităţii marginale şi totale (studiu de caz)
a. consumatorul este o persoană raţională care caută, pe baza sumei de
bani de care dispune, să obţină o satisfacţie (utilitate) cât mai mare în urma
consumului;
b. orice consumator are preferinţe stricte în legătură cu anumite bunuri şi
servicii pe care le poate obţine de pe piaţă;
c. veniturile consumatorilor sunt limitate;
d. orice bun sau serviciu are un anumit preţ.
Apare, astfel, noţiunea de surplus al consumatorului, care poate fi surplus
marginal sau total.
Surplusul marginal al consumatorului reprezintă sporul de utilitate obţinut
din consumarea unei unităţi suplimentare dintr-un anumit bun, peste nivelul preţului
plătit:
S mc U m  P
în care : Smc - surplusul marginal al consumatorului.
Surplusul total al consumatorului (STc) reprezintă sporul de utilitate totală,
obţinut din consumul unui anumit bun, peste suma de bani cheltuită în acest scop
(peste venitul alocat consumului bunului):
STc U T  P  Q
în care: P - preţul unitar; Q - cantitatea consumată.
Pe baza celor două componente prezentate, se poate defini alegerea
consumatorului raţional, ca fiind aceea care are ca finalitate maximizarea
surplusului total al consumatorului.
Procesul de maximizare a surplusului consumatorului poate fi evidenţiat grafic
în figura următoare:
Um,P

II P
P1
Um
I

0 Q1 Q

Fig. 1.34. Maximizarea surplusului consumatorului

 În figura 1.34., cheltuielile totale aferente achiziţionării cantităţii Q 1 din bunul
analizat vor fi Q1P1 şi vor fi reprezentate de aria I.
Utilitatea totală este dată de suma celor două arii (I şi II) situate sub curba
utilităţii marginale. Surplusul consumatorului este dat de diferenţa dintre utilitatea
totală şi aria I.
La nivelul fiecărui individ, curba cererii pentru un anumit bun va fi identică
cu cea a utilităţii marginale pentru acel bun, măsurată în unităţi monetare (vezi
fig.1.35).
Um,P

a
P1
b
P2
c
P3 Um = C

0 Q1 Q2 Q3 Q
Fig. 1.35. Curba individuală a cererii
În cazul unui singur bun, în momentul cheltuirii ultimei unităţi monetare
disponibile pentru achiziţionarea acelui bun, trebuie să se obţină aceeaşi utilitate
marginală. Aceasta este, de fapt, regula maximizării utilităţii în cazul unui singur
bun.
Dacă consumatorul analizat alternează între elementele definitorii ale acestei
reguli, el se află în echilibru.
Să presupunem cazul unui individ care dispune de un venit de 1.000 u.m., cu
care doreşte să achiziţioneze două bunuri (x şi y) ale căror preţuri sunt: P x = 100
u.m. şi Py = 200 u.m. Evoluţia cantităţii şi a utilităţii marginale este dată de tabelul
următor:
Tabelul 1.5: Evoluţia utilităţii (studiu de caz)
Cantitatea Utilitatea marginală a Utilitatea marginală a
(doza) bunului x (Umx) bunului y (Umy)
1 10 24
2 9 22
3 8 10
4 7 9
5 6 6
Conform acestui tabel, realizarea echilibrului consumatorului are la bază
următorul raţionament:
Etapa 1: consumatorul trebuie să opteze între o unitate de bun x şi una de bun y. El
va cumpăra o unitate de bun y, deoarece obţine o utilitate superioară.
Venitul disponibil se va reduce la: 1.000 - 200 = 800 u.m.
Etapa 2: consumatorul optează acum, între prima unitate de bun x şi a doua unitate
 de bun y. El va alege a doua unitate de bun y, venitul său diminuându-se
la: 800 - 200 = 600 u.m.
Etapa 3: consumatorul achiziţionează atât o unitate (prima) de bun x cât şi o unitate
(a treia) de bun y, deoarece utilităţile lor sunt identice. Venitul disponibil
devine: 600 - (100 + 200) = 300 u.m.
Etapa 4: consumatorul achiziţionează a doua unitate de bun x şi a patra unitate de
bun y, având utilităţi marginale egale. Venitul disponibil devine:
300 - (100 + 200) = 0 u.m.
În urma acestui exemplu, putem concluziona că regula de maximizare a
utilităţii, în cazul unui venit şi al unor preţuri date, este:
U mx U my U mx P x
= ⇔ =
Px P y U my P y

1.9.2. NIVELUL OPTIM AL CONSUMULUI ÎN CAZUL MAI MULTOR BUNURI

Deoarece veniturile consumatorilor sunt limitate, aceştia vor fi nevoiţi să

opteze pentru anumite combinaţii de bunuri.
În condiţiile în care consumatorii trebuie să achiziţioneze bunurile a, b, ..., n,
ei îşi vor maximiza utilitatea totală (în funcţie de veniturile lor), dacă vor respecta
principiul:
U m Um Um
a
= b =…= n
Pa Pb Pn

Această analiză a utilităţii se realizează în cazul bunurilor de consum curent.

Se pune întrebarea: ce se întâmplă cu bunurile de folosinţă îndelungată ? În
acest ultim caz, consumatorii plătesc acum, asumându-şi riscul opţiunii lor în viitor.
Cu alte cuvinte, consumatorii operează în condiţii de risc.
Există trei categorii de atitudini posibile faţă de risc:
a. riscul neutru: apare atunci când consumatorul cumpără un bun, dacă
acesta din urmă prezintă avantaje la momentul achiziţiei, fără a-şi pune problema
dacă aceste avantaje sunt reale sau nu;
b. consumatorul îşi asumă riscul în anumite limite;
c. consumatorul nu acceptă riscul şi refuză achiziţionarea bunului
respectiv.

1.10 . ANALIZA CURBELOR DE INDIFERENŢĂ

Curbele de indiferenţă reprezintă toate combinaţiile posibile dintre două

bunuri, x şi y, care realizează acelaşi nivel de satisfacţie pentru consumator.
Din punct de vedere grafic, o curbă de indiferenţă se reprezintă astfel:
Q

K
bun y

L
M

0 bun x Q
 Fig. 1.36. Curba de indiferenţă a unui consumator

Fiecare punct de pe curba de indiferenţă reprezintă o combinaţie între

cantităţile de bunuri x şi y, care produce o aceeaşi utilitate consumatorului. În aceste
condiţii, consumatorul devine indiferent la combinaţia pe care o va alege (J, K, L sau
M).
Curba de indiferenţă se caracterizează prin:
a. este o curbă cu panta negativă;
b. curba de indiferenţă este convexă faţă de origine.
Din punct de vedere tehnic, panta curbei de indiferenţă măsoară rata
marginală de substituţie (RMS), care indică rata la nivelul căreia consumatorul va
substitui un bun y pentru un alt bun x, menţinându-şi aceeaşi satisfacţie în consum.
Două bunuri pentru care rata marginală de substituţie a unuia pentru altul este
constantă poartă denumirea de bunuri perfect substituibile. Din punct de vedere
grafic, bunurile perfect substituibile se reprezintă astfel :
bun y
n
....

2
1

O
bun x
1 2 ……….. n

Figura 1.37 : Bunuri perfect substituibile

Două bunuri pentru care rata marginală de substituire tinde către infinit se
numesc bunuri perfect complementare. În acest caz, curbele de indiferenţă iau
forma unor unghiuri drepte, astfel :
 bun y
n
....

2
1

O
1 2 ……….. n bun x

Figura 1.38 : Bunuri perfect complementare

Analiza economică utilizează o multitudine de curbe de indiferenţă, grupate

într-o hartă (vezi fig.1.39).
Q
bun y

I5
I4
I3
I2
I1
0 bun x Q
Fig. 1.39. Exemplu de hartă a curbelor de indiferenţă
Fiecare curbă I reflectă un nivel diferit al utilităţii totale. Considerând curba
originală I3, fiecare curbă din dreapta sa (I 4, I5), reprezintă combinaţia de bunuri x şi y
care asigură o utilitate mai mare decât I 3.
Toate combinaţiile posibile între două bunuri care pot fi achiziţionate, în
funcţie de nivelul preţurilor celor două bunuri şi de venitul disponibil al
cumpărătorului, reprezintă dreapta (linia) bugetului (vezi fig.1.40).
Q
bun y

0 bun x Q

Fig. 1.40. Dreapta bugetului pentru un consumator

 Un pas înainte, pe calea analizei economice, îl constituie studierea, în
acelaşi timp, a evoluţiilor hărţii curbelor de indiferenţă şi a dreptei bugetului,
conform figurii 1.41.
Bun y
I1 I2 I3 I4 I5
V1

A
Qy

0
Qx Bun x
V0
Fig. 1.41. Echilibrul consumatorului
În condiţiile unui nivel dat al venitului, acea combinaţie de repartizare a
cantităţilor din cele două bunuri (x şi y) care asigură maximum de satisfacţie
consumatorului, comparativ cu oricare altă combinaţie posibilă, reflectă echilibrul
consumatorului.
Deoarece panta curbei de indiferenţă reflectă rata marginală de substituire, iar
panta dreptei bugetului este dată de raportul dintre preţurile celor două bunuri,
poziţia de echilibru se va afla în punctul pentru care:
P
RMS  x
Py
CURS 3:

CAP.2 : TEORIA FIRMEI

2.1. NATURA FIRMEI

La începuturile omenirii, producţia era realizată numai la nivel individual, în

vederea satisfacerii propriilor nevoi.
Cu timpul, indivizii s-au specializat în realizarea anumitor bunuri sau numai a
unor componente, astfel încât a devenit necesară cooperarea între ei.
Etapa următoare a evoluţiei a constituit-o apariţia firmei, sub forma unei
structuri organizatorice particulare, care beneficiază de un set specific de atribute ale
proprietăţii.
Elementul central al oricărei firme îl constituie proprietarul, patronul,
antreprenorul sau întreprinzătorul, care:
a. intră în contact cu indivizii care constituie oferta de pe piaţa muncii sau de pe
pieţele celorlalţi factori de producţie, stabilind condiţiile angajării lor şi/sau a resurselor
lor, precum şi remunerarea acestora;
b. adoptă decizii în conformitate cu propriile sale interese şi cu obligaţiile sale
contractuale;
c. beneficiază de venitul rezidual, care rămâne după achitarea tuturor
datoriilor firmei;
d. îşi poate transfera drepturile şi obligaţiile sale contractuale unei terţe
persoane;
e. orientează (dirijează) activităţile angajaţilor săi, în vederea realizării
obligaţiilor contractuale;
f. modifică structura şi cantitatea resurselor pe care le utilizează în vederea
obţinerii unor rezultate economice superioare.
Cauzele care au determinat consolidarea poziţiei firmei clasice, în peisajul
economic al sec. XIX÷XX au fost extrem de variate:
a. posibilitatea diminuării costurilor medii eferente obţinerii output-ului
necesar;
b. posibilitatea remunerării fiecărui participant la obţinerea output-ului în
funcţie de contribuţia sa reală, în condiţiile negociate pe bază de contract;
c. crearea mediului care stimulează creşterea productivităţii şi a eficienţei.
Orice firmă operează cu input-uri şi cu output-uri, cu elemente specifice
activităţilor promoţionale, de creştere şi de dezvoltare, urmărind optimizarea
activităţii sale.
Obiectivul principal al oricărei firme îl constituie maximizarea profitului, ca
surplus de venit faţă de suma tuturor costurilor de oportunitate la nivel
microeconomic.
Pentru a realiza un model economic în care firma să opereze, trebuie să se
ţină seama de cel puţin două restricţii fundamentale:
a. condiţiile pieţei pe care firma operează, care influenţează direct nivelul
profitului care poate fi obţinut;
 b. nivelul tehnologiilor de producţie, care determină cantitatea efectivă şi
calitatea output-ului pe care firma poate să le obţină cu input-urile de care dispune la
un moment dat.
2.2. TEORIA CLASICĂ A FIRMEI

Analiza comparativă a conceptului actual de firmă cu cel clasic, exprimat în

subcapitolul anterior, conduce la evidenţierea unei multitudini de inadvertenţe
referitoare la:
a. forma de proprietate: o firmă poate fi proprietatea unei singure persoane,
a unui grup redus de persoane sau a unei multitudini de acţionari.
b. controlul firmei: poate fi deţinut de o singură persoană, care posedă
pachetul de control al acţiunilor, de către un consiliu director (de administraţie),
format din reprezentanţi ai acţionarilor, ai angajaţilor firmei sau de către un director
general executiv;
c. organizarea firmei: se realizează sub forma unei structuri ierarhice
capabilă să transpună conexiunile care apar între angajaţi şi angajatori la nivelul
firmei;
d. sistemul informaţional: activitatea curentă a firmei generează informaţii
referitoare la condiţiile cererii, performanţele factorilor de producţie, conjunctura
economică, dar face necesară şi preluarea de informaţii (aferente activităţii de
cercetare a pieţei, cercetării tehnologice şi dezvoltării firmei). Aceste informaţii
trebuie să ajungă în acele puncte cheie ale firmei în care se adoptă deciziile
economice. Informaţiile trebuie să fie complete, corecte şi pertinente, astfel încât
deciziile adoptate de conducerea firmei să elimine, cât mai mult posibil, factorul risc;
e. conflictele de interese: apar dintr-unul sau chiar din ambele motive care
urmează:
- lipsa unei informări obiective: conduce la apariţia unor diferenţe de opinie
privind rezultatele unor decizii şi relativitatea acestora;
- ordinea de preferinţă a acestor indivizi, în ceea ce priveşte rezultatele
deciziei, poate varia.
O altă sursă a conflictului se datorează faptului că de rezultatul unei decizii
pot beneficia mai multe persoane implicate în luarea deciziei, în diferite moduri,
astfel încât conflictul poate fi evitat numai odată cu subordonarea interesului
personal unui obiectiv comun posibil, aparţinând acţionarilor firmei. Mai mult decât
atât, deşi cei care participă direct la procesul de luare a deciziilor sunt cel mai
adesea administratorii firmei, vor exista în mod obişnuit alte grupuri ce pot influenţa
luarea deciziilor prin comportamentul lor.
Teoria, în mod clar, omite nenumărate aspecte ale realităţii. Acest lucru poate
fi realizat destul de uşor, prin abordarea unui model de firmă abstract, de tipul black
box, iar testul realităţii asupra valorii acestei abstractizări, îl reprezintă evaluarea
modului de predicţie şi luarea deciziilor.
Criticile aduse teoriei clasice a firmei vizează probleme precum:
a. consecinţele separării proprietăţii de control;
b. limitele firmei şi natura acesteia;
c. structura internă şi organizarea firmei;
d. structura capitalului firmei;
e. piaţa internă a factorului muncă (din cadrul firmei).
2.3. FUNDAMENTELE TEORIEI FIRMEI

Teoria clasică a firmei se fundamentează pe ideea unui individ, proprietar al

firmei analizate, care finanţează activitatea firmei pe baza economiilor pe care le-a
făcut sau pe baza unor împrumuturi, care încasează profitul rezultat din activitatea
economică, angajează input-uri, îşi asumă riscul şi controlează firma respectivă.
Realitatea economică actuală este cu totul alta: cea mai mare parte a activităţii
economice este controlată de mari corporaţii, în timp ce se accentuează separarea
dintre proprietar şi cel care controlează efectiv firma.
Această structură, de tip muşuroi, poate fi evidenţiată grafic astfel:

Decizie economică
Fig. 2.1. Structura de tip muşuroi a firmei

Decizie economică

Director general
(manager general)
Consiliul director
p furnici (p<m<n)
Acţionari importanţi
m furnici (m<n)
Mediu economic

Acţionari obişnuiţi n furnici

Pe baza acestei abordări, primele încercări de a construi modele de

capitalism managerial (ale lui W.J. Baumol şi respectiv R. Morris şi O.E. Williamson)
aveau forma unor simple probleme de maximizare impusă prin constrângere.
Vom proceda, mai întâi, la explicarea acestor concepte cheie, pentru ca, mai
apoi, să arătăm modul în care ele se îmbină, în vederea elaborării unei teorii a naturii
şi a limitelor firmei.
Conceptele cheie sunt:
a. situaţiile în care contractele sunt incomplete;
b. specificitatea activului;
c. comportamentul ocazional (adaptarea la diferite situaţii);
d. drepturile reziduale de decizie şi control.
Le vom analiza pe rând.
a. Contractele incomplete: atunci când un contract este încheiat, se poate
constata existenţa unei nesiguranţe generale în ceea ce priveşte viitoarea stare de
lucruri a unei firme, în care trebuie să se materializeze clauzele contractuale.
b. Specificitatea activului: Una sau ambele părţi ale contractului pot aloca
resurse într-o anumită activitate economică; dacă activitatea economică respectivă
ar lua sfârşit, iar resursele şi-ar schimba domeniul de utilizare, ar exista pierderi
semnificative în planul valorii output-ului şi în cel al costului asumat.
 c. Comportamentul ocazional: Egoismul agenţilor economici îi va conduce la
preluarea oricărui avantaj ce poate fi obţinut dintr-o anume situaţie de piaţă, chiar
dacă această înseamnă omiterea sau distorsionarea informării, comportament neloial
sau incorect ş.a.m.d. Afacerile sunt afaceri.
d. Drepturile reziduale de decizie şi control: Dacă un contract este
incomplet, atunci el nu va specifica modalităţi de acţiune ale părţilor în diferitele
împrejurări care ţin de conjunctura economică.

2.4. DEFICIENŢELE TEORIEI CLASICE A FIRMEI

Teoria tradiţională a maximizării profitului firmei este criticată, considerându-

se nerealistă. Principalele argumente aduse, în acest sens, se referă la faptul că:
a. firmele doresc să-şi maximizeze profiturile dar, dintr-un motiv sau altul, nu
sunt capabile să o facă;
b. firmele pot avea şi alte interese (obiective), în afara celui al maximizării
profitului.
O critică vehementă a teoriei clasice microeconomice se bazează pe ideea
că, în practică, firmele nu urmăresc egalizarea venitului marginal cu costul
marginal.
Dificultatea principală care apare este aceea a maximizării profitului în
condiţiile lipsei de informaţii.
Mai mult, firmele nu pot cunoaşte cu exactitate curbele cererii şi venitului
marginal pentru fiecare dintre ele.
Dar, cea mai importantă problemă este aceea de a estima evoluţia curbei
cererii în funcţie de acţiunile şi reacţiile celorlalte firme de pe piaţă.
O altă problemă ar fi aceea legată de faptul că firmele operează într-un
mediu economic aflat mereu în schimbare.
O altă variantă de atac a teoriei clasice a firmei este aceea care susţine că
firmele nu urmăresc să-şi maximizeze profiturile, chiar dacă ar putea realiza
acest lucru.
Teoriile alternative ale firmei afirmă că majoritatea firmelor sunt
producătoare (satisfăcătoare) de profit. În această situaţie, apar două noi categorii
de teorii microeconomice:
a. prima, care susţine că firmele urmăresc alte obiective decât maximizarea
profiturilor lor (în condiţiile în care au obţinut un profit suficient);
b. cea de-a doua, care afirmă că firma se confruntă cu o multitudine de interese
conflictuale (în condiţiile obţinerii unui profit suficient).

2.5. TEORIILE ALTERNATIVE ALE FIRMEI

Teoriile alternative ale firmei se referă la: maximizarea profitului pe termen

lung, la maximizarea veniturilor rezultate din vânzări şi la maximizarea veniturilor sau
a valorii capitalului firmei analizate.
a. Maximizarea profitului pe termen lung:
Reprezintă o teorie microeconomică alternativă, care susţine că managerii
urmăresc evoluţia curbelor costurilor şi veniturilor, astfel încât să obţină maximum de
profit după o perioadă mai lungă de timp.
b. Maximizarea, pe termen scurt, a veniturilor obţinute din vânzări: sunt
uşor de determinat preţurile şi output-ul care permit maximizarea pe termen scurt a
profitului. Aceasta deoarece succesul activităţii managerilor este, de cele mai multe
ori, identificat cu o creştere a vânzărilor firmei pe care ei o conduc, evoluţia
vânzărilor constituind un barometru al stării economice a firmei.
c. Maximizarea creşterii venitului din vânzări sau a valorii capitalului pe
termen lung: Deseori, managerii operează pe termen lung şi urmăresc, ca obiectiv
principal, creşterea dimensiunilor şi a puterii economice a firmei. Acest proces
dinamic de creştere necesită noi metode de promovare, crearea de noi posturi, plata
unor salarii mai mari, obţinerea unei puteri superioare de decizie pentru manageri
etc. Expansiunea firmei este cel mai corect măsurată prin determinarea creşterii
veniturilor obţinute din vânzările ei. Comensurarea valorii capitalului firmei nu este o
metodă la fel de exactă ca cea a veniturilor din vânzări, deoarece acest capital
depinde de variaţia stocurilor de pe piaţă. Dacă o firmă doreşte maximizarea
creşterii ei economice, trebuie să stabilească precis perioada în care trebuie atins
acest obiectiv.
Expansiunea firmei se poate realiza prin mijloace interne sau prin fuziune.
Expansiunea prin mijloace interne necesită o mărire a volumului vânzărilor,
care se poate obţine prin mărirea capacităţilor de producţie ale firmei prin investiții,
împrumuturi, lansarea de acțiuni pe piața capitalului.
Cealaltă metodă de expansiune se referă la fuzionare. Fuzionarea este
rezultatul unei înţelegeri stabilită între două firme, prin care acestea îşi unesc
activităţile. O altă manieră de fuzionare este aceea prin care o firmă o înghite pe
cealaltă, prin cumpărarea de către prima firmă a pachetului acţiunilor de control
aferent celei de-a doua firme. Această metodă poartă denumirea de achiziţionare a
unei firme, dar face parte tot din cadrul procesului de fuzionare.
În practică, există trei tipuri de fuzionare:
a. fuzionare pe orizontală: constă în unirea a două firme, care acţionează în
cadrul aceleiaşi ramuri şi la acelaşi stadiu de prelucrare a produselor;
b. fuzionare pe verticală: se realizează atunci când se unesc două firme care
operează în aceeaşi ramură dar la diferite stadii de producţie;
c. fuzionare sub formă de conglomerat: în cazul unirii a două firme care
operează în ramuri diferite de activitate.
Fuzionarea se realizează pentru atingerea mai multor obiective posibile:
a. creşterea puterii economice: într-o măsură mai mare decât în cazul
utilizării factorilor interni;
b. creşterea randamentelor: după realizarea fuzionării, părţile componente
pot fi reorganizate pe principii de raţionalitate, obţinându-se o diminuare a costurilor;
c. transformarea firmei într-un monopol: prin diminuarea concurenţei şi
creşterea sectorului de piaţă controlat;
d. creşterea valorii de piaţă a firmei: în acest caz, fuzionarea se realizează
în beneficiul acţionarilor ambelor firme, conducând spre o creştere potenţială a
valorii stocurilor firmei rezultat;
e. diminuarea incertitudinii: există două surse fundamentale de
incertitudine pentru firme. Prima se referă la acţiunile rivalilor pe piaţă. A doua sursă
de incertitudine o constituie raportul dintre spaţiul economic naţional şi cel
internaţional;
f. valorificarea oportunităţilor ivite: multe firme urmăresc pătrunderea pe
noi pieţe, realizarea de noi produse sau evidenţierea faptului că sunt organizaţii
dinamice;
 g. alte motive: obţinerea unor firme mai mari, apărarea împotriva altor firme
pe piaţă, realizarea unor imperii economice, obţinerea unor firme internaţionale prin
fuzionarea cu firme din alte ţări.

2.6. TEORIILE INTERESELOR (OBIECTIVELOR) MULTIPLE

Firmele pot urmări nu unul ci mai multe obiective strategice. În situaţia în care
firmele urmăresc mai multe obiective, trebuie să se realizeze un compromis între
acestea, sub forma unui set de ţinte (obiective).
Un progres esenţial legat de teoriile alternative ale firmei, îl constituie
dezvoltarea teoriilor comportamentului firmelor. Aceste teorii permit anticiparea
acţiunilor firmei pe baza studierii comportamentului diferitelor grupuri de oameni din
cadrul firmei şi a interacţiunilor dintre aceştia, în condiţiile existenţei unor interese
potenţial conflictuale.

2.7. NOŢIUNEA DE FACTOR DE PRODUCŢIE

Definirea factorilor de producţie se face pornind de la resursele economice.

Resursele economice reprezintă acele resurse (naturale, umane sau
rezultate dintr-un proces de producţie anterior) care participă efectiv la realizarea
bunurilor necesare satisfacerii nevoilor oamenilor.
Resursele economice cuprind: pământul, resursele naturale, factorul muncă,
până la cele mai perfecţionate utilaje, tehnologii şi firme.
Resursele economice se clasifică după următoarele criterii:
a. după formă: resurse materiale (echipament şi utilaje de producţie, clădiri,
materii prime) şi resurse nemateriale (servicii productive);
b. după gradul de prelucrare: resurse primare (preluate direct din natură:
potenţialul natural şi cel uman) şi resurse derivate (echipament, utilaje, tehnologii);
c. după modul de obţinere: resurse reproductibile (care sunt rezultatul unor
procese de producţie anterioare) şi resurse nereproductibile;
d. după forma de posesie: resurse obiect de proprietate (terenuri, resurse
primare, capital) şi resurse umane (muncă şi abilitatea antreprenorială);
e. după provenienţă: resurse rezultate dintr-o activitate anterioară, resurse
provenite direct din natură, resurse provenite de la menaje (munca) şi resurse
formate din maşini, utilaje, echipament de producţie.
Indiferent de categoria din care fac parte, resursele economice se
caracterizează prin următoarele trăsături:
a. reprezintă obiect al tranzacţiilor bilaterale;
b. se găsesc în proprietatea agenţilor economici;
c. pot fi transportate şi depozitate;
d. sunt limitate din punct de vedere cantitativ.
Ca urmare, putem defini factorii de producţie drept totalitatea resurselor
economice care sunt efectiv utilizate în cadrul activităţii economice a firmei.
Economistul francez J.B. Say a grupat factorii de producţie în trei mari
categorii: munca, pământul şi capitalul, considerând că fiecare dintre aceştia este
purtător de venit.
 Literatura economică anglo-americană foloseşte noţiunea de input-uri pentru
a defini factorii de producţie.
În condiţiile contemporane, asistăm la tendinţa de mărire a numărului
factorilor de producţie. Aşa au apărut factori de producţie noi, precum: abilitatea
antreprenorială, resursele informaţionale, capitalul uman etc.
R. Barre, în schimb, opinează pentru introducerea unui nou factor de
producţie - întreprinderea (firma) - sub forma întregii activităţi a acesteia.
P. Samuelson tratează şi el problema factorilor de producţie, clasificându-i în
alte trei categorii:
a. factori primari (munca şi pământul);
b. factori derivaţi (capitalul);
c. abilitatea întreprinzătorului.

2.8. ANALIZA CAPITALULUI

Într-o primă accepţiune, capitalul reprezintă totalitatea bunurilor care

contribuie la desfăşurarea activităţii productive (maşini, unelte, echipamente, spaţii
de depozitare, transport sau distribuţie).
A. Page atrage atenţia că, pentru dezvoltarea oricărei activităţi economice,
interesează numai capitalul real, care funcţionează efectiv.
Componenta esenţială a capitalului real o reprezintă capitalul tehnic,
respectiv bunurile reproductibile capabile să mărească eficacitatea muncii şi să
aducă un venit, un profit proprietarului lor.
După modul în care participă la activitatea economică, se consumă şi se
înlocuiesc, componentele capitalului tehnic se împart în: capital circulant şi capital
fix.
Capitalul circulant reprezintă acea parte a capitalului care participă la un
singur ciclu de producţie, transmiţându-şi valoarea şi consumându-se integral, fiind
necesară înlocuirea sa cu fiecare ciclu de fabricaţie.
Capitalul circulant cuprinde: materii prime, materiale, combustibili,
semifabricate, energie etc. Capitalul circulant utilizat de către o firmă depinde de
consumurile specifice (tehnologice) şi este influenţat de evoluţia preţurilor pieţei.
Capitalul fix participă la mai multe cicluri de producţie, se uzează treptat şi îşi
transmite valoarea asupra produselor create treptat, în funcţie de perioada de
funcţionare şi de nivelul output-ului rezultat.
La nivelul firmei, capitalul fix este studiat cantitativ şi calitativ cu ajutorul
următorilor indicatori:
a. înzestrarea factorului muncă cu capital fix:
α=KF/ L
în care: KF - capitalul fix total; L - număr lucrători din firmă.
Acest indicator poate fi comparat cu productivitatea muncii în dinamică.
Evoluţia normală este aceea în care o creştere a dotării cu capital fix ar trebui
devansată de creşterea indicelui productivităţii (IW) (vezi fig. 2.4):
u.m.

IW

0
timp
 Fig. 2.4. Evoluţia indicilor dotării şi ai productivităţii muncii

b. structura capitalului fix:

KF i
β= ⋅100
KF

în care: KFi - capital fix din categoria i; i=( 1,n )

2.8.3. AMORTIZAREA CAPITALULUI FIX

O problemă esenţială a analizei capitalului fix o constituie amortizarea.

Aceasta se determină ca raport între valoarea iniţială a capitalului fix (K F) şi durata
de funcţionare a acestuia exprimată în ani (n):
KF
Am=
n
în care: Am - amortizarea anuală.
Firma poate opta pentru una dintre cele trei tipuri de politici de amortizare:
a. amortizare liniară: se determină pe baza valorii iniţiale a capitalului şi se
aplică sub forma aceleiași cote de amortizare anuale:
Am j=ρ⋅KF
în care:  - cota de amortizare anuală; j - ani; j= ( 1,n ) .
b. amortizare regresivă: constă în aplicarea unui coeficient fix asupra valorii
capitalului rămas, valoarea amortizată crescând, în timp ce valoarea capitalului fix
se reduce:
Am j=ρ⋅KF
t−1

2.9. ANALIZA FACTORULUI MUNCĂ

Munca reprezintă totalitatea aptitudinilor fizice şi intelectuale proprii fiinţei

umane şi la care oamenii fac apel în procesul producerii bunurilor necesare satisfacerii
nevoilor lor. Munca este factorul de producţie activ, determinant, orice progres al
individului şi al societăţi, neputându-se realiza în afara sa.
Munca este un efort fizic şi intelectual, delimitarea dintre aceste două aspecte
fiind imposibil de realizat.
În ţările dezvoltate din punct de vedere economic, munca este supusă unui
proces masiv de substituire de către capital, concomitent cu reducerea relativă a
timpului de muncă.
În calitate de factor de producţie, munca se află sub influenţa factorului
demografic.
Demografia evidenţiază efectivele de populaţie pe sexe şi pe grupe cincinale
de vârstă cu ajutorul piramidei vârstelor, de forma celei prezentate în diagrama 2.7.
 100

masculin feminin

10
5
0
vârsta (ani)

Fig. 2.7. Piramida vârstelor

2.9.1. PRODUCTIVITATEA MUNCII

Productivitatea muncii evidenţiază eficienţa cu care este cheltuită resursa de

muncă. În legătură cu calculul productivităţii muncii, apar două categorii de probleme
legate de:
a. modalităţile concrete de calcul;
b. modalităţile de exprimare a producţiei necesare calculului productivităţii
muncii.
a. Ca modalitate generală de calcul, productivitatea se determină ca:
Q
W=
N
în care: N - număr de lucrători sau număr ore-om, om-zile, om-lună.

2.10. ANALIZA FACTORULUI PĂMÂNT (NATURĂ)

În calitate de factor de producţie, pământul reprezintă totalitatea resurselor

naturale, toate darurile naturii, utilizate în procesul de producţie. Aceste resurse sunt:
- terenurile arabile;
- pădurile;
- zăcămintele de minerale şi de ţiţei;
- resursele de apă.
Pământul prezintă o serie de caracteristici fundamentale:
a. este cadrul specific de desfăşurare a oricărei activităţi umane;
b. este principalul factor de producţie din agricultură;
c. este singura sursă de producere (obţinere) a alimentelor şi a altor materii
prime naturale.
În calitate de factor de producţie, pământul este strict limitat. Limitarea
pământului implică limitarea drastică a resurselor naturale neregenerabile.
Dar, oricât de mare ar fi acest efort pe care societatea îl realizează, resursele
naturale se rezumă, practic, la suprafaţa planetei (cel puţin până la cucerirea
definitivă a cosmosului de către om).
Principala utilizare a pământului, ca factor de producţie, este în agricultură. În
activitatea agricolă, asupra pământului, acţionează două categorii de factori:
 a. factori favorabili creşterii ofertei de pământ: irigaţii, îmbunătăţiri
funciare, drenări, amenajări, ameliorări ale solului, defrişări etc.;
b. factori defavorabili creşterii ofertei de pământ: eroziunea solului,
îmbibarea solului cu apă şi salinitate, poluarea, radiaţiile ultraviolete puternice sau
modificările climatice.
Agronomul Harold Dregne a împărţit terenul agricol al fiecărei arii geografice
în trei categorii, în funcţie de stadiul degradării:
a. degradare uşoară: care implică reducerea potenţialului productiv al
pământului cu aproximativ 10%;
b. degradare medie: care implică reducerea potenţialului cu 10÷50%;
c. degradare gravă: care constă în diminuarea potenţialului productiv al
pământului cu mai mult de 50%.
Conform acestei analize, datele obţinute au fost grupate în următorul tabel:
Tabelul 2.1. Degradarea terenului
Continentul Degradare Degradare Degradare Total
uşoară medie gravă
Africa 60 23 17 100
Asia 56 28 16 100
Australia 38 55 7 100
Europa 69 25 6 100
America de 70 23 7 100
Nord
America de 73 17 10 100
Sud
Datorită dificultăţilor tot mai mari în obţinerea unor suprafeţe de pământ care să
satisfacă cât mai deplin trebuinţele societăţii, se pune tot mai acut problema evaluării
economice corecte a pământului.
Această evaluare, care se bazează pe renta capitalizată, trebuie să ţină cont
atât de fertilitatea terenului cât şi valoarea lucrărilor de investiţii încorporate în el.
Problema resurselor naturale se pune cu acuitate şi în România. În legătură
cu resursele naturale de care dispune ţara noastră, se pot face următoarele
aprecieri:
a. resursele de apă: nu sunt dintre cele mai mari, România situându-se într-o
poziţie de mijloc între ţările lumii cu cei 1600 m 3 apă/locuitor (respectiv 10.000 m3
apă/locuitor inclusiv Dunărea);
b. resursele minerale: hidrocarburile şi cărbunii reprezintă 79% din resursele
minerale ale ţării (metalele deţin 16% iar nemetalele 5%).

2.11. TEORIA PRODUCŢIEI PE TERMEN SCURT

Similar consumatorului raţional, producătorul trebuie să acţioneze după

principiul raţionalităţii.
Producătorul raţional se manifestă atunci când firma acţionează asupra
costurilor şi beneficiilor ei prin măsuri alternative, care urmăresc maximizarea
beneficiilor nete.
Producătorul raţional trebuie să stabilească, practic, mărimea producţiei sale,
combinaţia de factori de producţie pe care o va utiliza şi mărimea profitului de care
are nevoie. Aceste trei elemente au o influenţă directă asupra nivelului costului de
producţie şi al cererii pentru acel produs. Corelaţia dintre output şi input în activitatea
economică este evidenţiată cu ajutorul unei funcţii de producţie. Funcţia de
producţie reprezintă o relaţie matematică între nivelul producţiei unui bun şi cel al
input-urilor folosite pentru realizarea lui, prin care se evidenţiază modificarea
cantităţii de output determinată de modificarea celei de input-uri. Expresia sa
algebrică curentă este:
Q  f  Fi 
în care : Q - producţia fizică (cantitatea obţinută într-o anumită perioadă de timp,
pe baza unui consum dat de input-uri); F i - factorul de producţie i.
Cel mai simplu model al funcţiei de producţie, este acela care utilizează
numai doi factori de producţie, de obicei capitalul şi factorul muncă, sub forma:

Q = f ( K ,L )
în care : K - capitalul; L -
factorul muncă utilizat.
Utilizarea funcţiilor de producţie în analiza economică se bazează pe
următoarele premise:
a. firmele vor să cunoască nivelul output-ului pe care trebuie să-l producă
pentru a-şi putea maximiza profiturile;
b. nivelul profitului depinde de costul total şi de venitul total obţinut;
c. costul total depinde de cantitatea consumată de input-uri;
d. cantitatea consumată de input-uri depinde de nivelul output-ului produs;
e. relaţia dintre producţie şi input-uri este evidenţiată cu ajutorul funcţiei de
producţie.
Funcţiile de producţie permit analiza economică pe termen scurt sau pe
termen lung. Apar, astfel, noţiunile de factor fix şi de factor variabil.
Factorul fix reprezintă acel input al cărui ofertă nu poate fi mărită într-o
anumită perioadă de timp (de exemplu, clădirile).
Factorul variabil este acel input al cărui ofertă poate fi mărită într-o anumită
perioadă de timp. Deosebirea dintre factorul fix şi cel variabil permite realizarea
distincţiei între evoluţia pe termen scurt şi cea pe termen lung.
Perioada scurtă reprezintă acel interval de timp în care cel puţin un factor nu
se modifică (este considerat constant). Pe o perioadă scurtă, output-ul poate creşte
doar prin utilizarea unei cantităţi mai mari de factori variabili.
Perioada lungă este acea perioadă, suficient de mare, pentru a permite
variaţia tuturor factorilor (input-urilor).

Pe termen scurt, producţia face obiectul acţiunii legii randamentelor

descrescânde, potrivit căreia, atunci când unul sau mai mulţi factori sunt constanţi,
va apare un punct (nivel) de la care orice creştere suplimentară a cantităţii de input-
uri variabile va determina o creştere mai mică a output-ului.
Pentru a evidenţia modul în care legea randamentelor descrescânde
afectează nivelul producţiei totale, vom apela la o funcţie de producţie de forma:
Q = f(K,L)
Această funcţie poate fi evidenţiată cu ajutorul următorului tabel şi următoarei
figuri:
Tabelul 2.2.:Evoluţia factorului muncă şi a producţiei
Cantitatea de factor Producţia fizică (Q)
variabil (L) (nr. lucrători) (tone/an)
0 0
 1 a
 
i j
 
m n
Atunci când nimeni nu lucrează, output-ul va fi zero, deci graficul producţiei
fizice (Q) porneşte din origine. Iniţial, curba Q creşte din ce în ce mai mult, atingând
nivelul maxim în punctul A. După acest punct, nivelul producţiei va scădea.
Q
A
j

Q
n

0 1 i m L
Fig. 2.14. Evoluţia grafică a producţiei şi a factorului muncă

În strânsă legătură cu producţia fizică totală (Q), funcţia de producţie permite

introducerea şi definirea a două noi noţiuni: producţia fizică medie şi producţia fizică
marginală.

Producţia medie
 Q  reprezintă producţia totală obţinută pe o unitate de
factor variabil:
Q
Q
Fv i
în care : Fvi - factor variabil i.
Producţia marginală (Qm) evidenţiază sporul de output obţinut prin creşterea
cantităţii de factor variabil cu o unitate:
Q
Qm 
Fv i
În vederea evidenţierii producţiei fizice totale, a producţiei medii şi a producţiei
marginale, vom apela la următorul exemplu (vezi tabelul 2.3 şi fig.2.16):
Tabelul 2.3:Studiu de caz
Număr lucrători Producţia fizică Producţia medie Producţia
(L) (Q)  Q marginală (Qm)
0 0 - -
1 6 6 6
2 20 10 14
3 48 16 28
4 72 18 24
5 80 16 8
6 84 14 4
 7 84 12 0
8 80 10 -4

85

75

65

55
Producţia fizică
45
Producţia medie

35 Producţia marginală

25

15

-5 0 1 2 3 4 5 6 7 8

-15

Fig. 2.16. Studiu de caz

Analiza reprezentărilor grafice din figura 2.16, conduce spre următoarele

concluzii:
a. producţia marginală (Qm) între două puncte este egală cu panta producţiei
totale (Q) între aceleaşi puncte;
b. producţia marginală creşte la început, atinge un punct de maxim, punct în
care, panta curbei producţiei totale este la începutul urcuşului său abrupt;
c. după atingerea punctului de maxim, randamentele descrescătoare
determină scăderea producţiei marginale, în timp ce curba producţiei totale devine
mai puţin abruptă;
d. producţia medie creşte la început, atât timp cât producţia marginală este
mai mare decât producţia medie, deci până în punctul de maxim. După atingerea
punctului de maxim, producţia marginală evoluează sub curba producţiei medii, iar
producţia medie scade;
e. atât timp cât Qm > 0, producţia totală va creşte: noi lucrători vor contribui la
creştere output-ului;
f. în punctul în care producţia marginală intersectează axa, producţia totală
este maximă (panta ei este zero), deci producţia marginală va fi zero. După
atingerea acestui punct, producţia totală scade, iar producţia marginală devine
negativă.

2.12. TEORIA PRODUCŢIEI PE TERMEN LUNG

Pe o perioadă lungă de timp, toţi factorii de producţie se pot modifica. Este

perioada în care o firmă poate construi o nouă capacitate de producţie, poate instala
noi utilaje, poate utiliza noi tehnici şi tehnologii de producţie şi, în general, poate
combina input-urile de care dispune în proporţia şi cantităţile pe care le doreşte.
Toate aceste decizii afectează nivelul costurilor de producţie.
În general, firmele urmăresc creşterea producţiei concomitent cu reducerea
costurilor, din mai multe considerente, printre care amintim:
 a. specializarea şi diviziunea muncii: au aceeaşi importanţă ca şi mărirea
capacităţii de producţie. Specializarea se realizează în condiţiile în care activităţile
pot fi divizate în operaţii distincte;
b. specializarea managerilor: este consecinţa măririi dimensiunilor
producţiei. În mod normal, într-o firmă de dimensiuni reduse, utilizarea unui manager
nu se realizează cu cele mai mari avantaje. În cazul unei firme de mari dimensiuni,
managerul se va specializa pe un anumit domeniu, asigurându-se, astfel, o mai
mare eficienţă şi o diminuare a costurilor firmei;
c. indivizibilitatea input-urilor: anumite input-uri prezintă o dimensiune de la
care nu pot fi divizate mai mult;
d. principiul containerului: orice echipament de capital care conţine mai
multe elemente componente (furnale, tancuri de ţiţei, conducte etc.) tinde să coste
mai puţin pe unitatea de output, în condiţiile în care dimensiunile acestui utilaj sunt
mai mari, aceasta ca efect al corelaţiei dintre volumul containerului şi suprafaţa sa.
Costul unui container depinde de natura materialelor din care este realizat şi de
suprafaţa sa. Producţia sa va depinde de volumul său, fiind eficientă situaţia când
volumul containerului este cât mai mare;
e. eficienţa capitalului: firmele de mici dimensiuni nu pot utiliza întotdeauna
cele mai eficiente echipamente de producţie din punct de vedere tehnologic,
deoarece multe dintre aceste echipamente sunt de mari dimensiuni sau costă foarte
mult;
f. produsele secundare: la nivelul unei firmei mari, produsele secundare
obţinute în urma procesului de producţie pot fi mai bine utilizate (fiind în cantităţi mai
mari) decât în cazul firmelor de mici dimensiuni;
g. produsele cu grade diferite de prelucrare: o firmă de dimensiuni mari
este capabilă să realizeze produse la mai multe niveluri de prelucrare.
, acţionează în sensul diminuării costurilor firmelor individuale pe termen lung. Sunt
însă şi elemente care acţionează în sensul reducerii costurilor la nivelul firmelor
mari, formate din mai multe capacităţi de producţie. Aceste elemente se referă la:
a. sistemul de organizare: într-o firmă de mari dimensiuni, capacităţile de
producţie componente se pot specializa în anumite funcţiuni, acţionând sub
conducerea unei administraţii centrale şi realizând raţionalizarea activităţii lor.;
b. relaţiile financiare ale firmei: în general, firmele mari au posibilitatea de a
obţine mai uşor credite cu dobânzi mici şi pot achiziţiona capitalul necesar producţiei
în condiţii mult mai avantajoase decât micile firme care operează în acelaşi
domeniu;
c. cheltuielile generale ale firmei: unele cheltuieli sunt eficiente numai în
cazul în care firma este de mari dimensiuni ca, de exemplu, cheltuielile cu
cercetarea şi dezvoltarea.
În timp, însă, expansiunea firmelor poate determina creşterea costurilor,
datorită următoarelor cauze:
a. eficienţa controlului managerial: în cazul unei firme de mici dimensiuni,
un singur manager poate lua toate deciziile de bază în legătură cu procesul de
producţie. Într-o firmă de mari dimensiuni, cantitatea de informaţii, pe care
conducerea trebuie să o analizeze în permanenţă este foarte mare şi nu poate fi
acoperită de o singură persoană, oricât de competentă ar fi ea. De aceea, în cadrul
unei astfel de firme, sunt delegaţi mai mulţi vicepreşedinţi, adjuncţi ai lor şi alte cadre
de conducere. Această delegare determină însă o multiplicare a centrelor
decizionale, care poate avea drept consecinţă diminuarea eficienţei şi creşterea
costurilor firmei;
 b. alienarea lucrătorilor: apare în condiţiile monotoniei muncii, determinată
de repetarea la infinit a aceleiaşi operaţiuni, ca urmare a specializării stricte a
muncii. Această situaţie poate avea ca efect diminuarea productivităţii muncii şi,
drept urmare, necesitatea angajării unui număr mai mare de lucrători, cu consecinţe
directe asupra nivelului costurilor de producţie;
c. deteriorarea relaţiilor de producţie: ca rezultat al celor doi factori enunţaţi
anterior sau al unor interdependenţe complexe care apar între diferite categorii de
lucrători;
d. producţia de masă: poate conduce la anumite nesincronizări sau gâtuiri la
nivelul unor capacităţi de producţie ale firmei, cu efecte imediate asupra creşterii
costurilor.

2.13. COSTURILE PE TERMEN SCURT

Costul de oportunitate reprezintă costul aferent unei activităţi, măsurat în

raport cu sacrificiile făcute pentru realizarea ei.
Pe termen scurt, o parte din factorii de producţie prezintă o ofertă fixă. În plus,
costurile lor totale nu variază odată cu output-ul ca, de exemplu, renta plătită pentru
utilizarea unui teren. Această rentă nu este influenţată de variaţia producţiei obţinute
de pe terenul respectiv. Apare, astfel, noţiunea de cost fix (CF), care evidenţiază
toate cheltuielile care sunt independente de modificarea volumului producţiei. El este
asociat cu existenţa unei capacităţi de producţie a unei firme şi, este plătit în cazul în
care nivelul producţiei este zero. Elementele componente ale costului fix sunt:
chiriile, amortizarea, dobânzile, asigurările, cheltuielile de întreţinere, salariile
personalului administrativ, rentele. Din această enumerare a elementelor sale
componente, rezultă că această categorie de cost nu poate fi redusă într-un interval
mic de timp.
Utilizarea unor factori de producţie variabili va antrena şi plata unor costuri ce
vor fi influenţate de nivelul output-ului. Costurile totale care variază în acelaşi sens
cu nivelul output-ului produs se numesc costuri variabile (CV). Aceste costuri se
referă la: materii prime, materiale, combustibili, energie şi apă aferente procesului de
producţie, servicii de transport, salariile personalului direct productiv etc. Mărimea
modificării costului variabil, ca urmare a creşterii nivelului output-ului cu o unitate nu
este constantă. Iniţial, costul variabil va creşte într-o proporţie mai mică dar, de la un
anumit nivel al output-ului, costul variabil va începe să crească din ce în ce mai mult,
deoarece cheltuielile aferente creşterii producţiei cu o unitate devin tot mai mari.
Această evoluţie a costului variabil este consecinţa acţiunii legii randamentelor
marginale descrescânde. Când productivitatea marginală începe să se reducă,
cantităţi din ce în ce mai mari de resurse variabile devin necesare pentru a produce
fiecare unitate succesivă suplimentară de output.
Suma costurilor fixe şi variabile formează costul total (CT):
CT = CF + CV
Pentru un nivel al producţiei egal cu zero, costul total va fi egal cu costul fix. În
vederea analizării diferitelor categorii de costuri, vom face apel la următorul exemplu:
Tabelul 2.5. Evoluţia costurilor unei firme (date ipotetice)
Producţia (Q) Cost fix (CF) Cost variabil Cost total (CT)
(CV)
0 10 0 10
1 10 5 15
 2 10 6 16
3 10 8 18
4 10 14 24
5 10 20 30

Grafic, evoluţia costurilor totale, fixe şi variabile va fi următoarea:

30
Cost fix
25 Cost
variabil
Cost total
20
Costuri

15

10

0
0 1 2 3 4 5
Q

Fig. 2.19. Evoluţia costurilor totale, fixe şi variabile (date ipotetice)

În figura 2.19, costul fix este 10. Deoarece el nu variază în funcţie de

creşterea producţiei pe termen scurt, va fi reprezentat de o dreaptă paralelă cu axa
orizontală.
În cazul unui output zero, costurile variabile nu vor exista, curba costului
variabil pornind din origine (0). Am afirmat că curba costurilor variabile evoluează în
funcţie de legea randamentelor descrescânde: iniţial, ea creşte lent, concomitent cu
angajarea de noi cantităţi de factori de producţie în activitatea economică, ajungând
până în punctul de coordonate (3,8). După atingerea acestui punct, panta curbei
costurilor variabile devine mult mai abruptă, acest fapt dovedind că angajarea de
cantităţi suplimentare tot mai mari de factori de producţie va determina o creştere
mult mai lentă a output-ului firmei.
Curba costului total este paralelă cu cea a costului variabil, diferenţa dintre ele
fiind dată de mărimea costului fix.
Distincţia dintre costul fix şi costul variabil este foarte importantă pentru un
manager. Costul variabil este cel pe care managerul îl poate controla sau pe care îl
poate influenţa, pe o perioadă redusă de timp, prin modificarea nivelului producţiei.
În antiteză, costul fix este în afara controlului managerului pe termen scurt. El
este plătit la un moment dat şi trebuie recuperat pe parcurs, prin includerea lui în
preţul produselor care vor fi vândute.
Evidenţierea costului total pe fiecare unitate de output se realizează cu
ajutorul costului total mediu ( CT ), calculat ca:
CT
CT 
Q
Costul total mediu reprezintă suma costului fix mediu ( CF ) şi a costului
variabil mediu ( CV ), calculate astfel:
 CF
CF 
Q
CV
CV 
Q
CT  CF  CV
Deoarece costul fix este independent de nivelul producţiei, costul fix mediu se
va reduce atât timp cât nivelul producţiei (numitorul fracţiei) va creşte. Costul variabil
mediu evoluează tot în conformitate cu legea randamentelor descrescânde.
Explicaţia acestei evoluţii este legată, practic, de nivelul producţiei realizate. La un
nivel redus al producţiei, activitatea firmei este ineficientă şi costisitoare, deoarece
capacitatea sa de producţie este subutilizată. Această situaţie determină şi un cost
ridicat pe unitatea de output, datorită nivelului mare al costului total fix.
Odată cu creşterea eficienţei utilizării resurselor şi a cantităţilor consumate din
acestea, costul pe unitatea de produs va scădea până la atingerea unui punct de
minim. După atingerea acestui punct, dacă firma va continua să mărească consumul
de factori, costul variabil mediu va începe din nou să crească.
O altă categorie de costuri o constituie costul marginal (Cm), care
evidenţiază cheltuielile suplimentare aferente creşterii output-ului cu o unitate:
CT
Cm 
Q
Costul marginal poate fi calculat şi ca diferenţă între costurile variabile
aferente fiecărui nivel al producţiei, deoarece singura deosebire dintre coloana
costului total şi cea a costului variabil (vezi tabelul 2.6) o reprezintă o cantitate
constantă (CF = 10):
ΔCV
Cm=
ΔQ
Grafic, evoluţia costurilor medii şi marginale este cea din figura 2.20.
Din această reprezentare grafică, se observă că evoluţia costului marginal este
descrescătoare până la atingerea unui punct de minim (pentru Q = 2), după care
creşte extrem de rapid.

Tabelul 2.6.
Evoluţia costurilor medii şi marginale ale unei firme (date ipotetice)

Cost fix Cost variabil Cost total Cost

Producţia
marginal
(Q) mediu ( CF ) mediu ( CV ) mediu ( CT ) (Cm)
0 - - - -
1 10 5 15 5
2 5 3 8 1
3 3,3 2,7 6 2
4 2,5 3,5 6 6
5 2 4 6 6
 16
Cost fix mediu
14
Cost variabil mediu
12
Cost total mediu
10 Cost marginal
Costuri

0
0 1 2 3 4 5

Fig. 2.20. Costurile medii şi marginale (date ipotetice)

Generalizând, evoluţia costurilor medii şi marginale este prezentată în figura

2.21.
Punctul de pornire al curbelor costului variabil mediu şi marginal se poate
situa (în funcţie de situaţia concretă) şi sub punctul de pornire al curbei costului fix
mediu, dar, evoluţia lor ca tendinţă rămâne aceeaşi.
Curba costului marginal intersectează curbele costului variabil mediu şi a
costului total mediu în punctele lor de minim, aceasta reprezentând o necesitate de
ordin matematic.
În situaţia în care costul marginal este mai mic decât costul total mediu,
acesta din urmă va scădea. Analog, în condiţiile în care costul marginal este mai
mare decât costul total mediu, ultimul va creşte.
Nu există nici o legătură între costul marginal şi costul fix mediu, deoarece
costul marginal include numai acele cheltuieli care se schimbă odată cu modificarea
nivelului producţiei, în timp ce costurile fixe sunt, prin definiţie, independente de
nivelul producţiei.
18

16 Cost fix mediu

Cost variabil mediu
14
Cost total mediu
12 Cost marginal
10

0
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31 32 33 34 35 36 37 38 39 40 41 42

Fig. 2.21. Evoluţia costurilor medii şi marginale

2.14. COSTURILE PE TERMEN LUNG

Evoluţia costurilor medii pe termen lung se evidenţiază cu ajutorul curbei

costurilor medii pe termen lung, respectiv a unei curbe care exprimă variaţia
 costurilor medii în funcţie de cea a output-ului, în condiţiile în care toţi factorii de
producţie sunt variabili.
Economiştii americani McConnell şi Brue pornesc de la următoarea diagramă,
pentru a analiza evoluţia costurilor medii pe o anumită perioadă lungă de timp (vezi
fig.2.22).
CT1 CT5

CT2 CT4
Costuri

CT3

0 Q1 Q2 Q3 Q4 Q5 Q

Fig. 2.22. Curba costurilor totale medii pe o perioadă lungă de timp (caz ipotetic)

Această diagramă ilustrează situaţia care apare în cazul a cinci posibile

dimensiuni ale capacităţii de producţie ale unei firme.
Din grafic, se observă că, deşi costul total creşte concomitent cu creşterea
producţiei, costul total mediu se reduce pentru nivelul producţiei cuprins între Q 1 şi
Q3 unităţi. Din punct de vedere grafic, aceste modificări implică un număr infinit de
curbe ale costului total mediu pe perioade reduse de timp, ca în figura următoare:
cost

0
Q

Fig. 2.23. Evoluţia costului total mediu pe o perioadă mare de timp

Nivelul minim al costului total mediu aferent fiecărui nivel al output-ului este
evidenţiat de curba costului total mediu pe termen lung. Această curbă este dată de
mulţimea tuturor punctelor de tangenţă ale curbelor costului total mediu pe termen
scurt (considerate teoretic nelimitate).
Minimizarea costurilor reprezintă o necesitate obiectivă deoarece:
a. resursele au un caracter limitat;
 b. economia de piaţă, dezvoltă o anumită concurenţă, extrem de puternică
între agenţii economici, costul fiind un element al eficienţei economice;
c. majoritatea firmelor participă la circuitul economic mondial şi trebuie, din
această cauză, să fie competitive, inclusiv ca nivel al costurilor;
d. nivelul preţurilor interne trebuie să se apropie de cel al preţurilor de pe
piaţa mondială;
e. firmele trebuie să-şi asigure creşterea rentabilităţii şi a masei profitului lor.
Pornind de la aceste considerente, managerul trebuie să găsească acea
dimensiune a firmei sale care să asigure minimizarea costurilor de producţie. În
luarea acestei decizii, managerul face apel la următoarea evoluţie a costurilor pe
termen lung:

zona depresivă zona de optim zona progresivă

costuri medii

CT
pe termen lung

economii pierderi

0 Q1 Q2 Q

Fig. 2.24. Evoluţia costurilor medii pe termen lung

Conform figurii 2.24, în evoluţia pe termen lung a costului mediu, se observă
parcurgerea a trei zone:
a. prima zonă: este aceea în care se realizează economii (0Q1) şi, se
evidenţiază grafic prin panta descrescătoare a curbei costului mediu. Se poate
observa că, deşi capacitatea de producţie a firmei se măreşte până la nivelul Q1,
costul mediu se diminuează;
b. zona a doua: este aceea în care costurile medii pot rămâne constante.
Această zonă este extrem de importantă pentru manager, deoarece el poate mări
capacitatea de producţie a firmei (de la Q1 la Q2), în condiţiile unui cost mediu
constant;
c. zona a treia: în timp, expansiunea firmei analizate va determina creşterea
costurilor medii, cu efecte directe asupra rentabilităţii ei.

2.17. VENITUL

Mărimea încasărilor pe care o firmă le obţine din vânzarea unui anumit output
(Q) pe piaţă, într-o perioadă de timp, reprezintă venitul total (VT):
VT  Q  P
Dacă analizăm venitul total pe unitatea de output, obţinem venitul mediu (
VT ):
VT
VT  P
Q
 Venitul suplimentar obţinut din vânzarea unei cantităţi suplimentare de output,
într-o anumită perioadă de timp, reprezintă venitul marginal (Vm):
VT
Vm 
Q

2.18. MAXIMIZAREA PROFITULUI

Există mai multe modalităţi de diferenţiere a profitului, în funcţie de

componentele sale. O primă astfel de structurare cuprinde:
a. profitul legitim (legal): realizat în contextul respectării legilor;
b. profitul nelegitim (nelegal): realizat prin încălcarea legilor (creşterea
artificială a costurilor, practicarea unor cote procentuale de profit peste cele admise
de lege, sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor, duble înregistrări etc.);
c. profitul admis: de către stat prin reglementări referitoare la impozitele pe
profit:
Pr admis = Pr T −I
în care : PrT - profit total; I - impozite pe profit.
O altă grupare a componentelor profitului total are la bază faptul că acesta se
obţine pe două căi:
a. prin utilizarea factorilor de producţie de către firmă într-o activitate
economică, obţinându-se profit normal (Prn). Profitul normal reprezintă
contravaloarea plătită întreprinzătorului pentru munca depusă de acesta în legătură
cu organizarea şi combinarea resurselor în cadrul procesului de producţie;
b. prin vânzarea produselor obţinute de către firmă la un preţ mai mare decât
costul total (care include şi profitul normal), diferenţa numindu-se profit
supernormal (economic) (Prec).
Concluzionând:
PrT = Prn + Prec

Din punct de vedere economic, profitul se analizează pe baza a doi

indicatori:
a. masa profitului (Pr): suma totală încasată sub formă de profit de către un
agent economic, o ramură sau economia naţională ca diferenţă între preţul de
vânzare şi costul mediu sau între venitul total şi costul total. Masa profitului se
determină la nivel de produs:

Pr  P  CT
sau la nivelul întregului output:

Pr  VT  CT  Q P  CT 
b. rata profitului (pr'): raportul procentual între masa profitului (Pr) şi
costurile făcute pentru obţinerea acesteia (CT), volumul capitalului utilizat (K u) sau
cifra de afaceri (VT):
 Pr
pr '   100
CT
Pr
pr '   100
Ku
Pr
pr '   100
VT

În vederea determinării practice a nivelului output-ului care permite

maximizarea profitului, vom apela la următorul exemplu:
Tabelul 2.8. Studiu de caz (u.m.)
Producţia P VT Vm CT CTM Cm PrT
0 6 0 - 3 - - -3
1 5 5 5 5 5 2 0
2 4 8 3 6 3 1 2
3 3 9 1 7 2,30 1 2
4 2 8 -1 9 2,25 2 -1
5 1 5 -3 12 2,40 3 -7
Conform primei metode de maximizare a profitului, enunţată anterior, vom
compara curbele venitului total, costului total şi profitului total în figura:
15 Cost total
Venit
total
10 Profit
total

0
0 1 2 3 4 5

-5

-10

Fig. 2.33. Aflarea profitului maxim pe baza curbelor variaţiei totale

Conform figurii 2.33, nivelul maxim al profitului se atinge în cazul în care output-
ul variază între 2 şi 3 unităţi. Corespunzătoare profitului maxim, va fi diferenţa dintre
venit şi cost.
În cazul utilizării curbelor variaţiilor marginale, punctul care evidenţiază nivelul
output-ului care maximizează profitul este punctul aflat la intersecţia curbei costului
marginal cu cea a venitului marginal. Corespunzător acestui punct, nivelul output-ului
va fi 3. Condiția de maximizare a Profitului este:
Cm = Vm.
CAP.3 : CONCURENȚA
PERFECTĂ ȘI IMPERFECTĂ
3.1. FUNDAMENTELE CONCURENŢEI PE PIAŢĂ

Pe piaţă operează două categorii de agenţi economici: vânzătorii şi cumpărătorii.

Confruntarea specifică dintre agenţii economici vânzători pentru a atrage de partea lor
cumpărătorii, în cadrul economiei de piaţă, poartă denumirea de concurenţă.
În cadrul luptei de concurenţă, firmele utilizează o multitudine de instrumente
şi mijloace. Acestea se împart în două mari categorii:
a. instrumente economice: reducerea costurilor sub cele ale concurenţilor,
reducerea preţului de vânzare, creşterea calităţii bunurilor şi serviciilor, acordarea de
diferite facilităţi clienţilor etc.;
b. instrumente extraeconomice: furnizarea de informaţii pentru toţi clienţii,
sponsorizarea unor acţiuni sociale de interes local sau naţional, presiuni morale în
caz de criză, război etc..
În funcţie de instrumentele folosite în cadrul luptei de concurenţă, aceasta
este departajată în loială şi neloială.
Concurenţa loială reprezintă modalitatea de desfăşurare a concurenţei prin
utilizarea mijloacelor economice.
Concurenţa neloială reprezintă modalitatea de desfăşurare a concurenţei prin
utilizarea mijloacelor extraeconomice. Din acest motiv, se mai numeşte concurenţă
incorectă.
Desfăşurarea luptei de concurenţă prezintă o serie de avantaje, precum:
a. stimularea introducerii progresului tehnic (care are drept consecinţă
reducerea costului de producţie şi creşterea calităţii);
b. reducerea preţurilor de vânzare, prin diminuarea drastică a costurilor de
producţie;
c. egalizarea progresivă a veniturilor şi a condiţiilor de viaţă ale lucrătorilor
care-şi desfăşoară activitatea în acelaşi domeniu.
Pe de altă parte, concurenţa prezintă drept consecinţe şi o serie de
dezavantaje:
a. diminuarea calităţii produselor;
b. poluarea mediului ambiant. Cheltuielile cu protecţia mediului reprezintă o
componentă a costului firmei. Diminuarea acestor cheltuieli determină accentuarea
poluării mediului;
c. reducerea salariilor, salariile reprezentând tot o componentă a costului;
d. creşterea preţului de vânzare, atunci când toate modalităţile de reducere a
costurilor au fost eliminate.
Condiţiile concrete de desfăşurare a concurenţei pe piaţă sunt
determinate de:
a. numărul şi puterea economică a participanţilor la tranzacţii;
b. gradul de diferenţiere a bunului oferit;
c. facilităţi acordate;
d. gradul de transparenţă a pieţei;
e. nivelul general al dezvoltării economice;
f. raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa bunului respectiv;
 g. conjunctura politică internă şi internaţională.

3.2. CONCURENŢA PERFECTĂ ŞI MAXIMIZAREA PROFITULUI

Concurenţa perfectă prezintă acea situaţie de piaţă caracterizată prin:

a. numărul mare de firme producătoare: aceste firme sunt independente şi
oferă produsele lor pe o piaţă extrem de bine organizată;
b. standardizarea (omogenitatea) produselor: această caracteristică îl face
pe cumpărător să devină indiferent faţă de producătorul de la care va cumpăra
marfa pe care o doreşte, la un preţ dat;
c. imposibilitatea influenţării preţului: fiecare firmă produce o fracţiune atât
de mică din output-ul total, încât creşterea sau diminuarea ei nu are nici o influenţă
semnificativă asupra nivelului ofertei sau al preţului de piaţă;
d. intrarea şi ieşirea liberă pe/de pe piaţă: pe piaţa cu concurenţă perfectă,
nu există nici un fel de obstacol semnificativ (legal, tehnologic, financiar sau de alt
gen) care să se opună intrărilor sau ieşirilor firmelor pe/de pe piaţă;
e. perfecta elasticitate: adaptarea fără restricţii a ofertei la nivelul cererii şi
invers;
f. transparenţa perfectă: posibilitatea obţinerii de către orice firmă a tuturor
informaţiilor necesare în legătură cu cantitatea, calitatea sau preţul de pe piaţă a
unui anumit bun.

3.2.1. MAXIMIZAREA PROFITULUI PE PIAŢA CU CONCURENŢĂ PERFECTĂ PE O

PERIOADĂ REDUSĂ DE TIMP

Pe o perioadă redusă de timp, firmele concurente dispun de o capacitate de

producţie fixă şi îşi maximizează profitul sau îşi minimizează pierderile prin
modificarea nivelului producţiei lor, ca urmare a schimbării cantităţii de input-uri pe
care le utilizează.
În acest scop, firma poate compara venitul său total cu costul total de
producţie sau venitul său marginal cu costul marginal.
a. Corelaţia venit total, cost total, profit: în condiţiile unui preţ de piaţă dat,
orice firmă producătoare trebuie să stabilească dacă va produce acel bun, în ce
cantitate şi cu ce profit. Există trei situaţii specifice în acest sens:
a1. maximizarea profitului în cazul în care firma produce;
a2. minimizarea pierderilor în cazul în care firma produce;
a3. minimizarea pierderilor în cazul în care firma îşi încetează activitatea.
a1. Maximizarea profitului în cazul în care firma produce
Analiza acestor trei situaţii specifice se poate realiza pe baza datelor din
următorul tabel:
Tabelul 3.2.: Nivelul producţiei care maximizează profitul pe o piaţă cu
concurenţă perfectă (date ipotetice)
Q VT CF CV CT Pr
0 0 50 0 50 - 50
1 100 50 40 90 10
2 200 50 120 170 30
3 300 50 190 240 60
4 400 50 250 300 100
 5 500 50 320 370 130
* preţul de vânzare este dat: P = 100 u.m.
Din analiza datelor tabelului, se observă că nivelul maxim al profitului care se
poate realiza este de 130 u.m., nivel care corespunde unei producţii de 5 bucăţi.
a2. Minimizarea pierderilor în situaţia în care firma produce
În condiţiile în care costul nu se modifică, firma nu va realiza profit dacă preţul
de piaţă este mai mic de 100 u.m. Să presupunem că acest preţ este P' = 60 u.m.,
situaţia devenind:
Tabelul 3.3.: Minimizarea pierderilor pe piaţa cu concurenţă perfectă, pe o
perioadă scurtă de timp
Q VT CF CV CT Pr
0 0 50 0 50 - 50
1 60 50 40 90 - 30
2 120 50 120 170 - 50
3 180 50 190 240 - 60
4 240 50 250 300 - 60
5 300 50 320 370 - 70
Pe baza datelor din tabelul 3.3, firma îşi minimizează pierderile la un nivel al
producţiei Q = 1 unitate (pierderea va fi de 30 u.m.).
a3. Minimizarea pierderilor în situaţia în care firma îşi încetează
activitatea
Să presupunem că preţul pieţei este de numai 30 u.m. În această situaţie,
minimizarea pierderilor se va face la un nivel al producţiei egal cu zero, conform
tabelului următor:

Tabelul 3.4.: Închiderea firmei pe piaţa cu concurenţă perfectă pentru a

minimiza pierderile (date ipotetice)
Q VT CF CV CT Pr
0 0 50 0 50 - 50
1 30 50 40 90 - 60
2 60 50 120 170 - 110
3 90 50 190 240 - 150
4 120 50 250 300 - 180
5 150 50 320 370 - 220
* preţul de vânzare este dat: P = 30 u.m.

b. Corelaţia venit marginal, cost marginal, profit: o altă modalitate de

determinare a nivelului output-ului care maximizează profitul este aceea a
comparării venitului marginal cu costul marginal.
Egalitatea Cm=Vm este condiţia de maximizare a profitului. Condiţia de
maximizare a profitului Vm=Cm este necesară dar nu şi suficientă.
Concluzionând, profitul este maxim atunci când V m=Cm, iar curba costului
marginal are panta crescătoare (pozitivă).

3.2.2. MAXIMIZAREA PROFITULUI PE PIAŢA CU CONCURENŢĂ PERFECTĂ

PE O PERIOADĂ LUNGĂ DE TIMP
 Pe o perioadă lungă de timp, firmele îşi pot mări sau diminua capacitatea de
producţie. În plus, numărul de firme care operează într-o anumită ramură economică
se poate reduce sau se poate mări, în funcţie de profitul economic obţinut.
Modelul de analiză al maximizării profitului pe o perioadă mare de timp se
iniţiază pe baza următoarelor premise:
a. singura modificare, pe termen lung, este legată de intrările şi ieşirile de
firme pe/de pe piaţa respectivă;
b. toate firmele din cadrul unei aceleiaşi ramuri economice au curbe identice
ale costurilor;
c. intrările sau ieşirile de firme în/din cadrul unei ramuri nu afectează preţurile
resurselor sau modul lor de alocare.
Apar trei condiţii pentru asigurarea echilibrului pe termen lung:
a. fiecare firmă realizează producţia sa la cele mai scăzute costuri, care sunt
determinate de curba costului mediu pe termen lung ;
b. fiecare firmă îşi maximizează profitul economic realizând acea producţie
pentru care Vm = Cm ;
c. dacă profitul economic este zero, nici o firmă nu va mai dori să intre sau să
iasă pe/de pe piaţă, costul mediu va egala venitul mediu, venit egal, la rândul său,
cu venitul marginal.
Conform acestor trei condiţii, realizarea echilibrului pe termen lung necesită
respectarea egalităţii : CT  C m pentru toate firmele.
Costul mediu egalează nivelul costului marginal la cel mai scăzut nivel al
curbei costurilor medii.

3.3. CONCURENŢA DE MONOPOL ŞI MAXIMIZAREA PROFITULUI

Concurenţa de monopol reprezintă acea situaţie de piaţă în care o singură

firmă deţine producţia unui anumit bun pentru care nu există înlocuitor.
Piaţa cu concurenţă de monopol este caracterizată de:
a. existenţa unui singur vânzător: practic, firma se confundă (identifică) cu
subramura sau ramura producătoare a bunului respectiv;
b. lipsa înlocuitorilor pentru bunul respectiv: pentru consumator nu există
alte alternative rezonabile. El trebuie să cumpere bunul de la monopol sau să
renunţe la consumul acestui bun;
c. influenţarea nivelului preţului: monopolul exercită un control considerabil
asupra preţului, prin intermediul reglării dimensiunii ofertei pe piaţă;
d. blocarea accesului pe piaţă al noilor firme: un monopol nu are
competitori direcţi şi indirecţi pe piaţa pe care o domină, deoarece el dispune de o
multitudine de bariere care apar la intrarea pe piaţa bunului respectiv. Aceste bariere
pot fi de ordin economic, tehnologic, legal etc. şi, practic, blochează în totalitate
accesul unei noi firme pe piaţa de monopol;
e. tipul de activitate promoţională: când monopolul activează în domeniul
serviciilor (asigurare cu energie electrică, apă potabilă, gaz, telefonie, poştă etc.),
mărirea consumului acestora se face de la sine, fără nici un efort promoţional
deosebit. În cazul vânzării unor bunuri de lux, mărirea cererii se realizează foarte
greu.
3.3.1. MAXIMIZAREA PROFITULUI PE PIAŢA DE MONOPOL PE O PERIOADĂ
SCURTĂ DE TIMP

Condiţia maximizării profitului pe piaţa cu concurenţă de monopol este tot

aceea referitoare la egalitatea dintre costul marginal şi venitul marginal.

3.3.2. MAXIMIZAREA PROFITULUI PE PIAŢA DE MONOPOL PE UN ORIZONT

LUNG DE TIMP
Pe o perioadă mare de timp, alte firme vor dori să intre pe piaţă pentru a
obţine profitul economic mai ridicat, dar restricţiile monopolurilor le vor împiedica să
realizeze acest lucru.
Spre deosebire de piaţa cu concurenţă perfectă, în care, la nivel de firmă,
profitul economic era zero, un monopol poate obţine profit economic pozitiv pe
termen lung, deoarece costul mediu de monopol poate fi mai mic decât costul mediu
pe termen scurt, prin modificarea cantităţilor utilizate din factorii de producţie deţinuţi
de către firma de monopol (ceea ce, pe termen scurt, este imposibil de realizat).
Maximizarea profitului de monopol, pe termen lung, se realizează conform
condiției:
Cm = Vm .

3.4. MAXIMIZAREA PROFITULUI PE PIAŢA CU CONCURENŢĂ

MONOPOLISTICĂ

Concurenţa monopolistică reprezintă acea situaţie de piaţă, în care un

număr relativ mare de mici producători sau vânzători oferă bunuri similare, dar nu
identice, cumpărătorilor.
Deosebirea faţă de piaţa cu concurenţă perfectă este evidentă: dacă, în cazul
concurenţei perfecte, există o multitudine de firme producătoare ale aceluiaşi bun
(sute, poate mii), concurenţa monopolistică se referă la maximum câteva zeci de
firme.
Concurenţa monopolistică se caracterizează prin:
a. fiecare firmă deţine o pondere foarte mică din piaţa totală şi are, deci, o
mică posibilitate de a controla preţul pe piaţă;
b. prezenţa unui număr relativ mare de firme împiedică activităţile comune
ale acestora având ca scop impunerea unui anumit preţ sau restricţionarea ofertei;
c. independenţa firmelor: fiecare firmă adoptă acea politică pe care o
consideră cea mai avantajoasă pentru ea;
d. diferenţierea produselor se realizează în funcţie de calitate
(funcţionalitate, materiale folosite, design), serviciile aferente bunului cumpărat
(garanţie, post-garanţie, consultanţă, transport, instalare), localizarea lor în unităţi
(deschise non - stop, amplasate pe principalele artere de circulaţie, pe şosele, în
gări, aeroporturi) şi modul de prezentare, ambalare şi împachetare a bunului
cumpărat;
e. lipsa competiţiei prin preţ: competiţia pe piaţa cu concurenţă
monopolistică se desfăşoară pe baza calităţii produselor şi a reclamei;
f. accesul relativ uşor pe piaţă: acest acces nu este absolut liber deoarece
unele firme pot deţine anumite patente de fabricaţie, de vânzare etc..
3.4.1. MAXIMIZAREA PROFITULUI PE PIAŢA MONOPOLISTICĂ PE O PERIOADĂ
SCURTĂ DE TIMP

Pe piaţa monopolistă, maximizarea profitului se realizează în condiţiile în care

venitul marginal egalează costul marginal.

3.4.2. MAXIMIZAREA PROFITULUI PE PIAŢA MONOPOLISTICĂ PE O PERIOADĂ MARE

DE TIMP

În condiţiile în care firmele monopolistice obţin profit economic, noi firme vor
dori să intre pe piaţă. Intrarea pe piaţă a noilor firme va determina diminuarea cererii
pentru
produsele firmelor existente anterior. Curba acestei cereri ( C  VT ) va translata
către stânga atât timp cât se va obţine profit economic şi cât alte noi firme vor intra
pe piaţa analizată.

3.5. MAXIMIZAREA PROFITULUI PE PIAŢA CU CONCURENŢĂ DE

OLIGOPOL

Oligopolul reprezintă situaţia în care pe piaţă există câteva firme de

dimensiuni mari, care produc bunuri omogene sau diferenţiate.
O caracteristică importantă a oligopolului o constituie concentrarea. În
general, când cele mai mari patru firme dintr-un domeniu deţin 40% din piaţă, avem
o situaţie de oligopol.
Caracteristicile fundamentale ale oligopolului sunt:
a. barierele la intrarea pe piaţă: aceste bariere sunt similare celor de pe
piaţa de monopol, dimensiunile lor variind de la un domeniu la altul;
b. interdependenţele dintre firme: fiecare firmă trebuie să ia în considerare
deciziile celorlalte din cadrul oligopolului. În plus, fiecare firmă este direct influenţată
de deciziile partenerilor de oligopol.

3.5.1. MAXIMIZAREA PROFITULUI PE PIAŢA DE OLIGOPOL COOPERANT

Oligopolul cooperant reprezintă acea situaţie de piaţă în care firmele

acceptă (formal sau informal) să limiteze concurenţa între ele. În acest sens, firmele
stabilesc cote de producţie, fixează nivelul preţurilor, limitează promovarea
produselor sau dezvoltarea lor sau, pur şi simplu, decid să nu se atace reciproc pe
piaţă.
Ca urmare, se va diminua gradul de incertitudine pentru firmele care vor
coopera. Înţelegerea de cooperare între firmele oligopoliste dă naştere la un cartel.
Cartelul va maximiza profiturile, în condiţiile în care acţionează pe piaţă ca un monopol.
Membrii cartelului pot concura între ei, folosind alte metode în afara celei de
modificare a preţului, cu scopul de a obţine o cotă cât mai mare din producţia şi
vânzările totale.
În alte condiţii, membrii cartelului pot decide să dividă piaţa între ei, fiecăreia
revenindu-i o anumită cotă.
În general, cartelurile sunt interzise în ţările cu economii de piaţă dezvoltate,
prin intermediul legilor antioligopol sau antimonopol.
 Pe de altă parte, firmele pot funcţiona conform condiţiilor legale, dar
colaborând tacit, prin armonizarea preţurilor lor.
Apare, astfel, noţiunea de colaborare tacită între firmele oligopoliste.
Această colaborare are drept obiectiv principal nivelul preţului, preţ care se stabileşte
în funcţie de firma cea mai puternică, care domină piaţa respectivă. Această firmă
trasează preţul director.
O altă modalitate de stabilire a firmei faţă de care se realizează raportarea
preţului membrilor oligopolului este aceea legată de consideraţia de care se bucură
acea firmă din partea celorlalţi şi de flexibilitatea şi adaptabilitatea ei la modificările
condiţiilor de pe piaţă. O astfel de firmă poartă denumirea de firmă barometru.
Cooperarea dintre firmele oligopoliste, indiferent dacă este formală sau tacită,
este favorizată de o multitudine de factori, precum:
a. existenţa unui număr mic de firme, ceea ce permite o bună cunoaştere între
ele;
b. dispariţia secretelor vis-a-vis de costuri şi de metodele de producţie;
c. deoarece dispun de metode de producţie similare şi de aceleaşi costuri
medii, firmele vor cădea uşor de acord în legătură cu modificarea preţurilor, la
aceleaşi intervale de timp şi cu acelaşi procent;
d. deoarece realizează produse similare, firmele se pot înţelege uşor asupra
nivelului preţului pe piaţă;
e. întotdeauna există pe piaţa de oligopol o firmă dominantă;
f. existenţa unor bariere puternice la intrarea pe piaţă face imposibilă
pătrunderea de noi firme pe piaţa respectivă;
g. piaţa este stabilă;
h. măsurile guvernamentale nu afectează colaborarea dintre firme.

3.5.2. MAXIMIZAREA PROFITULUI PE PIAŢA DE OLIGOPOL NECOOPERANT

În cazul anumitor oligopoluri, există doar foarte puţini factori care favorizează
cooperarea. Ca urmare, competiţia fundamentată pe preţuri va fi mult mai puternică.
Chiar în condiţiile existenţei unui acord de cooperare, va apare tot timpul
tentaţia pentru firmele individuale, de a diminua preţul sau de a vinde mai mult pe
piaţă, depăşind cotele stabilite.

3.6. PREŢURILE DISCRIMINATORII

Uneori, firmele pot practica preţuri discriminatorii, vânzând acelaşi tip de

produs diferiţilor consumatori la preţuri diferite.
Există trei categorii principale de preţuri discriminatorii:
a. preţuri discriminatorii de primul rang (ordin): apar atunci când firmele
percep de la fiecare consumator preţul maxim pe care acesta este capabil să-l
plătească pentru fiecare unitate de bun;
b. preţuri discriminatorii de rang II: apar atunci când firmele cer preţuri
diferite consumatorilor, în funcţie de cantitatea pe care aceştia o cumpără;
c. preţuri discriminatorii de rang III: se manifestă atunci când firma împarte
consumatorii în categorii diferite şi percepe preţuri diferite de la fiecare categorie în
parte. Preţurile percepute sunt aceleaşi pentru toţi consumatorii dintr-o anumită
categorie. Preţurile discriminatorii de rang III sunt cele mai des întâlnite în practică.
Pentru a putea utiliza pe piaţă preţuri discriminatorii, firmele trebuie să
îndeplinească trei condiţii:
a. firma trebuie să fie capabilă să-şi stabilească singură preţul;
 b. pieţele trebuie divizate;
c. elasticitatea cererii trebuie să difere de la o piaţă la alta.
Practicarea unor preţuri discriminatorii permite firmei să obţină venituri mai
mari, la fiecare nivel al output-ului vândut pe piaţă.
Un alt avantaj este acela că firma poate elimina, astfel, rivalii săi de pe piaţă.

CAP.4 : INDICATORII
MACROECONOMICI ÎN
CONTEXTUL SISTEMULUI
CONTURILOR NAȚIONALE
4.1. VENITURILE

Venitul poate fi definit ca totalitatea resurselor disponibile pe care oamenii le

obţin din salarii, rente, profituri, dobânzi, transferuri, cadouri etc.
Corespondentul la nivel macroeconomic este venitul agregat, care reprezintă
cuantumul veniturilor individuale ale cetăţenilor unei ţări obţinute într-o perioadă
specifică de timp, de obicei un an calendaristic.
Pentru comparaţiile în timp şi/sau cele internaţionale, important este venitul
mediu sau pe locuitor, calculat prin raportarea venitului agregat la populaţia statului
analizat:
Y
Ȳ =
PT
Calcularea cu cât mai mare acurateţe a veniturilor agregat şi mediu este
importantă deoarece, în funcţie de ele, se poate caracteriza bunăstarea cetăţenilor
unei ţări.
Bunăstarea, privită ca nivel calitativ de viaţă al individului şi/sau al societăţii
la un anumit moment, este considerată a depinde direct proporţional de nivelul
veniturilor.
Nu trebuie uitat faptul că bunăstarea nu înseamnă numai consum, venituri şi
economii mai mari, ci şi alte elemente care nu pot fi obţinute neapărat cu bani.
În acest context, veniturile reprezintă un indicator doar de aproximare a
bunăstării indivizilor.
S-a ajuns până acolo încât s-a considerat că banii pot contribui, chiar şi
indirect, la obţinerea unei fericiri mai mari şi la creşterea şanselor de a întâlni marea
dragoste în viaţă. Aceasta deoarece veniturile mari sunt cele care permit unui individ
să frecventeze cele mai bune instituţii de învăţământ, cele mai bune cluburi şi
restaurante, să călătorească în lume şi să aibă şanse mult mai mari de a întâlni
persoana dorită, comparativ cu o persoană care dispune doar de venituri modeste.
In realitate, pot însă apărea suficiente situaţii în care o creştere a venitului
agregat nu antrenează un nivel de trai superior pentru cetăţeni ca, de exemplu:
 creşterea duratei şi intensităţii muncii depuse de fiecare individ sau majorarea
vârstei de pensionare;
 producerea unor bunuri care nu influenţează bunăstarea indivizilor
(armament, de exemplu);
  creşterea veniturilor mediu şi agregat, dublată de o distribuţie inechitabilă a
veniturilor;
 diferenţele de politică guvernamentală în legătură cu distribuirea şi
redistribuirea veniturilor;
 prestarea de activităţi casnice, ale căror output-uri nu sunt luate în calculul
PIB;
 derularea tranzacţiilor aferente economiei subterane: tranzacţii ilegale
(stupefiante, prostituţie, armament, substanţe radioactive) sau legale dar neraportate
pentru a nu se plăti taxe;
 creșterea output-ului nu este întotdeauna egală cu cea a consumului;
 ignorarea externalităților.
Deoarece PIB-ul nu cuantifică exact bunăstarea, economiştii au căutat alţi
indicatori. W. Nordhause şi J. Tobin au introdus, în anul 1972, conceptul de măsură
a bunăstării economice (MEW). În concepţia lor, bunăstarea economică este direct
legată de consum, nu de producţie. Ei au pornit de la PIB şi PNN şi au adăugat la
aceştia valoarea bunurilor care nu sunt tranzacţionate pe piaţă, valoarea serviciilor
prestate de menaje, valoarea tranzacţiilor subterane şi cea a serviciilor
guvernamentale.
În schimb, au fost scăzute din calculul PIB cheltuieli precum cele cu
apărarea, externalităţile sau beneficiile educaţionale sub formă bănească.
În anii 80, Xenophen Zolotas a implementat o altă manieră de determinare a
bunăstării, pe baza unui indicator numit Economic Aspects of Welfare (EAW). Acesta
a considerat cheltuielile cu educaţia şi cele cu naveta ca fiind asimilate investiţiilor. În
plus, a luat în calcul 50% din cheltuielile cu publicitatea, costurile aferente controlului
poluării, estimarea în formă valorică a efectelor poluării aerului, 50% din cheltuielile
pentru întreţinerea sănătăţii (deoarece el considera că numai 50% din aceste
cheltuieli sunt datorate stressului) şi un element care cuantifica diminuarea
resurselor naturale naţionale.
Cercetările în domeniu au fost continuate de Herman Daly şi John Cobb, care
au introdus un alt indicator, numit Index of Sustainable Economic Welfare (ISEW). Ei
au inţiat calculul acestui indicator pornind de la PNB, la care au adăugat cheltuielile
cu educaţia publică şi cu sănătatea, dar au scăzut cheltuielile legate de publicitate şi
de navetă.
În anul 1995, Clifford Cobb, Ted Halstead şi Jonathan Rowe au propus ca
indicator Genuine Progress Indicator (Indicatorul Progresului Originar). Aceştia au
luat în calcul valoarea activităţilor voluntare, costurile criminalităţii şi ale destrămării
familiilor, costul subutilizării factorului muncă, defrişările, etc.
Cuantificarea venitului se realizează, de obicei, pe baza venitului naţional.
Venitul naţional reprezintă suma veniturilor obţinute din utilizarea tuturor resurselor
naţionale disponibile (muncă, pământ, capital, abilitate antreprenorială), indiferent de
locul geografic unde sunt utilizate aceste resurse (în ţară sau în străinătate). Şi în
legătură cu determinarea dimensiunilor venitului naţional pot apare o multitudine de
probleme.
Măsurarea directă a venitului naţional se poate realiza pe baza raporturilor
întocmite periodic de către cetăţenii unei ţări - raporturi anuale -, care vizează
veniturile din anul anterior. Aceste raportări se efectuează la o dată fixă (15 aprilie în
S.U.A., de exemplu) în fiecare an. Şi în România se urmăreşte o astfel de
cuantificare a venitului naţional, mai ales după trecerea la impozitarea venitului
global. Totuşi, această metodă de calcul nu poate conduce la o măsurare exactă a
venitului naţional, deoarece nu permite cuantificarea unor elemente precum:
  veniturile mici, care nu sunt raportate;
 veniturile din activităţi ilegale;
 veniturile aferente activităţilor care nu se desfăşoară pe pieţe
organizate;
 taxele indirecte.

4.2. OUTPUT-UL

Totalitatea bunurilor materiale şi a serviciilor produse de către o economie

naţională poartă denumirea de producţie agregată sau output agregat.
Pentru macroeconomie important este calculul produsului intern brut (PIB),
care evidenţiază output-ul produs pe teritoriul naţional, de către agenţii economici
naţionali, într-o perioadă specifică de timp, indiferent de provenienţa resurselor
economice utilizate în acest scop.
PIB-ul cuantifică valoarea de piaţă a ofertei anuale, prin intermediul unităţilor
monetare, indiferent dacă această ofertă internă este vândută sau nu. Deoarece
output-ul naţional este format dintr-o multitudine de tipuri de bunuri, el trebuie
cuantificat numai în expresie monetară.
Determinarea practică a dimensiunilor output-ului agregat se confruntă cu
dificultăţi, legate în principal, de valoarea adăugată şi de output-ul sectorului
guvernamental (public).
Bunurile realizate într-o economie se împart în bunuri finale şi bunuri
intermediare.
Bunurile finale sunt cele care ajung efectiv pe piaţă şi care sunt destinate
consumului, fără a mai participa la producerea altor bunuri. Valoarea bunurilor finale
cuprinde toate tranzacţiile intermediate necesare pentru producerea lor.
Bunurile intermediare sunt cele utilizate în cadrul procesului de producere a
altor bunuri, în aceeaşi perioadă de timp în care primele au fost realizate.
Valoarea adăugată reprezintă sporul de valoare dat de producător bunurilor
intermediare în procesul transformării lor în bunuri finale. În acest context, PIB-ul
apare ca rezultatul însumării tuturor valorilor adăugate ale agenţilor economici dintr-
o ţară, conform relaţiei:
n
PIB =∑ Vadi −α
i=1
în care: i – numărul agenţilor economici din ţara analizată; α – corecţii referitoare la
tranzacţiile financiare pure (tranzacţii neproductive) şi la vânzările la mâna a doua
(second hand).
Tranzacţiile financiare pure cuprind:
 plăţi şi transferuri legate în principal de protecţia socială. Acestea sunt efectuate
de către stat şi vizează: sporuri de venituri, plăţi pentru veteranii de război, alte plăţi
orientate către menaje care nu au legătură cu output-ul agregat curent;
 plăţi şi transferuri private legate de: acordarea unor burse de studii, cadouri,
transferuri de fonduri între persoane private etc.;
 tranzacţii cu active pe piaţa financiară (cu acţiuni, obligaţiuni sau alte înscrisuri
de valoare).
Vânzările la mâna a doua (second hand) se referă, conform legii statistice a
numerelor mari, la bunuri produse în ani anteriori celui pentru care se realizează
calculul output-ului agregat. Ca urmare, eventualele tranzacții second hand care se
referă la bunuri produse în cadrul anului pentru care se realizează calculul nu
reprezintă valori semnificative.
În legătură cu calculul PIB, apare o problemă specială, aceea a stocurilor.
Din calculul PIB trebuie eliminată valoarea stocurilor de materii prime, materiale şi
bunuri finite constituite în ani anteriori celui pentru care se face estimarea.
Componenta esenţială a output-ului agregat o constituie bunurile de inventar.
Inventarul cuprinde acele bunuri care, într-o perioadă dată de timp, sunt produse şi
nu mai sunt prelucrate în continuare sau vândute.
În practică, apare situaţia în care unele bunuri sunt utilizate la obţinerea unor
bunuri finale şi nu se consumă în cadrul unui singur ciclu de producţie. Acestea sunt
bunurile capital, definite ca bunuri utilizate în activitatea economică pentru
producerea de noi bunuri finale şi/sau intermediare. La nivelul economiei naţionale,
se determină stocul de capital, variaţia acestuia pe perioada de un an calendaristic
conducând la definirea investiţiilor.
Investiţiile exprimă suplimentarea stocului existent de capital, proces care se
realizează pe o perioadă de un an.
Investiţia brută reprezintă cantitatea de capital nou suplimentar obţinută, în
timp ce investiţia netă diminuează valoarea investiţiei brute cu cea a deprecierii
capitalului.
Output-ul guvernamental este dificil de comensurat deoarece sectorul
public este cel care prestează o gamă variată de servicii de importanţă vitală
(apărare, ordine internă etc.) dar a căror valoare de piaţă nu poate fi determinată. Ca
urmare, output-ul acestor servicii va fi estimat la nivelul costurilor aferente realizării
lor.
Determinarea practică a output-ului cu ajutorul PIB-ului se face prin două
categorii de metode: prin însumarea cheltuielilor sau prin însumarea veniturilor.
Aceste metode sunt consecinţa imediată a faptului că vânzarea (obţinerea veniturilor
băneşti) şi cumpărarea (cheltuirea banilor) constituie două aspecte ale aceleaşi
tranzacţii.
Prin metoda însumării elementelor de cheltuieli, PIB se determină conform
relaţiei:
PIB = Consp+ Invbp+ Ag + Expn
în care: Consp - consum menaje (personal, privat); Inv bp - achiziţii brute private (ale
firmelor); Ag - achiziţii guvernamentale; Exp n - export net.
În cadrul consumului privat, sunt incluse cheltuielile rezidenţilor unei ţări
făcute pentru achiziţionarea bunurilor de folosinţă îndelungată şi a anumitor servicii
indiferent de ţara în care acestea au fost produse. Investiţiile brute private se referă
la cheltuielile aferente achiziţionării de maşini, utilaje şi echipament de producţie
necesare activităţii firmelor, construcţiile de orice fel şi modificarea inventarului. În
cadrul achiziţiilor guvernamentale, se includ cheltuielile făcute la nivel central sau la
nivelul administraţiei locale privind achiziţionarea unor bunuri şi servicii sau
angajarea unor resurse, cum ar fi factorul muncă, de exemplu. Aceste achiziţii
guvernamentale nu reflectă neapărat rezultatele producţiei anului curent. Exporturile
nete sunt definite drept suma cu care cheltuielile efectuate de străinătate pentru
achiziţionarea bunurilor ţării analizate depăşeşte cheltuielile cetăţenilor ţării analizate
aferente consumului de bunuri materiale şi de servicii din import.
În cazul metodei însumării elementelor de venit, PIB se calculează ca:

PIB = A + S + R + D + Pr + β
în care: A - alocaţii nelegate direct de venit; S - compensaţii pentru factorul muncă;
R - rente; D - dobânzi; Pr - profituri; β - diferenţa (PNB – PIB)
Alocaţiile nelegate direct de venit au în componenţa lor consumul de capital
fix (amortizarea - Am) şi taxele indirecte de producţie (T i). Aceste taxe vizează
volumul vânzărilor, licenţele, formalităţile vamale etc, sunt percepute de stat şi, ca
urmare, sunt incluse în preţurile de vânzare practicate de către firme.
Compensaţiile pentru factorul muncă se referă atât la salariile plătite în cadrul
sectorului afaceri, cât şi la ajutoarele sociale şi la cele legate de asistenţa medicală.
Rentele exprimă plăţile efectuate de sectorul afaceri către menaj e ca efect al
utilizării resurselor de care dispun acestea din urmă, în timp ce dobânzile vizează
compensaţiile plătite pentru posibilitatea utilizării capitalurilor împrumutate, în cadrul
dobânzilor, nu se includ cele aferente împrumuturilor contractate de către stat.
Profiturile sunt privite atât ca profituri ale proprietarilor individuali cât şi ca
profituri ale corporaţiilor.
Calculul celor două categorii de indici ai preţurilor se fundamentează pe coşul
zilnic de consum, care exprimă totalitatea bunurilor de consum reprezentative
pentru consumul populaţiei din mediul urban, într-o perioadă determinată de timp.

4.3. CONEXIUNEA OUTPUT-VENIT

Relaţia fundamentală dintre output şi venit este una de egalitate, de forma:

Y=Q
în care : Y - venit agregat; Q - output agregat.
Pentru demonstrarea acestei egalităţi se apelează la modelul unei economii
de tip Robinson Crusoe, în care activează un singur agent economic (o singură
persoană). Output-ul produs de acest individ va fi automat egal cu valoarea venitului
obţinut în perioada de timp analizată. Adăugând, apoi valoarea output-ului realizat
de Friday, conform subiectului cărţii amintite, suma output-urilor celor două persoane
va fi egală cu cea a veniturilor lor. Prin inducţie, valoarea totală a veniturilor obţinute
într-o economie egalează valoarea totală a output-ului produs. Pentru a salva
viabilitatea acestui raţionament, trebuie să precizăm că economia exemplificată este
de tip închis, neexistând conexiuni cu piaţa internaţională.
Practica macroeconomică utilizează drept paleativ calculul produsului intern
net (PIN), care reprezintă volumul output-ului anual obţinut la nivel macro şi care
poate fi efectiv consumat (excepţia constituind-o capitalul înlocuit în timpul anului
pentru care s-a realizat analiza):
PIN = PIB – Am
în care: Am - amortizarea capitalului fix.
PIN evidenţiază veniturile obţinute de către agenţii economici după vânzarea
output-ului lor. Aceste venituri sunt utilizate pentru acoperirea cheltuielilor cu
furnizorii, pentru plata salariilor, rentelor, dobânzilor, profiturilor etc.
În plus, înaintea efectuării acestor cheltuieli, agenţii economici trebuie să
plătească taxele indirecte (Ti), care nu sunt luate în considerare în calculul venitului
naţional (VN):
VN = PIN – Ti
Venitul naţional exprimă veniturile rezultate din utilizarea resurselor naţionale,
indiferent de locul unde se realizează această utilizare (în ţară sau în străinătate).
Prin combinarea celor două relaţii anterioare, rezultă egalitatea:
PIB
⏟ = VN + Am + T i
⏟
Q Y
 Există mai multe posibilităţi de descompunere a output-ului şi a venitului
agregat, dintre care amintim:
 pe sectoare producătoare de output şi pe surse de venit;
 în funcţie de apartenenţa naţională a agenţilor care-şi desfăşoară activitatea
pe teritoriul unei ţări.
Pentru a soluţiona ultima categorie de probleme, se determină produsul
naţional brut (PNB), care cuantifică valoarea output-ului obţinut de agenţii
economici naţionali, care operează în ţară sau în străinătate, prin utilizarea
resurselor lor economice. PNB rezultă prin scăderea din PIB a valorii plăţilor nete
efectuate cu străinătatea, conform relaţiei:
PNB = PIB – PE
în care: PE - plăţi nete efectuate cu străinătatea.
Utilizarea celor doi indicatori în analizele macroeconomice se face în funcţie
de scopul urmărit: dacă se analizează bunăstarea, se va folosi PNB, dar dacă se
urmăreşte evidenţierea efectelor programelor investiţionale la nivel macro, se va
face apel la PIB.
Pe baza PNB, în final, se poate calcula venitul personal disponibil,
respectiv venitul pe care menajele îl pot efectiv cheltui (după scăderea taxelor pe
venituri şi după adăugarea eventualelor beneficii):
Yd = PNBpf – Tf – Am – Prn – Tp + Pr
în care: Yd - venitul personal disponibil; PNBpf - PNB la preţul factorilor; Tf - taxe
impuse firmelor; Am - deprecierea capitalului (amortizarea capitalului); Prn- profituri
nedistribuite; Tp - taxe personale; Pr - profituri (beneficii).

4.4. CHELTUIELILE

Cheltuielile reprezintă suma totală pe care cetăţenii unei ţări o alocă

achiziţionării de bunuri de orice fel, într-o perioadă specifică de timp, de obicei un an
calendaristic.
Cheltuielile de consum cuantifică cheltuielile efectuate în principal de către
menaje. Investiţiile se referă, în principal, la firme şi exprimă creşterea stocului de
capital şi a inventarului. Achiziţiile guvernamentale vizează cheltuieli pentru bunuri
materiale şi servicii necesare bunei desfăşurări a activităţii acestui sector.

4.5. CONEXIUNEA VENIT-OUTPUT-CHELTUIELI

Analiza acestei corelaţii se iniţiază pe baza unei economii închise, care nu

are conexiuni comerciale cu alte ţări. într-o economie închisă, banii pot avea una
dintre următoarele destinaţii:
 achiziţionarea de bunuri materiale şi de servicii;
 formarea de depozite în bănci;
 modernizarea şi/sau dezvoltarea capacităţilor de producţie ale firmelor;
 transferarea către guvern, în scopul acoperirii cheltuielilor acestuia;
 plata taxelor şi impozitelor de toate felurile.
Chiar în condiţiile în care, la nivel individual, nu sunt cheltuite toate veniturile
obţinute, la nivel agregat se va realiza egalitatea dintre venituri şi cheltuieli Y = Ch,
în care: Ch – cheltuieli.
Partea din venit care nu este cheltuită în prezent poartă denumirea de
economii.
 Opusul economiilor îl reprezintă excesul. Ca urmare, economiştii determină
economiile nete, ca diferenţă între economii şi excese în consum.

(2) Sector afaceri (3)

(firme)

(1) (4)
(11)
(10)

(7) (5)
Piaţa resurselor Piaţa bunurilor
Sector public

(8) (6)
(12)
(9)

(13)Sector menaje (gospodării) (15)

(14) (16)
Figura 4.4. Fluxul circular al activităţii economice pentru o economie închisă

Egalitatea venit-output-cheltuieli poate fi evidenţiată cu ajutorul fluxului

circular al activităţii economice. Acest procedeu evidenţiază două elemente
fundamentale pentru analiza economică: fluxurile materiale (de bunuri materiale şi
de servicii) şi fluxurile monetare (de venituri şi de cheltuieli). Pe baza acestor două
categorii de fluxuri, se poate realiza schema generală a circuitului macroeconomic.
În figura 4.4, s-au utilizat următoarele notaţii:
(1), (5), (7), (15) - cheltuieli;
(2), (8), (13) - resurse;
(3), (14) - venituri;
(4), (6), (9), (10), (16) - bunuri materiale şi servicii;
(11), (12) - taxe nete.
Circuitul macroeconomic se fundamentează pe trei categorii de agenţi
economici: firme, menaje şi sectorul public, care operează pe cele două pieţe
specifice: piaţa resurselor şi piaţa bunurilor.
Pe piaţa resurselor, menajele, direct sau indirect, oferă factorii lor de
producţie disponibili celorlalte două sectoare. Se manifestă, astfel, oferta pe această
piaţă. Această ofertă vine în întâmpinarea cererii, care provine de la sectorul afaceri
şi de la sectorul public. Confruntarea specifică dintre cerere şi ofertă pentru fiecare
categorie de resursă în parte conduce la stabilirea unui anumit preţ pentru resursa
respectivă.
Firmele şi sectorul public cheltuiesc veniturilor lor pentru achiziţionarea
resurselor necesare desfăşurării activităţii lor. Aceste cheltuieli îmbracă forma de
venituri pentru menaje şi se exprimă prin rente, salarii, dobânzi sau profituri.
Pe piaţa bunurilor, cele trei categorii specifice de agenţi economici
inversează rolurile lor. Menaj ele acţionează pe această piaţă în calitate de
purtătoare ale cererii de bunuri materiale şi de servicii pe care doresc să le
achiziţioneze cu veniturile de care dispun. Tot pe această piaţă, firmele şi sectorul
public combină factorii de producţie pe care i-au achiziţionat de pe piaţa resurselor
în vederea obţinerii output-ului necesar satisfacerii cererii care se manifestă în acel
moment. Dar, pe această piaţă pot fi purtători ai cererii (măcar parţial) şi firmele şi
sectorul public.
Acest raţionament se fundamentează pe următoarele premise şi
simplificări:
 tranzacţiile se desfăşoară numai pe două pieţe;
 nu există decât trei tipuri de agenţi economici;
 fluxurile de venituri, output şi de cheltuieli nu se modifică în timp (sunt
constante) deşi, în realitate acestea fluctuează mult;
 modelul nu explică realizarea echilibrului pe piaţă şi nici modalitatea
deformare apretului specific;
 modelul face abstracţie de formarea patrimoniului, considerând că
menajele îşi cheltuiesc integral veniturile, în schimbul acestora achiziţionând
întregul output pe care ceilalţi agenţi economici îl pot produce. Practic, nu
există economii şi nici stocuri de output în economie.

4.6. VENITUL ŞI CHELTUIELILE ÎNTR-O ECONOMIE DESCHISĂ

Economia deschisă evidenţiază acel stat care realizează tranzacţii

comerciale cu străinătatea. Ca urmare a acestui proces, rezultatele
macroeconomice ale respectivului stat vor fi influenţate atât de valoarea exporturilor
cât şi de cea a importurilor. Specialiştii utilizează, în acest sens, indicatorul export
net, care exprimă diferenţa valorică dintre exporturi şi importuri. Ţinând cont de
influenţa exportului net asupra indicatorilor macroeconomici, egalitatea venit-output-
cheltuieli, în cazul unei economii deschise, devine:
Y = Q = Ch + Exp – Imp = Ch + Expn
în care: Exp - export; Imp - import; Expn - export net.
Din punctul de vedere al cheltuielilor (de consum, investiţii, achiziţii
guvernamentale fără transferuri), ecuaţia anterioară poate fi scrisă ca:
Y = Consp + Invbp + Ag + Expn
în care: Consp - consumul sectorului privat; Inv bp - investiţiile sectorului privat;
Ag - achiziţii guvernamentale.

4.2. OUTPUT-UL

Totalitatea bunurilor materiale şi a serviciilor produse de către o economie

naţională poartă denumirea de producţie agregată sau output agregat.
Pentru macroeconomie important este calculul produsului intern brut (PIB),
care evidenţiază output-ul produs pe teritoriul naţional, de către agenţii economici
naţionali, într-o perioadă specifică de timp, indiferent de provenienţa resurselor
economice utilizate în acest scop.
PIB-ul cuantifică valoarea de piaţă a ofertei anuale, prin intermediul unităţilor
monetare, indiferent dacă această ofertă internă este vândută sau nu. Deoarece
output-ul naţional este format dintr-o multitudine de tipuri de bunuri, el trebuie
cuantificat numai în expresie monetară.
 Determinarea practică a dimensiunilor output-ului agregat se confruntă cu
dificultăţi, legate în principal, de valoarea adăugată şi de output-ul sectorului
guvernamental (public).
Bunurile realizate într-o economie se împart în bunuri finale şi bunuri
intermediare.
Bunurile finale sunt cele care ajung efectiv pe piaţă şi care sunt destinate
consumului, fără a mai participa la producerea altor bunuri. Valoarea bunurilor finale
cuprinde toate tranzacţiile intermediate necesare pentru producerea lor.
Bunurile intermediare sunt cele utilizate în cadrul procesului de producere a
altor bunuri, în aceeaşi perioadă de timp în care primele au fost realizate.
Valoarea adăugată reprezintă sporul de valoare dat de producător bunurilor
intermediare în procesul transformării lor în bunuri finale. În acest context, PIB-ul
apare ca rezultatul însumării tuturor valorilor adăugate ale agenţilor economici dintr-
o ţară, conform relaţiei:
n
PIB =∑ Vadi −α
i=1
în care: i – numărul agenţilor economici din ţara analizată; α – corecţii referitoare la
tranzacţiile financiare pure (tranzacţii neproductive) şi la vânzările la mâna a doua
(second hand).
Tranzacţiile financiare pure cuprind:
 plăţi şi transferuri legate în principal de protecţia socială. Acestea sunt efectuate
de către stat şi vizează: sporuri de venituri, plăţi pentru veteranii de război, alte plăţi
orientate către menaje care nu au legătură cu output-ul agregat curent;
 plăţi şi transferuri private legate de: acordarea unor burse de studii, cadouri,
transferuri de fonduri între persoane private etc.;
 tranzacţii cu active pe piaţa financiară (cu acţiuni, obligaţiuni sau alte înscrisuri
de valoare).
Vânzările la mâna a doua (second hand) se referă, conform legii statistice a
numerelor mari, la bunuri produse în ani anteriori celui pentru care se realizează
calculul output-ului agregat. Ca urmare, eventualele tranzacții second hand care se
referă la bunuri produse în cadrul anului pentru care se realizează calculul nu
reprezintă valori semnificative.
În legătură cu calculul PIB, apare o problemă specială, aceea a stocurilor.
Din calculul PIB trebuie eliminată valoarea stocurilor de materii prime, materiale şi
bunuri finite constituite în ani anteriori celui pentru care se face estimarea.
Componenta esenţială a output-ului agregat o constituie bunurile de inventar.
Inventarul cuprinde acele bunuri care, într-o perioadă dată de timp, sunt produse şi
nu mai sunt prelucrate în continuare sau vândute.
În practică, apare situaţia în care unele bunuri sunt utilizate la obţinerea unor
bunuri finale şi nu se consumă în cadrul unui singur ciclu de producţie. Acestea sunt
bunurile capital, definite ca bunuri utilizate în activitatea economică pentru
producerea de noi bunuri finale şi/sau intermediare. La nivelul economiei naţionale,
se determină stocul de capital, variaţia acestuia pe perioada de un an calendaristic
conducând la definirea investiţiilor.
Investiţiile exprimă suplimentarea stocului existent de capital, proces care se
realizează pe o perioadă de un an.
Investiţia brută reprezintă cantitatea de capital nou suplimentar obţinută, în
timp ce investiţia netă diminuează valoarea investiţiei brute cu cea a deprecierii
capitalului.
 Output-ul guvernamental este dificil de comensurat deoarece sectorul
public este cel care prestează o gamă variată de servicii de importanţă vitală
(apărare, ordine internă etc.) dar a căror valoare de piaţă nu poate fi determinată. Ca
urmare, output-ul acestor servicii va fi estimat la nivelul costurilor aferente realizării
lor.
Determinarea practică a output-ului cu ajutorul PIB-ului se face prin două
categorii de metode: prin însumarea cheltuielilor sau prin însumarea veniturilor.
Aceste metode sunt consecinţa imediată a faptului că vânzarea (obţinerea veniturilor
băneşti) şi cumpărarea (cheltuirea banilor) constituie două aspecte ale aceleaşi
tranzacţii.
Prin metoda însumării elementelor de cheltuieli, PIB se determină conform
relaţiei:
PIB = Consp+ Invbp+ Ag + Expn
în care: Consp - consum menaje (personal, privat); Inv bp - achiziţii brute private (ale
firmelor); Ag - achiziţii guvernamentale; Exp n - export net.
În cadrul consumului privat, sunt incluse cheltuielile rezidenţilor unei ţări
făcute pentru achiziţionarea bunurilor de folosinţă îndelungată şi a anumitor servicii
indiferent de ţara în care acestea au fost produse. Investiţiile brute private se referă
la cheltuielile aferente achiziţionării de maşini, utilaje şi echipament de producţie
necesare activităţii firmelor, construcţiile de orice fel şi modificarea inventarului. În
cadrul achiziţiilor guvernamentale, se includ cheltuielile făcute la nivel central sau la
nivelul administraţiei locale privind achiziţionarea unor bunuri şi servicii sau
angajarea unor resurse, cum ar fi factorul muncă, de exemplu. Aceste achiziţii
guvernamentale nu reflectă neapărat rezultatele producţiei anului curent. Exporturile
nete sunt definite drept suma cu care cheltuielile efectuate de străinătate pentru
achiziţionarea bunurilor ţării analizate depăşeşte cheltuielile cetăţenilor ţării analizate
aferente consumului de bunuri materiale şi de servicii din import.
În cazul metodei însumării elementelor de venit, PIB se calculează ca:

PIB = A + S + R + D + Pr + β
în care: A - alocaţii nelegate direct de venit; S - compensaţii pentru factorul muncă;
R - rente; D - dobânzi; Pr - profituri; β - diferenţa (PNB – PIB)
Alocaţiile nelegate direct de venit au în componenţa lor consumul de capital
fix (amortizarea - Am) şi taxele indirecte de producţie (T i). Aceste taxe vizează
volumul vânzărilor, licenţele, formalităţile vamale etc, sunt percepute de stat şi, ca
urmare, sunt incluse în preţurile de vânzare practicate de către firme.
Compensaţiile pentru factorul muncă se referă atât la salariile plătite în cadrul
sectorului afaceri, cât şi la ajutoarele sociale şi la cele legate de asistenţa medicală.
Rentele exprimă plăţile efectuate de sectorul afaceri către menaj e ca efect al
utilizării resurselor de care dispun acestea din urmă, în timp ce dobânzile vizează
compensaţiile plătite pentru posibilitatea utilizării capitalurilor împrumutate, în cadrul
dobânzilor, nu se includ cele aferente împrumuturilor contractate de către stat.
Profiturile sunt privite atât ca profituri ale proprietarilor individuali cât şi ca
profituri ale corporaţiilor.
Calculul celor două categorii de indici ai preţurilor se fundamentează pe coşul
zilnic de consum, care exprimă totalitatea bunurilor de consum reprezentative
pentru consumul populaţiei din mediul urban, într-o perioadă determinată de timp.

4.3. CONEXIUNEA OUTPUT-VENIT

 Relaţia fundamentală dintre output şi venit este una de egalitate, de forma:
Y=Q
în care : Y - venit agregat; Q - output agregat.
Pentru demonstrarea acestei egalităţi se apelează la modelul unei economii
de tip Robinson Crusoe, în care activează un singur agent economic (o singură
persoană). Output-ul produs de acest individ va fi automat egal cu valoarea venitului
obţinut în perioada de timp analizată. Adăugând, apoi valoarea output-ului realizat
de Friday, conform subiectului cărţii amintite, suma output-urilor celor două persoane
va fi egală cu cea a veniturilor lor. Prin inducţie, valoarea totală a veniturilor obţinute
într-o economie egalează valoarea totală a output-ului produs. Pentru a salva
viabilitatea acestui raţionament, trebuie să precizăm că economia exemplificată este
de tip închis, neexistând conexiuni cu piaţa internaţională.
Practica macroeconomică utilizează drept paleativ calculul produsului intern
net (PIN), care reprezintă volumul output-ului anual obţinut la nivel macro şi care
poate fi efectiv consumat (excepţia constituind-o capitalul înlocuit în timpul anului
pentru care s-a realizat analiza):
PIN = PIB – Am
în care: Am - amortizarea capitalului fix.
PIN evidenţiază veniturile obţinute de către agenţii economici după vânzarea
output-ului lor. Aceste venituri sunt utilizate pentru acoperirea cheltuielilor cu
furnizorii, pentru plata salariilor, rentelor, dobânzilor, profiturilor etc.
În plus, înaintea efectuării acestor cheltuieli, agenţii economici trebuie să
plătească taxele indirecte (Ti), care nu sunt luate în considerare în calculul venitului
naţional (VN):
VN = PIN – Ti
Venitul naţional exprimă veniturile rezultate din utilizarea resurselor naţionale,
indiferent de locul unde se realizează această utilizare (în ţară sau în străinătate).
Prin combinarea celor două relaţii anterioare, rezultă egalitatea:
PIB
⏟ = VN + Am + T i
⏟
Q Y
Există mai multe posibilităţi de descompunere a output-ului şi a venitului
agregat, dintre care amintim:
 pe sectoare producătoare de output şi pe surse de venit;
 în funcţie de apartenenţa naţională a agenţilor care-şi desfăşoară activitatea
pe teritoriul unei ţări.
Pentru a soluţiona ultima categorie de probleme, se determină produsul
naţional brut (PNB), care cuantifică valoarea output-ului obţinut de agenţii
economici naţionali, care operează în ţară sau în străinătate, prin utilizarea
resurselor lor economice. PNB rezultă prin scăderea din PIB a valorii plăţilor nete
efectuate cu străinătatea, conform relaţiei:
PNB = PIB – PE
în care: PE - plăţi nete efectuate cu străinătatea.
Utilizarea celor doi indicatori în analizele macroeconomice se face în funcţie
de scopul urmărit: dacă se analizează bunăstarea, se va folosi PNB, dar dacă se
urmăreşte evidenţierea efectelor programelor investiţionale la nivel macro, se va
face apel la PIB.
Pe baza PNB, în final, se poate calcula venitul personal disponibil,
respectiv venitul pe care menajele îl pot efectiv cheltui (după scăderea taxelor pe
venituri şi după adăugarea eventualelor beneficii):
Yd = PNBpf – Tf – Am – Prn – Tp + Pr
în care: Yd - venitul personal disponibil; PNBpf - PNB la preţul factorilor; Tf - taxe
impuse firmelor; Am - deprecierea capitalului (amortizarea capitalului); Prn- profituri
nedistribuite; Tp - taxe personale; Pr - profituri (beneficii).

4.4. CHELTUIELILE

Cheltuielile reprezintă suma totală pe care cetăţenii unei ţări o alocă

achiziţionării de bunuri de orice fel, într-o perioadă specifică de timp, de obicei un an
calendaristic.
Cheltuielile de consum cuantifică cheltuielile efectuate în principal de către
menaje. Investiţiile se referă, în principal, la firme şi exprimă creşterea stocului de
capital şi a inventarului. Achiziţiile guvernamentale vizează cheltuieli pentru bunuri
materiale şi servicii necesare bunei desfăşurări a activităţii acestui sector.

4.5. CONEXIUNEA VENIT-OUTPUT-CHELTUIELI

Analiza acestei corelaţii se iniţiază pe baza unei economii închise, care nu

are conexiuni comerciale cu alte ţări. într-o economie închisă, banii pot avea una
dintre următoarele destinaţii:
 achiziţionarea de bunuri materiale şi de servicii;
 formarea de depozite în bănci;
 modernizarea şi/sau dezvoltarea capacităţilor de producţie ale firmelor;
 transferarea către guvern, în scopul acoperirii cheltuielilor acestuia;
 plata taxelor şi impozitelor de toate felurile.
Chiar în condiţiile în care, la nivel individual, nu sunt cheltuite toate veniturile
obţinute, la nivel agregat se va realiza egalitatea dintre venituri şi cheltuieli Y = Ch,
în care: Ch – cheltuieli.
Partea din venit care nu este cheltuită în prezent poartă denumirea de
economii.
Opusul economiilor îl reprezintă excesul. Ca urmare, economiştii determină
economiile nete, ca diferenţă între economii şi excese în consum.
 (2) Sector afaceri (3)
(firme)

(1) (4)
(11)
(10)

(7) (5)
Piaţa resurselor Piaţa bunurilor
Sector public

(8) (6)
(12)
(9)

(13)Sector menaje (gospodării) (15)

(14) (16)
Figura 4.4. Fluxul circular al activităţii economice pentru o economie închisă

Egalitatea venit-output-cheltuieli poate fi evidenţiată cu ajutorul fluxului

circular al activităţii economice. Acest procedeu evidenţiază două elemente
fundamentale pentru analiza economică: fluxurile materiale (de bunuri materiale şi
de servicii) şi fluxurile monetare (de venituri şi de cheltuieli). Pe baza acestor două
categorii de fluxuri, se poate realiza schema generală a circuitului macroeconomic.
În figura 4.4, s-au utilizat următoarele notaţii:
(1), (5), (7), (15) - cheltuieli;
(2), (8), (13) - resurse;
(3), (14) - venituri;
(4), (6), (9), (10), (16) - bunuri materiale şi servicii;
(11), (12) - taxe nete.
Circuitul macroeconomic se fundamentează pe trei categorii de agenţi
economici: firme, menaje şi sectorul public, care operează pe cele două pieţe
specifice: piaţa resurselor şi piaţa bunurilor.
Pe piaţa resurselor, menajele, direct sau indirect, oferă factorii lor de
producţie disponibili celorlalte două sectoare. Se manifestă, astfel, oferta pe această
piaţă. Această ofertă vine în întâmpinarea cererii, care provine de la sectorul afaceri
şi de la sectorul public. Confruntarea specifică dintre cerere şi ofertă pentru fiecare
categorie de resursă în parte conduce la stabilirea unui anumit preţ pentru resursa
respectivă.
Firmele şi sectorul public cheltuiesc veniturilor lor pentru achiziţionarea
resurselor necesare desfăşurării activităţii lor. Aceste cheltuieli îmbracă forma de
venituri pentru menaje şi se exprimă prin rente, salarii, dobânzi sau profituri.
Pe piaţa bunurilor, cele trei categorii specifice de agenţi economici
inversează rolurile lor. Menaj ele acţionează pe această piaţă în calitate de
purtătoare ale cererii de bunuri materiale şi de servicii pe care doresc să le
achiziţioneze cu veniturile de care dispun. Tot pe această piaţă, firmele şi sectorul
public combină factorii de producţie pe care i-au achiziţionat de pe piaţa resurselor
în vederea obţinerii output-ului necesar satisfacerii cererii care se manifestă în acel
moment. Dar, pe această piaţă pot fi purtători ai cererii (măcar parţial) şi firmele şi
sectorul public.
Acest raţionament se fundamentează pe următoarele premise şi
simplificări:
 tranzacţiile se desfăşoară numai pe două pieţe;
 nu există decât trei tipuri de agenţi economici;
 fluxurile de venituri, output şi de cheltuieli nu se modifică în timp (sunt
constante) deşi, în realitate acestea fluctuează mult;
 modelul nu explică realizarea echilibrului pe piaţă şi nici modalitatea
deformare apretului specific;
 modelul face abstracţie de formarea patrimoniului, considerând că
menajele îşi cheltuiesc integral veniturile, în schimbul acestora achiziţionând
întregul output pe care ceilalţi agenţi economici îl pot produce. Practic, nu
există economii şi nici stocuri de output în economie.

4.6. VENITUL ŞI CHELTUIELILE ÎNTR-O ECONOMIE DESCHISĂ

Economia deschisă evidenţiază acel stat care realizează tranzacţii

comerciale cu străinătatea. Ca urmare a acestui proces, rezultatele
macroeconomice ale respectivului stat vor fi influenţate atât de valoarea exporturilor
cât şi de cea a importurilor. Specialiştii utilizează, în acest sens, indicatorul export
net, care exprimă diferenţa valorică dintre exporturi şi importuri. Ţinând cont de
influenţa exportului net asupra indicatorilor macroeconomici, egalitatea venit-output-
cheltuieli, în cazul unei economii deschise, devine:
Y = Q = Ch + Exp – Imp = Ch + Expn
în care: Exp - export; Imp - import; Expn - export net.
Din punctul de vedere al cheltuielilor (de consum, investiţii, achiziţii
guvernamentale fără transferuri), ecuaţia anterioară poate fi scrisă ca:
Y = Consp + Invbp + Ag + Expn
în care: Consp - consumul sectorului privat; Inv bp - investiţiile sectorului privat;
Ag - achiziţii guvernamentale.

CAP.8: ȘOMAJUL
8.1. CONCEPTUL DE ŞOMAJ; CARACTERISTICILE ŞOMAJULUI
CONTEMPORAN

Şomajul poate fi definit ca diferenţă între numărul de ore pe care indivizii

doresc să le muncească într-o anumită perioadă de timp şi numărul de ore pe care
le lucrează efectiv în aceeaşi perioadă de timp.
Şomajul natural (de echilibru) se manifestă în condiţiile realizării echilibrului
dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii. Determinarea nivelului şomajului natural are
ca punct de plecare situaţia economiei din anul 1950, an în care rata şomajului era
de 4%.
Şomajul de dezechilibru este datorat unor cauze care ţin de:
  acordarea unor salarii superioare salariului de echilibru;
 diminuarea cererii de factor muncă fără concordanţă în reducerea nivelului
salariilor;
 creşterea ofertei de factor muncă fără concordanţă în reducerea nivelului
salariilor.
Revenind la şomajul voluntar, prezentat anterior, acesta poate conduce la
manifestarea pe piaţa muncii a trei tipuri de şomaj: şomajul fricţional, cel structural şi
cel sezonier.
Şomajul fricţional este rezultanta caracteristicilor pieţei muncii, caracteristici
care o diferenţiază de toate celelalte pieţe din economie. Ne referim, în primul rând,
la necesitatea parcurgerii unui anumit interval de timp necesar indivizilor pentru a
găsi locuri de muncă.
Deoarece structura economiilor contemporane se modifică esenţial la nivel
regional şi/sau naţional, se manifestă o altă formă de şomaj şi anume şomajul
structural.
Acesta apare ca urmare a existenţei unui exces de ofertă de factor muncă în
ramurile şi în domeniile de activitate a căror dinamică este negativă, exces dublat de
un excedent de cerere de factor muncă în ramurile ale căror dinamică este pozitivă.
Analiza corelaţiei progres tehnic-şomaj trebuie însă realizată numai pe
termen mediu şi lung, ţinându-se seama de o serie de elemente precum:
 tipul de tehnologie utilizat;
 organizarea (managementul) locului de muncă;
 caracteristicile pieţei pe care este localizată firma care introduce progresul
tehnic.
Pentru reliefarea consecinţelor pe care le poate avea introducerea progresului
tehnic asupra locurilor de muncă, se poate apela la o diagramă de forma celei din
figura 8.2..
Conform acesteia, introducerea progresului tehnic poate avea patru categorii
de consecinţe asupra factorului muncă:
 design-ul şi instalarea: conduc, iniţial, la creşterea cantităţii utilizate de factor
muncă, datorită angajării de designeri şi de lucrători care să proiecteze, construiască
şi să instaleze noile utilaje. După terminarea acestor operaţii, cererea de factor
muncă pentru aceste categorii de lucrători dispare;
 implementarea: conduce la scăderea cererii de factor muncă, mai ales
atunci când progresul tehnic vizează îmbunătăţirea proceselor existente de fabricaţie
şi nu crearea de noi produse;
 întreţinerea şi service-ul: pot avea efecte benefice asupra cererii de factor
muncă;
 Creşterea factorului muncă
1. Design şi instalare

4. Expansiunea pieţei

3. Întreţinerea

3.
Întreţinere

2. Implementarea
Scăderea factorului muncă

Figura 8.2. Efectele progresului tehnic asupra factorului muncă

 expansiunea pieţei: reprezintă impactul pe termen lung al introducerii

progresului tehnic asupra factorului muncă şi poate conduce la creşterea cererii de
factor muncă, dacă noile produse sunt cerute mai mult pe piaţă.
Dintr-o perspectivă optimistă, se poate afirma că, pe termen lung, progresul
tehnic creează mai multe locuri de muncă decât desfiinţează.
Cel de-al treilea tip de şomaj, şomajul sezonier, se manifestă ca urmare a
variaţiei cererii de factor muncă, pentru anumite categorii de lucrători, în anumite
perioade ale anului calendaristic. Acest tip de şomaj este caracteristic unor ramuri,
precum: agricultura, construcţiile, îmbunătăţirile funciare sau turismul.
Privit în întreaga sa complexitate, şomajul poate fi analizat, în accepţiunea
noastră, prin analogie cu un tren. Trenul şomajului apare ca un model pertinent, de
forma: Persoane subocupate
Ieşiri naturale de factor muncă

Input-uri de factor muncă

Persoane descurajate

Output-uri de factor muncă (şomeri)

Creştere economică

Figura 8.3. Trenul şomajului

Conform acestei diagrame, economia naţională este asimilată unui tren care
trece, succesiv, prin mai multe gări (niveluri de dezvoltare macro în timp). Motorul
principal al acestui tren îl constituie creşterea economică (realizată, în principal, pe
baza procesului investiţional). Un element pozitiv îl reprezintă creşterea numărului
de lucrători angajaţi care, în condiţiile menţinerii sau creşterii productivităţii muncii,
contribuie la creşterea output-ului naţional.
Viteza de deplasare a trenului macroeconomiei este atenuată de persoanele
subocupate şi frânată de amploarea şomajului. Chiar dacă, la prima vedere,
persoanele descurajate să mai caute un loc de muncă, nu influenţează viteza
trenului macroeconomiei, pe termen mediu şi lung, acestea vor deveni o „povară"
prea grea pentru orice „locomotivă”.
Indicatorii șomajului:
- stocul șomajului: numărul de șomeri;
- rata șomajului: rșom= nr. șomeri/populația ocupată.

8.2. EVOLUŢIILE RECENTE ALE ŞOMAJULUI

Şomajul continuă să rămână una dintre cele mai serioase probleme

macroeconomice pentru majoritatea statelor membre UE.
La nivelul UE și al Zonei euro, trendul șomajului a fost negativ în ultimii ani, iar
prognozele pe termen scurt sunt optimiste:
12
10.9
10 10.1 9.7
9.4 9.2
8 8.6 8.3 7.9
6 UE28
4 Zona euro
2
0
2015 2016 2017 2018
Figura 8.4. Rata șomajului (%)

În România, rata șomajului s-a menținut mai scăzută decât media UE sau a
Zonei euro.
7.2 7.1
7
7
6.8 6.8
6.8

6.6 6.5
6.4
6.4 6.3

6.2

5.8
2012 2013 2014 2015 2016 2017 2018
Figura 8.5. Rata șomajului în România(%

Indiferent de nivelul asistenţei financiare externe în domeniu, problema

şomajului trebuie rezolvată în principal prin mijloace proprii, printr-o politică
economică activă care să vizeze creşterea economică, concomitent cu cea a
protecţiei sociale.

CAP.9 : INFLAȚIA
9.1. CONCEPTE FUNDAMENTALE

Inflaţia este definită ca o tendinţă accentuată şi continuă de creştere a

nivelului global al preţurilor. De la început, trebuie atrasă atenţia asupra faptului că
inflaţia se manifestă ca un proces continuu, care trebuie analizat în dinamică.
Această precizare este necesară pentru a se putea realiza distincţia între inflaţie şi
creşterile izolate sau secvenţiale ale preţurilor, conform figurii:
P

Creşteri secvenţiale ale preţurilor

Inflaţie

0 t
Figura 9.1. Creşterea preţurilor şi fenomenul inflaţionist

În vederea studierii inflaţiei, se face apel la indicatorul nivelul general al

preţurilor. Acesta reprezintă o măsură a nivelului mediu al preţurilor din economie
privită ca un întreg.
Ca expresie cantitativă, inflaţia se măsoară cu rata inflaţiei, determinată pe
baza relaţiei:
Pi P
π =I P −1=
P i-1 (Pi-1 )
−1= i −1 ×100
.
O altă modalitate de determinare a inflaţiei o constituie „regula lui 70”.
Această este o metodă indirectă de determinare a inflaţiei care, de fapt, exprimă
numărul de ani după care nivelul curent al preţurilor se va dubla, conform relaţiei
matematice:
70
n=
r
în care: n - numărul de ani necesari dublării nivelului curent al preţurilor;
r - rata anuală procentuală de creştere a preţurilor.
Cauzele care conduc la apariţia şi/sau la accentuarea inflaţiei sunt grupate în
două mari categorii: cele legate de cerere şi cele legate de evoluţia costurilor.
Combinarea celor două categorii de cauze conduce la analizarea inflaţiei cu
ajutorul curbelor Phillips. Teoria curbelor Phillips sugerează că analizarea cauzelor
inflaţiei trebuie iniţiată prin studierea teoriei cantitative a banilor, care este, prin
natura sa, o teorie legată direct de cerere.
 Această analiză trebuie completată cu cele legate de evoluţia pieţei muncii şi
de rolul sindicatelor pe această piaţă. Nu în ultimul rând, trebuie pus accent pe rata
de creştere neinflaţionistă a şomajului.

9.2. COSTURILE INFLAŢIEI

Costurile inflaţiei trebuie studiate separat, la nivel de individ şi de societate.

La nivelul societăţii, costurile inflaţiei au fost încadrate de către Sloman în
patru mari categorii:
 costurile rezultate din redistribuirea veniturilor între membrii societăţii;
 costurile rezultate din incertitudinea care planează asupra mediului economic;
 deteriorarea balanţei de plăţi;
 creşterea consumului de resurse: aceste resurse suplimentare sunt
antrenate în lupta pentru atenuarea efectelor negative ale inflaţiei.
În vederea atenuării efectelor inflaţioniste, statul poate interveni prin utilizarea
a două categorii de politici: cele legate de cerere şi cele legate de ofertă:
 politicile antiinflaţioniste legate de cerere: se referă la politica fiscală şi la cea
monetară. Politica fiscală are drept instrumente reducerea cheltuielilor
guvernamentale şi creşterea taxelor impuse de guvern.
Prin reducerea cheltuielilor guvernamentale, se poate diminua nivelul cererii
agregate, în timp ce, prin creşterea nivelului taxelor impuse, se reduce nivelul
cheltuielilor de consum. În ambele situaţii, guvernul influenţează  într-un sens sau
altul  mărimea masei monetare. Dacă privim aceste operaţiuni la orizontul de timp i,
comparativ cu perioada de bază, 0, se poate scrie că guvernul trebuie să respecte
egalitatea macroeconomică:
M0 Mi
=
P 0 Pi
Cu alte cuvinte, orice modificare a masei monetare trebuie însoţită de o
modificare, în acelaşi sens şi în aceeaşi proporţie, a preţurilor din economie. Pentru
a atenua aceste consecinţe, guvernul impune anumite taxe pe venit, taxe ale căror
nivel poate fi analizat cu ajutorul unei curbe Laffer de forma celei din figura 9.3.
Taxa pe venit

Procent taxă
0 T0 100

Figura 12.3. Curba Laffer

 La rândul ei, politica monetară influenţează oferta monetară agregată prin
manevrarea nivelului ratei dobânzii;
 politicile antiinflaţioniste legate de ofertă: au ca efect diminuarea ratei de
creştere a cererii prin atenuarea influenţei monopolurilor în economie şi prin
creşterea productivităţii. Statul poate interveni în economie, în vederea atenuării
influenţei monopolurilor, prin diferite forme de control al preţurilor şi al salariilor sau
prin politici de restricţionare a activităţii uniunilor monopoliste. Creşterea
productivităţii are ca efect mărirea ofertei agregate şi se realizează prin introducerea
progresului tehnic în economie şi prin majorarea cheltuielilor cu cercetarea ştiinţifică
aferentă activităţii economice.

9.3. INFLAŢIA ÎN ROMÂNIA

Conform rapoartelor anuale ale B.N.R. şi datelor statistice oficiale, rata inflaţiei
a cunoscut următoarea evoluţie:
Tabelul 9.1. Evoluţia ratei inflaţiei în România (%)
Anul % Anul % Anul %
1990 37,7 1998 40,6 2006 6,5
1991 222,8 1999 54,8 2007 4,5
1992 199,2 2000 40,7 2008 6,3
1993 295,5 2001 30,3 2009 4,7
1994 61,7 2002 17,8 2010 8,0
1995 27,8 2003 14,1 2011 3,1
1996 56,9 2004 10,9 2012 4,95
1997 151,4 2005 8,0 2013 2,2
2014 0,4
2015 -1,4
2016 -1,0*
2017 1,8*
2018 2,9*

Rata previzionată a inflaţiei pe termen scurt în România este mult mai mare
decât media UE28, acest indicator economic constituind una dintre ţintele urmărite
cu multă atenţie de guvern.
Politicile monetare, în special, sunt cele care au ca sarcină principală
reducerea inflaţiei în România.

CAP.10: TEORIA ECONOMIEI

DESCHISE
10.1. BALANŢA DE PLĂŢI

Balanţa de plăţi externe poate fi definită drept totalitatea modalităţilor de

înregistrare a plăţilor şi a încasărilor determinate de principalele tipuri de tranzacţii
efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi, în decursul unei perioade de timp (de obicei
un an) .
Creditele acestei balanţe reflectă încasările aferente exportului de bunuri,
investiţiile străine în ţara respectivă, depozitele monetare constituite de nerezidenţi
în ţara analizată şi împrumuturile pe care nerezidenţii le contractează în respectiva
ţară.
Debitele provin din acoperirea importurilor, din investiţiile făcute de rezidenţi
în terţe ţări, din împrumuturi acordate de băncile naţionale nerezidenţilor şi din plata
unor împrumuturi contractate de rezidenţi la bănci din terţe ţări.
Balanţa de plăţi cuprinde două componente esenţiale: contul curent şi contul
capital. Fiecare dintre aceste două elemente se divide în mai multe subcomponente.
Contul curent înregistrează valoarea importurilor şi a exporturilor de bunuri
materiale şi de servicii. El cuprinde două părţi:
 contabilitatea comerţului real: care exprimă valoarea importurilor şi a
exporturilor bunurilor fizice. Ea se poate încheia cu un surplus (atunci când valoarea
exporturilor excede valorii importurilor) sau cu un deficit (în caz contrar).
Evoluţia comerţului exterior al României nu a fost deloc favorabilă,
deficitul balanţei comerciale crescând permanent, aşa cum rezultă din figura
următoare:
19.7
20
18
16
14
10.9
12 11.2
8.8 8.7
10 8.7 8.8
8 8.1 Export
8
7.2 Import
6
5.5
4 5.2 5.2 5.9
2
0
2012
2013
2014
2015
2016
2017
2018
Figura 10.1: Ratele de creștere ale comerțului exterior al României (%)

 contabilitatea comerţului invizibil: cuantifică importurile şi exporturile de

servicii, precum şi unele transferuri de bani între ţări. Practic, contabilitatea
comerţului invizibil se referă la:
1. servicii: bancare, de asigurare, transport, turism;
2. fluxuri monetare între ţări: dobânzi, profituri, dividende;
3. transferuri de bani: ajutoare externe, contribuţii naţionale (la
bugetul U.E. sau la organizaţii internaţionale, de exemplu), transferul internaţional de
acţiuni între indivizi sau firme.
Şi această balanţă poate fi excedentară sau deficitară.
 Balanţa contului curent ia în considerare balanţele comerţului real şi invizibil.
Atunci când creditele sunt superioare debitelor, ea este excedentară. In caz contrar,
este deficitară.
Contul capital cuantifică investiţiile şi alte fluxuri financiare şi cuprinde trei
secţiuni importante:
 contul capital pe termen lung: care evidenţiază intrările de bani prin
investiţii (de exemplu, investiţiile Ford de la Craiova sau cele franceze, de la Dacia-
Piteşti) precum şi investiţiile rezidenţilor în terţe ţări. Balanţa contului capital pe
termen scurt este, în cazul României, cronic deficitară;
 fluxurile de capital pe termen scurt;
 rezervele.
În general, statele urmăresc să aibă o balanţă de plăţi excedentară. Deficitul
balanţei este necesar a fi acoperit din împrumuturi externe sau din atragerea unor
depozite monetare de la nerezidenţi. Acest proces implică, însă, plata unor dobânzi
care, în majoritatea cazurilor, sunt mari.
Din aceste considerente, multe state încearcă sa aibă măcar soldul contului
curent excedentar. Această situaţie conduce la beneficii pe termen scurt: creşterea
consumului din import, creşterea standardului de viaţă şi finanţarea importului pe
baza investiţiilor străine în ţara analizată. Investiţiile străine pot stimula creşterea
output-ului naţional şi a veniturilor rezidenţilor ţării analizate.

10.2. RATELE DE SCHIMB

Rata de schimb exprimă rata (raportul) la care o monedă se schimbă pe o

altă monedă, în cadrul tranzacţiilor de pe piaţa internaţională.
În general, rata de schimb a unei monede poate să crească, în comparaţie cu
unele monede naţionale, şi să scadă, în acelaşi timp, în comparaţie cu alte monede
naţionale.
Pentru a avea o imagine de ansamblu a acestui proces, în practică, se
calculează indicele ratei de schimb, o mărime medie, exprimată ca un indice, a
cărei valoare este 100 pentru un anumit an, considerat an de bază. Ponderea
fiecărei monede în cadrul indicelui depinde de amploarea tranzacţiilor realizate cu
ţara respectivă.
În condiţiile unei pieţe externe libere, rata de schimb se determină în funcţie
de cererea şi oferta de monedă.
In practică, procesul prin care se atinge situaţia de echilibru se desfăşoară
extrem de rapid. Băncile, aflate în concurenţă unele cu altele, vor avea tendinţa să
opereze la acelaşi nivel al ratelor de schimb. În plus, dealerii de monedă obţin
permanent informaţii, prin satelit sau prin alte canale de comunicaţii, în legătură cu
modificarea ratelor de schimb, ceea ce face ca ei să se poată adapta uşor la
modificările care apar pe piaţă.
În condiţiile în care guvernul intervine pe piaţa tranzacţiilor internaţionale, rata
de schimb va fluctua în funcţie de raportul cerere-ofertă. Această evoluţie poartă
denumirea de flotaţia ratelor de schimb.
Factorii care determină evoluţia cererii şi a ofertei sunt:
 modificarea preţurilor interne comparativ cu fluctuaţia preţurilor externe:
dacă rata inflaţiei în ţara analizată este inferioară celor din ţările de destinaţie a
exporturilor naţionale, aceste exporturi vor deveni mai competitive, iar cererea
pentru moneda naţională va creşte. În acelaşi timp, importurile vor fi mai mult cerute
pe piaţa naţională, iar oferta de monedă naţională va scădea;
  fluctuaţia veniturilor relative: dacă veniturile naţionale scad, cererea
pentru importuri şi oferta de bani naţionali vor scădea. Dacă veniturile din terţe ţări
(B) cresc, cererea de bunuri provenite din ţara analizată va creşte, la fel ca şi
cererea de bani naţionali a;
 variaţia ratelor dobânzilor: dacă, în ţara analizată (A), rata dobânzii este
superioară ratelor dobânzilor din alte ţări (B), rezidenţii din ţara A vor fi interesaţi să-
şi depună banii la băncile naţionale. Oferta de monedă a va scădea. în acelaşi timp,
nerezidenţii vor fi şi ei interesaţi să-şi depună banii tot în ţara A, cererea de monedă
a crescând şi mai mult;
 variaţia randamentelor investiţiilor: în condiţiile în care randamentul
investiţiilor scade în ţara B comparativ cu A (datorită acordării unor subvenţii
inferioare sau previziunilor pesimiste privind evoluţia macroeconomică), atunci
cererea pentru bani naţionali a se va mări, în timp ce oferta acestor bani se va
diminua;
 speculaţiile legate de evoluţia ratei de schimb: aceste speculaţii pot fi
făcute de persoane fizice dar şi de firme care importă şi/sau exportă şi care vor să
beneficieze, la momentul derulării tranzacţiilor lor, de cea mai bună rată de schimb.
Dacă ei anticipează o majorare viitoare a ratei de schimb, vor cumpăra acum
monedă a pentru a o vinde, ulterior, atunci când rata de schimb pentru ea va fi
favorabilă. Ca urmare, cererea de monedă a va creşte. În acelaşi timp, deţinătorii de
monedă b vor aştepta până când rata schimb va scădea, astfel că cererea şi oferta
de monedă a vor atinge un nou punct de echilibru;
 modificarea pe termen lung a restricţiilor comerţului internaţional:
tranzacţiile de import şi de export se modifică în funcţia de: evoluţia preferinţelor
consumatorilor, natura şi calitatea bunurilor care fac obiectul tranzacţiilor
internaţionale şi evoluţia costurilor de producţie. Deoarece, de exemplu, mărfurile
româneşti sunt mai puţin competitive decât cele din U.E., cererea pentru lei va
scădea, în timp ce oferta acestora se va mări. Aceste modificări se fac în timp, de-a
lungul a mai multor ani.
Atunci când rata de schimb, pe piaţa liberă, creşte în favoarea monedei
analizate (a), se spune că apare o apreciere a monedei (a) în comparaţie cu
moneda b. In caz contrar, avem de-a face cu o depreciere a monedei (a) în
comparaţie cu moneda b.
In practica economică, guvernele nu agreează flotaţia liberă a monedelor lor.
Ca urmare, guvernele intervin pe piaţa tranzacţiilor internaţionale, cu instrumente
specifice, în funcţie de obiectivele pe care le urmăresc: atenuarea fluctuaţiilor pe
termen scurt sau prevenirea modificării semnificative, pe termen lung, a ratei de
schimb.
In vederea atenuării fluctuaţiilor pe termen scurt ale ratei de schimb,
guvernul poate utiliza trei procedee de intervenţie:
 utilizarea rezervelor: vânzarea de aur sau de devize străine cu scopul de
a achiziţiona monedă naţională. Această operaţie va avea ca efect translatarea
curbei cererii de bani naţionali spre dreapta, prin crearea unei cereri suplimentare
artificiale pentru moneda naţională;
 apelarea la împrumuturi externe: de la terţe ţări sau de la organisme
internaţionale ca, de exemplu, F.M.I. Guvernul poate utiliza, ulterior, aceste
împrumuturi pentru achiziţionarea monedelor naţionale de pe piaţa internaţională,
efectul fiind asemănător celui de la procedeul prezentat anterior;
 majorarea ratei dobânzii: va avea ca efect creşterea depozitelor
rezidenţilor la instituţiile bancare naţionale (în monedă naţională). Cererea pentru
moneda naţională se va mări, concomitent cu diminuarea ofertei acestei monede.
Dacă, însă, guvernul urmăreşte menţinerea în limite rezonabile a ratei de
schimb pe termen lung, el trebuie să apeleze la alte metode. Pentru atingerea
obiectivului unei evoluţii relativ constante a ratei de schimb pe termen lung, guvernul
poate apela la:
 deflaţie: prin intermediul politicilor fiscale şi/sau monetare. Politica fiscală
deflaţionistă implică creşterea taxelor şi/sau reducerea cheltuielilor
guvernamentale. Politica monetară deflaţionistă necesită diminuarea ofertei de bani
şi creşterea ratei dobânzii;
 politici aplicate ofertei: se manifestă atunci când guvernul urmăreşte
creşterea pe termen lung a competitivităţii bunurilor naţionale, prin diminuarea
costurilor medii şi/sau prin îmbunătăţirea calităţii acestora. In acest sens, guvernul
acordă subvenţii şi fonduri pentru impulsionarea cercetării-dezvoltării la nivelul
firmelor naţionale, sau ia măsuri pentru îmbunătăţirea activităţilor educaţionale şi
de pregătire profesională;
 restricţionarea importurilor: apare atunci când statul limitează rezidenţilor
săi scoaterea unor anumite sume de bani din ţară sau atunci când foloseşte tarife
şi cotaţii restrictive la import.
Toate aceste elemente prezintă importanţă în contextul evidenţierii rolului
balanţei de plăţi şi al ratelor de schimb în derularea analizelor macroeconomice.

CAP.11 : PIAȚA CAPITALULUI

ȘI ACTIVELE FINANCIARE
11.1. FUNDAMENTE TEORETICE

Piaţa capitalului reprezintă un plasament de resurse băneşti în scopul

obţinerii unor venituri viitoare sau al completării finanţării activităţii (finanţare
externă).
În practică, disponibilităţile băneşti existente la un moment dat în economie
pot fi plasate în două categorii de active:
 active fizice (formate din bunuri capital, bunuri constituite în stocuri sau
bunuri de folosinţă îndelungată. Achiziţionarea acestor active vizează venituri şi
servicii viitoare;
 active financiare (constituite din bunuri sub formă de depozite monetare sau
semimonetare, inclusiv hârtii de valoare pe termen scurt şi lung. Achiziţionarea
activelor financiare vizează venituri viitoare).
Hârtiile de valoare care constituie componentele activelor financiare se
clasifică în funcţie de două criterii, şi anume:
1. după termenul de scadenţă: pe termen scurt (mai mic de un an)  efecte
de comerţ, bonuri de tezaur, certificate de depozit şi pe termen lung (mai mare de un
an)  acţiuni, obligaţiuni, înscrisuri care dovedesc ipotecarea unor terenuri
sau construcţii, creditul public pe termen lung. Hârtiile de valoare pe termen lung fac
obiectul pieţei capitalului;
2. după caracteristicile veniturilor viitoare generate: cu venituri viitoare
fixe (obligaţiuni, acţiuni privilegiate) şi cu venituri viitoare variabile (acţiuni ordinare).
 Prin intermediul pieţei capitalului, firmele îşi pot mări capitalul bănesc de care
dispun. Acest capital cuprinde: drepturi care revin deţinătorilor lui şi datorii faţă de
persoane fizice şi juridice care nu sunt proprietarii firmei în cauză.
Am arătat faptul că, pentru a obţine un împrumut, altul decât cel acordat de
bănci, firmele pot emite obligaţiuni.
Obligaţiunea reprezintă un titlu de credit pe termen lung. Deţinătorii de
obligaţiuni (obligatarii), creditori ai firmei, oferă un împrumut în schimbul promisiunii
legale luate de firmă de a restitui, la un anumit termen viitor (scadenţă), suma
împrumutată şi de a plăti suplimentar a anumită rată de profit aferent fiecărei
obligaţiuni (cupon).
Obligaţiunile pot fi nominale (având înscrise pe ele numele deţinătorului lor)
sau la purtător. Suma înscrisă pe aceste obligaţiuni (valoarea nominală) reprezintă
suma de bani cu care emitentul este creditat de către cumpărătorul obligaţiunii.
Spre deosebire de obligaţiuni, acţiunile reprezintă titluri de proprietate, care
dovedesc participarea deţinătorilor lor la capitalul social al firmei care a emis
respectivele titluri.
Deţinătorii de acţiuni (acţionarii) îşi investesc banii disponibili în cumpărarea
acestor titluri pe termen lung, riscând pentru a obţine profit.
Anual, acţionarii pot primi un venit variabil (dividend), în funcţie de mărimea
profitului obţinut de către firma emitentă şi de repartizarea acestuia. Acţiunile sunt şi
ele nominale şi la purtător. În plus, în funcţie de natura veniturilor pe care le aduc,
acţiunile se împart în ordinare şi privilegiate:
1. acţiunile ordinare (obişnuite): sunt cele care aduc un profit proporţional
cu numărul lor deţinut de către fiecare acţionar. Plata acestui profit (dividend) se face
pe baza unui fond care rămâne după achitarea tuturor celorlalte datorii ale firmei.
Ca urmare, dividendul acţiunilor ordinare nu va fi limitat, el depinzând de rezultatele
economico-financiare ale firmei emitente. În plus, firma emitentă nu este obligată
prin lege la plata unui anumit dividend pentru acţiunile ordinare, ea putând, pe
anumite perioade de timp, să reinvestească întregul profit obţinut şi să nu plătească
nici-un fel de dividend pentru acţiunile ordinare. Din aceste motive, dividendele
plătite pentru acţiunile ordinare diferă foarte mult, de la o firmă la alta, chiar dacă ele
au obţinut aceeaşi masă a profitului;
2. acţiunile privilegiate: includ un contract prin care firma emitentă se
obligă la plata unui dividend dinainte specificat, în condiţiile în care se consideră că
se va obţine suficient profit pentru a se realiza acest lucru. Plata dividendelor
aferente acţiunilor privilegiate se va face înaintea oricărei plăţi a
dividendelor pentru acţiunile ordinare.
Un acţionar, care deţine acţiuni ordinare, primeşte dividend numai dacă
profitul obţinut de firma emitentă este mai mare decât sumele necesare acoperirii
plăţilor aferente acoperirii cupoanelor obligaţiunilor şi dividendelor acţiunilor
privilegiate.
Dar, în timp ce mărimea dividendelor pentru acţiunile privilegiate este fixată
de la început, acţiunile ordinare pot aduce un dividend superior, în condiţiile în care
firma emitentă este eficientă din punct de vedere economic.
În plus, deţinătorii de acţiuni ordinare au drept de vot în adunarea generală a
acţionarilor, pentru numirea managerilor şi pentru stabilirea unor aspecte ale
dezvoltării firmei, în timp ce deţinătorii de acţiuni privilegiate nu au acest drept.
Din punct de vedere financiar, obligaţiunile sunt superioare celorlalte titluri.
Plata cupoanelor obligaţiunilor se va face înaintea oricărei plăţi a dividendelor pentru
acţiunile privilegiate şi ordinare. Dacă firma emitentă nu poate acoperi
contravaloarea cupoanelor, obligatarii o pot forţa să vândă din patrimoniu pentru a-şi
plăti datoriile.

11.2. INVESTIŢIA ÎN ACTIVE FINANCIARE ŞI INSTITUŢIILE PIEŢII

CAPITALULUI

Piaţa organizată pe care se pot tranzacţiona titluri este piaţa capitalului. Ea

permite persoanelor fizice să investească, fără a-şi angaja neapărat sumele pe
termen lung.
Piaţa capitalului este organizată sub două forme:
 piaţa primară a capitalului: pe care se tranzacţionează titluri de valoare nou
emise;
 piaţa secundară a capitalului : pe care se tranzacţionează titluri de valoare
emise anterior. Piaţa secundară este în mod eronat identificată deseori cu piaţa
secundară financiară (bursa de valori). Bursa de valori este doar o componentă a
pieţei secundare a capitalului, alături de: comisia hârtiilor de valoare, casele de
brokeraj etc.
Practic, activul financiar generează fluxuri de venituri pe întreaga sa perioadă
de viaţă. Prin însumarea valorilor prezente ale tuturor veniturilor obţinute în viitor, se
poate calcula valoarea economică a titlului.
Valoarea economică apare ca un cost de oportunitate, egal cu depozitul
monetar la care se renunţă în favoarea achiziţionării activului respectiv.
Pentru a investi într-un activ financiar, orice investitor trebuie să ia în
considerare următorii parametrii:
 preţul activului: reprezintă suma de bani pe care o plăteşte cumpărătorul în
momentul achiziţionării titlului. Prin compararea preţului cu valoarea economică a
obligaţiunii, poate apare una dintre următoarele trei situaţii:
1. P > Ve, caz în care achiziţionarea activului nu este avantajoasă;
2. P<Ve, caz în care achiziţionarea activului este avantajoasă;
3. P=Ve, situaţie în care decizia de achiziţionare se ia după alte criterii;
 valoarea economică netă a activului: se calculează ca diferenţă între valoarea
economică şi preţul activului:
Ven = Ve – P
În situaţia în care valoarea economică netă este strict pozitivă, achiziţionarea
activului este avantajoasă, în caz contrar, achiziţionarea nu este avantajoasă;
 randamentul activului: se calculează prin compararea valorii economice cu
preţul activului. Practic, randamentul activului exprimă rata de actualizare pentru
care preţul este egal cu valoarea economică a activului (valoarea economică netă
devenind nulă).
Dacă randamentul este superior ratei dobânzii, achiziţionarea activului este
avantajoasă, în caz contrar, nu. Randamentul se calculează conform relaţiei:
C ( D)
η=
P
în care: C(D) - cuponul sau dividendul; P - preţul activului.
 factorul risc: defineşte situaţia în care anticipările (previziunile) agenţilor
economici nu sunt unice, dar pot fi apreciate probabilităţile de realizare a fiecăreia
dintre ele.
11.3. CEREREA ŞI OFERTA DE TITLURI FINANCIARE PE TERMEN
LUNG. ECHILIBRUL PIEŢII FINANCIARE

Cererea pe piaţa financiară provine din partea sectorului afaceri, de la

menaje şi de la unele instituţii financiare, precum: casele de pensii, societăţile de
asigurări etc.
Dimensiunile concrete ale cererii de titluri de pe piaţa financiară sunt
determinate de factori, precum: randamentul, câştigul potenţial, riscul şi lichiditatea.
Randamentul titlurilor pe termen lung se determină pe baza premisei că
mărimea cuponului obligaţiunilor nu se modifică până la scadenţă.
Pentru o perioadă mare de timp, seria de date de mai sus poate fi restrânsă
la:
C C
P= ⇒ η=
η P
În cazul acţiunilor, raţionamentul este acelaşi, cu deosebirea că, în relaţiile de
calcul se va folosi dividendul în locul cuponului, deci:
D D
P= ⇒ η=
η P
în care: D - dividendul acţiunii analizate.
Câştigul potenţial reprezintă diferenţa de bani pe care posesorul de titluri o
poate obţine dacă preţul acestora ar creşte.
Riscul constituie un element esenţial în adoptarea deciziei de achiziţionare a
titlurilor financiare. În funcţie de acest criteriu, obligaţiunile sunt superioare acţiunilor.
Obligaţiunile publice sunt şi ele mai puţin riscante decât cele emise de societăţile
comerciale. Valoarea economică netă a titlurilor creşte concomitent cu gradul de
risc.
Lichiditatea exprimă posibilitatea vânzării negociate a titlurilor pe termen lung
cu scopul obţinerii banilor lichizi. Această operaţiune se realizează în timp scurt, cu
costuri şi cu pierderi minime.
Oferta pe piaţa financiară provine de la firme sau de la administraţia publică,
ca urmare a dorinţei acestora de a-şi mări posibilităţile de finanţare.
Echilibrul pe piaţa financiară trebuie privit din mai multe ipostaze. Mai întâi,
trebuie avută în vedere realizarea echilibrului între oferta reală de bani şi cererea
reală de bani, apoi echilibrul dintre oferta reală de titluri şi cererea pentru aceste
titluri, precum şi echilibrul dintre cererea internă de titluri străine şi oferta acestor
titluri.
Ca efect al modificării permanente a raportului cerereofertă pe piaţă, cursul
activelor financiare fluctuează continuu. Aceste fluctuaţii pot fi grupate în trei mari
categorii:
 fluctuaţii terţiare: sunt determinate de modificarea de moment a
situaţiei vânzărilor sau a şomajului, sau de anunţurile mas-mediei referitoare la
anumite greve, evenimente politice, militare dintr-o anumită zonă a lumii. Aceste
fluctuaţii se manifestă pe perioade scurte de timp, de obicei pe câteva zile;
 fluctuaţii secundare: sunt influenţate de evenimente majore, precum:
dezbaterea proiectului de buget, alegerile generale sau de înrăutăţirea situaţiei
politice internaţionale, în general, aceste fluctuaţii se manifestă pe perioade mai
lungi (luni) şi exprimă o schimbare a încrederii rezidenţilor ţării analizate faţă de
situaţia economică;
  fluctuaţii primare: se manifestă pe termen lung şi au denumiri
caracteristice evoluţiei pieţei: bullish, când evoluţia este ascendentă, sau bearish,
atunci când situaţia este descendentă.

11.4. BURSA DE VALORI ŞI MECANISMELE EI

Bursa de valori reprezintă o piaţă specifică, pe care se realizează tranzacţii

cu titluri emise anterior, în funcţie de raportul dinamic dintre cerere şi ofertă.
Bursele de valori sunt cunoscute şi sub denumirea de burse de fonduri, pe
care se negociază: acţiuni, obligaţiuni, bonuri de transport, alte titluri de proprietate
industrială, precum şi metale preţioase. Rezumând, obiectul tranzacţiilor bursiere îl
constituie hârtiile de valoare şi efectele comerciale.
Cele mai răspândite burse sunt cele de acţiuni, numite stock exchange, pe
care se tranzacţionează acţiuni (stocks).
Bursele au apărut şi s-au dezvoltat o dată cu expansiunea comerţului
internaţional cu mărfuri, în secolele XVII-XVIII. În acea perioadă, Londra a devenit
principalul centru comercial şi financiar al lumii.
Prima clădire de sine stătătoare care a adăpostit sediul unei burse a fost
Stock Exchange Bartolomew Lane din Capii Court (1773). Cu timpul, toate marile
centre financiare şi bancare din lume au beneficiat de aportul unor burse importante,
precum cele din New York, Zurich, Paris sau Tokyo.
Funcţionarea burselor se supune unor reguli stricte referitoare la:
 condiţiile de înfiinţare şi organismele de conducere: se referă, în principal, la
existenţa unei cereri şi a unei oferte atomizate pe piaţa capitalului. O parte dintre
firmele organizate ca societăţi pe acţiuni ajung, la un anumit moment, „să meargă
public", adică să fie listate la bursă. Numărul firmelor ale căror titluri sunt cotate la
bursă diferă de la o bursă la alta şi de la o ţară la alta. Astfel, de exemplu, la bursa
Wall Street sunt listate numai 1500 de companii din întreaga lume, în timp ce la
bursa din Londra sunt cotate 15.500 de companii.
Bursa de valori apare ca o societate pe acţiuni privată, publică sau mixtă.
Membrii săi fondatori, în număr limitat, sunt persoane fizice şi juridice. Majoritatea
membrilor bursei sunt producători, comercianţi sau intermediari de bursă. Ei sunt cei
care pot încheia tranzacţii, fiind intermediari profesionişti pe piaţa bursieră. Bursa nu
încheie niciodată tranzacţii în nume propriu;
 capitalul propriu funcţionării bursei se constituie din contribuţiile membrilor şi
din alte contribuţii stabilite prin statutul ei de participare şi prin regulamentul de
funcţionare;
 conducerea bursei este realizată de către consiliul de administraţie. Acesta
este ales dintre membrii bursei şi cuprinde oameni de afaceri cu experienţă şi cu un
standing economico-financiar deosebit.
În plus, se mai constituie administraţia bursei, care se ocupă cu conducerea
activităţii curente. Administraţia cuprinde un director general şi mai mulţi directori,
care formează: Board of Directors sau Comitee (în Regatul Unit), Board of Managers
(în S. U.A.) sau Commission de la Bourse (în Franţa).
Consiliul de administraţie este asistat de comitete cu funcţii specifice, precum
comitetul tehnic sau cel pentru stabilirea preţului spot.
Activitatea bursei este vegheată şi de autoritatea publică. Pentru serviciile pe
care le prestează agenţilor economici, bursa percepe un comision;
  condiţiile de cotare şi de tranzacţionare: vizează numărul minim de titluri
care pot fi tranzacţionate şi mărimea capitalului propriu al firmei emitente, urmărindu-
se un anumit prag de rentabilitate.
Pentru a le putea fi cotate titlurile la bursă, firmele emitente trebuie să
respecte anumite condiţii legate de: publicarea rezultatelor financiare ale firmei pe
ultimii ani, evidenţierea modului în care este condusă firma şi a gradului de implicare
a conducerii ei în afaceri proprii sau ale altei firme, fundamentarea ştiinţifică a
previziunilor privind evoluţia firmei, scoaterea la vânzare pentru publicul larg a cel
puţin 30% din totalul acţiunilor etc.;
 agenţii participanţi la tranzacţii: sunt profesionişti, jucători, speculanţi,
investitori sau cei care economisesc. Operatorii profesionişti (brokeri şi jobberi) au
sarcini diferite pe piaţa bursieră.
Brokerul primeşte de la clienţi ordinele de bursă, care cuprind informaţii
referitoare la doleanţele clientului, referitoare la: natura operaţiei (vânzare sau
cumpărare), denumirea titlului, numărul de titluri, preferinţe de preţ şi de termen de
tranzacţionare.
Pe baza acestor ordine de bursă, brokerii contactează jobberii. Aceştia din
urmă sunt specializaţi pe anumite domenii şi operează la bursă pe baza principiului
potrivit căruia trebuie să vândă mai scump şi să cumpere mai ieftin. Spre deosebire
de jobberi, brokerii primesc un comision de pe urma tranzacţiilor mijlocite. Intre
brokeri, pe de o parte, şi între jobberi, pe de altă parte, există o puternică
concurenţă, numai o parte dintre ei rezistând pe piaţă.
Jucătorii la bursă (gambleri) operează la bursă doar din dorinţa de a trăi
senzaţii tari, fără a neglija neapărat câştigul. Ei au un comportament asemănător
jucătorilor de cărţi sau de ruletă.
Speculanţii intervin pe piaţa bursieră cu scopul de a valorifica o situaţie pe
care ei o anticipează a deveni favorabilă pe termen scurt. Aceşti speculanţi îşi
asumă mari riscuri, dar şi eventualele lor câştiguri vor fi la fel de mari.
Investitorii au o privire de ansamblu, pe termen lung, asupra pieţei financiare
şi urmăresc sporirea capitalului lor, chiar în condiţiile creşterii ratei inflaţiei.
Cei care economisesc urmăresc obţinerea unui profit rezonabil, investind
veniturile lor disponibile în obligaţiuni, acţiuni guvernamentale sau în societăţi
imobiliare;
 formarea cursului titlurilor: se fundamentează pe trei indicatori: numărul de ani
dividend, dinamica preţului şi rata dobânzii.
Numărul de ani dividend (Nad) se calculează ca raport între cursul activului
(C)şi dividendul anual (D), conform relaţiei:
C
Nad=
D
Achiziţionarea titlului este avantajoasă atunci când numărul de ani dividend
este cât mai mic.
Evoluţia preţului se poate deduce din analizele făcute de revistele de
specialitate în legătură cu tendinţa bursei. Dacă bursa este caracterizată drept
strong, se anticipează o creştere a preţurilor.
Dacă, însă, bursa are tendinţa weak, se va aştepta o scădere a preţurilor.
Dacă tendinţa bursei este constantă, înseamnă că nu se anticipează o
modificare a nivelului preţului.
În vederea caracterizării situaţiei de moment a bursei şi a anticipării evoluţiei
acesteia, se calculează indici bursieri specifici, dintre care cel mai relevant este
indicele Dow Jones. Acesta apare sub diferite forme, în funcţie de domeniul de
activitate pentru care se calculează.
Dow Jones Industrial Average este calculat ca medie a valorilor de piaţă ale
titlurilor emise de un număr de 30 de companii americane care sunt cotate la bursă.
În Regatul Unit, Financial Times se calculează la bursa de la Londra în trei
forme: indicele Financial Times All-Share (calculat pe baza cotaţiilor zilnice ale
unui număr de 150 companii britanice), indicele Financial Times Industrial
Ordinary Share ( care ia în considerare cotaţiile primelor 30 companii industriale
britanice) şi indicele Financial Times Actualities (cu o bază mai largă decât primele
două).
Evoluţia ratei dobânzii conduce la diminuarea cererii pentru titluri (dacă rata
dobânzii creşte) şi a cursului acestora.
Pe baza acestor elemente, se determină cursul de schimb astfel:
D
C= × 100 ,
i
în care: D - dividendul sau cuponul anual; i - rata dobânzii.
Bursele contemporane operează cu un sistem automat de cotare numit Stock
Automated Quotations System (SEAQ), care este eficient în cazul acţiunilor.
Datorită utilizării acestui sistem, jobberii tradiţionali au fost înlocuiţi de către market
makers, respectiv de „creatorii de piaţă". SEAQ cotează acţiunile pe care le
grupează în trei mari categorii: grupa ALPHA (care cuprinde cele mai comercializate
acţiuni), grupa BETA (care vizează acţiunile dintr-un anumit domeniu, pentru care
sunt mai puţine informaţii şi mai puţini market makers) şi grupa GAMMA (care
cuprinde acţiuni ale căror cursuri se negociază direct între brokeri şi market makers);
 natura operaţiilor bursiere: conduce la gruparea operaţiunilor bursiere în două
categorii: operaţii la vedere (spot) şi operaţii la termen (futures).
Operaţiile spot caracterizează tranzacţiile cu titluri care se finalizează imediat
la cursul din momentul încheierii tranzacţiei.
Operaţiile futures sunt cele care se contractează în prezent, dar care se
finalizează la o dată ulterioară, stabilită de comun acord între părţi, numită scadenţă,
plata urmând a se efectua la preţul stabilit în momentul contractării tranzacţiei. Din
acest motiv, operaţiile futures sunt speculative: a la baisse (atunci când vânzătorul
speră că la scadenţă preţul titlurilor va scădea, dar el va încasa preţul mai mare
stabilit în prezent) sau a la hausse (atunci când cumpărătorul speră ca la scadenţă
preţul titlurilor să crească, dar el să le plătească la preţul mai mic contractat în
prezent).
În cadrul operaţiunilor futures, una dintre părţi (vânzătorul sau cumpărătorul)
câştigă, iar cealaltă pierde.
În condiţiile contemporane, piaţa financiară capătă un rol tot mai important. Ea
constituie un stimulent pentru activitatea investiţională, conducând la o bună
mobilizare a lichidităţilor.
Prin intermediul pieţei financiare, are loc transformarea operativă a capitalului
real în capital bănesc şi invers, se asigură intrarea liberă pe piaţă a capitalului şi o
mai bună mobilitate a acestuia.
Piaţa financiară permite concentrarea puterii economice şi caracterizarea
nivelului de dezvoltare economică.
Dar aceeaşi piaţă financiară conduce şi la sustragerea unor importante
capitaluri băneşti proceselor economice reale (aşa numiţii bani fierbinţi  hot money).
 CAP.12 :
POLITICA MONETARĂ
12.1. CONCEPTE FUNDAMENTALE

Banii reprezintă o componentă esenţială a economiei contemporane. Ei sunt

un puzzle captivant, pentru care oamenii fac aproape orice. La rândul lor, banii fac
aproape orice pentru oameni.
Din punct de vedere ideal, banii prezintă următoarele caracteristici:
 sunt general acceptaţi: se pot cheltui aceşti bani în orice loc şi în orice
moment în cadrul geografic al emitentului. Aceasta înseamnă că banii au o valoare
intrinsecă recunoscută;
 durabilitatea: implică o durată de viaţă normală rezonabilă, banii
nedeteriorându-se atât timp cât se află în posesia indivizilor;
 uşurinţa utilizării;
 divizibilitatea perfectă: subdiviziunile banilor sunt extrem de importante;
 uniformitatea: banii care au aceleaşi valori trebuie să aibă şi aceeaşi calitate;
 greutatea falsificării: elemente de siguranţă precum: imagini răsturnate sau în
oglindă, coduri, bare de identificare, fire de siguranţă, culori greu de reprodus etc;
 stabilitatea valorii în timp: obţinută prin ţinerea sub control a inflaţiei şi a
ofertei de monedă de pe piaţă.
În cadrul economiei contemporane, banii prezintă următoarele particularităţi:
 au un caracter obiectiv: rezultat din acceptarea lor în calitate de instrument
monetar;
 reprezintă un instrument social: prin funcţiile sociale pe care le îndeplinesc;
 sunt dematerializaţi: permiţând trecerea cu uşurinţă de la un sistem monetar
la altul;
 se bucură de încredere: din partea posesorilor şi a neposesorilor lor;
 au un caracter nedeterminat: permiţând achitarea oricărei datorii sau
tranzacţionarea oricărui bun;
 au un caracter general: fiind acceptaţi în orice loc şi în orice moment în cadrul
comunităţii monetare emitente;
 au un caracter imediat: transferarea lor permiţând reglarea instantanee şi
definitivă a tranzacţiilor comerciale şi a datoriilor.
Se poate afirma că societăţile umane, în evoluţiile lor, au utilizat banii din cele
mai vechi timpuri în legătură cu schimburile de mărfuri.
Forma iniţială a schimbului a constituit-o trocul (trampa), respectiv schimbul
direct de bunuri, în conformitate cu principiile dreptului roman.
 banii marfă: erau de fapt bunuri care aveau rolul de echivalent şi care
posedau utilitate intrinsecă (animale, sare, metale, tutun, scoici, blănuri). Aceste
mărfuri mijloceau tranzacţiile comerciale. În perioada războaielor sau a inflaţiei
galopante, ţigările, zahărul, cafeaua şi alte multe mărfuri au fost folosite în calitate de
bani;
 metalele preţioase: aur, argint, uneori cupru, erau utilizate în calitate de
bani sub forma unor bare, drugi sau inele. Ele prezentau ca principal dezavantaj
faptul că erau prelucrate într-o multitudine de forme şi de greutăţi, făcând necesară
cântărirea lor cu ocazia fiecărei tranzacţii în parte. Utilizarea metalelor preţioase în
calitate de bani s-a datorat proprietăţilor acestora legate de: volum mic cu valoare
mare, uşor transportabile, aproape inalterabile, perfect divizibile fără pierdere de
valoare, omogenitatea părţilor divizate, valori intrinsecă şi extrinsecă;
 monedele din metale preţioase: au început să fie bătute, în secolul XI î.H,
în China şi în India. Ele au cunoscut cea mai mare dezvoltare şi cea mai mare arie
de răspândire în Grecia şi în Roma antică;
 banii de hârtie şi moneda divizionară: au început să circule în secolul XVII,
sub formă de bancnote care aveau convertibilitate (la cerere) în aur şi argint. Banii
de hârtie au fost introduşi de către bijutieri şi reprezentau contravaloarea
depozitelor de metale preţioase ale deţinătorilor lor. Utilizarea banilor de hârtie a
condus la simplificarea intermedierii tranzacţiilor comerciale.
Tot în această perioadă au apărut şi primele înscrisuri sub formă de cecuri.
Până la primul război mondial, banii de hârtie au circulat în paralel cu
monedele de aur şi din argint. Iniţial, cantitatea de bancnote emise nu trebuia să
depăşească stocul de metale preţioase deţinut de bănci. Monezile din aur şi din
argint au încetat să mai circule, iar convertibilitatea banilor de hârtie în aur şi argint a
fost suspendată pentru persoanele fizice. Aurul a rămas un etalon la care se
raportau monezile naţionale şi un etalon de măsurare a preţurilor.
Conferinţa de la Bretton Woods (1944) a marcat sfârşitul convertibilităţii
banilor de hârtie în aur. Ea a marcat trecerea la un nou sistem valutar, aur-devize,
care a funcţionat până în anul 1971. Conform acestui sistem monetar, dolarul a
devenit valuta forte în lume, fiind convertibil în aur. Emiterea pe scară largă a noi
cantităţi de dolari a condus la suspendarea convertibilităţii acestora în aur. Astfel, în
anul 1976, Fondul Monetar Internaţional (F.M.I.) a stipulat demonetizarea aurului. In
condiţiile actuale, banii naţionali sunt analizaţi pe baza fluctuaţiei libere a raportului
cerere-ofertă pe piaţă pentru fiecare monedă în parte;
 banii de cont (moneda scripturală): sunt definiţi pe baza unor depozite
bancare şi constau în cecuri, cărţi de credit, linii automate de credit, cartele
magnetice etc.
În accepţiunea actuală, principalele funcţii ale banilor sunt considerate a fi:
 mijloc de schimb: banii intermediază tranzacţiile comerciale, fiind imediat
acceptaţi. Ei elimină orice complicaţie specifică barter-ului şi conduc la obţinerea de
avantaje pentru societate, ca urmare a specializării economice;
 mijloc de măsurare a valorii: respectiv a utilităţii bunurilor eterogene existente
în economie;
 mijloc de economisire: Cele mai eficiente metode de stocare a banilor le
constituie cumpărarea de proprietăţi sau de titluri de valoare;
 mijloc de plată: prin această funcţie a lor, banii permit stingerea instantanee a
oricărei obligaţii financiare;
 funcţie informaţională în cadrul sistemului economic.
Manifestarea tuturor funcţiilor banilor în cadrul economiei de piaţă se
fundamentează pe lichiditatea acestora.

12.2. BANII ÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ. PIAŢA MONETARĂ ŞI

ELEMENTELE EI CARACTERISTICE

Oferta de monedă exprimă transformarea prin cumpărare a activelor

nemonetare (imobile, terenuri, efecte de comerţ) în active monetare.
 Oferta de monedă este creată de: băncile comerciale, de trezorerie şi de
banca centrală:
 băncile comerciale: creează bani de cont, prin acordarea de credite
clienţilor;
 trezoreria: creează şi monedă proprie, prin trecerea dintr-un cont bugetar
într-un cont la vedere;
 banca de emisiune: suplimentează oferta de monedă, prin emiterea de
monedă, care alimentează nevoile de resurse financiare ale statului. Aceeaşi
operaţiune este legată şi de acoperirea deficitului bugetar.
Cererea de monedă din economie depinde de facilităţile pe care le pot
asigura diferitele instrumente monetare. Cererea de monedă este dimensionată în
funcţie de factori obiectivi şi subiectivi.
Factorii obiectivi care determină cererea de monedă sunt:
 volumul tranzacţiilor mijlocite de monedă: cu care cererea de monedă este
direct proporţională;
 viteza de rotaţie a monedei: reprezintă numărul mediu de tranzacţii mijlocite
de o unitate monetară într-un anumit interval de timp şi se calculează ca:
N
v= ,
t
în care: v - viteza de rotaţie; N - numărul de rotaţii; t - timpul.
Masa monetară necesară în economie este invers proporţională cu viteza
de rotaţie a monedei, conform relaţiei:
V ×P
M=
v ,
în care: M - masa monetară; V - volumul fizic al bunurilor tranzacţionate pe piaţă; P
- preţul mediu.
 amploarea creditului din economie: influenţează dimensiunile masei monetare
cerute în economie astfel:
V ×P - C + S
M=
v
în care: C - vânzări pe credit cu scadenţa în alt an decât cel pentru care se face
calculul; S - plăţi aferente tranzacţiilor pe credit din perioade anterioare, ajunse la
scadenţă în anul pentru care se face calculul.
Factorii subiectivi care influenţează cererea de monedă se referă la
mobiluri ale lichidităţii. Lichiditatea monetară se exprimă atât în mărimi absolute cât
şi în mărimi relative, conform formulei de calcul:
M
LM=
VN
în care: LM - lichiditate monetară; M - masa monetară; VN - venitul
naţional.
Mobilurile înclinaţiei spre lichiditate sunt:
 mobilul tranzacţiilor: banii sunt necesari în orice moment deoarece ei
intermediază diferite tranzacţii comerciale;
 mobilul prudenţei: se fundamentează pe faptul că nici-o previziune legată de
evenimentele care pot apare în mediul economic nu poate fi perfect exactă şi
completă.
  mobilul speculaţiei: are ca obiect achiziţionarea de titluri de valoare sau de
valute străine în momentul considerat oportun de deţinătorul banilor, în scopul
vinderii ulterioare a acestora în condiţii financiare mult mai bune.

În legătură cu raportul dintre cererea şi oferta de monedă de pe piaţă trebuie

analizat multiplicatorul banilor de cont. Aceasta deoarece băncile pot potenţa
masa monetară prin crearea banilor de cont. În vederea explicării fenomenului numit
expansiunea depozitelor la vedere, multiplicatorul banilor sau multiplicatorul
creditului, trebuie luate în considerare următoarele ipoteze:
 rezervele obligatorii ale băncilor comerciale sunt stabilite în cotă unică prin
lege;
 numerarul intrat în sistemul bancar nu este retras pe perioada analizei;
 băncile efectuează toate plăţile pe baza conturilor deschise de clienţii lor.
Dacă banii rămân în sistemul bancar şi toate împrumuturile acordate
operează doar în contul clienţilor, se va manifesta un proces de multiplicare în cont
de 5 ori, dacă rata rezervelor bancare obligatorii este de 20%, conform relaţiei:
Mbc = l/r,
în care: Mbc - multiplicatorul banilor de cont; r - rata rezervelor obligatorii (în
exemplul dat, r = 20%)
Multiplicatorul banilor de cont se poate determina şi ca raport între volumul
noilor depozite bancare şi volumul noilor rezerve, astfel:
Dv
Mbc=
R
în care: Dv - depozite la vedere; R - rezerva obligatorie a băncilor.
Pentru a evidenţia corectitudinea acestor relaţii de determinare a
multiplicatorului banilor de cont, vom apela la următorul exemplu. Fie o injecţie
iniţială de capital de 100 u.m., în condiţiile în care rezerva obligatorie a băncilor este
fixată prin lege la 20%. Această depunere se reflectă în banca A, la activ, sub forma
rezervelor obligatorii de 20 u.m.şi, la pasiv, sub forma depozitelor la vedere de 100
u.m. Operaţiunea de depunere a modificat structura masei monetare, reducând
numerarul şi crescând masa scripturală cu câte 100 u.m.
Banca A poate acorda acum credite în valoare de 80 u.m. (100 u.m. - 20
u.m.). Dacă se respectă ipotezele enunţate mai sus, va rezulta un proces de
expansiune a masei monetare scripturale de 5 ori, după cum urmează:

80 51,2 41 8,2
64 32,8
100 80 64 51,2 41
20 16 12,8 10,2 8,2

Banca A Banca B Banca C Banca D Banca E

Figura 12.7. Multiplicatorul banilor de cont

Pe baza acestui proces, trasat în diagrama 12.7, se pot calcula depozitele,

noile rezerve şi împrumuturi, ca în tabelul:
Tabelul 12.1. Multiplicatorul banilor de cont (studiu de caz)
 Banca Depozite noi Rezerve noi Împrumuturi noi
A 100 20 80
B 80 16 64
C 64 12,8 51,2
D 51,2 10,2 41
E 41 8,2 32,8
Rest 163,8 32,8 131
TOTAL 500 100 400
Procesul multiplicării banilor de cont este însoţit şi de un proces invers, numit
contracţia ofertei de bani de cont. Acesta se manifestă atunci când are loc o
retragere de numerar din sistemul bancar, care antrenează o reducere a masei de
bani în cont egală cu produsul dintre numerarul retras şi multiplicatorul banilor de
cont.

12.3. POLITICA MONETARĂ ŞI INSTRUMENTELE EI

Politica monetară exprimă întreaga gamă de opţiuni de intervenţie din partea

guvernului şi a altor autorităţi monetare asupra masei monetare şi asupra activelor
financiare cu scopul asigurării unei anumite orientări a economiei naţionale pe o
perioadă specificată de timp.
Politica monetară vizează: organizarea profesiunii bancare (asigurarea
protecţiei deponenţilor şi eliminarea riscului neacoperit), precum şi realizarea unor
obiective macroeconomice fundamentale, prin intermediul volumului masei
monetare. Aceste două obiective sunt transpuse în practică prin măsuri care
vizează atât planul intern (economia naţională) cât şi planul extern (piaţa valutară).
Practic, politica monetară urmăreşte să influenţeze trei elemente esenţiale
pentru mediul economic: oferta de monedă, rata dobânzii şi nivelul creditului
garantat de către bănci.
Politica monetară se implementează în practică cu ajutorul a trei
instrumente:
 manevrarea taxei rescontului: operaţiunea prin care o bancă comercială
achiziţionează de la clienţii săi, la vedere şi înainte de scadenţă, creanţe pe termen
scurt (cambii, bilete la ordin) poartă denumirea de scontare. Banca va oferii
clientului său contravaloarea creanţei, corectată cu mărimea dobânzii aferente
acesteia pentru perioada rămasă până la scadenţă, numită scont. Taxa scontului
exprimă valoarea relativă a scontului şi depinde de raportul dintre cererea de
scontare şi posibilităţile băncilor comerciale de a sconta. Taxa scontului se
calculează ca raport procentual între scont şi valoarea nominală a hârtiei scontate.
Achiziţionarea de către banca naţională a hârtiilor scontate de la băncile comerciale
poartă denumirea de rescontare. În schimbul acestei operaţiuni, banca naţională
percepe o taxă de rescont, stabilită prin lege şi determinată în funcţie de durata
pentru care se acordă respectivul credit băncii comerciale. Această taxă a
rescontului este, de fapt, rata dobânzii calculată de banca de emisiune în momentul
rescontării. In funcţie de mărimea ratei rescontului, masa monetară poate fi modifica-
tă prin intermediul creditelor. Dacă scade taxa rescontului, va creşte cererea de
credite şi, implicit, volumul investiţiilor din economie. Băncile comerciale se
orientează după rata rescontului, chiar dacă aceasta este mai mică decât cea a
scontului. Ratele dobânzilor bancare vor urma, deci, dinamica şi sensul de evoluţie
aferente ratei rescontului;
  operaţiuni open market: constau în tranzacţionarea de titluri de valoare pe
piaţa liberă. Ele sunt realizate prin intervenţia pe piaţă a băncii centrale, în scopul
asigurării cadrului necesar desfăşurării normale a activităţii pe piaţa monetară.
Practic, intervenţia băncii centrale se concretizează în oferirea pe piaţa monetară a
unei părţi din efectele publice (obligaţiuni de stat), atunci când apare un exces de
ofertă de monedă, sau în achiziţionarea efectelor publice şi private deţinute de
băncile comerciale, atunci când pe piaţă se manifestă un deficit de ofertă
monetară;
 variaţia nivelului cotelor obligatorii de rezervă ale băncilor: cu efect imediat
asupra multiplicatorului banilor şi asupra structurii masei monetare. în practică, se
utilizează frecvent plafoanele maxime de credit, fixate de banca centrală pentru
fiecare bancă comercială în parte. Banca centrală furnizează lichidităţi băncilor
comerciale solicitante în funcţie de obiectivele politicii monetare şi de credit,
operaţiune numită refinanţare bancară. Refinanţarea bancară poate îmbrăca trei
forme:
1. linii de credit: prin care băncile comerciale prelevează sume de bani, dintr-
un cont deschis la banca centrală, până la un anumit nivel şi pe un anumit interval
de timp. Dobânda aferentă liniei de credit este fixată de banca centrală;
2. credit de licitaţie: al cărui dobândă se stabileşte prin licitaţie organizată
între băncile comerciale care doresc să folosească resursele disponibilizate de
banca centrală;
3. credit pe termen fix: acordat de banca centrală băncilor comerciale pe un
termen de maximum 30 zile.

12.4. ANALIZA SISTEMULUI BANCAR DIN ROMÂNIA

Sistemul bancar cuprinde trei categorii esenţiale de instituţii: banca de

emisiune, băncile comerciale şi societăţile de asigurări.
Banca de emisiune (centrală, naţională) conduce politica monetară şi
valutară a ţării, în scopul menţinerii stabilităţii monetare şi al asigurării funcţionalităţii
sistemului bancar. Ea emite bilete de bancă, creează şi gestionează puterea de
plată în ţară, regularizează volumul şi costul creditului, şi conlucrează cu trezoreria
pentru a gestiona programul de împrumut al guvernului.
Băncile comerciale furnizează monedă persoanelor fizice şi juridice. Băncile
comerciale dispun de capital propriu şi de resurse băneşti atrase şi îşi desfăşoară
activitatea sub două forme:
 bancă de depozit: care deţine ca mijloace financiare depunerile pe termen
scurt ale clienţilor. Dacă banca de depozit acordă credite pe termen scurt, ea se
numeşte bancă de depozit propriu-zis, iar dacă acordă credite pe termen lung, din
capitalul propriu, se numeşte bancă de afaceri;
 bancă ipotecară: care dispune de mijloace financiare care provin din
emisiunea de înscrisuri şi de obligaţiuni ipotecare.
Sistemul bancar din România cuprinde, ca elemente definitorii: B.N.R.,
băncile comerciale, casele de economii, casele de ajutor reciproc, cooperativele de
credit, casele de pensii, societăţile de asigurări şi trezoreria:
 Banca Naţională a României (B.N.R.): stabileşte şi conduce politica
monetară şi de credit, în cadrul politicii economice şi financiare a statului, cu scopul
de a menţine stabilitatea monedei naţionale. În conformitate cu prevederile legii
34/1991, principalele atribuţii ale B.N.R. sunt:
 1. emisiunea de bancnote şi monede metalice, ca unică instituţie autorizată în
acest sens;
2. derularea de operaţiuni cu societăţile bancare şi nebancare;
3. stabilirea taxei oficiale a scontului, precum şi a ratelor dobânzilor de
refinanţare a societăţilor bancare;
4. stabilirea cotelor rezervelor minime obligatorii şi a regimului lor;
5. autorizarea şi supravegherea societăţilor bancare care operează în
România;
6. acordarea de împrumuturi de ultimă instanţă societăţilor bancare aflate în
criză de lichiditate;
7. ţinerea, în evidenţele sale, a contului curent al trezoreriei statului;
8. acordarea de împrumuturi bugetului administraţiei centrale de stat;
9. stabilirea şi conducerea politicii valutare a statului.
 băncile comerciale: atrag banii de la agenţii economici nebancari prin
depozite la vedere sau la termen şi acordă împrumuturi celor interesaţi. Băncile
comerciale deţin autorizaţie de funcţionare din partea B.N.R. şi au conturi deschise
la B.N.R.
 casele de economii: sunt intermediari financiari care colectează economiile
populaţiei prin depuneri la vedere şi pe termen scurt, pe care le depun, la rândul lor,
la băncile comerciale, de la care încasează dobânzi;
 casele de ajutor reciproc: deţin fonduri constituite din plata ratelor lunare de
către membrii aderenţi. Pe baza acestor fonduri, ele acordă credite membrilor, în
funcţie de mărimea depozitelor pe care fiecare le deţine. Pentru creditele acordate,
casele de ajutor reciproc percep o dobândă care, de obicei, este mai mică decât cea
de pe piaţa bancară;
 societăţile de asigurări: încheie contracte de asigurare-reasigurare cu
persoane fizice şi juridice, al căror obiect îl constituie: asigurările de viaţă, asigurări
maritime şi de transport, asigurări de aviaţie, asigurări de bunuri, asigurări de
autovehicule etc.
 trezoreria: reprezintă statul în calitate de debitor şi de creditor. Ea colectează
taxele şi impozitele şi plăteşte în contul cheltuielilor administraţiei publice.
Sistemul bancar din România a devansat în permanenţă reforma structurală
din domeniul economiei reale.

CAP.13 : CREȘTEREA ECONOMICĂ

13.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Creşterea economică este un concept lansat de economia clasică la

începutului economia clasică la începutului secolului XIX, dar a cunoscut un
reviriment notabil după cel de-al doilea război mondial şi în anii ‘90.
Creşterea economică poate fi definită ca o expansiune a potenţialului
productiv al unei economii pe o perioadă lungă de timp.
Creşterea economică trebuie privită din perspectiva trendului macroeconomic
pe termen lung. Din acest considerent, creşterea economică este asociată mai
degrabă creşterii output-ului agregat pe termen lung decât fluctuaţiilor acestui output.
Aceasta deoarece, pe termen lung, toţi factorii de producţie variază, fapt ce permite
utilizarea funcţiilor de producţie în analizarea capitalului şi factorului muncă. În plus,
pe termen lung, introducerea progresului tehnic în economie conduce spre creşterea
cantităţii şi a calităţii factorilor de producţie utilizaţi.
Analiza evoluţiei output-ului se confruntă cu cel puţin două categorii de
probleme practice:
⮚ această evoluţie poate fi măsurată satisfăcător doar pe o perioadă lungă de
timp sau între perioade în care utilizarea resurselor a fost similară;
⮚ confuzia care se creează între creşterea economică şi cea a potenţialului
productiv. Potenţialul productiv al unei economii depinde de nivelul şi de calitatea
resurselor disponibile. Ţările mari, care dispun de resurse considerabile, au tendinţa
de a se dezvolta mai rapid, în comparaţie cu ţările mici din acest punct de vedere.
Pentru a preîntâmpina apariţia unor erori în ceea ce priveşte determinarea ratei
de creştere economică, se utilizează indicatorul PIB/locuitor, calculat ca:

PIB
PIB/locuitor=
PopT

Utilizarea PIB/locuitor ca indicator al creşterii economice trebuie făcută cu

prudenţă, ţinându-se cont de aprecierea sau de deprecierea monedei naţionale
respective în timp. Pentru a elimina eventualele diferenţe, în practică se calculează
atât veniturile nominale cât şi cele reale.
În vederea asigurării comparabilităţii datelor, la nivel macroeconomic, se
calculează PIB-ul real în preţuri constante, respectiv în preţurile unui anumit an,
considerat an de bază.
Procentul de modificare a output-ului real agregat de la un an la altul poartă
denumirea de rata anuală agregată de creştere economică.
La nivel de locuitor, procentul de modificare a output-ului real este cunoscut
sub denumirea de rata anuală de creştere economică pe locuitor.

13.2. POLITICI DE CREŞTERE ECONOMICĂ: AVANTAJE ŞI COSTURI

Există două mari categorii de politici care vizează creşterea economică:

⮚ politici de stimulare a cererii agregate : urmăresc încurajarea investiţiilor şi
creşterea output-ului potenţial. Creşterea ofertei agregate are ca efect încurajarea
cercetării-dezvoltării, inovaţiei şi aplicării celor mai noi metode de management;
⮚ politici de intervenţie pe piaţă: se referă la investiţii în noi produse şi
tehnologii, planificarea şi programarea economică, preluarea controlului anumitor
ramuri economice de către stat.
Investiţiile joacă un rol dublu în realizarea creşterii economice, fiind o
componentă a cererii agregate, care contribuie la determinarea nivelului output-ului
actual.
Dar creşterea investiţiilor determină introducerea de noi tehnologii
concomitent cu creşterea stocului de capital, cu efecte directe asupra nivelului
output-ului potenţial. Aceasta chiar dacă în practică nu se realizează o identitate
între creşterea investiţiilor, cea a cererii agregate şi a ofertei agregate.
În condiţiile în care creşterea ofertei agregate este superioară celei a cererii
agregate, creşterea economică potenţială va fi mai mare decât cea actuală, efectul
fiind acela al subutilizării resurselor disponibile.
 Dacă creşterea ofertei agregate este inferioară celei a cererii agregate,
cantitatea de resurse neutilizată se va diminua simţitor. În aceste condiţii, apare
posibilitatea ca firmele să se apropie simţitor de nivelul utilizării integrale a
capacităţilor de producţie. Ca urmare, oferta va rămâne în urma cererii, iar preţurile
vor creşte.
Egalitatea cererii agregate cu oferta agregată poate apare în practică extrem
de rar şi numai cu totul întâmplător.
Avantajele creşterii economice pot fi grupate în următoarele mari categorii:
⮚ creşterea nivelului consumului: atunci când rata creşterii economice
depăşeşte rata creşterii populaţiei;
⮚ rezolvarea unor probleme macroeconomice: legate, în principal, de standardul
de viaţă al populaţiei Aceasta deoarece lipsa creşterii potenţialului productiv,
dublată de majorarea veniturilor, pot conduce la amplificarea inflaţiei şi a deficitului
balanţei de plăţi;
⮚ redistribuirea veniturilor către categoriile defavorizate ale populaţiei: pe fondul
creşterii generalizate a veniturilor, statul poate redistribui o parte din venit, de la cei
bogaţi către cei săraci, fără ca primii să fie în pierdere;
⮚ alocarea unor sume importante pentru protecţia mediului.
Dar beneficierea de avantajele pe care la oferă creşterea economică se
realizează după depunerea unor eforturi susţinute, eforturi comensurate în costurile
aferente creşterii economice.
Costul curent de oportunitate al creşterii economice: în vederea obţinerii unei
dezvoltări mai rapide, firmele sunt nevoite să investească mai mult. Acest lucru
necesită resurse financiare superioare, a căror provenienţă o constituie economiile
sau taxele pe venit. Fiecare dintre cele două surse de provenienţă a investiţiilor
conduce la o diminuare a consumului (vezi fig.13.3).
Cons

Creştere economică rapidă

Cons1

Creştere economică lentă

Cons2

t0 t1 timp

Figura 13.3.: Modelul creşterii economice

În fig.13.3, nivelul prezent al consumului este Cons 1. Prin promovarea unei

politici de creştere economică rapidă nivelul consumului se va reduce la Cons 2,
datorită finanţării investiţiilor.
Creşterea viitoare a consumului este evidenţiată de linia continuă. După un
anumit interval de timp (t0→t1), nivelul consumului determinat de creşterea
economică rapidă va atinge nivelul consumului iniţial, determinat de creşterea
economică lentă.
Apariţia unei cereri suplimentare artificiale: la o creştere a venitului oamenii
reacţionează printr-o creştere a consumului. Creşterea consumului nu implică
neapărat şi mărirea utilităţii, oamenii putând ajunge să consume de dragul
consumului, în mod ostentativ.
Efecte sociale negative: o societate super-industrializată conduce la
accentuarea violenţei, singurătăţii şi stresului, la mărirea numărului sinuciderilor şi al
divorţurilor, la apariţia altor probleme de ordin social.
Poluare: creşterea consumului, determinată de creşterea output-ului, este
deseori însoţită de poluare, ploi acide, reducerea stratului de ozon etc.
Diminuarea stocului de resurse neregenerabile: în condiţiile în care creşterea
economică determină creşterea consumului de resurse într-o proporţie mai mare
decât utilizarea lor mai eficientă, resursele neregenerabile vor începe, treptat, să
dispară. Până în momentul în care ştiinţa va descoperi înlocuitori viabili pentru
această categorie de resurse, creşterea economică actuală creează restricţii pentru
generaţiile viitoare.
Diferenţierea veniturilor populaţiei: beneficiind de creşterea economică, o
parte a populaţiei îşi ridică, în mod semnificativ, standardul de viaţă, în timp ce o altă
parte îşi reduce nivelul de trai. Creşterea economică determină apariţia de noi utilaje
şi noi meserii. Cei care ştiu să se adapteze acestei situaţii vor reuşi, cei care nu se
pot adapta vor deveni şomeri şi îşi vor reduce venitul.

13.3. CREŞTEREA ECONOMICĂ ÎN ROMÂNIA

In România, creşterea economică a cunoscut o anumită înviorare începând cu

anul 2000. Această creştere economică s-a realizat concomitent cu reducerea ratei
inflaţiei faţă de anul precedent. Principala cauză care a condus la creşterea
economică în anul 2000 a constituit-o forţarea exporturilor, care au contribuit la
crearea unui surplus valutar cu efecte pozitive în economie.
Evoluţia ratei de creştere economică a României  determinată pe baza ratei
de creştere a PIB  este următoarea:
Tabelul 13.2. Rata de creştere a PIB în România(%)
Anul Rata de Anul Rata de Anul Rata de
creştere creştere creştere
1994 3,9 2013 3,5 2017 3,9
1995 7,1 2014 3,1 2018 3,6
1996 4,1 2015 3,7
1997-2012 2,5 2016 5,2

Toate aceste informaţii statistice şi prognoze evidenţiate mai sus conduc către
o singură concluzie: în România, creşterea economică este departe de cea necesară
pentru a apropia ţara noastră de medie U.E.!

CAP.14 : EVOLUȚIA CICLICĂ A

ECONOMIEI NAȚIONALE
14.1. NOŢIUNI FUNDAMENTALE

Toate economiile contemporane sunt supuse unei evoluţii fluctuante a

activităţii economice. Aceste fluctuaţii se manifestă, iniţial, la nivelul output-ului şi
sunt cunoscute sub denumirile de cicluri ale afacerilor sau ale comerţului.
Clasificarea ciclurilor economice este relativ simplă şi se fundamentează pe o
sinusoidă cu amplitudine şi cu periodicitate constante:
PIB

0 I II III IV I timp
Figura 14.1. Fazele dezvoltării ciclice

Conform diagramei 14.1, orice economie naţională parcurge următoarele

faze ale dezvoltării ei ciclice:
⮚ faza I: boomul economic;
⮚ faza II: recesiunea;
⮚ faza III: depresiunea;
⮚ faza IV: înviorarea.
Ciclurile economice afectează toate activităţile aparţinând unei economii
naţionale. Deoarece produsul intern brut (PIB) reprezintă consecinţa a tot ceea ce
se întâmplă într-o economie naţională, acest indicator este utilizat pentru a evidenţia
durata fazelor ciclului.
Există accepţiunea ca recesiunea economică să fie declarată ca începută
atunci când rata de creştere a produsului intern brut real a scăzut două trimestre
succesiv, în timp ce înviorarea se consideră a fi început dacă creşterea produsului
brut intern a fost superioară aceeaşi perioadă de timp. Orice economie naţională,
indiferent de gradul de dezvoltare, parcurge o evoluţie ciclică.
În timpul recesiunii, cele mai multe variabile agregate cantitative scad,
evoluând ascendent doar în faza de expansiune. Astfel de variabile includ:
consumul, producţia industrială, investiţiile de toate felurile, factorul muncă,
achiziţiile guvernamentale sau creşterea monetară şi sunt cunoscute sub denumirea
de variabile prociclice. Variabilele prociclice reprezintă variabilele economice care
au tendinţa de creştere în timpul expansiunii şi de diminuare în timpul contracţiilor.
 Dintre aceste variabile, două par a fi fundamentale pentru analiza evoluţiei
ciclice: inventarul firmelor şi oferta de monedă.
Dar ciclurile economice pot fi caracterizate nu numai cu ajutorul variabilelor
cantitative ci şi cu cel al preţurilor. Variabilele cunoscute sub accepţiunea de preţuri
sunt: preţurile efective ale bunurilor, rata dobânzii şi salariul.
Evoluţia ciclică reprezintă un fenomen normal pentru orice economie
naţională. Mai mult, ciclicitatea poate fi anticipată şi corectată. În anul 1986, C.
Romer a prezentat o metodă ingenioasă de corectare a datelor ciclice, pe o
perioadă mare de timp, cuprinsă între 1800 şi 1980.
R. Lucas jr. a aprofundat analiza evoluţiei ciclice a economiei, ajungând la
concluzii şi mai pertinente.