Sunteți pe pagina 1din 4

CATEHEZA DESPRE CINSTIREA SFINTELOR ICOANE

I. Pregătirea aperceptivă
După învăţătura ortodoxă, cinstirea sfintelor icoane este parte integrantă a cultului
bisericesc. Aşa se explică faptul că, în Ortodoxie, nu există serviciu religios sau ritual liturgic
fără prezenţa icoanei. Părinţii Bisericii au văzut în icoanele sfinţilor prezenţa lui Hristos şi a
Duhului Sfânt, a energiilor dumnezeieşti necreate, dar şi o cale de a-L vedea pe Dumnezeu
mai lămurit, prin contemplare. Or, icoanele înlesnesc această contemplare, fiind „ferestre
care dau spre priveliştea de dincolo”, după cum le numea cunoscutul teolog rus Paul
Florensky.

II. ANUNŢAREA TEMEI


În cele ce urmează vom încerca să formulăm o expunere concisă a învăţăturii ortodoxe
cu privire la sfintele icoane.

III. TRATAREA

a. Icoana - obiect de cult


 Etimologic, cuvântul icoană provine din grecescul eikona, care se traduce
prin asemănare, imagine, portret. Sfântul Ioan Damaschinul (†749) o defineşte drept
,,reprezentare a unui sfânt sau a unei scene biblice”.
 Prin ritualul de sfinţire a icoanei se produce o legătură între imagine şi prototipul ei,
între cel care este pictat şi pictura însăşi. Astfel, prin puterea acestei prezenţe harice se
sfinţeşte orice icoană, care devine din tablou religios icoană făcătoare de minuni,
obiect de cult, venerat în biserică şi în casele creştinilor.

b. Temeiuri scripturistice:
 În Vechiul Testament, Dumnezeu cel Nevăzut nu putea fi zugrăvit în icoane. Însă, la
porunca Domnului, Moise va ridica în Templul Sfânt ,,heruvimii slavei” (Ieş. 25, 18-
21).
 În Noul Testament, Domnul Hristos, „chipul (icoana) lui Dumnezeu celui nevăzut”
(Col. 1, 15) şi „chipul fiinţei lui Dumnezeu“ (Evrei 1, 3), S-a smerit pe Sine, luând
chip de rob (Filip. 2, 7), ca pe om să-l mântuiască. „Cuvântul S-a făcut trup” (In. 1,
14). Întruparea devine, astfel, temeiul de bază al teologiei icoanei. Necinstind
icoana, necinsteşti Întruparea.

c. Raţiunea existenţei icoanei este bine lămurită de către Sfântul Ioan Damaschinul, care,
combătându-i pe iconoclaşti, spune: „Fiindcă sfinţii au fost plini de Duhul Sfânt, în viaţă
fiind, chiar şi când au trecut la cele veşnice, harul Sfântului Duh s-a pogorât asupra lor în
morminte şi asupra chipurilor lor în icoane, nu în esenţă, ci după lucrare”.
Aşadar, lucrarea Duhului - condiţie a vederii duhovniceşti a lui Hristos (In. 15, 26),
este esenţială pentru teologia icoanei. Sfântul Vasile cel Mare (†379) spune că ,,ceea ce
cuvântul transmite prin auz, pictura arată în tăcere şi prin imagine, devenind astfel o carte de
teologie, ce transpune dogma în culori”.

d. Funcţiile icoanei:
 dogmatică - mărturisire de credinţă în Întruparea Mântuitorului;
 harismatică - sau sfinţitoare, prin lucrarea Sfântului Duh;
 latreutică
 de adorare (latria) a lui Dumnezeu
 supravenerare (iperdoulia) pentru Maica Domnului
 venerare (doulia) pentru sfinţi şi puterile îngereşti;
 anamnetică - de aducere-amintire a smereniei Fiului lui Dumnezeu, de îndemn la
rugăciune şi contemplaţie (Sf. Teodor Studitul).

e. Consideraţii cronologice.
 Potrivit Tradiţiei, Mântuitorul este primul iconograf, deoarece Şi-a întipărit chipul
drept icoană de trei ori. Mai întâi, a dăruit chipul Său, pe o pânză, regelui Abgar al
Edessei, pe care l-a vindecat de lepră. Cea mai veche menţiune în acest sens se află
într-un document numit Doctrina lui Addaï, Addaï fiind Episcop al Edesei († 541).
Avem apoi mahrama Sfintei Veronica de pe drumul Golgotei, şi, în fine, giulgiul cu
care a fost înmormântat Domnul Hristos.
 Conform tradiţiei ortodoxe, notează Leonid Uspensky, Sfântul Evanghelist Luca ar fi
pictat, la puţin timp după Cincizecime, primele trei icoane ale Fecioarei Maria:
„Milostiva”, „Călăuzitoarea” şi „Rugătoarea”.
 Sinodul al VI-lea Ecumenic, prin Canonul 82, oficializează dogma icoanei. Cu
toate acestea, timp de peste un secol de aici înainte, iconoclaştii vor reprima icoana.
Însă, Biserica va birui prin marii apărători de atunci ai cultului icoanelor - Sfântul Ioan
Damaschin şi Sfântul Teodor Studitul. Sinodul al VII-lea Ecumenic (787) statorniceşte
dogma icoanei, însă acest lucru nu va fi de ajuns. Tulburările iconoclaştilor vor
continua până în martie 843, când, sub oblăduirea împărătesei Teodora, se va
întruni un alt sinod la Constantinopol, care va consfinţi definitiv dogma şi
teologia icoanei. De atunci până astăzi, s-a stabilit ca dată de cinstire a icoanelor
prima Duminică din Postul Mare, denumită generic „Duminica Ortodoxiei“.

f. Combaterea obiecţiilor sectare.


 Dupa marturiile Sfintei Scripturi, cinstirea sfintelor icoane nu poate fi considerata
idolatrie, deoarece însusi Dumnezeu a poruncit lui Moise sa faca heruvimi si chipuri
de heruvimi la Cortul Sfânt (Iesire 25, 18-22) si apoi lui Solomon la Templu (III Regi
6, 23-35), pe care evreii i-au cinstit prin închinare prin jertfe, tamâieri, aprinderea
candelelor si prin cântari de lauda. Chipurile de heruvimi au fost respectate si de catre
Mântuitorul, Care spune despre Templu ca este ,,Casa lui Dumnezeu” (Luca 2, 49) si
de catre Sfintii Apostoli (Fapte 3, 1-3). Între sfintele icoane si idoli nu este nici o
asemanare, nici ca reprezentare, nici ca functie, nici ca efect. În timp ce sfintele
icoane reprezinta realitati obiective, chipurile sau înfatisarile unor persoane care exista
sau au existat în viata de aici sau de dincolo, idolii sunt nascociri imaginare, fictive
ale mintii omenesti, lipsite total de realitatea celor prezentate de chipul lor.
 Noi mărturisim că Dumnezeu S-a făcut om (Ioan 1, 14), iar Chipul Cuvântului –
Hristos este o mărturie a întrupării Sale adevărate, reale şi nu închipuite, iluzorii.
Tocmai pentru aceasta este numită adesea ,,eologie în imagine”.
 Sfântul Ioan Damaschin, în Cele trei tratate contra iconoclaştilor, scrie că ,,icoana
este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva. Însă icoana nu seamănă întru totul
cu originalul, adică cu persoana înfăţişată. Altceva este icoana şi altceva este
originalul; este o deosebire între ele, pentru că aceasta nu este celălalt şi celălalt nu
este aceasta. Spre exemplu: icoana omului, cu toate că întipăreşte figura corpului,
totuşi nu are facultăţile sufleteşti, căci nici nu trăieşte, nici nu cugetă, nici nu
vorbeşte, nici nu simte, nici nu se mişcă. Tot astfel fiul, cu toate că este icoana
naturală a tatălui, totuşi are ceva deosebit faţă de el, căci este fiu, şi nu tată”.
 Sfântul Teodor Studitul spune că ,,icoana este neasemănătoare în ce priveşte esenţa,
însă este asemănătoare în ce priveşte persoana”.
IV. RECAPITULARE
 Ce este o icoană?  icoana este obiect de cult, fereastră către Cer, mărturisire
a credinţei şi mijloc de a grăi cu Dumnezeu şi sfinţii Săi.
 Care sunt funcţiile unei icoane?
 Când s-a oficializat dogma icoanei?

V. ASOCIEREA
Asociem cultul icoanelor cu cinstirea sfinţilor, a Sfintei Cruci, a sfintelor moaşte, a
Sfintei Evanghelii.

VI. GENERALIZARE
Sfintele icoane împodobesc de veacuri sfintele lăcaşuri, dar şi casele credincioşilor
creştini. Cultul cinstirii sfintelor icoane s-a statornicit la Sinodul al VII-lea Ecumenic de la
Niceea din anul 787. Părinţii Bisericii ne învaţă că, prin cinstirea icoanei, noi nu ne închinăm
materiei din ea, ci persoanei pe care ea o înfăţişează. Icoana devine sfântă atât prin sfinţenia
chipului pictat pe ea, cât şi prin sfinţirea pe care preotul o săvârşeşte cu harul Duhului Sfânt.

VII. APLICAREA
 Atunci când intrăm în biserică se cuvine să ne apropiem de icoana aflată în mijlocul
bisericii, precum şi de cele aflate pe peretele Sfântului Altar, şi să-i dăm chipului pe
care îl reprezintă cuvenita venerare, plecându-ne uşor în faţa icoanei şi cinstindu-o
prin sărutare, făcând apoi semnul Sfitei Cruci.
 Se cuvine apoi ca fiecare creştin practicant să aibe în casa sa icoane sfinţite, în mod
special, să aibe icoana sfântului ocrotitor al casei. Se cuvine apoi ca această icoană să
fie cinstită prin candela care o luminează, atrăgându-ne mereu atenţia să fim cu luare
aminte la datoria pe care o avem de a imita în viaţa duhovnicească virtuţiile sfântului
reprezentat în icoană.