Curs HS IPG Zi 20111

UNIVERSITATEA PETROL – GAZE DIN PLOIEŞTI
EUGEN MIHAIL IONESCU
2011
Tehnoredactare computerizată: Copyright© 2005…2011 Eugen Mihail Ionescu
CUPRINS
pag.
1. NOŢIUNI FUNDAMENTALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
1.1. Mediu poros şi mediu fisurat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
1.2. Rocă colectoare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
1.3. Zăcământ de hidrocarburi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8
1.4. Presiunea iniţială şi temperatura de zăcământ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8
1.5. Proprietăţile fizice ale mediilor poroase . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10
1.5.1. Porozitatea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10
1.5.2. Aria specifică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
1.5.3. Permeabilitatea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11
1.5.4. Compresibilitatea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
1.6. Statica fluidelor din zăcământ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
1.6.1. Saturaţiile rocii colectoare în fluide . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
1.6.2. Tensiunile interfaciale şi presiunea capilară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
1.7. Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
1.7.1. Probleme rezolvate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
1.7.2. Probleme propuse . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
1.8. Test de autoevaluare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
2. ECUAŢIILE FUNDAMENTALE ALE MIŞCĂRII FLUIDELOR ÎN ZĂCĂMINTELE DE HIDROCARBURI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
2.1. Ecuaţia dinamicii fluidelor în medii poroase . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
2.1.1. Ecuaţia liniară a filtrării unui fluid monofazic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
2.1.2. Domeniul de existenţă a ecuaţiei lui Darcy . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
2.1.3. Ecuaţia neliniară a filtrării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
2.1.4. Ecuaţia lui Darcy pentru un fluid multifazic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
2.2. Ecuaţia continuităţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
2.2.1. Ecuaţia microscopică a continuităţii pentru un fluid monofazic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
2.2.2. Ecuaţia macroscopică a continuităţii pentru un fluid monofazic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
2.2.3. Ecuaţiile microscopice ale continuităţii pentru un fluid multifazic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22
2.2.4. Ecuaţia macroscopică a continuităţii pentru un fluid multifazic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
2.3. Ecuaţiile de stare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
2.4. Ecuaţiile bilanţului de căldură . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 24
2.5. Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
2.5.1. Problemă rezolvată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
3. MIŞCĂRI ALE LICHIDELOR INCOMPRESIBILE ÎN MEDII POROASE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
3.1 Mişcarea unidimensională într-un mediu poros omogen . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
3.2 Mişcări bidimensionale într-un mediu poros omogen . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
3.2.1. Mişcarea radial plană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
3.2.2. Mişcarea generată de o sondă amplasată excentric într-un zăcământ cu contur de alimentare circular . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
3.2.3. Mişcarea generată de o sondă într-un zăcământ cu contur de alimentare liniar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32
3.3. Legea refracţiei liniilor de curent . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
3.4. Mişcări unidimensionale în medii poroase cu permeabilitate zonal constantă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34
3.4.1. Mişcarea unidimensională în cazul frontierei comune perpendiculare pe direcţia mişcării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34
3.4.2. Mişcarea unidimensională în cazul frontierei comune paralele cu direcţia mişcării. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
3.5. Mişcări radial plane în medii poroase cu permeabilitate zonal constantă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
3.5.1. Mişcarea radial plană în cazul frontierei comune perpendiculare pe direcţia mişcării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 35
3.5.2. Efectul skin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36
3.5.3. Mişcarea radial plană în cazul frontierei comune paralele cu direcţia mişcării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37
3.6. Mişcări tridimensionale generate de sonde imperfecte din punct de vedere hidrodinamic. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38
3.6.1. Mişcarea radial sferică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38
3.6.2. Mişcarea generată de o sondă parţial penetrantă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40
3.6.3. Mişcarea generată de o sondă imperfectă după modul de deschidere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Copyright© 2005…2011 Eugen Mihail Ionescu
4 CUPRINS
3.6.4. Conuri de apă de talpă inactivă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41

3.7. Mişcări gravitaţionale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
3.7.1. Ecuaţia lui Boussinesq . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
3.7.2. Mişcarea gravitaţională unidimensională nestaţionară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
3.7.3. Mişcarea gravitaţională axial simetrică staţionară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
3.7.4. Mişcarea zonal gravitaţională axial simetrică staţionară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46
3.8. Estimarea rezervelor de hidrocarburi prin metoda declinului de producţie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46
3.8.1. Declinul de producţie constant . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
3.8.2. Declinul de producţie hiperbolic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
3.8.3. Declinul de producţie armonic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
3.9. Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48
4. MIŞCAREA LICHIDELOR COMPRESIBILE ÎN MEDII POROASE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
4.1. Ecuaţiile mişcării lichidelor compresibile în medii poroase . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
4.2. Mişcarea radial plană semistaţionară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 56
4.3. Mişcarea radial plană staţionară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59
4.4. Mişcarea tranzitorie generată de o sondă cu debit constant, într-un zăcământ de întindere mare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59
4.5. Cercetarea hidrodinamică a sondei extractive de ţiţei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61
4.5.1. Cazul sondei cercetate prin închidere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61
4.5.2. Cazul sondei cercetate la deschidere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64
4.6. Influxul natural al apei în zăcăminte de hidrocarburi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
4.6.1. Consideraţii generale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
4.6.2. Determinarea variaţiei influxului cumulativ de apă într-un zăcământ de hidrocarburi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
4.7. Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
5. MIŞCĂRI GENERATE DE SONDE ÎN ZĂCĂMINTE DE GAZE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 71
5.1. Ecuaţiile mişcării gazelor în medii poroase . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 71
5.2. Mişcarea unidimensională staţionară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72
5.3. Mişcări radial plane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72
5.3.1. Mişcarea staţionară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72
5.3.2. Mişcarea semistaţionară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 74
5.3.3. Mişcarea tranzitorie generată de o sondă de gaze cu debit constant într-un zăcământ de întindere mare . . . . . . . . . . . . . . . . 75
5.4. Cercetarea hidrodinamică a sondei extractive de gaze . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77
5.4.1. Cazul sondei cercetate prin închidere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77
5.4.2. Cazul sondei cercetate prin variaţia debitului în trepte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78
5.5. Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79
5.5.2. Problemă propusă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81
6. EXPLOATAREA ZĂCĂMINTELOR DE GAZE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 82
6.1. Modele zerodimensionale folosite în exploatarea zăcămintelor de gaze . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 82
6.1.1. Cazul zăcămintelor de gaze cu frontierele impermeabile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 82
6.1.2. Cazul zăcămintelor de gaze cu influx de apă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 83
6.2. Prevederea comportării în exploatare a unui zăcământ de gaze . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85
6.2.1. Presiunea medie de zăcământ şi factorul de recuperare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85
6.2.2. Debitul şi presiunea dinamică de adâncime ale sondei cu comportare medie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 85
6.2.2.1. Cazul sondei cu viteză de filtrare constantă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86
6.2.2.2. Cazul sondei cu presiune constantă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86
6.2.2.3. Cazul sondei cu debit constant . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86
6.2.3. Presiunea de suprafaţă în tubing . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86
6.2.4. Presiunea de suprafaţă în coloană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88
6.2.5. Puterea necesară comprimării gazelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88
6.3. Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
HIDRAULICA SUBTERANĂ 5

7. DEZLOCUIREA NEMISCIBILĂ A ŢIŢEIULUI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91
7.1. Aspecte generale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91
7.2. Prevederea evoluţiei frontului de dezlocuire unidimensională de tip piston a ţiţeiului de către apă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92
7.3. Prevederea evoluţiei frontului de dezlocuire radial plană de tip piston a ţiţeiului de către apă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93
7.4. Dezlocuirea fracţională unidimensională a ţiţeiului. Teoria BUCKLEY – LEVERETT . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95
7.5. Dezlocuirea ţiţeiului cu soluţie de polimer . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97
7.5.1. Aspecte generale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97
7.5.2. Comportarea reologică a soluţiilor de polimer . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98
7.5.3. Degradarea soluţiilor de polimer . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99
7.5.4. Estimarea performanţei spălării unidimensionale cu soluţie de polimer a unui zăcământ de ţiţei folosind soluţia ecuaţiei
avansului frontal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99
7.5.5. Criterii de selecţie a zăcământului pentru spălarea cu soluţie de polimer . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102
7.6. Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102
8. SPĂLAREA CHIMICĂ A ZĂCĂMINTELOR DE ŢIŢEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 106
8.1. Spălarea alcalină . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 106
8.1.1. Mecanismele spălării alcaline . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 106
8.1.2. Criterii de selecţie a zăcământului pentru spălare a alcalină . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 107
8.2. Spălarea de tip surfactant–polimer . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 108
8.2.1. Aspecte generale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 108
8.2.2. Comportarea de fază a soluţiilor cu structură micelară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109
8.2.3. Criterii de selecţie a zăcământului pentru spălarea de tip surfactant–polimer . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 109
9. RECUPERAREA TERMICĂ A ŢIŢEIULUI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 111
9.1. Aspecte generale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 111
9.2. Căldura disipată într-o sondă de injecţie a aburului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 111
9.3. Stimularea productivităţii sondei extractive de ţiţei prin injecţie ciclică de abur . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 113
9.4. Spălarea cu abur a unui zăcământ de ţiţei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116
9.4.1. Mecanismele spălării cu abur a unui zăcământ de ţiţei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116
9.4.2. Criterii de selecţie a zăcământului pentru injecţia de abur . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116
9.4.3. Proiectarea unui proces de spălare cu abur . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117
9.5. Combustia subterană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 120
9.5.1. Mecanismele recuperării ţiţeiului prin combustie subterană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 120
9.5.2. Criterii de selecţie a zăcământului pentru combustia subterană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121
9.5.3. Proiectarea unui proces de recuperare a ţiţeiului prin combustie subterană directă uscată . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121
9.6. Probleme . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 127
BIBLIOGRAFIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 137
ANEXE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 139
SOLUŢIILE TESTELOR DE AUTOEVALUARE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 141
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Capitolul 1
N O Ţ IUNI FUNDAMENTALE
1.1. Mediu poros şi mediu fisurat
Corpurile solide pot conţine spaţii lipsite de materie solidă, numite goluri. Aceste goluri, care, de fapt, sunt spaţii
ocupate de fluide, au o gamă largă de dimensiuni şi se clasifică în: interstiţii moleculare (în cazul dimensiunilor foarte
mici), pori (în cazul dimensiunilor moderate), caverne şi fisuri (care au dimensiuni relativ mari).
Un corp care prezintă pori se numeşte corp poros sau mediu poros. De regulă, porii comunică între ei, permiţând
ca fluidul din mediul poros să fie o fază continuă şi să se deplaseze prin acesta sub acţiunea unor gradienţi de presiune.
În mod obişnuit, prin mediu poros se înţelege mediul poros permeabil.
Mediul solid care prezintă caverne şi fisuri intercomunicante se numeşte mediu fisurat permeabil sau, mai
simplu, mediu fisurat. În cazul în care mediul poros este străbătut de fisuri intercomunicante, fluidele pot circula atât
prin sistemul de fisuri cât şi prin matricea poroasă, iar forţele capilare pot juca un rol important.
1.2. Rocă colectoare

Mediile poroase şi mediile fisurate care prezintă acumulări de hidrocarburi fluide se numesc roci colectoare.
Rocile colectoare sunt constituite, în principal, din roci sedimentare şi, uneori, din roci metamorfice sau roci eruptive
(vulcanice).
Rocile sedimentare se împart în roci detritice (clastice) şi roci de precipitaţie chimică (neclastice). Rocile
detritice sunt reprezentate, în general, de nisipuri şi gresii; în aceste roci sunt cantonate aproximativ 60% din rezervele
mondiale de hidrocarburi fluide. Rocile neclastice, care sunt roci carbonatice (calcare şi dolomite), constituie sediul
acumulărilor ce reprezintă aproape 40% din rezervele mondiale de hidrocarburi fluide. Rocile metamorfice sunt
cunoscute ca roci colectoare în câteva zăcăminte din California, Kansas, Venezuela şi Maroc, iar unele zăcăminte din
Cuba şi Mexic au rocile colectoare de origine vulcanică.
Rocile detritice sunt constituite din particule de rocă rezultate din eroziunea rocilor vulcanice, metamorfice sau
sedimentare preexistente, transportate fie de curenţi de apă sau de aer, fie gravitaţional, prin rostogolire pe panta
terenului. Rocile colectoare detritice s-au format prin sedimentarea particulelor de rocă, odată cu scăderea vitezei
curentului de fluid purtător la o valoare la care greutatea particulei, redusă cu portanţa hidrostatică şi cu rezistenţa opusă
mişcării ca efect al frecării, a fost preponderentă faţă de forţa de inerţie. După sedimentarea particulelor de rocă au avut
loc procese de tasare şi, uneori, de cimentare, rezultată prin precipitarea carbonaţilor şi dioxidului de siliciu din apa de
mare. Vitezele curenţilor de apă şi ritmul precipitării chimice în bazinele de sedimentare s-au modificat, atât în timp, cât
şi de la o zonă la alta, determinând formarea, pe fundul acestor bazine, a unor roci sedimentare cu compoziţii
mineralogice diverse.
Proprietăţile rocilor detritice depind de: natura rocilor din care provin, distanţa la care au fost transportate
materialele constituente, condiţiile biochimice din bazinele de sedimentare, adâncimea bazinelor, distanţa dintre locurile
de sedimentare şi ţărm, sortarea depunerilor etc.
Rocile granulare neconsolidate (nisipuri) sau consolidate (gresii) curate, care au diametrul granulelor cuprins
între 2 mm şi 1/16 mm şi cimentul reprezentat de silice, calcit şi oxid de fier, s-au format în perioadele de linişte relativă
a scoarţei, când zonele de coastă constituiau câmpii mărginite de mări puţin adânci, închise complet sau parţial. În
aceste zone au avut loc procese de eroziune minimă şi de descompunere chimică foarte intensă, care au determinat ca
mineralele stabile ajunse în mare să se depună în strate de grosimi uniforme pe suprafeţe relativ mari.
Aleuritele (roci detritice consolidate care au diametrul particulelor cuprins între 1/16 mm şi 1/256 mm),
nisipurile murdare (caracterizate prin procente relativ mari de particule marno-argiloase) şi conglomeratele (constituite
din particule de rocă cu diametrul mai mare de 2 mm) sunt formate în perioadele de deformare moderată a scoarţei
terestre, în bazine de sedimentare relativ adânci, separate de zona continentală printr-o platformă continentală scurtă. În
aceste bazine a avut loc o sedimentare detritică continuă, în condiţiile existenţei unei rapide eroziuni a zonei
continentale şi a unei distanţe mici de transport a materialului solid, reflectate prin imposibilitatea realizării
transformărilor chimice, ca urmare a timpului de transport relativ scurt. Argilele intră atât în compoziţia aleuritelor, cât
şi în materialul ce umple spaţiul dintre particulele de rocă ale conglomeratelor.
Stratele sedimentare detritice eterogene, care au grosime mare şi conţin multe minerale instabile, s-au format în
perioadele de deformare zonală intensă a scoarţei terestre, când anumite regiuni au fost mult ridicate faţă de cele ale
mării adiacente, în care s-au sedimentat particulele de rocă provenite din zona continentală. Aceste sedimentări au avut
loc în condiţiile existenţei unor distanţe mici de transport, asociate cu transformări chimice extrem de reduse.
Rocile sedimentare neclastice s-au format prin depunerea resturilor calcaroase de plante şi animale, sau prin
precipitarea chimică a carbonaţilor din apa de mare, în bazine închise. Scufundarea treptată a platformei continentale a
dus la mărirea perioadei de precipitare a carbonaţilor, formându-se calcarele şi dolomitele, care sunt roci compacte,
incapabile să se opună deformărilor scoarţei terestre. Din acest motiv, ele s-au fisurat, iar fisurile s-au mărit ulterior, sub
acţiunea procesului de dizolvare a mineralelor carbonatice de către apa de circulaţie.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
8 1. NOŢIUNI FUNDAMENTALE
Calcarele oolitice nefisurate, formate prin depunerea carbonatului de calciu pe granule minerale, constituie, de
asemenea, medii poroase, în care s-au putut acumula hidrocarburi fluide.
În afară de clasificarea genetică (având drept criteriu modul de formare) în roci clastice şi neclastice, rocile
sedimentare mai pot fi grupate după compoziţia lor mineralogică. În acest sens, se poate constata că rocile detritice
conţin, de regulă, cuarţ (sau grupa silice) în proporţie predominantă. Pe de altă parte, se poate observa că rocile
sedimentare sunt formate, în principal, din trei materiale: gresie (sau nisip), calcar şi argilă. Ca urmare, prin admiterea
observaţiei că, pentru fiecare rocă sedimentară, predomină două din cele trei materiale menţionate, denumirea rocii este
dată de cele două materiale, luate în ordinea descrescătoare a fracţiilor de participare. Spre exemplu, o rocă formată din
55% argilă şi 45% calcar este o argilă calcaroasă, o rocă constituită din 60% gresie şi 40% argilă este o gresie argiloasă,
o rocă având 70% calcar şi 30% gresie este un calcar nisipos sau grezos etc.
Dintre toate mineralele care pot face parte dintr-o rocă colectoare, cele mai importante pentru procesul de
recuperare a ţiţeiului sunt mineralele carbonatice şi mineralele argiloase. Din acest motiv, în cadrul determinării
compoziţiei mineralogice a probelor de rocă colectoare se urmăreşte, în principal, stabilirea gradului şi modului de
participare la compoziţia rocii a mineralelor din aceste două grupe.
1.3. Zăcământ de hidrocarburi

Zăcământul de hidrocarburi este o acumulare de ţiţei, gaze şi apă (sau doar de gaze şi apă) într-o rocă colectoare
mărginită de frontiere impermeabile (reprezentate de strate marnoase sau argiloase, falii etanşe prin amplitudinea
săriturilor sau prin materialele impermeabile depuse pe falie etc.), care prezintă potenţial de exploatare în condiţii
tehnico-economice date.
Conform ipotezei organice, ţiţeiul şi gazele s-au format din substanţe de origine animală şi vegetală depozitate,
odată cu sedimentele, în bazine închise şi transformate chimic sub acţiunea bacteriilor, presiunii, temperaturii,
catalizatorilor şi radioactivităţii. Aceste transformări au avut loc în rocile mamă, marnoase sau argiloase, care fac parte
din clasa pelitelor (clasa rocilor cu diametrul particulelor mai mic de 0,01 mm).
Sub acţiunea sedimentelor depuse ulterior, hidrocarburile au migrat din rocile mamă în rocile colectoare.
Procesul de migrare în rocile colectoare a continuat până când hidrocarburile au întâlnit un complex de condiţii fizice şi
geologice propice realizării unei acumulări. Acest proces de migrare este cunoscut sub numele de migrare secundară, iar
complexul condiţiilor de acumulare se numeşte capcană. Migrarea secundară a avut loc, în principal, pe direcţie
laterală, sub acţiunea de antrenare a ţiţeiului de către apele subterane aflate în mişcare, la care s-au adăugat expansiunea
gazelor, segregarea gravitaţională şi capilaritatea.
Forma, tipul şi poziţia capcanelor sunt determinate de particularităţi structurale, stratigrafice şi hidrodinamice.
Factorii structurali care determină existenţa capcanelor sunt cutele, faliile normale sau inverse şi intruziunile (inclusiv
diapirismul). Factorii stratigrafici sunt reprezentaţi de variaţiile laterale ale procesului de sedimentare şi de suprafeţele
de discordanţă a sedimentelor. Asfaltizarea ţiţeiului în zona în care roca colectoare aflorează, precum şi existenţa
anumitor particularităţi hidrodinamice ale structurii pot constitui, de asemenea, capcane în care s-au cantonat acumulări
de hidrocarburi.
Zăcămintele de hidrocarburi care au rocile colectoare granulare, formate în perioadele de linişte zonală relativă a
scoarţei terestre, se caracterizează prin uniformitatea gresiilor şi nisipurilor componente. De regulă, exploatarea unui
astfel de zăcământ are loc sub acţiunea unui proces de împingere naturală a apei provenite din acviferul adiacent, proces
care asigură, în final, extragerea unei părţi însemnate din cantitatea de ţiţei existentă.
În aleurite, intercalate cu conglomerate, gresii şi nisipuri murdare se formează zăcăminte foarte neuniforme.
Exploatarea acestor zăcăminte prin împingere naturală a apei constituind cazuri de excepţie, se impune, în general,
aplicarea unor procese de suplimentare a energiei de zăcământ prin injecţie de apă sau gaze.
Tipul şi forma capcanei determină schema de amplasare a sondelor de extracţie a ţiţeiului. Cunoaşterea
condiţiilor de formare a zăcământului oferă posibilitatea stabilirii preliminare a formelor energiei de zăcământ capabile
să împingă fluidele spre sonde.
1.4. Presiunea iniţială şi temperatura de zăcământ

Hidrocarburile fluide din zăcământ sunt caracterizate de câmpuri scalare ale presiunii şi temperaturii. Câmpul
iniţial de presiune din zăcământ este definit de câmpul hidrostatic, potrivit căruia presiunea unui lichid omogen
incompresibil, aflat în echilibru sub acţiunea gravitaţiei, creşte direct proporţional cu adâncimea.
Presiunea iniţială de zăcământ este, prin definiţie, egală cu valoarea presiunii măsurate, la deschiderea
zăcământului, în planul orizontal determinat de limita inferioară iniţială a zonei saturate cu hidrocarburi. În general,
această limită este reprezentată de contactul iniţial apă–ţiţei sau apă–gaze, iar presiunea iniţială a zăcămintelor de
hidrocarburi poate fi aproximată prin presiunea hidrostatică dată de o coloană de apă de densitate medie ρa = 1.038
kg/m3, având înălţimea egală cu adâncimea zăcământului, măsurată faţă de gura sondei.
În acest sens, se poate observa că presiunea relativă prf a fluidului din zăcământ este o componentă a presiunii
litostatice pl, definită ca greutatea coloanei litostatice (formate din roci şi din fluidele care saturează rocile permeabile)
pe unitatea de arie, astfel
pl = p0 + prf + p rr , (1.1)
unde prr este presiunea relativă existentă între particulele rocii la adâncimea respectivă, iar p0 – presiunea atmosferică.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Deoarece presiunea litostatică la o adâncime dată este constantă,

diferenţiind relaţia (1.1) rezultă că
dp rr = −dp rf (1.2)
ceea ce arată că, prin scăderea presiunii fluidelor în timpul exploatării
zăcământului, presiunea la contactul dintre granulele rocii creşte.
Admiţând că densitatea coloanei de roci este constantă şi egală cu
densitatea medie a acesteia şi ţinând seama că, în timpul formării zăcământului,
a existat o comunicaţie permanentă a apei de zăcământ cu apa din bazinul de
sedimentare, presiunea rocii creşte liniar cu adâncimea, conform relaţiei
prr = ρ r g z , (1.3)
iar presiunea relativă a apei din vecinătatea zăcământului este dată de legea
hidrostaticii
p ra = ρ a g z . (1.4)
Ca urmare, relaţia (1.1) devine
pl = p0 + (ρ a + ρ r ) g z (1.5)
şi indică o variaţie liniară a presiunii litostatice cu adâncimea z (figura 1.1). Figura 1.1 Variaţiile presiunii litostatice şi
Deşi mineralizaţia apelor din rocile scoarţei terestre variază cu componentelor acesteia cu adâncimea
adâncimea, determinând variaţia densităţii acestor ape între 1.000 kg/m3 (pentru apa nemineralizată) şi 1.150 kg/m3
(pentru apă saturată cu NaCl), presiunea iniţială de zăcământ poate fi estimată, în majoritatea cazurilor, cu relaţia (1.1)
în care ρa = 1.038 kg/m3.
Există însă şi zăcăminte cu presiuni hidrostatice anormale, definite
de relaţia
p a = p0 + ρ a g z + C , (1.6)
unde pa este presiunea absolută a apei, iar C este o constantă, ale cărei valori
sunt pozitive pentru zăcămintele suprapresurizate (dreapta b din figura 1.1),
respectiv negative pentru zăcămintele subpresurizate (dreapta a).
Pentru un zăcământ de hidrocarburi normal presurizat, având
contactul apă–ţiţei la adâncimea Hat şi contactul gaze–ţiţei la adâncimea
Hgt (figura 1.2), presiunile absolute iniţiale în zonele de ţiţei şi de gaze
variază conform legii hidrostaticii, astfel
pt = pat − ρ t g (H at − z ) , H gt ≤ z ≤ H at , (1.7)
( ) ( )
p g = pat − ρt g H at − H gt − ρ g g H gt − z , H g ≤ z ≤ H gt , (1.8) Figura 1.2. Secţiune verticală printr-un zăcământ de ţiţei cu
cap de gaze iniţial
unde pat, ca presiune absolută, are expresia
pat = p0 + ρ a g H at , (1.9)
iar Hg este adâncimea limitei superioare a zonei de gaze.
Măsurătorile de presiune au arătat că, în cadrul relaţiilor (1.7) şi (1.8), se pot admite pentru densităţile ţiţeiului şi
gazelor valorile medii constante ρt = 807 kg/m3 şi ρg = 184,5 kg/m3. Ca urmare, modulele gradienţilor de presiune
medii iniţiali în zonele de apă, ţiţei şi gaze au valorile: dpa/dz = ρa g = 10.179 Pa/m, dpt/dz = ρt g = 7.913 Pa/m, respectiv
dpg/dz = ρg g = 1.809 Pa/m, care corespund dreptelor din figura 1.3.
Dacă se introduce în relaţia (1.6) corecţia de densitate Δρa prin substituţia
C = ± Δρ a g z , (1.10)
ecuaţia (1.6) devine
pa = p0 + (ρ a ± Δρ a ) g z . (1.11)
Măsurătorile de presiune iniţială în cazul zăcămintelor anormal presurizate au
arătat că densitatea corectată a apei (ρa ± Δρa) ia valori minime în intervalul (450…680)
kg/m3 şi valori maxime în domeniul (2.040…2.300) kg/m3.
Cauzele acestor anomalii de presiune sunt multiple şi includ fie temperaturi peste
limitele normale, fie eroziunea suprafeţei terestre, fie ridicarea zăcământului în cazul
zăcămintelor suprapresurizate, fie temperaturi sub limitele normale ori scufundarea
zăcământului în cazul subpresurizării. Figura 1.3 Variaţia presiunii iniţiale în
Temperatura de zăcământ este definită sub forma zonele de gaze şi de ţiţei ale unui
Tz = T0 + g t z , (1.12) zăcământ normal presurizat
în care T0 este temperatura medie multianuală la suprafaţa solului, z – adâncimea medie a zăcământului, iar gt –
gradientul geotermic. Gradientul geotermic este, conform relaţiei (1.12), diferenţa dintre temperaturile Tz şi T0,
raportată la adâncimea zăcământului, adică
T − T0
g t = ∇T = z , (1.13)
z
unde
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
r ∂T r ∂T ∂T
∇T = i + j +k , (1.14)
∂x ∂y ∂z
r r r
este gradientul de temperatură în scoarţa terestră, i , j , k sunt versorii axelor carteziene, iar ∇ este operatorul lui
Hamilton (gradient). În România, pentru altitudini ce nu depăşesc 300 m, temperatura medie multianuală T0 este de
282,95 K (9,8 °C) în sudul ţării şi de 282,35 K (9,2 °C) în nord.
Inversul gradientului geotermic se numeşte treaptă geotermică şi se notează cu tg. În mod obişnuit, tg = 27 m/°C,
dar s-au întâlnit valori minime cuprinse între 5,2 m/°C şi 22 m/°C şi valori maxime situate între 66 m/°C şi 125 m/°C.
Acestei trepte geotermice medii îi corespunde gradientul geotermic mediu gt = 0,037 °C/m, aproximat, deseori, prin
reţinerea primelor două zecimale, astfel: gt == 0,03 °C/m.
Folosind treapta geotermică tg, temperatura de zăcământ se poate calcula cu relaţia
z
Tz = T0 + ,
tg
ca valoare estimativă, care poate fi confirmată sau infirmată de măsurătorile de temperatură efectuate în sonde.
1.5. Proprietăţile fizice ale mediilor poroase
Principalele proprietăţi fizice ale mediilor poroase sunt: porozitatea, aria specifică, permeabilitatea şi
compresibilitatea.
1.5.1. Porozitatea
Porozitatea este proprietatea mediilor poroase de a prezenta goluri de dimensiuni moderate, numite pori. Ea este
caracterizată cantitativ prin coeficientul de porozitate volumică m (numit de obicei, prin abreviere, porozitate) care, prin
definiţie, este raportul dintre volumul porilor Vp şi volumul brut Vb al domeniului ocupat de roca poroasă. Conform
acestei definiţii, coeficientul m poate fi exprimat astfel
Vp V
m= =1− s , (1.15)
Vb Vb
sau
ρ
m =1− b , (1.16)
ρs
unde Vs, ρs reprezintă volumul, respectiv densitatea părţii solide a rocii (matricei acesteia), iar ρb – densitatea brută sau
aparentă, definită ca raport între masa rocii şi volumul brut Vb al acesteia.
După modul de formare, porozitatea se clasifică în porozitate primară şi porozitate secundară. Porozitatea
primară este porozitatea depozitelor de sedimente rezultată în urma proceselor de compactare şi cimentare, iar
porozitatea secundară este rezultatul proceselor de fisurare şi de dizolvare la care sunt supuse unele roci carbonatice.
Coeficientul de porozitate volumică (pe scurt – porozitatea) exprimă capacitatea de acumulare a fluidelor în roca
colectoare. Porozitatea absolută ia în considerare volumul tuturor porilor rocii, iar porozitatea efectivă este definită în
raport cu volumul porilor intercomunicanţi, prin care se pot deplasa fluidele.
Porozitatea mai poate fi apreciată şi prin coeficientul de porozitate superficială, exprimat prin relaţia
Ap
ms = , (1.17)
Ab
unde Ab este aria suprafeţei totale (brute) a unei secţiuni plane oarecare prin mediul poros, iar Ap – aria suprafeţei porilor,
determinată prin analiza microscopică a secţiunii plane considerate. Dacă se consideră că secţiunea de arie Ab este
reprezentativă pentru un cilindru de rocă având o anumită înălţime, atunci se poate admite că porozitatea superficială este
egală cu porozitatea volumică.
Porozitatea poate fi definită ca o funcţie continuă (funcţie de punct) dacă se asociază fiecărui punct din domeniul
ocupat de mediul poros câte un cub cu centrul în punctul respectiv şi având latura l mult mai mare decât diametrul
echivalent de al granulelor rocii, respectiv mult mai mică decât dimensiunea minimă de gabarit a domeniului mediului
poros. Astfel, valoarea porozităţii în orice punct este egală cu porozitatea cubului centrat în acel punct. Porozitatea
devine astfel o funcţie continuă de coordonatele spaţiale x, y, z şi permite, împreună cu conceptele de permeabilitate
funcţie de punct şi viteză de filtrare, utilizarea ecuaţiilor mediilor continue pentru descrierea mişcării fluidelor prin
medii poroase. Un mediu poros este omogen sau neomogen după cum funcţia m(x, y, z) este sau nu constantă.
Porozitatea rocilor colectoare variază între 5% şi 40%, cu observaţia că valorile mari corespund rocilor necimentate.
Astfel, în cazul rocilor colectoare din România, porozitatea are valori cuprinse între 30% şi 40% pentru nisipuri neconsolidate,
respectiv de (10…35)% pentru gresii, particularizându-se în cazul gresiei de kliwa la valori situate între 10% şi 20%. În
general, se consideră că porozitatea unei roci colectoare este neglijabilă dacă m < 5%, mică dacă m se situează între (5…10)%,
medie dacă m se găseşte între (10…15)%, mare dacă m se află între (15…20)% şi foarte mare dacă m depăşeşte 20%.
Pentru cunoaşterea gradului de neuniformitate a unei roci colectoare neconsolidate şi pentru stabilirea rocii
fictive echivalente acesteia, se poate efectua analiza granulometrică a probei de rocă. În cadrul analizei granulometrice,
se separă granulele componente ale rocii în clase de dimensiuni, reprezentate prin greutatea fiecărei clase, exprimată ca fracţie
din greutatea probei de rocă, stabilindu-se astfel compoziţia granulometrică a rocii. Separarea granulometrică se poate efectua
prin cernere printr-un set de site, prin sedimentare în lichid, prin elutriaţie, prin centrifugare sau pe cale microscopică.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
1.5.2. Aria specifică

Aria specifică este definită ca aria totală a suprafeţelor interstiţiilor (pori şi/sau fisuri) conţinute în unitatea de
volum brut al rocii şi are dimensiunea inversului unei lungimi (L–1). O valoare mare a ariei specifice reflectă
preponderenţa forţelor de frecare şi importanţa fenomenelor superficiale de adsorbţie, manifestate în roca colectoare în
prezenţa fluidelor aflate în repaus sau în mişcare.
În cazul modelului rocii fictive formate din particule sferice de acelaşi diametru d, aria specifică este dată de relaţia
6 (1 − m )
As = , (1.18)
d
care, pentru d = de, poate fi aplicată unei roci cu granulaţie neuniformă. Generalitatea acestei relaţii poate fi extinsă prin
admiterea presupunerii că particulele de rocă nu sunt sferice, ci poliedrice, şi au aria laterală de na ori mai mare decât
aria sferei. S-a stabilit că na variază, în mod frecvent, între 1,2 şi 1,5. Dacă toate particulele de rocă au aproximativ
aceeaşi valoare a lui na, relaţia (1.18) devine
6n (1 − m )
As = a . (1.19)
de
Acest mod de estimare a ariei specifice poate fi folosit numai pentru mediile poroase granulare neconsolidate,
fiind bazat pe analiza granulometrică.
Deoarece suprafaţa interioară a oricărui mediu poros natural are o formă extrem de complexă, aria specifică
poate fi determinată doar prin metoda statistică sau prin metode indirecte. Metoda statistică se bazează pe analiza
datelor statistice obţinute prin repetarea, de un număr mare de ori, a experimentului de cădere a unui ac de lungime l pe
o microfotografie, mult mărită, a unei secţiuni din mediul poros. Notând cu np numărul de experimente în care acul cade
în interiorul porilor şi cu ng numărul de experimente corespunzătoare intersectării acului cu perimetrele porilor, aria
specifică se obţine pe baza teoriei probabilităţilor astfel
4 m ng
As = N , (1.20)
l np
unde m este porozitatea, iar N – factorul de amplificare a microfotografiei. Se apreciază că aceasta este cea mai bună
metodă de determinare a ariei specifice. Metodele indirecte se bazează fie pe adsorbţia de vapori pe suprafaţa
interstiţiilor, fie pe mişcarea unui fluid în mediul poros.
Cercetările au arătat că rocile colectoare au arii specifice cuprinse în intervalul (0,2…100) ha/m3 în cazul
zăcămintelor de ţiţei, respectiv între 1 ha/m3 şi 1.000 ha/m3 în cazul zăcămintelor de gaze.
1.5.3. Permeabilitatea
Prin definiţie, permeabilitatea este proprietatea unui corp solid de a permite mişcarea prin el a unui fluid, sub acţiunea
unui gradient de presiune. Potrivit acestei definiţii, permeabilitatea este, de fapt, o componentă a conductivităţii fluidului în
mediul poros, lucru evidenţiat clar de legea lui DARCY exprimată, pentru mişcarea unidimensională, sub forma
k p1 − p2 p − p2
Q=A = Aλ 1 , (1.21)
μ l l
unde k este permeabilitatea, μ – vâscozitatea dinamică a fluidului, iar Q – debitul volumic care traversează o suprafaţă
de arie totală (brută) A, sub acţiunea gradientului de presiune (p1 – p2)/l.
Conductivitatea unui fluid într-un mediu poros se numeşte mobilitate şi are, conform relaţiei (1.21), expresia
λ = k/μ . (1.22)
Se observă că mobilitatea depinde atât de fluid (prin intermediul vâscozităţii dinamice μ), cât şi de mediul poros
(prin permeabilitatea k a acestuia). Permeabilitatea k are dimensiunile unei arii (L2) şi reprezintă o măsură a mediei
pătratelor diametrelor porilor.
Permeabilitatea are un caracter macroscopic, deci pentru determinarea ei trebuie considerat un volum de mediu
poros care să conţină un număr suficient de mare de pori intercomunicanţi. Ca şi în cazul porozităţii, se poate defini
permeabilitatea ca funcţie continuă (funcţie de punct), asociind fiecărui punct din mediul poros un cub centrat în
punctul respectiv şi având latura l mult mai mare decât diametrul mediu al porilor şi mult mai mică decât dimensiunea
minimă de gabarit a mediului poros. Astfel, permeabilitatea în orice punct al mediului poros este egală cu
permeabilitatea cubului centrat în punctul respectiv.
Permeabilitatea se măsoară în S.I. (Sistemul Internaţional de unităţi de măsură) în m2, iar în sistemul CGS (centimetru,
gram, secundă) în cm2, unitate numită perm. Din considerente de ordin practic, se mai folosesc unităţile de măsură μm2
(micrometru pătrat), darcy (D) şi milidarcy (mD). Unitatea de măsură darcy se defineşte, pe baza relaţiei (1.21), astfel
cm 3
1 ⋅ 1 cP ⋅ 1 cm
s 10 −3 Pa ⋅ s ⋅ 10 −4 m 2
1D = = = 0,9869 ⋅ 10 −12 m 2 .
2
1 cm ⋅ 1 atm 101 . 325 Pa ⋅ 1 s
Permeabilitatea mediilor poroase poate fi afectată de o serie de factori. Astfel, compactarea rocii duce la
reducerea atât a porozităţii cât şi a permeabilităţii. În cazul când roca colectoare conţine minerale argiloase, la contactul
acestora cu apă dulce sau cu apă de altă mineralizaţie decât cea din zăcământ, permeabilitatea rocii se micşorează, ca
urmare a proprietăţii argilelor de tip montmorillonitic de a absorbi apă şi de a-şi mări astfel volumul.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dacă roca colectoare este calcaroasă, trecerea prin ea a apei dulci duce la dizolvarea calcarului şi deci la
creşterea permeabilităţii. În cazul mediilor poroase neconsolidate, acţiunea forţelor mecanice dezvoltate la mişcarea
fluidelor vâscoase poate avea ca efect alterarea structurii rocii şi, implicit, a permeabilităţii acesteia.
Permeabilitatea rocii colectoare se poate determina prin măsurători pe carote, din date de carotaj şi din date de
cercetare hidrodinamică a sondelor.
Determinarea în laborator a permeabilităţii carotei constă, în principiu, din măsurarea (cu ajutorul aparatului
numit permeametru) a debitului de fluid care trece, în regim staţionar, prin carotă, sub acţiunea unei diferenţe de
presiune p1 – p2, existente între secţiunile de intrare şi de ieşire ale carotei, în condiţiile în care se asigură ca fluidul să
circule numai prin proba de rocă. Cunoscându-se, prin măsurare prealabilă, dimensiunile carotei (aria secţiunii
transversale, lungimea carotei) şi temperatura fluidului (pentru precizarea vâscozităţii dinamice μ), cu datele de debit şi
presiune introduse în relaţia (1.21), scrisă sub forma
Qμl
k= , (1.23)
A( p1 − p2 )
se calculează permeabilitatea respectivă.
1.5.4. Compresibilitatea
Compresibilitatea este definită ca proprietatea corpurilor de a-şi micşora volumul sub acţiunea forţelor exterioare
de compresiune. Compresibilitatea rocilor colectoare este o proprietate importantă pentru studiul mişcării fluidelor în
zăcămintele de hidrocarburi.
Compresibilitatea unui corp se exprimă cantitativ prin coeficientul de compresibilitate şi, în limbajul curent, se
identifică cu acesta. Coeficientul de compresibilitate totală a unei roci colectoare are, prin definiţie, expresia
1 ∂Vb
βb = − , (1.24)
Vb ∂p
deci reprezintă variaţia volumului brut Vb al rocii cu presiunea hidrostatică p, raportată la volumul brut. Semnul minus a fost
introdus pentru ca βb să fie o mărime pozitivă, în condiţiile în care volumul brut scade când presiunea hidrostatică creşte.
Pe baza relaţiei dintre volumul brut, volumul porilor, volumul părţii solide şi porozitate, formula (1.24) poate fi
scrisă sub forma
V p ⎛ 1 ∂V p ⎞ Vb − V p ⎛ 1 ∂Vs ⎞
βb = −
1 ∂
Vb ∂p
(
V p + Vs = ) ⎜−
Vb ⎜⎝ V p ∂p ⎟⎠
⎟+ ⎜−
Vb ⎜⎝ Vs ∂p ⎟⎠
⎟ ,
care se reduce la relaţia

βb = m β r + (1 − m )β s , (1.25)
unde βr este coeficientul de compresibilitate a porilor, numit şi compresibilitatea efectivă a rocii colectoare, iar βs este
coeficientul de compresibilitate a părţii solide (matricei rocii).
Având în vedere că, în timpul exploatării unui zăcământ de hidrocarburi, presiunea exterioară (litostatică)
rămâne constantă, iar presiunea fluidelor din zăcământ scade, volumul brut al rocii colectoare se va micşora în
concordanţă cu relaţia (1.24), iar volumul matricei rocii va creşte prin destinderea elastică a părţii solide. Ca urmare,
volumul porilor şi, deci, porozitatea se vor micşora în conformitate cu relaţia (1.25).
Coeficientul de compresibilitate a porilor, pentru roci colectoare formate din calcare sau gresii, variază între
0,3·10–9 Pa–1 şi 3,63·10–9 Pa–1.
1.6 . Statica fluidelor din zăcământ

1.6.1. Saturaţiile rocii colectoare în fluide
Spaţiile goale ale unui mediu poros sau fisurat pot fi ocupate de unul sau mai multe lichide nemiscibile şi,
eventual, de aer sau de un alt gaz. Pentru a se stabili volumul spaţiilor goale ocupat de fiecare fluid s-a introdus noţiunea
de saturaţie a mediului poros în raport cu un fluid, definită astfel
Vf
sf = , (1.26)
Vp
unde Vf este volumul fluidului din mediul poros, iar Vp – volumul spaţiilor goale ale acestuia. Dacă în mediul poros se
află n fluide nemiscibile, de volume Vf, cu f = 1, 2, …, n, atunci se poate scrie relaţia
n
∑V f = V p , (1.27)
f =1
care, prin împărţire la Vp, devine
n
∑s f =1 (1.28)
f =1
şi se numeşte ecuaţia saturaţiilor.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
După cum se observă din relaţia de definiţie (1.26), saturaţia mediului poros în raport cu un fluid reprezintă o
mărime adimensională globală, egală cu fracţia volumului spaţiilor goale ocupată de acel fluid. Caracterul global al
acestei mărimi rezidă în faptul că, la definirea ei, nu s-a ţinut seama de distribuţia fluidelor în structura poroasă a rocii.
Cunoaşterea saturaţiilor iniţiale în fluide a rocii colectoare permite determinarea cantităţii de hidrocarburi
acumulate în zăcământul respectiv. Aşa cum se ştie, în cele mai multe zăcăminte de hidrocarburi, roca colectoare s-a
aflat, înainte de invadarea ei de către hidrocarburi, saturată integral cu apă mineralizată. Întrucât, în cadrul procesului de
migrare a hidrocarburilor, acestea nu au putut dezlocui integral apa din porii rocii colectoare, pentru cunoaşterea cantităţii de
hidrocarburi acumulate în zăcământ trebuie determinate saturaţiile iniţiale în apă şi ţiţei, precum şi în gaze (constituite din
hidrocarburi în stare de vapori) dacă presiunea iniţială de zăcământ este inferioară presiunii iniţiale de vaporizare.
Metodele de determinare a saturaţiilor rocii colectoare în fluide sunt grupate în metode directe şi metode
indirecte. Metodele directe constau în măsurarea în laborator a saturaţiilor probelor extrase din zăcământ, în condiţiile
conservării conţinutului în fluide, iar metodele indirecte se bazează pe măsurarea unor parametri fizici ai rocii,
dependenţi de saturaţiile în fluide.
Probele de rocă folosite în laborator pentru determinarea saturaţiilor în fluide sunt obţinute prin carotaj mecanic
sau prin intermediul dispozitivelor de detaşat carote din peretele lateral al sondei în zona rocii colectoare. Datorită atât
pătrunderii filtratului din fluidul de foraj în roca colectoare, ca urmare a diferenţei de presiune dintre coloana fluidului
de foraj şi fluidele din zăcământ, cât şi expansiunii apei, ţiţeiului şi gazelor din proba de rocă odată cu scăderea
presiunii fluidului din sondă, prin ridicarea probei la suprafaţă terestră, probele de rocă ajung la laborator cu un conţinut
în fluide diferit de cel din zăcământ.
Cele mai utilizate metode de măsurare a saturaţiilor în fluide ale probelor de rocă sunt metoda încălzirii în retortă
şi metoda extracţiei cu solvent.
1.6.2. Tensiunile interfaciale şi presiunea capilară
Forţele care exprimă acţiunea moleculară dintre diferite faze solide, lichide şi gazoase într-un zăcământ de
hidrocarburi se numesc forţe capilare. Această denumire se datorează faptului că una din cele mai evidente manifestări
ale existenţei lor o constituie comportarea unui lichid într-un tub capilar.
La suprafaţa de contact dintre două faze oarecare de tipul lichid–gaz, lichid–lichid, lichid–solid sau gaz–solid
există forţe moleculare neechilibrate, care au ca efect tendinţa de contractare a ariei suprafeţei respective la o valoare
minimă. Dacă se consideră o cantitate de apă într-un vas, orice moleculă din masa de apă va fi atrasă uniform în toate
direcţiile de către moleculele de apă vecine. În schimb, orice moleculă de pe suprafaţa liberă, neavând alte molecule de
apă deasupra ei, va fi atrasă în masa de lichid de către moleculele de apă aflate sub ea. Altfel spus, pentru a aduce o
nouă moleculă de apă la suprafaţa liberă este necesar să se efectueze un anumit lucru mecanic. Este evident că lucrul
mecanic necesar formării unei noi unităţi de arie a suprafeţei libere este proporţional cu numărul de molecule existente
pe unitatea de arie. Energia necesară efectuării lucrului mecanic pentru crearea unei unităţi de arie a suprafeţei libere se
numeşte energie superficială a acelui lichid.
O noţiune utilizată mai frecvent decât energia superficială este tensiunea superficială, definită ca raport între
forţa care acţionează tangenţial la suprafaţa liberă şi unitatea de lungime a normalei la suprafaţa liberă duse prin punctul
de aplicaţie a forţei. Tensiunea superficială şi energia superficială sunt numeric egale.
Denumirea de tensiune superficială este rezervată cazurilor în care suprafaţa corespunde frontierei dintre un
lichid şi vaporii săi sau dintre un lichid şi aerul atmosferic. Dacă suprafaţa delimitează două lichide sau un lichid de un
corp solid se foloseşte noţiunea de tensiune interfacială. Apa aflată la presiunea atmosferică şi temperatura de 20 °C are
tensiunea superficială egală cu 72,6 mN/m, iar tensiunea interfacială dintre apă şi hidrocarburi are valoarea medie de 30
mN/m şi variază în funcţie de natura hidrocarburilor. Tensiunea superficială a unei substanţe lichide pure este o
caracteristică constantă a acelei substanţe, iar tensiunea interfacială dintre două substanţe pure reprezintă o caracteristică
invariantă a acelei perechi de substanţe. Astfel, mercurul are tensiunea superficială 471,6 mN/m şi tensiunea interfacială
faţă de apă egală cu 375 mN/m.
Cele mai evidente manifestări ale tensiunii superficiale sunt tendinţa volumelor de lichid liber de a lua forme
care prezintă arie minimă (sfere în cazul picăturilor mici de lichid dispersate în aer sau în cazul particulelor fazei
disperse a unei emulsii) şi ridicarea sau coborârea unui lichid într-un tub capilar.
Tensiunea superficială a apei creşte odată cu creşterea conţinutului în săruri, având,
pentru apele de zăcământ, valori cuprinse între 59 şi 76 mN/m.
Valorile prezentate mai sus pentru tensiunile superficială şi interfacială corespund
presiunii atmosferice şi temperaturii de 20 °C. Prin creşterea presiunii sau a temperaturii
aceste tensiuni se micşorează. Astfel, tensiunea superficială a apei are, la temperatura de 25 °C,
valorile 71,8 mN/m când presiunea este egală cu presiunea atmosferică, respectiv 61,6 mN/m
când presiunea este egală cu 3,45 MPa.
Considerând starea de echilibru a apei în contact cu aerul atmosferic într-un tub
r
capilar (figura 1.4) şi introducând forţele de legătură ( − t σ aa ), condiţia de echilibru a
coloanei de apă din tub se exprimă astfel
Figura 1.4 Starea de echilibru a
2 π rc σ aa cos θ = π rc2 ρ g hm , (1.29) apei în contact cu aerul
unde σaa este tensiunea superficială a apei, rc – raza tubului, hm – înălţimea medie a lichidului atmosferic, într-un tub capilar
vertical
în tub, iar θ este unghiul făcut de planul tangent la suprafaţa liberă a lichidului cu planul
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
tangent la tub într-un punct comun. Acest unghi se numeşte unghi de contact şi se măsoară de partea fazei fluide cea
mai densă, aflată în contact cu suprafaţa solidă.
Relaţia (1.29) poate fi scrisă sub forma
r ρ g hm
σ aa = c , (1.30)
2 cos θ
care arată că, pentru σaa şi θ constante, adică pentru un lichid şi o suprafaţă solidă date, înălţimea capilară a apei creşte
invers proporţional cu raza tubului. Această relaţie poate fi folosită pentru determinarea uneia din mărimile σaa, rc, hm,
θ, când se cunosc celelalte trei mărimi.
Conform relaţiei (1.30), înălţimea capilară hm este pozitivă când θ < 90° (ca în figura 1.4), egală cu zero când θ = 90°
şi negativă când θ > 90° (ca în cazul mercurului).
Fluidul care udă preferenţial suprafaţa solidă se numeşte fluid umezitor, iar proprietatea suprafeţei de a fi udată
de un fluid se numeşte umidibilitate. În exemplul din figura 1.4, apa este fluidul umezitor, iar aerul fluidul neumezitor.
Deoarece, în cadrul exploatării zăcămintelor de ţiţei, dezlocuirea ţiţeiului este, în mod curent, un proces de dezlocuire a
unor grăsimi de către apă sau soluţii apoase, roca colectoare se numeşte rocă hidrofilă dacă este udată preferenţial de
apă, rocă oleofilă (sau hidrofobă) dacă este udată preferenţial de ţiţei, respectiv rocă cu umidibilitate neutră dacă apa şi
ţiţeiul au umidibilităţi egale pentru acea rocă.
Prezenţa tensiunilor superficiale sau interfaciale pe suprafaţa de contact lichid–fluid poate determina existenţa
unei diferenţe între valorile presiunii de o parte şi de alta a acestei suprafeţe, cunoscută sub numele de presiune
capilară. Produsul dintre rezultanta presiunilor capilare şi aria suprafeţei pe care acţionează aceasta se numeşte forţă de
presiune capilară sau forţă capilară.
Ridicarea apei în tubul capilar din figura 1.4 se poate explica prin existenţa tensiunii interfaciale suprafaţă
solidă–aer, notată cu σsae, care, fiind mai mare decât tensiunea interfacială suprafaţă solidă–apă, notată cu σsa, determină
ascensiunea particulelor de apă de la contactul cu peretele tubului şi, odată cu aceasta, curbarea suprafeţei apă–aer din
tub până la echilibrarea acestor forţe (de tensiune interfacială solid–fluid) cu componenta axială a forţei de tensiune
superficială a apei de pe circumferinţa de rază rc, conform relaţiei
2 π rc σ sae − 2 π rc σ sa − 2 π rc σ aa cos θ = 0 , (1.31)
care, după simplificări, se reduce la forma
σ − σ sa
cos θ = sae , (1.32)
σ aa
cunoscută sub numele de formula lui YOUNG.
1.7. Probleme
1.7.1. Probleme rezolvate
1.1. Un zăcământ de ţiţei cu cap primar de gaze (figura 1.2) are contactul gaze-ţiţei la adâncimea Hgt = 1600 m.
Presiunea iniţială, măsurată într-o sondă de explorare, la adâncimea Hm = 1620 m, este pm = 17 MPa. Ştiind că modulele
gradienţilor medii de presiune în zonele de ţiţei şi de gaze libere au valorile dpt/dz = 8 kPa/m, respectiv dpg/dz = 1,8 kPa/m, se
cere să se calculeze următoarele:
a) legea de variaţie a presiunii în zona de ţiţei;
b) legea de variaţie a presiunii în zona de gaze libere;
c) adâncimea Hat a contactului apă-ţiţei, dacă modulul gradientului presiunii în zona de apă este dpa/dz = 10 kPa/m.
Rezolvare
a) Se calculează presiunea la limita apă – ţiţei, apoi se scrie legea variaţiei presiunii în zona de ţiţei astfel
( )
p gt = p m − ρ t g H m − H gt = 17 ⋅ 10 6 − 8 ⋅ 10 3 (1.620 − 1.600) = 16,84 MPa , (1.33)
( )
p t = p gt + ρ t g z − H gt = 4,04 ⋅ 10 6 + 8 ⋅ 10 3 z , H gt ≤ z ≤ H at . (1.34)
b) Legea variaţiei presiunii în zona de gaze libere este
( )
p g = p gt − ρ g g H gt − z = 13,96 ⋅ 10 6 + 1,8 ⋅ 10 3 z , H g ≤ z ≤ H gt . (1.35)
c) Pe de o parte, presiunea la limita apă – ţiţei este dată de ecuaţia hidrostaticii, iar pe de altă parte poate fi scrisă
în funcţie de presiunea măsurată, deci
p at = p 0 + ρ a g H at = p m + ρ t g (H at − H m ) , (1.36)
p m − p 0 − ρ t g H m 17 ⋅ 10 6 − 101.325 − 8 ⋅ 10 3 ⋅ 1.620
H at = = = 1.969,34 m . (1.37)
ρ a g − ρt g (10 − 8) ⋅ 10 3
1.2. Prin studierea în laborator a unei carote, s-au obţinut următoarele valori: volumul brut Vb = 11,5 cm3,
volumul granulelor Vs = 9,2 cm3 şi saturaţia în apă interstiţială sai = 0,21. Se cere să se calculeze:
a) porozitatea volumică m a carotei;
b) saturaţia iniţială în ţiţei, sti, admiţând absenţa gazelor libere;
c) aria specifică As, considerând că granulele sunt sfere uniforme, de rază r = 0,1 mm;
d) resursa geologică de ţiţei N, pentru volumul brut de zăcământ Vbz = (1 ha)·(1 m), dacă factorul de volum este bt = 1,25.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Rezolvare
a) Conform celei de a doua relaţii (1.15), se poate scrie
V p Vb − V s V 9,2
m= = =1− s =1− = 0,2 .
Vb Vb Vb 11,5
b) Ecuaţia saturaţiilor de fază (1.28) se particularizează sub forma
st + s a + s g = 1 , (1.38)
atunci când mediul poros conţine trei faze fluide: ţiţei, gaze şi apă, simbolizate prin indicii t, a, respectiv g. Absenţa
gazelor libere corespunde condiţiei sg = 0, iar din relaţia (1.38) rezultă valoarea
sti = 1 – sai = 1 – 0,21 = 0,79 .
c) Ştiind, din § 1.5.2, definiţia ariei specifice, se poate face următorul raţionament: aria specifică As este produsul
dintre aria A1 gr a unei granule şi numărul ngr de granule dintr-un metru cub de rocă poroasă; ngr poate fi determinat ca
raport dintre volumul Vgr al tuturor granulelor conţinute într-un metru cub de rocă şi volumul V1 gr al unei granule, iar
Vgr este produsul dintre volumul brut Vbr al rocii (egal, prin definiţia ariei specifice, cu 1 m3) şi complementul porozităţii
(1 – m). Astfel, se pot scrie succesiv relaţiile
V gr (1 − m )Vbr 3(1 − m ) 3 ⋅ 0,8
As = A1 gr n gr = A1 gr = 4π r 2 = = = 2,4 ⋅ 10 4 m 2 /m 3 = 2,4 ha/m 3 .
V1 gr 4π r 3 3 r 0,1 ⋅ 10 −3
d) Resursa geologică de ţiţei reprezintă volumul de ţiţei existent în zăcământ la punerea în evidenţă a acestuia,
exprimat în condiţii de suprafaţă prin divizarea volumului de ţiţei în condiţii de zăcământ la factorul de volum al
ţiţeiului; la rândul său, volumul de ţiţei în condiţii de zăcământ este produsul dintre volumul brut al zăcământului,
porozitate şi saturaţia iniţială în ţiţei, ceea ce conduce la ecuaţia
1 10 4 ⋅ 1 ⋅ 0,2 ⋅ 0,79
N = Vbz m(1 − s ai ) = = 1.264 m 3 / (ha ⋅ m ) = 0,1264 m 3 /(m 2 ⋅ m) .
bti 1,25
1.7.2. Probleme propuse

1.3. Un zăcământ de ţiţei, asociat cu cap de gaze iniţial, cuprins între adâncimile Hg = 1660 m şi Hgt = 1700 m
(figura 1.2) are, la adâncimea Hm = 1720 m, presiunea măsurată pm = 18 MPa. Ştiind că modulele gradienţilor medii de
presiune în zonele de ţiţei şi de gaze libere au valorile dpt/dz = 7,8 kPa/m, respectiv dpg/dz = 1,82 kPa/m, iar aria
suprafeţelor secţiunilor orizontale ale zonei saturate cu hidrocarburi este constantă, se cere să se calculeze următoarele:
a) presiunea medie pmg a zonei de gaze libere;
b) adâncimea Hat a contactului apă-ţiţei, dacă modulul gradientului presiunii în zona de apă este dpa/dz = 10,2 kPa/m;
c) presiunea medie pmt a zonei de ţiţei.
1.4. Un zăcământ de ţiţei are cap de gaze iniţial, situat între adâncimile Hg = 1680 m şi Hgt = 1720 m (figura
1.2). Presiunea măsurată la adâncimea Hm = 1740 m are valoarea pm = 18,2 MPa, iar modulele gradienţilor medii de
presiune în zonele de ţiţei şi de gaze libere au valorile dpt/dz = 8 kPa/m, respectiv dpg/dz = 1,8 kPa/m. Se mai cunosc:
gradientul geotermic gt = 0,03 K/m, temperatura medie multianuală la suprafaţa solului T0 = 9,6 °C, masa molară şi
parametrii pseudocritici ai gazelor M = 18,8 kg/kmol, ppc = 4,59 MPa, respectiv Tpc = 207 K. Se cere să se estimeze
densitatea medie ρm a gazelor libere.
1.5. Se consideră un zăcământ de ţiţei. Se cere să se calculeze următoarele:
a) coeficientul de compresibilitate al ţiţeiului nesaturat cu gaze, cunoscând: presiunea iniţială pi = 14 MPa,
presiunea de început de vaporizare piv = 9 MPa şi valorile factorului de volum al ţiţeiului la cele două presiuni bti = 1,16,
respectiv btiv = 1,17;
b) creşterea de volum rezultată prin destinderea elastică a ţiţeiului din zăcământ ca urmare a scăderii presiunii
de la pi la piv, ştiind că resursa geologică de ţiţei este N = 6·106 m3.
1.6. Se consideră un zăcământ de ţiţei. Se cere să se calculeze următoarele:
a) saturaţia actuală în ţiţei a zăcământului caracterizat prin: resursa geologică N = 50·106 m3, producţia
cumulativă Np = 3·106 m3, saturaţia în apă interstiţială sai = 0,24, valorile iniţială şi actuală ale factorului de volum al
ţiţeiului bti = 1,42, respectiv bt = 1,25;
b) producţia cumulativă finală de ţiţei, cunoscând saturaţia în ţiţei remanent str = 0,15 şi valoarea finală a
factorului de volum al ţiţeiului btf = 1,05.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
1.8. Test de autoevaluare

A. Răspundeţi la următoarele întrebări
1. De câte feluri sunt golurile prezente în unele corpuri solide, din punctul de vedere al dimensiunilor acestora?
2. Ce sunt rocile detritice şi cum s-au format acestea?
3. Numiţi trei tipuri de roci sedimentare, clasificate pe criteriul compoziţiei lor mineralogice.
4. Ce se înţelege prin zăcământ de hidrocarburi?
5. Ce sunt gradientul geotermic şi treapta geotermică? Precizaţi parametrul de stare al zăcământului a cărui
valoare se află cu ajutorul acestor mărimi fizice.
6. Proprietăţile fizice mediilor poroase sunt sau nu funcţii continue? Argumentaţi răspunsul.
7. Care sunt componentele coeficientului de compresibilitate totală a unei roci colectoare? Scrieţi relaţia dintre acestea.
B. Trasaţi schiţe grafice care să ilustreze următoarele aspecte

1. Variaţiile cu adâncimea ale presiunii litostatice şi componentelor acesteia.
2. Zonele de gaze libere, ţiţei şi apă ale unui zăcământ de ţiţei cu cap primar de gaze.
3. Echilibrul static al apei în contact cu aerul atmosferic, într-un tub capilar.
C. Faceţi o prezentare succintă a următoarelor subiecte

1. Ipoteza organică privind formarea ţiţeiului şi gazelor naturale.
2. Permeabilitatea mediilor poroase.
3. Saturaţiile rocii colectoare în fluide.
D. Puneţi în evidenţă diferenţele dintre următoarele noţiuni

1. Porozitate absolută – porozitate efectivă.
2. Permeabilitate – mobilitate.
3. Tensiune superficială – tensiune interfacială.
4. Rocă oleofilă – rocă hidrofilă.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Capitolul 2
ECUAŢIILE FUNDAMENTALE ALE MIŞCĂRII FLUIDELOR

ÎN ZĂCĂMINTE DE HIDROCARBURI
În cazul mişcării unui fluid monofazic într-un mediu poros, sistemul de ecuaţii fundamentale este format din
ecuaţia echilibrului dinamic al forţelor predominante (cunoscută sub numele de ecuaţia filtrării), ecuaţia continuităţii
(numită şi ecuaţia conservării masei sau ecuaţia de bilanţ material), ecuaţia de stare şi ecuaţia bilanţului de căldură
(scrisă atunci când temperatura în zăcământ variază în timpul exploatării, ca urmare a aplicării metodelor termice de
recuperare a ţiţeiului). Rezolvarea acestui sistem de patru ecuaţii fundamentale permite, atunci când este posibilă,
determinarea legilor de variaţie în timp şi spaţiu a presiunii, vitezei (ca mărime vectorială), densităţii şi temperaturii.
Odată stabilit câmpul vectorial al vitezei, debitul volumic de fluid care traversează o suprafaţă oarecare (sau, în
particular, peretele sondei) se obţine ca fluxul vectorului viteză relativ la acea suprafaţă, flux care, în cazul vitezei
uniforme, normale la suprafaţă, este egal cu produsul dintre mărimea vitezei şi aria acelei suprafeţe.
Ecuaţiile filtrării, continuităţii şi bilanţului de căldură îmbracă forma diferenţială, cunoscută sub numele de formă
microscopică, dacă se consideră mişcarea fluidului prin mediul poros ca aparţinând mecanicii mediilor fluide continue, prin
definirea porozităţii, permeabilităţii şi vitezei de filtrare ca funcţii continue.
În cazul mişcării unui fluid multifazic printr-un mediu poros, sistemul de ecuaţii fundamentale este constituit din
ecuaţia filtrării (acceptată a fi ecuaţia lui DARCY) şi ecuaţia continuităţii, scrise pentru fiecare fază a fluidului multifazic,
la care se adaugă ecuaţiile de stare, cu sau fără transfer interfazic de masă, împreună cu ecuaţiile bilanţului de căldură,
saturaţiilor de fază şi presiunilor capilare.
2.1. Ecuaţia dinamicii fluidelor în medii poroase

Ecuaţia dinamicii fluidelor în medii poroase este ecuaţia vectorială care exprimă condiţia de echilibru dinamic
(în fiecare punct, în cazul ecuaţiei microscopice) al tuturor forţelor, inclusiv celor de inerţie, care acţionează asupra
fluidului aflat în mişcare într-un mediu poros. Dacă forţele predominante la mişcarea unui fluid într-un mediu poros
sunt forţele de frecare, forţele de presiune şi forţele gravitaţionale, în timp ce forţele de inerţie sunt neglijabile, ecuaţia
dinamicii fluidelor se numeşte ecuaţia liniară a filtrării sau ecuaţia lui DARCY. Dacă forţele de inerţie au acelaşi ordin
de mărime cu forţele de frecare, de presiune şi, eventual, cu forţele gravitaţionale, ecuaţia dinamicii fluidelor într-un
mediu poros se numeşte ecuaţia neliniară a filtrării.
2.1.1. Ecuaţia liniară a filtrării unui fluid monofazic

Complexitatea deosebită a geometriei interstiţiilor mediului poros face imposibilă stabilirea distribuţiei forţelor
de frecare şi de presiune asociate mişcării fluidelor în medii poroase. Ca urmare, ecuaţia dinamicii fluidelor monofazice
în medii poroase a fost stabilită pe cale experimentală, sub formă macroscopică, de către inginerul francez HENRI
PHILIBERT GASPARD DARCY (1856), în cadrul unor experimente de filtrare a apei de alimentare a oraşului Dijon.
Ecuaţia astfel obţinută se numeşte ecuaţia lui DARCY. Pe de altă parte, ecuaţiile scalare microscopice NAVIER – STOKES
extinse la mişcarea turbulentă guvernează şi mişcarea fluidelor în medii poroase şi se reduc la ecuaţiile mişcării
laminare în interstiţiile în care tensiunile turbulente sunt neglijabile. Dar integrarea acestor ecuaţii (pentru a se ajunge la
ecuaţiile macroscopice) este imposibil de realizat, din cauza necunoaşterii formei frontierelor interstiţiilor, necesare
pentru exprimarea condiţiilor de aderenţă a fluidului la aceste frontiere. KING HUBBERT [35] a arătat că ecuaţia lui
DARCY poate fi obţinută din ecuaţiile NAVIER – STOKES.
Experimentele lui DARCY au constat din filtrarea apei printr-un strat de nisip neconsolidat, conţinut într-un tub
cilindric vertical, prevăzut la capete cu două site, două prize manometrice şi două racorduri destinate circulaţiei apei
prin nisip, de sus în jos. Valorile debitului de apă Q măsurate pentru diferite diferenţe de nivel h1 – h2 (indicate de cele
două tuburi manometrice) şi pentru anumite valori ale lungimii l a stratului de nisip dintre prizele manometrice au
condus la dependenţa
h −h
Q=C 1 2 , (2.1)
l
cunoscută sub numele de ecuaţia lui DARCY, unde C este un coeficient care, pentru experimentele de filtrare izotermă a
apei, depinde doar de permeabilitatea k a stratului de nisip.
Prin folosirea vitezei de filtrare, definită astfel
v = Q/A , (2.2)
unde A: este aria totală (brută) a secţiunii transversale a tubului cu nisip, mişcarea fluidului în mediul poros capătă
atributul continuităţii în întregul domeniu ocupat de sistemul rocă–fluid şi ecuaţia (2.1) îmbracă forma
h −h
v = k fil 1 2 , (2.3)
l
unde
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
18 2. ECUAŢIILE FUNDAMENTALE ALE MIŞCĂRII FLUIDELOR ÎN ZĂCĂMINTE DE HIDROCARBURI
C
k fil = (2.4)
A
se numeşte coeficient de filtrare.
Notând cu vr viteza reală a fluidului în mediul poros şi cu Ap aria porilor din secţiunea de arie brută A, se poate
scrie ecuaţia
Q = vr A p = v A , (2.5)
din care rezultă că între viteza reală şi viteza de filtrare există interdependenţa
vr = v m (2.6)
unde m este porozitatea.
Alţi cercetători, reluând experimentele lui DARCY, dar folosind mai multe lichide şi înclinând tubul cu nisip în
diferite poziţii, au ajuns la concluzia că ecuaţia lui DARCY nu depinde de înclinarea tubului, iar coeficientul kfil este
funcţie atât de permeabilitatea nisipului, cât şi de densitatea ρ şi vâscozitatea μ ale lichidului, conform relaţiei
kρg
k fil = . (2.7)
μ
Dacă se consideră filtrarea unui lichid printr-un tub înclinat
(figura 2.1), panta liniei piezometrice între două secţiuni transversale
aflate la distanţa dx una faţă de cealaltă poate fi exprimată, cu notaţiile
din figura 2.1, astfel
h1 − h2 h − (h − dh )
= ,
l x − (x + dx )
din care se obţine
h1 − h2 dh
=− (2.8)
l dx
şi relaţia (2.3) ia forma
dh
v = −k fil , (2.9)
dx
unde derivata dh/dx este negativă, deoarece înălţimea piezometrică h
scade când distanţa x creşte.
Notând cu p presiunea în centrul de greutate al secţiunii
Figura 2.1. Aparat pentru studiul legilor filtrării unui lichid transversale situate la distanţa x faţă de secţiunea de intrare în mediul
poros şi cu z cota acestui centru de greutate, rezultă că
p
h= +z (2.10)
ρg
şi ecuaţia (2.9) devine
k fil d ⎛ p ⎞
v=− ⎜ + g z ⎟⎟ . (2.11)
g dx ⎜⎝ ρ ⎠
Relaţia (2.11) corespunde fluidelor incompresibile şi se reduce la forma
k fil dp *
v=− , (2.12)
ρ g dx
care pe baza expresiei (2.7), devine
k dp*
v=− , (2.13)
μ dx
unde p* se numeşte presiune redusă (la planul de referinţă) şi are expresia
p* = p ± ρ g z , (2.14)
în care semnul minus corespunde cazului în care axa Oz este verticală descendentă.
Deoarece ecuaţia lui DARCY, sub oricare din formele (2.1), (2.3) sau (2.13), exprimă variaţia liniară a debitului sau a
vitezei de filtrare cu mărimea gradientului sarcinii hidraulice sau presiunii reduse, ea se numeşte ecuaţia liniară a filtrării.
Ţinând seama că ecuaţia lui DARCY este independentă de direcţia mişcării, în cazul mişcării tridimensionale
raportate la sistemul de axe cartezian, componentele vitezei de filtrare pot fi exprimate prin relaţiile
k ∂p* k ∂p* k ∂p*
vx = − , vy = − , vz = − , (2.15)
μ ∂x μ ∂y μ ∂z
echivalente cu ecuaţia
r k
v = − ∇p * , (2.16)
μ
care reprezintă ecuaţia lui DARCY sub formă vectorială, corespunzătoare mişcării unui lichid monofazic într-un mediu
poros omogen, când forţele de inerţie sunt neglijabile.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
În această relaţie, ∇ este operatorul lui HAMILTON şi are expresia

r ∂ r ∂ r ∂
∇=i + j +k , (2.17)
∂x ∂y ∂z
r r r
în care i , j şi k sunt versorii axelor carteziene.
2.1.2. Domeniul de existenţă a ecuaţiei lui DARCY

Dacă, în cadrul mişcării fluidelor monofazice în medii poroase, există şi alte forţe care au acelaşi ordin de mărime cu
forţele de frecare, de presiune şi, eventual, gravitaţionale, atunci ecuaţia lui DARCY încetează să guverneze acea
mişcare. Volumul mare de date experimentale prezentate în literatura de specialitate, cu referire la valabilitatea ecuaţiei
lui DARCY, indică faptul că domeniul de existenţă a ecuaţiei liniare a filtrării este mărginit inferior şi superior de valori
limită ii şi is ale gradientului sarcinii hidraulice. Acest gradient este definit, în cazul mişcării unidimensionale, astfel
dh
i=− (2.18)
dx
şi, ca urmare, forma (2.9) a ecuaţiei lui DARCY devine
v = k fil i . (2.19)
Graficul vitezei de filtrare în funcţie de gradientul hidraulic i poate fi împărţit, în general, în cinci zone (figura
2.2) şi anume: zona fără mişcare, zona preliniară, zona liniară (zona lui DARCY), zona postliniară laminară şi zona
postliniară turbulentă.
Zona fără mişcare poate exista numai în cazul mediilor poroase cu un conţinut ridicat de particule coloidale (foarte
fine), când forţele electrostatice (superficiale) dintre lichid şi particulele solide sunt suficient de puternice pentru a contracara
gradientul hidraulic aplicat fluidului. Această zonă se întinde de la i = 0 până la gradientul i0 necesar iniţierii mişcării fluidului.
Zona preliniară apare în cazul mediilor poroase
superficial active, reprezentate prin argile şi marne, în
prezenţa apei. Moleculele polare de apă, constând din ioni
negativi de oxigen şi ioni pozitivi de hidrogen, în contact cu
mineralele argiloase, sunt orientate sub acţiunea câmpului
electric dezvoltat de surplusul de energie electrică existent pe
suprafaţa particulelor de argilă. Aceste forţe
electromoleculare (numite şi forţe superficiale) au valori
foarte mari pe suprafaţa particulei, putând fi egale, pe unitatea
de arie, cu 1.000 MPa, dar devin neglijabile la o distanţă de
0,5 μm de această suprafaţă. Ca urmare, straturile de apă
orientată care se găsesc foarte aproape de mineralele
argiloase sunt în stare de aderenţă fermă la aceste minerale şi
constituie apa puternic legată sau apa adsorbită. Dincolo de
această zonă, moleculele de apă sunt slab legate de particulele
solide, dar îşi menţin caracterul de orientare în câmpul
electric şi se comportă substanţial diferit de apa liberă.
Figura 2.2. Graficul vitezei de filtrare în funcţie de gradientul sarcinii
Dimensiunile mici ale interstiţiilor din stratele argiloase hidraulice
conduc la situaţii în care întreaga cantitate de apă din pori
este apă legată (puternic sau slab). Prezenţa forţelor electromoleculare în cadrul rocilor cu suprafaţă activă (ca argile,
mâluri, soluri organice etc.) determină, deci, existenţa zonei preliniare. Limita superioară a acestei zone constituie limita
inferioară a domeniului legii lui DARCY şi este reprezentată de valoarea ii a gradientului hidraulic, care s-a găsit că poate
varia între 0,086 şi 0,42 pentru argile, respectiv între 10–5 şi 0,1 pentru nisipuri mâloase.
Zona liniară sau zona lui DARCY este descrisă de ecuaţia (2.19), dacă i0 = 0, (dreapta a din figura 2.2) şi
corespunde situaţiilor în care efectele forţelor electrostatice şi ale forţelor de inerţie asupra mişcării fluidului în mediul
poros sunt neglijabile în raport cu cele ale forţelor de frecare. Când i0 este diferit de zero, zona liniară este definită de
ecuaţia
v = k fil (i − i0 ) , cu i0 ≤ i ≤ is , (2.20)
corespunzătoare dreptei b (figura 2.2).
Deoarece limita superioară a domeniului de existenţă a ecuaţiei lui DARCY este asociată cu creşterea forţelor de
inerţie la nivelul forţelor de frecare, definirea acestei limite este realizată printr-un număr REYNOLDS critic, bazat fie pe
diametrul echivalent al particulelor de mediu poros, fie pe permeabilitate, fie pe aria specifică. ARAVIN şi NUMEROV [2]
au tras concluzia că numărul Re variază între 7 şi 9 când este definit cu diametrul echivalent al particulelor şi este egal
cu 0,02 când are la bază permeabilitatea. CRISTEA a arătat că, pentru mişcarea lichidelor în medii poroase, Rec = 1, iar
pentru filtrarea gazelor Rec = 12. SCELKACEV [62] a propus pentru definirea numărului REYNOLDS formula
10 ρ v k
Re = . (2.21)
m 2,3 μ
Zona postliniară laminară corespunde intervalului de valori ale gradientului hidraulic în care mişcarea fluidului este
încă laminară, dar creşterea progresivă a forţelor de inerţie determină abaterea graficului v(i) de la dreapta lui DARCY.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Zona postliniară turbulentă începe de la o valoare a gradientului hidraulic it (greu de precizat), de la care
mişcările pulsatorii provocate de neregularităţile interstiţiilor nu mai pot fi amortizate de vâscozitatea fluidului şi, ca
urmare, ele se propagă în întreaga masă a fluidului. Acest fapt determină ca o mare parte din gradientul hidraulic aplicat
fluidului să fie disipat pentru învingerea forţelor de inerţie, ceea ce corespunde unei micşorări a ritmului de creştere a
vitezei prin creşterea gradientului hidraulic.
În funcţie de specificul mediului poros, acesta poate prezenta una, două sau trei din cele cinci zone menţionate.
Astfel, în cazul argilelor, ultimele două zone sunt absente, iar pentru nisipuri, gresii şi alte medii poroase superficial
inactive, primele două zone pot lipsi sau pot fi inobservabile. În cazul zăcămintelor de hidrocarburi, de regulă, la
mişcarea ţiţeiului (şi, în general, a lichidelor) este prezentă doar zona lui DARCY, iar la filtrarea gazelor pot apărea
ultimele trei zone. Ca urmare, în cadrul hidraulicii zăcămintelor de hidrocarburi se admite că legile filtrării sunt descrise
de graficul a (figura 2.2), ceea ce corespunde unui domeniu de existenţă a ecuaţiei lui DARCY mărginit de viteza de
filtrare zero şi de valoarea vitezei de filtrare care corespunde numărului REYNOLDS critic.
2.1.3. Ecuaţia neliniară a filtrării
În condiţiile în care mediile poroase nu prezintă forţe electromoleculare la contactul dintre fluid şi particulele
solide, domeniul legilor filtrării (graficul a din figura 2.2) este format din domeniul legii liniare (legea lui DARCY,
descrisă de ecuaţia (2.19)), continuat cu domeniile legilor postliniare laminară, respectiv turbulentă, care sunt
considerate împreună sub denumirea de domeniul legii neliniare a filtrării. Această lege neliniară a filtrării a fost
exprimată de FORCHHEIMER, pentru condiţii staţionare, sub forma
dp
= a v + b v2 , (2.22)
dx
unde
μ
a = − , b = ρβh , (2.23)
k
iar βh este un coeficient de rezistenţă hidraulică. Pentru valorile relativ mici ale vitezei de filtrare v, termenul bv2 devine
neglijabil, iar ecuaţia neliniară a filtrării staţionare se identifică cu ecuaţia lui DARCY.
În cazul filtrării nestaţionare a fluidelor în zăcământ, ecuaţia neliniară (2.22) trebuie completată cu termenul
nestaţionar (care ţine seama de variaţia în timp a vitezei de filtrare) şi devine
dp ∂v
= a v + b v2 + c , (2.24)
dx ∂t
unde c este un coeficient care se determină experimental, pentru fiecare caz particular.
Întrucât vâscozitatea gazelor este mult mai mică decât vâscozitatea ţiţeiului, conform relaţiei (2.21) aplicată în
cazul gazelor, pentru acelaşi mediu poros şi aceeaşi valoare a vitezei de filtrare va rezulta o valoare a numărului
REYNOLDS mult mai mare decât în cazul ţiţeiului sau, în general, al unui lichid, ceea ce duce la concluzia, dovedită
experimental, că mişcarea gazelor generată de sonde în zăcăminte poate fi guvernată de legea neliniară a filtrării.
2.1.4. Ecuaţia lui DARCY pentru un fluid multifazic
Prin definirea permeabilităţilor efective ale mediului poros faţă de fiecare din fazele fluide prezente, ecuaţia
(2.13) poate fi extinsă la cazul mişcării fazei fluide f a unui fluid multifazic într-un mediu poros, sub forma
kf
v=− ∇p*f , (2.25)
μf
unde presiunea redusă la un plan de referinţă a fazei f are, conform relaţiei (2.14), expresia
p*f = p f ± ρ f g z , (2.26)
în care presiunea pf este presiunea fazei f într-un punct oarecare al interfeţei comune cu o altă fază a fluidului multifazic.
Complexitatea deosebită a mişcării oricărui fluid multifazic într-un mediu poros a determinat ca ecuaţia (2.25) a
lui DARCY să fie acceptată ca ecuaţie a dinamicii oricăreia dintre fazele fluidului multifazic, chiar dacă faza respectivă
este o fază gazoasă, a cărei mişcare este, de regulă, guvernată de ecuaţia neliniară a filtrării, din cauza mobilităţii mari a
gazelor în raport cu lichidele.
2.2. Ecuaţia continuităţii

Prin folosirea noţiunii de viteză de filtrare, definită de ecuaţia (2.2), studiul mişcării fluidelor în medii poroase se
transferă din domeniul mediilor fluide discontinue în cel al mediilor fluide continue, fapt care conferă tuturor
parametrilor mişcării atributul de continuitate. Ecuaţia microscopică de bilanţ material care exprimă matematic legea
conservării masei fluidului dintr-un volum de control de dimensiuni infinitezimale, pentru un fluid monofazic sau
pentru orice fază a unui fluid multifazic, poartă numele de ecuaţia microscopică a continuităţii fluidului sau fazei
respective. Dacă volumul de control are dimensiuni finite, ecuaţia de bilanţ masic rezultată se numeşte ecuaţia
macroscopică a continuităţii şi poate fi obţinută, de asemenea, prin integrarea ecuaţiei microscopice a continuităţii pe
volumul macroscopic considerat.
Ecuaţia de bilanţ masic a unei faze aparţinând unui fluid multifazic care traversează şi ocupă un domeniu de
control microscopic sau macroscopic, în condiţiile existenţei unor surse de fluid pozitive sau negative (care emit,
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
respectiv care extrag fluid din domeniul de control), ale transferului interfazic de masă şi ale reacţiilor chimice se
exprimă, în raport cu un interval de timp precizat, astfel
masa intrată – masa ieşită + masa datorată surselor + masa transferată interfazic +
+ masa de reacţie chimică = masa acumulată . (2.27)
Această formulare a ecuaţiei de continuitate este valabilă şi în cazul mişcării unui fluid monofazic, cu observaţia
că masa transferată între faze şi masa de reacţie chimică sunt, în mod evident, nule. Termenul masei de reacţie chimică
apare, spre exemplu, în cazul combustiei subterane, caz în care unele din hidrocarburile din componenţa ţiţeiului suferă
transformări chimice, sub acţiunea temperaturilor ridicate.
2.2.1. Ecuaţia microscopică a continuităţii pentru un fluid monofazic

Pentru obţinerea ecuaţiei microscopice a continuităţii în
coordonate carteziene este avantajos să se aleagă, ca domeniu de
control, un paralelipiped de dimensiuni infinitezimale, raportat la un
sistem de axe carteziene paralele cu muchiile paralelipipedului
(figura 2.3).
Notând densitatea fluidului şi componentele vitezei în punctul
P cu ρ, vx, vy, vz şi ştiind că dimensiunile paralelipipedului sunt dx,
dy, dz, ecuaţia (2.29) ia forma Figura 2.3. Domeniu paralelipipedic infinitezimal de control
( ) ⎧⎡ ∂ ⎤
ρ v x dy dz + ρ v y dx dz + ρ v z dx dy dt − ⎨⎢ρ v x + (ρ v x )dx ⎥ dy dz +
∂x
pentru bilanţul masic al unui fluid monofazic
⎩⎣ ⎦
⎫
⎡
+ ⎢ρ v y +
∂
∂y
( ) ⎤ ⎡ ∂
∂z
⎤ ⎡ ∂
∂t
⎤
ρ v y dy ⎥ dx dz + ⎢ρ v z + (ρ v z )dz ⎥ dx dy ⎬dt + Qms = ⎢m ρ + (m ρ )dt ⎥ dx dy dz − m ρ dx dy dz , (2.28)
⎣ ⎦ ⎣ ⎦ ⎭ ⎣ ⎦
care, după reducerea termenilor asemenea, împărţire prin dx dy dz dt şi gruparea termenilor într-un singur membru, devine
∂
∂x ∂y
( )
(ρ vx ) + ∂ ρ v y + ∂ (ρ vz ) + qms + ∂ (m ρ) = 0 ,
∂z ∂t
(2.29)
unde m este porozitatea, Qms – suma algebrică a debitelor

masice ale surselor pozitive şi negative, iar
Qms
qms = (2.30)
d x dy d z
este debitul masic specific datorat surselor.
Dacă mişcarea fluidului este axial simetrică sau radial
sferică, este convenabil să se folosească ecuaţia continuităţii în
coordonate cilindrice
1 ∂
(r ρ vr ) + 1 ∂ (ρ vθ ) + ∂ (ρ vz ) + ∂ (m ρ) = 0 , (2.31) Figura 2.4. Coordonatele şi componentele vitezei punctiforme
r ∂r r ∂θ ∂z ∂t într-un sistem de coordonate cilindric, respectiv sferic
respectiv în coordonate sferice
r
1 ∂ 2
2 ∂r
(
r ρ vr + ) r
1
sin ϕ ∂
∂
ϕ
(
ρ vϕ sin ϕ +
r
) 1
sin ϕ ∂
∂
θ
(ρ vθ ) + ∂ (m ρ) = 0 ,
∂t
(2.32)
unde s-a considerat, pentru simplificare, că sursele sunt absente. Coordonatele şi componentele vitezei pentru sistemele
coordonate cilindric şi sferic sunt precizate în figura 2.4.
Ecuaţia (2.29) mai poate fi scrisă sub forma
r ∂
∇(ρ v ) + (m ρ ) = 0 , (2.33)
∂t
unde ∇ are expresia (2.17).
Ecuaţiile (2.29), (2.31), (2.32) şi (2.33) îmbracă forme simplificate corespunzătoare cazurilor în care densitatea este
constantă, una sau două componente ale vitezei sunt constante sau nule, ori compresibilitatea mediului poros este neglijabilă.
2.2.2. Ecuaţia macroscopică a continuităţii pentru un fluid monofazic

Considerând un domeniu macroscopic de control (figura 2.5) şi notând cu Qmi, Qme debitele
masice medii care intră printr-o parte din suprafaţa domeniului, respectiv iese prin cealaltă parte a
acestei suprafeţe în intervalul de timp infinitezimal dt, ecuaţia macroscopică a bilanţului material se
exprimă astfel Figura 2.5. Domeniu de
control macroscopic
dM
Qmi − Qme + Qms = , pentru bilanţul masic
dt
unde Qms este debitul masic datorat surselor, M – masa totală a fluidului din volumul de control la timpul t, iar dM –
masa acumulată în timpul dt. Această ecuaţie mai poate fi scrisă sub forma
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Mi – Me + Ms = Mt+Δt – Mt , (2.34)
unde: Mi = Qmi Δt, Me = Qme Δt, Ms = Qms Δt, dM ≅ ΔM = Mt+Δt – Mt, dt ≅ Δt.
Ecuaţia (2.34) se exprimă, în mod frecvent, în condiţii standard şi, prin simplificare cu densitatea fluidului în
condiţii standard, devine o ecuaţie volumică, de forma:
volumul de fluid intrat prin frontiera zăcământului – volumul de fluid ieşit prin această frontieră +
+ volumul de fluid datorat surselor = volumul de fluid existent în zăcământ la timpul de exploatare t –
– volumul de fluid aflat în zăcământ în momentul iniţial, (2.35)
utilizată în cadrul modelelor zerodimensionale (de tip volumic) asociate mişcării fluidelor monofazice în medii poroase.
2.2.3. Ecuaţiile microscopice ale continuităţii pentru un fluid multifazic

În cazul unui fluid multifazic, ecuaţia (2.27) se particularizează pentru fiecare fază a fluidului, într-un domeniu
de control infinitezimal. Deoarece masa transferată între fazele fluidului depinde atât de presiune cât şi de compoziţia
sistemului fluid, ecuaţia (2.27) trebuie scrisă pentru fiecare component elementar din fiecare fază. Astfel, în cazul
fluidului bifazic ţiţei – gaze, ecuaţia microscopică a continuităţii pentru componentul i din faza ţiţei se exprimă, în
coordonate carteziene (pe baza relaţiilor (2.27) si (2.33)), sub forma
r ∂
− ∇( f ti ρ t vt ) + q mti − q mri = m ( f ti ρ t st ) , (2.36)
∂t
r
unde fti este fracţia masică a componentului i din faza ţiţei, ρt, st, vt – densitatea, saturaţia, respectiv viteza de filtrare a
ţiţeiului, qmti, qmri – debitele masice specifice (raportate la unitatea de volum brut) datorate surselor, respectiv
transferului de masă de component i din faza ţiţei în faza gaze. În mod similar, se poate scrie ecuaţia de continuitate
pentru componentul i din faza gaze, astfel
( r
)
− ∇ f gi ρ g v g + qmgi + qmri = m
∂
∂t
(
f gi ρ g s g , ) (2.37)
unde indicele g corespunde fazei gaze, iar simbolurile folosite au aceeaşi semnificaţie ca în ecuaţia (2.36).
Prin adunarea ecuaţiilor obţinute din particularizarea relaţiei (2.36) pentru fiecare din cei n componenţi ai
sistemului bifazic respectiv, rezultă ecuaţia de continuitate pentru faza ţiţei astfel
r ∂
− ∇(ρt vt ) + qmt − qmr = m (ρt st ) , (2.38)
∂t
unde s-a ţinut seama că
n n
∑ fti = 1 , ∑ qmri = qmr . (2.39)
i =1 i =1
În acelaşi mod se poate obţine din relaţia (2.37) ecuaţia de continuitate pentru faza gaze, sub forma
r
( ) ∂
− ∇ ρ g v g + qmg + qmr = m ρ g s g ,
∂t
( ) (2.40)
asociată cu relaţia
n
∑ f gi = 1 . (2.41)
i =1
Ecuaţiile continuităţii astfel obţinute stau la baza modelelor dinamicii fluidelor în zăcământ cunoscute sub
numele de modele compoziţionale. Complexitatea deosebită a acestor modele determină utilizarea, în mod frecvent, a
modelelor mai simple, numite modele volumice, care sunt bazate pe ecuaţia de continuitate redusă la o ecuaţie
volumică, prin folosirea factorilor de volum ai fazelor. Admiţând că graficele factorilor de volum ai fazelor, obţinute –
în cadrul analizelor PVT – pentru un sistem de hidrocarburi, descriu comportarea de volum a acestui sistem în timpul
exploatării zăcământului respectiv, pentru perioada mişcării bifazice ţiţei – gaze se pot scrie relaţiile
( v
ρt vt = ρt 0 vt 0 + ρ g 0 v g 0 Rs = ρt 0 + ρ g 0 Rs t ,
bt
)
vg
ρ g vg = ρ g 0 vg 0 = ρ g 0 ,
bg
care se reduc la
ρg0
(
ρ t = ρ t 0 + ρ g 0 Rs )b1 , ρg =
bg
, (2.42)
t
unde indicele 0 se referă la condiţiile standard. Având în vedere că transferul de masă între faze este descris, în acest
caz, de factorii de volum bt şi bg, împreună cu raţia de soluţie Rs (definită ca volumul de gaze, exprimat în condiţii
standard, dizolvat într-un metru cub de ţiţei aflat în condiţii de zăcământ şi exprimat în m3 gaze/m3 ţiţei), ecuaţiile de
continuitate (2.38) şi (2.40), după înlocuirea expresiilor (2.42) şi simplificarea cu ρt0, respectiv ρg0, devin
r
⎛v ⎞ q ∂ ⎛s ⎞
− ∇⎜⎜ t ⎟⎟ + st = m ⎜⎜ t ⎟⎟ , (2.43)
⎝ bt ⎠ bt ∂t ⎝ bt ⎠
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
r
⎛ vr v g ⎞ q st q sg ∂ ⎛s sg ⎞
− ∇⎜ t Rs + ⎟+ Rs + = m ⎜ t Rs + ⎟, (2.44)
⎜ bt bg ⎟⎠ bt bg ∂t ⎜⎝ bt bg ⎟⎠
⎝
unde s-a ţinut seama că
q st q
qmt = ρt 0 + st Rs ρ g 0 ,
bt bt
⎡q r
⎛v ⎞ ∂ ⎛s ⎞⎤
qmr = ⎢ st Rs − ∇⎜⎜ t Rs ⎟⎟ − m ⎜⎜ t Rs ⎟⎟⎥ ρ g 0 , (2.45)
⎢⎣ bt ⎝ bt ⎠ ∂t ⎝ bt ⎠⎦⎥
qsg
qmg = ρg0 .
bg
În aceste relaţii, qst şi qsg reprezintă debitele masice specifice (raportate la unitatea de volum brut) ale surselor
pentru fazele ţiţei, respectiv gaze, exprimate în condiţii de zăcământ.
În cazul fluidului trifazic ţiţei – gaze – apă, ecuaţiile de continuitate pentru modelul volumic sunt constituite din
ecuaţia (2.43) pentru faza ţiţei şi din ecuaţiile
r
⎛ va ⎞ qsa ∂ ⎛s ⎞
− ∇⎜ ⎟⎟ +
⎜ = m ⎜⎜ a ⎟⎟ , (2.46)
⎝ ba ⎠ ba ∂t ⎝ ba ⎠
pentru faza apă, respectiv
r
⎛ vrt r
va v g ⎞ q st q q sg ∂ ⎛s s sg ⎞
−∇ ⎜ R + R + ⎟+ R + sa R + = m ⎜ t Rst + a Rsa + ⎟, (2.47)
⎜ bt st ba sa bg ⎟ bt st ba sa bg ∂t ⎜ b b b ⎟
⎝ ⎠ ⎝ t a g ⎠
pentru faza gaze, unde indicele a se referă la apă, iar Rst şi Rsa sunt raţiile de soluţie ale gazelor în ţiţei, respectiv în apă.
Ecuaţiile (2.43) şi (2.46) reprezintă, de asemenea, ecuaţiile de continuitate ale modelului volumic asociat
mişcării fluidului bifazic ţiţei – apă.
2.2.4. Ecuaţia macroscopică a continuităţii pentru un fluid multifazic

Ecuaţia (2.27) exprimată macroscopic necesită evaluarea, dificil de realizat, a integralelor de suprafaţă
(corespunzătoare masei intrate şi masei ieşite) şi a integralelor de volum (corespunzătoare masei transferate interfazic şi
a masei acumulate, definită ca diferenţa dintre masele de fluid existente în domeniul de control la timpii t+Δt şi t).
Pentru efectuarea acestei evaluări este avantajos să se folosească valorile medii ponderate cu aria, respectiv cu volumul,
ale parametrilor mişcării fluidului multifazic (şi ale celui monofazic tratat în paragraful 2.2.2). Modelele compoziţionale
sau volumice ale dinamicii fluidelor în medii poroase bazate pe ecuaţia macroscopică a bilanţului material exprimată
prin intermediul acestor parametri medii ponderaţi cu volumul (sau suprafaţa) se numesc modele zerodimensionale.
Deoarece modelele volumice (definite în paragraful precedent) sunt mai simple şi mai uşor de aplicat în practică,
modelele zerodimensionale larg utilizate în ingineria zăcămintelor de hidrocarburi sunt modele de tip volumic.
În acest sens, ecuaţia macroscopică a bilanţului material pentru un fluid multifazic se exprimă global (pentru
toate fazele fluide) sub formă volumică în condiţii de zăcământ (pe baza volumelor fazelor în condiţii de suprafaţă şi a
factorilor de volum, împreună cu raţia de soluţie), folosindu-se parametrii medii ponderaţi cu volumul. Exprimarea
ecuaţiei macroscopice a continuităţii sub această formă are la bază observaţia că volumul porilor zăcământului (ca
volum constant în cazul mediilor poroase nedeformabile sau ca volum variabil în cazul mediilor poroase deformabile)
este ocupat fracţionar de fazele fluide, în funcţie de dinamica extracţiei fluidului multifazic, în condiţiile transferului
volumic interfazic. În aceste condiţii, admiţând că reacţiile chimice lipsesc (fiind prezente doar în cazul unor metode de
recuperare secundară), ecuaţia (2.27) se exprimă, relativ la frontiera zăcământului, astfel
suma volumelor de faze intrate – suma volumelor de faze ieşite + suma volumelor de faze datorate surselor +
+ suma volumelor de transfer interfazic = suma volumelor acumulate , (2.48)
unde suma volumelor acumulate este egală cu diferenţa dintre volumul total (în condiţii de zăcământ) al fazelor din
zăcământ la timpul de producţie t şi cel corespunzător timpului iniţial (t = 0).
Ecuaţia macroscopică a continuităţii exprimată sub forma (2.48) stă la baza modelelor zerodimensionale asociate
mişcării fluidelor multifazice.
2.3. Ecuaţiile de stare

Ecuaţia de stare reprezintă o corelaţie între parametrii de stare (presiune, volum sau densitate şi temperatură) ai
unui fluid. În cazul fluidelor monofazice, ecuaţia de stare are forma generală implicită
f ( p, ρ, T ) = 0 (2.49)
şi se particularizează, în funcţie de tipul fluidului, astfel:
ρ = ρ 0 = const. (2.50)
pentru lichidele incompresibile;
ρ = ρ 0 eβ ( p − p 0 ) (2.51)
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
sau, prin dezvoltarea în serie TAYLOR a funcţiei exponenţiale şi păstrarea primilor doi termeni,
ρ = ρ 0 [1 + β( p − p0 )] (2.52)
pentru lichide compresibile, respectiv
p
= Z RT (2.53)
ρ
pentru gaze reale, unde
R = Ru M (2.54)
este constanta gazului, exprimată în J/(kg·K), iar Ru = 8.314,3 J/(kmol·K) reprezintă constanta universală a gazelor.
În cazul fluidelor multifazice, ecuaţiile de stare ale fazelor pot fi reprezentate de relaţiile factorilor de volum şi
raţiei de soluţie ca funcţii de presiune (pentru un proces izoterm), obţinute din analizele PVT ale fluidelor de zăcământ.
2.4. Ecuaţiile bilanţului de căldură

În cadrul mişcării fluidelor monofazice sau multifazice în medii poroase, asociată cu un câmp de temperatură
variabilă, transferul de căldură poate avea loc prin trei mecanisme: conducţie, convecţie şi radiaţie.
Transferul de căldură prin conducţie constă în transmiterea căldurii între particulele unui corp aflate în contact şi
având temperaturi diferite. Cantitatea de căldură transferată prin conducţie, pe unitatea de arie în unitatea de timp, este
definită de legea lui FOURIER, exprimată astfel
∂T
q = −λ , (2.55)
∂n
unde q (J/(m2·s) = W/m2) se numeşte flux unitar sau flux specific de căldură, λ (W/(m·K)) este coeficientul de
conductivitate termică, T – temperatura absolută, n – variabila spaţială corespunzătoare normalei la suprafaţa
considerată.
Transferul de căldură prin convecţie constă din transportul căldurii de către fluidele aflate în mişcare. Cantitatea
de căldură transportată de un fluid pe unitatea de arie în unitatea de timp are expresia
q = c ρvT , (2.56)
unde c (J/(kg·K)) este căldura specifică masică a fluidului, ρ – densitatea, v – componenta vitezei pe direcţia normalei la
elementul de suprafaţă cu aria unitară, iar T – temperatura absolută a fluidului. Deoarece fluidul circulă printr-un
domeniu mărginit de anumite frontiere, aflate la temperatură diferită de cea a fluidului, între fluid şi frontiere are loc un
transfer de căldură, definit, pentru unitatea de arie şi unitatea de timp, de către legea lui NEWTON, exprimată sub forma
q = α(T − Ts ) , (2.57)
2
unde α (W/(m ·K)) este coeficientul de convecţie termică, iar T – temperatura fluidului în zona de contact cu elementul
de suprafaţă de arie unitară şi temperatură Ts.
Transferul de căldură prin radiaţie se bazează pe fenomene electromagnetice care au loc la nivel atomic. Prin
încălzirea unui corp, o parte din energia termică primită se transformă în energie radiantă, care depinde cantitativ de
temperatura corpului şi este rezultatul trecerii unor electroni ai unor atomi de pe un nivel energetic pe altul, ca urmare a
ciocnirilor dintre molecule, dintre atomi sau dintre electronii liberi şi atomi. La revenirea acestor electroni pe orbita
energetică iniţială (care corespunde unei stări de mai mare stabilitate energetică), energia termică primită în urma
şocului este eliberată sub formă de radiaţie sau unde electromagnetice de o anumită energie, care se propagă în spaţiu.
De asemenea, o radiaţie incidentă care pătrunde în interiorul unui corp poate să scoată un electron de pe orbita sa,
mărindu-i energia, pe care acesta o poate ceda (revenind la orbita iniţială) fie sub forma unei noi unde electromagnetice,
fie sub forma energiei de şoc preluate de atomi şi molecule într-un proces de creştere a energiei cinetice a acestora,
manifestată prin creşterea temperaturii corpului.
Dintre toate radiaţiile electromagnetice, doar o parte,
cunoscută sub numele de radiaţii termice, sunt asociate cu un
efect termic. În tehnică, spectrul radiaţiei termice este cuprins
între lungimile de undă 4·10–4 m şi 4·10–7 m.
Transferul de căldură prin radiaţie nu necesită contactul
direct dintre corpuri, el putându-se realiza la mari distanţe
(prin vid). Un corp care radiază energie absoarbe, în acelaşi
timp, energie emisă sau reflectată de corpurile înconjurătoare.
Radiaţiile termice invizibile se supun aceloraşi legi ca şi
radiaţiile luminoase, şi anume: se propagă rectiliniu, se
reflectă, se refractă, sunt absorbite etc.
În cadrul mişcării fluidelor în medii poroase asociate cu
procese de recuperare termică a ţiţeiului, se apreciază că
transferul de căldură prin radiaţie este nesemnificativ.
Considerând un domeniu paralelipipedic infinitezimal
Figura 2.6. Domeniu paralelipipedic infinitezimal de control pentru scrierea (figura 2.6) într-un mediu poros în care are loc mişcarea unui
bilanţului de căldură fluid monofazic fierbinte, ecuaţia bilanţului de căldură, scrisă
sub forma generală (valabilă şi pentru un fluid multifazic, când
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
sunt prezente şi reacţii chimice cu schimb de căldură) este

căldura intrată – căldura ieşită + căldura datorată surselor + căldura de reacţie chimică +
+ căldura transferată interfazic + căldura de transformare de fază = căldura acumulată (2.58)
şi se particularizează astfel
∂ ⎛ ∂T ⎞ ∂ ⎛ ∂T ⎞ ∂ ⎛ ∂T ⎞ ⎡ ∂ ⎤ ∂
⎜λ ⎟ + ⎜λ ⎟ + ⎜λ
∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂y ⎜⎝ ∂y ⎟⎠ ∂z ⎝ ∂z ⎠ ⎣ ∂x
⎟ − ⎢ (c ρ v x T ) +
∂
∂y
( ∂
)
c ρ v y T + (c ρ v z T )⎥ = {[m ρ c + (1 − m )ρ r cr ]T } , (2.59)
∂z ⎦ ∂t
dacă se admite că: sursele (sondele de injecţie sau de extracţie a fluidului cald) şi reacţiile chimice lipsesc din domeniul
de control, fazele fluidă şi solidă iau instantaneu, în orice punct comun, aceeaşi temperatură T, iar suprafaţa domeniului
de control nu conţine porţiuni din frontiera exterioară a mediului poros, prin care s-ar putea face schimb de căldură cu
exteriorul. În aceste condiţii, transferul de căldură prin suprafaţa de control (transfer evidenţiat în figura 2.6) se face
prin conducţie (potrivit relaţiei (2.55)) şi prin convecţie (conform formulei (2.56)). Ca urmare, membrul stâng al
ecuaţiei (2.59) reprezintă diferenţa dintre căldura intrată printr-o parte a suprafeţei de control şi căldura ieşită prin
cealaltă parte a suprafeţei respective în concordanţă cu transferul prin conducţie şi convecţie, iar membrul drept al
acestei ecuaţii exprimă diferenţa dintre căldura existentă în volumul de control la timpul (t + dt) şi căldura care a existat
în acest volum la timpul t. În ecuaţia (2.59) c şi cr sunt căldurile specifice ale fluidului, respectiv rocii, ρ şi ρr –
densităţile acestor două faze, m – porozitatea, λ – conductibilitatea termică a fluidului, iar v – viteza de filtraţie.
Ecuaţia (2.59) constituie ecuaţia microscopică, în coordonate carteziene, a bilanţului de căldură, aferentă mişcării
unui fluid monofazic încălzit printr-un mediu poros. În cazul mişcării unui fluid multifazic încălzit, în condiţiile
desfăşurării reacţiilor chimice de oxidare a ţiţeiului (ca la combustia subterană), precum şi a proceselor de transformare
de fază cu absorbţie sau cedare de căldură, ecuaţia (2.59) trebuie completată cu termenii corespunzători fiecărei faze şi
fiecărui proces asociat cu schimb de căldură.
2.5. Probleme
2.5.1. Problemă rezolvată
2.1. Printr-o carotă de formă cilindrică, având lungimea l = 10 cm, raza r = 3 cm, porozitatea m = 0,2 şi
permeabilitatea k = 2 D, filtrează debitul Q = 2,88 dm3/h apă sărată cu densitatea ρ = 1,07 kg/dm3 şi vâscozitatea
cinematică ν = 1,01 cSt. Să se scrie ecuaţia filtrării.
Rezolvare
Se calculează numărul REYNOLDS din relaţia (2.21), după aflarea vitezei de filtrare din ecuaţia continuităţii, astfel
Q Q 2,88 ⋅ 10 −3
v= = 2 = 2
= 2,8294 ⋅ 10 − 4 m/s ,
A πr 3.600 ⋅ π ⋅ 0,03
10 ρ v k 10 v k 10 ⋅ 2,8294 ⋅ 10 −4 2 ⋅ 10 −12
Re = = = = 0,1605 .
m 2 ,3 μ m 2 ,3 ν 0,2 2,3 ⋅ 1,01 ⋅ 10 − 6
Întrucât Re < 1, filtrarea unidimensională este liniară, iar ecuaţia lui DARCY (2.13) scrisă astfel
dp μ
=− v, (2.60)
dx k
prin explicitarea gradientului presiunii şi înlocuirea lui p* cu p, capătă, cu datele problemei, forma particulară
dp ρν 1,07 ⋅10 3 ⋅1,01 ⋅10 −6 dp
=− v=− v⇒ = −5,4035 ⋅108 v , Pa/m .
dx k 2 ⋅10 −12 dx

2.2. Să se scrie ecuaţia de filtrare corespunzătoare mişcării unidimensionale a ţiţeiului cu densitatea ρ = 820 kg/m3 şi
vâscozitatea dinamică μ = 2 cP printr-o carotă de formă cilindrică, caracterizată prin: raza r = 2 cm, lungimea l = 10 cm,
permeabilitatea k = 50 D şi diametrul echivalent al granulelor de = 1,4 mm, ştiind că, la presiunea diferenţială Δp = 2 bar,
s-a măsurat debitul Q = 12,5 cm3/s.
2.3. Să se calculeze permeabilitatea unei carote de formă cilindrică, cu lungimea l = 5 cm, aria suprafeţei
secţiunii transversale A = 4 cm2 şi diametrul echivalent al granulelor de = 0,2 mm, ştiind că, la filtrarea unidimensională
prin carotă a apei sărate cu densitatea ρ = 1,1 kg/dm3 şi vâscozitatea dinamică μ = 1,05 cP, s-a măsurat, pentru o
diferenţă de presiune corespunzătoare unei coloane de mercur cu înălţimea h = 500 mm (ρHg = 13 600 kg/m3), debitul Q
= 0,2 cm3/s. Să se determine şi valoarea coeficientului de filtrare kfil.
2.4. Să se calculeze permeabilitatea unei carote de formă cilindrică, cu lungimea l = 6 cm, diametrul d = 3 cm şi
porozitatea m = 0,18, ştiind că, la presiunea diferenţială Δp = 60 kPa, s-a măsurat debitul de apă sărată Q = 1 cm3/s. Apa
sărată are densitatea ρ = 1100 kg/m3 şi vâscozitatea dinamică μ = 1,08 cP. Să se verifice valabilitatea, în condiţiile
problemei, a legii lui DARCY.
2.5. O sondă cu raza rs = 10 cm produce, dintr-un strat orizontal cu grosimea h = 8 m, ţiţei cu densitatea ρ =
0,85 kg/dm3 şi vâscozitatea dinamică μ = 1 mPa·s, în condiţiile mişcării radial plane staţionare. Ştiind că diametrul
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
echivalent al granulelor rocii este de = 0,5 mm, se cere să se determine valoarea debitului de ţiţei (în condiţii de
zăcământ) corespunzătoare trecerii la filtrarea neliniară.

1. Numiţi relaţiile care formează sistemul de ecuaţii fundamentale aferent mişcării unui fluid monofazic într-un
mediu poros.
2. Care sunt forţele predominante al căror echilibru este exprimat prin ecuaţia filtrării neliniare?
3. Cum se numesc cele 5 zone de pe graficul funcţiei v(i) trasat pentru stabilirea domeniului de existenţă a
ecuaţiei lui Darcy?
4. De ce filtrarea gazelor spre sondele de extracţie poate fi guvernată de ecuaţia neliniară a filtrării?
5. Care este enunţul general al ecuaţiei continuităţii?
6. Ce se înţelege, într-un cadru general, prin ecuaţie de stare a unui fluid?

1. Studiul experimental al filtrării liniare a unui lichid.
2. Dependenţa vitezei de filtrare de gradientul sarcinii hidraulice.
3. Bilanţul masic al fluidului monofazic dintr-un volum de control paralelipipedic.

1. Ecuaţia liniară a filtrării unui fluid monofazic.
2. Ecuaţia lui Darcy pentru un fluid multifazic.
3. Ecuaţia microscopică a continuităţii pentru un fluid monofazic.
4. Mecanismele de schimb de căldură între corpuri.

1. Echilibru static – echilibru dinamic (al unui fluid).
2. Mişcare staţionară – mişcare nestaţionară.
3. Fluid multicomponent – fluid multifazic.
4. Modele compoziţionale – modele volumice (ale mişcării fluidelor în zăcămintele de hidrocarburi).
5. Conducţie termică – convecţie termică.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Capitolul 3
MIŞC Ă RI ALE LICHID ELOR INCOMPRESIBILE

ÎN MEDII POROASE
Mişcările studiate în acest capitol fac parte din categoria mişcărilor staţionare, caracterizate de condiţia dp/dt = 0
în orice punct al domeniului mişcării şi la orice timp t. Deşi condiţia ca mişcarea să fie staţionară este îndeplinită, cu
unele excepţii, doar în cadrul experimentelor de laborator, soluţiile ecuaţiilor fundamentale obţinute pentru aceste
mişcări pot fi folosite fie la studierea calitativă a anumitor aspecte ale mişcărilor nestaţionare, fie la tratarea mişcărilor
nestaţionare prin metoda asimilării acestora cu o succesiune de stări staţionare.
3.1. Mişcarea unidimensională într-un mediu poros omogen

Fie un mediu poros omogen şi izotrop, de formă paralelipipedică (figura 3.1),
având feţele laterale impermeabile şi bazele (perpendiculare pe axa Ox) permeabile.
Prin acest mediu poros filtrează un lichid incompresibil, între presiunile pc şi ps (pc > ps)
constante în timp (pentru ca mişcarea să fie staţionară), la debitul volumic Q.
Ecuaţiile fundamentale ale mişcării sunt: ecuaţia filtrării liniare (a lui DARCY)
(2.16), ecuaţia continuităţii (2.29) şi ecuaţia de stare (2.49), care se reduc, în Figura 3.1. Domeniul mişcării
condiţiile existenţei unei singure componente a vitezei de filtrare şi unidimensionale a unui lichid
printr-un mediu poros omogen
incompresibilităţii lichidului, la relaţiile
k dp d
v = vx = − , (ρ v x ) = 0 , ρ = ρ0 = const. (3.1)
μ dx dx
Înlocuind prima şi a treia ecuaţie (3.1) în cea de a doua, se obţine ecuaţia diferenţială a mişcării
d2 p
=0 , (3.2)
dx 2
a cărei soluţie
p = ax+b , (3.3)
este asociată cu condiţiile la limite
⎧la x = 0 , p = p s ,
⎨ (3.4)
⎩la x = l , p = pc .
Punând soluţiei (3.3) condiţiile la limite (3.4) se obţin egalităţile
p s = b , pc = a l + b ,
care conduc la expresiile constantelor de integrare
p − ps
a= c , b = ps
l
şi legea variaţiei presiunii (3.3) devine
p − ps
p = ps + c x . (3.5)
l
Introducând derivata dp/dx obţinută din expresia (3.5) în prima relaţie (3.1) se găseşte formula vitezei de filtrare
k pc − ps
v=− , (3.6)
μ l
care, înlocuită în ecuaţia macroscopică a continuităţii
Q = Av , (3.7)
unde A este aria suprafeţei secţiunii transversale prin mediul poros, dă pentru debitul volumic formula
A k ( pc − p s )
Q= . (3.8)
μl
3.2. Mişcări bidimensionale într-un mediu poros omogen

3.2.1. Mişcarea radial plană
O sondă care străbate întreaga grosime a stratului productiv şi primeşte fluid prin peretele ei natural se numeşte
sondă perfectă din punct de vedere hidrodinamic. Dacă stratul productiv este orizontal şi are grosimea h constantă, iar
sonda produce, la o presiune constantă ps, dintr-o zonă cilindrică coaxială având pe frontiera exterioară, de rază rc,
presiunea constantă pc (figura 3.2). mişcarea este staţionară radial plană în sens generalizat. Notaţiile folosite în figura
3.2 au următoarele semnificaţii: rs – raza sondei, rc – raza conturului (frontierei) de alimentare, ps – presiunea dinamică
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
28 3. MIŞCĂRI ALE LICHIDELOR INCOMPRESIBILE ÎN MEDII POROASE
de adâncime a sondei (măsurată la adâncimea medie a intervalului perforat), pc – presiunea statică a stratului productiv,
numită şi presiune pe conturul de alimentare. Condiţia ca presiunea pc să fie constantă, asigurând caracterul staţionar al
mişcării generate de sondă, este îndeplinită dacă, prin frontiera exterioară de rază rc, care trebuie să fie permeabilă şi
poartă numele de frontieră de alimentare, pătrunde în zona de drenaj a sondei o cantitate de lichid egală cu cea produsă
de sondă.
Având în vedere caracterul axial simetric al mişcării, este avantajos ca ea să fie studiată în coordonate cilindrice
care, pentru mişcarea plană, se reduc la coordonatele polare r, θ. În aceste condiţii, ecuaţia microscopică a continuităţii
(2.31), asociată cu ecuaţia de stare (2.50) a lichidului incompresibil, se reduce la forma
1 d
(r vr ) = 0 , (3.9)
r dr
unde viteza radială, care este singura componentă a vitezei de filtrare, este dată
de legea lui DARCY
k dp
v = vr = − . (3.10)
μ dr
Din relaţiile (3.9) şi (3.10) rezultă ecuaţia diferenţială a mişcării
d ⎛ dp ⎞
⎜r ⎟ = 0 , (3.11)
dr ⎝ dr ⎠
care se integrează succesiv astfel
dp dp a
r =a, = ,
dr dr r
conducând la soluţia
p = a ln r + b , (3.12)
ce reprezintă legea variaţiei presiunii şi este asociată, aşa cum rezultă din figura
3.2, cu condiţiile la limite
Figura 3.2. Configuraţia mişcării radial plane a unui ⎧la r = rs , p = p s ,
lichid printr-un mediu poros omogen ⎨ (3.13)
⎩la r = rc , p = pc .
Prin înlocuirea condiţiilor (3.13) în relaţia (3.12) astfel
p s = a ln rs + b , pc = a ln rc + b ,
se găsesc expresiile celor două constante de integrare
p − ps p − ps p − ps
a= c , b = ps − c ln rs = pc − c ln rc
rc rc rc
ln ln ln
rs rs rs
şi legea variaţiei presiunii (3.12) devine
p − ps r p − p s rc
p = ps + c ln = pc − c ln . (3.14)
r rs r r
ln c ln c
rs rs
Dacă se înlocuieşte derivata dp/dr a presiunii obţinută din relaţia (3.14) în ecuaţia lui DARCY (3.10), se stabileşte
formula vitezei de filtrare
k pc − ps 1
v=− , (3.15)
μ ln rc r
rs
care, introdusă în ecuaţia macroscopică a continuităţii (3.7), în care secţiunea
normală la viteza de filtrare în orice punct are forma unui cilindru de rază oarecare
r, deci aria acestei secţiuni este
A = 2πr h , (3.16)
conduce la formula debitului volumic de lichid incompresibil produs de sondă
2 π k h( pc − ps )
Q= . (3.17)
rc
μ bt ln
rs
Figura 3.3. Graficele presiunii şi vitezei de filtrare În ecuaţia precedentă s-a admis că sonda produce ţiţei. Pentru ca debitul de
în funcţie de rază, în condiţiile mişcării radial ţiţei să fie exprimat în condiţii de suprafaţă (la presiunea din rezervorul de
plane staţionare a unui lichid
depozitare, practic egală cu presiunea atmosferică), s-a introdus la numitor factorul
de volum al ţiţeiului bt, definit ca volumul de ţiţei în condiţii de zăcământ care corespunde unităţii de volum de ţiţei în
condiţii de suprafaţă. Având în vedere că, la presiunea de zăcământ, ţiţeiul conţine o cantitate semnificativă de gaze
dizolvate, care sunt separate din faza lichidă înaintea depozitării acesteia în rezervor, factorul de volum al ţiţeiului are o
valoare supraunitară.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
În figura 3.3 sunt trasate graficele de variaţie a presiunii şi vitezei de filtrare în funcţie de rază. Se constată că
valorile maxime ale gradienţilor presiunii şi vitezei se înregistrează în vecinătatea sondei, fapt care pune în evidenţă
importanţa majoră a acestei zone asupra debitului produs de sondă.
Raportul dintre debitul sondei şi presiunea diferenţială la care produce aceasta se numeşte indice de productivitate a
sondei şi are, pe baza relaţiei (3.17), expresia
Q 2πk h
Ip = = . (3.18)
pc − ps μ b ln rc
t
rs
Indicele de productivitate specific este raportul dintre Ip şi grosimea h a stratului productiv, adică
Ip Q 2πk
I ps = = = , (3.19)
h h ( pc − ps ) μ b ln rc
t
rs
iar mărimea
C =kh (3.20)
poartă numele de capacitate de producţie a stratului colector de hidrocarburi. Parametrii Ip şi Ips caracterizează în mod
direct performanţa sondei de extracţie.
Din relaţiile (3.17) şi (3.18) se observă că indicele de productivitate reprezintă panta
graficului Q(pc – ps), numit diagramă indicatoare (figura 3.4). În domeniul de valabilitate a
ecuaţiei lui DARCY (2.16), limitat superior de punctul critic C, diagrama indicatoare este linia
dreaptă descrisă de ecuaţia (3.18), iar în domeniul filtrării neliniare diagrama indicatoare este
o curbă cu panta descrescătoare.
Unul din scopurile principale ale tehnologiei extracţiei ţiţeiului constă în creşterea
indicelui de productivitate a fiecărei sonde la valori maxime posibile din punct de vedere
economic. Acest proces este cunoscut sub numele de stimulare a productivităţii sondelor şi Figura 3.4. Graficul debitului
poate fi realizat prin diferite căi, care pot fi deduse din analiza modului în care fiecare factor volumic în funcţie de presiunea
al relaţiei (3.18) trebuie modificat pentru a duce la creşterea indicelui de productivitate. diferenţială în condiţiile mişcării
Creşterea permeabilităţii k prin acidizare sau fisurare hidraulică, precum şi scăderea radial plane staţionare a unui
lichid
vâscozităţii μ prin metode termice (ca injecţia ciclică de abur în strat) sunt principalele căi de
stimulare a productivităţii sondelor.
Acidizarea constă din injectarea în stratul productiv a unei soluţii apoase de acid clorhidric (care dizolvă
mineralele carbonatice), acid fluorhidric (care dizolvă cuarţul) şi un inhibitor de coroziune (care protejează
echipamentul sondei). Dopul de soluţie acidă pătrunde radial în strat, până la raza r0 (egală, de obicei, cu 1…2 m), iar prin
reacţiile chimice dintre acizi şi mineralele rocii colectoare se măresc porozitatea şi, implicit, permeabilitatea zonei din
vecinătatea sondei. Produşii de reacţie sunt solubili în apă, deci sunt aduşi la suprafaţă după repunerea în producţie a sondei.
Fisurarea hidraulică constă din injectarea de ţiţei sau apă de zăcământ în stratul productiv, la o presiune
superioară celei de fisurare a rocii. Se formează astfel un sistem de fisuri într-o zonă cilindrică, coaxială cu sonda, de
rază r0 = 1…2 m, realizându-se creşterea permeabilităţii zonei respective. Pentru ca fisurile formate să rămână deschise
şi după terminarea operaţiei, se adaugă în fluidul injectat nisip dur (de cuarţ) sortat, cu granulaţia adecvată lărgimii
estimate a fisurilor. Deşi zona cu permeabilitate mărită are o extindere redusă, atât în cazul acidizării cât şi în cel al
fisurării hidraulice, debitul sondei creşte semnificativ după stimulare (vezi interpretarea figurii 3.3).
Prin stimulare se reduce timpul de recuperare a ţiţeiului, ca efect al intensificării ritmului de extracţie, dar nu se
obţine, în mod necesar, şi o creştere a factorului final de recuperare. Metodele de creştere a factorului final de
recuperare implică suplimentarea energiei naturale a zăcământului. Astfel, în timp ce dezlocuirea (spălarea) ţiţeiului cu
abur, care constituie o metodă de creştere a factorului final de recuperare, conduce la mărirea energiei totale a
sistemului, cea mai mare parte din energia termică furnizată zăcământului în cadrul injecţiei ciclice de abur (care este un
procedeu de stimulare a productivităţii sondelor) se pierde în perioada de producţie, ca rezultat al conducţiei termice
către stratele impermeabile din acoperişul şi culcuşul colectorului, precum şi prin transportul căldurii la suprafaţă, odată
cu fluidele încălzite produse de sondă.
Presiunea medie ponderată cu aria zonei de drenaj a sondei este definită prin relaţia
1
pm =
A ∫
p dA , (3.21)
A
în care
( )
A = π rc2 − rs2 , dA = 2 π r dr ,
iar presiunea este dată de ecuaţia (3.14). Înlocuind aceste expresii în relaţia (3.21) rezultă
⎛ ⎞ ⎡ ⎤
rc ⎜ ⎟ ⎢ rc ⎛ rc rc ⎞⎥
2 ⎜ p + pc − p s ln r ⎟ r dr = 2 ⎢ p − ps ⎜ ⎟⎥
pm = 2 ∫
rc − rs2 r ⎜
s
ln
rc rs ⎟ r 2
− r 2
⎢ ∫
p s r dr + c
ln
rc ⎜ ∫ ⎟∫
⎜ r ln r dr − ln rs r dr ⎟⎥ =
s ⎜ ⎟ c s
⎢ rs ⎝ rs rs ⎠⎥
⎝ rs ⎠ ⎣ rs ⎦
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
⎡ ⎤
2 ⎢⎢ rc2 − rs2 p c − p s ⎛ rc2 2 2 2 2 2 ⎞ ⎥
⎜ ln rc − rs ln rs − rc − rs − rc ln rs + rs ln rs ⎟⎥ = pc − pc − p s .
= 2 ps + (3.21')
rc − rs2 ⎢ 2 r ⎜ 2 2 4 2 2 ⎟⎥ r
ln c ⎝ ⎠ 2 ln c
⎢ rs ⎥ rs
⎣ ⎦
3.2.2. Mişcarea generată de o sondă amplasată excentric într-un zăcământ cu contur de alimentare circular
Fie mişcarea generată de o sondă în condiţiile menţionate în paragraful 3.2.1, cu singura deosebire că sonda este
amplasată excentric, la distanţa δ faţă de centrul conturului circular de alimentare de rază rc.
Pentru studiul acestei mişcări se poate folosi metoda funcţiilor de variabilă complexă, asociată mişcărilor
potenţiale plane. În acest sens se observă că, dacă se defineşte funcţia
k
ϕ=− p , (3.22)
μ
componentele vitezei, exprimate, conform legii lui DARCY, astfel
k ∂p k ∂p
vx = − , vy = − , (3.23)
μ ∂x μ ∂y
iau forma
∂ϕ ∂ϕ
vx = , vy = , (3.24)
∂x ∂y
care arată că mişcarea bidimensională a lichidelor incompresibile monofazice în
medii poroase omogene se comportă ca o mişcare potenţială, având potenţialul de
viteză ϕ. Neglijând raza rs a sondei în raport cu raza rc a conturului de alimentare,
sonda poate fi asimilată cu o distribuţie liniară de surse negative. Potenţialul
Figura 3.5. Sistemul de două surse plane
complex al mişcării generate de sondă în planul xOy din figura 3.5 este dat de relaţia
Q bt
f1 (z ) = − ln (z + δ ) ,
echivalent mişcării generate de o sondă
amplasată excentric (3.25)
2π h
unde z = x + i y, Q bt este debitul volumic de ţiţei exprimat în condiţii de zăcământ (corespunzător debitului Q în condiţii
de suprafaţă) iar numărul complex z1 care defineşte poziţia sondei faţă de sistemul de axe are expresia
z1 = x + δ + i y = z + δ .
Sonda a fost considerată ca o sursă plană negativă, S1, deoarece ea absoarbe fluid din domeniul mişcării, iar
intensitatea (debitul) sursei plane este raportul dintre debitul şi lungimea h a sursei liniare.
Pentru extinderea mişcării (care se desfăşoară, în mod evident, numai în cercul de rază rc) în întreg planul xOy,
se introduce o sursă pozitivă S2 (asimilată unei sonde de injecţie, cu intensitatea (debitul volumic) +Q), simetrică faţă de
cerc, în punctul S2, situat faţă de centrul domeniului mişcării la distanţa
D = rc2 δ . (3.26)
Astfel, mişcarea generată de sonda excentrică într-un zăcământ de ţiţei poate fi studiată pe baza modelului
mişcării potenţiale plane generate de două surse de semne contrare.
Potenţialul complex al sursei S2 se exprimă sub forma
Q bt
f 2 (z ) = ln (z + D ) , (3.27)
2π h
iar potenţialul complex al mişcării rezultante se obţine prin însumarea potenţialelor complexe ale celor două surse astfel
Q bt Q bt Q bt z + D
f (z ) = − ln (z + δ ) + ln (z + D ) = ln . (3.28)
2π h 2π h 2π h z + δ
Scriind că
z1 = z + δ = r1 e i θ1 , z 2 = z + D = r2 e i θ 2 ,
Q bt ⎡ r2 ⎤
f (z ) = ⎢ln + i(θ2 − θ1 )⎥ = ϕ + i ψ , (3.28’)
2 π h ⎣ r1 ⎦
iar partea reală
Q bt r2
ϕ= ln + ϕ0 , (3.29)
2π h r1
introdusă în relaţia (3.22), dă pentru presiune formula
Q μ bt r2
p=− ln + C , (3.30)
2π k h r1
unde r1, r2 sunt coordonatele bipolare definite în figura 3.5, iar ϕ0 este valoarea potenţialului de viteză la r = rs.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Pentru exprimarea condiţiilor la limite se presupune că punctul M din

figura 3.5 aparţine succesiv peretelui sondei şi conturului de alimentare.
Dacă M aparţine frontierei de rază rs, prima condiţie la limită ia forma
la r1 = rs şi r2 = D − δ , p = p s . (3.31)
Dacă M se află pe conturul de alimentare de rază rc (figura 3.6), pornind
de la relaţia de simetrie faţă de cerc (3.26) scrisă sub forma
rc D
=
δ rc
Figura 3.6. Ilustrarea condiţiei ca punctul M să
rezultă că triunghiurile OS1M şi OS2M sunt asemenea. Se completează ecuaţiile aparţină frontierei exterioare a zonei de drenaj a
care exprimă proporţionalitatea laturilor celor două triunghiuri sondei excentrice
rc D r2
= =
δ rc r1
şi se scrie cea de a doua condiţie la limită astfel
r r
la 2 = c , p = pc . (3.32)
r1 δ
Înlocuind condiţiile la limite (3.31), (3.32) în ecuaţia (3.30) se obţin expresiile
⎧ Q μ bt rc2 − δ 2
⎪ ps = − ln +C ,
⎪ 2π k h δ rs
⎨ (3.33)
⎪ p = − Q μ bt ln rc + C ,
⎪⎩ c 2π k h δ
cu precizarea că, pentru scrierea primei relaţii (3.33), s-a folosit egalitatea
D−δ r 2 − δ2
ln = ln c ,
rs δ rs
în care D a fost înlocuit conform ecuaţiei (3.26).
Din prima relaţie (3.33) rezultă pentru constanta C expresia
p −p r
C = pc + c 2 s2 ln c , (3.34)
r −δ δ
ln c
rc rs
iar din a doua relaţie (3.33) se obţine egalitatea
Q μ bt C − pc p −p
= = c 2 s2 , (3.34’)
2π k h rc r −δ
ln ln c
δ rc rs
care permite exprimarea debitului volumic de lichid al sondei sub forma
2 π k h( pc − ps )
Q= . (3.35)
r 2 − δ2
μ bt ln c
rc rs
Introducând expresiile (3.34) şi (3.34’) în relaţia (3.30), legea variaţiei presiunii în coordonate bipolare devine
p −p δ r2
p = pc − c 2 s2 ln . (3.36)
rc − δ rc r1
ln
rc rs
Revenind la coordonatele carteziene, cu relaţiile
r1 = (x + δ)2 + y 2 , r2 = (x + D )2 + y 2 , (3.36’)
apoi înmulţind cu 2 la numărător şi numitor raportul din membrul drept al ecuaţiei (3.36), în scopul eliminării
radicalilor, se obţine ecuaţia
pc − p s [
δ 2 (x + D )2 + y 2],
p = pc −
r2
−δ
2 ln c
2
ln
rc2[(x + δ) 2
+y ]
2
(3.37)
rc rs
care exprimă legea variaţiei presiunii în coordonate carteziene.
Calculele numerice au arătat că, pentru valori uzuale ale lui rc şi rs, raportul dintre debitul sondei excentrice şi cel
aferent sondei centrale, exprimate de relaţiile (3.35) şi (3.17), are valori ce depăşesc cu puţin unitatea dacă δ ≤ 0,5rc. În
aceste cazuri, pentru calculul debitului sondei amplasate excentric se poate folosi relaţia (3.17) aferentă sondei centrale,
în locul ecuaţiei (3.35).
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
3.2.3. Mişcarea generată de o sondă într-un zăcământ cu contur de alimentare liniar

Se consideră un zăcământ orizontal, cu grosimea constantă h, divizat de o falie dreaptă cu săritura mai mică
decât h, în două blocuri comunicante. Falia constituie o frontieră de alimentare liniară (considerată, pentru simplificare,
de lungime infinită) pentru blocul superior, în care se află o sondă de extracţie, la distanţa d faţă de frontieră. Mişcarea
generată de sondă este plană şi poate fi studiată folosind teoria funcţiilor de variabilă complexă asociată mişcărilor
potenţiale plane, la fel ca în paragraful 3.2.2. Pentru extinderea domeniului mişcării de la semiplanul superior (în care
se află sonda de extracţie asimilată cu sursa plană negativă S1) la întreg planul xOy, se introduce sursa fictivă pozitivă
S2, de intensitate +Q (sondă de injecţie) amplasată simetric faţă de conturul liniar de alimentare (figura 3.7).
Însumând potenţialele complexe ale celor două surse, exprimate sub forma
Q bt Q bt
f1 (z ) = − ln (z − i d ) , f 2 (z ) = ln (z + i d ) , (3.38)
2π h 2π h
unde
z = x + i y , z1 = x + i ( y − d ) = z − i d , z 2 = x + i ( y + d ) = z + i d ,
se obţine pentru potenţialul complex al mişcării rezultante expresia
Q bt z + i d
f (z ) = ln . (3.39)
2π h z − i d
Pentru separarea părţii reale a potenţialului complex (3.39), se scriu numerele complexe z1 şi z2 astfel
z1 = r1 ei θ1 , z 2 = r2 ei θ 2
şi se obţine pentru f(z) o expresie identică cu funcţia (3.28’), unde r1 şi r2 sunt coordonatele
bipolare definite în figura 3.7. Potenţialul de viteză ϕ şi presiunea p sunt exprimate prin
ecuaţiile (3.29), (3.30).
Condiţiile la limite asociate legii de variaţie a presiunii (3.30) corespund situaţiilor în
care punctul M aparţine frontierei sondei (cercului de rază rs), respectiv conturului de
alimentare (axei Ox) şi pot fi exprimate prin relaţiile
⎧la r1 = rs şi r2 = 2d , p = p s ,
⎨ (3.40)
⎩la r1 = r2 , p = pc .
Figura 3.7. Sistemul de două
Punând aceste condiţii ecuaţiei presiunii (3.30) se obţine sistemul
surse echivalent mişcării ⎧ Q μbt 2d
generate de o sondă situată în ⎪ ps = − ln +C ,
vecinătatea unei frontiere de ⎨ 2π k h rs (3.41)
alimentare liniare infinite ⎪p = C ,
⎩ c
din care rezultă expresia
Q μ bt p − ps
= c ,
2πk h 2d
ln
rs
ce permite exprimarea debitului volumic sub forma
2 π k h( pc − ps )
Q= . (3.42)
2d
μ bt ln
rs
Dacă se înlocuieşte a doua relaţie (3.41) în ecuaţia (3.30), apoi se trece la coordonate carteziene cu expresiile
(3.36’) şi se înmulţeşte al doilea termen din membrul drept al relaţiei obţinute cu 2 la numărător şi numitor pentru
eliminarea radicalilor, legea de variaţie a presiunii devine
p − p s x 2 + ( y + d )2
p = pc − c ln 2 . (3.43)
2 ln
2d x + ( y − d )2
rs
În cazul în care frontiera de alimentare are lungimea finită, egală cu 2a, iar sonda este amplasată simetric faţă de
extremităţile frontierei, relaţia (3.42) ia forma
2 π k h( p c − p s )
Q= . (3.44)
⎡ 2d ⎛ d 2 ⎞⎤
μ bt ln ⎢ ⎜⎜1 + 2 ⎟⎟⎥
⎢⎣ rs ⎝ a ⎠⎥⎦
Dacă d2/a2 << 1, adică sonda se află la distanţă relativ mică faţă de o frontieră de alimentare cu lungime relativ mare,
frontiera de alimentare se comportă ca şi când ar avea lungimea infinită, iar ecuaţia (3.44) se reduce la relaţia (3.42).
Se defineşte curba izobară ca fiind locul geometric al punctelor din planul mişcării în care presiunea are o
valoare constantă cunoscută. Pentru a se stabili forma şi parametrii unei izobare pentru mişcarea studiată în acest
paragraf, se foloseşte legea de variaţie a presiunii (3.43), în care se impune ca presiunea să aibă valoarea constantă p1,
ceea ce implică egalarea argumentului logaritmului de la numărător cu o constantă, adică
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
x 2 + ( y + d )2
= c2 . (3.45)
x 2 + ( y − d )2
Dacă se scrie ecuaţia (3.43) sub forma
pc − p s
p1 = pc − ln c 2 ,
2d
2 ln
rs
se poate explicita constanta c2 astfel
p c − p1 2d
2 ln
2 pc − p s rs
c =e . (3.46)
Pe de altă parte, dezvoltând ecuaţia (3.45) se obţin succesiv relaţiile
x 2 + y 2 + 2d y + d 2 = x 2 c 2 + y 2 c 2 − 2d y c 2 + d 2 c 2 ,
1+ c2
x 2 + y 2 + 2d y +d2 = 0 , (3.47)
1− c2
care arată că izobara p = p1 are forma unui cerc, a cărui ecuaţie generală este
(x − a )2 + ( y − b )2 = R 2 . (3.48)
Pentru a aduce relaţia (3.47) la forma (3.48) se schimbă semnul celui de-al treilea termen înlocuind la numitor pe
[(
(1 – c2) cu –(c2 – 1), apoi se adună şi se scade termenul d 2 1 + c 2 ) (c − 1)] , obţinându-se ecuaţia
2 2
2
⎛ 1 + c 2 ⎞⎟ 4c 2 d 2
x 2 + ⎜⎜ y − d 2 = . (3.49)
⎝ c − 1 ⎟⎠ c2 −1 (2
)
Prin identificarea expresiilor (3.48) şi (3.49) se găsesc relaţiile de calcul pentru coordonatele centrului cercului şi
razei acestuia, sub forma
1+ c2 2c d
a=0, b=d 2
, R= . (3.50)
c −1 c2 −1
3.3. Legea refracţiei liniilor de curent
În cazul mişcării unui fluid printr-o succesiune de medii poroase cu
permeabilităţi zonal constante, se produce un fenomen de refracţie a liniilor de
curent, care constă din schimbarea direcţiei de mişcare a fluidului la traversarea
frontierei care separă două domenii cu permeabilităţi diferite
Se consideră mişcarea bidimensională a unui lichid pe frontiera comună S a
domeniilor D1 şi D2, având permeabilităţile diferite k1, respectiv k2 (figura 3.8). La
traversarea frontierei S, debitul şi presiunea lichidului trebuie să rămână constante.
Condiţiile de continuitate a debitului şi presiunii pe suprafaţa S se exprimă astfel Figura 3.8. Schema refracţiei liniilor de curent
r r r r pe frontiera comună a două zone de
∫ ∫
v1 ⋅ n dA = v2 ⋅ n dA , (3.51) permeabilităţi diferite
S S
p1 = p2 pe suprafaţa S . (3.52)
r r r r
Ţinând seama că v1 ⋅ n = v1n şi v2 ⋅ n = v2n (componentele normale ale vitezelor de filtrare), relaţia (3.51) se
reduce la egalitatea
v1n S = v2n S , (3.53)
care, asociată cu ecuaţia lui DARCY, scrisă sub forma
k ∂p k ∂p
v1n = − 1 1 , v2n = − 2 2 ,
μ ∂n μ ∂n
duce la ecuaţia
∂p ∂p
k1 1 = k 2 2 . (3.54)
∂n S ∂n S
Relaţia (3.54) arată că derivata presiunii pe direcţia normalei suferă un salt pe suprafaţa comună S. În schimb,
derivata presiunii după direcţia tangentei la S este constantă pe această suprafaţă şi, ca urmare, prin derivarea relaţiei
(3.52) în raport cu s, rezultă egalitatea
∂p1 ∂p
= 2 . (3.55)
∂s S ∂s S
Componentele tangenţiale ale vitezelor de filtrare sunt
k ∂p k ∂p
v1s = − 1 1 , v2 s = − 2 2 . (3.56)
μ ∂s μ ∂s
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Înlocuind derivatele presiunii obţinute din ecuaţiile (3.56) în formula (3.55) se găseşte expresia
v1s v
= 2s . (3.57)
k1 S k2 S
Prin împărţirea relaţiei (3.57) la ecuaţia (3.53) se obţine forma
1 v1s 1 v2 s
= ,
k1 v1n S k 2 v2n S
în care, conform figurii 3.8, v1s/v1n = tg θ1, v2s/v2n = tg θ2, deci
k1 tg θ 2 = k 2 tg θ1 pe suprafaţa S , (3.58)
ecuaţie care exprimă matematic legea refracţiei liniilor de curent.
Din relaţia (3.58) se observă că, în cazurile în care normala la frontiera comună este coliniară (θ1 = 0) sau
ortogonală cu direcţia mişcării (θ1 = π/2), liniile de curent nu se refractă la traversarea suprafeţei comune.
3.4. Mişcări unidimensionale în medii poroase cu permeabilitate zonal constantă
3.4.1. Mişcarea unidimensională în cazul frontierei comune perpendiculare pe direcţia mişcării
Mişcările de acest tip se întâlnesc în cazul filtrelor constituite din pachete de nisip de granulaţii diferite şi în
cazul succesiunilor de strate orizontale permeabile.
Configuraţia domeniului unei astfel de mişcări, când mediul poros este constituit din două zone de permeabilităţi
k1, respectiv k2 este prezentată în figura 3.9.
Indexând cu 1, respectiv 2 mărimile corespunzătoare celor două zone, ecuaţia lui DARCY şi ecuaţia microscopică
a continuităţii, asociate cu ecuaţia de stare (2.50) se reduc la
k dp dvi
vi = v xi = − i i , = 0 , (i = 1, 2) , (3.59)
μ dx dx
din care rezultă ecuaţiile diferenţiale ale mişcării în cele două pachete permeabile
d 2 pi
= 0 , (i = 1, 2) . (3.60)
dx 2
Figura 3.9. Domeniul mişcării
unidimensionale în cazul frontierei comune
care au soluţiile
perpendiculare pe direcţia mişcării pi = ai x + bi , (i = 1, 2) . (3.61)
Dacă se introduc cele patru condiţii la limite
⎧la x = 0 , p1 = p s ;
⎪
⎨la x = l1 + l 2 , p 2 = pc ; (3.62)
⎪la x = l , p = p şi v = v ,
⎩ 1 1 2 1 2
dintre care ultimele două exprimă continuitatea presiunii şi vitezei de filtrare pe frontiera dintre cele două pachete cu
permeabilităţi diferite, în ecuaţiile (3.61) astfel
k k
ps = b1 , pc = a2 (l1 + l2 ) + b2 , a1 l1 + b1 = a2 l1 + b2 , − 1 a1 = − 2 a2 ⇒ k1 a1 = k 2 a2 ,
μ μ
se obţin expresiile celor patru constante de integrare
p − ps p − ps p − ps
a1 = c
k1
, a2 = c
k2
, b1 = p s , b2 = pc − c
k2
(l1 + l2 ) ,
l1 + l2 l1 + l2 l1 + l2
k2 k1 k1
iar legile de variaţie a presiunii în cele două zone devin
p − ps p − ps
p1 = p s + c
k1
x , p 2 = pc − c
k2
(l − x ) . (3.63)
l1 + l2 l1 + l2
k2 k1
Introducând derivatele presiunii obţinute din expresiile (3.63) în prima relaţie (3.59), rezultă formula
k p − ps
v1 = v2 = − 1 c . (3.64)
μ l + k1 l
1 2
k2
care indică egalitatea vitezelor, deci faptul că prin cele două pachete permeabile filtrează acelaşi debit de lichid.
Conform ecuaţiei macroscopice a continuităţii (3.7), în care se înlocuieşte viteza de filtrare dată de relaţia (3.64),
debitul volumic de lichid are expresia
k p − ps
Q = A v1 = A 1 c . (3.65)
μ k
l1 + 1 l 2
k2
Dacă se consideră un mediu poros omogen de permeabilitate km echivalent celui real (în sensul că debitul de
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
lichid filtrat este acelaşi) şi se notează l1 + l2 = l, debitul este dat de ecuaţia (3.8) sub forma
k p − ps
Q=A m c . (3.66)
μ l
Identificând ecuaţiile (3.65) şi (3.66) se obţine pentru permeabilitatea medie relaţia
l +l
km = 1 2 , (3.67)
l1 l2
+
k1 k 2
care, în cazul general a n zone cu permeabilităţi diferite, parcurse succesiv de lichidul în mişcare, devine
n n
l
km = ∑ li ∑ kii . (3.68)
i =1 i =1
3.4.2. Mişcarea unidimensională în cazul frontierei comune paralele cu direcţia mişcării

Această mişcare este descrisă de ecuaţiile fundamentale (3.59), care conduc la
ecuaţiile diferenţiale (3.60) cu soluţiile (3.61). Conform figurii 3.10, cele patru
condiţii la limite sunt
⎧la x = 0 , p1 = p 2 = p s ,
⎨ (3.69)
⎩la x = l , p1 = p 2 = pc , Figura 3.10. Domeniul mişcării
Prin înlocuirea condiţiilor (3.69) în relaţiile (3.61) se obţin expresiile unidimensionale în cazul frontierei comune
paralele cu direcţia mişcării
constantelor de integrare
p − ps
a1 = a2 = c , b1 = b2 = p s ,
l
iar ecuaţiile presiunii în cele două domenii (3.61) capătă forma
p − ps
p1 = p2 = p s + c x . ](3.70)
l
Introducând derivatele presiunilor p1, p2 conform ecuaţiei (3.70) în prima relaţie (3.59) se găsesc expresiile
vitezelor de filtrare
k p − ps k p − ps
v1 = − 1 c , v2 = − 2 c . (3.71)
μ l μ l
Debitele filtrate prin cele două domenii se însumează pentru aflarea debitului total
p − ps
Q = Q1 + Q2 = A1 v1 + A2 v2 = ( A1 k1 + A2 k 2 ) c . (3.72)
μl
Considerând, ca şi în paragraful 3.4.1, un mediu poros omogen echivalent celui real, prin identificarea
expresiilor debitului (3.66) în care A = A1 + A2 şi (3.72) se stabileşte ecuaţia permeabilităţii medii
A k + A2 k 2
km = 1 1 , (3.73)
A1 + A2
care, pentru cazul existenţei a n pachete cu permeabilităţi zonal constante, devine
n n
km = ∑ Ai ki ∑ Ai . (3.74)
i =1 i =1
3.5. Mişcări radial plane în medii poroase cu permeabilitate zonal constantă

Aceste mişcări pot fi întâlnite în cazul sondelor de ţiţei care prezintă, în imediata vecinătate, o zonă fisurată
hidraulic, acidizată sau cu porii parţial blocaţi, sau care traversează o succesiune de strate productive.
3.5.1. Mişcarea radial plană în cazul frontierei comune perpendiculare pe direcţia mişcării
Dacă într-o zonă cilindrică, coaxială cu sonda, de rază r0, permeabilitatea
stratului productiv are valoarea modificată k1, iar în restul zonei de drenaj a sondei
permeabilitatea este cea originală k2 (figura 3.11), mişcarea radial plană a ţiţeiului spre
sondă se desfăşoară în două domenii concentrice cu permeabilităţi diferite.
Permeabilitatea modificată poate fi inferioară celei originale atunci când, în timpul
forării sondei, s-a produs blocarea parţială a porilor ca efect al pătrunderii apei din
fluidul de circulaţie, care a determinat umflarea mineralelor argiloase din componenţa Figura 3.11. Domeniul mişcării radial plane
în cazul frontierei comune perpendiculare
rocii colectoare, sau poate fi superioară permeabilităţii originale în urma aplicării unui pe direcţia mişcării
proces de acidizare sau de fisurare hidraulică.
Ecuaţiile fundamentale ale mişcării, scrise în coordonate cilindrice (care se reduc, pe baza caracterului plan al
mişcării, la coordonatele polare, în condiţiile existenţei unei singure componente a vitezei de filtrare şi anume cea
radială), pentru cele două zone cu permeabilităţi diferite, sunt:
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
– ecuaţia lui DARCY

k dp
vi = vr i = − i i , (i = 1, 2 ) , (3.75)
μ dr
– ecuaţia continuităţii
1 d
(r ρ vi ) = 0 , (i = 1, 2) , (3.76)
r dr
– ecuaţia de stare a lichidului incompresibil (2.50).
Înlocuind ecuaţiile (3.75) şi (2.50) în relaţia (3.76) se obţin ecuaţiile diferenţiale ale mişcării
d ⎛ dpi ⎞
⎜r ⎟ = 0 , (i = 1, 2) , (3.77)
dr ⎝ dr ⎠
cu soluţiile
pi = ai ln r + bi , (i = 1, 2) , (3.78)
asociate cu condiţiile la limite
⎧la r = rs , p1 = ps ;
⎪
⎨la r = rc , p2 = pc ; (3.79)
⎪la r = r , p = p şi v = v ,
⎩ 0 1 2 1 2
unde ultimele două condiţii reflectă continuitatea presiunii şi vitezei de filtrare pe frontiera de rază r0.
Punând condiţiile la limite (3.79) ecuaţiilor (3.78) astfel
k a k a
ps = a1 ln rs + b1 , pc = a2 ln rc + b2 , a1 ln r0 + b1 = a2 ln r0 + b2 , − 1 1 = − 2 2 ⇒ k1 a1 = k 2 a2 ,
μ r0 μ r0
se obţin expresiile celor patru constante de integrare
pc − ps pc − ps pc − ps pc − ps
a1 = , a2 = , b1 = ps − ln rs , b2 = pc − ln rc ,
r0 k1 rc k2 r0 rc r0 k1 rc k2 r0 r
ln + ln ln + ln ln + ln ln + ln c
rs k2 r0 k1 rs r0 rs k2 r0 k1 rs r0
care se înlocuiesc în ecuaţiile (3.78) rezultând formulele
pc − ps r pc − ps r
p1 = ps + ln , p2 = pc − ln c , (3.80)
r0 k1 rc rs k2 r0 rc r
ln + ln ln + ln
rs k 2 r0 k1 rs r0
care exprimă legile de variaţie a presiunilor din cele două zone. Dacă se introduc derivatele dp1/dr, dp2/dr obţinute din
relaţiile (3.80) în ecuaţia lui DARCY (3.75), se găsesc expresiile vitezelor de filtrare
k pc − ps 1
v1 = v2 = − 1 . (3.81)
μ ln r0 + k1 ln rc r
rs k 2 r0
Debitul volumic de ţiţei este dat de ecuaţia macroscopică a continuităţii (3.7), în care A = 2 π r h, sub forma
2 π h( pc − ps )
Q = 2 π r h v1 = , (3.82)
⎛ 1 r0 1 rc ⎞
⎜
μ bt ⎜ ln + ln ⎟ ⎟
⎝ k1 rs k2 r0 ⎠
unde factorul de volum al ţiţeiului bt asigură exprimarea debitului în condiţii de suprafaţă.
Relaţia (3.82) poate fi scrisă sub forma
2 π k m h ( pc − p s )
Q= , (3.83)
r
μ bt ln c
rs
unde permeabilitatea medie km are expresia
r
ln c
rs
km = . (3.84)
1 r0 1 rc
ln + ln
k1 rs k2 r0
3.5.2. Efectul skin

Aşa cum s-a mai precizat, existenţa zonei de permeabilitate modificată k1 poate fi rezultatul unei blocări parţiale
a porilor sau al unor operaţii de acidizare ori fisurare hidraulică. Modificarea permeabilităţii în zona de rază r0 impune
aplicarea unei căderi de presiune suplimentare pentru ca sonda să producă acelaşi debit ca în cazul permeabilităţii
constante. Căderea de presiune suplimentară poate fi pozitivă când k1 < k2, respectiv negativă când k1 > k2.
Presiunile diferenţiale în domeniul cuprins între razele r0 şi rs în prezenţa, respectiv în absenţa zonei cu
permeabilitate modificată (figura 3.12) au expresiile
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Q μ bt r Q μ bt r
p0' − p s = ln 0 , p 0 − p s = ln 0 , (3.85)
2 π k1 h rs 2 π k 2 h rs
unde p0' , p0 sunt valorile presiunii la raza r0, în prezenţa, respectiv în absenţa modificării de
permeabilitate, iar ps – presiunea dinamică de adâncime a sondei. Scăzând a doua relaţie (3.85)
din prima, se găseşte expresia căderii de presiune suplimentare
( )
Δp s = p0' − p s − ( p0 − p s ) =
Q μ bt ⎛ 1 1 ⎞ r
⎜ − ⎟ ln 0 =
Q μ bt ⎛ k 2
⎜
2 π h ⎜⎝ k1 k 2 ⎟⎠ rs 2 π k 2 h ⎜⎝ k1
⎞ r
− 1⎟⎟ ln 0 . (3.86)
⎠ rs
Figura 3.12. Presiunile
Fenomenul de modificare a permeabilităţii stratului productiv în zona imediat învecinată diferenţiale în zona cu
sondei este cunoscut sub numele de efect skin sau efect de deteriorare şi este caracterizat cantitativ permeabilitate modificată, în
prin factorul de skin, definit ca o cădere de presiune suplimentară adimensională, prin egalitatea contextul determinării
2 π k 2 h Δp s factorului de skin
S= , (3.87)
Q μ bt
care, pe baza ecuaţiei (3.86), devine
⎛k ⎞ r
S = ⎜⎜ 2 − 1⎟⎟ ln 0 . (3.88)
⎝ k1 ⎠ rs
Valoarea factorului de skin este pozitivă în cazul când k1 < k2, respectiv negativă atunci când k1 > k2.
Dacă se înmulţeşte relaţia (3.82), la numărător şi numitor, cu k2, apoi se adună şi se scade în paranteza de la
numitor termenul ln(r0/rs), se obţine ecuaţia
2 π k 2 h( p c − p s )
Q= ,
⎛ k 2 r0 r0 rc ⎞
μ bt ⎜⎜ ln − ln + ln ⎟⎟
⎝ k1 rs rs rs ⎠
care, pe baza expresiei (3.88) devine
2 π k 2 h( p c − p s )
Q= , (3.89)
⎛ rc ⎞
μ bt ⎜⎜ ln + S ⎟⎟
⎝ rs ⎠
permiţând calcularea factorului de skin, în condiţiile cunoaşterii debitului şi permeabilităţii originale, astfel
2 π k 2 h( p c − p s ) r
S= − ln c . (3.90)
Q μ bt rs
3.5.3. Mişcarea radial plană în cazul frontierei comune paralele cu direcţia mişcării
Această mişcare corespunde situaţiei în care sonda produce dintr-o succesiune de strate comunicante suprapuse
şi este prezentată schematizat, pentru cazul particular a două strate orizontale, în figura 3.13.
În condiţiile menţionate, pornind de la ecuaţiile fundamentale (3.75), (3.76) şi
(2.50), se ajunge la relaţiile (3.77) cu soluţiile (3.78), la fel ca în paragraful 3.5.1.
Condiţiile la limite asociate ecuaţiilor (3.78) sunt, în acest caz,
⎧la r = rs , p1 = p2 = p s ,
⎨ (3.91)
⎩la r = rc , p1 = p2 = pc ,
şi duc la următoarele expresii ale constantelor de integrare Figura 3.13. Domeniul mişcării radial plane în
pc − p s pc − p s pc − p s cazul frontierei comune paralele cu direcţia
a1 = a2 = , b1 = b2 = p s − ln rs = pc − ln rc . mişcării
rc rc rc
ln ln ln
rs rs rs
Înlocuind aceste formule în ecuaţiile (3.78) se obţin ecuaţiile presiunilor în cele două zone
p − ps r
p1 = p 2 = p s + c ln , (3.92)
rc rs
ln
rs
din care se stabilesc derivatele dp1/dr, dp2/dr care, înlocuite în relaţiile (3.75), permit aflarea ecuaţiilor vitezei de filtrare
k p − ps 1 k p − ps 1
v1 = − 1 c , v2 = − 2 c . (3.93)
μ r r μ r r
ln c ln c
rs rs
Debitele celor două pachete permeabile suprapuse se stabilesc pe baza ecuaţiei (3.7) şi, prin însumare, se obţine
debitul total astfel
2 π (k1 h1 + k 2 h2 )( pc − p s )
Q= . (3.94)
rc
μ bt ln
rs
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Ecuaţia (3.94) poate fi exprimată sub forma (3.83); prin identificarea ecuaţiilor (3.83) şi (3.94), asociată cu
folosirea notaţiei h1 + h2 = h, se găseşte expresia permeabilităţii medii
k h + k 2 h2
km = 1 1 , (3.95)
h1 + h2
care poate fi generalizată pentru cazul existenţei a n pachete permeabile de grosimi hi şi permeabilităţi ki astfel
n n
km = ∑
i =1
k i hi ∑h
i =1
i . (3.96)
3.6. Mişcări tridimensionale generate de sonde imperfecte din punct de vedere hidrodinamic
Sondele care nu străbat în întregime stratul productiv se numesc sonde imperfecte după gradul de deschidere, iar
cele care nu produc prin pereţii lor naturali poartă numele de sonde imperfecte după modul de deschidere.
Mişcarea generată de o sondă imperfectă are caracter tridimensional convergent spre zona de comunicaţie strat-
sondă (în cazul sondei imperfecte după gradul de deschidere), respectiv spre deschiderile (perforaturi sau şliţuri)
practicate în coloana de exploatare (în cazul sondei imperfecte după modul de deschidere). Reducerea suprafeţei de
intrare a fluidului în sondă faţă de cea aferentă sondei perfecte determină apariţia unor rezistenţe hidraulice şi unor
căderi de presiune suplimentare, care fac ca debitul sondei imperfecte să fie mai mic decât debitul sondei perfecte.
Efectul imperfecţiunii sondei asupra debitului acesteia este caracterizat cantitativ prin coeficientul de
imperfecţiune, definit astfel
Q
ci = , (3.97)
Qp
unde Q, Qp sunt debitele sondei imperfecte, respectiv perfecte, la aceeaşi presiune diferenţială.
Deoarece rezistenţele hidraulice suplimentare sunt localizate în vecinătatea sondei, efectul imperfecţiunii sondei
asupra debitului poate fi tratat ca un efect pseudoskin (fals efect skin) sau ca o reducere fictivă a razei sondei, iar debitul
sondei imperfecte poate fi exprimat sub una din următoarele forme echivalente
Q=
(
2 π k h p c* − p s*
,
) (3.98)
⎛ rc ⎞
⎜
μ bt ⎜ ln + S i ⎟ ⎟
⎝ rs ⎠
Q=
(
2 π k h p c* − p *s
,
) (3.99)
r
μ bt ln c
rrs
*
unde p este presiunea redusă la un plan de referinţă, definită de ecuaţia (2.14), care înlocuieşte presiunea p, pentru a se
putea pune condiţii la limite de presiune constantă la adâncimi diferite, ţinându-se seama de ecuaţia hidrostaticii, Si –
factorul de pseudoskin corespunzător imperfecţiunii sondei, iar rrs – raza redusă a sondei. Din echivalenţa ecuaţiilor
(3.98) şi (3.99) rezultă relaţia dintre factorul de pseudoskin şi raza redusă a sondei, de forma
rrs = rs e − Si . (3.100)
Considerând că sonda ar genera în zăcământ o mişcare radial plană dacă ar fi perfectă din punct de vedere
hidrodinamic, se poate exprima debitul Qp al sondei perfecte sub forma (3.17), în care se înlocuieşte p cu p* (conform
relaţiei (2.14), într-un plan orizontal, p* = p). iar relaţia (3.97), în care debitul Q al sondei imperfecte este dat de formula
(3.98) devine
r
ln c
rs
ci = , (3.101)
rc
ln + Si
rs
unde relaţia de calcul a factorului de pseudoskin trebuie determinată pentru fiecare tip de imperfecţiune a sondei.
3.6.1. Mişcarea radial sferică
Acest tip de mişcare se întâlneşte atunci când sonda pătrunde în stratul productiv pe o adâncime b foarte mică,
practic neglijabilă în raport cu grosimea h a acestuia. Ca urmare, gradul de penetrare a sondei
h =b h (3.102)
este practic nul, iar liniile de curent sunt razele unei emisfere (figura 3.14). Mişcarea se studiază în coordonate sferice,
pentru ca viteza de filtrare să aibă doar componenta radială
k dp*
vr = v = − . (3.103)
μ dr
Ecuaţia de continuitate în coordonate sferice (2.32) asociată cu ecuaţia de stare a lichidelor incompresibile (2.50)
se reduce la relaţia
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
1 d 2
r 2 dr
( )
r vr = 0 . (3.104)
Din formulele (3.103) şi (3.104) rezultă ecuaţia diferenţială a mişcării

d ⎛⎜ 2 dp* ⎞⎟
r =0 , (3.105)
dr ⎜⎝ dr ⎟⎠
care se integrează astfel
dp * dp* a a
r2 =a, = 2 , p* = − + b . (3.106)
dr dr r r
Soluţia (3.106) arată că, începând de la o anumită rază, fie ea rc, presiunea
Figura 3.14. Configuraţia mişcării radial sferice
redusă este, practic, o constantă, notată cu pc* . Punând relaţiei (3.106) condiţiile
la limite
⎧⎪la r = rs , p * = p s* ,
⎨ (3.107)
⎪⎩la r = rc , p * = pc* ,
se determină constantele de integrare a şi b sub forma
p* − p*s p* − p*s 1 p* − p*s 1
a= c , b = p*s + c = pc* + c .
1 1 1 1 rs 1 1 rc
− − −
rs rc rs rc rs rc
Astfel, legea de variaţie a presiunii reduse la un plan de referinţă (acoperişul stratului productiv) devine
p* − p*s ⎛ 1 1 ⎞
p* = p*s + c ⎜ − ⎟. (3.108)
1 1 ⎜⎝ rs r ⎟⎠
−
rs rc
Dacă se introduce în ecuaţia lui DARCY (3.103) derivata presiunii reduse la planul de referinţă obţinută din
ecuaţia (3.108) se găseşte relaţia de calcul a vitezei de filtrare
k pc* − p*s 1
v=− , (3.109)
μ 1 1 r2
−
rs rc
care, asociată cu ecuaţia macroscopică a continuităţii (3.7), în care A = 2 π r2 este aria unei emisfere de rază oarecare r,
concentrică cu sonda (figura 3.14), dă pentru debitul volumic de lichid relaţia
Q = 2πr2 v =
(
2 π k pc* − p s*
.
) (3.110)
⎛1 1⎞
μ bt ⎜⎜ − ⎟⎟
⎝ rs rc ⎠
Având în vedere că rs << rc, iar 1/rs >> 1/rc, relaţia (3.110) se reduce la forma aproximativă
Q≅
(
2 π k rs pc* − p *s
.
) (3.111)
μ bt
Dacă debitul sondei imperfecte se exprimă sub forma generală (3.98), prin identificarea acestei ecuaţii cu relaţia
(3.111) se obţine pentru factorul de pseudoskin expresia
h r
S i = − ln c . (3.112)
rs rs
Coeficientul de imperfecţiune a sondei care produce în condiţiile mişcării radial sferice poate fi calculat cu
relaţia (3.101) asociată cu expresia (3.112), sau cu ecuaţia (3.97) în care se înlocuiesc expresiile (3.111) şi (3.17) astfel
r r
ci = s ln c . (3.113)
h rs
Dacă stratul orizontal saturat cu ţiţei are grosimea h
relativ mică (figura 3.15), atunci domeniul mişcării se
împarte în trei zone şi anume: mişcare radial sferică în
zona de rază rs ≤ r ≤ R ≅ 4h, radial plană între cilindrii de
raze R şi rc, respectiv de tranziţie între cilindrul de rază R
şi emisfera de rază R. Această mişcare compusă se
numeşte mişcare zonal (parţial) radial sferică.
Notând cu p *R presiunea redusă pe frontiera de rază
R, neglijând existenţa zonei de tranziţie şi apelând la Figura 3.15. Configuraţia mişcării zonal radial sferice
relaţiile (3.17) şi (3.110), debitul volumic de ţiţei se poate
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
exprima astfel
Q=
(
2 π k h pc* − p *R
=
) (
2 π k p *R − p s*
,
) (3.114)
r ⎛1 1⎞
μ bt ln c μ bt ⎜⎜ − ⎟⎟
R
⎝ rs R ⎠
de unde rezultă ecuaţiile presiunilor diferenţiale în cele două zone sub forma
Q μ bt rc Q μ bt ⎛ 1 1 ⎞
pc* − p *R = ln , p *R − p *s = ⎜ − ⎟ .
2πk h R 2 π k ⎜⎝ rs R ⎟⎠
Dacă se însumează presiunile diferenţiale, se dă factor comun expresia Q μ bt (2 π k rs ) , se neglijează termenului
rs/R << 1 şi se înlocuieşte R ≅ 4h se obţine ecuaţia
Q=
(
2 π k rs pc* − p s* )
. (3.115)
⎛ r r ⎞
μ bt ⎜1 + s ln c ⎟
⎝ h 4h ⎠
Calculele numerice au arătat că, pentru valori obişnuite ale razelor rs şi rc, debitul calculat cu relaţia (3.111) nu
prezintă o diferenţă mai mare de două procente faţă de cel rezultat din relaţia (3.115), când grosimea stratului h
depăşeşte valoarea de 10 m. Deci, pentru h ≥ 10 m mişcarea poate fi considerată radial sferică, iar debitul poate fi
calculat cu relaţia (3.111), iar dacă h < 10 m mişcarea este zonal radial sferică şi se foloseşte ecuaţia (3.115).
Coeficientul de imperfecţiune a sondei care produce în condiţiile mişcării zonal radial sferice, definit de relaţia
(3.97) în care se înlocuiesc ecuaţiile (3.115) şi (3.17), devine
r
ln c
rs
ci = . (3.116)
h r
+ ln c
rs 4h
Identificând ecuaţiile (3.98) şi (3.115) se găseşte pentru factorul de pseudoskin aferent mişcării zonal radial
sferice expresia
h 4h
Si = − ln . (3.117)
rs rs
3.6.2. Mişcarea generată de o sondă parţial penetrantă

Dacă sonda străbate stratul productiv orizontal pe adâncimea b inferioară grosimii
h a acestuia, atunci gradul de penetrare exprimat prin ecuaţia (3.102) are o valoare
subunitară ( h < 1 ), sonda este numită parţial penetrantă, iar mişcarea generată de ea este
axial simetrică (liniile de curent sunt simetrice faţă de axul sondei). Această mişcare este
descrisă de ecuaţia de continuitate în coordonate cilindrice (2.31) care, pe baza ecuaţiei
de stare (2.50), se reduce la forma
1 ∂
(r vr ) + ∂vz = 0 , (3.118)
r ∂r ∂z
unde componentele vitezei de filtrare sunt date de legea lui DARCY astfel
k ∂p * k ∂p *
()
Figura 3.16. Graficul funcţiei f h vr = −
μ ∂r
, vz = −
μ ∂z
. (3.119)
definită prin relaţia (3.122)
Înlocuind expresiile (3.119) în relaţia (3.118) se găseşte ecuaţia diferenţială
1 ∂ ⎛⎜ ∂p* ⎞⎟ ∂ 2v z
r + =0 . (3.120)
r ∂r ⎜⎝ ∂r ⎟⎠ ∂z 2
Aplicând metoda FOURIER – BERNOULLI pentru rezolvarea ecuaţiei (3.120), asociată cu condiţiile la limite, se
obţine o soluţie sub formă de serii, pe baza căreia se determina formula debitului sondei.
MUSKAT [46] a dat o soluţie aproximativă a problemei mişcării generate de o sondă parţial penetrată cu talpa
permeabilă, asimilând sonda cu o distribuţie liniară de surse şi extinzând mişcarea în întreg spaţiul prin metoda surselor
imagine. Formula debitului obţinută de el poate fi adusă la forma generală (3.98), unde factorul de pseudoskin are
expresia
Si =
1 − h 4h 1
h
ln −
rs 2h
f h , () (3.121)
în care
()
f h = ln
(
Γ 0,875 h Γ 0,125 h )( ;
) (3.122)
( )(
Γ 1 − 0,875 h Γ 1 − 0,125 h )
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Γ este funcţia lui EULER de speţa a doua, iar h – gradul de penetrare definit prin relaţia (3.102). Funcţia f( h ) este
reprezentată grafic în figura 3.16.
KOZENY [36] a găsit pentru factorul de pseudoskin aferent sondei parţial
penetrante ecuaţia
⎧⎡ ⎛ −1 ⎫
⎪ ⎜ rs πh ⎞⎟⎤ ⎪ r
S i = ⎨⎢h 1 + 7 cos ⎥ − 1⎬ ln c . (3.123)
⎜ 2b ⎟
2 ⎠⎥
⎪⎢⎣ ⎝ ⎦ ⎪ rs
⎩ ⎭
BRONS şi MARTING au stabilit că, dacă lichidul este admis compresibil, factorul de
pseudoskin poate fi exprimat astfel
Si =
1− h h
h
ln − G h .
rs
() (3.124)
()
Deoarece funcţia G h nu poate fi exprimată analitic, ea a fost calculată
numeric, iar valorile rezultate au fost folosite în relaţia (3.123) pentru obţinerea
curbelor din figura 3.17. Formula (3.124) poate fi aplicată atât sondelor parţial
penetrante, cât şi celor care sunt perforate în zona centrală a stratului, pe distanţa b, sau
sunt perforate pe intervale echidistante a căror lungime totală este egală cu b. Calculele Figura 3.17. Graficul factorului de
numerice efectuate cu formulele (3.121) şi (3.124) pentru h/rs = 100 şi h/rs = l.000 au pseudoskin corespunzător imperfecţiunii
condus la rezultate apropiate, deşi prima formulă se referă la mişcarea staţionară a unui sondei după gradul de deschidere
lichid incompresibil, iar cea de a doua se referă la mişcarea de tip depletiv (cu energia
epuizabilă) a unui lichid compresibil. Metoda lui MUSKAT nu este aplicabilă în cazul valorilor mici ale lui h/rs.
3.6.3. Mişcarea generată de o sondă imperfectă după modul de deschidere

Problema mişcării generate de o sondă care produce prin perforaturi a fost soluţionată de MUSKAT, asimilând
perforaturile cu surse negative şi extinzând mişcarea în întreg spaţiul, prin introducerea surselor imagine faţă de
frontierele impermeabile ale stratului. S-a obţinut astfel pentru Si din relaţia debitului (3.98) expresia
1⎡ r ⎤
∞ m −1 ∞ m −1
∑ ( ) ∑∑ ⎛ θ ⎞ 2πni ⎛ θ ⎞
S i = ⎢2 K 0 2 π n r p + 2
m ⎣⎢ n=1 i =1 n =1
K 0 ⎜ 4 π n rs sin i ⎟ cos
⎝ 2⎠ m ∑
− ln⎜ 2 sin i ⎟ + ln s ⎥ ,
i =1 ⎝ 2⎠ r p ⎦⎥
(3.125)
unde K0(x) este funcţia BESSEL de speţa a doua modificată şi de ordin zero, r p = r p a – raza adimensională a
perforaturii, rs = rs a – raza adimensională a sondei, a – distanţa verticală dintre două perforaturi vecine (pentru
perforaturile dispuse elicoidal), m – numărul de şiruri verticale de perforaturi, θi – unghiul făcut de planul vertical de
referinţă cu planul vertical care conţine şirul de perforaturi i.
Pe baza unor simplificări şi interpolări, V. SCIUROV (1951) a adus relaţia (3.125) la următoarea formă
Si =
(
49,32
(
0, 0066 d 4 , 5 +1, 033)
)
1,012 d −1,82 + 1 , (3.126)
n
unde n este numărul de perforaturi pe metru lungime de coloană, iar d – diametrul perforaturii, exprimat în cm.
În cazul sondei echipate cu coloane şliţuite, DODSON şi CARDWELL, aplicând metoda transformărilor conforme,
au stabilit pentru factorul de pseudoskin Si din ecuaţia (3.98) formula
2 2
S i = ln , (3.127)
m πf
unde m este numărul de şiruri verticale de şliţuri, iar f – fracţia din aria coloanei reprezentată de aria şliţurilor. Această
relaţie constituie o bună aproximaţie a lui Si dacă f ≤ 0,3 şi este o formă particulară a relaţiei
2 π
S i = − ln sin f ,
m 2
obţinută de T. OROVEANU şi P. IONESCU (1955).
3.6.4. Conuri de apă de talpă inactivă

În timpul formării zăcământului de hidrocarburi, apa, care în procesul de migrare a trebuit să cedeze locul
ţiţeiului şi gazelor, s-a separat gravitaţional în partea inferioară a zăcământului şi formează o zonă de apă de talpă sau o
zonă de apă marginală, după cum frontul apă – ţiţei se află sub talpa sondei sau în poziţie laterală acesteia. De regulă,
în cazul stratelor cu înclinare mică şi grosime relativ mare, apa formează o zonă de apă de talpă, în timp ce, în cazul
stratelor cu înclinare mare şi grosime relativ mică, apa constituie o zonă de apă marginală. Apa de talpă poate fi activă sau
inactivă după cum frontul apă – ţiţei avansează sau nu spre sonda de extracţie.
În cazul apei de talpă inactive, frontul apă – ţiţei ia, pe o anumită zonă de sub talpa sondei, forma unui con cu
vârful rotunjit (figura 3.18). Ca urmare, domeniul mişcării generate de sondă este mărginit în partea inferioară de
frontul apă – ţiţei, care, la o anumită distanţă de sondă, este orizontal, iar sub talpa sondei are formă de con. Cu cât
presiunea diferenţială este mai mare, cu atât înălţimea conului este mai mare.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Începând de la o anumită valoare a presiunii diferenţiale, numită

valoare critică, conul de apă devine instabil, pătrunzând în sondă şi
determinând creşterea masivă a fracţiei de apă din debitul de fluid produs de
sondă. Pentru evitarea acestui fenomen, este necesară estimarea presiunii
diferenţiale critice Δpc şi impunerea restricţiei Δp < Δpc.
Notând cu pa presiunea în planul orizontal al frontului apă – ţiţei
(figura 3.18), condiţia necesară stabilităţii conului se poate exprima astfel
pa = p(r , z ) + (h − z )ρ a g , (3.128)
unde p(r, z) este presiunea într-un punct M(r, z) de pe suprafaţa conului, ρa –
Figura 3.18. Configuraţia mişcării generate de o densitatea apei, iar h – grosimea zonei saturate cu ţiţei.
sondă într-un zăcământ de ţiţei cu apă de talpă
inactivă
Înainte de punerea sondei în producţie, relaţia (3.128) avea forma
pa = pi (r , z ) + (h − z )ρ t g , (3.129)
unde pi(r,z) este presiunea iniţială a zăcământului, iar ρt – densitatea ţiţeiului.
Identificând relaţiile (3.128) şi (3.129), rezultă condiţia
pi (r , z ) − p(r , z )
= (ρ a − ρ t )g , (3.130)
h−z
care arată că, pentru a se asigura stabilitatea frontului apă – ţiţei, este necesar ca diferenţa de presiune în orice punct de
pe suprafaţa conului (înainte şi după formarea acestuia) împărţită la înălţimea de ridicare a apei în acel punct să nu
depăşească gradientul gravitaţiei. Ştiind că presiunea pe conturul de alimentare (la raza rc şi adâncimea z faţă de
acoperişul stratului productiv, considerat ca plan de referinţă) este egală cu presiunea iniţială de zăcământ, adică
pc = p(rc , z ) = pi (r , z ) ,
ecuaţia (3.130) capătă forma
pc − p(r , z )
= (ρ a − ρ t )g ,
h−z
sau
⎛ z⎞
pc − p(r , z ) = g h(ρ a − ρ t )⎜1 − ⎟ . (3.131)
⎝ h⎠
La r = rs şi z = 0, presiunea are valoarea ps, deci ps = p(rs,0).
Dacă se scade ps din ambii membri ai relaţiei (3.131) rezultă ecuaţia
⎛ z⎞
p(r , z ) − ps = pc − ps − g h(ρa − ρt )⎜1 − ⎟ ,
⎝ h⎠
Figura 3.19. Rezolvarea grafică a ecuaţiei (3.132) care, după împărţirea ambilor membri la Δp = pc – ps, devine
p(r , z ) − p s g h (ρ a − ρ t ) ⎛ z⎞
= 1− ⎜1 − ⎟ . (3.132)
Δp Δp ⎝ h⎠
Admiţând că frontul iniţial apă-ţiţei
se comportă ca o frontieră impermeabilă,
iar apa are aceleaşi proprietăţi fizice ca şi
ţiţeiul, MUSKAT a folosit legea de variaţie
a presiunii p* = p*(r, z) obţinută în cazul
mişcării generate de o sondă parţial
penetrantă şi a rezolvat grafic ecuaţia
(3.132) pentru r = 0 şi diferite valori ale lui
Δp (figura 3.19).
Valoarea lui Δp pentru care ecuaţia
(3.132) are o singură soluţie zc (dreapta b)
reprezintă valoarea critică Δpc. Pentru Δp
> Δpc (dreapta a) ecuaţia (3.132) nu
prezintă soluţie, iar pentru Δp < Δpc
(dreapta c) se obţin două soluţii z1, z2.
Soluţia z1 < z2 nu are sens fizic, deoarece
contravine relaţiei (3.130), prin faptul că
Figura 3.20. Nomogramă pentru calculul presiunii diferenţiale critice a sondei panta graficului membrului stâng (curbei)
care produce în condiţiile formării conului de apă de talpă inactivă în acest punct de abscisă z1 depăşeşte panta
graficului membrului drept (dreptei c).
În concluzie, înălţimea conului stabil este
hcon = h – z2.
Pentru estimarea presiunii diferenţiale critice Δpc se poate folosi nomograma din figura 3.20.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
3.7. Mişcări gravitaţionale

Mişcarea unui lichid într-un mediu permeabil datorată exclusiv acţiunii gravitaţiei (greutăţii lichidului) se
numeşte mişcare gravitaţională. Acest tip de mişcare prezintă suprafaţă liberă şi, din acest motiv, se mai numeşte şi
mişcare cu suprafaţă liberă.
Domeniul mişcării gravitaţionale a unui lichid în medii poroase poate fi mărginit (figura 3.21) de frontiere de
alimentare 1 (pe care p* = const.), frontiere impermeabile 2 (pentru care componenta normală a vitezei este nulă, adică
∂p* ∂n = 0), frontiere libere 3 (caracterizate prin p * = p0 + ρ g z şi ∂p * ∂n = 0) şi frontiere umede 4 (pentru care
p * = p0 + ρ g z ), unde p0 este presiunea atmosferică, n – variabila corespunzătoare axei normale la frontiera respectivă,
iar sensul axei Oz este ascendent.
Determinarea frontierelor libere şi umede necesită
cunoaşterea legii de variaţie a presiunii reduse la planul de
referinţă p*, care, la rândul ei, nu poate fi stabilită prin rezolvarea
ecuaţiilor (2.16), (2.33) şi (2.50), deoarece nu se cunoaşte integral
frontiera domeniului mişcării. Din aceste motive, de regulă, se
face abstracţie de frontiera umedă, iar pentru determinarea
suprafeţei libere se admit unele ipoteze simplificatoare.
Figura 3.21. Ilustrarea frontierelor mişcării gravitaţionale
În principiu, drenajul gravitaţional este un proces de
dezlocuire a ţiţeiului cu gaze. Ascensiunea gazelor ieşite din
soluţie în timpul deplasării de sus în jos a ţiţeiului (deci mişcarea gazelor în contracurent cu ţiţeiul) poate deveni
importantă. Acest fenomen nu are loc atunci când există un cap de gaze care să ocupe, prin destindere elastică, spaţiul
poros din care a fost extras ţiţeiul.
Mişcările gravitaţionale sunt eficiente în cazul zăcămintelor cu grosime şi/sau înclinare mare, având
permeabilitatea efectivă faţă de ţiţei ridicată. Ţiţeiul de zăcământ trebuie să aibă densitate relativ mare şi vâscozitate
redusă. Nu este necesar ca toate aceste condiţii să fie întrunite simultan, deoarece un factor favorizant poate compensa
efectul negativ al altui factor.
3.7.1. Ecuaţia lui BOUSSINESQ

Se consideră mişcarea gravitaţională tridimensională a unui lichid într-un mediu poros omogen şi izotrop
mărginit inferior de un plan orizontal impermeabil. Este avantajos să se formuleze ecuaţia microscopică a continuităţii
pentru un element de volum definit de intersecţia a patru plane verticale ortogonale, între care există distanţele dx, dy
infinitezimale, cu suprafaţa liberă şi cu planul orizontal impermeabil al culcuşului colectorului xOy (figura 3.22). Dacă
se consideră că densitatea ρ şi porozitatea m sunt constante, ecuaţia continuităţii (2.33) se scrie ca o relaţie de bilanţ
volumic astfel
⎧ ⎡ ⎤ ⎫
⎡ ∂ ⎤
⎨h v x dy − ⎢h v x dy + (h v x )dx dy ⎥ + h v y dx − ⎢h v y dx +
∂x
∂
∂y
( ) ∂v
h v y dx dy ⎥ + 0 − h z dx dy ⎬dt =
∂z
⎩ ⎣ ⎦ ⎣ ⎦ ⎭
⎛ ∂h ⎞
= ⎜ m h dx dy + m dt dx dy ⎟ − m h dx dy ,
⎝ ∂t ⎠
şi, după reducerea termenilor asemenea şi împărţire prin d x d y d t , devine
∂
∂x
∂
( ) ∂vz
(h vx ) + h v y + h = −m .
∂y ∂z
∂h
∂t
(3.133)
Admiţând ipotezele simplificatoare lui DUPUIT (1863), potrivit

cărora liniile de curent sunt paralele cu planul impermeabil xOy, iar
componentele orizontale ale vitezei sunt proporţionale cu panta suprafeţei
libere şi independente de z, se pot scrie relaţiile
∂h ∂h
v x = −k fil , v y = −k fil , vz = 0 , (3.134)
∂x ∂y
unde kfil este coeficientul de filtrare, definit prin formula (2.7).
Introducând relaţiile (3.134) în ecuaţia (3.133) se obţine expresia
∂ ⎛ ∂h ⎞ ∂ ⎛ ∂h ⎞ m ∂h
⎜h ⎟ + ⎜h ⎟ =
∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂y ⎜⎝ ∂y ⎟⎠ k fil ∂t
Figura 3.22. Domeniu de control mărginit în partea
care, pe baza observaţiei superioară de suprafaţa liberă a lichidului
∂ ⎛ ∂h ⎞ 1 ∂ 2 h 2 ∂ ⎛ ∂h ⎞ 1 ∂ 2 h 2
⎜h ⎟ = ; ⎜h ⎟ = ,
∂x ⎝ ∂x ⎠ 2 ∂x 2 ∂y ⎜⎝ ∂y ⎟⎠ 2 ∂y 2
devine
∂ 2h2 ∂ 2h2 2m ∂h
+ = , (3.135)
∂x 2
∂y 2 k fil ∂t
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
cunoscută sub numele de ecuaţia lui BOUSSINESQ (1904).

În cazul mişcării staţionare, această ecuaţie se reduce la ecuaţia lui FORCHHEIMER (1886)
∂ 2h2 ∂ 2h2
+ =0 . (3.136)
∂x 2 ∂y 2
3.7.2. Mişcarea gravitaţională unidimensională nestaţionară
Fie un tub vertical cu înălţimea hi şi diametrul interior d, care conţine un mediu poros omogen, saturat cu ţiţei în
prezenţa apei interstiţiale (figura 3.23). Se neglijează mişcarea în contracurent a gazelor şi se consideră că desaturarea
mediului poros se realizează până la saturaţia în ţiţei remanent str = constant. La momentul t = 0 tubul se deschide la
partea inferioară pe întreaga suprafaţă transversală şi, ca urmare, ţiţeiul se scurge gravitaţional. După un timp t,
suprafaţa liberă coboară la cota h, iar în vasul colector se va găsi un volum Np de ţiţei, egal cu volumul de ţiţei mobil
aflat iniţial în partea superioară a tubului, de înălţime hi – h, conform relaţiei
N p = m A(hi − h )(sti − str ) , (3.137)
unde m este porozitatea, A = πd2/4 – aria secţiunii transversale a tubului, iar sti = (1 – sai) – saturaţia
iniţială în ţiţei.
Debitul de ţiţei drenat scade în timp şi poate fi exprimat, pe baza relaţiei (3.137), astfel
dN p dh
Q= = −m A(sti − str ) . (3.138)
dt dt
Pe de altă parte, din ecuaţia macroscopică a continuităţii (3.7), în care viteza de filtrare
(exprimată prin relaţia lui DARCY) şi presiunea redusă la un plan de referinţă au expresiile
k ∂p *
v=− , p* = p + ρ g z ,
μ ∂z
se obţine formula
k ⎛ ∂p ⎞
Q = A ⎜ +ρg⎟ . (3.139)
Figura 3.23. μ ⎝ ∂z ⎠
Configuraţia drenajului
gravitaţional Într-o primă ipoteză, se neglijează efectele capilare admiţând că ∂p ∂z = 0. În aceste condiţii,
unidimensional
din ecuaţiile (3.138) şi (3.139) rezultă că debitul este invariabil în timp şi are expresia
Ak ρ g
Q= , (3.140)
μ
iar producţia cumulativă variază liniar cu timpul, conform relaţiei
N p = Qt . (3.141)
În mod evident, această ipoteză este nerealistă, iar efectele capilare trebuie luate în considerare. Cele mai
semnificative efecte capilare se manifestă pe suprafaţa liberă a ţiţeiului şi la capătul inferior al tubului. Efectele capilare
la ieşirea din mediul poros, numite efecte de capăt, determină anularea debitului de ţiţei în momentul în care suprafaţa
liberă coboară la o anumită cotă, notată în figura 3.23 cu hc şi numită înălţime de capăt. Această anulare a debitului
corespunde existenţei, pe suprafaţa liberă de cotă hc, a unei presiuni relative negative, dată de relaţia
p c = −ρ g hc . (3.142)
Neglijând efectele capilare de la suprafaţa liberă, relaţia (3.142) este definită în domeniul hc < z ≤ h, în care
gradientul de presiune poate fi aproximat astfel
∂p ρ g hc
=− , (3.143)
∂z h
iar ecuaţia (3.139) ia forma
A k ρ g ⎛ hc ⎞
Q= ⎜1 − ⎟ . (3.144)
μ ⎝ h ⎠
Dacă se identifică expresia (3.144) cu relaţia (3.138)
dh A k ρ g ⎛ h ⎞
Q = −m A(s ti − s tr ) = ⎜⎜1 − c ⎟⎟
dt μ ⎝ h ⎠
şi se introduce notaţia
kρg
C= , (3.145)
m μ(s ti − s tr )
se obţine ecuaţia diferenţială
h
− dh = C dt , (3.146)
h − hc
care se integrează astfel
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
h t hi
h h hc ⎛ h ⎞ h − hc
∫ ∫ ∫ ⎜⎜⎝1 + h −chc ⎟⎟⎠dh = [h + hc ln(h − hc )]h
hi
− dh = C dt ; = 1+ ; = hi − h + hc ln i ,
h − hc h − hc h − hc h − hc
hi 0 h
1⎛ ⎞ hi ⎛
h − hc h h h − hc ⎞
t= ⎜ hi − h − hc ln i⎟ = ⎜1 − + c ln i ⎟ , (3.147)
C ⎜⎝ ⎟ C⎜
h − hc
⎠ ⎝ hi hi h − hc ⎟⎠
care exprimă timpul după care cota suprafeţei libere este h.
Pentru prevederea evoluţiei producţiei cumulative de ţiţei Np şi debitului Q în timp, se dau valori
descrescătoare cotei h în intervalul hc < h < hi, se calculează valorile lui t din relaţia (3.147), iar din formulele (3.137)
şi (3.144) rezultă valorile corespunzătoare ale lui Np şi Q. Valoarea lui hc poate fi estimată la 0,06 hi.
În realitate, fenomenul de drenaj gravitaţional este complicat şi de existenţa, deasupra suprafeţei libere, a unei
zone de mişcare bifazică, în care lichidul şi gazele care-i iau locul curg simultan.
3.7.3. Mişcarea gravitaţională axial simetrică staţionară

O sondă verticală generează o mişcare gravitaţională axial simetrică dacă se află în centrul unui bloc de
zăcământ de formă cilindrică, iar atât nivelul static hc al lichidului cât şi cel dinamic hs sunt situate sub frontiera
superioară a stratului productiv (figura 3.24). Condiţia ca mişcarea să fie gravitaţională este deci hc ≤ h, unde h este
grosimea stratului.
Admiţând că, pe frontiera de rază rc, nivelul hc este
invariabil în timp (astfel încât mişcarea să fie staţionară), ecuaţia
lui BOUSSINESQ (3.135) scrisă în coordonate cilindrice, se
reduce la forma
1 d ⎛⎜ dh 2 ⎞⎟
r =0 (3.148)
r dr ⎜⎝ dr ⎟⎠
Figura 3.24. Domeniul mişcării gravitaţionale axial simetrice
care se integrează succesiv
2 2
dh dh a
r =a, = ,
dr dr r
h 2 = a ln r + b , (3.149)
asociată cu condiţiile la limite
⎧la r = rs , h = hs ,
⎨ (3.150)
⎩la r = rc , h = hc .
Înlocuind condiţiile la limite (3.150) în relaţia (3.149) astfel
hs2 = a ln rs + b , hc2 = a ln rc + b ,
se determină constantele de integrare
h 2 − hs2 h 2 − hs2 h 2 − hs2
a= c , b = hs2 − c ln rs = hc2 − c ln rc ,
rc rc rc
ln ln ln
rs rs rs
care, introduse în soluţia (3.149) permit ecuaţiei suprafeţei libere a lichidului
h 2 − hs2 r h 2 − hs2 rc
h 2 = hs2 + c ln = hc2 − c ln . (3.151)
r rs r r
ln c ln c
rs rs
Dacă se înlocuieşte derivata dh/dr obţinută din relaţia (3.151) în ecuaţia lui DARCY scrisă astfel
k dp k dh
v=− = − ρg , (3.152)
μ dr μ dr
se obţine expresia vitezei de filtrare
k ρ g hc2 − hs2 1 1
v=− , (3.153)
μ r 2h r
ln c
rs
care, în asociere cu ecuaţia continuităţii (3.7), în care A = 2 π r h este aria unui cilindru de rază oarecare r şi înălţime h,
conduce la formula debitului de lichid
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
k ρ g hc2 − hs2 π k ρ g hc2 − hs2

Q = 2πr h v = 2πr h = .
( ) (3.154)
2r hμ rc rc
ln μ bt ln
rs rs
Ecuaţia (3.154) include la numitor factorul de volum al ţiţeiului, bt, pentru ca debitul să fie exprimat în condiţii
de suprafaţă. Ipotezele simplificatoare ale lui DUPUIT, exprimate prin relaţiile (3.134), fac ca ecuaţia (3.151) să descrie
suprafaţa liberă în mod aproximativ, fără a afecta însă relaţia debitului (3.154) care, aşa cum a demonstrat I. CIARNÂI,
exprimă valoarea exactă a debitului.
3.7.4. Mişcarea zonal gravitaţională axial simetrică staţionară

Dacă, în condiţiile paragrafului precedent, nivelul static se situează deasupra acoperişului colectorului (hc > h),
iar nivelul dinamic este inferior grosimii stratului productiv (hs < h, figura 3.25), suprafaţa liberă apare numai într-o
anumită vecinătate a sondei (între razele rs şi r0, unde este trasată cu linie continuă în figura 3.25). Domeniul mişcării
ţiţeiului spre sondă este format, în acest caz, dintr-o zonă în care mişcarea este radial plană (între razele rc şi r0) şi o
zonă în care mişcarea este gravitaţională (pentru r0 ≤ r ≤ rs). Această mişcare combinată se numeşte zonal
gravitaţională.
Se introduc notaţiile: hd – nivelul static, hc – grosimea
stratului, hs – nivelul dinamic, ca în figura 3.25. Debitul de
ţiţei este acelaşi în ambele zone şi se exprimă, conform
ecuaţiilor (3.154) şi (3.17), astfel
Q=
( )
π k ρ g hc2 − hs2
=
2 π k hc ( pc − p0 )
, (3.155)
r r
μ bt ln 0 μ bt ln c
rs r0
unde p0 = p r = r . Ştiind că pc = ρ g hd şi p0 = ρ g hc, a doua
0
Figura 3.25. Domeniul mişcării zonal gravitaţionale axial simetrice
ecuaţie (3.155) devine
2 π k ρ g hc (hd − hc )
Q= . (3.156)
rc
μ bt ln
r0
Din prima ecuaţie (3.155) se explicitează ln(r0/rs), iar din relaţia (3.156) se exprimă ln(rc/r0) astfel
r0 π k ρ g hc2 − hs2
= ln
( r
; ln c =
)
2π k hc ρ g (hd − hc )
.
rs Q μ bt r0 Q μ bt
Prin însumarea expresiilor precedente se găseşte formula
r
ln c =
πk ρ g
rs Q μ bt
(
2hc hd − hc2 − hs2 , )
care permite scrierea ecuaţiei debitului sub forma
Q=
(
π k ρ g 2hc hd − hc2 − hs2
.
) (3.157)
rc
μ bt ln
rs
Variaţia presiunii de zăcământ în domeniul rc ≤ r ≤ r0 este descrisă de ecuaţia (3.14), iar dependenţa de rază a
înălţimii ţiţeiului în zona de rază r0 ≤ r ≤ rs este dată de ecuaţia suprafeţei libere (3.151).
3.8. Estimarea rezervelor de hidrocarburi prin metoda declinului de producţie

Pentru caracterizarea ritmului de scădere a producţiei unui zăcământ de ţiţei s-a introdus noţiunea de declin de
producţie, care poate fi definită ca declin efectiv
Q −Q
De = i , (3.158)
Qi
sau declin nominal
d 1 dQ
D = − (ln Q ) = − . (3.159)
dt Q dt
Declinul efectiv este o funcţie în trepte (lunare, trimestriale, anuale etc., în funcţie de intervalul de timp la care se
referă debitul Q), în timp ce declinul nominal, definit ca panta graficului ln Q = f (t ) într-un punct curent, ca valoare
pozitivă, se pretează mai bine la interpretarea teoretică, fiind o funcţie continuă.
ARPS (1945), folosind date de producţie provenite de la un mare număr de zăcăminte, a arătat că graficele
declinului de producţie al zăcămintelor pot fi caracterizate prin trei tipuri de declin nominal: constant, hiperbolic şi
armonic.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
3.8.1. Declinul de producţie constant

Dacă declinul de producţie este constant, ecuaţia (3.159) devine
Q
ln i = D t , (3.160)
Q
şi conduce la următoarea lege de variaţie a debitului
Q = Qi e − D t , (3.161)
Producţia cumulativă de ţiţei este definită prin relaţia
t
∫
N p = Q dt (3.162)
0
t
Qi − D t Qi − Q
Np = e = . (3.163)
D 0 D
Întrucât debitul scade exponenţial în timp, declinul constant mai este numit în unele lucrări, în mod impropriu,
declin exponenţial.
Timpul de abandonare a zăcământului (durata exploatării), definit pe baza debitului de abandonare Qa, stabilit pe
criterii de natură economică, rezultă din relaţia (3.160) astfel
1 Q
ta = ln i . (3.164)
D Qa
3.8.2. Declinul de producţie hiperbolic

Acest tip de declin are expresia
D = c Qn , (3.165)
în care c, n sunt coeficientul, respectiv exponentul declinului. Introducând relaţia precedentă în formula (3.159) se
obţine egalitatea
1 dQ
− = c Qn ,
Q dt
care, după separarea variabilelor sub forma
dQ
= − c dt ,
Q n +1
integrare şi rearanjare, conduce la ecuaţia debitului
Qi
Q= . (3.166)
(1 + n Di t )1 n
Coeficientul de declin c poate fi exprimat în funcţie de declinul iniţial Di şi de debitul iniţial Qi astfel
c = Di Qin . (3.167)
După cum se observă, pentru n = 0 relaţia (3.165) corespunde declinului constant.
Producţia cumulativă de ţiţei este dată de relaţia (3.162) asociată cu formula (3.166). După integrare se obţine forma
Qin
Np = (
Q1− n − Q1− n .
(1 − n )Di i
) (3.168)
Timpul de abandonare rezultă din ecuaţia (3.166) astfel

⎡⎛ Q ⎞ n ⎤ 1
ta = ⎢⎜⎜ i ⎟⎟ − 1⎥ . (3.169)
⎢⎝ Qa ⎠ ⎥ n Di
⎣ ⎦
3.8.3. Declinul de producţie armonic

Declinul armonic este cazul particular de declin hiperbolic corespunzător lui n = 1. Ca urmare, relaţiile
(3.165)…(3.167) şi (3.169) devin
Qi D ⎛Q ⎞ 1
D = cQ , Q = , c = i , t a = ⎜⎜ i − 1⎟⎟ , (3.170)
1 + Di t Qi ⎝ Qa ⎠ Di
iar producţia cumulativă de ţiţei se exprimă, pe baza ecuaţiei (3.162) şi celei de-a doua egalităţi (3.170), astfel
Q Q
N p = i ln i . (3.171)
Di Q
Extrapolarea curbelor declinului de producţie este una din cele mai vechi şi mai frecvent folosite metode din
ingineria zăcămintelor de ţiţei. Ea constă în prevederea debitului şi producţiei cumulative pe baza relaţiei (3.165), prin
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
determinarea exponentului n care reproduce datele de producţie înregistrate pe o perioadă de timp concludentă.
O nouă orientare în practica analizei curbelor de declin a fost stabilită, în anul 1968, de către SLIDER, prin
introducerea metodei suprapunerii curbelor teoretice (trasate pe hârtie transparentă) peste curbele obţinute din date de
producţie. GENTRY, în anul 1972, exprimând adimensional ecuaţiile debitului şi producţiei cumulative pentru cele trei
tipuri de declin introduse de ARPS, a trasat două grafice care pot fi folosite pentru extrapolarea rapidă a curbelor de
declin hiperbolic şi armonic. Deşi, în unele cazuri, ca urmare a efectelor caracteristicilor fizice ale zăcămintelor (strate
cu permeabilităţi diferite deschise prin aceeaşi sondă), a proprietăţilor fluidelor de zăcământ şi a mecanismelor de
recuperare primară s-au obţinut valori ale exponentului de declin n supraunitare, extrapolarea curbelor debit – timp
reprezintă una din cele mai folosite şi eficiente metode de estimare a resurselor primare de ţiţei.
3.9. Probleme
3.1. O sondă produce ţiţei incompresibil în condiţiile mişcării radial plane staţionare, cu debitul Q = 65 m3/zi.
Cunoscând: razele rc = 250 m, rs = 8 cm şi grosimea stratului h = 18,5 m, se cer:
a) raza r1 la care presiunea p1 este medie aritmetică a valorilor pc şi ps;
b) raza sondei rs2 necesară pentru ca debitul sondei să se dubleze;
c) viteza de filtrare la frontiera exterioară a zonei de drenaj.
Rezolvare
a) Legea variaţiei presiunii (3.14) particularizată pentru raza r1 permite scrierea succesivă a egalităţilor
( pc − ps ) ln(r1 rs ) = pc + ps − ps = pc − ps , 2 ln r1 = ln rc , ln⎜⎜ r1 ⎟⎟ = ln rc ,
2
⎛ ⎞
ln (rc rs ) 2 2 rs rs ⎝ rs ⎠ rs
iar în final se obţine valoarea
r1 = rc rs = 250 ⋅ 0,08 = 4,472 m . (3.172)
Se constată că presiunea medie aritmetică a valorilor pc şi ps corespunde mediei geometrice a razelor rc şi rs.
b) Se poate deduce pentru raza rs2 o expresie similară cu (3.172) folosind ecuaţia debitului volumic de lichid
(3.17) astfel
2 π k h ( p c − p s ) 2 π k h( p c − p s )
Q2 = 2Q = 2 = ,
μ bt ln (rc rs ) μ bt ln (rc rs 2 )
2
rc r ⎛ r ⎞ r
2 ln = ln c , ln⎜⎜ c ⎟⎟ = ln c , rs22 = rc rs .
rs 2 rs ⎝ rs 2 ⎠ rs
rs 2 = rc rs = 250 ⋅ 0,08 = 4,472 m . (3.173)
Acest rezultat indică faptul că dublarea debitului volumic de lichid produs de sondă prin creşterea razei acesteia
este practic imposibilă.
c) Conform ecuaţiei macroscopice a continuităţii pentru un fluid incompresibil, viteza de filtrare are expresia
Q
v= , (3.174)
2π r h
din care, pentru raza exterioară a zonei de drenaj a sondei, se obţine valoarea
Q 65 m s mm mm
vc = = = 2,589 ⋅10 −8 ⋅ 86.400 ⋅10 3 = 2,237 .
2π rc h 86.400 ⋅ 2 ⋅ π ⋅ 250 ⋅18,5 s zi m zi
3.2. Să se calculeze debitul unei sonde amplasate excentric într-un zăcământ de ţiţei cu contur de alimentare
circular, de rază rc = 300 m, pe care presiunea are valoarea constantă pc = 18,6 MPa. Se mai cunosc: rs = 7 cm, h = 16 m,
δ = 200 m, k = 44 mD, μ = 1 cP, bt = 1,30 şi presiunea în centrul zăcământului po = 18,5 MPa.
Rezolvare
Pentru aflarea presiunii dinamice de adâncime a sondei se particularizează legea variaţiei presiunii (3.37) pentru
coordonatele centrului zăcământului, folosind şi relaţia (3.26), astfel
pc − p s δ2 D 2 pc − p s rc2 p −p r
p0 = p x = o = pc − ln = p c − ln = pc − c 2 s 2 ln c
y =0 2
r −δ 2 2
rc δ 2 2
r −δ 2
δ 2
r −δ δ
2 ln c 2 ln c ln c
rc rs rc rs rc rs
şi se obţine ecuaţia
r 2 − δ2 r
ps = pc − ( pc − p0 ) ln c ln c , (3.175)
rc rs δ
din care se află valoarea
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
300 2 − 200 2 300

ps = 18,6 ⋅ 106 − 0,1 ⋅ 106 ln ln = 16.682.386 Pa ≅ 16,682 MPa .
300 ⋅ 0,07 200
Înlocuind acest rezultat alături de datele problemei în ecuaţia (3.35) rezultă
2 ⋅ π ⋅ 44 ⋅ 10 −15 ⋅ 16(18,6 − 16,682 ) ⋅ 10 6
Q= = 8,3935 ⋅ 10 − 4 m 3 /s ⋅ 86.400 s/zi = 72,520 m 3 /zi .
−3 300 2 − 200 2
1 ⋅ 10 ⋅ 1,3 ln
300 ⋅ 0,07
3.3. Un zăcământ de ţiţei, cu frontiera de alimentare liniară de lungime infinită, este exploatat printr-o sondă cu raza rs
= 7 cm, situată la distanţa d = 50 m faţă de frontiera de alimentare. Cunoscând: presiunile pc = 120 bar, ps = 112 bar, piv =
90 bar, vâscozitatea dinamică şi factorul de volum al ţiţeiului μ = 1 cP, bt = 1,25, grosimea stratului h = 10 m şi
permeabilitatea k = 100 mD, se cere să se calculeze:
a) debitul sondei;
b) parametrii (raza şi coordonatele centrului) izobarei p1 = 118 bar.
Rezolvare
a) Din ecuaţia debitului volumic de lichid (3.42) rezultă
2 ⋅ π ⋅1 ⋅10 −13 ⋅10(120 − 112 ) ⋅10 5
Q= = 5,535 ⋅10 − 4 m 3 s ⋅ 86.400 s zi = 47,837 m 3 zi .
1 ⋅10 − 3 ⋅1,25 ln (2 ⋅ 50 0,07 )
b) Procedând ca în § 3.2.3 se obţin ecuaţiile (3.46), (3.50), în care se înlocuiesc datele problemei şi rezultă
120 −118 2⋅50
2 ln 1 + 37,7964 2 ⋅ 50 ⋅ 37,7964
2 120 −112 0,07
c =e = 37,7964 , b = 50 = 52,7176 m , R = = 16,7078 m .
37,7964 − 1 37,7964 − 1
3.4. Într-un zăcământ de ţiţei a fost forată o sondă de rază rs = 10 cm, folosindu-se un fluid de circulaţie
inadecvat. Ca urmare, s-a produs blocarea parţială a porilor într-o zonă cilindrică, coaxială cu sonda, de rază r0. Pentru
restabilirea permeabilităţii originale a fost injectat volumul V = 20 m3 de soluţie acidă. Cunoscând: raza conturului
circular de alimentare rc = 200 m, grosimea stratului h = 20 m, vâscozitatea dinamică şi factorul de volum al ţiţeiului μ =
2 cP, bt = 1,25, presiunile pc = 140 bar, ps = 90 bar, permeabilitatea originală k2 = 30 mD, porozitatea m = 0,20 şi
saturaţia în apă sai = 0,25 , se cere să se calculeze:
a) valoarea razei r0, ştiind că soluţia de acidizare a dezlocuit ţiţeiul şi apa din porii rocii conform fracţiilor ft = 0,75 şi fa = 0,80;
b) permeabilitatea modificată, k1, ştiind că, după acidizare, debitul sondei a crescut de 4 ori (Q2 = 4Q1), la aceeaşi
valoare a presiunii diferenţiale;
c) debitele cu care a produs sonda, înainte şi respectiv după acidizare.
Rezolvare
a) Se scrie ecuaţia de bilanţ între volumul de soluţie acidă injectată şi suma volumelor de ţiţei şi de apă
dezlocuite de aceasta din mediul poros
( )
V = π r02 − rs2 h m[(1 − s ai ) f t + s ai f a ] , (3.176)
din care se obţine raza zonei cu permeabilitatea modificată sub forma
V
r0 = + rs2 . (3.177)
π h m[(1 − s ai ) f t + s ai f a ]
Înlocuind datele problemei în relaţia (3.177) se găseşte valoarea
20
r0 = + 0,12 = 1,448 m .
π ⋅ 20 ⋅ 0,2[(1 − 0,25) ⋅ 0,75 + 0,25 ⋅ 0,8]
b) Se înmulţeşte la numărător şi numitor cu k1 prima ecuaţie (3.82) astfel
2π k1 h( pc − ps )
Q1 = , (3.178)
⎛ r0 k1 rc ⎞
μ bt ⎜⎜ ln + ln ⎟⎟
⎝ rs k 2 r0 ⎠
apoi se face raportul Q1/Q2
k1 rc
ln
Q1 k 2 rs
= , (3.179)
Q2 ln r0 + k1 ln rc
rs k 2 r0
şi se exprimă raportul permeabilităţilor
Q1 r0
ln
k1 Q2 rs
= , (3.180)
k 2 ln rc − Q1 ln rc
rs Q2 r0
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
obţinându-se valoarea numerică

1 1,448
ln
k1 4 0,1
= = 0,1049 .
k 2 ln 200 1 200
− ln
0,1 4 1,448
Permeabilitatea modificată este
k1 = 0,1049k2 = 3,1475 mD .
c) Se află mai întâi, cu relaţia (3.82) particularizată pentru k1 = k2, valoarea
2 ⋅ π ⋅ 30 ⋅ 10 −15 ⋅ 20(140 − 90 ) ⋅ 105
Q2 = = 9,9196 ⋅ 10 − 4 m 3 /s = 85,7057 m 3 /zi ,
2 ⋅ 10 ⋅ 1,25 ln (200 0,1)
−3
apoi
Q1 = Q2/4 = 2,4799·10–4 m3/s = 21,4264 m3/zi .
3.5. O sondă produce ţiţei dintr-un strat orizontal, cu grosimea h = 100 m, în condiţiile mişcării gravitaţionale
axial simetrice staţionare, la debitul Q = 29,5 m3/zi. Cunoscând: rc = 200 m, rs = 0,07 m, ρ = 850 kg/m3, μ = 2,5 mPa·s,
bt = 1,02, k = 100 mD şi nivelul static hc = 80 m, se cere să se calculeze:
a) nivelul dinamic hs al ţiţeiului în sondă, corespunzător debitului indicat mai sus;
b) nivelul dinamic hs1 necesar pentru dublarea debitului sondei;
c) raza r1 la care nivelul ţiţeiului în stratul productiv este h1 = (hs + hc)/2, pentru hs determinat la punctul a).
Rezolvare
a) Din ecuaţia (3.154) a debitului sondei, se obţine pentru nivelul dinamic hs expresia
Q μ bt ln (rc rs )
hs = hc2 − , (3.181)
πk ρ g
care conduce, cu datele problemei, la valoarea
29,5 ⋅ 2,5 ⋅ 10 −3 ⋅ 1,02 ln (200 0,07 )
hs = 80 2 − = 61,271 m .
86.400 ⋅ π ⋅ 100 ⋅ 10 −15 ⋅ 850 ⋅ 9,806
b) Scriind că dublul debitului de la punctul a) poate fi obţinut prin modificarea nivelului dinamic de la hs la hs1 rezultă
Q1 = 2Q = 2
(
π k ρ g hc2 − hs2)=
(
π k ρ g hc2 − hs21 )
⇒ hs1 = 2hs2 − hc2 ,
μ bt ln (rc rs ) μ bt ln (rc rs )
hs1 = 2 ⋅ 61,2712 − 80 2 = 33,291 m .

c) Se particularizează ecuaţia suprafeţei libere (3.151) pentru h1 şi se obţine expresia
ln (r1 rs ) hc2 + 2hc hs − 3hs2 80 2 + 2 ⋅ 80 ⋅ 61,271 − 3 ⋅ 61,2712
2
hc2 − hs2 r ⎛ h + hs ⎞
h12 = hs2 + ln 1 = ⎜ c ⎟ ⇒ = = = 0,4669 .
ln (rc rs ) rs ⎝ 2 ⎠ ln (rc rs ) (
4 hc2 − hs2) (
4 80 2 − 61,2712 )
Astfel rezultă
ln (r1 rs )
= 0,4669 ⇒ ln (r1 rs ) = ln (rc rs )0, 4669 , r1 = rs (rc rs )0, 4669 = 0,07(200 0,07 )0, 4669 = 2,8752 m .
ln (rc rs )
3.6. Debitul unui zăcământ de ţiţei a scăzut, în 12 luni, de la valoarea iniţială Qi = 800 m3/lună la Q = 520
3
m /lună. Ştiind că declinul de producţie al zăcământului este constant, se cere să se determine următoarele:
a) debitul şi producţia cumulativă de ţiţei după primii 4 ani de exploatare;
b) timpul t1 la care debitul are valoarea Q1 = Qi/2;
c) timpul de abandonare şi producţia cumulativă finală de ţiţei, admiţând debitul limită economică Qa = 15 m3/lună.
Rezolvare
a) În condiţiile declinului nominal constant, din ecuaţia (3.160) se obţine
1 Q
D = ln i , (3.182)
t Q
relaţie care permite calcularea declinului
1 800
D = ln = 0,0359 lună −1 .
12 520
apoi, din formula (3.161) rezultă
Q48 luni = 800 e−0,0359⋅48 = 142,805 m3/lună .
b) Producţia cumulativă de ţiţei are expresia (3.163), care conduce la valoarea
800 − 142,805
N p 48 luni = = 18.307 m 3 .
0,0359
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
c) Timpul de abandonare se obţine din relaţia (3.182) scrisă pentru Q = Qa, sub forma (3.164), deci
1 800
ta = ln = 110,772 luni = 9,231 ani ,
0,0359 15
iar producţia cumulativă de ţiţei la abandonare rezultă din ecuaţia (3.163) astfel
800 − 15
N pa = = 21.867 m 3 .
0,0359

3.7. O sondă produce ţiţei incompresibil în condiţiile mişcării radial plane staţionare, cu debitul Q = 78 m3/zi, la
presiunea dinamică de adâncime ps = 150 bar. Cunoscând: presiunea statică pc = 154 bar, presiunea de început de
vaporizare piv = 120 bar, densitatea, vâscozitatea dinamică şi factorul de volum al ţiţeiului ρ = 850 kg/m3, μ = 0,8 mPa·s, bt =
1,26, razele rc = 220 m, rs = 7 cm, grosimea stratului h = 20 m şi porozitatea m = 0,2, se cere să se calculeze:
a) permeabilitatea zăcământului, considerat a fi omogen;
b) viteza de filtrare şi valoarea numărului REYNOLDS la peretele sondei;
c) presiunea medie ponderată cu aria zonei de drenaj a sondei.
3.8. Într-un zăcământ de ţiţei cu frontiera de alimentare cilindrică au fost săpate patru sonde, având raze egale, rs
= 10 cm, şi excentricităţile δ1 = 0, δ2 = rc/4, δ3 = rc/2, δ4 = 3rc/4. Se admite că sondele produc succesiv, la aceeaşi
presiune dinamică de adâncime. Cunoscând rc = 300 m, se cere să se determine valorile raportului dintre debitul fiecărei
sonde excentrice şi debitul sondei centrale, considerând că mişcarea este staţionară şi fluidul incompresibil.
3.9. O sondă produce ţiţei incompresibil în condiţiile mişcării radial plane staţionare, cu debitul Q = 65 m3/zi, la
presiunea dinamică de adâncime ps = 15,4 MPa. Cunoscând: presiunea statică pc = 15,8 MPa, presiunea de început de
vaporizare piv = 12 MPa, densitatea, vâscozitatea dinamică şi factorul de volum al ţiţeiului ρ = 825 kg/m3, μ = 0,9 cP, bt =
1,27, razele rc = 250 m, rs = 8 cm, grosimea stratului h = 18,5 m şi porozitatea m = 0,16, se cere să se verifice
valabilitatea, în condiţiile problemei, a ecuaţiei lui DARCY şi să se calculeze:
a) permeabilitatea efectivă faţă de ţiţei a mediului poros;
b) viteza de filtrare la raza r1 = 8 m;
c) debitul sondei corespunzător presiunii dinamice de adâncime ps1 = 15 MPa.
3.10. Într-un zăcământ de ţiţei cu frontiera de alimentare cilindrică au fost săpate patru sonde, având raze egale,
rs = 10 cm, şi excentricităţile δ1 = 0, δ2 = rc/4, δ3 = rc/2, δ4 = 3rc/4. Se admite că sondele produc succesiv, la aceeaşi
presiune dinamică de adâncime. Cunoscând rc = 300 m, se cere să se determine valorile raportului dintre debitul fiecărei
sonde excentrice şi debitul sondei centrale, considerând că mişcarea este staţionară şi fluidul incompresibil.
3.11. Un zăcământ de ţiţei, cu frontiera de alimentare liniară de lungime infinită, este exploatat printr-o sondă de
rază rs = 8 cm, situată la distanţa d = 75 m faţă de frontiera de alimentare. Se mai cunosc următoarele: grosimea
stratului h = 18 m, vâscozitatea dinamică şi factorul de volum al ţiţeiului μ = 1,2 mPa·s, bt = 1,23, presiunile statică,
respectiv dinamică de adâncime pc = 120 bar, ps = 112 bar şi debitul sondei Q = 55 m3/zi. Se cere să se determine:
a) permeabilitatea efectivă faţă de ţiţei k a zonei de drenaj a sondei;
b) parametrii (raza şi coordonatele centrului) izobarei p1 = 115 bar.
3.12. O sondă este amplasată echidistant faţă de extremităţile conturului de alimentare liniar de lungime 2a = 500
m, la distanţa d = 100 m faţă de acesta. Cunoscând: permeabilitatea k = 300 mD, grosimea stratului h = 12 m, presiunile
pc = 14 MPa, ps = 13,5 MPa, raza sondei rs = 10 cm, vâscozitatea şi factorul de volum al ţiţeiului μ = 1,5 mPa·s, respectiv
bt = 1,22, se cer:
a) debitul de ţiţei produs de sondă;
b) presiunea de zăcământ în punctul de coordonate x = 50 m, y = 75 m.
3.13. Un filtru cilindric vertical pentru purificarea apei de zăcământ este format din 5 straturi de nisip suprapuse, cu
grosimile: l1 = 20 cm, l2 = 25 cm, l3 = 30 cm, l4 = 35 cm, l5 = 40 cm şi permeabilităţile: k1 = 100 D, k2 = 90 D, k3 = 80 D,
k4 = 65 D, k5 = 50 D. Cunoscând: înălţimea apei faţă de baza filtrului, h = 2 m, diametrul filtrului d = 1,7 m, densitatea şi
vâscozitatea dinamică a apei ρ = 1085 kg/m3, μ = 0,95 cP, se cere să se calculeze:
a) permeabilitatea medie a filtrului:
b) debitul zilnic de apă filtrată.
3.14. O sondă produce ţiţei incompresibil în condiţii radial plane staţionare dintr-un strat orizontal, format din
două pachete suprapuse, având grosimile h1 = 7 m, h2 = 12 m şi permeabilităţile k1 = 70 mD, k2 = 55 mD. Se mai cunosc:
presiunile pc = 170 bar, ps = 162 bar, razele rc = 250 m, rs = 7 cm, vâscozitatea dinamică şi factorul de volum al ţiţeiului
μ = 2 cP, respectiv bt = 1,22. Se cere să se determine:
a) debitul de ţiţei produs de sondă;
b) vitezele de filtrare a ţiţeiului în cele două pachete permeabile, la raza r = 50 m.
3.15. Într-un zăcământ de ţiţei a fost forată o sondă folosindu-se un fluid de circulaţie inadecvat. Ca urmare, s-a
produs blocarea parţială a porilor într-o zonă cilindrică, coaxială cu sonda, de rază r0, permeabilitatea acestei zone
scăzând de 15 ori faţă de cea originală (k1 = k2/15). Pentru restabilirea permeabilităţii originale, a fost injectat volumul V
= 20 m3 de soluţie acidă. Cunoscând: razele rc = 200 m, rs = 8 cm, grosimea stratului h = 20 m, permeabilitatea originală
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
k2 = 30 mD, porozitatea m = 0,20 şi saturaţia ireductibilă în apă sai = 0,25, se cere să se determine:
a) valoarea razei r0, ştiind că soluţia de acidizare a dezlocuit ţiţeiul şi apa din porii rocii conform fracţiilor ft =
0,75, respectiv fa = 0,80;
b) permeabilitatea medie km a stratului productiv, înainte de acidizare.
3.16. O sondă, care produce ţiţei în condiţii radial plane staţionare, a fost acidizată, realizându-se creşterea
permeabilităţii într-o zonă de rază r0 = 1,7 m. Ştiind că: rc = 200 m, rs = 7 cm, h = 16 m, pc = 21,5 MPa, ps = 21 MPa, μ = 1,4
cP, bt = 1,25, k2 = 30 mD şi Q = 15 m3/zi, se cer:
a) factorul de skin S;
b) valoarea k1 a permeabilităţii modificate.
3.17. O sondă produce, în condiţii radial plane staţionare, debitul de ţiţei Q = 34 m3/zi, la presiunea diferenţială
pc – ps = 6 bar. Cunoscând: razele rc = 200 m şi rs = 0,07 m, grosimea stratului h = 12 m, permeabilitatea originală k2 = 500
mD, vâscozitatea dinamică şi factorul de volum al ţiţeiului μ = 1 cP, respectiv bt = 1,25, se cere să se calculeze:
b) permeabilitatea k1 a zonei de rază r0 = 1,8 m;
c) raza redusă rrs a sondei.
3.18. O sondă, care produce ţiţei incompresibil, în condiţiile mişcării radial plane staţionare, a fost acidizată pe o
zonă de rază r0 = 1,5 m. Ştiind că: rc = 200 m, rs = 10 cm, h = 16,4 m, pc = 215 bar, ps = 211 bar, μ = 1,2 cP, bt = 1,22, k2 =
30 mD şi Q = 14,5 m3/zi, se cere să se calculeze următoarele:
a) permeabilitatea k1 a zonei de rază ro;
b) raza redusă rrs a sondei;
c) permeabilitatea medie km.
3.19. Într-un zăcământ de ţiţei a fost forată o sondă numai până la atingerea stratului productiv, din cauza
prezenţei unei zone de apă de talpă. Cunoscând: razele rc = 240 m, rs = 7 cm, grosimea colectorului h = 16 m,
vâscozitatea dinamică şi factorul de volum al ţiţeiului μ = 1,05 mPa·s, respectiv bt = 1,3, presiunile reduse la planul de
referinţă pc* = 15 MPa, p s* = 14,4 MPa şi debitul sondei Q = 12 m3/zi, se cere să se calculeze:
a) permeabilitatea medie efectivă faţă de ţiţei a mediului poros;
b) raza r1 la care presiunea redusă la planul de referinţă are valoarea p1* = ( pc* + p s* )/2;
c) factorul de pseudoskin;
d) coeficientul de imperfecţiune a sondei.
3.20. Într-un zăcământ de ţiţei a fost forată o sondă numai până la atingerea stratului productiv, din cauza
prezenţei unei zone de apă de talpă. Cunoscând: razele rc = 200 m, rs = 7 cm, grosimea stratului productiv h = 4 m,
vâscozitatea dinamică şi factorul de volum al ţiţeiului μ = 1,6 cP, bt = 1,26, presiunile reduse la planul de referinţă p c* =
146 bar, p s* = 142 bar şi debitul de ţiţei Q = 10 m3/zi, se cere să se calculeze:
a) permeabilitatea medie efectivă faţă de ţiţei a mediului poros;
b) factorul de pseudoskin;
c) coeficientul de imperfecţiune a sondei.
3.21. Un tub cilindric vertical transparent, cu diametrul interior d = 6 cm, este umplut cu nisip şi saturat cu ţiţei,
în prezenţa apei interstiţiale. Ţiţeiul din tub este drenat gravitaţional. Cunoscând: înălţimea coloanei de nisip hi = 2 m,
porozitatea m = 0,4, permeabilitatea k = 620 mD, densitatea şi vâscozitatea ţiţeiului ρ = 890 kg/m3, μ = 27 mPa·s,
saturaţiile iniţială şi remanentă în ţiţei sti = 0,7, respectiv str = 0,1 şi înălţimea de capăt hc = 0,06 hi, se cer:
a) producţia cumulativă, debitul de ţiţei şi timpul de drenaj gravitaţional, corespunzătoare cotei h = hi/2;
b) producţia cumulativă de ţiţei până la abandonare şi timpul total de drenaj, dacă se admite debitul de
abandonare Qa = 0,1 Qi;
c) factorul final de recuperare a ţiţeiului.
3.22. Un tub cilindric vertical transparent, cu diametrul interior d = 6 cm, este umplut cu nisip şi saturat cu ţiţei,
în prezenţa apei interstiţiale. Ţiţeiul din tub este drenat gravitaţional. Cunoscând: înălţimea coloanei de nisip hi = 2 m,
porozitatea m = 0,4, permeabilitatea k = 620 mD, densitatea şi vâscozitatea ţiţeiului ρ = 890 kg/m3, μ = 27 mPa·s,
saturaţiile iniţială şi remanentă în ţiţei sti = 0,7, respectiv str = 0,1 şi neglijând efectele capilare de capăt, se cer:
a) producţia cumulativă, debitul de ţiţei şi timpul de drenaj gravitaţional, corespunzătoare cotei h = hi/2;
b) producţia cumulativă finală de ţiţei şi timpul total de drenaj gravitaţional.
3.23. Nivelul static al ţiţeiului într-o sondă, care produce dintr-un strat orizontal, este hd = 150 m. Cunoscând:
razele rc = 200 m, rs = 8 cm, grosimea stratului hc = 90 m, permeabilitatea k = 120 mD, densitatea, vâscozitatea
dinamică şi factorul de volum al ţiţeiului ρ = 850 kg/m3, μ = 1,6 mPa·s, respectiv bt = 1,03, se cere să se calculeze:
a) debitul sondei corespunzător nivelului dinamic hs = 50 m;
b) raza r0 a frontierei care separă zona mişcării radial plane de zona mişcării cu suprafaţă liberă;
c) raza r1 la care nivelul ţiţeiului în strat este media aritmetică a valorilor hc şi hs.
3.24. Un zăcământ de ţiţei a produs cu debitul iniţial Qi = 1.000 m3/lună. Ştiind că declinul de producţie al
zăcământului este de tip hiperbolic, caracterizat prin n = 0,7 şi Di = 0,03 (lună)–1, se cere să se determine:
_________________________________________________________________________________________________________________________________________

c) durata exploatării şi producţia cumulativă finală de ţiţei, admiţând debitul limită economică Qa = 20 m3/lună.
3.24. Debitul iniţial al unui zăcământ de ţiţei a avut valoarea Qi = 1.000 m3/lună. Ştiind că declinul de producţie
al zăcământului este de tip armonic şi are valoarea iniţială Di = 0,03 (lună)–1, se cere să se determine:
c) durata exploatării şi producţia cumulativă finală de ţiţei, admiţând debitul limită economică Qa = 20 m3/lună.

1. Numiţi ecuaţiile fundamentale ale mişcării fluidelor incompresibile prin medii poroase, folosite pentru toate
tipurile de mişcări studiate în acest capitol.
2. De ce este preferabilă folosirea coordonatelor cilindrice pentru scrierea ecuaţiilor mişcării radial plane?
3. Care sunt principalele procedee tehnice de stimulare a productivităţii sondelor extractive de ţiţei?
4. În ce condiţii se poate folosi ecuaţia (3.17) în locul relaţiei (3.35) pentru aflarea debitului sondei excentrice?
5. În ce condiţii se poate folosi ecuaţia (3.42) în locul relaţiei (3.44) pentru aflarea debitului sondei dispuse într-
un zăcământ cu frontiera de alimentare liniară de lungime finită, simetric în raport cu extremităţile frontierei?
6. Ce este o izobară? Ce formă poate avea aceasta în condiţiile mişcărilor unidimensionale, bidimensionale,
respectiv tridimensionale?
7. Scrieţi relaţia care exprimă legea refracţiei liniilor de curent.
8. Precizaţi două cazuri concrete în care permeabilitatea zăcământului se modifică faţă de valoarea originală într-o
zonă cilindrică, coaxială cu sonda productivă de ţiţei.
9. Ce este efectul skin şi prin ce parametru adimensional se caracterizează acest efect?
10. De ce sondele imperfecte din punct vedere hidrodinamic generează mişcări tridimensionale?
11. În ce moduri poate fi apreciat cantitativ efectul imperfecţiunii sondei asupra debitului produs de aceasta?
12. Care sunt tipurile de sonde imperfecte după gradul de deschidere a stratului productiv?
13. Care sunt tipurile de frontiere ale domeniului mişcării gravitaţionale a unui lichid într-un mediu poros?
14. Ce tipuri de declin de producţie nominal cunoaşteţi? Care dintre ele este cel mai dezavantajos?

1. Configuraţia mişcării radial plane a unui lichid incompresibil printr-un mediu poros omogen.
2. Graficele presiunii şi vitezei de filtrare în funcţie de rază, în condiţiile mişcării radial plane staţionare.
3. Sistemul de două surse plane echivalent mişcării generate de o sondă amplasată excentric.
4. Refracţia liniilor de curent pe frontiera comună a două zone de permeabilităţi diferite.
5. Configuraţia mişcării radial plane printr-un mediu poros format din două zone de permeabilităţi diferite, în
cazul frontierei comune perpendiculare pe direcţia mişcării.
6. Configuraţia geometrică a mişcării zonal radial sferice.
7. Configuraţia mişcării generate de o sondă într-un zăcământ de ţiţei cu apă de talpă inactivă.

1. Mişcarea unidimensională a unui lichid incompresibil într-un mediu poros omogen.
2. Mişcarea generată de o sondă într-un zăcământ cu frontieră liniară de alimentare.
3. Mişcarea unidimensională într-un mediu poros cu permeabilitate zonal constantă, în cazul frontierei comune
perpendiculare pe direcţia mişcării.
4. Conuri de apă de talpă inactivă.
5. Ecuaţia lui BOUSSINESQ.

1. Sondă perfectă – sondă imperfectă din punct de vedere hidrodinamic.
2. Indice de productivitate – indice de productivitate specific.
3. Apă de talpă activă – apă de talpă inactivă.
4. Declin de producţie efectiv – declin de producţie nominal.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Capitolul 4
MIŞCAREA LICHIDELOR COMPRESIBILE ÎN MEDII POROASE

4.1. Ecuaţiile mişcării lichidelor compresibile în medii poroase
Compresibilitatea lichidelor joacă un rol important în cadrul exploatării zăcămintelor de ţiţei, ea putând constitui, în
cazul zăcămintelor mărginite de un acvifer de dimensiuni mari, principala formă de energie capabilă să determine împingerea
ţiţeiului spre sonde. De asemenea, calcularea unor parametri ai zăcământului din date de cercetare hidrodinamică a sondelor
prin modificarea debitului are la bază teoria mişcării lichidelor compresibile în medii poroase.
Ecuaţiile mişcării lichidelor compresibile în medii poroase sunt constituite din relaţiile lui DARCY (2.16),
bilanţului material (2.33) şi de stare (2.51). Se derivează în raport cu timpul ecuaţia (2.51)
∂ρ ∂p ∂p
= β ρ 0 e β( p − p0 ) = βρ , (4.1)
∂t ∂t ∂t
se neglijează, în ecuaţia (2.33), variaţia porozităţii cu timpul, se trece de la presiunea redusă p* la presiunea p în relaţia (2.16)
(deoarece mişcarea este plană) şi se înlocuieşte viteza de filtrare exprimată prin ecuaţia (2.16) în formula (2.33). Se
obţine astfel ecuaţia neliniară de mişcare
⎛ kρ ⎞ ∂p
∇⎜⎜ ∇p ⎟⎟ = m β ρ , (4.2)
⎝ μ ⎠ ∂t
a cărei neliniaritate este determinată de variaţia coeficienţilor kρ/μ şi mβρ cu presiunea. Ţinând seama că, din ecuaţia
(2.51), rezultă
ρ ρ 1 1
= eβ( p − p0 ) ; ln = β( p − p0 ) ; ∇ρ = β∇p ; ∇p = ∇ρ ,
ρ0 ρ0 ρ ρβ
relaţia (4.2) poate fi transcrisă, după simplificări, astfel
⎛ k ⎞ ∂ρ
∇⎜⎜ ∇ρ ⎟⎟ = m . (4.3)
⎝ μβ ⎠ ∂t
În continuare se presupune că mediul poros este omogen pentru toate proprietăţile şi izotrop pentru
permeabilitate, că vâscozitatea şi compresibilitatea lichidului au variaţii neglijabile cu presiunea şi că ecuaţia de stare
(2.51) poate fi aproximată sub forma (2.52), din care rezultă
∂ρ ∂p
∇ρ = ρ 0 β ∇p şi = ρ0 β .
∂t ∂t
Astfel, ecuaţia (4.3) ia forma liniară
1 ∂p
Δp= , (4.4)
a ∂t
unde ∇ este operatorul lui HAMILTON definit de ecuaţia (2.17), ∇∇ = Δ , unde
∂2 ∂2 ∂2
Δ= + +
∂x 2 ∂y 2 ∂z 2
este operatorul lui LAPLACE (laplacian), iar
k
a= (4.5)
mβμ
se numeşte coeficient de piezoconductibilitate hidraulică sau de difuzie. Ecuaţia (4.4) este cunoscută sub numele de
ecuaţia difuziei şi guvernează nu numai mişcarea nestaţionară a fluidelor compresibile, ci şi transferul nestaţionar al
căldurii prin conducţie sau transportul nestaţionar al energiei electrice.
Ecuaţia (4.2) poate fi înlocuită de forma liniarizată (4.4) dacă este îndeplinită condiţia βp << 1, unde β este
compresibilitatea totală a sistemului rocă–fluide conţinute şi are expresia
β
β = st β t + s ai β a + r , (4.6)
m
în care st, sai sunt saturaţiile în ţiţei şi apă, βt, βa, βr – coeficienţii de compresibilitate ai ţiţeiului, apei şi matricei rocii, m
– coeficientul de porozitate volumică, iar βr/m – compresibilitatea efectivă a porilor rocii.
Mişcarea generată de o sondă perfectă din punct de vedere hidrodinamic într-un zăcământ de ţiţei cu grosimea
constantă este o mişcare radial plană. În aceste condiţii, ecuaţia diferenţială (4.4) asociată cu relaţia (4.5) se reduce, în
coordonate cilindrice, la forma
1 ∂ ⎛ ∂p ⎞ m β μ ∂p
⎜r ⎟ = , (4.7)
r ∂r ⎝ ∂r ⎠ k ∂t
care, în funcţie de condiţiile iniţiale şi la limite, poate avea diferite soluţii.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
56 4. MIŞCAREA LICHIDELOR COMPRESIBILE ÎN MEDII POROASE
Cea mai folositoare este soluţia debitului constant la peretele sondei, definită prin condiţia Q = constant la r = rs.
Acest tip de soluţie prezintă importanţă îndeosebi pentru mişcări radial plane tranzitorii, semistaţionare şi staţionare.
La punerea în producţie a unei sonde extractive de ţiţei, precum şi ori de câte ori debitul acesteia se modifică,
mişcarea generată de sondă în zăcământ este tranzitorie, pe o durată relativ redusă, până când perturbaţia de presiune
generată de funcţionarea sondei se propagă până la frontiera exterioară a zonei de drenaj. După scurgerea timpului de
stabilizare ts (durata totală a mişcării tranzitorii), caracterul mişcării va depinde de tipul frontierei exterioare a zonei de
drenaj: dacă aceasta este o frontieră deschisă (de alimentare) presiunea pc = p(rc) se menţine constantă, cu condiţia ca
volumul de lichid extras prin sondă să fie compensat integral de fluidul care pătrunde prin frontiera de rază rc în zona de
drenaj a sondei, iar mişcarea devine staţionară; dacă frontiera exterioară este impermeabilă sau se comportă ca atare,
atunci mişcarea poate deveni semistaţionară (stabilizată) dacă ritmul de scădere a presiunii în timp este constant.
4.2. Mişcarea radial plană semistaţionară
Dacă sonda produce un timp suficient de mare, astfel încât efectul frontierei exterioare impermeabile a zonei
aferente sondei să se facă simţit asupra presiunii, determinând scăderea acesteia în fiecare punct în ritm constant, atunci
mişcarea generată de sondă în zăcământ va fi radial plană semistaţionară. Mişcarea este descrisă de ecuaţia (4.7)
∂p
= 0 la r = rc , (4.8)
∂r
∂p
= c pentru orice r şi t . (4.9)
∂t
Prima condiţie exprimă faptul că frontiera de rază rc este impermeabilă, iar a doua indică scăderea presiunii în
ritm constant. Din relaţia de definiţie a coeficientului de compresibilitate
1 ∂V
β=− ,
V ∂p
derivată în raport cu timpul la numărătorul şi numitorul membrului drept astfel
dV
1 dt ∂p dV
β=− , βV =− = −Q bt
V ∂p ∂t dt
∂t
rezultă expresia
∂p Qb
=− t , (4.10)
∂t βV
unde
V = m π rc2 h (4.11)
este volumul de pori al zăcământului, iar Q bt – debitul în condiţii de zăcământ.
Folosind ecuaţiile (4.10) şi (4.11), condiţia (4.9) capătă forma explicită
∂p Q bt
=− . (4.12)
∂t π m β rc2 h
În cazul în care zăcământul este de tip depletiv (cu energie epuizabilă) şi
produce în condiţii semistaţionare, fiecărei sonde îi va reveni câte o zonă mărginită
de o suprafaţă care se comportă ca o frontieră impermeabilă (figura 4.1).
Pentru îndeplinirea condiţiei (4.12) trebuie ca dp/dt să fie aproximativ
Figura 4.1. Divizarea suprafeţei zăcământului în constantă în întregul zăcământ. Ca urmare, în calcule se va folosi presiunea medie
zonele de drenaj ale sondelor ponderată cu volumul, definită astfel
n n
pmz = ∑
i =1
pmi Vi ∑V
i =1
i . (4.13)
Ţinând seama că, în relaţia (4.10), β şi dp/dt sunt constante, rezultă că Vi = c Qi , unde c este o constantă, iar
n n
pmz = ∑p
i =1
mi Qi ∑Q
i =1
i , (4.14)
permiţând calculul presiunii pmz pe baza debitelor sondelor, care sunt mărimi uşor de măsurat.
Pentru mişcarea radial plană semistaţionară, presiunea pm în zona aferentă sondei se determină din ecuaţia de
⎛ ∂p pi − p m ⎞
bilanţ material (4.10) scrisă, pe baza aproximării derivatei prin diferenţă finită ⎜ ≅ ⎟ , astfel
⎝ ∂t 0−t ⎠
βV ( pi − p m ) = Q bt t , (4.15)
unde pi este presiunea iniţială de zăcământ.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
În baza relaţiei (4.12), ecuaţia (4.7) devine

1 ∂ ⎛ ∂p ⎞ Qμb
⎜r ⎟ = − 2 t (4.16)
r ∂r ⎝ ∂r ⎠ π rc k h
şi, după separarea variabilelor şi integrare, duce la formula
∂p Qμb r2
r =− 2 t +b , (4.17)
∂r π rc k h 2
unde, potrivit condiţiei (4.8), constanta are expresia
Q μ bt
. b=
2πk h
Substituind expresia lui b în ecuaţia (4.17), separând variabilele şi integrând între limitele ps şi p, respectiv rs şi r
p r
Q μ bt ⎛1 r ⎞
∫
ps
dp =
2πk h ∫ ⎜ −
⎜ r r2
rs ⎝ c
⎟dr ,
⎟
⎠
se obţine relaţia
Q μ bt ⎛⎜ r r 2 − rs2 ⎞
⎟,
p − ps = ln −
2 π k h ⎜⎝ rs 2rc2 ⎟
⎠
din care, neglijând pe rs2 << r2, rezultă legea variaţiei presiunii
Q μ bt ⎛⎜ r
⎞
⎟. r2
p − ps = ln − 2 (4.18)
2 π k h ⎜⎝ rs 2 rc
⎟
⎠
Pentru r = rc şi p = pc, ecuaţia (4.18) în care se include factorul de skin pentru a se lua în considerare o eventuală
modificare a permeabilităţii în jurul găurii de sondă, devine
Q μ bt ⎛ rc 1 ⎞
pc − p s = ⎜ ln − + S ⎟⎟ (4.19)
2 π k h ⎜⎝ rs 2 ⎠
şi permite scrierea ecuaţiilor debitului şi indicelui de productivitate (definit de relaţia (3.18)) astfel
2 π k h( p c − p s ) Q 2πk h
Q= ; Ip = = . (4.20)
⎛ rc 1 ⎞ pc − p s ⎛ rc 1 ⎞
μ bt ⎜⎜ ln − + S ⎟⎟ μ bt ⎜⎜ ln − + S ⎟⎟
⎝ rs 2 ⎠ ⎝ rs 2 ⎠
Deoarece presiunea pc la frontiera exterioară nu poate fi măsurată direct, în prima relaţie (4.20) se înlocuieşte
pc – ps cu pm – ps, unde presiunea medie ponderată cu aria zonei de drenaj a sondei pm se obţine prin cercetarea
hidrodinamică a sondei. Prin definiţie,
rc
1 2
pm =
A ∫
A
p dA = 2
rc ∫ p r dr ,
rs
(4.21)
unde A = π (
rc2 − rs2 )≅ πrc2 , iar presiunea p are expresia (4.18). Integrând ecuaţia (4.21) astfel
rc rc
⎡ Q μ bt ⎛⎜ r2 ⎞⎤ ⎡ 2 ⎛ 2 2 2 4 ⎞⎤
2 ⎟⎥ r dr = 2 ⎢ p s r + Q μ bt ⎜ r ln r − r − r ln rs − r
pm =
rc2 ∫
rs
⎢ ps +
⎣⎢ 2 π k h ⎜⎝
ln r − ln rs − 2
2rc ⎟⎥
⎠⎦ rc2 ⎢⎣ 2 2 π k h ⎜⎝ 2 4 2 8rc2
⎟⎥ =
⎟⎥
⎠⎦ rs
2 ⎡ r 2 − r 2 Qμb ⎛ r 2 r2 r 2 − rs2 rc2 r2 r4 r4 ⎞⎤

t ⎜ c ⎟⎥ ,
= ⎢ ps c s
+ ln rc − s ln rs − c − ln rs + s ln rs − c 2 + s 2
rc2 ⎢⎣ 2 2 π k h ⎜⎝ 2 2 4 2 2 8rc 8rc ⎟⎥
⎠⎦
se obţine, după reduceri, simplificări şi neglijarea lui rs2 << rc2 , precum şi a termenului care conţine pe rs4 , formula
Q μ bt ⎛ rc 3 ⎞
pm = p s + ⎜⎜ ln − + S ⎟⎟ , (4.22)
2 π k h ⎝ rs 4 ⎠
în care s-a introdus factorul de skin pentru a se ţine seama de o eventuală reducere a permeabilităţii în jurul sondei.
Ecuaţiile precedente sunt valabile numai pentru cazul sondei centrale care produce dintr-un bloc de zăcământ
cilindric orizontal, astfel încât mişcarea să fie radial plană. DIETZ [21] a generalizat relaţia (4.22) pentru formele blocului
de zăcământ şi poziţiile sondei listate în figura 4.2, scriind că
r 3 1 r 2 4π 1 1 4π rc2 1 4A 1 4A 1 4A
ln c − = ln c2 − ln e 3 2 = ln = ln = ln = ln ,
rs 4 2 rs 4π 2 2 4π rs e2 3 2
2 56,32 rs2 2 31,6 γ rs 2 2 γ C A rs2
unde γ = e0,5775 ≅ 1,781 este constanta lui EULER, CA – factorul de formă (factor DIETZ), iar valoarea CA = 31,6 corespunde
blocului de zăcământ cilindric exploatat printr-o sondă centrală. Astfel, ecuaţia (4.22) devine
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Q μ bt ⎛⎜ 1 4A ⎞
pm = p s + ln +S⎟ . (4.23)
2 π k h ⎜⎝ 2 γ C A rs2 ⎟
⎠
Dacă debitul sondei este constant, în ecuaţia (4.23) atât pm cât şi ps variază în timp. Pentru ca această relaţie să
fie exprimată în funcţie de o valoare constantă a presiunii, se foloseşte presiunea iniţială pe care o avea zăcământul la
punerea sa în exploatare prin prima sondă, pi. În acest scop se recurge la ecuaţia de bilanţ material (4.15) asociată cu
egalitatea (4.11), din care rezultă
Q bt t
p m = pi − . (4.24)
mβ Ah
Forma zăcământului şi CA ln CA t As Forma zăcământului şi CA ln CA t As

poziţia sondei poziţia sondei
31,6 3,453 0,1 4,86 1,581 1,0
30,9 3,431 0,1 2,07 0,727 0,8
31,6 3,453 0,1 2,72 1,001 0,8
27,6 3,318 0,2 0,232 –1,46 2,5
27,1 3,299 0,2 0,115 –2,16 3,0
21,9 3,086 0,4 3,39 1,221 0,6
22,6 3,118 0,2 3,13 1,141 0,3
5,38 1,683 0,7 0,607 –0,50 1,0
2,36 0,859 0,7 0,111 –2,20 1,2
12,9 2,557 0,5 0,098 –2,32 0,9
4,57 1,519 0,5 19,1 2,950 0,1
zăcământ cu împingere de
apă
10,8 2,379 0,3 25,0 3,219 0,1
zăcământ cu regim
necunoscut
Figura 4.2 Valorile factorului de formă CA pentru diferite forme geometrice ale suprafeţei zonei aferente sondei
şi anumite poziţii ale sondei
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Între ecuaţiile (4.23) şi (4.24) se elimină presiunea pm şi se obţine expresia

Q μ bt ⎛⎜ 1 4A ⎞ Q bt t Q μ bt ⎛⎜ 1 4A 2π k t ⎞
pi − p s = ln +S⎟+ = ln + +S⎟. (4.25)
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
2π k h ⎝ 2 γ C A rs ⎠ m β A h 2π k h ⎝ 2 γ C A rs m β μ A
2 2
⎠
Dacă se introduce timpul adimensional în raport cu aria zonei de drenaj a sondei, definit prin relaţia
kt
tA = , (4.26)
mβμ A
Q μ bt ⎛⎜ 1 4A ⎞
p s = pi − ln + 2π t A + S ⎟ (4.27)
2π k h ⎜⎝ 2 γ C A rs 2 ⎟
⎠
şi exprimă legea de variaţie a presiunii dinamice de adâncime a sondei în funcţie de timp, pentru mişcarea semistaţionară.
4.3. Mişcarea radial plană staţionară

Mişcarea staţionară apare după perioada mişcării tranzitorii generate de o sondă care drenează o zonă cu frontiera
exterioară complet deschisă, astfel încât, pentru orice debit de producţie constant, producţia cumulativă de ţiţei să fie
integral compensată de fluidul care intră în zona de drenaj prin frontiera exterioară. Ca urmare, acestei mişcări îi sunt
asociate condiţiile
p = pc = constant la r = rc şi t ≥ 0 , (4.28)
∂p
= 0 la rs ≤ r ≤ rc şi t ≥ 0 , (4.29)
∂t
care sunt îndeplinite atunci când presiunea zăcământului este menţinută la o valoare constantă, printr-un influx natural
de apă sau prin injectarea unui fluid (apă sau gaze). În cazul mişcării radial plane staţionare a lichidului compresibil,
ecuaţia (4.7) se reduce la forma
1 d ⎛ dp ⎞
⎜r ⎟ = 0 (4.30)
r dr ⎝ dr ⎠
şi are soluţia (3.12). Înlocuind condiţiile la limite (3.13) în relaţia (3.12) se obţine legea variaţiei presiunii (3.14). Dacă
se înlocuieşte derivata dp/dr a presiunii obţinută din relaţia (3.14) în ecuaţia lui DARCY (3.10) se stabileşte formula
vitezei de filtrare (3.15). Ecuaţia microscopică a continuităţii (3.7), în care aria secţiunii normale la viteza de filtrare are
expresia (3.16), conduce la formula debitului (3.17).
Dacă se scrie relaţia (3.17) pentru presiunea p corespunzătoare razei oarecare r, legea variaţiei presiunii devine
Q μ bt r
p − ps = ln . (4.31)
2 π k h rs
Presiunea medie ponderată cu aria zonei aferente sondei definită prin relaţia (4.21), în asociere cu formula
(4.31), se scrie astfel
rc r
⎡ Q μ bt ⎤ ⎡ 2 ⎛ 2 2 2 ⎞⎤
c
2
∫
pm = 2 ⎢ p s + (ln r − ln rs )⎥ r dr = 22 ⎢ ps r + Q μ bt ⎜⎜ r ln r − r − r ln rs ⎟⎟⎥ =
rc r ⎣ 2π k h ⎦ rc ⎢⎣ 2 2π k h ⎝ 2 4 2 ⎠⎥⎦ rs
s
(4.32)
r
2 ⎡ rc2 − rs2 Q μ bt ⎛⎜ rc2 ⎞⎤
c
rs2 rc2 − rs2 rc2 rs2 ⎟ Q μ bt ⎛ rc 1 ⎞
= 2 ⎢ ps + ln rc − ln rs − − ln rs + ln rs ⎥ = p s + ⎜ ln − ⎟ ,
rc ⎢⎣ 2 ⎜
2π k h ⎝ 2 2 4 2 2 ⎟
⎠⎥⎦ rs 2π k h ⎜⎝ rs 2 ⎟⎠
unde s-a neglijat rs2 << rc2 . Introducând în ecuaţia (4.32) factorul de skin, pentru a se ţine seama de o eventuală
modificare a permeabilităţii în jurul găurii de sondă, formula debitului devine
2 π k h( p m − p s )
Q= . (4.33)
⎛ r 1 ⎞
μ bt ⎜⎜ ln c − + S ⎟⎟
⎝ rs 2 ⎠
4.4. Mişcarea tranzitorie generată de o sondă cu debit constant într-un zăcământ de întindere mare
Mişcarea radial plană tranzitorie apare ca urmare a creării unei perturbaţii de presiune în zăcământ, prin
modificarea debitului sondei. În cadrul cercetării hidrodinamice, modificarea debitului este provocată deliberat, pentru a
produce variaţia presiunii sondei pe o durată relativ mică, în care această variaţie să nu fie afectată de prezenţa frontierei
exterioare a zăcământului.
Această mişcare este descrisă de ecuaţia (4.7), asociată cu următoarele condiţii iniţială şi la limite
p = pi la t = 0 şi 0 ≤ r ≤ ∞ ,
p = pi la r = ∞ şi 0 ≤ t ≤ ∞ , (4.34)
∂p Q μ bt
lim r = .
r →0 ∂r 2πk h
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Folosind transformarea lui BOLTZMANN scrisă sub forma

r2 mβμ r 2
u* = = , (4.35)
4at 4k t
din care rezultă
∂u * m β μ r 2u * ∂u * mβμ r 2 u*
= = , =− = − , (4.36)
∂r 2k t r ∂t 4k t2 t
1 d ⎛⎜ dp ∂u * ⎞⎟ ∂u * m β μ dp ∂u *
r = (4.37)
r du * ⎜⎝ du * ∂r ⎟⎠ ∂r k du * ∂t
şi, după efectuarea simplificărilor, se reduce la
d ⎛ * dp ⎞ * dp
*
⎜u *
⎟ = –u . (4.38)
du ⎝ du ⎠ du *
Notând p' = dp/du* şi separând variabilele,
ecuaţia (4.38) ia forma
dp ' u* +1
= – * du * (4.39)
p' u
şi are soluţia
C *
p' = *
e −u
, (4.40)
u
care, în baza celei de a treia condiţii (4.34),
particularizată astfel
∂p dp ∂u * dp
lim r = lim r * = lim 2u * * =
r →0 ∂r r →0 du ∂r r →0 du
Q bt
= 2C = ,
2πk h
duce, după separarea variabilelor şi integrare, la
Figura 4.3. Graficul funcţiei integrale exponenţiale pentru valori ale argumentului ecuaţia
cuprinse între 0,001 şi 1,5 p x *
Q μ bt e −u
∫
p
dp =
4πk h u
∞
* ∫
du * , (4.41)
i
unde
r2 mβμ r 2
= x=
,
4at 4k t
iar limitele de integrare din membrul drept se obţin din a doua condiţie la limită (4.34).
Ţinând seama că integrala din membrul drept al ecuaţiei (4.41) este funcţia integrală exponenţială, definită astfel
∞ *
e −u
Ei ( x ) = ∫ du * (4.42)
x
u*
şi având graficul din figura 4.3, relaţia (4.41) ia forma
Q μ bt
p(r , t ) = pi − Ei (x ) , (4.43)
4πk h
care, pentru r = rs, duce la formula
Q μ bt
Ei ( x s ) ,
p s = pi − (4.44)
4πk h
ce exprimă legea de variaţie a presiunii în sondă în perioada mişcării tranzitorii.
Pentru xs < 0,01, adică după scurgerea timpului de stabilizare
m β μ rs2
ts = ,
0,04k
se poate face aproximaţia
Ei (x s ) = − ln (γ x s ) . (4.45)
Deoarece (4 k t ) este mai mare ca 0,01 începând de la valori mici ale timpului t (de ordinul secundelor),
x s = m β μ rs2
aproximaţia (4.45) este utilizabilă în toate situaţiile de interes practic. Ecuaţia (4.44) în care se înlocuieşte relaţia (4.45) şi se
introduce factorul de skin S (pentru a se ţine seama de o eventuală modificare a permeabilităţii în jurul sondei) devine
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Q μ bt ⎛ 1 4t ⎞
p s = pi − ⎜⎜ ln + S ⎟⎟ , (4.46)
2πk h ⎝ 2 γ ⎠
unde
1 4k t 4a t 4t
− ln (γ x s ) = ln = ln = ln 2 = ln ,
γ xs γ m β μ rs2
γ rs γ
iar t este timpul adimensional, definit de a doua relaţie (4.47).
Dacă, după ce scăderea de presiune se face simţită la frontiera exterioară a zonei aferente sondei, mişcarea
devine (din tranzitorie) semistaţionară, formula presiunii dinamice de adâncime a sondei este (4.27).
Introducând variabilele adimensionale
r kt
r= , t= , (4.47)
rs m β μ rs2
2πk h
p (r , t ) = [ pi − p(r , t )] , (4.48)
Q μ bt
1 ∂ ⎛ ∂p ⎞ ∂p
⎜r ⎟= (4.49)
r ∂r ⎝ ∂r ⎠ ∂t
şi are, pentru r = 1 adică la r = rs, soluţia
2πk h
p (1, t ) = p (t ) = ( pi − p s ) , (4.50)
Q μ bt
care, prin includerea factorului de skin S, duce la formula
Q μ bt
p s = pi − [ p(t ) + S ] , (4.51)
2πk h
din a cărei identificare cu relaţiile (4.46) şi (4.27) se obţin expresiile
1 4t
p (t ) = ln (4.52)
2 γ
pentru mişcarea tranzitorie, respectiv
1 4A
p (t ) = ln + 2 πt A (4.53)
2 γ C A rs2
pentru mişcarea semistaţionară.
Dacă debitul sondei variază în trepte, prin aplicarea teoremei superpoziţiei se obţine, pe baza formulei (4.51), relaţia
μ bt ⎛⎜ ⎞
n
p s = pi −
2 π k h ⎜ j =1 ∑ (
ΔQ j p t n − t j −1 + Qn S ⎟ ,
⎟
) (4.54)
⎝ ⎠
unde ΔQj = Qj – Qj–1, Q0 = 0, t 0 = 0, iar n este numărul treptelor de debit constant.
4.5. Cercetarea hidrodinamică a sondei extractive de ţiţei

4.5.1 Cazul sondei cercetate prin închidere
Cercetarea hidrodinamică a unei sonde constă din
înregistrarea evoluţiei în timp a presiunii de adâncime a sondei
după modificarea debitului, folosind în acest scop un
manometru înregistrator, fixat la adâncimea medie a intervalului
perforat. Cercetarea hidrodinamică prin închidere include o
primă etapă, în care mişcarea ţiţeiului spre sondă este
tranzitorie, urmată de etapa mişcării semistaţionare.
Se consideră că sonda a produs volumul cumulativ de ţiţei
Np la debitul constant Q dinaintea închiderii, pe durata
Np
tp = , (4.55)
Q Figura 4.4. Graficele debitului Figura 4.5. Graficul restabilirii presiunii
numită timp de producţie echivalent. şi presiunii sondei extractive sondei extractive de ţiţei după
După închiderea sondei, presiunea de adâncime ps va de ţiţei cercetate prin închidere închiderea acesteia
creşte conform relaţiei (4.54), particularizată pentru: Q0 = 0, Q1 =
Q, Q2 = 0, t0 = 0, t1 = tp, t2 = tp + t, sub forma
p s = pi −
μ bt
2πk h
[ ( ) ( ) ] [( )
(Q − 0) p t p + t − 0 + (0 − Q ) p t p + t − t p + 0 ⋅ S = pi − Q μ bt p t p + t − p(t ) . (4.56)
2πk h
]
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
( )
Figura 4.6. Graficele funcţiei f t pA în cazul sondei
situate în centrul suprafeţei productive de formă regulată
( )
situate într-un pătrat
( )
situate într-un dreptunghi având raportul laturilor 2/1
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
( )
situate într-un dreptunghi având raportul laturilor 4/1
( )
situate în centrul unui pătrat sau în centrele unor
dreptunghiuri cu diferite raporturi dimensionale
I. Etapa mişcării tranzitorii. În primele ore sau zeci de ore de la închidere (în funcţie de întinderea şi de
permeabilitatea zonei de drenaj a sondei), mişcarea este tranzitorie, funcţia p (t ) are expresia (4.52), deci ecuaţia (4.56) devine
p s = pi −
( )
Q μ bt ⎡ 1 4 t p + t 1 4 t ⎤
− ln ⎥ = pi −
Q μ bt t p + t
(4.57)
⎢ ln ln ,
2πk h ⎣2 γ 2 γ ⎦ 4πk h t
unde t este durata curentă de cercetare (figura 4.4).
Potrivit relaţiei (4.57), graficul presiunii ps în funcţie de –ln[(tp + t)/t] este o dreaptă, din a cărei pantă
Q μ bt
i = , (4.58)
4πk h
se poate calcula permeabilitatea originală a zonei aferente sondei
Q μ bt
k= . (4.59)
4π i h
În realitate, graficul de restabilire a presiunii, obţinut din valorile presiunii măsurate cu un manometru diferenţial
de adâncime (figura 4.5), prezintă: curba AB (care reflectă efectele de sondă, generate de imperfecţiunea hidrodinamică,
prezenţa zonei de permeabilitate modificată (efect skin) şi neînchiderea sondei la talpă), dreapta BC descrisă de ecuaţia
(4.57) şi curba CD (corespunzătoare trecerii la mişcarea semistaţionară, determinată de faptul că zona aferentă sondei
are o întindere limitată, iar perturbaţia de presiune provocată de închiderea sondei se propagă, într-un interval de timp ts
finit, până la frontiera exterioară a acesteia). Relaţia (4.54) asociată cu formula (4.52) se reduce, pentru n = l, la expresia
⎛ 4t p ⎞
p si = pi − i ⎜⎜ ln + 2S ⎟⎟ , (4.60)
⎝ γ ⎠
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
în care psi este presiunea de adâncime a sondei în momentul închiderii acesteia (la t = 0). Se elimină presiunea iniţială pi
între ecuaţiile (4.57) scrisă pentru t = 1 oră şi (4.60), iar din relaţia obţinută se explicitează factorul de skin astfel
1 ⎛ p − p si tp 4 k t ⎞⎟
S = ⎜ s1 − ln − ln , (4.61)
2⎝⎜ i tp + t γ m β μ rs2 ⎟⎠
unde ps1 este presiunea în sondă, citită, pentru t = 1 oră, pe dreapta BC extrapolată.
Pentru determinarea presiunii iniţiale pi, se extrapolează dreapta BC până la intersecţia ei (în punctul D*) cu
verticala de abscisă zero (corespunzătoare închiderii sondei pe o durată infinită, t = ∞), se citeşte ordonata pi* a
punctului D* şi se calculează presiunea medie pm la timpul tp cu ajutorul relaţiei
( )
p m = pi* − i f t pA , (4.62)
unde
ktp
t pA = , (4.63)
mβμ A
este timpul adimensional în raport cu aria A corespunzător timpului echivalent de producţie tp, iar funcţia f( t pA ) este
dată de graficele lui MATTHEWS, BRONS şi HAZEBROEK, prezentate în figurile 4.6…4.10 pentru diferite forme ale
zăcământului şi anumite poziţii ale sondei. În final, presiunea iniţială pi rezultă din relaţia (4.24), scrisă sub forma
Q bt t p
pi = p m + . (4.64)
mβ Ah
II. Etapa mişcării semistaţionare. După scurgerea timpului de stabilizare ts, evoluţia presiunii de adâncime a
sondei este descrisă de ecuaţia (4.27) din care se constată că graficul ps(t) este o dreaptă cu panta
Q μ bt k Q bt
i1 = 2π = , (4.65)
2π k h mβμ A mβ Ah
din care se pot calcula aria A a zonei aferente sondei sau volumul de pori Vp = m A h. Se scrie ecuaţia (4.27) pentru t = 0,
când ps ar fi avut valoarea pi' dacă mişcarea ar fi fost semistaţionară, astfel
⎛ 4A ⎞
pi' = pi − i ⎜ ln + 2S ⎟ , (4.66)
⎜ γC r 2 ⎟
⎝ A s ⎠
unde |i| este panta graficului ps[–ln(tp + t)/t] exprimată prin relaţia (4.58). Presiunea ipotetică pi' se citeşte din graficul
ps(t), extrapolând porţiunea liniară a acestuia până la t = 0. Ecuaţia (4.66) permite aflarea valorii factorului de skin sau,
dacă aceasta a fost determinată în etapa mişcării tranzitorii, se poate obţine factorul de formă DIETZ din expresia
4 A p − pi'
ln C A = ln 2 − i + 2S . (4.67)
γ rs i
Odată găsită valoarea lui CA, se caută valoarea CA cea mai apropiată din figura 4.2 şi se poate estima forma
sistemului sondă – suprafaţă de drenaj.
Pentru obţinerea de informaţii suplimentare asupra zăcământului, în anul 1983
a fost preconizată folosirea diagramei derivatei presiunii. Cele mai utile forme ale
derivatei presiunii au fost preconizate de BOURDET şi colab., în anul 1989 [4, 5].
Graficul derivatei presiunii prezintă simultan, la scară dublu logaritmică,
derivata presiunii ln(t dp/dt) în funcţie de ln Δt, alături de ln Δp în funcţie de ln Δt, ca
în figura 4.11. Avantajul folosirii graficului derivatei căderii de presiune constă în
faptul că el prezintă, pe o singură diagramă, mai multe caracteristici care, altfel, ar
necesita reprezentări grafice suplimentare.
Figura 4.11. Graficele ln Δp funcţie de ln În cazul cercetării sondei prin modificarea debitului în trepte, graficul de
Δt şi ln(t dp/dt) funcţie de ln Δt restabilire a presiunii poate fi trasat cu valorile lui ps ca funcţie de
corespunzătoare restabilirii presiunii n
ΔQ j
sondei de ţiţei după închidere
∑ (Q1
)
p t n − t j −1 , obţinându-se, conform relaţiei (4.54), o dreaptă de pantă |i|
j =1
definită de formula (4.58).
4.5.2. Cazul sondei cercetate la deschidere

Deoarece, în cadrul cercetării hidrodinamice a sondei la deschidere (adică la punerea ei în producţie), procesul
de variaţie a presiunii sondei este tranzitoriu în prima perioadă de timp, pentru ca apoi să devină semistaţionar, datele de
presiune ps(t) trebuie să fie reprezentate grafic în două variante şi anume ca ps în funcţie de ln t (figura 4.12), respectiv
ca ps în funcţie de t (figura 4.13).
Conform ecuaţiei (4.46), porţiunea liniară AB (corespunzătoare mişcării tranzitorii) din figura 4.12 are panta |i|
definită de relaţia (4.58), din care se obţine permeabilitatea originală sub forma (4.59).
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
În continuare, din relaţia (4.46), particularizată pentru presiunea ps1 corespunzătoare timpului de cercetare t = 1 oră,
rezultă factorul de skin astfel
1 ⎛⎜ pi − p s1 ⎞
⎟,4k t
S= − ln (4.68)
2 ⎜⎝ i ⎟
γ m β μ rs2
⎠
Pe de altă parte, panta porţiunii liniare CD (corespunzătoare mişcării
semistaţionare) din figura 4.13 are expresia (4.65), din care se poate estima volumul
porilor zonei de drenaj a sondei, sub forma
Q bt
Vp = m Ah = , (4.69)
i1 β
care, pentru m şi h cunoscute, permite calculul ariei zonei de drenaj, adică Figura 4.12. Graficul funcţiei ps(ln t)
Q bt obţinut în cadrul cercetării sondei
A= . (4.70) extractive de ţiţei la deschidere
m β i1 h
Ordonata pi' a punctului de intersecţie a dreptei CD cu axa ordonatelor
(corespunzătoare lui t = 0, figura 4.13), introdusă în relaţia (4.27), conduce la expresia
(4.66), din care se poate calcula, sub forma (4.67), factorului de formă DIETZ CA, ce
defineşte, pe baza tabelului din figura 4.2, configuraţia geometrică a sistemului sondă –
suprafaţă de drenaj.
4.6. Influxul natural al apei în zăcăminte de hidrocarburi

4.6.1. Consideraţii generale
Unele zăcăminte de hidrocarburi sunt mărginite, parţial sau total, de roci Figura 4.13. Graficul funcţiei ps(t) obţinut
purtătoare de apă numite acvifere (de la cuvintele latineşti aqua – apă şi ferre – a purta). în cadrul cercetării sondei extractive de
Un acvifer poate fi, la rândul lui, mărginit integral de o rocă impermeabilă, caz în care ţiţei la deschidere
sistemul zăcământ – acvifer formează împreună o unitate închisă (numită şi volumetrică).
Pe de altă parte, unele acvifere (neasociate cu zăcăminte de hidrocarburi şi aflate la adâncimi relativ mici) pot aflora,
fiind alimentate de apele de suprafaţă sau formând izvoare.
Un acvifer adiacent zăcământului reacţionează, ca răspuns la căderea de presiune din zăcământul de hidrocarburi
supus exploatării, tinzând să compenseze sau să întârzie declinul presiunii, prin influxul de apă provocat de: expansiunea
apei, expansiunea altor acumulări de hidrocarburi cunoscute sau nedescoperite (şi conectate cu acelaşi acvifer),
compresibilitatea rocii acviferului etc. Acviferul asociat unui zăcământ poate fi considerat ca o unitate hidrodinamică
independentă, care furnizează apă zăcământului, ca răspuns la variaţia presiunii pe frontiera comună apă – ţiţei sau apă –
gaze. Deşi presiunea pe frontiera zăcământului este mai mare decât presiunea medie de zăcământ, de regulă între aceste
două mărimi nu se face distincţie.
În general, în cadrul destinderii elastice a apei din acviferul adiacent unui zăcământ de hidrocarburi, prezintă
interes practic influxul cumulativ We şi debitul Q de apă pătrunsă în zăcământ în timpul exploatării, la o presiune dată.
Pentru estimarea efectului interferenţei dintre zăcămintele de hidrocarburi mărginite de acelaşi acvifer prezintă
importanţă practică, de asemenea, problema stabilirii legii de variaţie a presiunii pe frontierele zăcămintelor exploatate
la anumite debite. În cazul acviferelor de dimensiuni mari în raport cu dimensiunile zăcământului, soluţiile acestor două
probleme sunt soluţiile aceleiaşi ecuaţii diferenţiale, obţinute pentru condiţii la limite diferite.
4.6.2. Determinarea variaţiei influxului cumulativ de apă într-un zăcământ de hidrocarburi

Zăcământul, de arie A, se asimilează cu o macrosondă de rază rd = A π , în care
pătrunde apă la un debit constant. Atâta vreme cât scăderea de presiune din zăcământ nu se
face simţită la frontiera exterioară, de rază re (figura 4.14), a acviferului, acesta se comportă
ca un acvifer infinit. Mişcarea apei este radial plană şi ei îi corespunde ecuaţia (4.7) care,
prin folosirea variabilelor adimensionale
r kt
r= , t= ; (4.71)
rd m β to μ rd2
pi − p(r , t )
p (r , t ) = , (4.72)
C
devine Figura 4.14. Sistemul radial plan
zăcământ-acvifer
1 ∂ ⎛ ∂p ⎞ ∂p
⎜r ⎟= , (4.73)
r ∂r ⎝ ∂r ⎠ ∂t
unde C = pi – pdi, pi este presiunea iniţială, iar pdi – presiunea pe frontiera macrosondei în momentul punerii în
exploatare a zăcământului. Ecuaţiei (4.73) îi sunt asociate condiţiile iniţială şi la limite
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
⎧la t = 0 , p = 0 ,
⎪⎪
⎨ lim p = 0 , (4.74)
⎪r →∞
⎪⎩Q = constant la r = 1 .
1. Cazul acviferului de dimensiuni
relativ mici. Dacă zăcământul de
hidrocarburi este mărginit de un acvifer ale
cărui dimensiuni au acelaşi ordin de mărime
cu dimensiunile zăcământului, se poate
accepta ipoteza propagării instantanee a
căderii de presiune în întregul sistem
zăcământ – acvifer. Volumul cumulativ de
apă pătrunsă, în mod natural, în zăcământ,
după scăderea de la pi la p a presiunii de
zăcământ, se exprimă astfel
We = βto Wi(pi – p) , (4.75)
unde βto = βa + βr este coeficientul de com-
presibilitate totală a acviferului, βa – com-
presibilitatea apei, βr – compresibilitatea
porilor (numită şi compresibilitate
efectivă a rocii poroase), Wi – volumul de
apă existent iniţial în acvifer, pi –
Figura 4.15. Graficele funcţiei influxului de apă radial plan (şi unidimensional finit) pentru presiunea iniţială a zăcământului, p –
timpul adimensional 0,01 ≤ t ≤ 10 şi pentru valorile razei adimensionale egale cu presiunea medie actuală a zăcământului.
1,5; 2; 2,5; 3; 3,5; 4; 4,5; 5; 6 şi ∞
Volumul de apă existent într-un
acvifer a cărui configuraţie geometrică
corespunde figurii 4.14, este dat de relaţia
( )
Wi = π re2 − rd2 h m , (4.76)
care se completează cu factorul f = α°/360 în cazul când sistemul zăcământ – acvifer are forma unui sector de cilindru,
cu unghiul la vârf α. Se constată cu uşurinţă că, în condiţiile configuraţiei din figura 4.14, f = 1.
2. Cazul acviferului de dimensiuni mari. Dacă
acviferul are dimensiuni foarte mari în comparaţie cu
dimensiunile zăcământului, căderea de presiune Δp de
la frontiera zăcământului nu se poate transmite
instantaneu şi, ca urmare, pentru determinarea influxului
cumulativ de apă este necesar să se ţină seama de faptul
că propagarea scăderii presiunii este un proces
nestaţionar. Pentru rezolvarea problemei în acest caz se
cunosc patru procedee, dintre care se prezintă în
continuare metoda VAN EVERDINGEN – HURST [73].
Această metodă se bazează pe soluţionarea
ecuaţiei (4.73) asociată cu primele două condiţii
(4.74) şi cu condiţia căderii de presiune constante la
frontiera macrosondei, exprimată sub forma
p − p(1, t )
p (r , t ) r =1 = i =1 .
pi − p di
Figura 4.16. Graficele funcţiei influxului de apă radial plan pentru timpul adimensional
Conform legii lui DARCY asociată cu relaţiile
10 ≤ t ≤ 104 şi pentru valorile razei adimensionale egale cu 2,5; 3; 3,5; 4; 4,5; 5; 6; 7;
(4.71) şi (4.72), debitul macrosondei are expresia
8; 9; 10; 15 şi ∞
k ∂p ∂r 2 π k h Δp ∂p
Q = 2 π rd h =− , (4.77)
μ ∂r ∂r μ ∂r r =1
unde C = Δp = constant este căderea de presiune la peretele macrosondei.
Volumul cumulativ de apă intrată din acviferul de întindere infinită în zăcământ, prin frontiera iniţială a
macrosondei, se exprimă sub forma
t t
2 π k h Δp ∂p dt
∫
We = Q dt =
0
μ ∂r ∫
0
d
r =1 t
dt ,
care, pe baza celei de a doua relaţii (4.71), devine

We = 2 π m β to h rd2 Δp W (t ) , (4.78)
unde funcţia adimensională a influxului cumulativ de apă are expresia
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
t
∂p
W (t ) = − ∫ ∂r dt . (4.79)
0 r =1
Dacă acviferul are dimensiuni mari dar finite, în ecuaţia (4.78) se

înlocuieşte W (t ) cu funcţia influxului de apă radial plan W (re , t ) , ale cărei
valori pot fi citite din figurile 4.15, 4.16, pentru diferite valori ale timpului
adimensional t şi razei adimensionale re = re/rd, inclusiv pentru re = ∞.
În aceste condiţii, relaţia (4.78) poate fi scrisă, pentru configuraţia radial
plană a acviferului finit sau infinit, sub forma
We = U Δp W (re , t ) , (4.80)
unde
U = 2 π f m β to h rd2 , (4.81) Figura 4.17. Sistemul zăcământ-acvifer liniar finit
iar factorul f a fost introdus pentru ca relaţia (4.80) să fie aplicabilă şi pentru sistemul zăcământ – acvifer de forma unui
sector cilindric.
Formula (4.80) poate fi folosită şi în cazul sistemului zăcământ – acvifer liniar finit (figura 4.17), cu precizarea
că, în acest caz,
kt
U = bl hm , t = , (4.82)
m β to μ l 2
iar W (t ) se citeşte pe curba corespunzătoare acviferului unidimensional finit din figura 4.15.
Dacă presiunea medie a zăcământului variază continuu, curba presiunii se
aproximează cu o funcţie în trepte (figura 4.18), apoi se aplică principiul
superpoziţiei (suprapunerii efectelor) şi se obţine formula
n −1
We = U ∑ Δp W (r , t − t ) ,
j =0
j e j (4.83)
unde n este numărul treptelor de debit, Δpj = pj – pj–1, cu Δp0 = pi – p1 şi t0 = 0.

Prin impunerea curbei de variaţie a presiunii, cu ajutorul relaţiei (4.83) se
poate prevedea variaţia volumului cumulativ de apă pătrunsă în zăcământ, ca
măsură a producţiei cumulative a zăcământului respectiv. Figura 4.18. Aproximarea graficului presiunii medii a
Necunoaşterea exactă a dimensiunilor, porozităţii şi permeabilităţii unui zăcământ de ţiţei printr-o variaţie în trepte
acviferului impun utilizarea procedeului de încercare – eroare pentru
reproducerea istoricului exploatării, pe baza datelor de producţie înregistrate până la data respectivă, în vederea
realizării unui model matematic care să asigure prevederea comportării viitoare a zăcământului.
4.7. Probleme
4.1. În timpul forării unei sonde s-a produs blocarea parţială a porilor rocii colectoare, pe o zonă de rază r0 = 1,3
m, în care permeabilitatea s-a redus de 100 ori. După punerea în producţie, sonda a fost acidizată, permeabilitatea zonei
din vecinătatea sondei cu raza r0* = 3,1 m crescând de 10 ori faţă de cea originală. Cunoscând: raza zonei de drenaj a
sondei rc = 200 m, raza sondei rs = 10 cm şi ştiind că mişcarea ţiţeiului spre sondă este staţionară în zona de rază rs ≤ r ≤
r0 şi semistaţionară în zona de rază r0 < r ≤ rc, se cere să se calculeze următoarele:
a) factorul de skin în cazul blocării parţiale a porilor;
b) factorul de skin după acidizarea sondei;
c) raportul indicilor de productivitate a sondei stimulate şi nestimulate.
Rezolvare
Ecuaţiile debitului în zona cu permeabilitatea modificată k1 şi în zona neafectată (cu permeabilitatea k2) sunt,
conform relaţiilor (3.17), respectiv (4.20), următoarele
2π k1h( p0 − p s ) 2π k 2 h( pc − p0 )
Q= = ,
r ⎛ rc 1 ⎞
μ bt ln 0 μ bt ⎜⎜ ln − ⎟⎟
rs
⎝ r0 2 ⎠
deci presiunile diferenţiale în cele două zone au expresiile
Q μ bt r0 Q μ bt ⎛ rc 1 ⎞
p0 − p s = ln , pc − p0 = ⎜ ln − ⎟ .
2π k1h rs 2π k 2 h ⎜⎝ r0 2 ⎟⎠
Prin însumarea celor două ecuaţii anterioare rezultă
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Q μ bt ⎛ k 2 r0 r 1 ⎞ Q μ bt ⎛ k 2 r0 r r r 1 ⎞ Q μ bt ⎛ rc 1⎞
pc − p s = ⎜⎜ ln + ln c − ⎟⎟ = ⎜⎜ ln − ln 0 + ln 0 + ln c − ⎟⎟ = ⎜⎜ ln + S − ⎟⎟ ,
2π k 2 h ⎝ k 2 rs r0 2 ⎠ 2π k 2 h ⎝ k 2 rs rs rs r0 2 ⎠ 2π k 2 h ⎝ rs 2⎠
unde factorul de skin are expresia (3.88), deci debitul poate fi scris sub forma
2π k 2 h
Q= , (4.84)
⎛ r 1⎞
μ bt ⎜⎜ ln c + S − ⎟⎟
⎝ rs 2⎠
care, particularizată pentru debitele Qn, Qs ale sondei înainte de stimulare şi după aceasta, diferă numai prin valorile
factorului de skin Sn, respectiv Ss. Ştiind că indicele de productivitate este definit prin relaţia (3.18), se constată că
raportul indicilor de productivitate poate fi determinat din ecuaţia
r 1
ln c + S n −
I ps rs 2
Rsn = = . (4.85)
I pn rc 1
ln + S s −
rs 2
a), b) Din ecuaţia (3.88) în care se înlocuiesc datele problemei se află valorile
1,3 3,1
S n = (100 − 1)ln = 253,9300 , S s = (0,1 − 1)ln = −3,0906 .
0,1 0,1
c) Se aplică relaţia (4.85) şi rezultă
ln(200 0,1) + 253,93 − 0,5
Rsn = = 65,0899 .
ln(200 0,1) − 3,0906 − 0,5
Tabelul 4.1 4.2. La punerea în producţie a unei sonde
extractive de ţiţei, cu debitul constant Q = 238,5 Tabelul 4.2
t, ore ps, MPa t, ore ps, MPa
m3/zi, s-a înregistrat presiunea pe durata totală de t, ore ps, MPa ln t
0 24,1318 20 19,0434
cercetare tt = 100 ore, obţinându-se valorile din 0 24,1318 –
1 20,1121 30 18,6366 1 20,1121 0,0000
2 19,9949 40 18,2712 tabelul 4.1. Se mai cunosc: raza sondei rs = 0,1 m,
2 19,9949 0,6931
3 19,9122 50 17,9058 grosimea stratului h = 6,1 m, porozitatea m = 0,18, 3 19,9122 1,0986
4 19,8501 60 17,5473 vâscozitatea dinamică, compresibilitatea şi factorul 4 19,8501 1,3863
–9 –1
5 19,7812 70 17,2025 de volum al ţiţeiului μ = 1 cP, β = 2,17·10 Pa , 5 19,7812 1,6094
7,5 19,6364 80 16,8440 respectiv bt = 1,2. Se cere să se calculeze: 7,5 19,6364 2,0149
10 19,5123 90 16,4924 10 19,5123 2,3026
a) permeabilitatea originală; 15 19,2641 2,7081
15 19,2641 100 16,1407
b) factorul de skin. 20 19,0434 2,9957
Rezolvare 30 18,6366 3,4012
40 18,2712 3,6889
Parametrii ceruţi pot fi calculaţi din prima parte a cercetării hidrodinamice, când 50 17,9058 3,9120
mişcarea este tranzitorie, iar ps variază în timp conform ecuaţiei (4.46), din care se 60 17,5473 4,0943
constată că graficul ps(ln t) este o dreaptă cu panta exprimată de relaţia (4.58), din care 70 17,2025 4,2485
80 16,8440 4,3820
se poate determina permeabilitatea. În acest sens se adaugă tabelului 4.1 o a treia
90 16,4924 4,4998
coloană (v. tabelul 4.2), în care se înscriu valorile funcţiei ln t, se trasează graficul din 100 16,1407 4,6052
figura 4.19, se alege un interval pentru care graficul este liniar şi se calculează panta
dreptei. De exemplu, pentru intervalul t = (1…3) ore avem
i=
(19,9122 − 20,1121) ⋅ 106 = −1,8196 ⋅ 105 Pa/ciclu ,
1,0986 − 0
Q μ bt 238,5 ⋅ 1 ⋅ 10 −3 ⋅ 1,2
k= = =
4 π i h 86.400 ⋅ 4 ⋅ π ⋅ 1,8196 ⋅ 105 ⋅ 6,1
= 2,375 ⋅ 10 −13 m 2 = 237,5 mD .
b) Factorul de skin are expresia (4.68), unde p s1 = p s t =1 oră
se
preia din tabelul 4.1 dacă punctul corespunzător face parte din porţiunea
liniară a graficului din figura 4.19, sau se citeşte pe ordonata graficului
respectiv, extrapolând porţiunea sa liniară, în caz contrar. În problema de faţă,
pentru t = 1 oră s-a reprezentat primul punct al graficului, care face parte
Figura 4.19. Graficul funcţiei ps(ln t) din porţiunea liniară, deci se citeşte, din tabelul 4.1, valoarea ps1 =
20,1121 MPa şi se obţine
1 ⎡ (24,1318 − 20,1121) ⋅ 106 4 ⋅ 2,375 ⋅ 10 −13 ⋅ 3.600 ⎤
S= ⎢ 5
− ln −9 −3 2⎥
= 4,4930 .
2 ⎢⎣ 1,8196 ⋅ 10 1,781 ⋅ 0,18 ⋅ 2,17 ⋅ 10 ⋅ 1 ⋅ 10 ⋅ 0,1 ⎥⎦
4.3. Un sistem zăcământ–acvifer, a cărui formă este prezentată în figura 4.20, este caracterizat prin: grosimea h = 15
m, razele rd = 1.500 m, re = 4.500 m, unghiul α = 70°, porozitatea m = 0,25, permeabilitatea k = 50 mD, vâscozitatea dinamică
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
a apei μ = 0,9 mPa·s, compresibilităţile apei şi porilor rocii βa = 4,35·10–10 Pa–1, respectiv βr = 8,7·10–10 Pa–1. Se cere să se
calculeze volumul cumulativ We al apei de influx, în următoarele variante:
a) atunci când căderea de presiune Δp = 7 bar de la contactul iniţial apă–ţiţei se propagă după legile lichidului
compresibil, pentru timpul t = 3 ani;
b) atunci când aceeaşi cădere de presiune se propagă instantaneu în întregul acvifer.
Rezolvare
a) Volumul cumulativ de apă pătrunsă din acvifer în zăcământ prin frontiera iniţială dintre acestea este dat de
ecuaţiile (4.80), (4.81), unde
αo r kt
f = , β to = β a + β r , re = d , t = . (4.86)
360 re m β to μ rd2
Se calculează mai întâi
70
U = 2⋅π ⋅ 0,25(4,35 + 8,7 ) ⋅10 −10 ⋅15 ⋅1.500 2 = 1,3452 ⋅10 −2 m 3 /Pa ,
360
4.500 70 ⋅10 −15 ⋅ 3 ⋅ 365,25 ⋅ 86.400
re = =3, t = = 10,03 ,
1.500 0,25 ⋅13,05 ⋅10 −10 ⋅ 0,9 ⋅10 −3 ⋅1.500 2
se citeşte din figura 4.16 valoarea W (re , t ) = 4, iar în final se găseşte
We = 1,3452 ⋅10 −2 ⋅ 7 ⋅10 5 ⋅ 4 = 37.666 m 3 .
Trebuie făcută observaţia că valoarea W (re , t ) = 4 este cea maximă pentru re = 3,
Figura 4.20. Sistemul zăcământ–acvifer
deci volumul cumulativ de apă We va rămâne acelaşi pentru orice valoare a timpului
mai mare de 3 ani.
b) Considerând că perturbaţia de presiune se propagă instantaneu în acvifer, se pot folosi ecuaţiile (4.75), (4.76)
asociate cu relaţiile (4.86), din care rezultă
( )
We = π 4.500 2 − 1.500 2 ⋅15 ⋅ 0,25 ⋅
70
360
⋅13,05 ⋅10 −10 ⋅ 7 ⋅10 5 = 37.666 m 3 .
Se constată că rezultatul este acelaşi cu cel găsit la punctul a). Metoda folosită la punctul b) permite doar aflarea
volumului cumulativ final al apei de influx, fără a se cunoaşte timpul de producţie corespunzător sau evoluţia în timp a
volumului de apă care invadează zăcământul.
4.4. O sondă nouă produce ţiţei, la debitul constant Q = 63,6 m3/zi. Cunoscând: raza sondei rs = 10 cm,
grosimea stratului h = 9,5 m, porozitatea m = 0,3, permeabilitatea k = 50 mD, vâscozitatea dinamică, compresibilitatea
şi factorul de volum al ţiţeiului μ = 3 cP, β = 1,45·10–9 Pa–1, respectiv bt = 1,25, se cere să se calculeze următoarele:
a) timpul după care este valabilă aproximaţia: Ei(xs) ≅ – ln(γ xs);
b) căderea de presiune în sondă, după timpul de producţie t = 3 ore la debitul constant Q, pentru S = 0;
c) durata totală ts a mişcării tranzitorii, ştiind că sonda este situată în centrul unui bloc de zăcământ de formă
cilindrică, cu raza exterioară rc = 200 m.
4.5. O sondă extractivă de ţiţei a fost cercetată la deschidere, măsurându- Tabelul 4.3
se presiunea pe durata tt = 100 ore, după punerea ei în producţie la debitul
3 t, ore ps, MPa t, ore ps, MPa
constant Q = 238,5 m /zi. Datele obţinute sunt listate în tabelul 4.1. Cunoscând:
0 13,0243 6,0 19,2365
raza sondei rs = 0,1 m, grosimea stratului h = 6,1 m, porozitatea m = 0,18,
0,5 18,4987 7,5 19,2709
permeabilitatea k = 240 mD, factorul de skin S = 4,49, vâscozitatea dinamică, 1,0 18,7056 10 19,3330
–9 –1
compresibilitatea şi factorul de volum al ţiţeiului μ = 1 cP, β = 2,17·10 Pa , 1,5 18,9124 12 19,3675
respectiv bt = 1,2, se cere să se calculeze următoarele: 2,0 18,9745 14 19,3951
a) aria zonei de drenaj a sondei; 2,5 19,0296 16 19,4226
b) factorul de formă DIETZ, CA; 3,0 19,0710 20 19,4640
3,5 19,1055 25 19,5329
c) geometria sistemului zăcământ-sondă, cu ajutorul tabelului pus la
4,0 19,1466 30 19,5812
dispoziţie la cerere. 4,5 19,1606 36 19,6088
4.6. Presiunea dinamică de adâncime a unei sonde extractive de ţiţei, 5,0 19,1882
pusă în producţie şi exploatată la debitul constant Q = 238,5 m3/zi, a fost
înregistrată în primele 100 de ore de exploatare. Cu datele de presiune obţinute în
perioada mişcării semistaţionare, a fost trasat graficul ps(t), care este o linie dreaptă de pantă dp/dt = –9,8 Pa/s, care
întâlneşte axa ordonatelor în punctul pi* = 19,6 MPa. Se mai cunosc: raza sondei rs = 0,1 m, grosimea stratului h = 6,1 m,
porozitatea m = 0,18, permeabilitatea k = 255 mD, presiunea iniţială pi = 24,1318 MPa, factorul de skin S = 4,9,
vâscozitatea dinamică, compresibilitatea şi factorul de volum al ţiţeiului μ = 1 mPa·s, β = 2,17·10–9 Pa–1, respectiv bt = 1,2. Se
cere să se calculeze următoarele:
a) aria A a zonei aferente sondei;
b) factorul de formă CA;
c) geometria sistemului zăcământ-sondă, cu ajutorul tabelului pus la dispoziţie la cerere.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
4.7. O sondă, care a produs volumul cumulativ de ţiţei Np = 11829,6 m3 la debitul constant Q = 63,6 m3/zi, a fost
cercetată prin închidere, obţinându-se datele din tabelul 4.3. Se cunosc: raza sondei rs = 0,1 m, grosimea stratului h = 6,1 m,
aria zonei de drenaj A = 32,375 ha, porozitatea m = 0,2, vâscozitatea dinamică, compresibilitatea şi factorul de volum al
ţiţeiului μ = 1 mPa·s, β = 2,9·10–9 Pa–1, respectiv bt = 1,23. Se cere să se calculeze următoarele:
a) permeabilitatea originală;
b) factorul de skin;
Figura 4.21
c) presiunea iniţială a zăcământului, pentru geometria sistemului zăcământ-sondă redată în figura 4.21.
4.8. O sondă, care a produs volumul cumulativ de ţiţei Np = 11829,6 m3 la debitul constant Q =
3
63,6 m /zi, a fost cercetată prin închidere. Graficul funcţiei ps = f{–ln[(tp + t)/t]} este o linie dreaptă de pantă |i| = 0,24
MPa/ciclu, care intersectează axa ordonatelor în punctul pi* = 20,82 MPa. Se mai cunosc: raza sondei rs = 0,1 m, grosimea
stratului h = 6,1 m, aria zonei de drenaj A = 32,4 ha, porozitatea m = 0,2, presiunile psi = 13,0243 MPa, ps1 = 18,8 MPa,
vâscozitatea dinamică, compresibilitatea şi factorul de volum al ţiţeiului μ = 2 mPa·s, β = 2,9·10–9 Pa–1, respectiv bt =
1,23. Se cere să se calculeze următoarele:
b) presiunile medie pm şi iniţială pi, admiţându-se că sonda este situată în centrul unui bloc de zăcământ cilindric.

1. În ce condiţii mişcarea unui lichid compresibil generată de o sondă este tranzitorie, semistaţionară, respectiv
staţionară?
2. Ce este presiunea medie de zăcământ ponderată cu volumul zonei aferente fiecărei sonde productive?
3. Cum poate fi extinsă valabilitatea ecuaţiei (4.22) la diverse forme ale zonei de drenaj şi poziţii ale sondei?
4. Pot fi scrise ecuaţiile presiunii de adâncime a sondei ps corespunzătoare mişcării radial plane semistaţionare,
respectiv celei tranzitorii, într-o formă comună? În caz afirmativ, care este această formă?
5. În ce constă cercetarea hidrodinamică prin închidere a sondei extractive de ţiţei?
6. Ce este un acvifer?
7. Care sunt mărimile a căror determinare prezintă interes practic în contextul destinderii apei din acviferul
asociat unui zăcământ de hidrocarburi?
8. Cum se poate estima volumul cumulativ de apă pătrunsă dintr-un acvifer de dimensiuni relativ mici în
zăcământul adiacent?

1. Variaţiile în timp ale debitului şi presiunii sondei extractive de ţiţei cercetate prin închidere.
2. Restabilirea presiunii sondei extractive de ţiţei după închiderea acesteia.
3. Sistemul radial plan zăcământ – acvifer.
4. Aproximarea graficului presiunii medii a unui zăcământ de ţiţei printr-o variaţie în trepte.

1. Mişcarea radial plană staţionară a unui lichid compresibil.
2. Cercetarea hidrodinamică prin închidere a sondei extractive de ţiţei, în etapa mişcării semistaţionare.
3. Metoda VAN EVERDINGEN–HURST de determinare a influxului cumulativ de apă într-un zăcământ de hidrocarburi.

1. Timp adimensional – timp adimensional în raport cu aria zonei aferente sondei.
2. Condiţii la limite – condiţii iniţiale.
3. Cercetare hidrodinamică la deschidere – cercetare hidrodinamică prin închidere.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Capitolul 5
MIŞCĂRI GENERATE DE SONDE ÎN ZĂCĂMINTE DE GAZE

Dintre mişcările generate de sonde în zăcămintele de hidrocarburi gazoase prezintă interes, în special, cele
unidimensionale şi radial plane. Pentru studiul acestor mişcări poate fi folosit sistemul format din ecuaţia de echilibru dinamic
al forţelor (a filtrării), ecuaţia microscopică a continuităţii şi ecuaţia de stare, în asociere cu folosirea funcţiei pseudopresiune.
5.1. Ecuaţiile mişcării gazelor în medii poroase
Dacă se admite că mişcarea gazelor în medii poroase este guvernată de legea liniară a filtrării, ecuaţiile mişcării
sunt: ecuaţia lui DARCY (2.16) în care p* = p pentru mişcări plane orizontale, ecuaţia continuităţii în coordonate
carteziene (2.33) şi ecuaţia de stare a gazelor reale (2.53), transcrise sub forma
r k r ∂ρ p
v = − ∇p , ∇(ρ v ) = −m , = Z RT . (5.1)
μ ∂t ρ
Ţinând seama că, pentru gaze reale, coeficientul de compresibilitate are expresia
1 dV 1 dρ 1 d ⎛ p⎞
β=− = = ⎜ ⎟ , (5.2)
V dp ρ dp ρ R T dp ⎝ Z ⎠
din a treia relaţie (5.1), prin separarea lui ρ şi derivare, se obţine ecuaţia
∂ρ 1 d ⎛ p ⎞ ∂p
= ⎜ ⎟ . (5.3)
∂t R T dp ⎝ Z ⎠ ∂t
Introducând în a doua relaţie (5.1) prima ecuaţie (5.1), împreună cu expresia (5.3), rezultă ecuaţia neliniară
⎛ kρ ⎞ ∂p
∇⎜⎜ ∇p ⎟⎟ = m β ρ , (5.4)
⎝ μ ⎠ ∂t
care este identică cu ecuaţia (4.2) a mişcării lichidelor compresibile în medii poroase.
Pentru liniarizarea ecuaţiei (5.4), asociată cu relaţia de stare (2.53), se poate folosi pseudopresiunea sau funcţia
lui LEIBENZON, ca versiune a transformării integrale KIRCHHOFF, definită astfel
p
2 p dp
u= ∫
pr
Zμ
, (5.5)
unde pr este presiunea de referinţă.

Aplicând succesiv relaţiei (5.5) operatorul ∇ şi operatorul de derivare în raport cu timpul, se obţin expresiile
2p ∂u 2 p ∂p
∇u = ∇p , = ,
Zμ ∂t Z μ ∂t
care, scrise sub forma
Zμ ∂p Z μ ∂u
∇p = ∇u , = (5.6)
2p ∂t 2 p ∂t
şi substituite, împreună cu ρ dat de relaţia (2.53), în ecuaţia (5.4) dau, pentru cazul mediului poros omogen, ecuaţia liniară
m β μ ∂u
∇ 2u = ,
k ∂t
sau
1 ∂u
Δu = , (5.7)
a ∂t
unde a este coeficientul de piezoconductibilitate hidraulică sau de difuzie definit prin egalitatea (4.5).
Relaţia (5.7) este de acelaşi tip cu ecuaţia (4.4), deci soluţiile obţinute pentru presiune în cazul mişcării lichidelor
compresibile în medii poroase pot fi adaptate pentru pseudopresiune în cazul filtrării gazelor reale.
Dacă se admite că gazele sunt perfecte (Z = 1) şi că μ este constant, relaţia (5.5), pentru pr = 0, ia forma
u = p2 μ , (5.8)
pe baza căreia ecuaţia (5.7) devine
1 ∂p 2
Δp 2 = , (5.9)
a ∂t
2
identificându-se, pentru P = p , cu ecuaţia (4.4). Ca urmare, în acest caz sunt valabile soluţiile ecuaţiei (4.4) obţinute în
capitolul precedent, dacă p se înlocuieşte cu p2.
Dacă p ≤ 13 MPa se poate folosi ecuaţia (4.4) în care s-a înlocuit p cu p2; în intervalul 13 MPa < p ≤ 20 MPa trebuie
utilizată ecuaţia (5.7), iar dacă p > 20 MPa gazele se comportă la fel ca lichidele compresibile, deci este valabilă relaţia (4.4).
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
72 5. MIŞCĂRI GENERATE DE SONDE ÎN ZĂCĂMINTE DE GAZE
Pentru trecerea de la presiunea p la pseudopresiunea u se determină în

laborator valorile vâscozităţii dinamice şi factorului de abatere a gazelor din
zăcământul studiat la diferite presiuni, adică funcţiile μ(p) şi Z(p), se integrează
numeric ecuaţia (5.5) şi se construieşte graficul u(p), a cărui formă este prezentată în
figura 5.1. Valorile pseudopresiunii pot fi citite de pe grafic sau pot fi calculate,
pentru p ≥ plim, folosind ecuaţia dreptei u = u(p).
Figura 5.1 Graficul funcţiei u(p) 5.2. Mişcarea unidimensională staţionară

În cazul mişcării unidimensionale staţionare a gazelor reale, ecuaţia (5.7) se reduce la forma
d 2u
=0
dx 2
şi are soluţia
uc − u s
u = us + x , (5.10)
l
în care l este distanţa dintre sondă şi frontiera de alimentare, x – distanţa de la sondă la secţiunea oarecare având
pseudopresiunea u, us = u(ps) la x = 0, uc = u(pc) la x = l, iar ps, pc reprezintă presiunea dinamică de adâncime a sondei,
respectiv presiunea pe frontiera de alimentare, admise constante.
Debitul volumic de gaze în condiţii normale se exprimă sub forma
M k dp ρ k Z μ du p T0 A k T0 (u c − u s )
Q0 = =A =A = , (5.11)
ρ0 μ dx ρ 0 μ 2 p dx Z p 0 T 2 p0 l T
unde M este debitul masic, ρ0 – densitatea gazelor în condiţii normale, A – aria secţiunii transversale prin mediul poros,
T – temperatura de zăcământ, iar p0, T0 – parametrii stării normale (p0 = 101,325 kPa, T0 = 273,15 K).
Dacă se admite valabilitatea relaţiei (5.8), ecuaţiile (5.10) şi (5.11) devin
p 2 − ps2
p 2 = p s2 + c x , (5.12)
l
Q0 =
(
A k T0 pc2 − p s2 ) (5.13)
2 p0 l T
şi sunt aplicabile în domeniul presiunilor relativ mici, unde vâscozitatea poate fi considerată constantă, iar gazele se
comportă potrivit legii gazelor perfecte.
5.3. Mişcări radial plane

Ca şi în cazul lichidelor compresibile studiate în capitolul 4, mişcarea gazelor generată de o sondă în condiţii
radial plane poate fi staţionară, semistaţionară sau tranzitorie. Pentru mişcarea radial plană a gazelor, ecuaţia (5.7),
scrisă în coordonate cilindrice, ia forma
1 ∂ ⎛ ∂u ⎞ m β μ ∂u
⎜r ⎟ = , (5.14)
r ∂r ⎝ ∂r ⎠ k ∂t
care este similară cu ecuaţia (4.7).
5.3.1. Mişcarea staţionară

În cazul mişcării radial plane staţionare a gazelor, caracterizată prin ∂u ∂t = 0, ecuaţia (5.14) se reduce la forma
1 d ⎛ du ⎞
⎜ r ⎟ = 0, (5.15)
r dr ⎝ dr ⎠
care este similară cu ecuaţia (3.11) a mişcării radial plane staţionare a lichidelor incompresibile, studiată în §3.2.1.
Prin integrarea ecuaţiei (5.15) se obţine soluţia
u = a ln r + b ,
⎧la r = rs , u = u s = u ( p s ) ,
⎨
⎩la r = rc , u = u c = u ( pc ) .
Înlocuind condiţiile la limite în soluţia ecuaţiei (5.15) se găsesc expresiile constantelor de integrare a şi b astfel
u − us u − us u − us
a= c , b = us − c ln rs = uc − c ln rc ,
r r r
ln c ln c ln c
rs rs rs
iar legea de variaţie a pseudopresiunii devine
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
uc − u s r u − u s rc
u = us + ln = uc − c ln . (5.16)
rc r r r
ln s ln c
rs rs
Întrucât densitatea gazelor variază mult cu presiunea, doar debitul masic M este constant (conform ecuaţiei
continuităţii), nu şi cel volumic Q = M/ρ. De aceea, în cazul mişcării gazelor, trebuie precizate condiţiile de stare la care
se raportează debitul volumic. În practică se folosesc condiţiile normale (p0 = 101,325 kPa, T0 = 273,15 K) sau
condiţiile standard, caracterizate prin pst = p0 şi Tst = 15 °C, 60 °F sau 20 °C.
Conform legii lui DARCY (5.1.1) asociată cu ecuaţia (5.5), viteza de filtrare are expresia
k dp k Z μ du
v=− =− (5.17)
μ dr μ 2 p dr
şi, din ecuaţia macroscopică a continuităţii, rezultă debitul volumic de gaze exprimat în condiţii normale
M ρ k dp ρ 2 π r k h Z μ du ρ
Q0 = = Av = 2πr h = . (5.18)
ρ0 ρ0 μ dr ρ 0 μ 2 p dr ρ 0
Împărţind ecuaţia de stare (5.1.3) la aceeaşi ecuaţie scrisă în condiţii normale sub forma
p
ρ0 = 0 ,
R T0
se obţine expresia
ρ p T0
=
ρ0 p0 Z T
iar relaţia (5.18) devine
π r k h T0 du
Q0 = .
p0 T dr
Dacă se înlocuieşte în ecuaţia precedentă derivata du/dr obţinută din relaţia (5.16) astfel
du uc − u s 1
= ,
dr r
ln c r
rs
se găseşte expresia debitului volumic de gaze în condiţii normale
π k h T0 (u c − u s )
Q0 = . (5.19)
r
p0 T ln c
rs
Pseudopresiunea medie ponderată cu aria zonei aferente sondei se defineşte prin relaţia
rc
1 2
um =
A
A
∫
u dA = 2
rc − rs2 r ∫
u r dr (5.20)
s

⎛ ⎞
rc ⎜ ⎟
2 u
⎜u + c − u r ⎟ r dr = u − u c − u s = u + u c − u s ⎛⎜ ln rc − 1 ⎞⎟ .
um = 2 2 ⎜ s
rc − rs r ∫ r
ln c
s
ln
rs ⎟
c
2 ln c
r s
r ⎜ r 2 ⎟⎠
ln c ⎝ s
(5.21)
s⎜ ⎟
⎝ rs ⎠ rs rs
Folosind ecuaţia (5.19) şi incluzând factorului de skin S, relaţia (5.21) capătă forma finală
p T Q0 ⎛ rc 1 ⎞
um = us + 0 ⎜ ln − + S ⎟⎟ . (5.22)
π k h T0 ⎜⎝ rs 2 ⎠
De fapt, în cazul mişcării radial plane a gazelor, datorită vâscozităţii mici a gazelor în comparaţie cu vâscozitatea
ţiţeiului, mişcarea este guvernată, cel puţin în vecinătatea sondei, de legea filtrării neliniare, exprimată de relaţiile (2.22)
şi (2.23) scrise, pentru mişcarea radial plană, sub forma
dp μ
= v + βh ρ v 2 . (5.23)
dr k
În aceste condiţii, căderea de presiune în mediul poros se exprimă ca suma căderilor de presiune datorate
termenului liniar (corespunzător legii lui DARCY) şi termenului neliniar (proporţional cu pătratul vitezei) din ecuaţia
filtrării (5.23), astfel
Δp = Δpl + Δpn ,
unde, conform continuităţii, v = Q/A = Q/(2π r h), deci
rc 2
⎛ Q ⎞
∫
Δp n = β h ρ⎜⎜
rs ⎝
⎟ dr .
2 π r h ⎟⎠
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Ca urmare, se poate scrie ecuaţia

rc 2
2p ⎛ ρQ ⎞
Δu n = ∫ β h ⎜⎜ ⎟ dr .
ρ Z μ ⎝ 2 π r h ⎟⎠
rs
(5.24)
Ţinând seama că
p0 p
ρ Q = ρ 0 Q0 = Q0 , ρ Z = , (5.25)
R T0 RT
relaţia (5.24) ia forma
2 rc
⎛p Q ⎞ βh T dr
Δu n = ⎜⎜ 0 0
⎝ π h T0
⎟⎟
⎠ 2R
∫ μr
rs
2
. (5.26)
Deoarece mişcarea gazelor este guvernată de legea neliniară a filtrării doar într-o zonă restrânsă din vecinătatea
sondei, unde viteza are valori mari, în relaţia (5.26) vâscozitatea se poate considera constantă şi egală cu valoarea μs,
corespunzătoare presiunii ps. În aceste condiţii, relaţia (5.26) devine
Δu n = C n Q02 , (5.27)
unde Cn este coeficientul de neliniaritate al legii filtrării, definit prin neglijarea lui 1/rc în raport cu 1/rs astfel
2
βh T ⎛ p0 ⎞
Cn = ⎜⎜ ⎟⎟ . (5.28)
2 R μ s rs
⎝ π h T0 ⎠
Întrucât aplicabilitatea legii neliniare a filtrării este limitată la o zonă restrânsă, se poate presupune că, la
modificarea debitului sondei, termenul Cn Q02 se reajustează instantaneu şi păstrează, ca şi factorul de skin S, o valoare
constantă. Ca urmare relaţia (5.22), în care se include termenul neliniar al legii filtrării, ia forma
p T Q0 ⎛ rc 1 ⎞
um = us + 0 ⎜ ln − + S * ⎟ , (5.29)
⎜
π k h T0 ⎝ rs 2 ⎟
⎠
unde
S * = S + D Q0 , (5.30)
π k h T0 C n
D= , (5.31)
p0 T
se numesc factor de skin combinat, respectiv coeficient inerţial. Coeficientul Cn poate fi determinat din curba de
restabilire a presiunii într-o sondă de gaze cercetată prin trei trepte de debit, sau din relaţia (5.28), pe baza valorii
coeficientului de rezistenţă hidraulică inerţială βh obţinută prin măsurători experimentale de laborator.
În condiţiile valabilităţii relaţiei (5.8), ecuaţiile (5.16) şi (5.19) devin
p 2 − ps2 r p 2 − ps2 rc
p 2 = ps2 + c ln = pc2 − c ln , (5.32)
rc r rc r
ln s ln
rs rs
respectiv
Q0 =
(
π k h T0 pc2 − p s2 ), (5.33)
⎛ r ⎞
μ p0 T ⎜⎜ ln c + S ⎟⎟
⎝ rs ⎠
În expresia (5.33) s-a inclus factorul de skin S şi s-a făcut abstracţie de coeficientul de neliniaritate al legii filtrării Cn.
5.3.2. Mişcarea semistaţionară
Mişcarea semistaţionară (sau stabilizată) a gazelor se caracterizează prin scăderea în ritm constant a
pseudopresiunii ( ∂u ∂t = constant). Condiţiile la limite asociate ecuaţiei (5.14) sunt aceleaşi ca în cazul mişcării
semistaţionare a lichidelor compresibile, adică ecuaţiile (4.8), (4.9), dar acum ele trebuie exprimate în raport cu
pseudopresiunea u astfel
∂u
= 0 la r = rc , (5.34)
∂r
∂u
= c pentru orice r şi t . (5.35)
∂t
Pentru scrierea condiţiei (5.35) în funcţie de debitului volumic exprimat în condiţii normale Q0 = constant, se foloseşte
ecuaţia (4.12) în asociere cu a doua relaţie (5.6) şi rezultă formula
∂u 2 pQ
=− , (5.36)
∂t π m rc2 h β Z μ
care, pe baza relaţiilor (5.25), transcrise astfel
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
p Q p0 Q0 T
= , (5.37)
Z T0
devine
∂u 2 p0 Q0 T
=− . (5.38)
∂t π m rc2 h β μ T0
Prin substituirea expresiei (5.38), ecuaţia (5.14) ia forma
1 ∂ ⎛ ∂u ⎞ 2 p0 Q0 T
⎜r ⎟ = − . (5.39)
r ∂r ⎝ ∂t ⎠ π k h rc2 T0
După prima integrare se obţine formula
∂u 2p Q T r2
r = − 0 20 +b , (5.40)
∂r πk h rc T0 2
iar din condiţia la limită (5.34) rezultă expresia constantei de integrare
p T Q0
b= 0 ,
πk h T0
deci relaţia (5.40) devine
∂u p0 T Q0 ⎛⎜ 1 r ⎞⎟
= − (5.41)
∂r πk h T0 ⎜⎝ r rc2 ⎟⎠
şi, prin integrare între limitele rs şi r, respectiv us şi u, adică
u r
p T Q0 ⎛1 r ⎞⎟
∫
us
du = 0
πk h T0 ∫ ⎜⎜⎝ r − r
rs
2 ⎟
c ⎠
dr
duce la soluţia
p0 T Q0 ⎛⎜ r r 2 − rs2 ⎞⎟
u = us + ln − , (5.42)
π k h T0 ⎜⎝ rs 2 rc2 ⎟⎠
unde ps şi us = u(ps) variază în timp, în ritmul cerut de menţinerea constantă a debitului Q0.
Pseudopresiunea medie um este definită de ecuaţia (5.20). Prin înlocuirea lui u conform relaţiei (5.42), integrare,
( )
neglijarea termenului rs2 8rc2 şi includerea factorului de skin combinat S*, ecuaţia (5.20) devine
rc
2 p0 T Q0 ⎛ rc 3 ⎞
um =
rc2 ∫ u r dr = u
− rs2 r
s +
π k h T0
⎜⎜ ln − + S * ⎟⎟ ,
⎝ s r 4 ⎠
(5.43)
s
Aplicând procedeul lui DIETZ, la fel ca în cazul obţinerii ecuaţiei (4.23), relaţia (5.43) capătă forma
p T Q0 ⎛⎜ 1 4A ⎞
um = us + 0 ln + S* ⎟ , (5.44)
⎜
π k h T0 ⎝ 2 γ C A rs 2 ⎟
⎠
care este aplicabilă nu doar configuraţiei radial plane, ci şi pentru formele ariei de drenaj şi poziţiile sondei caracterizate
prin valorile factorului de formă DIETZ prezentate în figura 4.2.
Aproximând derivata pseudopresiunii prin diferenţă finită regresivă, se poate scrie
∂u u m − ui
≅
∂t t
şi, din relaţia (5.38), rezultă expresia
2 p0 T Q0 t
u m = ui − , (5.45)
π m rc2 h β T0 μ
în care ui = u(pi) corespunde presiunii iniţiale pi a zăcământului.
Înlocuind expresia (5.45) în ecuaţia (5.44) rezultă pentru pseudopresiunea în sondă următoarea lege de variaţie
p T Q0 ⎛⎜ 1 4A ⎞
u s = ui − 0 ln + 2 πt A + S * ⎟ , (5.46)
π k h T0 ⎜⎝ 2 γ C A rs 2 ⎟
⎠
unde t A estre timpul adimensional definit în raport cu aria zonei aferente sondei, prin relaţia (4.26).
5.3.3. Mişcarea tranzitorie generată de o sondă de gaze cu debit constant într-un zăcământ de întindere mare
Dacă sonda generează o mişcare radial plană într-un zăcământ de gaze cu dimensiuni finite, atâta vreme cât
scăderea de presiune din sondă nu se face simţită la frontiera zăcământului, acesta se comportă ca un sistem de
dimensiuni plane infinite.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Ecuaţia diferenţială a pseudopresiunii (5.14) are condiţiile iniţiale şi la limite (4.34) preluate de la mişcarea
tranzitorie a lichidului compresibil, care trebuie transpuse în raport cu variabila dependentă u. Primele două condiţii
(4.34) devin
u = ui la t = 0 şi 0 ≤ r ≤ ∞ ,
u = ui la r = ∞ şi 0 ≤ t ≤ ∞ , (5.47)
iar a treia condiţie (4.34) asociată cu relaţia (5.5) şi cu ecuaţia de stare (5.37), capătă forma
∂u p0 T Q0
lim r = . (5.48)
r →0 ∂r π k h T0
Pentru rezolvarea ecuaţiei (5.14) în perioada mişcării tranzitorii se poate utiliza, la fel ca în §4.4, transformata lui
BOLTZMANN scrisă sub forma (4.35) şi se obţine, la fel ca în paragraful menţionat, soluţia intermediară
*
∂u C e −u
= . (5.49)
∂u * u*
Constanta de integrare se determină din condiţia la limită (5.48) astfel
∂u du ∂u * 2u * du C * p T Q0
lim r = lim r * = lim r = lim 2u * * e −u = 0 ,
r →0 ∂r r →0 du ∂r r →0 r du * r →0 u π k h T0
deci
p0 T Q0 u* p0 T Q0
C= e = . (5.50)
2π k h T0 u * =0
2π k h T0
Înlocuind expresia (5.50) în relaţia (5.49) se obţine ecuaţia
*
p0 T Q0 e −u
du = du * , (5.51)
2 π k h T0 u *
care are soluţia
p0 T Q0
u = ui − Ei ( x ) , (5.52)
2 π k h T0
unde Ei(x) este funcţia integrală exponenţială definită de relaţia (4.42). Ecuaţia (5.52) scrisă pentru
r2 m β μ rs2
x = xs = s = ,
4at 4k t
reprezintă legea de variaţie a pseudopresiunii sondei în cazul mişcării tranzitorii astfel
p T Q0
u s = ui − 0 Ei ( x s ) . (5.53)
2 π k h T0
Dacă se foloseşte aproximaţia (4.45), valabilă începând de la valori mici ale timpului t, relaţia (5.53) în care se
introduce factorul de skin combinat S* pentru a se ţine seama de o eventuală modificare a permeabilităţii în jurul sondei
şi de neliniaritatea legii filtrării, ia forma
p T Q0 ⎛ 1 4 t ⎞
u s = ui − 0 ⎜⎜ ln + S * ⎟⎟ , (5.54)
π k h T0 ⎝ 2 γ ⎠
în care timpul adimensional t şi factorul de skin combinat S* sunt definiţi de relaţiile (4.47), respectiv (5.30).
După atingerea frontierei zăcământului de către perturbaţia de presiune creată de sondă la punerea ei în
producţie, mişcarea poate deveni semistaţionară şi – dacă debitul este constant – legea de variaţie a pseudopresiunii
sondei va fi descrisă de ecuaţia (5.46).
Ecuaţiile (5.46) şi (5.54) pot fi scrise sub forma comună
u s = ui − 0
p T Q0
π k h T0
[
u (t )+ S* , ] (5.55)
unde pseudopresiunea adimensională are una din expresiile:

1 4t
u (t ) = ln (5.56)
2 γ
în cazul mişcării tranzitorii, respectiv
1 4A
u (t ) = ln + 2 πt A (5.57)
2 γ C A rs2
în cazul mişcării semistaţionare. Relaţiile (5.56), (5.57) sunt similare cu ecuaţiile (4.52), respectiv (4.53).
Dacă debitul sondei variază în trepte, prin suprapunerea soluţiilor se obţine formula
p T ⎡ ⎤
n
u s = ui − 0 ∑ (
⎢ Δ Q j u t n − t j −1 + Qn S n* ⎥ ,
π k h T0 ⎢ j =1
) (5.58)
⎣ ⎥⎦
care este similară relaţiei (4.54), unde
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
S n* = S + D Qn , (5.59)
iar D este definit de relaţia (5.31).
5.4. Cercetarea hidrodinamică a sondei extractive de gaze

5.4.1. Cazul sondei cercetate prin închidere
Spre deosebire de cercetarea sondei de ţiţei, analizată în subcapitolul 4.5, cercetarea hidrodinamică prin
închidere a unei sonde de gaze implică trei trepte de debit (figura 5.2), reprezentate de valorile Q1 înainte de închiderea
sondei, Q2 = 0 corespunzător perioadei de închidere şi Q3 ≠ Q1 după repunerea sondei în producţie. Înregistrarea
evoluţiei presiunii atât pe durata închiderii sondei, câr şi după repunerea ei în producţie este necesară deoarece numărul
de parametri determinaţi în etapa tranzitorie este de trei (k, S, D) pentru sonda extractivă de gaze, faţă de numai doi (k,
S) în cazul sondei extractive de ţiţei.
În aceste condiţii, datele de cercetare a sondei se analizează în două etape şi anume: etapa I, corespunzătoare
primelor două trepte de debit, şi etapa II, care include toate cele trei trepte de debit. În prealabil, se trasează curba u(p),
prin integrarea grafică sau numerică a ecuaţiei (5.5) (figura 5.1).
În cadrul etapei I, caracterizată prin n = 2, t1 = tp, t2 = tp + t, Q1 ≠ 0 şi Q2 = 0,
în condiţii de mişcare tranzitorie, relaţia (5.58), asociată cu expresia (5.56), duce la
următoarea lege de restabilire a pseudopresiunii sondei
p T Q1 t p + t
u s = ui − 0 ln , (5.60)
2 π k h T0 t
în care t este durata curentă de închidere a sondei, iar tp – timpul echivalent de producţie
la debitul constant Q1, definit astfel
Gp
tp = ,
Q1
unde Gp este producţia cumulativă de gaze a sondei. Ecuaţia (5.60) este similară relaţiei
(4.56) şi corespunde, pe diagrama us funcţie de –ln[(tp + t)/t], unei drepte de pantă Figura 5.2 Graficele debitului şi presiunii
p0 T Q1 unei sonde de gaze cercetate prin
i1 = , (5.61) închidere
2 π k h T0
din expresia căreia se poate explicita permeabilitatea originală k a zăcământului.
Procedând în acelaşi mod ca în cazul obţinerii relaţiei (4.60), se găseşte pentru factorul de skin combinat aferent
primei etape de cercetare a sondei formula
1 ⎛u −u tp 4 k t ⎞⎟
S1* = S + D Q1 = ⎜ s1 si − ln − ln , (5.62)
2 ⎜⎝ i1 tp +t γ m β μ rs2 ⎟⎠
unde us1 este pseudopresiunea citită de pe dreapta (reală sau extrapolată) a graficului us = us[–ln(tp + t)/t], pentru durata curentă
de închidere t = 1 oră, usi = u(psi), iar psi – presiunea dinamică de adâncime a sondei în momentul închiderii ei.
În etapa II, caracterizată prin n = 3, t1 = tp, t2 = tp + tt, t3 = tp + tt + tr. Q1 ≠ 0, Q2 = 0 şi Q3 ≠ 0, ecuaţia (5.58) se
particularizează astfel
u s = ui −
p0 T
π k h T0
{ [( ) ] }
Q1 u t p + t t + t r − u (t t + t r ) + Q3 u (t r ) + Q3 S 3* , (5.63)
unde tt este durata totală a perioadei de închidere a sondei, tr – timpul scurs de la repunerea sondei în producţie cu
debitul Q3, iar timpul adimensional este definit de a doua ecuaţie (4.47).
Deoarece, pentru valori mici ale lui tr, coeficientul lui Q1 este constant, iar
1 4t
u (t r ) = ln r , (5.64)
2 γ
pentru că mişcarea este tranzitorie, rezultă că graficul lui us în funcţie de ln tr este o dreaptă de pantă
p T Q3
i3 = 0 , (5.65)
2 π k h T0
din care se calculează permeabilitatea k şi se compară cu valoarea rezultată din relaţia (5.61).
Pe de altă parte, se observă că
p0 T Q1
π k h T0
[( ) ]
u t p + tt + t r − u (t t + t r ) = ui − u s' , (5.66)
unde u s' este pseudopresiunea sondei corespunzătoare presiunii ipotetice p s' care ar fi atinsă dacă restabilirea presiunii
(definită de Q2 = 0) ar continua până la timpul tt + tr. Introducând expresia (5.66) în ecuaţia (5.63) se obţine relaţia
( )
p T Q3 ⎛ 1 4 t r
u s = ui − ui − u s' − 0 ⎜ ln
π k h T0 ⎜⎝ 2 γ
⎞
+ S 3* ⎟⎟ , (5.67)
⎠
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
unde us şi u s' sunt valorile pseudopresiunii citite, pentru un timp tr = 1 oră, de pe dreapta extrapolată a graficului us funcţie de
ln tr, respectiv de pe dreapta extrapolată a graficului us funcţie de –ln[(tp + t)/t], pentru timpul de închidere ipotetic t = tt + tr.
Din ecuaţia (5.67) rezultă relaţia
1 ⎛ u ' − us 4 t ⎞ 1 ⎛ u ' − us 4 k t r ⎞⎟
S 3* = S + D Q3 = ⎜ s − ln r ⎟ = ⎜ s − ln , (5.68)
2 ⎜⎝ i3 γ ⎟⎠ 2 ⎜⎝ i3 γ m β μ rs2 ⎟⎠
care, împreună cu formula (5.62), formează un sistem de ecuaţii algebrice, din a cărui rezolvare se obţin parametrii S şi
D. Apoi, din relaţia (5.31) se calculează coeficientul de neliniaritate a legii filtrării Cn.
Pentru calculul pseudopresiunilor medie şi iniţială, se prelungeşte dreapta graficului us funcţie de –ln[(tp + t)/t]
până la intersecţia ei cu verticala de abscisă zero (corespunzătoare lui t = ∞) şi se citeşte ordonata ui* a acestui punct.
Apoi se determină um din relaţia
u m = ui* − i1 f t pA , ( ) (5.69)
( )
similară cu ecuaţia (4.62), unde |i1| are expresia (5.61), iar valorile funcţiei f t pA se citesc din figurile 4.6…4.10,
pentru t pA dat de relaţia (4.63).
Cu valoarea obţinută pentru um se calculează ui din relaţia (5.45), transcrisă astfel
2 p 0 T Q0 t p
ui = u m + , (5.70)
π m h rc2 β T0 μ
iar în final, de pe curba u(p), se poate citi valoarea estimativă a presiunii iniţiale pi a zăcământului.
5.4.2. Cazul sondei cercetate prin variaţia debitului în trepte

Dacă cercetarea sondei constă din modificarea debitului în trepte, asociată cu măsurarea debitului şi presiunii
dinamice de adâncime a sondei la încheierea fiecărei trepte de debit, căderea de pseudopresiune poate fi scrisă, în
condiţiile legii neliniare a filtrării, astfel
u i − u s = Cl Q + C n Q 2 , (5.71)
unde Cl şi Cn sunt coeficienţii liniar, respectiv neliniar ai legii filtrării, iar Q este debitul sondei, exprimat în condiţii
normale. Pentru scrierea ecuaţiei (5.71) s-a neglijat influenţa treptelor de debit asupra pseudopresiunii sondei.
De regulă, durata treptelor de debit este egală, iar cercetarea se numeşte izocronală. Conform relaţiei (5.71)
transcrisă sub forma
ui − u s
= Cl + C n Q , (5.72)
Q
graficul lui (ui – us)/Q funcţie de Q reprezintă o dreaptă, care are panta Cn şi ordonata punctului de intersecţie cu axa
ordonatelor Cl. Astfel, din datele de cercetare a sondei se defineşte, prin valorile coeficienţilor Cl şi Cn, legea filtrării
neliniare a gazelor (5.72).
În realitate, variaţia pseudopresiunii sondei în cadrul celor n trepte de debit este descrisă de ecuaţia (5.58), care,
în ipoteza (acceptabilă) că mişcarea este semistaţionară, poate fi asociată cu relaţiile (5.57), (5.59) şi (5.27) pentru a fi
scrisă sub forma
p T ⎡ ⎛1 ⎞⎤
n
ui − u s − C n Qn2 = 0
π k h T0 ⎢ j =1 ∑ (
⎢ 2πΔ Q j t An − t A j −1 + Qn ln⎜ ln
⎜
)4A
2
+ S ⎟⎥ .
⎟⎥
(5.73)
⎣ ⎝ 2 γ C A rs ⎠⎦
Ţinând seama că
n n
∑ ( )
Δ Q j t A n − t A j −1 =
k
mβμ A
[Q1 t n + (Q2 − Q1 )(t n − t1 ) + (Q3 − Q2 )(t n − t 2 ) + …] = k
mβμ A ∑Q j Δt j ,
j =1 j =1
relaţia (5.73) împărţită la Qn devine
p T ⎛⎜ 2 π k ⎞
n
ui − u s − C n Qn2 Qj 1 4A
Qn
= 0
π k h T0 ⎜ m β μ A ∑Q Δt j + ln
2 γ C A rs2
+ S ⎟
⎟
(5.74)
⎝ j =1 n ⎠
( )
n
şi arată că graficul funcţiei u i − u s − C n Qn2 Qn în raport cu ∑Q
j =1
j Δt j Qn constă dintr-o dreaptă de pantă
2 p0 T
i = . (5.75)
m β μ A h T0
De asemenea, se poate observa că ecuaţia (5.74) se identifică cu relaţia (5.71) atunci când termenul Σ este
neglijabil, rezultând
p0 T ⎛⎜ 4A ⎞
Cl = ln + 2S ⎟ . (5.76)
2 π k h T0 ⎜⎝ γ C A rs2 ⎟
⎠
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Întrucât Cl este ordonata punctului de intersecţie a dreptei descrisă de ecuaţia (5.74) cu axa ordonatelor, din
relaţia (5.76) se poate calcula permeabilitatea originală a zonei aferente sondei, dacă se admite S = 0.
Pe de altă parte, din relaţia (5.75) se obţine volumul porilor zonei de drenaj a sondei astfel
2 p0 T
V p* = m A h = . (5.77)
i β μ T0
Coeficientul Cn se determină prin încercări. În acest scop, se trasează graficul ecuaţiei (5.74) pentru diferite
valori ale lui Cn, începând cu valoarea lui Cn rezultată din ecuaţia (5.72), până când graficul obţinut va fi o linie dreaptă.
5.5. Probleme
5.1. Presiunea de adâncime a unei sonde de gaze, care a produs timp de 3 ore la debitul constant Q1 = 1,132·106
m 3N /zi, a fost măsurată pe durata tt = 8 ore cu sonda închisă şi apoi alte 3 ore după repunerea sondei în producţie la debitul
constant Q3 = 1,699·106 m 3N /zi. Cunoscând: presiunea iniţială pi = 29,579 MPa, aria zonei de drenaj a sondei A = 80,94 ha,
temperatura de zăcământ T = 366,48 K, grosimea stratului productiv h = 12,2 m, produsul (μ β)i = 5,22·10–13 s, porozitatea m
= 0,15, raza sondei rs = 0,1 m, pseudopresiunea u = 2,395·1012 p – 2,1·1019 pentru p ≥ 20 MPa şi datele de presiune din
tabelul 5.1, se cer următoarele:
a) permeabilitatea zăcământului;
b) factorul de skin S şi coeficientul termenului inerţial D;
c) coeficientul Cn de neliniaritate a legii filtrării.
Rezolvare
Mai întâi se calculează valorile pseudopresiunii folosind ecuaţia din enunţ, Tabelul 5.1
deoarece toate presiunile sunt mai mari de 20 MPa. Astfel, pentru
t, ore ps, MPa tr, ore ps, MPa
pseudopresiunea iniţială rezultă 0 24,614 0,75 21,208
12 6 19 17
ui = 2,395·10 ·29,579·10 – 2,1·10 = 498,417·10 Pa/s , 0,5 28,269 1,00 21,139
iar celelalte valori obţinute au fost înscrise în coloanele 4 şi 8 ale tabelului 5.2. 1 29,337 1,25 21,091
2 29,420 1,50 21,050
În etapa I a cercetării hidrodinamice pseudopresiunea în sondă variază 3 29,448 1,75 21,015
conform ecuaţiei (5.60), care arată că graficul funcţiei us(–ln[(tp + t)/t] este o 4 29,468 2,00 20,981
dreaptă cu panta exprimată prin relaţia (5.61), din care se obţine permeabilitatea 5 29,482 2,25 20,946
6 29,489 2,50 20,933
p T Q1 7 29,496 3,00 20,884
k (1) = 0 . (5.78)
2 π i1 h T0 8 29,503
3 + 0,5 3+8
Se calculează ln = 1,946 , …, ln = 0,318 , valori care se înscriu în coloana 3 a tabelului 5.2, apoi se
0,5 8
face reprezentarea grafică din figura 5.3. Alegând intervalul de timp t = (2…8) ore, pentru care graficul us(–ln[(tp + t)/t]
este o linie dreaptă, se află panta, apoi permeabilitatea astfel
i1 =
(494,609 − 496,597) ⋅ 106 = −3,3251 ⋅ 1017 Pa/s ,
0,916 − 0,318
101.325 ⋅ 366,48 ⋅ 1,132 ⋅ 10 6
k (1) = = 6,9881 ⋅ 10 −14 m 2 ≅ 69,9 mD .
86.400 ⋅ 2 ⋅ π ⋅ 3,3251 ⋅ 1017 ⋅ 12,2 ⋅ 273,15
Tabelul 5.2
t, ore ps, MPa ln(tp+t)t us, 1017 Pa/s tr, ore ps, MPa ln tr us, 1017 Pa/s
1 2 3 4 5 6 7 8
0 24,614 – 379,505 0,75 21,208 0,288 297,932
0,5 28,269 1,946 467,043 1,00 21,139 0,000 296,279
1 29,337 1,386 492,621 1,25 21,091 0,223 295,129
2 29,420 0,916 494,609 1,50 21,050 0,405 294,148
3 29,448 0,693 495,280 1,75 21,015 0,560 293,309
4 29,468 0,560 495,759 2,00 20,981 0,693 292,495
5 29,482 0,470 496,094 2,25 20,946 0,811 291,657
6 29,489 0,405 496,262 2,50 20,933 0,916 291,345
7 29,496 0,357 496,429 3,00 20,884 1,099 290,172
8 29,503 0,318 496,597
Factorul de skin combinat are, în această etapă, expresia (5.62), unde usi = u(psi), psi = ps t = 0 ; usi = 379,505·1017
Pa/s (din tabelul 5.1), iar us1 = u(ps1), ps1 = ps t =1oră ; us1 = 493,05·1017 Pa/s (citită din figura 5.3, după extrapolarea
porţiunii liniare). Înlocuind aceste valori în ecuaţia (5.62) rezultă
1 ⎡ (493,05 − 379,505) ⋅1017 3 4 ⋅ 6,2734 ⋅10 −14 ⋅ 3.600 ⎤
S1* = ⎢ − ln − ln ⎥ = 10,4733 .
2 ⎢⎣ 3,3251 ⋅1017 3 +1 1,781 ⋅ 0,15 ⋅ 5,22 ⋅10 −13 ⋅ 0,12 ⎥⎦
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Figura 5.3. Variaţia pseudopresiunii în etapa I a cercetării hidrodinamice a sondei extractive de gaze
Etapa II a cercetării hidrodinamice se caracterizează printr-o variaţie a pseudopresiunii descrisă de ecuaţia
(5.63), relaţie în care, pentru valori tr mici, primul termen din acoladă este practic constant şi, folosind ecuaţia (5.64), se
constată că graficul us(ln tr) este o dreaptă a cărei pantă are expresia (5.65), din care se află permeabilitatea sub forma
p T Q3
k ( 2) = 0 . (5.79)
2 π i3 h T0
Se completează coloana 7 a tabelului 5,2 cu valorile ln tr, se face reprezentarea grafică (figura 5.4) şi se
calculează i3 pe intervalul t = (1…3) ore:
i3 =
(296,279 − 290,172) ⋅ 10 6 = −5,5591 ⋅ 1017 Pa/s ,
0 − 1,099
Figura 5.4. Variaţia pseudopresiunii în etapa II a cercetării hidrodinamice a sondei extractive de gaze
apoi, din relaţia (5.79) se obţine
101.325 ⋅ 366,48 ⋅ 1,699 ⋅ 106
k ( 2) = = 6,2734 ⋅ 10 −14 m 2 ≅ 62,7 mD .
86.400 ⋅ 2 ⋅ π ⋅ 5,5591 ⋅ 1017 ⋅ 12,2 ⋅ 273,15
a) Permeabilitatea efectivă este media aritmetică a permeabilităţilor găsite în cele două etape de cercetare, adică
k (1) + k ( 2) 6,9881 + 6,2734
k= = ⋅ 10 −14 = 6,6307 ⋅ 10 −14 m 2 ≅ 66,3 mD .
2 2
Factorul de skin combinat are expresia (5.68), în care u s' este valoarea pseudopresiunii corespunzătoare presiunii
ipotetice p s' care s-ar înregistra în sondă dacă perioada de închidere a acesteia s-ar prelungi cu tr = 1 oră. Valoarea u s'
t p + tt + t r 3 + 8 +1
se citeşte din figura 5.3, pe dreapta extrapolată, pentru abscisa − ln = − ln = −0,28768 şi este u s' =
tt + t r 8 +1
17
496,7·10 Pa/s. Pe de altă parte, u s' 1
este valoarea pseudopresiunii pentru presiunea p s' 1 înregistrată la tr = 1 oră după
repunerea sondei în producţie cu debitul Q3. Din figura 5.4 se constată că, la abscisa ln 1 = 0, graficul este liniar, deci
u s' 1 = 296,279·1017 Pa/s se citeşte din coloana 8, linia 2 a tabelului 5.2. Din ecuaţia (5.68) rezultă valoarea
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
1 ⎡ (496,7 − 296,279) ⋅ 1017 4 ⋅ 6,6307 ⋅ 10 −14 ⋅ 3.600 ⎤

S3* = ⎢ − ln ⎥ = 11,3082 .
2 ⎣⎢ 5,5591 ⋅ 1017
1,781 ⋅ 0,15 ⋅ 5,22 ⋅ 10 −13 ⋅ 0,12 ⎦⎥
b) Din sistemul de două ecuaţii algebrice
⎧⎪S1* = S + D Q1 = 10,4733 ,
⎨ * (5.80)
⎪⎩S3 = S + D Q3 = 11,3082 ,
se obţin expresiile necunoscutelor
S 3* − S1*
D= , S = S1* − D Q1 = S 3* − D Q3 , (5.81)
Q3 − Q1
apoi valorile acestora
D=
(11,3082 − 10,4733) ⋅ 86.400 = 0,1272 s/m 3 , S = 10,4733 − 0,1272 ⋅ 1,132 ⋅ 106 / 86.400 = 8,8064 .
(1,699 − 1,132) ⋅ 106
c) Din ecuaţia (5.30) se explicitează coeficientul neliniar al legii filtrării sub forma
p TD
Cn = 0 , (5.82)
π k h T0
care, cu datele problemei, conduce la valoarea
101.325 ⋅ 366,48 ⋅ 0,1272
Cn = −14
= 6,8054 ⋅ 1015 Pa ⋅ s/m 6 .
π ⋅ 6,6307 ⋅ 10 ⋅ 12,2 ⋅ 273,15
5.5.2. Problemă propusă

5.2. O sondă nouă produce gaze la debitul constant Q0 = 1,2·105 m 3N /zi. Cunoscând: presiunea iniţială pi = 18,9 MPa,
temperatura de zăcământ T = 334 K, raza sondei rs = 8 cm, grosimea stratului productiv h = 12 m, porozitatea m = 0,17,
permeabilitatea k = 50 mD, vâscozitatea dinamică şi compresibilitatea gazelor μ = 0,015 cP, respectiv β = 3,5·10–8 Pa–1,
dependenţa u = 2,25·1012p – 2·1019, valabilă pentru p ≥ 17 MPa şi factorul de skin combinat S* = 7,7, se cere să se
calculeze următoarele:
a) timpul după care este valabilă aproximaţia: Ei(xs) ≅ – ln(γ xs);
b) presiunea dinamică de adâncime a sondei, ps, după timpul de producţie t = 1 oră la debitul constant Q0;
c) durata totală ts a mişcării tranzitorii, ştiind că sonda este situată în centrul unui bloc de zăcământ de forma
unui triunghi echilateral, cu aria A = 2 ha.

1. De ce este necesară folosirea pseudopresiunii ca variabilă dependentă în ecuaţiile mişcării gazelor? În ce
domeniu de presiuni trebuie folosit acest parametru?
2. Definiţi factorul de skin combinat şi coeficientul inerţial.
3. Cum se determină parametrii S şi D în cadrul cercetării prin închidere a sondei de gaze?

1. Variaţia pseudopresiunii gazelor ca funcţie de presiune.
2. Variaţiile debitului şi presiunii unei sonde de gaze cercetate prin închidere.

1. Mişcarea unidimensională staţionară a gazelor într-un mediu poros omogen.
2. Mişcarea tranzitorie generată de o sondă de gaze cu debit constant într-un zăcământ de întindere infinită.
3. Cercetarea hidrodinamică a sondei de gaze prin variaţia debitului în trepte.

1. Condiţii normale – condiţii standard de presiune şi temperatură.
2. Derivată parţială a unei funcţii – diferenţă finită.
3. Cercetarea prin închidere a sondei extractive de ţiţei – cercetarea prin închidere a sondei extractive de gaze.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Capitolul 6
EXPLOATAREA ZĂCĂMINTELOR DE GAZE

După cum s-a precizat în paragrafele 2.2.2 şi 2.2.4, modelele zerodimensionale sunt modelele bazate pe ecuaţia
macroscopică a bilanţului material exprimată în funcţie de valorile medii ponderate volumic ale parametrilor
zăcământului. Denumirea acestor modele provine din faptul că, prin folosirea parametrilor medii ponderaţi volumic,
mişcarea nu mai depinde de nici o variabilă spaţială. Aşa cum mişcările care depind de una, două sau trei variabile
spaţiale se numesc mişcări unidimensionale, bidimensionale, respectiv tridimensionale, procesul care nu depinde de nici
o variabilă spaţială se numeşte proces zerodimensional şi este descris de un model zerodimensional.
Modelele zerodimensionale utilizate în exploatarea primară a zăcămintelor de hidrocarburi sunt, de regulă,
modele volumice care au la bază ecuaţia macroscopică a bilanţului material exprimată, în raport cu domeniul de control
mărginit de frontiera iniţială a zăcământului, sub formă de volume. Aceste volume sunt scrise în condiţii de suprafaţă,
respectiv în condiţii de zăcământ, după cum fluidul este monofazic, respectiv multifazic. Convertirea volumelor de
fluide produse în timpul exploatării zăcământului, din condiţii de suprafaţă în condiţii de zăcământ, se realizează prin
folosirea factorilor de volum şi a raţiilor de soluţie.
Parametrii medii ponderaţi volumic ai unui model zerodimensional de tip volumic sunt presiunea pm, densitatea
ρm, factorii de volum bmj şi raţiile de soluţie Rmsj. Prin definiţie, aceşti parametri au expresiile
1 1
pm = p(x. y.z.t )dV p , ρ m =
∫ ρ(x. y.z.t )dV p ,
∫ (6.1)
Vp Vp
Vp Vp
1 1
bmj =
Vp ∫ b (x. y.z.t )dV
Vp
j p , Rmsj =
Vp ∫R
Vp
sj (x. y.z.t )dV p , (6.2)
unde Vp este volumul de pori al zăcământului, iar indicele j desemnează faza j a unui fluid multifazic. De regulă, factorii
de volum bmj şi raţiile de soluţie Rmsj la orice timp t se consideră a fi egali cu valorile bj, Rsj (obţinute din analiza PVT) la
presiunea pm corespunzătoare acelui timp.
Primul model zerodimensional, cunoscut şi sub numele de ecuaţia lui SCHILTHUIS [64], a fost formulat în anul
1936, prin modificarea unei ecuaţii publicate în anul 1930.
6.1. Modele zerodimensionale folosite în exploatarea zăcămintelor de gaze

Orice zăcământ de gaze poate produce prin expansiunea gazelor (când zăcământul are frontierele impermeabile
sau închise), sau printr-un mecanism combinat de expansiune a gazelor şi influx de apă (când zăcământul este mărginit
de un acvifer activ, v. subcapitolul 4.6). În continuare sunt prezentate modelele zerodimensionale care descriu
comportarea în exploatare a acestor două tipuri de zăcăminte de gaze.
6.1.1. Cazul zăcămintelor de gaze cu frontierele impermeabile

Un zăcământ de gaze care are frontierele impermeabile sau care beneficiază de un influx de apă nesemnificativ
produce, în timpul exploatării sale, în regim de expansiune a gazelor, numit şi regim de depletare. Modelul
zerodimensional de tip volumic asociat unui astfel de zăcământ poate fi descris fie de ecuaţia (2.35), fie de ecuaţia
(2.48) scrisă pentru o singură fază, fie de ecuaţia (2.27) scrisă sub forma (6.19).
Folosind ecuaţia (2.35) şi ţinând seama de următoarele relaţii
♠ (volumul gazelor intrate prin frontiera zăcământului) = (volumul gazelor ieşite prin frontiera zăcământului) = 0 ,
♠ (volumul datorat surselor (sondelor), exprimat în condiţii normale) = –Gp (unde Gp este producţia cumulativă de gaze
obţinută până la momentul t, iar semnul – indică faptul că sursele sunt negative, adică extrag gaze din zăcământ);
♠ (volumul gazelor existente în zăcământ la timpul t) = [volumul porilor saturaţi cu gaze (dacă se neglijează
compresibilităţile apei interstiţiale şi rocii) – volumul rezultat din destinderea elastică a apei interstiţiale şi a rocii]
= [m V(1 – sai) – (m V sai βa + m V βr)Δp]/bg ,
♠ (volumul gazelor din zăcământ în momentul iniţial, în condiţii normale) = (resursa geologică) = G, se obţine ecuaţia
⎛ s β + βr ⎞ 1
− G p = m V (1 − sai )⎜⎜1 − ai a Δp ⎟⎟ − G , (6.3)
⎝ 1 − sai ⎠ bg
unde βa este coeficientul de compresibilitate a apei interstiţiale, V – volumul brut al zăcământului, m — porozitatea
medie, βr – coeficientul de compresibilitate a porilor, Δp = pi – pm, pi – presiunea iniţială, pm – presiunea medie, definită
prin prima relaţie (6.1), iar bg, bgi – factorii de volum ai gazelor la presiunile pm, respectiv pi.
Întrucât expresia resursei geologice de gaze este
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
1
G = m V (1 − sai ) , (6.4)
bgi
Gp ⎛ s β + β r ⎞ bgi
= 1 − ⎜⎜1 − ai a ⎟ (6.5)
G ⎝ 1 − sai ⎟⎠ bg
şi descrie legea de variaţie a presiunii medii (prin intermediul parametrului bg(pm)) în funcţie de producţia cumulativă de gaze
Gp. În general, termenul datorat compresibilităţilor apei interstiţiale şi rocii este neglijabil şi relaţia (6.5) se reduce la forma
Gp bgi
= 1− . (6.6)
G bg
Totuşi, în cazul zăcămintelor puţin adânci, constituite din nisip neconsolidat, unde compresibilitatea rocii este de
peste 10 ori mai mare decât compresibilitatea rocii colectoare din zăcămintele adânci şi de peste 30 de ori mai mare decât
compresibilitatea apei, se impune luarea în considerare a energiei de compactare a rocii, prin folosirea relaţiei (6.5).
Conform ecuaţiei de stare (2.53), scrisă în funcţie de volumul specific la presiunile pi, pm şi temperatura T,
precum şi în condiţii normale (p0, T0) astfel
pi vi = Z i R T , pm vm = Z m R T , p0 v0 = R T0 , (6.7)
rezultă pentru factorii de volum expresiile
v p T Zi v p T Zm
bgi = i = 0 , bg = m = 0 , (6.8)
v0 pi T0 v0 pm T0
care, prin împărţire, dau relaţia
bgi pm Z i
= . (6.9)
bg Z m pi
Introducând expresia (6.9) în relaţia (6.6) se obţine ecuaţia
pm pi ⎛ G p ⎞
= ⎜1 − ⎟ , (6.10)
Z m Z i ⎜⎝ G ⎟⎠
care exprimă dependenţa liniară a lui pm/Zm atât faţă de factorul de recuperare a gazelor,
definit astfel
Figura 6.1 Variaţia presiunii medii
de zăcământ raportată la factorul
fr = Gp/G , (6.11)
de abatere, în funcţie de factorul cât şi faţă de producţia cumulativă de gaze G p . Aceste dependenţe sunt reprezentate grafic în
de recuperare a gazelor figurile 6.1 şi 6.2.
Graficul din figura 6.1 arată că, dacă datele de presiune şi producţie cumulativă,
reprezentate sub forma pm/Zm în funcţie de Gp/G, dau o linie dreaptă, prin extrapolarea
acestei drepte până la valoarea de abandonare (pm/Zm)a, impusă de presiunea de la intrarea în
conducta de colectare a gazelor, se obţine factorul final de recuperare ffr. Acest factor final
de recuperare poate fi mărit dacă se folosesc compresoare, caz în care presiunea minimă de
aspiraţie a staţiei de compresoare defineşte valoarea de abandonare (pm/Zm)ac, căreia îi
corespunde, pe linia dreaptă, factorul final de recuperare cu compresoare ffrc > ffr. Presiunea
de abandonare în cazul exploatării cu compresoare este determinată de condiţia compensării
la limită a investiţiei şi cheltuielilor de exploatare asociate folosirii compresoarelor de către
Figura 6.2 Variaţia presiunii medii valoarea producţiei suplimentare de gaze.
de zăcământ raportată la factorul Reprezentarea grafică a datelor de presiune şi producţie sub forma pm/Zm în funcţie de Gp
de abatere, în funcţie de producţia
cumulativă a unui zăcământ de
permite, în cazul obţinerii unei linii drepte, determinarea resursei geologice, ca abscisă a
gaze punctului de intersecţie a liniei drepte cu axa absciselor. Resursa geologică astfel obţinută
trebuie comparată cu valoarea estimată prin metoda volumetrică, pe baza datelor geologice.
Ecuaţia (6.9), a cărei valabilitate se verifică, pentru fiecare caz concret, prin trasarea graficelor din figurile 6.1 şi
6.2, se foloseşte pentru prevederea comportării în exploatare a zăcământului de gaze respectiv, stabilindu-se, în funcţie
de ritmul de producţie impus prin cantităţi anuale de gaze extrase, scăderea presiunii medii pe zăcământ în timp, până la
atingerea factorului final de recuperare. Totodată, se pot determina, ca în subcapitolul 6.2, presiunea dinamică de
adâncime, debitul şi presiunile de suprafaţă în tubing şi coloană ale sondei cu comportare medie, precum şi numărul
anual de sonde necesar realizării ritmului de extracţie a gazelor preconizat.
6.1.2. Cazul zăcămintelor de gaze cu influx de apă
În cazul unui zăcământ de gaze mărginit de un acvifer activ, modelul zerodimensional se poate obţine la fel ca în
paragraful 6.1.1, prin particularizarea ecuaţiei (2.35). Singurul termen care se modifică în acest caz este cel care
defineşte volumul de gaze existent în zăcământ la timpul de exploatare t. Notând cu We volumul cumulativ de apă
intrată în zăcământ la timpul t ca urmare a destinderii elastice a acviferului şi neglijând volumul de expansiune a apei
interstiţiale şi rocii, volumul de gaze existent în zăcământ la timpul t are expresia
[mV (1 − sai ) − We ] bg .
Pe baza acestei expresii, ecuaţia (2.35) ia forma
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
84 7. DEZLOCUIREA NEMISCIBILĂ A ŢIŢEIULUI
1
− G p = [m V (1 − sai ) − We ] −G , (6.12)
bg
care, în asociere cu relaţia (6.4), devine
GP ⎛ bgi ⎞
⎜1 − We ⎟ .
= 1− (6.13)
G ⎜ G bgi ⎟
bg
⎝ ⎠
Dacă la timpul t s-a extras din zăcământ, odată cu gazele, cantitatea de apă
Wp, atunci We din ecuaţia (6.13) se înlocuieşte cu We – Wp ba, unde, de regulă,
factorul de volum al apei ba se consideră egal cu unitatea.
Introducând expresia (6.9) în ecuaţia (6.13) se obţine relaţia
pi ⎛ G p ⎞
⎜1 − ⎟
pm Z i ⎜⎝ G ⎟⎠
= , (6.14)
Zm W
1− e
G bgi
care arată că, întrucât We este o funcţie de timp, dependenţa lui pm/Zm de Gp/G nu
Figura 6.3 Variaţiile raportului pm/Zm în funcţie
mai este liniară. Metodele de determinare a cumulativului de apă We au fost descrise de factorul de recuperare a gazelor din trei
în subcapitolul 4.6. Admiţând că se cunosc valorile estimative ale lui We, în figura zăcăminte asociate cu câte un acvifer de
6.3 sunt prezentate graficele pm/Zm în funcţie de Gp/G pentru trei acvifere de dimensiuni diferite
dimensiuni diferite. Curba a corespunde unui acvifer de dimensiuni mici şi descrie o
comportare a zăcământului de gaze apropiată de comportarea zăcământului lipsit de acvifer, descrisă de linia dreaptă
întreruptă d. Curbele b şi c corespund comportării a două zăcăminte de gaze asociate cu câte un acvifer de dimensiuni mari
(dimensiunile acviferului c fiind mai mari decât cele ale acviferului b). Punctele A1, A2, A3 definesc condiţiile de abandonare a
celor trei zăcăminte considerate.
Deoarece, în prima perioadă a exploatării zăcămintelor de gaze asociate cu influx de apă, comportarea acestora
(figura 6.3) este aproape identică cu comportarea zăcămintelor lipsite de influx de apă, extrapolarea dreptei obţinute din
date de presiune şi producţie înregistrate pe un interval relativ mic de exploatare a unui zăcământ cu influx de apă poate
duce la o valoare a resursei geologice mult diferită de valoarea estimată prin metoda volumetrică.
Atunci când există date de presiune şi producţie pentru o perioadă relativ mare de exploatare a unui zăcământ cu
împingere de apă, estimarea resursei iniţiale se poate face prin metoda descrisă de BRUNS ş.a.. Conform acestei metode,
din relaţia (6.6), scrisă astfel
bg G p
Ga = , (6.15)
bg − bgi
se determină resursa geologică aparentă de gaze Ga. Dacă, pentru diferite perechi de date Gp, bg(pm) se obţin valori
diferite ale lui Ga, rezultă că zăcământul prezintă împingere de apă şi, ca urmare, resursa geologică este dată de relaţia
(6.13) transcrisă sub forma
bg G p − We
G= . (6.16)
bg − bgi
Prin scăderea relaţiei (6.16) din egalitatea (6.15) se obţine ecuaţia
We
Ga = G + , (6.17)
bg − bgi
care arată că, pentru un acvifer de formă şi dimensiuni stabilite corect, resursa geologică aparentă variază liniar cu
termenul We/(bg – bgi).
În figura 6.4 sunt prezentate trei grafice a, b, c ale ecuaţiei (6.17) obţinute pentru
valori ale lui We calculate ca în paragraful 4.6.1, admiţând pentru acvifer dimensiuni
prea mari (curba a), dimensiuni corecte (dreapta b), respectiv dimensiuni prea mici
(curba c). Ordonata punctului de intersecţie a dreptei b cu axa ordonatelor defineşte
resursa geologică a zăcământului respectiv.
Calculul resursei geologice în acest mod nu ţine însă seama de cantitatea de gaze
rămasă în zona inundată ca efect al avansării apei în zăcământ. Această cantitate de gaze
este definită de saturaţia în gaze reziduale sgr (ale cărei valori sunt cuprinse între 30…50
%) şi este, practic, independentă de presiunea gazelor existentă în momentul inundării
zonei. Pe baza acestei independenţe a lui sgr şi în conformitate cu relaţia de stare (2.53), Figura 6.4 Variaţiile resursei geologice
aparente de gaze în funcţie de influxul
scrisă sub forma cumulativ de apă raportat la (bg – bgi),
pm admiţând pentru acviferul adiacent
s gr = n Ru T , (6.18) dimensiuni prea mari (a), corecte (b),
Zm respectiv prea mici (c)
rezultă că numărul n de kilomoli de gaze reţinuţi în zona inundată este cu atât mai mare
cu cât presiunea pm este mai mare. COLLIER ş.a. [7] au prezentat un procedeu de luare în considerare a cantităţii de gaze
rămase în zona inundată.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Modelul zerodimensional descris de ecuaţia (6.13), care, pentru We = 0, se reduce la ecuaţia (6.6), poate fi definit
şi pe baza ecuaţiei de continuitate (2.27), scrisă sub forma
np = ni – nn , (6.19)
unde np, ni, nn sunt numerele de kilomoli de gaze produse, existente iniţial în zăcământ, respectiv neproduse (rămase în
zăcământ). Conform ecuaţiei de stare (2.53), termenii relaţiei (6.19) pot fi exprimaţi astfel
p p pm
n p = 0 G p , ni = 0 G , nn = Gn , (6.20)
Ru T0 Ru T0 Z m Ru T
unde volumul de gaze neproduse (exprimat în condiţii de zăcământ) este dat de relaţia
Gn = m V (1 − sai ) − We = G bgi − We . (6.21)
Introducând expresiile (6.20) şi (6.21) în ecuaţia (6.19), se obţine forma
(
G p = G − G bgi − We )
pm T0
p0 Z m T
, (6.22)
care, pe baza relaţiei (6.8) a factorul de volum bg, se reduce la ecuaţia (6.13).
Utilizând ecuaţia (2.48), particularizată pentru o singură fază reprezentată de gaze ca fluid monofazic, se poate scrie
–Vp = Vn – Vi , (6.23)
unde volumele de gaze Vp, Vn şi Vi sunt exprimate în condiţii de zăcământ la timpul t şi reprezintă volumul cumulativ al
gazelor produse de sonde, volumul de gaze neproduse (rămase în zăcământ) la timpul de exploatare t, respectiv volumul
de gaze existente iniţial în zăcământ. Ţinând seama că
Vp = Gp bg , Vi = G bgi , Vn = Gn , (6.24)
şi apelând la relaţia (6.21), ecuaţia (6.23) devine
(
G p bg = G bg − G bgi − We , ) (6.25)
şi se identifică cu formula (6.13).
Luarea în considerare a volumului de gaze reziduale Vr din zona inundată constă în înlocuirea lui We cu valoarea
We + Vr, unde volumul de gaze Vr este exprimat în condiţii de zăcământ.
6.2. Prevederea comportării în exploatare a unui zăcământ de gaze

În cadrul calculelor de prevedere a comportării în exploatare a unui zăcământ de gaze se determină, ca valori
medii anuale, presiunea medie de zăcământ, factorul de recuperare, debitul şi presiunea dinamică de adâncime ale
sondei cu comportare medie, numărul de sonde necesare obţinerii producţiei anuale de gaze propuse şi presiunile de
suprafaţă, măsurate la coloană şi la tubing.
6.2.1. Presiunea medie de zăcământ şi factorul de recuperare
Utilizând modelele zerodimensionale, prezentate în subcapitolul 6.1, presiunea medie a zăcământului, în cadrul
unui an din perioada de prevedere a comportării, se calculează cu relaţia (6.10) sau (6.14), după cum zăcământul are
influxul de apă zero sau diferit de zero. În ipoteza aplicării ecuaţiei (6.14), influxul cumulativ de apă se determină ca în
paragraful 4.6.
În cadrul relaţiilor (6.10) şi (6.14), producţia cumulativă de gaze Gpj la sfârşitul anului j de prevedere este egală
cu producţia cumulativă Gp j–1 de la sfârşitul anului precedent, însumată cu producţia ΔGj a anului respectiv, astfel
G pj = G p j −1 + ΔG pj . (6.26)
La rândul ei, producţia anuală ΔGpj este distribuită în timpul anului, în funcţie de consumul zilnic sau lunar,
avându-se în vedere acoperirea vârfului de consum din perioada de iarnă.
În timpul exploatării zăcământului, producţia anuală poate să cunoască două etape şi anume: etapa producţiei
anuale constante, asociată cu creşterea numărului sondelor de extracţie de la un an la altul, respectiv etapa scăderii
producţiei anuale în condiţiile menţinerii numărului de sonde constant. Planificarea producţiei anuale de gaze se
realizează prin corelarea cerinţelor de consum cu posibilităţile de producţie ale zăcământului. Odată stabilită producţia
anuală, factorul de recuperare anual se calculează din formula (6.11), cu Gp dat de relaţia (6.26).
6.2.2. Debitul şi presiunea dinamică de adâncime ale sondei cu comportare medie
Se numeşte sondă cu comportare medie sonda fictivă care realizează o producţie anuală de gaze egală cu
producţia anuală programată a zăcământului împărţită la numărul de sonde aflate în producţie în anul respectiv.
Numărul de sonde necesar realizării producţiei anuale de gaze ΔGpj se obţine astfel
n = ΔGpj/Q , (6.27)
unde Q este debitul anual al sondei cu comportare medie.
Valoarea debitului potenţial al sondei de gaze poate fi stabilită folosind una din următoarele condiţii:
a) viteză de filtrare constantă la peretele sondei, când roca colectoare este slab consolidată şi există riscul de
producere a viiturilor de nisip,
b) presiune de suprafaţă în tubing dată (şi egală cu presiunea de intrare în conducta colectoare de gaze), când
presiunea medie a zăcământului nu a scăzut sub valoarea de abandonare corespunzătoare exploatării fără compresoare,
c) debit constant impus de capacitatea staţiei de comprimare a gazelor, în cazul exploatării zăcământului cu
compresoare, în etapa finală a vieţii de producţie a acestuia.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
6.2.2.1. Cazul sondei cu viteză de filtrare constantă

Dacă roca colectoare este slab consolidată sau neconsolidată (gresie friabilă, respectiv nisip), este necesar să se
determine, prin cercetarea sondei la debite crescătoare, viteza de filtrare constantă la peretele sondei, definită astfel
Q
v s = max , (6.28)
2 π rs h
unde Qmax este debitul maxim de gaze produs fără ca particulele de nisip din strat să fie antrenate în sondă.
Ţinând seama de relaţia (5.36), se poate scrie expresia
p Q T Zs
Qmax = 0 0
p s T0
şi, din relaţia (6.28), rezultă formula
c ps
Q0 = , (6.29)
Zs
unde
2 π rs h T0 vs
c= , (6.30)
p0 T
iar Q0 este debitul sondei în condiţii normale corespunzător presiunii dinamice de adâncime ps. Această presiune variază
potrivit legii filtrării asociată cu condiţia de viteză constantă la peretele sondei. Ecuaţia (5.74) ia forma
um – us = Cl Q + Cn Q2 , (6.31)
unde s-a renunţat la indicele 0 asociat debitului volumic în condiţii normale exprimat prin ecuaţia (6.29), Cl este dat de
relaţia (5.76), iar um are, conform ecuaţiei (5.45), expresia
n
2 p0 T
u m = ui −
m β μ A h T0 ∑Q
j =1
j Δt j . (6.32)
Debitul Q şi presiunea ps se obţin ca soluţie a sistemului de ecuaţii (6.29) şi (6.31), rezultată prin aplicarea
metodei iterative (de încercare – eroare). Astfel, pentru pm, determinat ca în paragraful 6.2.1, se stabileşte um = u(pm).
Apoi se admite o valoare pentru Q (notată Qp, adică debit presupus) şi, din relaţia (6.29), rezultă presiunea ps, căreia îi
corespunde valoarea us = u(ps) care, introdusă în relaţia (6.31) duce, prin rezolvarea în raport cu Q, la o valoare Qc
(debit calculat). Dacă |Qc – Qp| ≤ εad, unde εad este eroarea admisibilă, calculul se încheie. În cazul contrar, se reiau
calculele, înlocuind Qp prin Qc.
6.2.2.2. Cazul sondei cu presiune constantă
Dacă roca colectoare este bine consolidată nu există riscul înnisipării sondei, care poate să producă cu debitul
maxim definit de presiunea de intrare în conducta colectoare de gaze, dacă presiunea medie de zăcământ asigură un
debit rezonabil. Presiunea dinamică de adâncime a sondei va avea o valoare constantă, definită pe baza presiunii de
suprafaţă din tubing, ca în paragraful 6.2.3. În acest mod, pentru um = u(pm) şi us = u(ps), din ecuaţia (6.31), rezolvată în
raport cu debitul volumic Q, se obţine relaţia
− Cl + Cl2 + 4 Cn (u m − u s )
Q= , (6.33)
2 Cn
unde pseudopresiunea us are o valoare constantă.
6.2.2.3. Cazul sondei cu debit constant
Dacă presiunea medie a zăcământului scade atât de mult încât sonda nu mai poate fi conectată la conducta
colectoare, există trei opţiuni: 1. cuplarea sondei la un compresor, care să ridice presiunea până la valoarea de intrare în
colector; 2. racordarea sondei la o conductă colectoare de presiune mai mică, destinată consumatorilor locali, şi 3.
închiderea sondei. În cazul primei opţiuni, sonda este exploatată la debit constant, pe seama creşterii continue a puterii
consumate de compresor pentru asigurarea presiunii de intrare în colector (conform paragrafului 6.2.5).
Valoarea debitului constant al sondei se stabileşte la alegerea compresorului, iar presiunea dinamică de adâncime
a sondei se determină din corelaţia ps = p(us), pentru valoarea lui us obţinută din ecuaţia (6.31).
6.2.3. Presiunea de suprafaţă în tubing
Determinarea presiunii de suprafaţă în tubing pt când se cunoaşte presiunea de adâncime ps a sondei sau invers –
determinarea lui ps când se impune pt, se poate face pe baza ecuaţiei energiei curentului de gaze din tubing, integrată
între ps şi pt. Ecuaţia energiei pentru un tub de curent de lungime dz, scrisă astfel
dp
+ g dz + v dv + g dhd = 0 ,
ρ
se reduce, prin neglijarea termenului v dv al energiei cinetice, la forma
dp
+ g dz + g dhd = 0 , (6.34)
ρ
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
unde termenul energiei disipate are expresia

λ v2
dhd = dz , (6.35)
2d g
în care λ este coeficientul de rezistenţă hidraulică longitudinală, d – diametrul interior al tubingului, iar v – viteza medie
a gazelor în secţiunea transversală a tubingului.
Ţinând seama de relaţia de definiţie a vitezei medii şi de ecuaţia (5.32), se poate scrie că
4Q 4 p0 Q0 T Z
v= = , (6.36)
πd 2 π d 2 T0 p
iar prin înlocuire în ecuaţia (6.34), asociată cu relaţiile (6.35) şi (2.53), se obţine forma
⎡ 2 2⎤
Z RT 8λ ⎛⎜ p0 Q0 T ⎞⎟ ⎛⎜ Z ⎞⎟ ⎥
dp pr + g ⎢1 + 2 dz = 0 , (6.37)
p pr ⎢ π g d 5 ⎜ T0 p pc ⎟ ⎜ p pr ⎟ ⎥
⎣ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎦
în care s-a substituit, pe baza relaţiei ppr = p/ppc, în care ppc este presiunea pseudocritică, presiunea p prin presiunea
pseudoredusă ppr.
Dacă se admite că temperatura T este constantă şi egală cu valoarea medie
corespunzătoare distribuţiei temperaturii gazelor de la talpa sondei până la suprafaţa
terestră, ecuaţia (6.37) poate fi integrată astfel
Z
p prt dp pr 0
p pr g
∫
⎛ Z ⎟ ⎞
2
= −
RT
dz , ∫(6.38)
1 + B⎜
p prs H
⎜ p pr ⎟
⎝ ⎠
unde H este adâncimea sondei, iar parametrul B are expresia
2
8λ ⎛ p0 Q0 T ⎞
B= 2 ⎜ ⎟ . (6.39)
π g d5 ⎜ T0 p pc ⎟
⎝ ⎠
Definind integrala
Z
p pr dp pr
p pr
Figura 6.5 Graficele funcţiei Ia(ppr,B)
I a = a1 + ∫ ⎛ Z ⎞
2
, (6.40)
1 + B⎜ ⎟
pentru presiunea pseudoredusă cuprinsă a
între 1 şi 5 şi pentru diferite valori ale ⎜ p pr ⎟
parametrului B ⎝ ⎠
ecuaţia (6.38) ia forma
gH
I at − I as = , (6.41)
RT
unde Iat = Ia(pprt) şi Ias = Ia(pprs).
Pentru a se simplifica aplicarea practică a ecuaţiei (6.41), integrala (6.40) a
fost evaluată numeric, prin metoda trapezelor, şi tabelată pentru diferite valori ale
parametrilor B şi Tpr, unde Tpr = T/Tpc este temperatura pseudoredusă, iar Tpc –
temperatura pseudocritică. Valorile integralei Ia astfel obţinute sunt reprezentate
grafic în figurile 6.5 şi 6.6.
Graficele din figura 6.5 corespund domeniului valorilor mici ale presiunii,
definit de presiunile pseudoreduse cuprinse între 1 şi 5, respectiv de presiunile situate
între 4,1 şi 22 MPa. Graficele din figura 6.6 au fost stabilite pentru domeniul presiunilor
mari, definit de presiunile pseudoreduse cuprinse între 3 şi 12 (sau de presiunile
superioare valorii de 13,8 MPa). Referitor la temperatura pseudoredusă, s-a considerat
acoperitor din punct de vedere practic domeniul valorilor cuprinse între 1,5 şi 1,7.
Parametrul B are valorile 0, 5, 10 şi 20 în figura 6.5, respectiv 0, 5 şi 10 în figura 6.6.
Pentru calculul presiunii de suprafaţă în tubing când se cunoaşte ps, se
Figura 6.6 Graficele funcţiei Ia(ppr,B)
pentru presiunea pseudoredusă cuprinsă calculează parametrul B, se citeşte, din figurile 6.5 sau 6.6, valoarea Ias, iar din relaţia
între 3 şi 12 şi pentru diferite valori ale (6.41) scrisă astfel
parametrului B gH
I at = I as + ,
RT
se calculează Iat. Apoi, din aceleaşi grafice, se determină pprt şi deci pt.
Când se cunoaşte pt şi se cere ps, se calculează B, se determină din figurile 6.5 sau 6.6 valoarea Iat, se calculează
din relaţia (6.41) valoarea Ias şi, în final, se determină din figurile 6.2, 6.3 valoarea lui ps. În acest caz, calculele se
efectuează prin încercări, deoarece, simultan cu valoarea lui ps, trebuie determinată şi valoarea lui Q din ecuaţia (6.33).
Se observă că, pentru calculul lui B, este necesară cunoaşterea debitului Q0 = Q.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
6.2.4. Presiunea de suprafaţă în coloană

Cunoscând presiunea de adâncime ps a sondei (la intrarea în tubing) şi ştiind că gazele din coloană se află în
repaus, presiunea de suprafaţă în coloană, pc, se determină pe baza legii de variaţie a presiunii într-un gaz aflat în repaus
sub acţiunea câmpului gravitaţional, exprimată astfel
gH
−
Z m R Tm
pc = p s e , (6.42)
unde Zm este factorul de abatere al gazelor, la presiunea medie pmc şi temperatura medie Tm a gazelor din spaţiul inelar
coloană – tubing. Valorile medii ale presiunii şi temperaturii au, prin definiţie, expresiile
H − gz
p Z (z ) R T (z )
pmc = s
H ∫e
0
dz , (6.43)
H
1
Tm =
H ∫ T (z )dz
0
. (6.44)
Dacă se admite că distribuţia temperaturii este descrisă de relaţia (1.14), din relaţia (6.44) se obţine expresia
H
1 1 ⎛1 ⎞ 1
∫ (g z + T0 ) dz = ⎜ g t H + T0 H ⎟ = (Tz + T0 ) .
2
Tm = t (6.45)
H H ⎝2 ⎠ 2
0
Determinarea presiunii medii în coloană cu relaţia (6.43) implică integrarea numerică a exponenţialei de sub
integrală. O variantă simplificată aproximativă constă din admiterea mărimilor Z şi T constante şi egale cu Zm şi Tm. În
aceste condiţii, relaţia (6.43) duce la ecuaţia
⎛ −
gH ⎞
ps Z m R Tm ⎜ Z m R Tm ⎟
pmc = ⎜⎜1 – e ⎟⎟ , (6.46)
gH
⎝ ⎠
care se rezolvă prin încercări, în raport cu pm şi Zm.
6.2.5. Puterea necesară comprimării gazelor

În cazul discutat în paragraful 6.2.2.3, menţinerea debitului sondei la o valoare constantă, odată cu scăderea
presiunii de suprafaţă din tubing sub presiunea de intrare în conducta colectoare, se realizează prin creşterea continuă a
puterii consumate de compresor.
Cunoscând temperatura gazelor înainte şi după comprimare, pentru creşterea presiunii gazelor de la valoarea pt < pk
la valoarea pk a presiunii din conducta colectoare (în condiţiile aspiraţiei din sondă a debitului constant Q), este necesară
creşterea entalpiei specifice masice a gazului de la it = i(pt) la ik = i(pk). Puterea P (în kW) necesară comprimării gazelor,
în aceste condiţii, este dată de relaţia
Q ρ 0 Δi
P= , (6.47)
η
unde Q este debitul volumic (în m 3N s ), ρ0 – densitatea gazelor în condiţii normale (în kg m 3N ), Δi = ik – it (în kJ/kg),
iar η – randamentul staţiei de compresoare (egal, de regulă, cu 0,3).
6.3. Probleme
6.1. Un zăcământ de gaze cu frontiera impermeabilă este constituit dintr-o Tabelul 6.1
rocă bine consolidată şi se caracterizează prin: resursa geologică G = 4,535·108 18
p, MPa u, 10 Pa/s p, MPa u, 1018 Pa/s
m 3N , pi = 29,579 MPa, T = 366,45 K, ppc = 4,54 MPa, Tpc = 243 K, Cl = 8,17·1017 2,76 0,631 13,79 14,368
Pa/m3, Cn = 2,1·1016 Pa·s/m6, u = 2,38·1012 p – 2·1019 pentru p ≥ 19 MPa, Se cer: 5,51 2,503 16,55 20,028
a) presiunea medie a zăcământului, când producţia cumulativă de gaze 8,27 5,433 19,31 26,170
8 3 11,03 9,403 22,06 32,598
are valoarea Gp = 2,1·10 m N ;
b) debitul sondei cu comportare medie, corespunzător menţinerii presiunii dinamice de adâncime la valoarea ps =
6,8 MPa, impusă de presiunea de intrare în conducta colectoare. Se dă valoarea us = 4·1018 Pa/s.
Rezolvare
a) Se calculează parametrii pseudoreduşi ai gazelor definiţi de ecuaţiile
p pr = p p pc , T pr = T T pc , (6.48)
din care, în condiţiile iniţiale de presiune şi temperatură ale zăcământului rezultă
p pri = pi p pc = 29,579 4,54 = 6,515 , T pr = T T pc = 366,45 243 = 1,508 ,
valori pentru care se citeşte, din diagrama STANDING–KATZ (figura 6.7), factorul de abatere de la legea gazelor perfecte
Zi = 0,89, apoi, din ecuaţia modelului zerodimensional (6.10) se determină
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
pm 29,579 ⋅ 10 6 ⎛ 2,1 ⎞
= ⎜⎜1 − ⎟⎟ = 17.844.943 Pa . (6.49)
Zm 0,89 ⎝ 4,535 ⎠
Figura 6.7. Diagrama STANDING–KATZ pentru determinarea factorului de abatere

al gazelor naturale
Pentru calcularea valorii pm trebuie cunoscut factorul de abatere Zm, care depinde de pm prin intermediul presiunii
pseudoreduse pprm = pm/ppc, deci calculul nu se poate face decât prin încercări, procedându-se după cum urmează: se
alege o valoare presupusă Zmp a factorului de abatere Zm, se calculează pm din relaţia (6.49), apoi se află presiunea
pseudoredusă pprm din prima relaţie (6.48); pentru valorile pprm şi Tpr se citeşte din diagrama redată în figura 6.7 factorul
de abatere Zmd, care se compară cu valoarea Zmp aleasă iniţial; dacă Z mp − Z md ≤ εad, unde εad este eroarea admisibilă,
calculul se încheie, iar valoarea presiunii medii de zăcământ pm este corectă. În caz contrar, calculul se reia, pornind de
la valoarea Zmd citită la prima iteraţie.
În cazul de faţă, succesiunea calculelor este următoarea: se alege Zmp = 0,775, se calculează pm = 0,775·17.844.943 =
13.829.830 Pa din relaţia (6.49), apoi pprm = 13.829.830/(4,54·106) = 3,0463 din prima ecuaţie (6.48); pentru pprm = 3,0463 şi
Tpr = 1,508 se citeşte din diagramă Zmd = 0,775, valoare identică cu cea presupusă, deci pm a fost determinată corect.
b) În cazul sondei cu presiune dinamică de adâncime ps constantă, debitul volumic de gaze în condiţii normale
este soluţia ecuaţiei de gradul doi (6.57) şi are forma (6.33) din care se obţine valoarea
Q=
− 8,17 ⋅ 1017 + (8,17 ⋅10 )
17 2
+ 4 ⋅ 2,1 ⋅ 1016 (14,45 − 4 ) ⋅ 1018
= 10,1451 m 3N /s·86.400 s / zi = 876.541 m 3N /zi ,
2 ⋅ 2,1 ⋅ 1016
unde um se calculează prin interpolarea liniară a valorilor din tabelul 6.1 (ecuaţia lui u din enunţ fiind valabilă numai
pentru presiuni superioare valorii de 19 MPa, în vreme ce pm = 13,83 MPa), astfel
u m = 14,368 ⋅ 1018 +
(20,028 − 14,368) ⋅ 1018 (13.829.830 − 13,79 ⋅ 106 ) = 14,450 ⋅ 1018 Pa/s .
(16,55 − 13,79) ⋅ 106
6.2. Un zăcământ de gaze lipsit de influx de apă se caracterizează prin: presiunea iniţială pi = 45,4 MPa,
temperatura T = 388 K, resursa geologică G = 9,092·108 m 3N , producţia cumulativă de gaze Gp = 6,4433·108 m 3N şi
parametrii pseudocritici ai gazelor ppc = 4,57 MPa, respectiv Tpc = 191,34 K. Se cere să se determine:
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
a) presiunea medie a zăcământului la sfârşitul următorului an de producţie, în care se va extrage cumulativul de

gaze ΔGp = 0,81·108 m 3N ;
b) rezerva recuperabilă corespunzătoare presiunii medii de abandonare pma = 4 MPa.
6.3. Resursa geologică a unui zăcământ de gaze, calculată din date de carotaj şi probe de rocă, este G = 5,36·109
m 3N . După obţinerea producţiei cumulative de gaze Gp = 2,01·109 m 3N , presiunea a scăzut de la pi = 24,13 MPa la pm =
17,24 MPa. Cunoscând valorile factorului de abatere, determinate experimental, la temperatura de zăcământ T = 60 °C şi la
cele două presiuni: Zi = 0,85, respectiv Zm = 0,82, se cer:
a) resursa geologică de gaze, estimată din date de presiune – producţie, presupunând că nu există influx de apă;
b) volumul cumulativ de apă pătrunsă în zăcământ în timpul obţinerii producţiei cumulative de gaze Gp, dacă
valoarea resursei geologice G = 5,36·109 m 3N este corectă.
6.4. Un zăcământ de gaze, aflat sub acţiunea împingerii parţiale a apei de influx, a produs volumul cumulativ de gaze
Gp = 3,21·109 m 3N , în condiţiile scăderii presiunii de la pi = 20,7 MPa la pm = 15,18 MPa. Prin metoda volumului descris
de aria zonei invadate de apă, s-a stabilit că, în acest interval de timp, a pătruns în zăcământ volumul cumulativ de apă
We = 8,27·105 m3. Cunoscând valorile factorului de abatere, la temperatura de zăcământ T = 77 °C şi la cele două
presiuni: Zi = 0,88, respectiv Zm = 0,78, se cere să se determine:
a) factorul de volum bgm al gazelor la presiunea medie pm;
b) resursa geologică de gaze, G.

1. Cum se definesc parametrii medii ponderaţi volumic ai unui model zerodimensional?
2. În ce constă estimarea resursei iniţiale a unui zăcământ de gaze cu împingere de apă prin metoda lui BRUNS ş.a.?
3. Ce mărimi se determină în cadrul calculelor de prevedere a comportării în exploatare a unui zăcământ de gaze?
4. Care sunt variantele de determinare a debitului potenţial al sondei de gaze cu comportare medie?

1. Variaţia raportului pm/Zm în funcţie de producţia cumulativă a unui zăcământ de gaze cu frontiere impermeabile.
2. Variaţiile resursei geologice aparente de gaze Ga în funcţie de We/(bg – bgi), admiţând diferite dimensiuni ale
acviferului adiacent.

1. Model zerodimensional pentru exploatarea unui zăcământ de gaze cu frontiere impermeabile.
2. Analiza în laborator a comportării de fază a unui sistem de hidrocarburi de tip gaze cu condensat.
3. Estimarea presiunii de suprafaţă în tubing când se cunoaşte presiunea de adâncime a sondei.

1. Modele zerodimensionale – modele tridimensionale ale mişcării fluidelor în medii poroase.
2. Regim de exploatare prin expansiunea gazelor – regim de exploatare prin împingerea apei din acvifer.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Capitolul 7
DEZLOCUIREA NEMISCIBILĂ A ŢIŢEIULUI

7.1. Aspecte generale
Procesele de dezlocuire a ţiţeiului asociate cu un front de discontinuitate a saturaţiei au loc atât în cadrul
exploatării primare, prin influxul apei din acvifer sau prin expansiunea gazelor din capul de gaze, cât şi în exploatarea
secundară sau terţiară, atunci când se injectează în zăcământ apă sau gaze, în scopul menţinerii parţiale sau totale a
presiunii sau ca proces de spălare a zăcământului.
Mobilitatea λ = k/μ a fluidului dezlocuitor fiind, de regulă, mai mare decât cea a ţiţeiului, în spatele frontului de
dezlocuire are loc mişcarea simultană a acestor două fluide. Prin adăugarea unui polimer în apa de injecţie, se poate
obţine o scădere a mobilităţii acesteia la valori apropiate de cea a ţiţeiului, realizându-se astfel condiţiile unei dezlocuiri
de tip piston, caracterizată printr-o saturaţie reziduală în ţiţei constantă în spatele frontului de dezlocuire.
Practic, între injecţia de apă destinată menţinerii presiunii de zăcământ şi aceea corespunzătoare spălării cu apă
nu există deosebiri decât în privinţa momentului iniţierii procesului respectiv. Astfel, în timp ce spălarea cu apă este un
proces de exploatare secundară, care se aplică după atingerea debitului limită economică al perioadei de exploatare
primară, menţinerea presiunii prin injecţie de apă este destinată suplimentării energiei de zăcământ şi îmbunătăţirii
caracteristicilor de producţie, aplicându-se începând de la un anumit moment al exploatării primare.
La baza deciziei de aplicare a procesului de injecţie a apei în zăcământ, în scopul menţinerii presiunii sau al
spălării cu apă, trebuie să stea o analiză aprofundată a următorilor factori principali ai zăcământului: configuraţia
geometrică, litologia, adâncimea, porozitatea, permeabilitatea, continuitatea proprietăţilor rocii colectoare, distribuţia şi
valorile saturaţiilor în fluide, proprietăţile fluidelor, proprietăţile sistemului rocă – fluide etc.
Poziţiile sondelor de injecţie şi de extracţie depind de geologia zăcământului şi de volumul rocii colectoare care
trebuie spălat într-un timp definit de criterii economice. Ideea folosirii efectelor favorabile ale gravitaţiei în cadrul
proceselor de injecţie a unor fluide în zăcăminte de ţiţei a condus la două sisteme principale de amplasare a sondelor de
injecţie şi de extracţie:
1) Sistemul extracontural, caracterizat prin gruparea sondelor de injecţie în zona centrală sau în zona periferică;
2) Sistemul intracontural sau în reţea, caracterizat prin distribuirea sondelor de injecţie printre sondele de extracţie.
Amplasarea centrală sau periferică
a sondelor de injecţie se aplică în
următoarele cazuri:
a) Când zăcământul are cap de
gaze în care se injectează gaze; în acest
caz, sondele de injecţie sunt grupate în
anticlinal (în centru), unde se află capul
de gaze (figura 7.1, a).
b) Când zăcământul este de tip
anticlinal mărginit inferior de un acvifer
în care se injectează apă; în această
situaţie, sondele de injecţie formează un
inel (periferic) în jurul zăcământului
(figura 7.1, b).
c) Când zăcământul este de tip Figura 7.1. Amplasarea extraconturală a sondelor de injecţie şi de extracţie
monoclinal asociat cu un cap de gaze sau
cu un acvifer şi urmează să fie supus unui proces de injecţie de apă sau de gaze. În aceste condiţii, sondele de injecţie se
grupează într-unul sau mai multe şiruri, situate la baza zăcământului dacă se injectează apă (figura 7.1, c), respectiv în
capul de gaze dacă se injectează gaze.
Amplasarea sondelor în reţea este folosită, de obicei, în cazul zăcămintelor care au înclinare mică şi aria
suprafeţei orizontale mare sau al zăcămintelor orizontale. În acest caz, pentru asigurarea unei spălări uniforme a
zăcământului, sondele de injecţie se poziţionează printre sondele de extracţie.
Există reţele de sonde simetrice sau nesimetrice.
Tipurile de reţele simetrice sunt următoarele:
a. Reţea în linie directă; în acest caz, sondele a două şiruri
consecutive de sonde de injecţie şi sonde de extracţie se află faţă în faţă
(figura 7.2). Acest sistem de amplasare a sondelor este caracterizat prin
parametrii: a – distanţa dintre sondele de acelaşi tip şi d – distanţa dintre
două şiruri adiacente de sonde de injecţie, respectiv de extracţie. Figura 7.2. Reţea de Figura 7.3. Reţea de
b. Reţea în linie alternantă; în acest tip de reţea, sondele de injecţie sonde în linie directă sonde în linie alternantă
sunt dispuse lateral, cu distanţa a/2, faţă de sondele de extracţie (figura
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
7.3).
c. Reţea în cinci puncte, numită şi reţea pătratică. Acest caz reprezintă varianta reţelei în linie
alternantă, particularizată prin a = 2d, ceea ce revine la amplasarea fiecărei sonde de injecţie în
centrul unui pătrat care are în vârfuri centrele a patru sonde de extracţie (figura 7.4).
Reţelele de tipurile a, b şi c se caracterizează prin identitatea numărului ni al sondelor de
Figura 7.4. Reţea de
sonde cu elemente injecţie cu numărul ne al sondelor de extracţie.
în cinci puncte d. Reţea în şapte puncte, numită şi reţea hexagonală. În acest caz, sondele de injecţie sunt
amplasate în vârfurile unui hexagon, în al cărui centru se situează o sondă de extracţie (figura 7.5).
Ca urmare, această reţea se caracterizează prin ni = 2ne.
e. Reţea în nouă puncte. Acest tip de reţea este similar reţelei în cinci puncte, cu deosebirea că în mijlocul
fiecărei laturi a pătratului se situează, în plus, câte o sondă de injecţie, ceea ce duce la ni = 3ne (figura 7.6).
Dacă poziţiile sondelor de injecţie şi de extracţie se
schimbă între ele, se obţin reţelele inversate. Deşi, în cazul
reţelei în cinci puncte inversate, relaţia ni = ne se menţine,
elementul de reţea în cinci puncte inversat diferă de cel al reţelei
clasice prin faptul că sondele din vârfurile pătratului sunt sonde
Figura 7.6. Reţea de sonde
cu elemente în nouă
de extracţie, iar sonda centrală este de injecţie.
Figura 7.5. Reţea de sonde cu
elemente în şapte puncte puncte Reţelele inversate în şapte puncte şi în nouă puncte se
caracterizează prin relaţiile ni = ne/2, respectiv ni = ne/3.
În mod obişnuit, alegerea unei reţele simetrice se face dintre tipurile de reţele în linie
directă sau alternantă (cu varianta în cinci puncte), deoarece celelalte tipuri de reţea necesită forarea şi echiparea unui
număr suplimentar de sonde de injecţie. În cazul unui zăcământ anizotrop, reţeaua simetrică trebuie asimetrizată, prin
mărirea distanţei dintre sonda de injecţie şi sondele de extracţie pe direcţia în care permeabilitatea are valoarea maximă.
7.2. Prevederea evoluţiei frontului de dezlocuire unidimensională de tip piston a ţiţeiului de către apă
Presupunând dezlocuirea unidimensională de tip piston a ţiţeiului
determinată de avansarea frontului de dezlocuire de la şirul sondelor de
injecţie a apei, dispuse extracontural, către şirul sondelor de extracţie
(figura 7.7) şi indexând cu 1 mărimile aferente zonei de mişcare a ţiţeiului
şi cu 2 pe cele corespunzătoare zonei de mişcare a apei, legea evoluţiei
frontului de dezlocuire, exprimată implicit astfel
F(x,t) = 0 , (7.1)
Figura 7.7. Domeniile mişcării apei şi ţiţeiului în cadrul
dezlocuirii unidimensionale de tip piston a ţiţeiului ia, prin diferenţiere, forma
∂F ∂F dx
+ =0 , (7.2)
∂t ∂x dt x = x
f
care, pe baza legii lui DARCY, devine

m1 μ1 ∂F ∂F dp1
− =0 , (7.3)
k1 ∂t ∂x dx x= x f
unde xf este abscisa frontului de dezlocuire.
În ecuaţia (7.3) s-a ţinut seama că, pentru x = xf, există relaţiile
dx v2 v k dp1
= = 1 =− 1 , (7.4)
dt m2 m1 m1 μ1 dx
unde
m1 = m(1 – sai) , m2 = m(1 – sai – spr) . (7.5)
Întrucât, în cazul dezlocuirii unidimensionale, ecuaţia (7.1) are forma
x – xf(t) = 0 , (7.6)
rezultă că
∂F ∂F dx f
=1 , =− (7.7)
∂x ∂t dt
şi ecuaţia (7.3) se reduce la
m1 μ1 dx f dp1
+ =0 . (7.8)
k1 dt dx x = x
f
Ecuaţiile de continuitate pentru mişcările monofazice ale ţiţeiului şi apei din zonele 1, respectiv 2, sunt
d
(ρi vi ) = 0 , (i = 1, 2) ,
dx
şi, pe baza ecuaţiei lui DARCY şi a relaţiei de stare, exprimate astfel
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
ki dpi
vi = − , ρi = constant , (i = 1, 2) ,
μ i dx
iau forma
d 2 pi
=0 , (i = 1, 2)
dx 2
şi au soluţia
pi = ai x + bi . (7.9)
Pe baza condiţiilor la limite, scrise astfel
p1 = ps la x = 0 , p2 = pc la x = l , p1 = p2 şi v1 = v2 la x = xf , (7.10)
se determină constantele de integrare care, după înlocuire în relaţiile (7.9), dau formulele
M ( pc − p s )
p1 = ps + x , 0 ≤ x ≤ xf , (7.11)
M xf +l − xf
pc − p s
p 2 = pc − (l − x ) , x f ≤ x ≤ l , (7.12)
M xf +l − xf
unde
λ 2 k 2 μ1
M == (7.13)
λ1 k1 μ 2
este raportul dintre mobilitatea apei şi mobilitatea ţiţeiului.
Introducând expresia (7.11) în ecuaţia (7.8), se obţine forma
m1 μ1 dx f M ( pc − p s )
+ =0 , (7.14)
k1 dt M xf +l − xf
care, prin separarea variabilelor şi integrare, duce la relaţia
xf t
k 2 ( pc − ps )
∫ (M x f + l − x f )dx f =−
m1 μ 2 ∫
dt . (7.15)
l 0
Prin efectuarea calculelor şi gruparea termenilor, relaţia (7.15) poate fi scrisă sub forma
⎡ 2 ⎤
m1 μ 2 l 2 ⎢ ⎛x ⎞ x
t= (1 − M )⎜⎜ f ⎟⎟ − 2 f + 1 + M ⎥ , (7.16)
2 k 2 ( pc − p s ) ⎢ ⎝ l ⎠ l ⎥
⎣ ⎦
din care, pentru xf = 0, se obţine timpul
m1 μ 2 l 2
ti = (1 + M ) , (7.17)
2 k 2 ( pc − p s )
corespunzător momentului inundării sondelor de extracţie.
Relaţia (7.16) poate fi folosită pentru prevederea evoluţiei frontului de dezlocuire. Astfel, pentru un şir de valori
descrescătoare ale lui xf/l, cuprinse în intervalul 1 > xf/l > 0, se obţin valorile timpului în care frontul de dezlocuire
ajunge în poziţiile respective. Pe de altă parte, cu perechile de valori (xf/l, t) astfel determinate, din relaţia
( )
N p = m A l − x f (1 − s ai − s tr ) (7.18)
se calculează producţia cumulativă de ţiţei în funcţie de timp.
Asimilând şirul sondelor de extracţie cu o galerie având aria secţiunii transversale A, debitul acesteia se
determină din relaţia
k M ( pc − p s )
Q=A 1 , (7.19)
μ1 M x f + l − x f
pentru xf/l şi t calculate, ca un şir de valori, din ecuaţia (7.16).
7.3. Prevederea evoluţiei frontului de dezlocuire radial plană de tip piston a ţiţeiului de către apă
În cazul reţelelor clasice în cinci puncte şi în şapte puncte, fiecărei sonde de extracţie îi revine câte o baterie
circulară de sonde de injecţie formată din patru, respectiv şase sonde de injecţie. În aceste condiţii, începând de la o
anumită distanţă de sonda de extracţie, mişcarea devine radial plană.
Dacă numărul sondelor de injecţie dispuse într-o baterie circulară este relativ mare, dezlocuirea ţiţeiului de către
apă are caracter radial plan.
Procedând ca în paragraful precedent, ecuaţia diferenţială (7.3), scrisă astfel
m1 μ1 ∂F ∂F dp1
− =0 , (7.20)
k1 ∂t ∂r dr r = r
f
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
descrie, sub formă diferenţială, evoluţia frontului de dezlocuire de tip piston, unde rf este raza frontului de dezlocuire
(figura 7.8) la timpul t.
Întrucât frontul de dezlocuire are relaţia implicită
r = rf(t) , (7.21)
rezultă că
∂F ∂F dr f
F = r − r f (t ) , =1 , =− (7.22)
∂r ∂t dt
şi ecuaţia (7.20) devine
m1 μ1 dx f dp1
+ =0 . (7.23)
k1 dt dr r = r
f
Ecuaţiile de continuitate ale mişcărilor monofazice radial plane ale ţiţeiului şi

apei, scrise în coordonate cilindrice astfel
1 d
Figura 7.8. Domeniile mişcării apei şi ţiţeiului
(r vi ) = 0 , (i = 1, 2) ,
r dr
în cadrul dezlocuirii radial plane de tip piston a
ţiţeiului
duc, prin asociere cu ecuaţia lui DARCY şi relaţia de stare, la ecuaţiile
1 d ⎛ dpi ⎞
⎜r ⎟ = 0 , (i = 1, 2) .
r dr ⎝ dr ⎠
Soluţia acestor ecuaţii are forma
pi = ai ln r + bi , (i = 1, 2) (7.24)
şi descrie legea de variaţie a presiunii în domeniul mişcării.
Impunând relaţiilor (7.24) condiţiile la limite scrise astfel
p1 = ps la r = rs , p2 = pc la r = rc , p1 = p2 şi v1 = v2 la r = rf ,
se obţine un sistem de ecuaţii algebrice, din a cărui rezolvare rezultă expresiile constantelor de integrare, care, introduse
în relaţiile (7.24), dau formulele
M ( pc − p s ) r
p1 = p s + ln , rs ≤ r ≤ r f , (7.25)
rf rc rs
M ln + ln
rs rf
pc − ps r
p 2 = pc − ln c , r f ≤ r ≤ rc , (7.26)
rf rc r
M ln + ln
rs rf
unde raportul mobilităţilor M are expresia (7.13).
Pe baza relaţiei (7.25), ecuaţia (7.23) devine
m1 μ1 dr f M ( pc − p s ) 1
+ =0 (7.27)
k1 dt rf rc r f
M ln + ln
rs rf
şi, după integrare, duce la formula
⎡ 2 ⎤
m1 μ 2 rc2 ⎢ r f ⎛⎜ r f ⎞
2
r f2 2
⎟ + M ln rc + 1 − M ⎥ ,
t= ln − M ln − 1 + M (7.28)
4k 2 ( pc − p s ) ⎢ rc2 ⎜ rc2 rs2 ⎟ rs2 ⎥
⎣ ⎝ ⎠ ⎦
care descrie evoluţia frontului de dezlocuire radial plană de tip piston.
Timpul de inundare a sondei de extracţie rezultă din relaţia (7.28), particularizată pentru rf = rs astfel
m1 μ 2 rc2 ⎡ rs2 ⎛⎜ rs2 ⎞ 2 ⎤
⎟ + M ln rc + 1 − M ⎥ .
ti = ⎢ ln − 1 + M (7.29)
4k 2 ( pc − ps ) ⎢ rc ⎝ rc
2 ⎜ 2 ⎟
⎠ rs2
⎥⎦
⎣
Calculând, din relaţia (7.28), valorile lui t corespunzătoare diferitelor valori considerate pentru rf în domeniul
rc > rf > rs, se realizează prevederea evoluţiei frontului de dezlocuire radial plană.
Producţia cumulativă, la un timp t astfel calculat, se determină din relaţia
( )( )
N p = π m rc2 − r f2 h 1 − sai − s pr , (7.30)
unde rf(t) are valoarea ce i-a fost atribuită în cadrul calculului lui t din relaţia (7.28).
Conform legii lui DARCY, asociată cu ecuaţia (7.25), debitul de ţiţei are expresia
2 π h ( pc − p s )
Q= , (7.31)
μ1 r f μ 2 rc
ln + ln
k1 rs k 2 r f
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
care arată că, în condiţiile unei mobilităţi k2/μ2 a apei mai mari decât cea a ţiţeiului, debitul de ţiţei creşte pe măsura
avansării frontului de dezlocuire, dacă pc şi ps sunt invariabile în timp.
7.4. Dezlocuirea fracţională unidimensională a ţiţeiului. Teoria BUCKLEY – LEVERETT

Dezlocuirea ţiţeiului în condiţiile unei mişcări bifazice (difuze), caracterizate prin saturaţii în fluide variabile de-
a lungul domeniului mişcării, dar constante pe grosimea stratului, se numeşte dezlocuire de tip fracţional şi se întâlneşte
în următoarele cazuri: când debitul de fluid dezlocuitor este mare, astfel încât efectele capilare şi gravitaţionale devin
neglijabile, când dezlocuirea are loc la debite de injecţie mici, iar înălţimea zonei de tranziţie capilară este foarte mare
în raport cu grosimea zăcământului.
Teoria dezlocuirii de tip fracţional este frecvent folosită, deoarece admiterea ipotezei mişcării difuze permite
descrierea matematică a procesului de dezlocuire unidimensională printr-un model simplu.
Se defineşte fracţia de debit fD a fluidului dezlocuitor ca
raport între debitul QD de fluid dezlocuitor şi debitul total Qto, adică
QD Q Q − Qt
fD = = D = to = 1 − ft , (7.32)
QD + Qt Qto Qto
unde Qt este debitul de ţiţei, iar ft – fracţia de debit a ţiţeiului.
Debitele celor două faze, în condiţiile mişcării
unidimensionale într-un strat înclinat, sunt exprimate, conform legii
lui DARCY, prin relaţia
k k rf ⎛ ∂p f ⎞
Qf = − ⎜
⎜ + ρ f g sin α ⎟⎟ , ( f = D, t ) , (7.33)
μ f ⎝ ∂x ⎠
în care α este unghiul de înclinare a stratului faţă de planul orizontal, Figura 7.9. Element de control pentru bilanţul volumic al fluidului
x – variabila spaţială pe direcţia mişcării (figura 7.9), iar A – aria dezlocuitor în cazul dezlocuirii unidimensionale de tip fracţional a
suprafeţei secţiunii transversale. ţiţeiului
Admiţând fluidele incompresibile şi debitul de fluid injectat
Qi = Qto = constant, prin eliminarea presiunilor şi debitelor de fază între relaţiile (7.32) şi (7.33) se obţine ecuaţia
k k A ⎛ ∂p ⎞
1 + rt ⎜ c − g Δρ sin α ⎟
Qto μ t ⎝ ∂x ⎠ ,
fD = (7.34)
μ D k rt
1+
μ t k rD
unde Δρ = ρD – ρt este diferenţa densităţilor fluidului dezlocuitor şi ţiţeiului, iar
pc = pt – pD (7.35)
este presiunea capilară, definită pozitiv pentru un mediu poros umezit preferenţial de fluidul dezlocuitor.
În cazul în care efectele capilare şi cele gravitaţionale sunt neglijabile, relaţia (7.34) se reduce la forma
−1
⎛ μ k ⎞
f D = ⎜⎜1 + D rt ⎟⎟ , (7.36)
⎝ μ t k rD ⎠
care arată că, pentru dezlocuirea izotermă, la care vâscozităţile ţiţeiului şi fluidului
dezlocuitor pot fi considerate constante, fracţia fD este dependentă numai de saturaţia sD,
prin intermediul permeabilităţilor relative, şi are graficul tipic prezentat în figura 7.10.
BUCKLEY ŞI LEVERETT, folosind noţiunea de front de saturaţie constantă,
căreia îi este asociată, în sistem unidimensional, ecuaţia implicită
s D (x, t ) = constant , (7.37)
au stabilit relaţia vitezei de deplasare a frontului de saturaţie constantă.
Derivând ecuaţia (7.37), se obţine forma
∂s D ∂s D dx
+ =0 ,
∂t ∂x dt Figura 7.10. Graficul fracţiei de debit a
fluidului dezlocuitor
din care rezultă pentru viteza de deplasare a unui front de saturaţie constantă expresia
dx ∂s ∂s D
v= =− D . (7.38)
dt ∂t ∂x
În condiţiile mişcării bifazice a ţiţeiul şi fluidului dezlocuitor, considerate incompresibile, ecuaţia de bilanţ
material scrisă pentru fluidul dezlocuitor, în cadrul unui volum de control cu lungimea dx şi aria secţiunii transversale A
(figura 7.9), are forma
∂f D m A ∂s D
=− . (7.39)
∂x Qto ∂t
Dacă fD depinde numai de sD, atunci
∂f D df D ∂s D ∂s
= = f D' D
∂x ds D ∂x ∂x
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
şi, din relaţia (7.39), se obţine expresia

∂s D Q ∂s
= − to D f D' ,
∂t m A ∂x
care, înlocuită în relaţia (7.38), duce la formula
dx Q
= − to f D' ,
v= (7.40)
dt mA
cunoscută sub numele de ecuaţia BUCKLEY-LEVERETT sau ecuaţia avansului frontal.
Prin integrarea ecuaţiei (7.40) se obţine poziţia frontului de saturaţie sD constantă la timpul t de injecţie a fluidului
dezlocuitor, sub forma
t
1 ' Q t V
x=
mA ∫
f D Qto dt = to f D' = to f D' ,
0
mA mA
(7.41)
unde Vto este volumul cumulativ de fluid dezlocuitor injectat, în condiţii de zăcământ, la
timpul t.
Dacă se determină derivata f D' , cu relaţia (7.41)
se poate trasa distribuţia saturaţiei de-a lungul mişcării.
Deoarece curba fD(sD) din figura 7.10 prezintă un punct
de inflexiune, graficul derivatei f D' are forma din
figura 7.11 şi, conform relaţiei (7.41), curba de
distribuţie a saturaţiei se prezintă ca în figura 7.12.
Figura 7.11. Graficul derivatei fracţiei de Din această figură se observă că unui front de
debit a fluidului dezlocuitor
saturaţie constantă, ajuns la distanţa x, îi corespund două
valori ale saturaţiei sD. Acest fapt, lipsit de semnificaţie fizică, este evitat prin
introducerea unui front de discontinuitate (variaţie bruscă) a saturaţiei, numit front de Figura 7.12. Curba de variaţie a saturaţiei
dezlocuire şi definit de saturaţia sDf (figura 7.12), obţinută prin găsirea verticalei care în fluid dezlocuitor din zona mişcării
bifazice
asigură egalitatea ariilor suprafeţelor haşurate SA şi SB. În spatele acestui front, saturaţia
în fluid dezlocuitor variază în intervalul sDf < sD < 1 – str, iar gradientul presiunii capilare este neglijabil. Ca urmare,
relaţia (7.34) se reduce la forma
⎛ kk A ⎞ ⎛ μ k ⎞
f D = ⎜⎜1 − rt g Δρ sin α ⎟⎟ ⎜⎜1 + D rt ⎟⎟ , (7.42)
⎝ Qto μ t ⎠ ⎝ μ t k rD ⎠
care arată că, în condiţiile considerate, fD este funcţie numai de sD, ca în relaţia (7.36).
Conform metodei BUCKLEY – LEVERETT, profilul saturaţiei
(dependenţa sD(x)) la un moment oarecare al procesului de dezlocuire se
determină trasându-se, pe baza graficului fD(sD) şi a ecuaţiei (7.41),
graficul din figura 7.12 şi găsindu-se verticala care asigură egalitatea
ariilor suprafeţelor SA şi SB, corespunzătoare saturaţiei sDf.
Dacă distanţa dintre şirul sondelor de injecţie şi cel al sondelor de
extracţie este suficient de mare, începând de la un anumit timp de injecţie
se formează o zonă în care saturaţia în ţiţei a scăzut până la valoarea
Figura 7.13. Profilul saturaţiei în fluid dezlocuitor în cazul ireductibilă (remanentă) s . Ca urmare, înainte de inundarea sondelor de
tr
existenţei unei zone de mişcare monofazică în spatele zonei
mişcării bifazice, înaintea inundării sondelor de extracţie
extracţie, în zăcământ pot exista trei zone distincte şi anume: zona mişcării
monofazice a ţiţeiului, zona mişcării bifazice şi zona mişcării monofazice a
fluidului dezlocuitor. Profilul saturaţiei pentru acest caz este prezentat în figura 7.13.
Saturaţia medie în fluid dezlocuitor sDm înainte de inundarea sondelor de
extracţie se obţine, conform graficului din figura 7.13, cu relaţia lui WELGE [75]
⎡ x2 ⎤
1 ⎢
s Dm = (1 − str ) x1 + s D dx⎥ ,
∫ (7.43)
x2 ⎢ ⎥
⎣ x1 ⎦
unde x1 şi x2 sunt distanţele de la şirul sondelor de injecţie la frontierele din amonte,
respectiv din aval ale zonei mişcării bifazice.
Ţinând seama că x1, x2 şi dx pot fi exprimaţi prin formula (7.41), relaţia (7.43)
Figura 7.14. Ilustrarea metodei WELGE de devine
determinare a saturaţiei în fluid dezlocuitor ⎡ s Df ⎤
1 ⎢
pe frontul de dezlocuire şi a saturaţiei medii
s Dm = ' ⎢
(1 − s∫tr ) f '
D 1 + s D df D
' ⎥
(7.44)
în fluid dezlocuitor din zona inundată
f Df ⎥
⎣ s D1 ⎦
şi, după integrare prin părţi, se reduce la forma
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
1 − f Df
s Dm = s Df + '
, (7.45)
f Df
unde f D' 1 = f D' (s D1 ) , sD1 = 1 – str, fDf = fD(sDf), f Df
'
( )
= f D' s Df .
Ecuaţia (7.45) poate fi obţinută direct din triunghiul ABC (figura 7.14), prin egalarea derivatei în punctul A cu
tangenta unghiului CAB. În acest mod, potrivit metodei WELGE, saturaţia sDf a frontului de dezlocuire este abscisa
punctului de tangenţă a tangentei duse prin punctul de saturaţie iniţială sDi la curba fD(sD), iar saturaţia medie în spatele
frontului de dezlocuire este dată de abscisa punctului B din figura 7.14.
Pentru prevederea evoluţiei producţiei cumulative de ţiţei se disting două etape: cea anterioară inundării sondelor
de extracţie şi cea de după inundare.
Considerând fluidele incompresibile şi debitul de injecţie constant, producţia cumulativă de ţiţei înainte de
inundarea sondelor de extracţie este egală cu volumul cumulativ de fluid injectat şi, potrivit relaţiei (7.41), se exprimă în
funcţie de volumul porilor astfel
Np x 1
Np = = , (7.46)
m A L L f D'
unde L este distanţa dintre şirul sondelor de injecţie şi şirul sondelor de extracţie.
Timpul de inundare a sondelor de extracţie se obţine din relaţia (7.41), scrisă pentru x = L sub forma
m AL
ti = '
. (7.47)
Qto f Df
Producţia cumulativă de ţiţei în momentul inundării sondelor de extracţie rezultă din relaţia (7.46) astfel
N pi 1
N pi = = ' . (7.48)
m A L f Df
După inundarea sondelor de extracţie, zona mişcării bifazice îşi reduce
lungimea, iar profilul saturaţiei ia forma din figura 7.15.
Producţia cumulativă de ţiţei după inundarea sondelor se obţine făcând
diferenţa dintre volumul fluidului dezlocuitor existent în zăcământ în momentul
respectiv şi în momentul iniţial, astfel
N pd
N pd = = s Dm − s Di = s De − s Di + (1 − f De )V d , (7.49)
m AL
unde Vd este volumul cumulativ adimensional de apă injectată, exprimat, pe Figura 7.15. Profilurile saturaţiei în fluid
dezlocuitor în momentul inundării sondelor de
baza relaţiei (7.41), sub forma extracţie (curba continuă) şi la un moment dat
V 1 după inundarea acestora (curba întreruptă)
Vd = to = ' , (7.50)
m A L f De
iar sDm are, conform relaţiei (7.45), expresia
s Dm = s Di + (1 − f De )Vd ,
în care sDe este saturaţia la x = L după inundare, iar fDe = fD(sDe).
Se defineşte raportul mobilităţilor fluidului dezlocuitor şi ţiţeiului prin relaţia
λ k μ
M= D = D t , (7.51)
λt μ D kt
în care: λD, λt sunt mobilităţile fluidului dezlocuitor, respectiv ţiţeiului, kD, kt – permeabilităţile efective ale rocii
colectoare faţă de fluidul dezlocuitor, respectiv faţă de ţiţei, iar μD, μt – vâscozităţile dinamice ale celor fluide.
Lungimea x2 – x1 a zonei mişcării bifazice (figura 7.13) se reduce odată cu scăderea raportului mobilităţilor.
Dacă M ≤ 1, dezlocuirea este de tip piston, iar saturaţia sDf pe frontul de dezlocuire este egală cu saturaţia medie sDm din
spatele acestuia. Deci, cu cât sDm este mai apropiat de sDf, cu atât dezlocuirea de tip fracţional se apropie mai mult de
dezlocuirea de tip piston.
7.5. Dezlocuirea ţiţeiului cu soluţie de polimer

7.5.1. Aspecte generale
Creşterea eficienţei spălării volumetrice realizate de fluidul dezlocuitor în cadrul unui proces de dezlocuire a
ţiţeiului din zăcământ se poate obţine prin scăderea raportului M al mobilităţilor. Reducerea raportului mobilităţilor
până la o valoare minimă (eventual subunitară) se numeşte controlul mobilităţii.
Cel mai folosit procedeu de control al mobilităţii este spălarea cu soluţie de polimer, descoperită, în anul 1964,
de PYE [57] şi SANDIFORD [61]. Metoda constă din adăugarea unei concentraţii reduse de polimer (200…1.000 ppm 1) în
apa de injecţie, cu scopul reducerii mobilităţii fluidului dezlocuitor.
1
ppm – părţi pe milion sau miligrame de substanţă dizolvată într-un kilogram de soluţie
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Singurele tipuri de polimer care au fost utilizate în practică sunt poliacrilamida parţial hidrolizată (PAA), care
măreşte vâscozitatea soluţiei apoase şi reduce permeabilitatea efectivă faţă de aceasta (v. ecuaţia (7.51)), şi guma de
xanthan, al cărei efect este doar de creştere a vâscozităţii soluţiei. Ceilalţi polimeri care au fost studiaţi în laborator nu s-au
dovedit fezabili pentru aplicaţiile de zăcământ, deoarece fie necesitau concentraţii mai mari (şi deci costuri suplimentare), fie
aveau o stabilitate insuficientă în condiţii de zăcământ.
Poliacrilamida parţial hidrolizată se prezintă sub formă de pulbere de culoare albă, netoxică şi necorosivă.
Macromoleculele de PAA au masa moleculară de ordinul a 106 şi dimensiunile macromoleculelor de până la 1 μm.
PAA reduce permeabilitatea efectivă a mediului poros faţă de soluţia injectată, ca rezultat al adsorbţiei şi reţinerii
particulelor de polimer în porii rocii. Această micşorare a permeabilităţii este ireversibilă, neputând fi anulată prin
spălare ulterioară cu apă. Alţi polimeri, cum ar fi oxizii de polietilenă, pot fi spălaţi de apa injectată după soluţia de
polimer (apă de urmărire), fapt ce duce la restabilirea permeabilităţii la o valoare aproape identică cu cea iniţială. PAA
este sensibilă la salinitatea apei şi, în consecinţă, pentru prepararea soluţiei de polimer trebuie folosită apă dulce (cu mai
puţin de 10.000 ppm substanţe solide dizolvate). Întrucât soluţiile de PAA pot fi degradate mecanic de către tensiunile
tangenţiale (de forfecare), manipularea lor la suprafaţă, în timpul preparării şi pompării, impune o atenţie specială.
Soluţiile de gumă de xanthan sunt aproape insensibile la salinitatea apei şi pot suporta solicitările de forfecare,
ceea ce le face mai uşor manevrabile prin echipamentul de injecţie. Dezavantajele principale ale gumei de xanthan sunt
pericolul de blocare a formaţiunii şi degradarea soluţiei sub acţiunea bacteriilor. Blocarea formaţiunii poate fi provocată
de precipitatele formate prin combinarea polimerului cu cationi (crom, fier, calciu, magneziu) sau anioni (sulfaţi,
fosfaţi), prezenţi ca impurităţi în masa polimerului sau în apa de injecţie. Blocarea formaţiunii poate fi evitată prin
filtrarea soluţiei, iar atacul bacterian poate fi combătut cu bactericide.
7.5.2. Comportarea reologică a soluţiilor de polimer

Comportarea reologică a soluţiilor de poliacrilamidă poate fi divizată în patru zone (figura 7.16), dintre care
primele trei sunt prezente şi în cazul soluţiilor de gumă de xanthan.
Aceste zone se caracterizează prin: vâscozitate aparentă maximă
aproximativ constantă la valori mici ale vitezei (zona a, de comportare
newtoniană); vâscozitate aparentă descrescătoare odată cu creşterea
vitezei (zona b, de comportare pseudoplastică); vâscozitate aparentă minimă
aproximativ constantă la valori relativ mari ale vitezei (zona c,
corespunzătoare comportării newtoniene); vâscozitate aparentă crescătoare
odată cu creşterea vitezei, deci comportare dilatantă (zona d). Admiţând că
domeniul comportării dilatante este absent, comportarea soluţiei de
polimer poate fi aproximată prin dreptele marcate prin linie întreruptă
din figura 7.16, corespunzătoare comportărilor newtoniene definite de
Figura 7.16. Comportarea reologică a soluţiilor de polimer
μmax şi μmin, respectiv comportării pseudoplastice descrise de legea
puterii, modificată de BLAKE şi KOZENY sub forma
μ ap = H v n −1 , (7.52)
unde coeficientul BLAKE–KOZENY H şi exponentul n pot fi calculaţi direct, din date de mişcare a soluţiei prin probe de
rocă, sau pot fi estimaţi din măsurători de vâscozitate. Cercetările experimentale au arătat că, pentru aceeaşi valoare a
vitezei de forfecare, scăderea mobilităţii soluţiei de polimer este cu atât mai mare cu cât masa moleculară a polimerului
este mai mare.
Pentru a exprima micşorarea mobilităţii soluţiei de polimer faţă de cea a apei cu care a fost preparată soluţia
respectivă, PYE a definit coeficientul de rezistenţă Rr sub forma
I pa Qa Δp po
Rr = = , (7.53)
I p po Q po Δp a
unde: I p a , I p po sunt indicii de productivitate definiţi de ecuaţia (3.18), Qa, Qpo – debitele, Δpa, Δppo – presiunile
diferenţiale, iar indicii a şi po corespund apei, respectiv soluţiei de polimer.
Pe de altă parte, pe baza legii lui DARCY, ecuaţia (7.53) poate fi scrisă astfel
λ
Rr = a , (7.54)
λ po
unde λa este mobilitatea apei la saturaţia în ţiţei rezidual, iar λpo – mobilitatea soluţiei de polimer.
Coeficientul de rezistenţă creşte odată cu creşterea volumului cumulativ de soluţie injectată în carotă, tinzând
spre o valoare constantă, care constituie un indiciu al faptului că mediul poros nu va fi blocat.
Caracterizarea reducerii permeabilităţii mediului poros faţă de soluţia de polimer, reflectată prin micşorarea
mobilităţii apei injectate după dopul de soluţie de polimer, se poate face cu ajutorul coeficientului de rezistenţă
reziduală, definit astfel
λ
R rr = a , (7.55)
λ pa
unde λa este mobilitatea apei înainte ca roca să fie contactată de soluţia de polimer, iar λpa – mobilitatea apei după ce
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
mediul poros a fost în contact cu soluţia de polimer.

Pentru controlul calităţii soluţiei de polimer se foloseşte un vâscozimetru special, constând dintr-un tub capilar
prevăzut cu un pachet de site. Raportul dintre debitul de apă şi debitul de soluţie de polimer care trec prin vâscozimetrul
cu site se numeşte coeficient de sită (sau de filtrare). Întrucât volumele de lichide sunt aceleaşi, coeficientul de sită se
reduce la raportul timpilor de scurgere a soluţiei de polimer, respectiv a apei. De regulă, coeficientul de sită este corelat
cu masa moleculară a polimerului dizolvat şi cu reducerea de permeabilitate, reflectate prin coeficientul de rezistenţă Rr.
Conform relaţiei (7.54), pentru a se obţine valori mari ale coeficientului de rezistenţă este necesară realizarea
unor valori mici ale mobilităţii soluţiei de polimer. Cercetările de laborator efectuate cu diferite soluţii de polimer au
arătat că, într-adevăr, valorile mari ale lui Rr se obţin ca rezultat atât al reducerii permeabilităţii prin reţinerea
moleculelor de polimer în pori, cât şi al creşterii vâscozităţii apei în prezenţa polimerului. În cadrul mişcării soluţiei de
polimer în medii poroase, aceste două efecte nu pot fi separate unul de celălalt.
7.5.3. Degradarea soluţiilor de polimer

Pentru asigurarea eficienţei procesului de spălare, soluţia de polimer trebuie să rămână stabilă în condiţii de
zăcământ, pentru o lungă perioadă de timp. Polimerii sunt însă susceptibili de degradări mecanice, chimice, termice şi
bacteriene. Aceste degradări pot fi prevenite sau minimizate prin folosirea unor echipamente şi metode speciale.
Degradarea mecanică a soluţiilor de poliacrilamidă parţial hidrolizată este provocată de tensiunile de forfecare
ridicate şi vitezele mari care pot apărea atât în instalaţiile de dizolvare a polimerului, de filtrare şi de pompare a soluţiei,
cât şi în mediile poroase cu permeabilitate mică. Se apreciază că degradarea mecanică apare în zonele cu pierderi locale
de presiune mai mari de (0,15…0,2) MPa. Pentru a putea fi acceptate căderi locale de presiune mai mari decât aceste
valori, se propune utilizarea unor dispozitive speciale şi se recomandă să se asigure o cât mai bună comunicaţie între
sonda de injecţie şi stratul productiv. Cercetările au arătat că degradarea mecanică are un efect moderat asupra
vâscozităţii (reducând-o, în cele mai multe cazuri, cu circa 5 procente) şi un efect major asupra coeficientului de sită (pe
care îl reduce cu până la 90 de procente). Din acest motiv, în şantier se efectuează controlul calităţii soluţiei de polimer
după trecerea prin instalaţiile în care ar putea să apară degradarea mecanică, precum şi înainte de injectarea soluţiei în
zăcământ. Acest control constă în determinarea coeficientului de sită şi corelarea lui cu coeficientul de rezistenţă.
Degradarea mecanică este mai intensă la debite mari. Astfel, vâscozitatea rămâne neafectată la debite mai mici
de 7 m3/(m2·zi), iar coeficientul de sită nu suferă modificări la debite inferioare valorii 1,7 m3/(m2·zi). Degradarea
mecanică a soluţiilor de polimer este accentuată în cazul formaţiunilor cu permeabilitate mică şi salinitate mare.
Degradarea chimică apare în cazul în care soluţia de polimer se află în contact cu oxigenul sau cu alţi agenţi
oxidanţi, în prezenţa anumitor ioni ai metalelor tranziţionale, ca rezultat al hidrolizei în medii acide sau bazice, al
prezenţei inhibitorilor de coroziune sau chiar al unor substanţe solide aflate în suspensie. Degradarea chimică poate fi
accentuată de temperatura ridicată şi de anumite radiaţii ale spectrului luminii. Cercetările de laborator au arătat că, prin
contaminarea soluţiei de polimer cu oxigen, coeficientul de sită se poate reduce cu 30 de procente. Pentru îndepărtarea
oxigenului din soluţia de poliacrilamidă, se poate folosi hidrosulfitul de sodiu, în concentraţie mică. Acest aditiv trebuie
introdus în apă înaintea polimerului, lăsându-i-se timp să reacţioneze cu oxigenul. Deoarece, în prezenţa oxigenului
liber şi a polimerului dizolvat, hidrosulfitul de sodiu tinde să catalizeze degradarea polimerului, se impune ca, după
dizolvarea hidrosulfitului de sodiu, să se evite cu stricteţe contactul soluţiei cu oxigenul liber din aer. De asemenea, se
mai poate folosi în acest scop formaldehida, în concentraţie mică.
Degradarea termică a soluţiilor de PAA se manifestă prin micşorarea continuă a vâscozităţii în domeniul
temperaturii cuprins între 120 °C şi 150 °C. În literatura de specialitate au fost publicate rezultatele unor cercetări cu
privire la stabilitatea termică a diferitelor soluţii de polimer pe perioade de timp mai mari de 6 luni. Cu toate acestea, nu
au fost încă precizate criterii ale stabilităţii termice de lungă durată, în diferite medii şi pentru orice tip de polimer.
Degradarea termică este accentuată de prezenţa oxigenului, de valorile pH ridicate şi de prezenţa ionilor metalici.
Astfel, temperaturile mai mari de 50 °C devin critice pentru anumiţi polimeri, când pH depăşeşte valoarea 10.
7.5.4. Estimarea performanţei spălării unidimensionale cu soluţie de polimer a unui zăcământ de ţiţei
folosind soluţia ecuaţiei avansului frontal
Dezlocuirea ţiţeiului cu soluţie de polimer îmbunătăţeşte în mod
substanţial eficienţele spălărilor orizontală şi verticală, precum şi eficienţa
de dezlocuire (microscopică). În cele ce urmează este prezentat un algoritm
de estimare a performanţei spălării cu soluţie de polimer, relativă la
eficienţa dezlocuirii, folosind ecuaţia avansului frontal, extinsă pentru acest
caz.
Figura 7.17. Element de volum pentru scrierea ecuaţiei
Considerându-se dezlocuirea liniară schematizată în figura 7.17, continuităţii în cazul dezlocuirii unidimensionale a
ecuaţia de continuitate, care exprimă matematic bilanţul material pentru ţiţeiului cu soluţie de polimer
componentul polimer, are forma
⎧ ⎡
⎨Qto f a C po A − ⎢Qto f a C po A + Qto
∂
∂x
( ) ⎤⎫ ∂
[
f a C po A dx ⎥ ⎬dt = A m p s a C po + (1 − m ) ρ r A po dx dt ,
∂t
] (7.56)
⎩ ⎣ ⎦⎭
care, după simplificări, devine
∂
∂t
( )
∂
[ Q ∂
m p s a C po + (1 − m )ρ r A po + to
∂t A ∂x
] (
f a C po = 0 , ) (7.57)
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
unde mp este porozitatea efectivă accesibilă soluţiei de polimer, Cpo – concentraţia polimerului, ρr – densitatea rocii, Apo
– masa de polimer adsorbit pe unitatea de masă a rocii, A – aria secţiunii transversale prin zăcământ, Qto – debitul total
constant de soluţie injectată, iar m – porozitatea rocii.
Un exemplu tipic de izotermă de adsorbţie, care poate fi folosită pentru estimarea parametrului Apo în funcţie de Cpo,
este prezentat în figura 7.18.
Notând cu Ĉ po raportul dintre volumul de polimer adsorbit pe
suprafaţa rocii şi volumul porilor, adică
1− m
Cˆ po = ρ r A po , (7.58)
m
m ∂Cˆ po
∂
∂t
(
sa C po + )
m p ∂t
Q
+ to
∂
m p A ∂x
f a C po = 0 . ( ) (7.59)
Pentru componentul apă, ecuaţia de continuitate are forma

Figura 7.18. Izotermă de adsorbţie
∂
(sa Ca ) + Qto ∂ ( f a Ca ) = 0 , (7.60)
∂t m A ∂x
în care Ca este concentraţia apei din soluţie. Admiţând că mp = m şi dezvoltând ecuaţia (7.59) se obţine egalitatea
⎛ ˆ ⎞
⎜ s + dC po ⎟ ∂C po + C ∂sa + Qto f a ∂C po = 0 , (7.61)
⎜ a po
dC po ⎟ ∂t ∂t m A ∂x
⎝ ⎠
unde s-a presupus că, în cadrul bancului de polimer, fa ≅ constant. De asemenea, se poate observa că Ca ≅ 1, ceea ce
implică Cpo ≅ 0 şi astfel ecuaţia (7.61) devine
⎛ ˆ ⎞
⎜ s + dC po ⎟ ∂C po + Qto f a ∂C po = 0 . (7.62)
⎜ a
dC po ⎟ ∂t m A ∂x
⎝ ⎠
Un front de concentraţie în polimer constantă are ecuaţia implicită
Cpo(x,t) = const. , (7.63)
care, prin derivare, devine
∂C po ∂C po dx
+ =0 . (7.64)
∂t ∂x dt
Înlocuind pe ∂C po ∂t dat de relaţia (7.64) în expresia (7.62) şi simplificând cu ∂C po ∂x , se obţine ecuaţia
avansului frontal, care poate fi scrisă sub forma
dx Qto fa
= , (7.65)
dt m A sa + D po
unde
dCˆ po
D po = (7.66)
dC po
este parametrul de deplasare întârziată a frontului de dezlocuire (numit şi întârziere adimensională la avansul frontal a
soluţiei de polimer).
În general, în cadrul spălării cu soluţie de polimer se formează două fronturi de dezlocuire. Primul front corespunde
dezlocuirii ţiţeiului de către apa interstiţială care, la rândul ei, este dezlocuită de soluţia de polimer în cadrul celui de-al doilea
front (figurile 7.19 şi 7.20), pe care apa şi soluţia de polimer sunt complet miscibile.
Figura 7.19. Graficele fracţiei de debit a apei şi soluţiei de polimer Figura 7.20. Profilul saturaţiei înainte de inundarea sondelor de extracţie
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Dezlocuirea ţiţeiului de către apă în cadrul primului front este descrisă de ecuaţia avansului frontal scrisă astfel
dx Qto df a
= . (7.67)
dt m A ds a
Până la inundarea sondelor de extracţie de către bancul de apă, sondele de extracţie vor produce numai ţiţei, iar
după acest moment ele vor produce un amestec de ţiţei şi apă, în care fracţia fa2 a debitului de apă corespunde saturaţiei
saf = sa2 (figura 7.20).
Admiţând că punctul de tangenţă la curba fa(sa) pentru dezlocuirea ţiţeiului de către apă este acelaşi cu punctul
de intersecţie al tangentei duse prin punctul (–Dpo,0) la curba fapo(sa) cu curba fa(sa), se poate scrie relaţia
df apo f − f a2 f a3
= a3 = , (7.68)
ds a s a3 − s a 2 s a3 + D po
s a = s a3
în care fa3 este determinat de pe curba fapo(sa), cu
−1
⎛ k μ po ⎞⎟
f apo = ⎜1 + rt . (7.69)
⎜ k rpo μ t ⎟⎠
⎝
De regulă, se poate admite egalitatea krpo = kra.
Producţia cumulativă de ţiţei se determină astfel
N p = Qto t , pentru 0 ≤ t ≤ tia , (7.70)
N p = N pia + Qto (1 − f a 2 )(t − tia ) , pentru tia ≤ t ≤ tipo , (7.71)
N p = N pipo + (sam − sa3 )m A l , pentru t ≥ tipo , (7.72)
unde tia este timpul de inundare cu apă, tipo – timpul de inundare cu
soluţie de polimer, Npia – producţia cumulativă de ţiţei la momentul tia,
Npipo – producţia cumulativă de ţiţei la timpul tipo, iar sam – saturaţia medie
în soluţie de polimer din spatele frontului soluţie de polimer – ţiţei.
Relaţiile (7.70)…(7.72) definesc graficul din figura 7.21, pentru trasarea
căruia trebuie determinaţi în prealabil timpii tia şi tipo, respectiv saturaţia
sa3 a frontului soluţie de polimer – ţiţei. Saturaţia medie în apă după
inundarea cu soluţie de polimer poate fi aproximată astfel
1
sam = [sa + (1 − stra )] , cu sa ≥ sa3 . (7.73)
2
Timpul de inundare cu soluţie de polimer rezultă din soluţia ecuaţiei
avansului frontal (7.65), particularizată pentru x = l sub forma Figura 7.21. Evoluţia în timp a producţiei cumulative de ţiţei
m A l sa3 + D po
tipo = . (7.74)
Qto f a3
Valoarea lui fa2 din ecuaţia (7.71) se obţine din formula (7.68) astfel
s a 2 + D po
f a2 = f a3 . (7.75)
s a3 + D po
Timpul de inundare cu apă poate fi determinat prin particularizarea formulei poziţiei frontului de dezlocuire apă–
ţiţei stabilite pe baza ecuaţiilor de bilanţ material scrise pentru fazele ţiţei şi apă, înainte de inundarea cu apă a sondelor
de extracţie. Din ecuaţia de bilanţ material pentru faza ţiţei
⎡ 1 ⎤
( ) ( )
m A l (1 − sar ) = Qto t + m A x pf ⎢ stra + (1 − stra − sa3 )⎥ + m A xaf − xtf (1 − sa 2 ) + m A l − xaf (1 − sar ) ,
2
(7.76)
⎣ ⎦
rezultă expresia poziţiei frontului soluţie de polimer – ţiţei
xaf
x pf Vto − (s a 2 − s ar )
= l , (7.77)
1
l [sa3 + (1 − stra )] − sa 2
2
unde
Q t
Vto = to , (7.78)
m Al
sar este saturaţia în apă reziduală, iar xtf şi xaf (figura 7.20) sunt abscisele fronturilor soluţie de polimer – ţiţei, respectiv
apă – ţiţei.
Ecuaţia de bilanţ material al apei injectate
⎡1 ⎤
Qto t = m A x pf ⎢ (s a3 + 1 − stra ) − s ar ⎥ (7.79)
⎣2 ⎦
defineşte poziţia frontului soluţie de polimer – ţiţei astfel
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
x pf Vto
= . (7.80)
1
l [sa3 + (1 − stra )] − sar
2
Identificând relaţiile (7.77) şi (7.80) rezultă pentru poziţia frontului apă – ţiţei formula
⎡ 1
x pf Vto ⎢ (1 − stra + sa3 ) − sa 2 ⎤⎥
= 2
⎢1 − 1 ⎥. (7.81)
l sa 2 − sar ⎢ (1 − stra + sa3 ) − sar ⎥
⎢⎣ 2 ⎥⎦
Substituind expresia (7.78) în relaţia (7.81) se obţine, pentru t = tia, corespunzător lui xaf = l, ecuaţia
m Al ⎡ 1
tia = ⎢ (1 − stra + sa3 ) − sar ⎤⎥ . (7.82)
Qto ⎣ 2 ⎦
Producţiile cumulative de ţiţei la inundarea cu apă, respectiv cu soluţie de polimer, care intervin în formulele
(7.71) şi (7.72), au expresiile
N pia = Qto tia , (7.83)
( )
N pipo = N pia + Qto (1 − f a 2 ) tipo − tia . (7.84)
Cercetările experimentale au arătat că masa de polimer adsorbită depinde de natura polimerului şi a suprafeţei
rocii. În cadrul aplicaţiilor de şantier, cantitatea specifică de polimer adsorbită a fost cuprinsă în intervalul (80…2.000)
kg/(ha·m).
7.5.5. Criterii de selecţie a zăcământului pentru spălarea cu soluţie de polimer

Spălarea cu soluţie de polimer a fost aplicată cu succes la zăcămintele aflate în faza iniţială a exploatării
secundare prin dezlocuire cu apă, când saturaţia în ţiţei mobil este încă ridicată. Dacă raţia apă – ţiţei de producţie este
mare (peste 10), eficienţa procesului se reduce, deoarece cantitatea de ţiţei mobil rămasă în zăcământ este insuficientă
pentru îndeplinirea criteriilor de rentabilitate economică.
Adâncimea zăcământului trebuie să nu fie nici prea mică, deoarece, în acest caz, presiunea de injecţie este
limitată superior de riscul fisurării formaţiunii productive, dar nici prea mare, din cauza temperaturii ridicate, care ar
conduce la degradarea termică a soluţiei de polimer. Practic, s-a constatat că limitele adâncimii sunt (300…2.200) m, iar
temperatura de zăcământ nu trebuie să depăşească 110 °C în cazul poliacrilamidei, respectiv 76 °C pentru guma de
xanthan, preferându-se limitele superioare ale temperaturii egale cu 93 °C, respectiv 70 °C.
Permeabilitatea este limitată inferior atât de receptivitatea insuficientă a sondelor de injecţie, care ar prelungi
procesul peste limita economică (deoarece debitul de soluţie injectată ar fi neeconomic de redus), cât şi de riscul
degradării mecanice a soluţiei de polimer în jurul sondelor de injecţie, unde vitezele de filtrare sunt ridicate. Valoarea
minimă întâlnită în aplicaţiile de şantier a fost de 23 mD.
Raportul mobilităţilor a variat, în cadrul aplicaţiilor reuşite, între 0,1 şi 42. Vâscozitatea ţiţeiului a avut valori de
la 5 mPa·s până la 125 mPa·s, dar se preferă ţiţeiurile mai puţin vâscoase (sub 25 mPa·s), celelalte pretându-se mai bine
la aplicarea metodelor termice. Vâscozitatea mare a ţiţeiului impune folosirea unor concentraţii de polimer ridicate, ceea
ce creşte costul procesului. Aplicaţiile de şantier reuşite au inclus zăcăminte grezoase şi carbonatice cu grosimi între 2,4
m şi 50 m, în care s-au injectat dopuri de soluţie având concentraţii în domeniul (200…1.000) ppm şi volume egale cu
(0,034…0,45) volume de pori.
Testele de şantier nereuşite au indicat faptul că trebuie evitate zăcămintele cu permeabilitate mică, cu saturaţie în
ţiţei redusă, cu vâscozitate ridicată a ţiţeiului, cu acvifer mare sau cu apă foarte mineralizată, cu variaţii mari de
permeabilitate pe diferite direcţii sau de la o zonă la alta.
7.6. Probleme
Tabelul 7.1 7.1. Într-un zăcământ orizontal se aplică un proces
Tabelul 7.2
de dezlocuire fracţională a ţiţeiului de către apa injectată
sa kra krt sa kra krt fa
0,20 0,000 0,800
prin sonde dispuse în linie directă cu cele de extracţie.
0,25 0,002 0,610 Relaţiile permeabilitate–saturaţie sunt descrise de datele 0,20 0,000 0,800 0,000
0,30 0,009 0,470 din tabelul 7.1, iar presiunea de zăcământ se menţine la 0,25 0,002 0,610 0,247
0,35 0,020 0,370 valoarea iniţială, pentru care bt = 1,3 şi ba = 1. Ştiind că 0,30 0,009 0,470 0,657
0,40 0,033 0,285 0,35 0,020 0,370 0,844
0,45 0,050 0,220
μt = 50 cP şi μa = 0,5 cP, se cer:
0,40 0,033 0,285 0,921
0,50 0,075 0,163 a) producţia cumulativă de ţiţei exprimată ca 0,45 0,050 0,220 0,958
0,55 0,100 0,120 fracţie din volumul de pori al zăcământului, în 0,50 0,075 0,163 0,979
0,60 0,132 0,081 momentul inundării sondelor de extracţie; 0,55 0,100 0,120 0,988
0,65 0,170 0,050 b) fracţia de debit a apei, în condiţii de suprafaţă, 0,60 0,132 0,081 0,994
0,70 0,208 0,027 0,65 0,170 0,050 0,997
0,75 0,251 0,010
la inundare. 0,70 0,208 0,027 0,999
0,80 0,300 0,000 Rezolvare 0,75 0,251 0,010 0,999
0,80 0,300 0,000 1,000
a) În cazul dezlocuirii unidimensionale fracţionale orizontale, în condiţiile
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
neglijării efectelor capilare, fracţia de debit a apei are expresia (7.36), unde μa/μt = 0,5/50 = 0,01. Folosind valorile krt, kra
din tabelul 7.1 şi relaţia (7.36), se completează coloana 4 a tabelului 7.2, apoi se reprezintă grafic funcţia fa(sa) ca în
figura 7.22 (curba din partea stângă). Se citesc de pe grafic valorile saf = 0,28, faf = 0,55, sami = 0,34 şi se calculează
N pi = sam − sai , (7.85)
rezultând valoarea N pi = 0,34 – 0,2 = 0,14 volume de pori (VP).
b) Pentru exprimarea fracţiei de debit a apei în condiţii de suprafaţă, se împart debitele la factorii de volum
corespunzători astfel
Q b 1
f as = a a = =
Qa Qt ba Qt
+ 1+
ba bt bt Qa
(7.86)
1 1
= = ,
b Q − Qa b ⎛ 1 ⎞
1 + a to 1 + a ⎜⎜ − 1⎟⎟
bt Qa bt ⎝ f a ⎠
deci fracţia de debit a apei pe frontul de spălare în
momentul inundării sondelor de extracţie este
1 1
f afs = = = 0,61373 .
ba ⎛⎜ 1 ⎞
⎟ 1 +
1 ⎛ 1
⎜ − 1
⎞
⎟
1+ −1
bt ⎜⎝ f af ⎟
⎠
1,3 ⎝ 0,55 ⎠
Tabelul 7.3 7.2. Un zăcământ de ţiţei orizontal

urmează să fie supus unui proces de
sg kg/kt
menţinere totală a presiunii de zăcământ,
0,00 0,000
0,02 0,004 injectându-se gaze printr-un şir de sonde,
Figura 7.22. Graficele permeabilităţilor relative şi fracţiei de debit a apei în
0,05 0,025 dispuse în linie directă cu cele de extracţie.
cazul aplicaţiilor 7.1, 7.3 şi 7.4
0,10 0,088 Se cunosc: resursa geologică de ţiţei N =
0,15 0,265 6 3
4,87·10 m , m = 0,295, k = 300 mD, pi = 9,48 MPa şi sai = 0,30. Tabelul 7.4
0,20 0,770
Dezlocuirea este de tip fracţional, iar variaţia raportului kg/kt cu sg kg/kt fg
0,25 2,30
0,30 7,35 saturaţia sg este prezentată în tabelul 7.3. Vâscozităţile ţiţeiului şi 0,00 0,000 0,0000
0,02 0,004 0,1148
0,35 25,15 gazelor, la presiunea pi = piv, au valorile μt = 0,48 mPa·s, respectiv μg =
0,05 0,025 0,4478
0,40 117,00 0,0148 mPa·s. Admiţând că mişcarea fluidelor este unidimensională 0,10 0,088 0,7405
0,45 755,00 orizontală şi că saturaţia remanentă în gaze are valoarea sgr = 0, se cere să 0,15 0,265 0,8958
se calculeze: 0,20 0,770 0,9615
a) producţia cumulativă de ţiţei, exprimată în volume de pori, în momentul invadării 0,25 2,30 0,9868
sondelor de extracţie de către gazele injectate; 0,30 7,35 0,9958
0,35 25,15 0,9988
b) raţia gaze–ţiţei la peretele sondei, în momentul inundării cu gaze, ştiind că bt = 0,40 117,00 0,9997
1,21 şi bg = 0,01; 0,45 755,00 1,0000
c) factorul de recuperare a ţiţeiului, la inundarea cu gaze.
Rezolvare
a) Spălarea cu gaze a zăcământului de ţiţei este, în acest caz,
unidimensională orizontală, iar fracţia de debit a gazelor fg se
determină cu ecuaţia (7.36) în care indicele D se înlocuieşte cu g,
deoarece gazele constituie fluidul dezlocuitor. Se completează tabelul
7.3 cu coloana 3, în care se înscriu valorile fg, ştiind că μg/μt =
0,0148/0,48 = 0,030833. Se reprezintă grafic funcţia fg(sg) ca în figura
7.23 şi se citesc de pe grafic valorile sgf = 0,05, fgf = 0,45 şi sgmi = 0,13.
Se aplică apoi ecuaţia (7.124) scrisă sub forma
N pi = s gmi − s gr , (7.87)
şi se găseşte valoarea N pi = 0,13 VP, deoarece sgr = 0.
b) Raţia gaze – ţiţei este definită ca raport între debitul de gaze
şi cel de ţiţei. Expresiile sale, în condiţii de zăcământ, respectiv în
condiţii de suprafaţă, sunt
Qg Qg Qto fg Q g bg f g bt
Rgt = = = ; Rgts = = ,
Qt 1 − Qg Qto 1 − f g Qt bt 1 − f g bg
(7.88)
Ca urmare, raţia gaze – ţiţei la inundarea cu gaze a sondelor de
Figura 7.23. Graficul fracţiei de debit a gazelor în cazul aplicaţiei 7.2
extracţie, exprimată în condiţii de suprafaţă, se calculează cu ultima
relaţie (7.88) scrisă astfel
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
f gf bt
Rgti = (7.89)
1 − f gf bg
şi rezultă valoarea
0,45 1,21
Rgti = = 99 m 3N m 3 .
1 − 0,45 0,01
c) Factorul de recuperare a ţiţeiului la inundare este dat de relaţia
N pi s gmi − s gr bti
f ri = = , (7.90)
N 1 − sai bt
care conduce, cu datele problemei, la valoarea
0,13 − 0 1,21
f ri = = 0,1857 .
1 − 0,3 1,21

7.3. Într-un zăcământ orizontal se aplică un proces de dezlocuire fracţională a ţiţeiului de către apa injectată prin
sonde dispuse în linie directă cu cele de extracţie. Relaţiile permeabilitate–saturaţie sunt descrise de datele din tabelul 7.1, iar
presiunea de zăcământ se menţine la valoarea iniţială, pentru care bt = 1,3 şi ba = 1. Ştiind că μt = 5 cP şi μa = 0,5 cP, se cer:
a) producţia cumulativă de ţiţei exprimată în volume de pori, în momentul inundării sondelor de extracţie;
b) valorile raţiei apă–ţiţei produse, în condiţii de zăcământ şi de suprafaţă, la inundarea sondelor de extracţie.
7.4. Într-un zăcământ orizontal se aplică un proces de dezlocuire fracţională a ţiţeiului de către apa injectată prin
sonde dispuse în linie directă cu cele de extracţie. Relaţiile permeabilitate–saturaţie sunt descrise de datele din tabelul 7.1, iar
presiunea de zăcământ se menţine la valoarea iniţială, pentru care bt = 1,3 şi ba = 1. Ştiind că μt = 0,4 cP şi μa = 1 cP, se cer:
a) producţia cumulativă de ţiţei exprimată în volume de pori, în momentul inundării sondelor de extracţie;
b) valoarea raţiei apă–ţiţei produse, în condiţii de suprafaţă, la inundarea sondelor de extracţie;
c) examinând graficul fa(sa), să se argumenteze că dezlocuirea este de tip piston.
7.5. Într-un zăcământ de ţiţei orizontal se injectează apă, la debitul constant Q = 159 m3/(zi·sondă), printr-un şir de
sonde, dispuse în linie directă cu cele de extracţie. Se cunosc: m = 0,18, sai = 0,20, str = 0,20, μt = 5 cP, μa = 0,5 cP, grosimea
stratului h = 12,2 m, distanţa dintre două sonde de injecţie consecutive a = 190,5 m şi distanţa dintre şirul sondelor de
injecţie şi cel al sondelor de extracţie L = 609,6 m. Aplicând procedeul WELGE graficului funcţiei fa(sa) au fost
determinate valorile: saf = 0,45, faf = 0,70, sami = 0,55. Presupunând că dezlocuirea are loc în condiţiile mişcării
fracţionale, iar injectarea apei începe odată cu punerea sondelor în producţie, se cer:
a) timpul de inundare a sondelor de extracţie;
b) evoluţia producţiei cumulative de ţiţei după inundare, în funcţie de volumul cumulativ de apă injectată şi de timp.
7.6. Un zăcământ de ţiţei, care are cap primar de gaze şi se caracterizează prin: resursa Tabelul 7.5
geologică de ţiţei N = 4,873·106 m3, resursa geologică de gaze libere din cupolă G = 3,6·108
sg krt krg/krt
m 3N , aria contactului gaze–ţiţei A = 3,41·106 m2, k = 300 mD, sai = 0,3, pi = 9,48 MPa, bti = 0,20 0,132 0,77
1,21, bgi = 0,01, μt = 0,48 cP. μg = 0,0148 cP, Rsi = 85 m 3N /m3, ρg = 84 kg/m3, ρt = 765 kg/m3 0,25 0,068 2,30
0,30 0,032 7,35
şi Qto = 442,5 m3/zi, este supus unui proces de menţinere totală a presiunii prin injecţie de 0,35 0,013 25,15
gaze în cupolă. Relaţiile permeabilitate relativă – saturaţie sunt descrise de valorile listate în 0,40 0,0048 117,00
0,45 0,0016 755
tabelul 7.5. Ştiind că mişcarea fluidelor este unidimensională verticală (α = π/2), se cer:
0,50 0,0005 10000
a) factorul de recuperare a ţiţeiului, în momentul invadării de către gaze a sondelor de 0,55 0,00015 80000
extracţie, deschise la baza zăcământului; 0,60 0,00004 900000
b) raţia gaze-ţiţei la ieşirea din zăcământ, în momentul inundării cu gaze; 0,65 0 ∞
c) cantitatea adimensională de gaze care trebuie injectate.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________

1. Care sunt motivele pentru care se practică injecţia de fluide în zăcămintele de ţiţei?
2. Care sunt sistemele de amplasare a sondelor de injecţie şi de extracţie în cadrul unui proces de injecţie în zăcământ?
Precizaţi şi variantele acestor sisteme de amplasare.
3. În ce condiţii dezlocuirea ţiţeiului de către apă este un proces de tip fracţional?
4. Care sunt polimerii cei mai folosiţi pentru aditivarea apei de injecţie?
5. Care sunt principalele criterii de selecţie a unui zăcământ pentru spălarea cu soluţie de polimer?
1. Domeniile mişcării apei şi ţiţeiului în cadrul dezlocuirii unidimensionale de tip piston a ţiţeiului
2. Dependenţa dintre fracţia de debit a fluidului dezlocuitor şi saturaţia în fluid dezlocuitor
3. Metoda BUCKLEY–LEVERETT de determinare a saturaţiei sDf în fluid dezlocuitor la inundarea sondelor de extracţie
4. Metoda WELGE de determinare a saturaţiei sDf în fluid dezlocuitor la inundarea sondelor de extracţie
5. Comportarea reologică a soluţiilor de polimer
1. Prevederea evoluţiei frontului de dezlocuire unidimensională de tip piston
2. Prevederea evoluţiei producţiei cumulative de ţiţei obţinute în cadrul unui proces de dezlocuire fracţională
3. Degradarea soluţiilor de polimer
1. Dezlocuire unidimensională – dezlocuire radial plană a ţiţeiului de către apă
2. Dezlocuire de tip piston – dezlocuire fracţională
3. Mişcare monofazică – mişcare bifazică a fluidelor în medii poroase
4. Comportare newtoniană, pseudoplastică, respectiv dilatantă a soluţiilor de polimer
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Capitolul 8
SPĂLAREA CHIMICĂ A ZĂCĂMINTELOR DE ŢIŢEI

Procesele de spălare chimică a zăcămintelor de ţiţei constau injectarea unui dop de soluţie alcalină sau de soluţie
de surfactant, urmată, de regulă, de o soluţie de polimer. Spălarea chimică are ca obiectiv creşterea factorului de
recuperare a ţiţeiului prin: modificarea umidibilităţii rocii, micşorarea tensiunii interfaciale, formarea unei emulsii de tip
apă în ţiţei, dezlocuirea cu microemulsie etc. În cadrul proceselor de spălare chimică poate fi inclusă şi injecţia de
soluţii de polimer, tratată în subcapitolul 7.5.
8.1 Spălarea alcalină

8.1.1 Mecanismele spălării alcaline
Spălarea unui zăcământ de ţiţei cu soluţie alcalină este un proces de spălare cu apă îmbunătăţit prin creşterea
valorii pH, în scopul măririi factorului de recuperare. În acest scop se introduc în apa de injecţie baze tari care formează,
în zăcământ, surfactanţi (substanţe tensioactive, agenţi activi de suprafaţă), în urma reacţiilor chimice dintre aceşti
aditivi şi componenţii saponificabili ai ţiţeiului. Cei mai folosiţi aditivi alcalini (bazici) ai apei injectate sunt hidroxidul
de sodiu şi ortosilicatul de sodiu.
Mecanismele de bază ale spălării cu soluţie alcalină sunt: modificarea umidibilităţii rocii, micşorarea tensiunii
interfaciale, emulsionarea ţiţeiului şi diminuarea rigidităţii peliculelor interfaciale.
Dependenţa cantităţii de ţiţei recuperate prin spălare cu apă de umidibilitatea rocii, reflectată prin unghiul de
contact θ, a fost stabilită de OWENS şi ARCHER [54], prin studii de laborator pe carote cu umidibilitatea modificată
artificial, şi este prezentată în figura 8.1 [22]. Acest grafic arată că producţia cumulativă de ţiţei obţinută prin spălare cu
apă în momentul inundării sondei de extracţie, adică pentru o raţie apă–ţiţei oarecare, scade odată cu creşterea unghiului
de contact de la 0° la 180°.
Pentru creşterea semnificativă a factorului de recuperare a
ţiţeiului în cadrul unui proces de spălare cu apă, trebuie reduse sau
eliminate forţele capilare care reţin ţiţeiul în matricea poroasă a
zăcământului [9]. În acest sens, cercetătorii caută să găsească agenţi
activi de suprafaţă (surfactanţi) care, în concentraţii mici, să determine
obţinerea unei creşteri substanţiale a factorului de recuperare.
O altă cale de reducere a forţelor capilare constă în creşterea pH-
ului apei de injecţie. Dacă această modificare a pH-ului se poate realiza
folosind substanţe alcaline necostisitoare [34], procesul de creştere a
factorului de recuperare poate fi mai ieftin decât cel care implică
injectarea de la suprafaţă a surfactanţilor.
Figura 8.1 Efectul umidibilităţii rocii asupra performanţei
Micşorarea tensiunii interfaciale prin spălare cu soluţie alcalină
spălării cu apă
este menţionată încă din 1956 de REISBERG şi DOSCHER [60]. Ei au
arătat că, într-un anumit domeniu al pH-ului, tensiunea interfacială
dintre apă şi unele ţiţeiuri din California a avut valori foarte mici, iar peliculele interfaciale rigide au fost solubilizate şi
îndepărtate. Rezultatele publicate în literatura de specialitate arată că tensiunea interfacială minimă apare, în general, în
domeniul concentraţiilor de NaOH cuprinse între 0,05 şi 0,2 procente masice şi la o valoare a pH-ului de aproximativ 12,5.
Pentru aprecierea efectului micşorării tensiunii interfaciale asupra reducerii saturaţiei reziduale în ţiţei se
foloseşte numărul capilar [68], definit ca raport între forţele capilare şi forţele de frecare astfel
μv
N cf = , (8.1)
σ
unde v este viteza de filtrare, iar σ – tensiunea interfacială. În general, spălarea convenţională cu apă se realizează în
condiţiile unor valori ale lui Ncf de ordinul 10–6. Obţinerea unei creşteri acceptabile a factorului de recuperare
corespunde creşterii lui Ncf la valori mai mari de 10–4. Deoarece injecţia se efectuează la o viteză maximă constantă, iar
vâscozitatea dinamică μ este practic invariabilă, conform relaţiei (8.1) creşterea lui Ncf este determinată de micşorarea
tensiunii interfaciale σ. Ţinând seama că majoritatea sistemelor ţiţei–apă sărată au σ ≅ 25 mN/m (milinewton pe metru),
reducerea lui σ de 104 ori, până la valoarea 0,0025 mN/m, determină creşterea lui Ncf la valoarea 10–2, realizabilă în
cadrul spălării cu soluţii micelare şi, în condiţii favorabile, spălării cu soluţie alcalină.
Din punct de vedere microscopic, unghiul de contact defineşte o condiţie la contactul suprafaţă solidă–ţiţei–apă
şi, împreună cu celelalte ecuaţii şi condiţii la limite, determină dimensiunea şi poziţia picăturilor imobile de ţiţei,
formate în timpul dezlocuirii ţiţeiului de către apă. Este greu de admis că picăturile de ţiţei reţinute de forţele capilare
pot fi mobilizate numai prin modificarea unghiului de contact. Considerarea forţelor care acţionează asupra unei
interfeţe ţiţei–apă arată că doar o valoare foarte mică a tensiunii interfaciale este capabilă să asigure punerea în mişcare
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
a picăturilor de ţiţei în condiţiile unei dezlocuiri nemiscibile. Aceasta înseamnă că obţinerea unei îmbunătăţiri a
recuperării prin modificarea umidibilităţii depinde de cantitatea de ţiţei existentă ca fază continuă în momentul
schimbării umidibilităţii rocii. Ca urmare, creşterea recuperării ţiţeiului va fi maximă dacă spălarea cu soluţie alcalină
pentru modificarea umidibilităţii va fi iniţiată odată cu începerea injecţiei de apă în zăcământ.
Experimentele de laborator au arătat că, în special în cazul ţiţeiurilor grele, prin micşorarea tensiunii interfaciale
ca urmare a reacţiei dintre acizii organici şi soluţia alcalină, are loc formarea unei emulsii [60]. De asemenea, s-a
precizat că există două mecanisme ale procesului de creştere a cantităţii de ţiţei extrase prin emulsionare şi anume:
mecanismul emulsionării şi antrenării [43, 44] şi mecanismul emulsionării şi reţinerii [19]. În cadrul procesului de
antrenare, ţiţeiul rezidual mobilizat este înglobat în soluţia alcalină aflată în mişcare, fiind produs sub formă de emulsie
foarte fină. Într-un proces de reţinere, ţiţeiul emulsionat este reţinut din nou, în anumite spaţii ale mediului poros, unde
interacţionează cu soluţia injectată, forţând-o să pătrundă în porii din care ţiţeiul nu fusese dezlocuit anterior. Ca
urmare, procesul de reţinere duce la creşterea eficienţei spălării volumetrice. Întrucât vâscozitatea emulsiilor apă în ţiţei
este mai mare decât cea a emulsiilor ţiţei în apă, formarea emulsiilor apă în ţiţei prezintă o importanţă sporită în cazul
mecanismului de reţinere. Se apreciază că injectarea unei emulsii, formate la suprafaţă sau în sondă, este mai eficientă
decât injectarea soluţiei alcaline [43]. Pe de altă parte, COOKE ş.a. [8] au arătat că bancul de emulsie poate fi generat în
zăcământ la fel ca în laborator, demonstrând că acizii organici, existenţi în mod natural în unele ţiţeiuri, reacţionează cu
apa alcalină, producând, la interfaţa ţiţei–apă, săpunuri care micşorează de sute de ori tensiunea interfacială între ţiţei şi
apă. Rezultă, deci că, în anumite condiţii de salinitate, pH şi temperatură, mişcarea simultană în mediul poros a apei
alcaline şi ţiţeiului acid duce la formarea unei emulsii apă în ţiţei, ale cărei proprietăţi permit generarea, în vecinătatea
frontului de emulsie, a unor gradienţi de presiune neuniformi, capabili să învingă forţele capilare şi să dezlocuiască
ţiţeiul din pori.
În cazul anumitor ţiţeiuri, la interfaţa apă–ţiţei se formează pelicule insolubile, constituite din răşini şi asfaltene
[30, 62]. Rezistenţa acestor pelicule, care contribuie la stabilitatea emulsiilor de tip ţiţei în apă, se reduce substanţial în
prezenţa apei alcaline [62]. REISBERG şi DOSCHER [60] au apreciat că îmbunătăţirea recuperării ţiţeiului prin spălare cu
soluţie de NaOH sau cu soluţie de surfactant se datorează, parţial, ruperii acestor pelicule interfaciale.
8.1.2 Criterii de selecţie a zăcământului pentru spălarea alcalină

În cadrul alegerii unui zăcământ de ţiţei pentru spălare alcalină, se au în vedere următoarele aspecte:
– cantitatea de ţiţei rămasă în zăcământ;
– evoluţia exploatării;
– caracteristicile zăcământului;
– proprietăţile fluidelor şi rocii colectoare.
Un zăcământ poate candida pentru un proces de spălare alcalină dacă dispune de o cantitate specifică de ţiţei
nerecuperat de cel puţin 515 m3/(ha·m), corespunzător unei saturaţii în ţiţei mai mari de 0,4.
Cunoaşterea evoluţiei exploatării zăcământului presupune colectarea următoarelor informaţii:
a) producţia cumulativă şi curbele de declin ale sondelor şi zăcământului,
b) raţiile apă–ţiţei şi gaze–ţiţei pentru fiecare sondă,
c) date de cercetare hidrodinamică a sondelor,
d) evoluţiile în timp ale injectivităţii şi productivităţii formaţiunii,
e) evidenţa şi particularităţile efectuării operaţiilor de acidizare, fisurare hidraulică şi deparafinare,
f) dificultăţi determinate de coroziune, depunerea de parafine sau asfaltene, înnisiparea sondelor etc.
În general, se poate spune că sondele care au prezentat dificultăţi vor continua să se confrunte cu acestea, la scară
amplificată, şi în cadrul proceselor de creştere a factorului de recuperare a ţiţeiului.
Pe baza analizării caracteristicilor structurale şi petrofizice ale zăcămintelor, în asociere cu informaţiile provenite
din diagrafia de sondă, nu se va aplica spălarea alcalină la zăcămintele care prezintă: grosimea brută mult mai mare
decât grosimea netă, suprafaţă productivă redusă, eterogenitate mare, grad de stratificare accentuat, structură puternic
faliată sau fisurată, conţinut ridicat de argile (în special argile montmorillonitice), adâncimi mari (preferându-se
adâncimi cuprinse între 900 m şi 1.800 m), zonă productivă cu grosime mică mărginită inferior de un acvifer cu grosime
mare, cap de gaze, permeabilităţi şi porozităţi mici, numeroase bariere de argilă cu mare extindere laterală etc.
Prezenţa sondelor cu coloane defecte sau cu inelul de ciment deteriorat poate anula creşterea factorului de
recuperare. Distanţa mare dintre sondele existente poate fi avantajoasă, dacă creşterea producţiei cumulative prin
îndesirea sondelor compensează investiţiile implicate de forarea sondelor noi. Diametrul coloanei de exploatare trebuie
să fie cel puţin egal cu 114,3 mm (4,5 in).
Proprietăţile fluidelor şi rocii colectoare din zăcămintele propuse pentru spălare alcalină trebuie să se încadreze
în următoarele limite: vâscozitatea ţiţeiului mai mică de 200 mPa·s, densitatea ţiţeiului cuprinsă în intervalul
(850…980) kg/m3, temperatura de zăcământ mai mică de 93 °C, compresibilitatea ţiţeiului moderată (ţinând seama că
ţiţeiurile foarte compresibile se pretează la procese de dezlocuire miscibilă), saturaţia în apă interstiţială mai mică de 0,5
(întrucât valorile mai mari indică un conţinut ridicat de marne şi argile al formaţiunii productive), salinitatea apei mai
mică de 200.000 ppm, absenţa ionilor divalenţi din apa interstiţială, absenţa din roca colectoare a gipsului, anhidritului
şi argilelor cu mare capacitate de schimb ionic. Dacă apa de zăcământ conţine clorură de sodiu, se recomandă folosirea
ortosilicatului de sodiu în locul hidroxidului de sodiu ca aditiv alcalin al apei de injecţie. Sunt preferate zăcămintele cu
roca colectoare constituită din gresie.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
108 9. RECUPERAREA TERMICĂ A ŢIŢEIULUI
8.2 Spălarea de tip surfactant–polimer

8.2.1 Aspecte generale
Încă din anii 1950 au fost efectuate cercetări intense privind creşterea factorului de recuperare a ţiţeiului prin
spălare de tip surfactant–polimer, dar rezultatele acestor cercetări au început să fie făcute publice abia pe la jumătatea
deceniului al şaptelea al secolului XX. În literatura de specialitate, acest proces de spălare este cunoscut, în funcţie de
detaliile de aplicare, sub diferite denumiri: spălare cu microemulsii, spălare cu soluţii micelare, spălare de tip tensiune
interfacială mică sau spălare cu surfactant [28, 32, 33]. După ce s-a stabilit necesitatea injectării unui dop de soluţie de
polimer în spatele dopului de surfactant, pentru controlul mobilităţii, procesul a fost numit spălare de tip surfactant–
polimer [27].
În general, procesul de spălare surfactant–polimer cuprinde următoarele etape: prespălarea, injectarea dopului de
surfactant, cosurfactant şi trasor, injectarea dopului de soluţie de polimer şi injectarea apei de împingere a dopurilor.
Prespălarea constă din injectarea unui fluid (de regulă, soluţie de NaCl), în scopul îndepărtării apelor de
zăcământ incompatibile cu compoziţia soluţiilor de surfactant şi de polimer preconizate. Principalele cauze ale acestei
incompatibilităţi sunt prezenţa cationilor divalenţi de magneziu, calciu şi fier, sau conţinutul excesiv de cloruri.
Soluţia de surfactant este injectată după prespălare şi, în mod obişnuit, conţine un surfactant principal, un
cosurfactant şi un electrolit, care îi conferă o anumită salinitate. Se recomandă ca dopul de surfactant să includă (în
special la experimentul de zăcământ), un trasor, care să monitorizeze mişcarea şi stabilitatea acestuia.
După dopul de surfactant se injectează un dop de soluţie de polimer (de regulă, poliacrilamidă parţial hidrolizată
– PAA), care are rolul de a împinge soluţia tensioactivă în condiţii stabile, iar în etapa finală a procesului se injectează
apă de zăcământ, pentru reducerea cheltuielilor.
Spălarea de tip surfactant–polimer este cel mai complex şi
mai scump proces de spălare chimică. Argumentele care pledează în
favoarea aplicării acestui proces de spălare sunt următoarele:
a) larga varietate de zăcăminte la care se poate realiza
creşterea factorului de recuperare, în condiţiile în care alte procese
de spălare chimică sunt inaplicabile,
b) creşterea mai accentuată a producţiei cumulative
suplimentare de ţiţei, în raport cu alte metode, aşa cum se observă
din figura 8.2, obţinută de MUNGAN [45], pe baza unor experimente
de dezlocuire efectuate în laborator, pe probe din gresie de Berea.
Obiectivele principale ale spălării surfactant–polimer sunt:
a) realizarea şi menţinerea unei tensiuni interfaciale foarte
mici, reflectate prin obţinerea unei eficienţe de dezlocuire ridicate;
b) protejarea soluţiei de surfactant împotriva disipării, prin
asigurarea controlului mobilităţii acesteia, în scopul obţinerii unei
eficienţe mari a spălării volumetrice.
Există două variante de aplicare a spălării de tip surfactant–
polimer:
a) injectarea unui volum relativ mare, egal cu (15…30)% din
volumul porilor, de surfactant cu concentraţie mică ((2…4 )%);
b) injectarea unui volum relativ mic ((3…20)% din volumul Figura 8.2 Creşterea factorului de recuperare a ţiţeiului în cadrul
porilor) de surfactant cu concentraţie mare ((8…12)%). unor procese de spălare chimică, aplicate pe modele radiale din
Varianta injectării surfactantului cu concentraţie mică are gresie de Berea
drept scop formarea unui banc de ţiţei prin micşorarea tensiunii
interfaciale, iar procesul de injecţie de surfactant cu concentraţie mare are ca obiectiv formarea unui banc de ţiţei prin
dezlocuire miscibilă. Datorită adsorbţiei şi reţinerii continue a surfactantului în timpul deplasării soluţiei prin mediul
poros, procesul de spălare cu surfactant în concentraţie mare se transformă, treptat, într-un proces de spălare cu
surfactant în concentraţie mică.
Procesul de spălare cu surfactant în concentraţie mare se mai numeşte şi spălare cu microemulsie sau cu soluţie
micelară. Prin microemulsie se înţelege o dispersie foarte fină (microscopică), termodinamic stabilă, care conţine ţiţei,
apă sărată, surfactant şi cosurfactant. În cazul dizolvării unor concentraţii foarte mici de surfactant într-o singură fază,
soluţia de surfactant este similară cu o dispersie moleculară în apă, în care fiecare moleculă de surfactant este dizolvată
complet în apă sau ţiţei, după caz. Dacă surfactantul în concentraţie mare se află într-un sistem bifazic ţiţei–apă,
moleculele de surfactant nu vor fi solubilizate şi disociate complet, ci vor forma agregate (micele) de tip ţiţei fază
exterioară sau apă fază exterioară, ce au formă sferică sau lamelară. Dimensiunile micelelor sferice sunt cuprinse între
10–6 mm şi 10–4 mm. În funcţie de surfactant, de cosurfactant şi de salinitate, corelate cu concentraţia fiecărei faze,
micelele pot solubiliza în interiorul lor o cantitate apreciabilă de fluide.
De obicei, surfactantul constă dintr-un sulfonat de ţiţei, cu masa moleculară cuprinsă în domeniul (370…450)
kg/kmol, cosurfactantul este un alcool, iar electrolitul constă dintr-o soluţie de NaCl. Ca exemple de soluţii micelare
folosite în aplicaţii de zăcământ se pot menţiona: soluţia de tip ţiţei fază exterioară, cu compoziţia volumică 8.5%
sulfonat de ţiţei, 4% alcool izopropilic, 50% hidrocarburi şi 37,5% soluţie de NaCl, respectiv soluţia de tip apă fază
exterioară, compusă din 10% sulfonat de ţiţei, 3% alcool izopropilic, 35% hidrocarburi şi 52% soluţie de NaCl.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
8.2.2 Comportarea de fază a soluţiilor cu structură micelară

Spălarea cu surfactant în concentraţie mare este considerată, cu un anumit grad de inadvertenţă, ca fiind o
dezlocuire miscibilă. Deşi este dificil de acceptat că acest proces reprezintă o dezlocuire miscibilă, atâta vreme cât
sistemul prezintă discontinuităţi de ordinul sutelor de angstromi, dacă se ţine seama că miscibilitatea, raportată la o
anumită scară, este definită pe baza absenţei interfeţelor fluid–fluid, luând ca scară de referinţă pe cea a luminii vizibile
se poate accepta că procesul menţionat este unul miscibil.
Pentru studiul comportării de fază a microemulsiilor se foloseşte, de regulă, diagrama triunghiulară a
compoziţiilor (figura 8.3), bazată pe aproximarea microemulsiei printr-un sistem ternar, format din ţiţei (T), apă
mineralizată (A) şi surfactant plus cosurfactant (S). Curba AT de pe această diagramă delimitează zona multifazică (de
sub curbă) de zona monofazică. Punctele B şi C, spre exemplu, se află în zona monofazică (miscibilă), care a fost
stabilită experimental, pe baza trecerii luminii albe prin probele de fluid fără a fi identificată prezenţa unor interfeţe. De
altfel, miscibilitatea este o proprietate a perechilor de puncte compoziţionale. Astfel, două compoziţii sunt reciproc
miscibile, parţial miscibile sau nemiscibile, după cum dreapta care uneşte punctele celor două compoziţii se află integral
în zona miscibilă, parţial în zona miscibilă, respectiv în exteriorul zonei miscibile. În acest sens, compoziţiile A şi C
sunt parţial miscibile, iar compoziţiile D şi T sunt nemiscibile. Linia dreaptă GH corespunde concentraţiei maxime în
surfactant plus cosurfactant, egală cu aproximativ 15 procente, care se justifică economic în aplicaţiile de zăcământ.
Un proces de dezlocuire într-un mediu poros este miscibil sau local miscibil, după cum toate perechile de
compoziţii sunt miscibile în întregul mediu poros sau numai într-o anumită zonă a acestuia. Un proces de dezlocuire
care nu este cel puţin local miscibil este nemiscibil. Conform acestor definiţii, fluidul de compoziţie F poate fi dezlocuit
miscibil de fluidul de compoziţie C, dacă se presupune că proba de rocă este saturată iniţial numai cu fluidul F, iar
capacităţile de schimb ionic şi de adsorbţie ale rocii sunt satisfăcute.
Compoziţiile fluidelor de injecţie pentru dezlocuirile cu microemulsii se
află în zona mărginită de curba AT şi de dreapta GH, iar compoziţia oricărui
banc apă–ţiţei format se găseşte pe dreapta AT (de exemplu, în punctul E). Ca
urmare, dezlocuirea bancului apă–ţiţei cu microemulsii având compoziţia în
domeniul menţionat nu va fi miscibilă dar, prin formarea unor zone de tranziţie,
se va realiza o dezlocuire local miscibilă, care se va menţine până la degradarea
dopului de surfactant.
Comportarea de fază a microemulsiilor este mai complicată decât o arată
diagrama triunghiulară a compoziţiilor. Astfel, o microemulsie poate fi în
echilibru cu ţiţei în exces, cu apă în exces, sau cu ţiţei şi apă în exces. WINDSOR
[76] a denumit astfel de comportări de fază drept comportări de tipul 1, 2 şi 3,
iar HEALY ş.a. [32] le-au identificat cu faza inferioară (în care faza micelară este
Figura 8.3 Reprezentarea ternară a sistemului
surfactant–apă mineralizată–ţiţei în echilibru cu ţiţeiul în exces), faza superioară (în care faza micelară este în
echilibru cu apa în exces) şi faza mijlocie (în care faza micelară este în echilibru
cu ţiţeiul şi apa aflate în exces).
Deoarece fluidul micelar trebuie să dezlocuiască ţiţeiul şi nu apa, este necesar ca, în zona spălării nemiscibile,
fluidul micelar să rămână miscibil cu ţiţeiul şi nemiscibil cu apa. Acest deziderat ar putea fi realizat cu sistemele
micelare de tip fază superioară. Dar miscibilitatea fluidului micelar cu apa din soluţia de polimer duce la reţinerea unei
mari cantităţi de fluid micelar sub formă de saturaţie imobilă. Pe de altă parte, deşi fluidul micelar de tip fază inferioară
poate fi dezlocuit complet, fiind miscibil cu soluţia de polimer, el are dezavantajul că ocoleşte zone mari, din care ţiţeiul
nu este dezlocuit. Prin folosirea unui fluid micelar de tip fază mijlocie se poate realiza un compromis între aceste două
cazuri, rezultând o cantitate mai mică de ţiţei ocolit şi mai puţin fluid micelar reţinut în zona de dezlocuire cu soluţie de
polimer, reflectate prin creşterea eficienţei recuperării ţiţeiului.
În cadrul sistemelor de surfactant cu concentraţie mare, formarea unei emulsii de tip fază mijlocie are loc într-un
domeniu îngust al salinităţii. Valoarea salinităţii care asigură dizolvarea unor volume egale de ţiţei şi apă în
microemulsia de tip fază mijlocie se numeşte salinitate optimă a sistemului.
8.2.3 Criterii de selecţie a zăcământului pentru spălarea de tip surfactant – polimer

Orice zăcământ de ţiţei care poate fi sau a fost spălat cu apă, în condiţiile obţinerii unor rezultate favorabile,
poate fi selecţionat pentru aplicarea spălării de tip surfactant–polimer, dacă creşterea suplimentară a producţiei
cumulative de ţiţei este în măsură să acopere cheltuielile implicate de aplicarea acestui proces. Costul ridicat al
sistemelor surfactant – polimer impune ca producţia cumulativă suplimentară obţinută prin această metodă să fie mult
mai mare decât cea aferentă altor procese de spălare chimică. După MUNGAN [45], cantitatea de ţiţei existentă în
zăcământ la iniţierea procesului trebuie să corespundă unei saturaţii în ţiţei de cel puţin 0,4 şi unui conţinut specific de
ţiţei mai mare de 515 m3/(ha·m), la fel ca în cazul spălării alcaline.
Proprietăţile zăcămintelor de ţiţei apte pentru spălarea cu surfactant trebuie să se situeze între următoarele limite:
porozitatea (12…30)%, permeabilitatea (10…500)·10–15 m2, temperatura de zăcământ (10…99) °C, vâscozitatea
ţiţeiului (5…110) mPa·s, salinitatea apei (3.000…150.000) ppm, adâncimea (300…1.370) m, grosimea (3…12) m.
La fel ca în cazul proceselor de spălare alcalină, aplicarea spălării cu surfactant nu este indicată în cazul
zăcămintelor caracterizate prin: grosime mică în prezenţa unui acvifer de grosime mare, structură puternic faliată sau
fisurată, salinitate mare şi conţinut ridicat de cationi multivalenţi ai apei de zăcământ etc.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________

1. Care sunt substanţele bazice folosite în cadrul proceselor de spălare alcalină a zăcămintelor de ţiţei?
2. Ce este numărul capilar şi care este ordinul său de mărime în cadrul unei spălări convenţionale cu apă?
3. Care sunt etapele unui proces de spălare de tip surfactant–polimer?
4. Precizaţi obiectivele principale ale spălării surfactant–polimer.
5. Enumeraţi patru criterii de selecţie a unui zăcământ pentru spălarea de tip surfactant–polimer.

1. Creşterea factorului de recuperare a ţiţeiului prin aplicarea unor procese de spălare chimică.
2. Reprezentarea într-o diagramă triunghiulară a sistemului surfactant– apă mineralizată–ţiţei.

1. Mecanismele de recuperare a ţiţeiului prin spălare cu soluţii alcaline.
2. Criterii de selecţie a zăcământului pentru spălarea alcalină.
3. Comportarea de fază a soluţiilor cu structură micelară.

1. Spălarea alcalină – spălarea cu surfactant.
2. Îmbibare – drenaj (dezlocuire).
3. Absorbţie – adsorbţie.
4. Injectivitate – productivitate.
5. Spălare cu surfactant (de concentraţie redusă) – spălare cu microemulsie.
.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Capitolul 9
RECUPE RAREA TERMICĂ A Ţ IŢEIULUI

9.1. Aspecte generale
Principalele metode termice de recuperare a ţiţeiului sunt: injecţia ciclică sau continuă de abur, injecţia de apă
fierbinte şi combustia subterană. Metodele termice de recuperare sunt destinate, în special, exploatării zăcămintelor de
ţiţeiuri grele sau foarte vâscoase. Pe lângă aceste metode termice, au mai fost preconizate procedee de încălzire a
zăcământului bazate pe: undele sonice, radiaţiile electromagnetice, conducţia electrică între electrozi plasaţi în sonde etc.
Unele dintre aceste procedee au fost reconsiderate şi constituie tehnologii potenţiale de creştere a factorului de
recuperare a ţiţeiului. Astfel, alături de alte procedee potenţiale ca: metoda microbiană (de folosire a microorganismelor
pentru producerea de surfactanţi şi dioxid de carbon în zăcământ), metodele miniere, spălarea cu abur a zăcămintelor de
ţiţeiuri uşoare (aflate la adâncime mică), se situează şi metoda încălzirii zăcămintelor de ţiţeiuri grele cu ajutorul
energiei radiaţiilor din domeniul frecvenţelor radio.
Analiza evoluţiei aplicării principalelor metode de recuperare termică a ţiţeiului conduce la concluzia
surprinzătoare potrivit căreia, în prima perioadă [29], s-a acordat o importanţă preferenţială combustiei subterane,
apreciindu-se că aerul poate fi injectat mai uşor decât aburul, în condiţiile unui consum de combustibil (la suprafaţă)
mai mic. În ordinea importanţei, s-a considerat că injecţia de apă fierbinte se situează pe locul al doilea. Cercetările
ulterioare au arătat însă că apa fierbinte inundă sondele de extracţie în ritm rapid, conducând la o eficienţă a spălării
areale redusă, ca urmare a avansării preferenţiale a apei fierbinţi prin zonele mai permeabile.
În paralel cu experimentele de laborator şi aplicaţiile de zăcământ privind combustia subterană, s-au efectuat
experimente şi aplicaţii referitoare la procesele de injecţie de abur [63]. În anul 1959, în cadrul aplicării spălării cu abur
a zăcământului Mene Grande (Venezuela), s-a descoperit întâmplător procesul de stimulare a productivităţii sondelor
prin injecţie de abur [20], devenit ulterior un proces ciclic, cunoscut sub numele de injecţie ciclică de abur. Această
descoperire a avut loc ca urmare a apariţiei unor erupţii în jurul unei sonde de injecţie, fapt ce a determinat ca sonda
respectivă să fie deschisă pentru scurgerea fluidelor din zăcământ, în scopul depresurizării stratului. Cu acest prilej s-a
constatat că sonda a continuat să producă un debit de 16 t/zi ţiţei cu procent mic de apă. De altfel, iniţial, ideea
stimulării sondei prin injecţie de abur nu a putut prinde contur tocmai datorită concepţiei, larg acceptate, că o astfel de
sondă ar produce, în principal, apă.
Creşterea substanţială a numărului proiectelor de injecţie ciclică sau continuă de abur şi a producţiei de ţiţei
obţinute prin aplicarea acestor proiecte pe plan mondial în ultimele decenii ale secolului XX a arătat clar că, în cadrul
competiţiei dintre cele trei metode termice, procesele de injecţie de abur conduc detaşat.
Tehnologia injectării aburului a înregistrat progrese importante privind: reducerea pierderilor de căldură în
sondele de injecţie (prin folosirea tubingului dublu izolat termic şi depresurizarea spaţiului inelar sau umplerea lui cu un
gel de ţiţei), îmbunătăţirea performanţei injecţiei ciclice de abur (prin injectarea unui dop de metan, aer, dioxid de
carbon, solvenţi sau apă cu 3,8% bentonită), generarea aburului la talpa sondei (prin arderea unui combustibil lichid în
sondă şi pulverizarea directă a apei în flacără), folosirea unor sonde orizontale pentru injecţia ciclică de abur, spălarea
cu abur în minele de ţiţei etc.
9.2. Căldura disipată într-o sondă de injecţie a aburului

Aburul produs de un generator cedează, în drumul său spre stratul productiv,
o parte din căldură mediului înconjurător. Dacă se cunoaşterea fluxul termic disipat,
se poate calcula fluxul termic qz la intrarea aburului în zăcământ, cu relaţia
q z = q g − (qdc + qds ) , (9.1)
unde: qg este fluxul termic produs de generator, iar qdc, qds – fluxurile termice
disipate în conducta de transport abur de la generator la sondă, respectiv în sondă.
Dacă se notează cu qsdc fluxul termic specific (pe unitatea de lungime,
exprimat în J/(m·s) = W/m) disipat la transportul aburului prin conducta de lungime
l dintre generatorul de agent termic şi capul de erupţie al sondei, se poate scrie ecuaţia
qdc = qsdc l , (9.2)
unde qsdc poate fi calculat în funcţie de temperatura aburului, temperatura mediului
ambiant, natura izolaţiei termice, grosimea stratului izolator, diametrul şi grosimea Figura 9.1. Variaţia temperaturii pe direcţie
peretelui conductei. radială într-o sondă de injecţie a aburului
Pentru estimarea fluxului termic disipat în sondă se poate admite că transferul de căldură de la abur la
formaţiunile geologice traversate de sondă are caracter radial plan într-un domeniu infinit [58, 59].
Fluxul termic specific disipat în sonda de injecţie a aburului, la adâncimea z (figura 9.1), este dat de relaţia
q sds = 2 π ret U e (Ta −Teic ) , (9.3)
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
unde ret este raza exterioară a tubingului, Ue – coeficientul global de schimb de căldură de la agentul termic, injectat
prin tubing, la exteriorul inelului de ciment, iar Ta, Teic – temperatura aburului, respectiv temperatura la exteriorul
inelului de ciment.
Transferul de căldură se desfăşoară în regim staţionar de la agentul termic la exteriorul inelului de ciment şi în
regim tranzitoriu către straturile traversate de sondă. Se scriu relaţiile corespunzătoare transferului de căldură în regim
staţionar prin fiecare domeniu marcat în figura 9.1, exceptând domeniul de la exteriorul inelului de ciment, astfel
q sds = 2 π rit α1 (Ta − Tit ) , (9.4)
λ ol
q sds = 2 π (Tit − Tet ) , (9.5)
ln (ret rit )
λ iz
q sds = 2 π (Tet − Tiz ) , (9.6)
ln (riz ret )
q sds = 2 π riz (α C +α R )(Tiz − Tic ) , (9.7)
λ ol
q sds = 2 π (Tic − Tec ) , (9.8)
ln (rec ric )
λ cim
qsds = 2 π (Tec − Teic ) , (9.9)
ln (reic rec )
unde: λol, λiz, λcim sunt conductivităţile termice ale oţelului, materialului izolator şi, respectiv, cimentului, α1 –
coeficientul de convecţie forţată în agentul termic transportat prin tubing, αC, αR – coeficienţii transferului de căldură
prin convecţie şi, respectiv, prin radiaţie în spaţiul inelar, iar indicii asociaţi razelor r şi temperaturilor T au următoarele
semnificaţii: a – agent termic (abur), it – interiorul tubingului. et – exteriorul tubingului, iz – exteriorul stratului izolator
al tubingului, ic – interiorul coloanei, ec – exteriorul coloanei, eic – exteriorul inelului de ciment (figura 9.1).
Diferenţa de temperatură Ta – Teic se exprimă ca suma căderilor de temperatură datorate tuturor rezistenţelor
termice, adică
Ta − Teic = (Ta − Tit ) + (Tit − Tet ) + (Tet − Tiz ) + (Tiz − Tic ) + (Tic − Tec ) + (Tec − Teic ) . (9.10)
Înlocuind în expresia (9.10) relaţiile (9.4)…(9.9) rezultă rezistenţa termică totală, sub forma
1 1 ln (ret rit ) ln (riz ret ) 1 ln (rec ric ) ln (reic rec )
= + + + + + . (9.11)
ret U e rit α 1 λ ol λ iz riz (α C + α R ) λ ol λ cim
Schimbul de căldură în regim tranzitoriu de la exteriorul inelului de ciment
către formaţiunile geologice traversate de sondă are expresia
λ
qsds = 2 π s (Teic − Ts ) , (9.12)
f (t )
unde t este timpul adimensional, dat de relaţia
a t
t = s2 , (9.13)
reic
în care as este difuzivitatea termică, definită prin expresia
Figura 9.2 Graficul funcţiei f (t )
λ
as = s , (9.14)
corespunzător unor cazuri particulare, (ρc )s
iar funcţia f (t ) corespunzătoare regimului tranzitoriu are forma
flancate de cazurile limită caracterizate prin
temperatură constantă, respectiv flux termic
constant pe frontiera exterioară a coloanei 2 π λ s (Teic − Ts )
de burlane f (t ) = ,
dq dz
care, pentru t ≥ 2,5, devine
1 4t
f (t ) = ln . (9.15)
2 γ
Pentru domeniul t < 2,5, valorile funcţiei f (t ) pot fi citite din figura 9.2, în funcţie de parametrul rit Ue/λs.
Scriind că
Ta − Ts = (Ta − Teic ) + (Teic − Ts ) , (9.16)
rezultă
Ta − Ts
qsds = 2 π , (9.17)
1 f (t )
+
ret U e λs
unde Ts este temperatura formaţiunilor geologice la adâncimea z, definită prin relaţia
Ts = T0 + g t z , (9.18)
în care gt este gradientul geotermic, iar T0 – temperatura medie multianuală la suprafaţa solului.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Pentru determinarea coeficientului global de transfer termic Ue se neglijează rezistenţele termice la transferul de
căldură prin convecţie între agentul termic şi peretele interior al tubingului, precum şi la schimbul de căldură prin
conducţie în pereţii de oţel ai tubingului şi coloanei. Astfel, din relaţia (9.11), rezultă ecuaţia
1 ln (riz ret ) 1 ln (reic rec )
= + + . (9.19)
ret U e λ iz riz (α C + α R ) λ cim
Pentru cazul în care tubingul este izolat termic, se poate neglija şi rezistenţa termică asociată transferului de
căldură prin convecţie şi radiaţie în spaţiul inelar: [riz (α C + α R )]−1 , deoarece αC şi αR au valori mari. În acest caz, fluxul
termic disipat în sondă are expresia aproximativă
2 π(Ta − Ts )
qsds ≅ . (9.20)
1 1 f (t )
ln (riz ret ) + ln (reic rec ) +
λ iz λ cim λs
Când tubingul nu este izolat termic, ecuaţia (9.19) se simplifică prin absenţa primului termen, iar în al doilea
termen se înlocuieşte riz cu ret, rezultând expresia
1 1 ln(reic rec )
≅ + . (9.21)
ret U e ret (α C + α R ) λ cim
în care coeficientul schimbului de căldură convectiv, αC, se estimează cu formula
r −r
ret α C = f (Tm , p ) ic et (Ta − Tcm )1 3 , (9.22)
ln(ric ret )
în care funcţia de temperatură medie şi presiune, f (Tm , p ) , se aproximează prin relaţia
23
( ) ⎛ p ⎞
f (Tm , p ) = 0,982 − 1,8 ⋅ 10 −3 Tm + 1,28 ⋅ 10 −6 Tm2 ⎜⎜ ⎟⎟ , (9.23)
⎝ p0 ⎠
valabilă pentru valori ale temperaturii Tm cuprinse între 300 K şi 600 K.
Temperatura medie a transferului termic radial, Tm, este definită de media aritmetică
T + Tcm
Tm = a , (9.24)
2
temperatura medie a coloanei este dată de relaţia
⎛ 1 1 r ⎞ Ta − Tsm
Tcm = Ta − ⎜⎜ − ln eic ⎟⎟ , (9.25)
⎝ ret U e λ cim rec ⎠ 1 + f (t )
ret U e λs
iar temperatura straturilor traversate de sondă, la adâncimea medie z/2, se calculează, pe baza gradientului geotermic gt
şi temperaturii medii multianuale la suprafaţă T0, astfel
H
Tsm = T0 + g t . (9.26)
2
Coeficientul αR al transferului de căldură prin radiaţie se estimează cu ecuaţia
( )
ret α R = Ft σ ret Ta2 + Tcm2
(Ta + Tcm ) , (9.27)
în care factorul de formă Ft are expresia
−1
⎡ 1 ret ⎛ 1 ⎞⎤
Ft = ⎢ + ⎜⎜ − 1⎟⎟⎥ , (9.28)
⎢⎣ ε et ric ⎝ ε ic ⎠⎥⎦
iar σ = 5,6697 W/(m2·K4) este constanta STEFAN–BOLTZMANN.
În relaţia (9.25) a temperaturii medii a coloanei, Tcm, intervine coeficientul global de transfer termic, Ue, deci
calculul acestui coeficient se realizează iterativ, pornind de la o valoare Ue0 estimată grafic din figura 9.6, în funcţie de
starea tubingului (izolat sau nu), de prezenţa sau absenţa packerului termic, precum şi de eventuala prezenţă a unui gaz
inert (azot) sub presiunea de injecţie a aburului pinj în spaţiul inelar.
După determinarea, pe baza calculului iterativ, a coeficientului global de transfer termic Ue, se poate calcula
fluxul termic disipat în sondă, cu relaţia
2 π ret U e λ s ⎡ gt H 2 ⎤
qds = ⎢(Ta − T0 ) H − ⎥. (9.29)
λ s + ret U e f (t ) ⎢⎣ 2 ⎥⎦
9.3 Stimularea productivităţii sondei extractive de ţiţei prin injecţie ciclică de abur
Recuperarea termică a ţiţeiului prin injecţie ciclică de abur reprezintă, în principal, un proces de stimulare a
productivităţii sondelor dintr-un zăcământ de ţiţei vâscos, care dispune de diverse forme de energie ce pot fi activate
prin creşterea mobilităţii ţiţeiului. În cadrul acestui proces, una şi aceeaşi sondă se foloseşte succesiv atât pentru injecţia
unei anumite cantităţi de abur, cât şi pentru extracţia ţiţeiului, după ce aburul a cedat stratului căldura latentă de
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
condensare, determinând astfel scăderea vâscozităţii ţiţeiului. Cercetările experimentale au arătat că toate ţiţeiurile care au,
în condiţii de zăcământ (specifice zăcămintelor de mică adâncime), vâscozităţi cuprinse în intervalul (102…106) mPa·s
prezintă, la temperatura de 93 °C, vâscozităţi mai mici de 10 mPa·s, fapt ce asigură mobilizarea unor mari cantităţi de ţiţei.
Injecţia ciclică de abur nu necesită existenţa prealabilă a comunicaţiei dintre sonde, dar, prin continuarea ei, se
poate ajunge la această comunicaţie, creându-se astfel condiţiile trecerii la un proces de spălare cu abur.
Stimularea cu abur este un proces ciclic, în care fiecare ciclu constă din trei etape şi anume: 1. injecţia de abur la
un debit relativ mare, timp de 2 până la 4 săptămâni; 2. pauza de condensare, care constă din menţinerea sondei închise
timp de (1…3) zile, pentru condensarea integrală a aburului injectate în strat, şi 3. etapa de producţie, care începe prin
repunerea sondei în producţie şi se încheie prin trecerea la ciclul următor, în momentul în care debitul sondei a scăzut la
o anumită valoare. În general, debitul şi producţia cumulativă de ţiţei din ciclul următor sunt mai mici decât cele din
ciclul curent, cu excepţia unor cazuri determinate de prezenţa apei de talpă, a fisurilor în formaţiune etc. Debitul de apă
extrasă creşte însă, fără excepţie, de la un ciclu la altul. În figura 9.3 este prezentată variaţia debitului de ţiţei în cadrul a
trei cicluri consecutive, aplicate după o perioadă de exploatare a sondei nestimulate [24].
Mecanismul stimulării ciclice cu abur constă, în principal, din
mobilizarea ţiţeiului din vecinătatea sondei de injecţie–producţie (prin
scăderea vâscozităţii ţiţeiului) şi expulzarea acestuia din strat, sub
acţiunea separată sau simultană a unor forme de energie ca: energia
presiunii de zăcământ, energia gravitaţională, energia de compactare a
formaţiunii etc. Energia mecanică transmisă zăcământului prin injectarea
de abur este aproape integral transformată în energie termică prin
condensare şi, ca urmare, procesul de stimulare cu abur nu furnizează, în
principiu, formaţiunii nici o cantitate de energie mecanică. Întrucât
stimularea ciclică cu abur acţionează efectiv doar într-o zonă de rază
relativ mică din vecinătatea sondei, factorul de recuperare depinde de
Figura 9.3 Variaţia debitului de ţiţei extras printr-o sondă distanţa dintre sondele stimulate, putând atinge valori de 10 până la 20%.
stimulată prin injecţie ciclică de abur, în cadrul a trei cicluri În condiţii obişnuite (ţiţeiuri cu vâscozitate moderată, presiune
consecutive
hidrostatică suficient de mare), stimularea ciclică cu abur constituie
prima etapă a unui proces de injecţie de abur, căreia îi urmează etapa
spălării cu abur a zăcământului printr-o reţea de sonde.
Pentru anticiparea efectului stimulării cu abur a unei sonde se poate folosi valoarea maximă estimativă a
raportului dintre indicele de productivitate al sondei stimulate şi cel al sondei nestimulate. Această valoare,
corespunzătoare, în mod normal, momentului punerii în producţie a sondei în cadrul primului ciclu, poate fi aproximată
prin admiterea următoarelor ipoteze:
♠ sonda drenează un bloc de zăcământ orizontal, de formă cilindrică, cu raza exterioară rc şi grosimea constantă
h, în condiţiile mişcării radial plane staţionare;
♠ aburul injectat încălzeşte o zonă cilindrică, coaxială cu sonda, cuprinsă între razele rs şi ra;
♠ distribuţia temperaturii în stratul productiv, după etapa de injectare a aburului şi pauza de condensare, este
descrisă de o funcţie în trepte, astfel încât, în zona de rază rs ≤ r ≤ ra, temperatura are valoarea constantă Ta a aburului
injectat, iar în zona cuprinsă între razele ra şi rc temperatura este cea originală a zăcământului, Tr; în consecinţă,
vâscozităţile ţiţeiului în cele două zone au valorile constante μta pentru rs ≤ r ≤ ra, respectiv μtr pentru ra < r ≤ rc;
♠ zona din imediata vecinătate a găurii de sondă, cuprinsă în domeniul radial rs ≤ r ≤ r0, prezintă un blocaj
parţial al porilor, caracterizat prin factorul de skin Sn înaintea stimulării prin injecţie ciclică de abur; se admite că r0 < ra;
♠ injectarea aburului poate reduce efectul skin sau poate lăsa nemodificată valoarea factorului de skin, în funcţie
de cauzele care au determinat blocarea porilor; valoarea factorului de skin după stimulare este Ss, diferită de valoarea Sn
sau, eventual, egală cu aceasta;
♠ injecţia de abur nu produce modificarea semnificativă a presiunii de zăcământ; ca urmare, factorul de volum al
ţiţeiului, bt, se menţine constant.
Notând cu k1 permeabilitatea modificată, din zona rs ≤ r ≤ r0, şi cu k2 permeabilitatea originală a colectorului, din
zona r0 < r ≤ rc, şi ţinând seama de ipotezele menţionate, debitul Qn al sondei înainte de stimulare are expresiile
2 π k1 h( p0 − ps ) 2 π k 2 h( pc − p0 )
Qn = = . (9.30)
μ tr bt ln(r0 rs ) μ tr bt ln (rc r0 )
Explicitând din cele două egalităţi căderile de presiune p0 – ps, respectiv pc – p0 (unde s-a notat prin p0 presiunea
la raza r0) şi însumând cele două relaţii obţinute, se poate scrie ecuaţia
Q μ b ⎛1 r 1 r ⎞
pc − ps = n tr t ⎜⎜ ln 0 + ln c ⎟⎟ . (9.31)
2 π h ⎝ k1 rs k 2 r0 ⎠
Relaţia (9.31) poate include şi factorul de skin, a cărui expresie generală este (3.88), prin înmulţirea ei, la
numărător şi numitor, cu permeabilitatea originală, k2, urmată de adunarea şi scăderea, în paranteza rotundă, a
termenului ln(r0/rs), rezultând egalitatea
Q μ b ⎛ r ⎞
pc − p s = n tr t ⎜⎜ S n + ln c ⎟⎟ , (9.32)
2 π k2 h ⎝ rs ⎠
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
care conduce la ecuaţia debitului sondei înainte de stimulare

2 π k 2 h ( pc − p s )
Qn = . (9.33)
⎛ rc ⎞
μ tr bt ⎜⎜ S n + ln ⎟⎟
⎝ rs ⎠
Debitul Qs al sondei stimulate este dat de egalităţile
2 π k1 h( p0 − ps ) 2 π k 2 h( pa − p0 ) 2 π k 2 h( pc − pa )
Qs = = = , (9.34)
r r r
μ ta bt ln 0 μ ta bt ln a μ tr bt ln c
rs r0 ra
din care se pot explicita căderile de presiune p0 – ps, pa – p0, respectiv pc – pa, prin însumarea cărora se găseşte, pentru
căderea de presiune totală, formula
Q μ b ⎛ μ 1 r μ 1 ra 1 rc ⎞
pc − ps = s tr t ⎜⎜ ta ln 0 + ta ln + ln ⎟ , (9.35)
2 π h ⎝ μ tr k1 rs μ tr k 2 r0 k 2 ra ⎟⎠
în care se include factorul de skin prin procedura aplicată la scrierea ecuaţiei (9.32). Astfel, se obţine relaţia
Q μ b ⎡μ ⎛ k r r ⎞ r ⎤
pc − ps = s tr t ⎢ ta ⎜⎜ 2 ln 0 + ln a ⎟⎟ + ln c ⎥ , (9,36)
2 π k 2 h ⎣⎢ μ tr ⎝ k1 rs r0 ⎠ ra ⎦⎥
din care se poate explicita debitul sondei stimulate:
2 π k 2 h ( pc − p s )
Qs = . (9.37)
⎡ μ ta ⎛ ra ⎞ rc ⎤
μ tr bt ⎢ ⎜⎜ S s + ln ⎟⎟ + ln ⎥
⎢⎣ μ tr ⎝ rs ⎠ ra ⎥⎦
Pe baza ecuaţiilor (9.33), (9.37) şi (3.18), raportul Rsn al indicilor de productivitate a sondei după stimularea cu
abur (Ips) şi înainte de stimulare (Ipn) are forma
r
S n + ln c
I ps rs
Rsn = = . (9.38)
I pn μ ta ⎛ ra ⎞ rc
⎜ S s + ln ⎟⎟ + ln
μ tr ⎜⎝ rs ⎠ ra
În locul factorului de skin se poate utiliza, pentru exprimarea cantitativă a efectului skin, şi raza redusă a sondei,
rrs. Relaţia de legătură între cei doi parametri este
rrs = rs e − S , (9.39)
iar ecuaţia (9.38) devine
r
ln c
rrsn
Rsn = , (9.40)
μ ta ra r
ln + ln c
μ tr rrss ra
unde rrsn şi rrss reprezintă razele reduse ale sondei nestimulate, respectiv stimulate.
Calculele efectuate cu una din ecuaţiile (9.38) sau (9.40), folosind valori uzuale ale mărimilor implicate, indică
faptul că răspunsul la stimularea cu abur al unei sonde care prezintă blocaj parţial al porilor este net superior celui
aferent unei sonde cu permeabilitatea nemodificată, chiar dacă stimularea cu abur nu are ca efect reducerea valorii
factorului de skin. Aburul injectat are presiuni sub 15 MPa, temperaturi cuprinse între 150 şi 375 °C şi titlul (la
generatorul de abur) sub 0,9. Pentru datele tipice de zăcământ: μtr = 960 mPa·s, μtr = 3 mPa·s, rc = 180 m, ra = 8 m, r0 =
1,2 m, rs = 0,08 m, k2 = 250 mD, k1 = 50 mD (care conduc la Sn = 10,83) şi admiţând reducerea la jumătate a factorului
de skin (Ss = 0,5 Sn), din relaţia (9.38) se obţine valoarea Rsn = 5,90.
Conform relaţiei (9.38), cu cât μtr este mai mare, cu atât debitul maxim de ţiţei după stimularea cu abur este mai
mare. În realitate, valorile mari ale vâscozităţii μtr determină realizarea unor valori mici ale razei ra, fapt ce reduce atât
efectul lui μtr în cadrul acestei relaţii, cât şi durata perioadei de producţie a ciclului. Pe de altă parte, aplicarea relaţiei
(9.38) pentru intervale de timp relativ mici (alese astfel încât mişcarea să poată fi considerată staţionară) arată că
micşorarea debitului în cadrul primului ciclu se datorează, în principal, atât reducerii razei ra pe măsură ce frontul de
discontinuitate a temperaturii se apropie de peretele sondei, cât şi creşterii vâscozităţii μta ca urmare a disipării căldurii
în straturile adiacente zăcământului.
Creşterea fracţiei de apă din debitul total odată cu creşterea numărului ciclurilor cere ca zona încălzită cu abur să
fie tratată ca o zonă de mişcare bifazică apă–ţiţei. Procedând astfel, se obţine pentru Rsn ecuaţia
r
S n + ln c
rs
Rsn = , (9.41)
μa fa ⎛ ra ⎞ rc
⎜ S s + ln ⎟⎟ + ln
μ tr k rt ⎜⎝ rs ⎠ ra
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
în care μa este vâscozitatea apei, krt – permeabilitatea relativă faţă de ţiţei, iar fa – fracţia de debit a apei, definită astfel
−1
Qa ⎛ k μ ⎞
fa = = ⎜⎜1 + rt a ⎟⎟ , (9.42)
Qa + Qt ⎝ k ra μ t ⎠
unde kra este permeabilitatea relativă faţă de apă.
9.4. Spălarea cu abur a unui zăcământ de ţiţei

9.4.1 Mecanismele spălării cu abur a unui zăcământ de ţiţei
Spălarea cu abur şi spălarea cu apă fierbinte sunt procese de spălare a
unui zăcământ de ţiţei printr-o reţea de sonde de injecţie şi de extracţie, ca în
cazul spălării convenţionale cu apă.
Dacă a trecut un timp suficient de lung de la începerea injecţiei de abur,
în zăcământ se pot deosebi patru zone (figura 9.4).
Zona de abur 1 se află în vecinătatea sondei de injecţie. În această zonă,
temperatura este ridicată şi relativ uniform distribuită, scăzând încet dar
continuu cu creşterea distanţei x de la sonda de injecţie, datorită dependenţei
temperaturii aburului de presiune. Saturaţia în lichid este relativ constantă,
deoarece ţiţeiul mobil a fost dezlocuit de către frontul de abur, iar cei mai
volatili componenţi ai săi au suferit un proces de vaporizare.
În zona de condensare 2, care este foarte îngustă, aburul şi fracţiile
volatile de hidrocarburi condensează în contact cu roca mai rece. Temperatura
scade liniar cu distanţa x, iar saturaţia în vapori sv devine nulă la limita din aval
a acestei zone.
Zona de dezlocuire a ţiţeiului de către apa fierbinte 3 se situează în aval
de zona de condensare. Hidrocarburile uşoare recondensate acţionează asupra
ţiţeiului din această zonă ca un dop de solvent împins de apa caldă. Viteza de
avansare a frontului de dezlocuire este mult mai mare decât în cazul injecţiei de
apă fierbinte, deoarece în amonte de zona de condensare se deplasează frontul
Figura 9.4. Profilurile saturaţiei în apă lichidă, de abur, iar volumul specific al aburului este mult mai mare decât cel al apei
temperaturii şi saturaţiei în vapori de apă în cazul fierbinţi injectate în formaţiune în aceleaşi condiţii de temperatură şi debit
spălării cu abur a unui zăcământ de ţiţei
masic. Ca urmare, volumul de fluid corespunzător aceluiaşi debit masic de
agent termic injectat este net superior în cazul injecţiei de abur faţă de cazul injecţiei de apă fierbinte, iar viteza de
deplasare a agentului termic este, în mod corespunzător, cu mult mai mare atunci când se injectează abur.
Zona neafectată 4 are caracteristicile iniţiale, deoarece aici nu s-au manifestat încă efectele injecţiei de abur.
Segregarea gravitaţională afectează distribuţia pe verticală a fluidelor, determinând aburul să migreze spre partea
superioară a formaţiunii.
Mecanismele recuperării ţiţeiului prin spălare cu abur sunt, deci, următoarele: dezlocuirea ţiţeiului de către apa în
stare de vapori sau lichidă, în condiţiile unui raport al mobilităţilor mai favorabil (deoarece vâscozitatea ţiţeiului se
reduce prin încălzire, cu atât mai mult cu cât vâscozitatea la temperatura originală a zăcământului era mai mare),
distilarea ţiţeiului în prezenţa aburului, acţiunea miscibilă a solventului şi acţiunea gravitaţiei.
Pentru multe procese de spălare cu abur, factorul final de recuperare a atins 50%, în timp ce la unele zăcăminte
din California s-a obţinut un factor final de recuperare de 77%.
Deşi majoritatea proceselor de spălare cu abur au fost realizate la zăcăminte de ţiţeiuri grele, aceste procese au
început să fie aplicate, la sugestia lui FAROUQ ALI [24] făcută în anul 1966, şi unor zăcăminte de ţiţeiuri uşoare. La
astfel de zăcăminte, mecanismul principal al recuperării ţiţeiului îl constituie distilarea în prezenţa aburului, asociată cu
creşterea mobilităţii ţiţeiului atât prin scăderea vâscozităţii, cât mai ales prin schimbarea permeabilităţii relative a rocii
colectoare faţă de acesta.
Un important indicator al eficienţei globale a unui proces de injecţie a aburului îl constituie raţia ţiţei–abur Rtab,
definită ca raportul dintre volumul de ţiţei extras şi volumul de abur injectat, exprimat în volum echivalent de apă rece
(a.r.e.). Valoarea minimă acceptabilă pentru Rtab este 0,14 m3 ţiţei/m3 a.r.e.. Raţia ţiţei–abur este mai mare în cazul
injecţiei ciclice de abur decât în cel al spălării cu abur. Astfel, pentru injecţia ciclică, Rtab a variat între 0,5 m3 ţiţei/m3
a.r.e. pentru zăcăminte din statul canadian Alberta şi 1 m3 ţiţei/m3 a.r.e. pentru zăcăminte din California, ajungând până
la 3 m3 ţiţei/m3 a.r.e. în Venezuela, în timp ce pentru injecţia continuă de abur valorile lui Rtab au fost situate în
intervalul (0,15…0,5) m3 ţiţei/m3 a.r.e.
9.4.2. Criterii de selecţie a zăcământului pentru injecţia de abur

Experimentele şi aplicaţiile de zăcământ ale injecţiei de abur au arătat că acest proces de recuperare termică a
ţiţeiului poate fi utilizat cu succes în cazul zăcămintelor care au: adâncimi mai mici de 900 m, ţiţeiuri cu vâscozitatea (în
condiţii de zăcământ) egală cu câteva mii de mPa·s, presiuni mici, grosimi mai mari de 9 m, permeabilităţi şi porozităţi
ridicate. Adâncimile mici şi grosimile de strat mari sunt impuse de necesitatea limitării pierderilor de căldură în sondele
de injecţie, respectiv în formaţiunile care mărginesc inferior şi superior stratul productiv.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Aproape toate procesele de recuperare termică a ţiţeiului au fost aplicate în nisipuri sau gresii, unde, de altfel,
sunt cantonate majoritatea zăcămintelor de ţiţei greu. Experienţa privind aplicarea injecţiei de abur la zăcăminte de ţiţei
situate în roci carbonatice este foarte limitată. Se presupune că permeabilităţile şi porozităţile mici ale rocilor
carbonatice pot determina realizarea unei eficienţe de dezlocuire reduse, în timp ce eterogenitatea acestor roci va duce
la canalizarea aburului şi inundarea prematură a sondelor de extracţie. Totuşi, injecţia de abur în roci carbonatice poate
prezenta şi unele efecte favorabile ca: inversarea umidibilităţii rocii de la tip oleofil la tip hidrofil, închiderea parţială a
fisurilor, îmbunătăţirea eficienţei spălării areale, distribuirea mai bună a căldurii ca urmare a conductibilităţii termice
mai mari a carbonaţilor faţă de cea a gresiilor etc.
Alături de criteriile de selecţie a zăcământului menţionate mai sus, se situează: caracteristicile geologice,
prezenţa unui cap de gaze sau a unei zone cu apă de talpă, existenţa unor fracturi, valorile saturaţiei în apă etc. [23]. Pe
de altă parte, un zăcământ care candidează la spălarea cu abur trebuie analizat cu atenţie, pe baza datelor experimentale
disponibile şi, eventual, a datelor şi performanţelor altor proiecte de spălare cu abur aplicate în aceeaşi zonă.
9.4.3. Proiectarea unui proces de spălare cu abur
După stabilirea zăcământului ce urmează a fi supus spălării cu abur, trebuie să se analizeze următoarele aspecte:
disponibilitatea apei pentru prepararea aburului, tratarea acesteia, posibilitatea reciclării apei extrase de sondele de
producţie odată cu ţiţeiul, tratarea ţiţeiului extras la temperatură mare, dificultăţile implicate de viiturile de nisip şi de
uzura mai accentuată a pompelor de adâncime, tipul şi disponibilitatea combustibilului pentru generatoarele de abur,
necesarul de energie electrică, proiectarea conductelor de injecţie a aburului şi a celor de producţie („de amestec“, care
fac legătura între sondele de extracţie şi parcul de separatoare), automatizarea proceselor de injecţie–extracţie şi
cheltuielile implicate, izolarea termică a conductelor de abur, a celor de amestec şi a rezervoarelor de ţiţei, echiparea
sondelor şi necesarul de personal.
Următoarea etapă a proiectării experimentului sau aplicaţiei de zăcământ se referă la stabilirea tipului reţelei de
sonde, a dimensiunilor acesteia şi a numărului de elemente de reţea. În mod obişnuit, se poate folosi o reţea în cinci
puncte, dar în cazul ţiţeiurilor foarte vâscoase, unde productivitatea sondelor este mică, se impune utilizarea unei reţele
în şapte puncte. Pentru asigurarea interpretării corecte a rezultatelor experimentului, la oricare din aceste două tipuri de
reţea, este necesar a se considera cel puţin un panou de reţea complet închis (adică format din nouă elemente în cinci
puncte, sau din şapte elemente în şapte puncte).
Metodele analitice de calcul al volumului zonei de abur se bazează pe luarea în considerare a pierderilor de
căldură din zona de abur în straturile care mărginesc inferior şi superior zăcământul. În acest sens, s-a încercat să se
decupleze ecuaţia bilanţului de căldură de ecuaţiile mişcării fluidelor (apă, ţiţei şi abur). MARX şi LANGENHEIM [42] au
realizat această decuplare prin neglijarea totală a mişcării fluidelor, în condiţiile admiterii că energia termică injectată
este reţinută de formaţiune în zona de abur (la temperatură constantă) şi cedată rocilor care mărginesc inferior şi
superior zăcământul, fără a exista transfer de căldură prin frontul de abur.
Având în vedere că metoda MARX–LANGENHEIM continuă să fie aplicată şi în prezent pentru anumite condiţii
(formaţiune cu grosime relative mare, abur cu titlu mare, presiuni mici şi debite de injecţie mari), în cele ce urmează
este prezentată această metodă, care implică acceptarea următoarelor ipoteze:
1. căderea de presiune este suficient de mică încât temperatura aburului să rămână constantă şi egală cu valoarea
Ta, corespunzătoare aburului ce trece prin perforaturi;
2. transferul de căldură radial prin conducţie şi cel prin convecţie la exteriorul zonei încălzite sunt neglijabile,
deci nu se pierde căldură prin frontul de abur;
3. conductivitatea termică în direcţie verticală a formaţiunii productive are valoare infinită, deci zona încălzită
este mărginită de o suprafaţă cilindrică, cu înălţimea infinită.
Notându-se prin Qcz, Qcp şi Qcd cantităţile de căldură injectată în zăcământ, preluată de stratul productiv şi,
respectiv, disipată către stratele adiacente din acoperiş şi culcuş, se poate scrie ecuaţia de bilanţ termic
Qcz = Qcp + Qcd , (9.43)
unde
t
∫
Qcz = q z dt ,
0
(9.44)
Qcp = (ρ c )z h(Ta − Tr ) A(t ) , (9.45)

(ρ c )z = m(ct ρt st + ca ρ a sa ) + (1 − m)cr ρ r , (9.46)
λ (T − Tr ) dA
t
Qcd = 2∫ s a dτ . (9.47)
0
π a s (t − τ ) dτ
În relaţiile (9.44)…(9.46), qz este fluxul termic injectat în zăcământ, în W, (ρc)z – capacitatea termică volumică a
stratului productiv, reprezentând cantitatea de căldură necesară pentru a încălzi ţiţeiul, apa şi roca dintr-un metru cub de
zăcământ cu un kelvin, în J/(m3·K), A(t) – aria zonei încălzite la timpul t de injecţie a aburului, ct, ca, cr, ρt, ρa, ρr –
căldurile specifice masice, în J/(kg·K), respectiv densităţile ţiţeiului, apei şi rocii, st, sa – saturaţiile în ţiţei şi, respectiv,
în apă, m – porozitatea, λs, as – conductivitatea (în W/(m·K)) şi, respectiv, difuzivitatea termică (în m2/s) ale stratului
productiv, τ – o valoare curentă a timpului, iar dτ – un element de timp.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Introducând ecuaţiile (9.44)…(9.47) în relaţia (9.43) şi derivând se obţine o ecuaţie diferenţială, a cărei soluţie
are forma
q (ρ c ) h a s
A(t ) = z 2 z F (u ) , (9.48)
4 λ s (Ta − Tr )
unde
2u
F (u ) = e u erfc(u ) +
2
−1 , (9.49)
π
2λs t
u= , (9.50)
(ρ c )z h as
erfc(u ) = 1 − erf (u ) , (9.51)
u ∞
2 2
erf (u ) =
π∫ π∫
− y2 − y2
e dy = 1 − e dy , (9.52)
0 u
iar erfc(u) este complementara funcţiei erorilor, erf(u).
Volumul cumulativ de ţiţei dezlocuit la timpul t de injecţie a aburului este dat de relaţia
⎛s s ⎞
N d = m A h⎜⎜ ti − tr ⎟⎟ . (9.53)
⎝ bti btr ⎠
Acceptând că, în timpul procesului de spălare cu abur, presiunea de zăcământ se menţine constantă, deci factorul
de volum al ţiţeiului este invariabil, btr = bti = bt, ecuaţia (9.53) se reduce la forma
m A h(sti − str )
Nd = . (9.54)
bt
Relaţiile (9.53) şi (9.54) pot fi scrise în forma condensată
N d = Vt A , (9.55)
unde Vt este volumul de ţiţei recuperabil din unitatea de arie a suprafeţei productive, exprimat în condiţii de suprafaţă.
Deci unitatea de măsură a acestui parametru, în Sistemul Internaţional, este m3/m2.
Prin identificarea ecuaţiilor (9.53), respectiv (9.54) cu relaţia (9.55), rezultă expresiile
⎛s s ⎞ m h(sti − str )
Vt = m h⎜⎜ ti − tr ⎟⎟ ; Vt = . (9.56)
b
⎝ ti b tr ⎠ bt
Se defineşte timpul de prag, tp, ca intervalul de timp scurs de la începerea injecţiei de abur până la inundarea
sondelor de extracţie de către bancul de ţiţei. Astfel, producţia cumulativă de ţiţei la timpul t (volumul de ţiţei extras,
exprimat în condiţii de suprafaţă) este
N p (t ) = N d t − t p . ( ) (9.57)
Debitul de ţiţei dezlocuit la timpul t este
dN d dA qz
e u erfc(u ) ,
2
Qd = = Vt = Vt (9.58)
dt dt (ρ c )z h(Ta − Tr )
unde dA/dt reprezintă viteza de creştere a ariei zonei încălzite la timpul t, a cărei expresie se deduce prin derivarea
formulei (9.48), în asociere cu relaţiile (9.49)…(9.52), astfel
dA dA du ⎡ 2⎛ 2 −u 2 ⎞ 2 ⎤ du C
= C1 ⎢2 u e u erfc(u ) +e u ⎜⎜ = C1 2 C2 t 2 e u erfc(u ) =
2 2
= e ⎟⎟ + ⎥
dt du dt ⎢⎣ ⎝ π ⎠ π ⎥⎦ dt 2 t
(9.59)
q z (ρc )z h As
2
4λ s qz
= 2 e erfc(u ) =
u2
e erfc(u ) ,
u2
4λ s (Ta −Tr ) (ρc )2z h 2 a s (ρc )z h(Ta −Tr )
prin C1 şi C2 fiind notate expresiile
q z (ρc )z h a s 2 λs
C1 = ; C2 = . (9.59')
4 λ2s (Ta −Tr ) (ρc )z h as
Relaţia (9.58) exprimă şi debitul de ţiţei extras, Qp, dacă, aşa cum au presupus MARX şi LANGENHEIM, tp = 0.
Notând cu Ca cheltuielile implicate de injectarea aburului, exprimate pe unitatea de energie termică, şi cu vt
valoarea unităţii de volum a ţiţeiului extras, limita economică a ariei zonei încălzite, Al, rezultă pe baza ecuaţiei de
bilanţ valoric
q z C a = Q p vt , (9.60)
care exprimă egalitatea, la limită, dintre cheltuielile implicate de injectarea aburului şi valoarea ţiţeiului extras, ambele
exprimate în unitatea de timp. În relaţia (9.60) s-a admis că fluxul termic injectat în zăcământ, qz, este practic egal cu
fluxul termic furnizat de generatorul de abur, qg, adică s-a neglijat energia termică disipată de la generatorul de abur
până la perforaturile coloanei de exploatare. Această ipoteză este exprimată de relaţia
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
qdc + qds ≅ 0 , (9.61)

unde qdc, qds sunt fluxurile termine disipate în conducta de transport abur de la generator la sondă, respectiv în sondă.
Din ecuaţia (9.60), în care se înlocuieşte relaţia (9.58) astfel
qz
eu l erfc(ul ) ,
2
q z Ca = Vt vt
(ρ c )z h(Ta − Tr )
rezultă valoarea limită a funcţiei eu erfc(u ) , notată eu l erfc(ul ) , sub forma
2 2
Ca (ρ c )z h(Ta − Tr )
eu l erfc(ul ) =
2
, (9.62)
Vt vt
iar din anexa 4 se găsesc, prin interpolare, parametrii limită economică ul şi F(ul).
Conform expresiei (9.48), aria limită economică este dată de egalitatea
q (ρc ) h as
Al = z 2 z F (ul ) , (9.63)
4 λ s (Ta − Tr )
iar relaţia de calcul a duratei limită economică a procesului de spălare cu abur se deduce din ecuaţia (9.50) astfel
⎡ u (ρc )z h ⎤
2
tl = ⎢ l ⎥ as . (9.64)
⎣ 2 λs ⎦
În final, se determină creşterea factorului de recuperare la sfârşitul procesului de spălare cu abur (factorul de
recuperare al procesului)
N pf m Al h(sti − str )Ec bti s −s b
fr = = = ti tr ti E s Ec , (9.65)
N bt m A p h sti sti bt
unde N este resursa geologică de ţiţei a panoului de arie Ap şi grosime h, Es, Ec – eficienţa spălării areale, respectiv
eficienţa de conformanţă, iar Al = Ap Es.
De regulă, se poate admite că bti = bt, deoarece presiunea de zăcământ nu variază în mod semnificativ pe durata
procesului de spălare cu abur.
Dacă se are în vedere faptul că frontul de abur nu se deplasează pe întreaga grosime a stratului, grosimea ha a
zonei încălzite poate fi estimată din relaţia
ha h ≅ 1,7 ψ , (9.66)
valabilă pentru ψ < 0,59, unde
μv M xz
ψ= , (9.67)
π(ρt − ρv ) ρv g k v h 2
h este grosimea netă a stratului productiv, M – debitul masic de abur, xz – titlul aburului la perforaturi, ρt, ρv – densităţile
ţiţeiului şi, respectiv, vaporilor saturanţi, μv – vâscozitatea dinamică a vaporilor saturanţi, iar kv – permeabilitatea
efectivă a mediului poros faţă de vaporii de apă.
Fluxul termic net disponibil pentru încălzirea zăcământului şi a stratelor adiacente acestuia are expresia
q zn = q z − qe , (9.68)
unde qe reprezintă fluxul termic preluat de fluidele extrase. Notând cu Mj debitul masic extras de fluid j, având entalpiile
ija la temperatura aburului, respectiv ijr la temperatura rocii, relaţia (9.68) se mai poate scrie sub forma
n
q zn = q z − ∑ M (i
j =1
j ja )
− i jr . (9.69)
După scurgerea unui timp suficient de lung de la începerea procesului de spălare, partea din aval a zonei încălzite
va conţine apă fierbinte, care se răceşte treptat până la temperatura originală Tr a zăcământului, deoarece aburul injectat
la început a condensat integral. Din acest motiv, se face distincţie între aria zonei încălzite (care conţine atât abur cât şi
apă fierbinte), definită de ecuaţia (9.48), şi aria zonei de abur, prin înlocuirea, în relaţia (9.48), a fluxului termic qz
injectat în zăcământ cu fluxul termic q*z cedat zăcământului prin condensarea completă a aburului, definit astfel
q *z = M lv x z , (9.70)
unde M este debitul masic de abur furnizat de generator, lv – căldura latentă specifică masică de vaporizare-condensare a
apei, iar xz – titlul aburului la intrarea în zăcământ. Valoarea lui xz se obţine din ecuaţia de bilanţ termic, sub forma
q − M il
xz = z , (9.71)
M (iv − il )
unde iv, il sunt entalpiile specifice masice ale vaporilor de apă şi apei lichide, la presiunea de injecţie.
Parametrii de performanţă ai spălării cu abur sunt:
1. Raportul dintre volumul de ţiţei extras şi volumul de abur injectat, numit raţie ţiţei – abur şi exprimat în metri
cubi de ţiţei extras pe metrul cub de apă rece echivalentă cantităţii de abur injectate (a.r.e), sub forma
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
ρa N p
Rtab = t
, m 3 ţiţei/m 3 a.r.e. , (9.72)
∫
0
M dt
unde ρa este densitatea apei reci, iar M – debitul masic de abur injectat.
2. Coeficientul de performanţă, P, care exprimă raportul dintre energia termică disponibilă a ţiţeiului produs prin
injecţie de abur şi cantitatea de căldură consumată pentru extragerea acestuia
ρ P
P = η g t ct Rtab , (9.73)
i g − ia , g
unde: Pct este puterea calorifică masică a ţiţeiului extras, ρt – densitatea ţiţeiului, ig – entalpia aburului la ieşirea din
generator, ia,g – entalpia apei de alimentare a generatorului de abur, iar ηg – randamentul termic al generatorului de abur.
9.5. Combustia subterană

9.5.1. Mecanismele recuperării ţiţeiului prin combustie subterană
Combustia subterană sau spălarea cu foc reprezintă o clasă de procese de recuperare a ţiţeiului caracterizată prin
arderea unei părţi din ţiţei în zăcământ, în prezenţa aerului injectat de la suprafaţă. Combustia subterană poate fi:
directă, atunci când frontul de ardere se deplasează în acelaşi sens cu fluxul de aer, sau inversă, dacă frontul de ardere
se deplasează în sens contrar curentului de aer. Combustia subterană directă poate fi uscată, dacă se injectează numai
aer, sau umedă, atunci când se injectează, alături de aer, şi apă. În funcţie de raţia apă–aer, combustia umedă poate fi:
optim umedă, parţial înăbuşită sau super-înăbuşită [56].
Aceste variante ale combustiei subterane au motivaţii bine precizate. Astfel, injecţia de apă are ca scop atât
reducerea necesarului de aer, reflectată şi prin micşorarea cantităţii de combustibil ars pe unitatea de volum de
zăcământ, cât şi creşterea volumului zonei de abur care se deplasează în faţa frontului de combustie. Temperaturile
maxime, tipul reacţiilor de oxidare şi corosivitatea efluentului sunt determinate de raţia de injecţie apă–aer, care poate
varia între 1,87·10–3 şi 11,2·10–3 m 3 m 3N . Combustia inversă se aplică la zăcămintele cu ţiţeiuri extrem de vâscoase, la
care nu se poate realiza procesul de combustie directă. Aplicarea combustiei inverse este limitată de instabilităţile
inerente dezlocuirii ţiţeiului foarte vâscos, precum şi de tendinţa de stingere a frontului de ardere la o anumită distanţă
de sonda de injecţie a aerului (către care avansează acest front).
În principiu, combustia subterană constă din aprinderea ţiţeiului din zăcământ printr-o sondă de injecţie (în cazul
combustiei directe) sau de reacţie (în cazul combustiei inverse), urmată de deplasarea lentă a frontului de ardere spre
sondele de reacţie sau spre sonda de injecţie, după cum combustia este directă sau inversă. Aprinderea are loc la
temperaturi cuprinse între 315 °C şi 530 °C, iar întreţinerea arderii necesită o temperatură cel puţin egală cu 315 °C, în
condiţiile asigurării unui debit specific minim de aer cuprins între 1,2 şi 2,7 m 3N /(m2·oră), care determină o avansare a
frontului de ardere cu viteze variind între 0,04 şi 0,67 m/zi. Combustibilul ars în cadrul combustiei directe este cocsul
rezultat în urma cracării termice a unei părţi din ţiţeiul aflat în amonte de frontul de ardere. Cantitatea de cocs depus
prin cracare în mediul poros variază între 15 şi 37 kg pe m3 de rocă arsă, în funcţie de compoziţia ţiţeiului, care poate fi
caracterizată prin raportul atomic hidrogen–carbon.
În cadrul combustiei subterane directe se disting următoarele zone: zona arsă, zona de combustie, zona de
vaporizare, zona de condensare şi zona rece. În zona de combustie, caracterizată prin temperaturi de (350…400) °C,
arde cocsul, format la temperatura de aproximativ 270 °C. În zona de vaporizare, delimitată de temperaturile 270 °C şi
160 °C, componenţii uşori ai ţiţeiului trec în stare de vapori şi se alătură vaporilor de apă şi fracţiilor volatile formate ca
efect al distilării şi cracării ţiţeiului. Aceşti vapori sunt antrenaţi de gazele rezultate din arderea cocsului spre zona de
condensare unde, între temperaturile 160 °C şi 100 °C, condensează, cedând sistemului rocă–fluide căldura latentă de
vaporizare. Apoi temperatura scade treptat spre aval, până la temperatura iniţială a zăcământului.
Mecanismele recuperării ţiţeiului prin combustie subterană sunt, în principal, următoarele: spălarea cu gaze la
temperatură mare, prin care se antrenează în zona de condensare amestecul de abur, hidrocarburi şi gaze arse, rămânând
în spate doar cocsul; spălarea cu abur, reflectată prin dezlocuirea ţiţeiului şi antrenarea fracţiilor volatile rezultate din
distilare; spălarea miscibilă, determinată de condensarea componenţilor uşori ai ţiţeiului, de dizolvarea în ţiţei a
dioxidului de carbon din gazele arse şi de formarea unei emulsii trifazice care împinge ţiţeiul, ducând la formarea unui
banc de ţiţei care se deplasează spre sondele de extracţie.
Căldura disipată în stratele adiacente influenţează în mod substanţial valoarea temperaturii maxime şi viteza de
avansare a frontului de ardere. Pe de altă parte, creşterea presiunii de operare duce la creşterea temperaturii maxime şi la
micşorarea vitezei de avansare a frontului de combustie, în timp ce segregarea gravitaţională determină avansarea
preferenţială a frontului de combustie pe la partea superioară a stratului productiv.
TADEMA [69], studiind calitativ oxidarea unei probe de nisip saturate cu ţiţei, a arătat că există două reacţii
principale de oxidare şi anume: una care are loc la aproximativ 270 °C şi constă din arderea mai ales a hidrogenului (cu
formare de apă) şi alta care se dezvoltă la aproximativ 400 °C, când arde aproape numai carbonul, formându-se oxizi de
carbon. ALEXANDER ş.a. [1] şi MUSTAEV [49], efectuând experimente de oxidare a ţiţeiului în mediu poros în regim de
temperatură programată, au urmărit determinarea cantităţii de combustibil ars şi a reactivităţii unor ţiţeiuri. Analizându-
se dependenţa cantităţii de combustibil ars de proprietăţile ţiţeiului [1], reprezentate prin densitate, vâscozitate, raportul
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
atomic hidrogen–carbon şi valoarea reziduului CONRADSON, s-a stabilit că masa combustibilului (cocsului) depus este
cu atât mai mare cu cât pe de o parte densitatea, vâscozitatea şi parametrul CONRADSON sunt mai mari, iar pe de altă
parte raportul atomic hidrogen–carbon este mai mic. Totodată, s-a arătat că masa combustibilului format în zăcământ
este mai mare în cazul mediilor poroase care au un conţinut mai ridicat de argile.
9.5.2. Criterii de selecţie a zăcământului pentru combustia subterană
Aplicarea cu succes a combustiei subterane uscate sau umede la un zăcământ de ţiţei depinde de capacitatea
procesului de a genera suficientă căldură în zăcământ şi de a asigura dezlocuirea şi recuperarea eficientă a ţiţeiului. La
alegerea unui zăcământ de ţiţei în vederea aplicării combustiei subterane trebuie să se ţină seama, în principal, de
următorii parametri: adâncimea zăcământului, grosimea efectivă, porozitatea, permeabilitatea, densitatea şi vâscozitatea
ţiţeiului, tipul rocii colectoare, saturaţia în ţiţei şi caracteristicile acestuia.
Pentru ca injectarea aerului să se poată face fără riscul fisurării formaţiunii, zăcământul trebuie să aibă o
adâncime mai mare de (70…100) m. Limita superioară a adâncimii zăcământului este impusă de cheltuielile implicate
de comprimarea aerului injectat, la circa 1.000 m. Grosimea efectivă a formaţiunii trebuie să fie mai mare de (2,5…3)
m, pentru a se limita pierderile de căldură în stratele adiacente. Se impune ca porozitatea să depăşească (18…20) %, iar
permeabilitatea să fie mai mare de 100 mD (10–13 m2) în cazul ţiţeiului cu vâscozitate mare situat la adâncimi mici (la
care presiunile de injecţie sunt limitate), respectiv mai mare de (25…50) mD în cazul ţiţeiului cu vâscozitate relativ
mică situat la adâncimi mai mari. Întrucât depunerea de cocs este o caracteristică a ţiţeiurilor grele, densitatea ţiţeiului
trebuie să fie cuprinsă între 825 şi 985 kg/m3. Ţiţeiul cu densitate mai mare de 985 kg/m3 se opune avansării frontului
de combustie, ca urmare a vâscozităţii prea mari.
Combustia subterană se poate aplica la zăcăminte de ţiţei cu vâscozitatea (în condiţii de zăcământ) mai mare de 2
mPa·s. Valorile mici ale vâscozităţii corespund însă unor ţiţeiuri care depun, prin piroliză, cantităţi reduse de cocs,
existând riscul stingerii frontului de ardere din cauza combustibilului insuficient, în timp ce valorile prea mari ale
acesteia nu asigură o mobilitate suficientă a ţiţeiului în faţa frontului de ardere, mărind presiunea de injecţie a aerului şi,
implicit, costurile de operare.
Deşi combustia subterană se aplică frecvent în cazul nisipurilor şi gresiilor, ea a fost aplicată cu succes şi în
zăcăminte calcaroase. Conţinutul minim în ţiţei al zăcământului trebuie să fie de 1.030 m3/(ha·m) în cazul combustiei
uscate, respectiv de 515 m3/(ha·m) în cazul combustiei umede. Ţiţeiurile care conţin asfaltene şi naftene depun o
cantitate de cocs mai mare şi de mai bună calitate decât cele parafinoase.
Temperatura mare a zăcământului, permeabilitatea mică pe direcţie verticală, viiturile de nisip slabe sau absente
şi starea tehnică bună a sondelor existente constituie factori favorabili combustiei subterane.
Zăcămintele care prezintă fisuri extinse, capete de gaze de dimensiuni mari, acvifere active, sonde vechi cu
coloane neetanşe, viituri puternice de nisip, precum şi tendinţa de emulsionarea ţiţeiului sunt nerecomandate pentru
aplicarea combustiei subterane.
9.5.3 Proiectarea unui proces de recuperare a ţiţeiului prin combustie subterană directă uscată
Proiectarea exploatării unui zăcământ de ţiţei prin combustie subterană directă uscată, aplicată în cadrul unei
reţele de sonde, se poate realiza cu ajutorul metodei NELSON–MCNEIL [56]. Această metodă se bazează pe datele
obţinute în cadrul unui experiment de combustie efectuat în laborator, pe un tub din oţel umplut cu mediu poros şi ţiţei
prelevate din zăcământul respectiv, şi permite să se determine următoarele mărimi: volumul de aer necesar desfăşurării
întregului proces (într-un panou de combustie), debitul şi presiunea de injecţie a aerului, evoluţia în timp a debitului de
ţiţei extras şi producţiilor cumulative de ţiţei şi de apă, precum şi debitele maxime de ţiţei şi de apă.
Determinarea volumului total de aer necesar procesului de combustie subterană are la bază ipoteza că volumul
de aer (exprimat în condiţii normale) care revine, în cadrul experimentului de combustie din laborator, unui metru cub
de rocă arsă este identic cu cel corespunzător combustiei din zăcământ. De asemenea, se poate considera că masa de
combustibil format într-un metru cub de rocă arsă este aceeaşi pentru combustia din laborator şi pentru cea din zăcământ.
În cadrul experimentului de combustie din laborator, se măsoară volumul total Vg de gaze arse (pentru întregul
proces de combustie) şi se determină compoziţia acestora, definită prin fracţiile volumice de dioxid de carbon, monoxid
de carbon, azot şi oxigen neintrat în reacţie, notate nCO 2 , nCO, n gN 2 , respectiv n gO 2 .
Ecuaţia generală a reacţiei de ardere a cocsului este
Aer (azot + oxigen) + combustibil (carbon + hidrogen) =
= dioxid de carbon + monoxid de carbon + apă + azot + oxigen neintrat în reacţie
Presupunând că, în cadrul acestei reacţii chimice, azotul este inert (nu participă la reacţie), volumul VgN 2 al
azotului din gazele arse va fi egal cu volumul ViN 2 al azotului din aerul injectat, adică
VgN 2 = ngN 2 Vg = ViN 2 . (9.74)
Volumele de aer Vai şi de oxigen ViO 2 injectate se determină din ecuaţiile
ViN 2 n gN 2
Vai = = Vg , (9.75)
naN2 naN 2
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
ViO 2 = naO 2 Vai , (9.76)

unde naO 2 = 0,21 şi naN 2 = 0,79 sunt fracţiile volumice aproximative ale oxigenului şi azotului din aer.
Volumul de aer injectat pe unitatea de volum de rocă arsă în tubul de combustie cu diametrul interior d şi
lungimea l, este raportul dintre Vai şi volumul tubului, adică
4Vai
Vai1 = . (9.77)
πd 2 l
Masa mct de combustibil format în tubul de combustie are expresia
mct = mC + mH 2 , (9.78)
unde mC, mH 2 sunt masele de carbon, respectiv de hidrogen din compoziţia combustibilului.
Masele de CO2 şi CO corespunzătoare volumelor VCO 2 şi VCO se exprimă astfel
VCO2 VCO
mCO2 = M CO2 , mCO = M CO , (9.79)
v0 v0
şi conţin următoarele cantităţi de carbon
mCO 2 M C VCO 2 m M V
mC1 = = M C , mC 2 = CO C = CO M C ,
M CO 2 v0 M CO v0
care, însumate, dau pentru masa carbonului ars expresia
V0
mC = MC , (9.80)
v0
unde
V0 = VCO2 + VCO , (9.81)
VCO 2 = nCO 2 Vg , VCO = nCO Vg , (9.82)
3
MC = 12 kg/kmol este masa molară a carbonului, iar v0 = 22,4136 m /kmol reprezintă volumul molar în condiţii normale
al tuturor gazelor.
Masa de hidrogen din compoziţia combustibilului (cocsului) se exprimă sub forma
V*
mH 2 = 0 M H 2 , (9.83)
v0
unde V0* este volumul hidrogenului intrat în reacţie cu oxigenul pentru a forma apa, iar M H 2 = 2 kg/kmol – masa
molară a hidrogenului. Deoarece două volume de hidrogen se combină cu un volum de oxigen pentru a forma un volum
de apă, se poate scrie
V0* = 2VaO2 , (9.84)
unde VaO 2 este volumul de oxigen din apa de combustie. Acest volum este egal cu diferenţa dintre volumul de oxigen
injectat (definit de relaţia (9.76)) şi volumele de oxigen din CO2, din CO şi din gazele arse, adică
⎛ 1 ⎞
VaO2 = ViO2 − ⎜VCO2 + VCO + VgO2 ⎟ , (9.85)
⎝ 2 ⎠
unde
VgO2 = n gO2 V g . (9.86)
Masa apei rezultată prin combustie se obţine astfel
M H 2O
mH 2 O = mH 2 = 9 mH 2 . (9.87)
M H2
Masa mc1 de combustibil format (şi apoi ars) pe unitatea de volum de nisip din tubul de combustie este raportul
dintre masa mct a combustibilului format în tub şi volumul tubului, adică
4 mct
mc1 = . (9.88)
πd 2 l
Dacă porozitatea mt a nisipului din tub diferă de porozitatea mz a zăcământului, masa mcz1 a combustibilului
format în unitatea de volum de zăcământ are expresia
1 − mz
mcz1 = mc1 . (9.89)
1 − mt
Dacă se admite că volumul de aer Vac consumat pentru arderea unui kilogram de combustibil, exprimat sub forma
Vac = Vai mct . (9.90)
este acelaşi în condiţiile din laborator şi cele din zăcământ, atunci volumul de aer Vaz1 necesar pentru combustia unui
metru cub de zăcământ are expresia
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Vaz1 = Vac mcz1 , (9.91)

care arată că Vaz1 este identic cu Vai1 (definit de relaţia (9.77) atunci când porozităţile mt şi mz sunt identice.
Volumul total de aer Vaz necesar procesului de combustie efectuat în zăcământ, pe un panou în cinci puncte
inversat (o sondă de injecţie şi 4 sonde de extracţie) cu latura a, grosimea h şi aria A = a2, este dat de produsul dintre
volumul Vaz1 şi volumul brut al rocii parcurse de frontul de combustie, deci se exprimă astfel
Vaz = Vaz1 A h E saf Ecaf , (9.92)
unde Esaf, Ecaf sunt valorile finale ale eficienţelor spălării areale, respectiv de conformanţă realizate de către frontul de
aer. Aceste valori sunt ceva mai mari decât eficienţele finale Esf, Ecf realizate de către frontul de combustie.
Valorile eficienţelor spălării cu aer Esaf, Ecaf şi spălării cu foc Esf, Ecf se estimează prin experimente de combustie
efectuate pe modele fizice sau prin teste de şantier. Pentru combustia uscată, Esaf = 0,62…0,74, iar pentru combustia
*
umedă, la care pulverizarea apei în curentul de aer începe după tin = 3 luni de la începerea injecţiei de aer, valoarea Esaf
a eficienţei spălării areale realizate de frontul de aer este ceva mai mică decât cea aferentă combustiei uscate, deoarece,
în cazul combustiei umede, în aval de frontul de combustie există o zonă de abur relativ extinsă, având ca efect
*
reducerea volumului de zăcământ parcurs de către frontul de aer. Se poate considera ca valoare medie Esaf = 0,6.
La combustia umedă se determină, în plus, volumul cumulativ de apă injectată, Vw, pe baza raportului volumic
apă–aer, notat cu Rwa, sub forma
Vw = Rwa Vaz* , (9.93)
unde Vaz* este volumul total de aer necesar combustiei umede în cadrul panoului în cinci puncte.
Prin experimente de laborator şi de şantier s-a stabilit că vitezele minimă şi maximă de avansare a frontului de
combustie, pentru grosimi ale stratului productiv cuprinse în intervalul (6…10) m, au valorile: vmin = 0,038 m/zi,
respectiv vmax = 0,15 m/zi.
Debitul de aer injectat poate fi constant pe întreaga durată a procesului, sau poate varia în timp, în diferite
moduri. În cele ce urmează sunt prezentate două programe de evoluţie în timp a debitului de aer injectat: varianta
propusă de NELSON şi MCNEIL, respectiv varianta creşterii debitului în trepte.
1. În varianta NELSON–MCNEIL, debitul de aer creşte liniar de la zero la valoarea maximă Qmax în etapa iniţială a
procesului, când frontul de ardere avansează radial de la sonda de injecţie, cu viteza maximă, parcurgând o suprafaţă de
arie A1 = 0,1 A, se menţine constant şi egal cu Qmax în etapa centrală, apoi scade liniar până la zero în etapa finală, când
frontul de ardere se apropie de sondele de extracţie, cu aceeaşi viteză, vmax, parcurgând o suprafaţă de arie A3 = A1.
Valoarea maximă a debitului de aer are expresia
Qmax = a1 h Q Qsm , (9.94)
în care a1 este distanţa dintre sonda de injecţie şi una din sondele de reacţie, Q – parametru adimensional, dependent de
eficienţa Esa a spălării areale realizate de frontul de aer, iar Qsm – debitul specific (raportat la unitatea de arie a suprafeţei
parcurse de frontul de ardere) minim de aer necesar pentru întreţinerea arderii, exprimat prin relaţia
Qsm = vmin Vaz1 , (9.95)
astfel încât ecuaţia (9.94) devine
A
Qmax = h Q Vaz1 vmin . (9.96)
2
Valorile parametrului Q sunt listate în tabelul 9.1. Pentru estimarea lui Q corespunzător unor valori Esa
neincluse în acest tabel, este recomandabilă reprezentarea grafică a datelor tabelate şi citirea de pe grafic a valorilor
necesare.
Ecuaţiile care descriu evoluţia în timp a debitului de aer, în
cadrul celor trei etape ilustrate în figura 9.5, sunt
Q
Q1 = max t , 0 ≤ t ≤ t1 , (9.97)
t1
Q2 = Qmax , t1 ≤ t ≤ t1 + t 2 , (9.98)
Qmax
Q3 = (t1 + t2 + t3 − t ) , t1 + t2 ≤ t ≤ t1 + t2 + t3 . (9.99)
t3
Durata tc a procesului de combustie, în cazul programului de
injectare a aerului propus de NELSON şi MCNEIL, este suma
duratelor celor trei etape ilustrate în figura 9.5, adică Figura 9.5. Variaţia în timp a debitului de aer injectat, conform
tc = t1 + t 2 + t3 . (9.100) metodei NELSON–MCNEIL
Durata t1 a primei etape corespunde, aşa cum s-a precizat anterior, parcurgerii de către frontul de combustie a
unei suprafeţe de arie A1 = 0,1 A, cu viteza maximă vmax. Notându-se cu r1 raza cercului de arie A1, se poate scrie relaţia
t1 = r1 vmax , (9.101)
unde
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
r1 = A1 π = 0,1A π . (9.102)
Tabelul 9.1 Etapa finală are aceeaşi durată cu cea iniţială, deoarece frontul de ardere parcurge o suprafaţă
Esa Q de arie A3 = A1 şi are aceeaşi viteză vmax ca şi în etapa iniţială, deci
0,50 3,39 t3 = t1 . (9.103)
0,55 4,77 Durata t2 a etapei de debit constant poate fi exprimată în funcţie de volumul V2 al aerului
0,575 6,06 injectat în această etapă, sub forma
0,626 ∞
t2 = V2 Qmax , (9.104)
iar V2 se determină prin diferenţa dintre volumul total de aer injectat în panoul de combustie, Vaz, şi
suma volumelor de aer injectat în etapa iniţială şi etapa finală, V1 + V3, adică
V2 = Vaz − (V1 + V3 ) , (9.105)
unde, conform graficului din figura 9.5,
Q t
V1 = V3 = max 1 . (9.106)
2
Înlocuind expresia (9.106) în egalitatea (9.105) se obţine pentru V2 relaţia
V2 = Vaz − Qmax t1 , (9.107)
pe baza căreia durata t2 a etapei de debit constant poate fi exprimată sub forma
V
t 2 = az − t1 . (9.108)
Qmax
Folosind relaţiile (9.100), (9.101), (9.102) şi (9.108), durata totală a combustiei subterane în cadrul panoului în
cinci puncte inversat este
1 0,1 A V
tc = 2 t1 + t 2 = + az . (9.109)
vmax π Qmax
2. Varianta creşterii în trepte a debitului de aer. În această variantă se aleg valori crescătoare în trepte ale
debitului de aer: Q1, Q2, …, Qmax, astfel încât diferenţa dintre vitezele de avansare prin zăcământ ale aerului şi frontului
de ardere să fie minimă.
Atât timp cât se poate admite că frontul de ardere se deplasează radial de la sonda de injecţie, se poate determina
raza maximă a frontului de ardere, rj, aferentă treptei de debit Qj, astfel
Qj
rj = , (9.110)
2 π Ecaf hn vcr
unde vcr este debitul specific critic de aer (raportat la unitatea de arie a panoului de combustie), considerat egal sau,
pentru siguranţă, ceva mai mare decât Qsm definit prin ecuaţia (9.95).
Duratele etapelor j de injecţie a aerului la debite Qj < Qmax se calculează cu relaţia
tj =
(
π Ecaf hn r j2 − r j2−1 Vaz1
,
) (9.111)
Qj
iar durata ultimei etape se determină, pe baza bilanţului volumic al aerului injectat, astfel
1 ⎛⎜ ⎞
n −1
tn =
Qmax ⎜
Vaz − ∑
Qj t j ⎟ ,
⎟
(9.112)
⎝ j =1 ⎠
deci durata totală a procesului de combustie este
n
tc = ∑t
j =1
j . (9.113)
Dacă se admit următoarele ipoteze: reţeaua de sonde de injecţie şi de extracţie este formată din panouri în cinci
puncte; raportul mobilităţilor pe frontul de dezlocuire este unitar; frontul de ardere se deplasează radial; rezistenţa
hidraulică asociată filtrării aerului în spatele frontului de ardere (în zona arsă) este neglijabilă, iar mobilitatea gazelor în
faţa frontului de ardere este constantă, se poate utiliza, pentru determinarea presiunii dinamice de adâncime a sondei de
injecţie, pis, relaţia
Q μ p T⎛ a2 ⎞
pis2 = ps2 + max a 0 ⎜⎜ ln 1 − 1,238 ⎟⎟ , (9.114)
2 π ka h T0 ⎝ rs rn −1 ⎠
în care: ps este presiunea dinamică de adâncime a sondei de reacţie, p0 – presiunea atmosferică normală, T0 –
temperatura stării normale, μa – vâscozitatea dinamică a aerului la temperatura de zăcământ T, rs – raza sondei de
injecţie, rn–1 – raza frontului de combustie în momentul atingerii debitului Qmax, iar ka – permeabilitatea efectivă a
mediului poros faţă de aer, care poate fi estimată cu formula
k a ≅ 0,05 k , (9.115)
unde k este permeabilitatea de bază a zăcământului.
În funcţie de Qmax şi de pis se alege staţia de compresoare care trebuie folosită în cazul respectiv.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
La finele procesului, panoul de combustie este divizat în patru zone şi anume: zona parcursă de frontul de
combustie (numită şi zona arsă), zona parcursă de frontul de abur aflat în aval de frontul de combustie, zona nearsă 1
(de sub zona arsă) şi zona nearsă 2 (din afara zonei arse). Dacă se folosesc următoarele notaţii: Es, Ec – eficienţa spălării
areale şi eficienţa de conformanţă realizate de către frontul de combustie, Esab – eficienţa spălării areale realizate de către
frontului de abur, atunci volumele brute ale celor patru zone menţionate anterior sunt definite, în ordine, de următorii
termeni: Vb Es Ec, Vb(Esab – Es)Ec, Vb Esab (1 – Ec), respectiv Vb(1 – Esab), unde Vb = mz A h este volumul brut al panoului de
combustie.
Avându-se în vedere că din zona arsă se recuperează întreaga cantitate de ţiţei, cu excepţia celei care se
transformă în cocs, în zona spălată cu abur rămâne o saturaţie reziduală în ţiţei str/btr (exprimată în condiţii de
suprafaţă), iar din zonele nearse ţiţeiul este dezlocuit parţial, conform eficienţelor de dezlocuire Edn1, respectiv Edn2,
volumul cumulativ de ţiţei dezlocuit din panoul de combustie poate fi estimat cu relaţia
⎡ ⎛s ⎞ ⎛s s ⎞ s s ⎤
N d = m z A h ⎢ E s E c ⎜⎜ ti − stc ⎟⎟ + (E sab − E s ) E c ⎜⎜ ti − tr ⎟⎟ + ti E sab (1 − E c ) E dn1 + ti (1 − E sab ) E dn 2 ⎥ , (9.116)
⎢⎣ ⎝ bti ⎠ ⎝ bti btr ⎠ bti bti ⎥⎦
în care stc reprezintă saturaţia în ţiţei consumat (pentru formarea cocsului), care are expresia
m
stc = cz1 , (9.117)
m z ρtc
unde ρtc este densitatea cocsului, admisă a fi egală cu 1.000 kg/m3.
În vederea unor evaluări preliminare, se poate folosi aproximaţia
E sab E s ≅ 1,03 . (9.118)
Cei patru termeni din membrul drept al relaţiei (9.115) corespund, în ordine, ţiţeiului extras din zona arsă, din
zona spălată cu abur, din zona nearsă 1 şi din zona nearsă 2, la un timp oarecare t.
Admiţând existenţa unui timp de prag, tp, definit ca în §9.4.3, producţia cumulativă de ţiţei la timpul t de la
începerea procesului, Np(t), poate fi exprimată prin relaţia (9.57).
Dacă întreaga saturaţie în ţiţei remanent formează cocsul, adică str/btr = stc, ecuaţia (9.116) capătă forma
⎧⎪ ⎛s ⎞ s ⎫⎪
N d = m z A h ⎨ E sab E c ⎜⎜ ti − s tc ⎟⎟ + ti [E sab (1 − E c )E dn1 + (1 − E sab )E dn 2 ]⎬ . (9.119)
⎪⎩ ⎝ bti ⎠ bti ⎪⎭
Admiţând, aşa cum au presupus NELSON şi MCNEIL, că extinderea zonei de abur din aval de zona arsă este
neglijabilă, deci că Esab = Es, iar efectul spălării cu foc se face simţit în sondele de reacţie imediat după începerea
procesului, ceea ce conduce la tp = 0, şi luând pentru eficienţa dezlocuirii ţiţeiului din zona nearsă 2 valorile extreme
Edn2 = 0, respectiv Edn2 = Edn1, expresiile volumului cumulativ de ţiţei extras minim şi respectiv maxim devin
⎡ ⎛s ⎞ s ⎤
N p1 = m z A h ⎢ E s Ec ⎜⎜ ti − stc ⎟⎟ + ti E s (1 − Ec ) Edn1 ⎥ , (9.120)
⎣⎢ ⎝ bti ⎠ bti ⎦⎥
⎡ ⎛s ⎞ s ⎤
N p 2 = m z A h ⎢ E s Ec ⎜⎜ ti − stc ⎟⎟ + ti (1 − E s Ec ) Edn1 ⎥ (9.121)
⎣⎢ ⎝ bti ⎠ bti ⎦⎥
şi corespund valorilor extreme ale creşterii factorului de recuperare
f r1 = N p1 N , f r 2 = N p 2 N , (9.122)
unde N este resursa geologică de ţiţei, a cărei expresie este
sti
N = mz A h . (9.123)
bti
Valorile eficienţei spălării areale realizate de către frontul de combustie uscată sau umedă, Es, respectiv Es* , pot
*
fi estimate în raport cu eficienţele spălării areale realizate de frontul de aer, Esa, respectiv E sa . Astfel, pentru valorile
*
finale Esaf = 0,62 şi Esaf = 0,60, se poate admite că Esf = 0,57 şi E sf* = 0,55.
Ca parametru global de eficienţă a combustiei subterane se poate calcula raţia cumulativă aer injectat–ţiţei
extras, definită prin expresia
Raet = Vaz N pf , (9.124)
unde Npf reprezintă producţia cumulativă finală de ţiţei.
Volumul total de apă dezlocuită dintr-un panou de combustie cu aria A este suma dintre volumul apei existente
iniţial în zona arsă şi zona de abur, volumul apei rezultate prin reacţiile de combustie şi volumul apei dezlocuite din
zona nearsă.
Masa mwr a apei rezultate în urma reacţiilor chimice asociate combustiei poate fi exprimată prin relaţia
M H 2O
mwr = mH 2 = 9 mH 2 , (9.125)
M H2
deoarece numărul de moli de hidrogen intrat în reacţie este acelaşi cu numărul de moli de apă produsă, iar masele
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
molare ale apei M H 2O şi hidrogenului M H 2 sunt cunoscute. Pe de altă parte, pe baza ecuaţiei (9.78), se poate scrie
egalitatea
mwr mwr
= . (9.126)
mct mC + mH2
Utilizând, în continuare, relaţiile (9.79)…(9.81) şi (9.125), expresia (9.126) devine
2 Va O 2
9 M H2
mwr 9 m H2 v0
= = .
mct V0 2 Va O 2 V0 2 Va O 2
MC + M H2 MC + M H2
v0 v0 v0 v0
Ştiind că M H 2 = 2 kg/kmol şi înmulţind membrul drept al expresiei precedente cu v0/V0 la numărător şi la
numitor, ecuaţia (9.126) capătă forma
mwr 9X
= , (9.127)
mct 12 + X
unde X este raportul atomic hidrogen–carbon al combustibilului, definit de egalitatea
X = 4VaO2 V0 . (9.128)
Pentru un metru cub de zăcământ supus combustiei, ecuaţia (9.127) devine
9X
mwr1 = mcz1 . (9.129)
12 + X
Dacă se notează cu Eda eficienţa dezlocuirii apei din zona nearsă, volumul total Wd al apei dezlocuite poate fi
exprimat prin relaţia
Wd ⎛s m ⎞ s
= E sab Ec ⎜⎜ ai + wr1 ⎟⎟ + (1 − E sab Ec ) ai Eda , (9.130)
mz A h b
⎝ ai m ρ
z a ⎠ b ai
unde mz este porozitatea zăcământului, iar ρa – densitatea apei lichide. Dacă se pun în evidenţă cei trei termeni din
membrul drept al ecuaţiei (9.130), transcriind-o astfel
Wd s m s
= E sab Ec ai + E sab Ec wr1 + (1 − E sab Ec ) ai E da ,
mz A h bai mz ρa bai
se constată imediat că primul termen exprimă volumul apei existente iniţial în zona arsă şi zona de abur, al doilea
termen corespunde apei rezultate în urma reacţiei de ardere a cocsului, iar ultimul termen descrie volumul apei
dezlocuite din zona nearsă a panoului de combustie.
Raţia cumulativă aer injectat–apă produsă, notată prin Raea, se defineşte prin expresia
Raea = Vaz Wdf , (9.131)
care este similară cu ecuaţia (9.124) prin care a fost introdusă raţia aer injectat–ţiţei extras. Mărimea Wdf reprezintă
valoarea finală (la terminarea procesului de combustie) a volumului cumulativ de apă dezlocuită.
Astfel, debitele maxime de ţiţei şi de apă ale sondelor de reacţie pot fi evaluate cu relaţiile
Qt max = Qmax Raet , (9.132)
Qa max = Qmax Raea , (9.133)
unde Qmax este debitul maxim de aer injectat şi se determină cu ecuaţia (9.96).
Cantitatea de aer necesară combustiei poate fi determinată, mai simplu, pe baza raportului atomic hidrogen–
carbon, exprimat sub forma [59]
106 + 2 y − 5,06(x + y + z )
X = , (9.134)
x+ y
unde x = nCO 2 , y = nCO , z = nO 2 . Dacă oxigenul este consumat integral, ecuaţia de ardere a combustibilului CHX are forma
⎡ 2+b X⎤ 1 1 X
CH X + ⎢ + ⎥ O2 = CO 2 + CO + H 2 O , (9.135)
⎣ 2(1 + b ) 4 ⎦ 1 + b 1 + b 2
unde b este raportul molar CO/CO2. Valorile lui X şi b pot fi determinate din datele de combustie într-un tub sau ca
medii ponderate cu debitele de gaze extrase prin sondele de reacţie ale panoului de combustie, atunci când în
zăcământul respectiv s-a efectuat un experiment de combustie. Cantitatea de aer necesară combustiei pe unitatea
volumică de rocă arsă se exprimă astfel [55]
22,41mc1 ⎛ 2 + b X ⎞
Vai1 = ⎜ + ⎟, (9.136)
0,42(12 + n ) ⎝ 1 + b 2 ⎠
unde mc1 este definit de relaţia (9.88) şi se calculează din datele experimentului de combustie în tub.
TURTĂ [72] a stabilit pentru raportul atomic hidrogen–carbon al cocsului expresia generală
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
400 w + 2 y − 4(w + 1)(x + y + z )

X = , (9.137)
x+ y
care este utilă în cadrul experimentelor de laborator în care se foloseşte, în loc de aer, un amestec de oxigen şi azot cu
compoziţie diferită de aceea a aerului. Introducând în această relaţie, pentru raportul molar sau volumic O2/N2, valoarea
w = 21/79, se obţine relaţia (9.134).
Dacă se neglijează cantitatea de gaze acumulată în zona arsă şi se notează cu cu coeficientul de utilizare a
oxigenului, cantitatea de aer necesar combustiei subterane pe unitatea volumică de rocă arsă se determină astfel
1 − m z cut
Vaz1 = Vai1 , (9.138)
1 − mt cuz
unde indicii t şi z corespund tubului de combustie, respectiv zăcământului. Deşi ecuaţiile (9.89) şi (9.138) sunt frecvent
folosite, exactitatea lor nu a fost încă demonstrată. Ca urmare, se recomandă ca aceste ecuaţii să nu fie utilizate atunci
când există diferenţe mari între proprietăţile rocii din tubul de combustie şi cele ale rocii din zăcământ [55].
9.6. Probleme
9.1. Printr-o sondă se injectează abur saturat într-un zăcământ de ţiţei. Se cunosc următoarele: conductivitatea şi
difuzivitatea stratelor traversate de sondă λs = 2,425 W/(m·K), respectiv as = 10–6 m2/s, conductivitatea pietrei de
ciment λcim = 0,93 W/(m·K), temperatura aburului Ta = 264 °C, temperatura medie multianuală la suprafaţa solului To =
12 °C, gradientul geotermic gt = 0,033 K/m, adâncimea medie a intervalului perforat al sondei z = 500 m, emisivităţile
suprafeţei exterioare a tubingului, respectiv suprafeţei interioare a coloanei εet = 0,88, εic = 0,90, titlul aburului la capul
de injecţie al sondei xgs = 0,80 şi razele caracteristice (v. figura 9.1) ret = 0,0365 m, ric = 0,0797 m, rec = 0,0889 m, reic =
0,1223 m. Tubingul nu este izolat termic, iar spaţiul inelar este închis cu packer imediat deasupra perforaturilor şi
conţine gaze la presiune atmosferică. Să se determine:
a) fluxul termic disipat în sondă după t = 20
zile de injecţie a aburului, precum şi valoarea medie a
fluxului termic specific disipat în acelaşi moment;
b) titlul xz al aburului care trece prin perforaturi
la timpul t = 20 zile, dacă debitul masic de abur s-a
menţinut constant la valoarea M = 2.000 kg/h.
Eroarea relativă admisibilă la calculul
coeficientului global de transfer termic are valoarea
ead = 2 %.
Rezolvare
a) Valoarea iniţială a coeficientului global de
transfer termic, Ueo, poate fi evaluată grafic din figura
9.6, ştiind că: tubingul este neizolat termic (plain
tubing), spaţiul inelar conţine gaze la presiune
atmosferică, iar temperatura tubingului este practic
egală cu cea a aburului transportat, Ta = 264 °C. Pe
baza acestor consideraţii, din diagramă se citeşte
valoarea Ueo = 20 W/(m2·K).
Cu relaţia (9.26) se calculează temperatura
stratelor traversate de sondă la adâncimea medie z/2,
rezultând valoarea
0,033 ⋅ 500
Tsm = 12 + 273,15 + = 293,4 K .
2
Pe de altă parte, ecuaţiile (9.13) şi (9.15)
permit determinarea mărimilor
10 −6 ⋅ 20 ⋅ 86.400
t = = 115,5289 , Figura 9.6. Graficele coeficientului global de transfer termic în funcţie de temperatura
0,12232 ţevilor de extracţie şi de presiunea din spaţiul inelar
respectiv
1 4 ⋅ 115,5289
f (t ) = ln = 2,7793 ,
2 1,781
ultima din ele fiind necesară pentru calcularea temperaturii medii a coloanei, cu ecuaţia (9.25), după cum urmează:
⎛ 1 1 0,1223 ⎞ 264 + 273,15 − 293,4
Tcm = 264 + 273,15 − ⎜⎜ − ln ⎟⋅ = 437,6636 K .
⎝ 0, 0365 ⋅ 20 0,93 0 ,0889 ⎟⎠ 1
+
2,7793
0,0365 ⋅ 20 2,425
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Temperatura medie a transferului termic radial este, conform relaţiei (9.24)

537,15+ 437,6636
Tm = = 487,4068 K ,
2
iar funcţia de temperatura medie şi de presiune se evaluează cu expresia (9.23), din care rezultă
f (Tm , p ) = 0,982 − 1,8 ⋅ 10 −3 ⋅ 487,4068 + 1,28 ⋅ 10 −6 ⋅ 487,40682 = 0,40875 .
Acum se pot calcula; coeficientul transferului termic prin convecţie în spaţiul inelar, pe baza ecuaţiei (9.22)
0,0797 − 0,0365
ret α C = 0,40875
0,0797
(537,15 − 437,6636)1 3 = 0,10477 W/(m ⋅ K) ,
ln
0,0365
factorul de formă, definit de relaţia (9.28)
−1
⎡ 1 0,0365 ⎛ 1 ⎞⎤
Ft = ⎢ + ⎜⎜ − 1⎟⎟⎥ = 0,84228
⎣ 0,88 0,0797 ⎝ 0,9 ⎠⎦
şi coeficientul transferului de căldură prin radiaţie în spaţiul inelar, cu expresia (9.27)
( )
ret α R = 0,84228 ⋅ 5,6697 ⋅ 10 −8 ⋅ 0,0365 537,15 2 + 437,6636 2 (537,15 + 437,6636 ) = 0,81527 W/(m·K) .
Proprietăţile fizice ale aerului uscat Tabelul 9.2
3 –6 –2 ∗
T, °C ρ, kg/m μ, 10 Pa·s cp, kJ/(kg·K) λ, 10 W/(m·K) α , 10–3 K–1
0 1,2930 17,2 1,005 2,43 3,67
20 1,2045 18,2 1,005 2,57 3,43
40 1,1267 19,1 1,007 2,71 3,20
60 1,0595 20,0 1,009 2,85 3,00
80 0,9998 21,0 1,011 2,99 2,83
100 0,9458 21,8 1,012 3,14 2,68
200 0,7457 25,8 1,026 3,86 2,11
300 0,6157 29,5 1,047 4,54 1,75
400 0,5242 32,8 1,068 5,16 1,49
500 0,4564 35,8 1,093 5,70 -
600 0,4041 38,6 1,114 6,21 -
Proprietăţile fizice ale apei lichide şi vaporilor de apă la saturaţie Tabelul 9.3
T , °C p , bar ρl , kg/m3 ρv , kg/m3 il , kJ/kg iv , kJ/kg lv , kJ/kg
0,01 0,006108 999,80 0,004847 0,00 2 501 2 501
5 0,008719 999,90 0,006793 21,05 2 510 2 489
10 0,012277 999,60 0,009398 42,04 2 519 2 477
20 0,02337 998,20 0,01729 83,90 2 537 2 454
40 0,07375 992,16 0,05115 167,50 2 574 2 406
60 0,19917 983,19 0,1302 251,1 2 609 2 358
80 0,4736 971,82 0,2934 334,9 2 643 2 308
100 1,01325 958.31 0,5977 419,1 2 676 2 257
120 1,9854 943,13 1,121 503,7 2 706 2 202
140 3,614 926,10 1,966 589,0 2 734 2 145
160 6,180 907,36 3,258 675,6 2 758 2 082
180 10,027 886,92 5,157 763,1 2 778 2 015
200 15,551 864,68 7,862 852,4 2 793 1 941
210 19,080 852,81 9,588 897,7 2 798 1 900
220 23,201 840,34 11,62 943,7 2 802 1 858
230 27,979 827,34 13,99 990,4 2 803 1 813
240 33,480 813,60 16,76 1 037,5 2 803 1 766
250 39,776 799,23 19,28 1 085,7 2 801 1 715
260 46,94 784,01 23,72 1 135,1 2 796 1 661
270 55,05 767,87 28,09 1 185,3 2 790 1 605
280 64,19 750,69 33,19 1 236,9 2 780 1 542,9
290 74,45 732,33 39,15 1 290,0 2 766 1 476,3
300 85,92 712,45 46,21 1 344,9 2 749 1 404,3
310 98,70 691,09 54,58 1 402,1 2 727 1 325,2
320 112,90 667,11 64,72 1 462,1 2 700 1 237,8
340 146,08 610,13 92,76 1 594,7 2 622 1 027,0
360 186,74 527,98 144,00 1 762,0 2 481 719,3
374,15 221,297 306,75 306,75 2 100,0 2 100 0
Tubingul nefiind izolat termic, coeficientul Ue este exprimat de ecuaţia (9.21), din care se obţine valoarea
1 1 1 0,1223
= + ln = 1,42935 m ⋅ K/W ,
ret U e1 0,10477 + 0,81572 0,93 0,0889
care corespunde la
1
U e1 = = 19,1676 W/(m 2 ⋅ K) .
0,0365 ⋅ 1,42935
Eroarea relativă la prima iteraţie este
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
20 − 19,1676
e1 = 100 = 4,162 % ,
20
deci depăşeşte eroarea admisibilă, ceea ce impune repetarea calculelor în următoarea ordine (se indică relaţia folosită,
parametrul calculat şi valoarea acestuia): (9.25) Tcm = 434,3316 K; (9.24) Tm = 485,7408 K; (9.23) f(Tm , p) = 0,40967;
(9.22) ret αC = 0,10616 W/(m·K); (9.27) ret αR = 0,80802 W/(m·K); (9.21) 1/(ret Ue2) = 1,43685 m·K/W, deci Ue2 =
19,0676 W/(m2·K). Eroarea relativă asociată celei de-a doua iteraţii are valoarea
19,1676 − 19,0676
e2 = 100 = 0,522 % ,
19,1676
inferioară celei admisibile, deci se poate utiliza ecuaţia (9.29) din care rezultă
2 π ⋅ 0,0365 ⋅ 19,0676 ⋅ 2,425 ⎡ 0,033 ⋅ 500 2 ⎤
qds = ⎢(264 − 12) 500 − ⎥ = 296.468 W .
2,425 + 0,0365 ⋅ 19,0676 ⋅ 2,7793 ⎣⎢ 2 ⎦⎥
Valoarea medie, pe adâncimea z a sondei, a fluxului termic specific disipat în sonda de injecţie are expresia
q sds = qds z , (9.141)
care conduce la valoarea
q sds = 296.468 500 = 592,936 W/m .
b) Ştiind că debitul masic de abur injectat este constant, bilanţul de căldură între capul de injecţie şi perforaturile
sondei poate fi exprimat prin relaţia
q
x z = x gs − ds , (9.142)
M lv
în care xz, xg sunt valorile titlului aburului la perforaturi, respectiv la capul de injecţie.
Prin interpolarea valorilor citite din tabelul 9.3 se găseşte, corespunzător temperaturii Ta = 264 °C, căldura latentă
specifică masică lv = 1.640 kJ/kg care se înlocuieşte în relaţia (9.142), obţinându-se
296.468
x z = 0,8 − = 0,4746 .
2.000
1.640 ⋅ 103
3.600
Ecuaţia (9.29) poate fi folosită numai dacă este îndeplinită condiţia
qz ≤ qlv , (9.143)
care exprimă faptul că aburul nu a condensat integral înainte de a ajunge la perforaturile sondei. În relaţia (9.143), qlv
este fluxul termic corespunzător condensării complete a debitului de abur injectat şi are expresia
qlv = M x gs lv , (9.144)
cu care se calculează valoarea
2.000
qlv = 0,4746 ⋅ 1,64 ⋅ 10 6 = 728.889 W ,
3.600
care atestă că restricţia (9.143) este îndeplinită.
9.2. Printr-o sondă se injectează, la debitul masic constant M = 2 520 kg/h, abur saturat, de calitate xgs = 0,80 şi
temperatură Ta = 288 °C, într-un zăcământ de ţiţei. Se mai cunosc: adâncimea medie a intervalului perforat z = 700 m,
temperatura medie multianuală la suprafaţa solului To = 12,1 °C, gradientul geotermic gt = 0,036 K/m, conductivitatea şi
difuzivitatea termică ale stratelor traversate de sondă λs = 2,42 W/(m·K), respectiv as = 1,03·10–6 m2/s, precum şi razele
caracteristice rit = 0,0254 m, ret = 0,0302 m, rec = 0,0698 m. Spaţiul inelar este închis cu packer şi conţine gaze la
presiune atmosferică. Se admite că piatra de ciment are aceeaşi conductivitate termică ca şi formaţiunile geologice
traversate de sondă. Să se determine:
a) fluxul termic disipat în sondă după t = 75 zile de injectare a aburului, precum şi fluxul termic specific disipat în
acelaşi moment;
b) calitatea aburului la intrarea în stratul productiv, la t = 75 zile.
Rezolvare
a) Dacă λcim = λs, raza exterioară a transferului termic radial în regim staţionar devine rec în loc de reic. Pe de altă
parte, coeficientul global de transfer termic poate fi definit în raport cu raza interioară a tubingului, rit, în locul razei
exterioare ret, fapt precizat şi în § 9.2. Notând acest coeficient cu Ui, ecuaţia (9.29) capătă forma
2 π rit U i λ s ⎡
qds = (Ta − To ) z − 1 g t z 2 ⎤⎥ . (9.145)
λ s + rit U i f (t ) ⎢⎣ 2 ⎦
În condiţiile acestei aplicaţii, coeficientul global de transfer termic poate fi aproximat prin valoarea Ui = 7,1 W/(m2·K).
Se calculează mai întâi, cu relaţiile (9.13) şi (9.15), valorile
1,03 ⋅10 −6 ⋅ 75 ⋅ 86400
t= = 1.369,9395 ,
0,0698 2
1 4 ⋅1.369,9395
f (t ) = ln = 4,0158 ,
2 1,781
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
apoi fluxul termic disipat în sondă, cu ecuaţia (9.145):

2 π ⋅ 0,0254 ⋅ 7,1 ⋅ 2,42 ⎡ 0,036 ⋅ 700 2 ⎤
qds = ⎢ (288 − 12,1) 700 − ⎥ = 160.740 W
2,42 + 0,0254 ⋅ 7,1 ⋅ 4,0158 ⎣⎢ 2 ⎦⎥
şi, în final, fluxul termic specific disipat, înlocuind rezultatul precedent în relaţia (9.141)
q sds = 160.740 700 = 229,628 W/m .
b) Temperaturii Ta = 288 °C îi corespunde valoarea lv = 1.490 kJ/kg a căldurii latente specifice masice de
vaporizare–condensare a apei. Cu această valoare, înlocuită în ecuaţia (9.142), se găseşte
160.740
x z = 0,8 − = 0,6459 .
2.520
1,49 ⋅10 6
3.600
Pentru verificarea inegalităţii (9.143), se calculează, cu relaţia (9.144), valoarea
2.520
qlv = 0,6459 ⋅1,49 ⋅10 6 = 671.588 W ,
3.600
care este superioară fluxului termic disipat în sondă.
9.3. O sondă, care produce ţiţei cu vâscozitate mare, a fost supusă unui prim ciclu de stimulare prin injecţie
ciclică de abur. Se cunosc următoarele: razele sondei, zonei cu blocaj parţial al porilor, zonei invadate de abur şi
conturului circular al zonei de drenaj a sondei rs = 0,08 m, ro = 1,2 m, ra = 8 m, respectiv rc = 180 m, permeabilitatea
originală a stratului productiv k2 = 250 mD, grosimea acestuia h = 50 m, presiunea diferenţială la care produce sonda
(pc – ps) = 3 MPa, factorul de volum al ţiţeiului bt = 1,09 şi vâscozităţile ţiţeiului la temperatura aburului injectat,
respectiv la temperatura originală de zăcământ μta = 3 mPa·s, μtr = 960 mPa·s. Să se determine:
a) raza redusă a sondei nestimulate, în variantele: 1. k1 = k2; 2. k1 = 0,2 k2; 3. k1 = 0,02 k2;
b) raportul indicilor de productivitate ai sondei stimulate şi nestimulate, în cele trei variante de mai sus, admiţând
că efectul skin este eliminat prin încălzire în proporţie de 100 %, 50 %, respectiv 0 %;
c) debitul sondei la începutul primei perioade de producţie stimulată, în varianta k2/k1 = 5, Ss = 0,5 Sn.
Rezolvare
Pentru ordonarea rezultatelor obţinute a fost realizat tabelul 9.4.
Tabelul 9.4
Ss pentru deblocare de Rsn pentru deblocare de
Caz k2/k1 Sn rrsn , m
100 % 50 % 0% 100 % 50 % 0%
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
1 1 0 0,08 0 0 0 2,4677 2,4677 2,4677
2 5 10,8332 1,580·10–6 0 5,4161 10,8322 5,9308 5,8988 5,8673
3 50 132,6944 1,882·10–59 0 66,3472 132,6944 44,8904 42,0998 39,6359
a) Cu ecuaţia (3.88) s-au calculat valorile din coloana 2 a tabelului 9.4, valori care au fost apoi înlocuite în
relaţia (9.39), iar rezultatele sunt listate în coloana 3.
b) Având în vedere gradul de deblocare a porilor ca efect al încălzirii stratului productiv în vecinătatea sondei,
se completează coloanele 4, 5 şi 6 ale tabelului 9.4, iar în continuare se aplică ecuaţia (9.38), obţinându-se valorile din
coloanele 7, 8 şi 9. Spre exemplificare, iată înlocuirea corespunzătoare cazului 2, coloana 8:
180
10,8322 + ln
0,08
Rsn = = 5,8988 .
3 ⎛ 8 ⎞ 180
⎜ 5,4161 + ln ⎟ + ln
960 ⎜⎝ 0,08 ⎟⎠ 8
Rezultatele listate în coloanele 7, 8 şi 9 ale tabelului 9.4 ilustrează elocvent afirmaţiile făcute în § 9.3.
c) Se aplică relaţia (9.37) astfel
2 π ⋅ 250 ⋅ 10 −15 ⋅ 50 ⋅ 3 ⋅ 10 6 m3 s m3
Qs = = 7,16 ⋅ 10 −5 ⋅ 86.400 = 6,186 .
−3 ⎡ 3 ⎛ 8 ⎞ 180 ⎤ s zi zi
960 ⋅ 10 ⋅ 1,09 ⎢ ⎜⎜ 5,4161 + ln 0,08 ⎟⎟ + ln 8 ⎥
⎣ 960 ⎝ ⎠ ⎦
9.4. Într-un zăcământ de ţiţei se aplică un test pilot de spălare cu abur, într-un panou în cinci puncte inversat, de
arie A = 1,44 ha. Generatorul furnizează abur de calitate xg = 0,80, la debitul masic M = 2.340 kg/h. Pierderile de
căldură de la generator la intrarea aburului în stratul productiv determină scăderea titlului cu 6 procente. Se mai cunosc:
grosimea stratului h = 9 m, porozitatea m = 0,3, saturaţiile iniţială şi remanentă în ţiţei sti = 0,7, respectiv str = 0,15,
saturaţia în apă interstiţială sai = 0,2, valorile iniţială şi actuală ale factorului de volum al ţiţeiului bti = bt = 1,07,
conductivitatea şi difuzivitatea stratului productiv λs = 2,42 W/(m·K), as = 1,03·10–6 m2/s, temperatura aburului Ta = 285 °C,
temperatura iniţială de zăcământ Tr = 40 °C, costul specific al aburului injectat Ca = 13,05 $/GJ, valoarea specifică a
ţiţeiului extras vt = 170 $/m3, densităţile şi căldurile specifice ale ţiţeiului, apei şi rocii ρt = 890 kg/m3, ρa = 998 kg/m3,
ρr = 2.675 kg/m3, ct = 1,9 kJ/(kg·K), ca = 4,183 kJ/(kg·K), cr = 0,88 kJ/(kg·K), timpul de prag tp = 0, eficienţa de
conformanţă Ec = 0,9, randamentul generatorului de abur ηg = 0,83, temperatura apei de alimentare a generatorului Ta,g
= 10 °C, puterea calorifică inferioară a ţiţeiului produs Pct = 40 MJ/kg. Folosind procedeul MARX–LANGENHEIM, se cere
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
să se calculeze:
a) aria zonei încălzite de abur după t = 960 ore de injecţie şi raza echivalentă;
b) viteza de creştere a ariei zonei încălzite la t = 960 ore;
c) volumul cumulativ de ţiţei extras şi debitul de ţiţei la t = 960 ore;
d) valoarea limită economică a ariei zonei încălzite;
e) durata procesului de spălare cu abur;
f) valoarea finală a creşterii factorului de recuperare a ţiţeiului;
g) valorile finale ale raţiei ţiţei extras – abur injectat şi coeficientului de performanţă.
Rezolvare
a) Se determină, cu relaţia (9.46), capacitatea termică volumică a stratului productiv
(ρc )z = [0,3 (0,7 ⋅ 1,9 ⋅ 890 + 0,2 ⋅ 4,183 ⋅ 998) + (1 − 0,3)0,88 ⋅ 2.675] ⋅ 103 = 2,2534 MJ/(m 3 ⋅ K) ,
apoi argumentul funcţiei erorilor, cu ecuaţia (9.50)
2 ⋅ 2,42 960 ⋅ 3.600
u= = 0,43715 .
2,2534 ⋅ 10 ⋅ 9 1,03 ⋅ 10 −6
6
Prin interpolarea valorilor din anexa 4 se găsesc F(u) = 0,14268 şi eu erfc(u ) = 0,64940. Fluxul termic injectat în
2
zăcământ se obţine din ecuaţia de bilanţ termic

q z = M (x z lv + il ) (9.146)
şi are valoarea
2.340
qz = (0,74 ⋅ 1509,55 + 1.263,45) ⋅ 103 = 1.547.336 W ≅ 1,547 MW ,
3.600
unde parametrii il = 1.263,45 kJ/kg, iv = 2.773 kJ/kg au fost determinaţi prin interpolarea valorilor din tabelul 9.3, iar lv
= il – iv = 1.509,55 kJ/kg.
Din relaţia (9.48) rezultă
1,547 ⋅ 10 6 ⋅ 2,2534 ⋅ 10 6 ⋅ 9 ⋅ 1,03 ⋅ 10 −6
A(t ) = 0,14268 = 803,3682 m 2 ,
4 ⋅ 2,42 (285 − 40 )
2
iar raza corespunzătoare poate fi calculată cu formula

r= Aπ, (9.147)
care conduce la valoarea
r = 803,3682 π = 15,9912 m .
b) Viteza de creştere a ariei zonei încălzite are expresia (9.59). Înlocuind datele problemei în ecuaţia amintită, rezultă
dA 1,547 ⋅ 106
= 0,64940 = 2,0219 ⋅ 10 −4 m 2 /s ⋅ 86.400 s/zi = 17,469 m 2 /zi .
dt 2,2534 ⋅ 10 6 ⋅ 9 ⋅ 245
c) Se calculează mai întâi volumul de ţiţei recuperabil din unitatea de arie a suprafeţei productive, cu a doua
egalitate (9.56),
0,3 ⋅ 9(0,7 − 0,15)
Vt = = 1,3878 m 3 m 2 ,
1,07
apoi volumul cumulativ de ţiţei dezlocuit (egal cu volumul cumulativ de ţiţei extras, deoarece tp = 0), cu relaţia (9.55)
N d = 1,3878 ⋅ 803,3682 = 1.114,9144 m 3
şi debitul de ţiţei, pe baza expresiei (9.58)
1,547 ⋅ 106 ⋅ 0,64940
Qd = 1,3878 6
= 2,806 ⋅ 10 −4 m 3 s⋅ 86.400 s zi = 24,2435 m 3 zi .
2,2534 ⋅ 10 ⋅ 9 ⋅ 245
d) Încheierea perioadei de spălare cu abur a panoului în cinci puncte este indicată de valoarea limită economică a
parametrului eu erfc(u ) , exprimată prin relaţia (9.62), din care rezultă
2
13,05 ⋅ 10 −9 ⋅ 2,2534 ⋅ 10 6 ⋅ 9 ⋅ 245

e ul erfc(ul ) =
2
= 0,27484 ,
170 ⋅ 1,3878
valoare care permite determinarea, prin interpolare în anexa 4, a mărimilor ul = 1,83024 şi F(ul) = 1,34005. Scriind că
F (ul )
Al = A(t ) , (9.148)
F (u )
rezultă
1,34005
Al = 803,3682 = 7.545,2310 m 2 ,
0,14268
valoare căreia îi corespunde, conform expresiei (9.147), raza rl = 49,0074 m.
e) Durata procesului de spălare cu abur se obţine particularizând relaţia (9.50) a parametrului u pentru valoarea
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
sa limită economică şi explicitând timpul tl sub forma (9.64). Se obţine astfel

2
⎡1,83024 ⋅ 2,2534 ⋅ 10 6 ⋅ 9 ⎤ −6
tl = ⎢ ⎥ ⋅ 1,03 ⋅ 10 = 60.579.291 s ≅ 701,149 zile .
⎣⎢ 2 ⋅ 2,42 ⎦⎥
f) Creşterea factorului de recuperare la terminarea spălării cu abur este, conform ecuaţiei (9.65)
fr =
(0,7 − 0,15) ⋅ 7.545,2310 ⋅ 0,9 = 0,3705 ,
0,7 ⋅ 1,44 ⋅ 10 4
unde eficienţa spălării areale cu abur are valoarea finală Es = Al/A.
g) Pentru aplicarea relaţiei (9.72) în vederea determinării raţiei cumulative ţiţei extras – abur injectat, trebuie
calculată în prealabil producţia cumulativă finală de ţiţei, cu relaţia (9.55), particularizată pentru valoarea limită a ariei
zonei încălzite
N pf = 1,3878 ⋅ 7.545,2310 = 10.471,2716 m 3 ,
apoi se obţine
998 ⋅ 10.471,2716
Rtab = = 0,2654 m 3 m 3 a.r.e. .
2.340
⋅ 60.579.291
3.600
Dacă se calculează entalpia specifică masică a aburului la ieşirea din generator, cu relaţia
i g = x g lv + il , (9.149)
din care rezultă ig = 2.471,09 kJ/kg şi se găseşte în tabelul 9.3 valoarea ia,g = 42,04 kJ/kg, se înlocuiesc aceste valori în
ecuaţia (9.73) şi se obţine valoarea coeficientului de performanţă
890 ⋅ 40 ⋅ 10 6 ⋅ 0,2654
P = 0,83 = 3.228,32 .
(2.471,09 − 42,04) ⋅ 103
9.5. În vederea efectuării unui test pilot de combustie subterană directă uscată, s-a realizat un experiment de
laborator, într-un tub de combustie cu diametrul interior d = 0,1 m şi lungimea l = 1,89 m, umplut cu nisip de porozitate
mt = 0,35. Rezultatele experimentului sunt: volumul de gaze arse Vg = 5,4 m3st şi compoziţia volumică a acestora:
ngN 2 = 0,842, ngO 2 = 0,011, nCO 2 = 0,117 şi nCO = 0,03. Panoul în cinci puncte inversat pe care se face testul pilot se
caracterizează prin: latura a = 200 m, grosimea netă şi porozitatea stratului productiv hn = h = 6 m, respectiv mz = 0,32,
saturaţiile iniţiale în ţiţei şi apă (exprimate în condiţii de suprafaţă) sti/bti = 0,60, sai/bai = 0,35, valorile finale ale
eficienţelor areală şi de conformanţă ale spălării realizate de frontul de aer Esaf = 0,60, Ecaf = 1,00, valorile finale ale
eficienţelor areală şi de conformanţă ale spălării realizate de frontul de combustie Esf = Ecf = 0,57, eficienţele dezlocuirii
ţiţeiului din zonele nearse Edn1 = 0,40, Edn2 = 0,15, eficienţa dezlocurii apei Eda = 0,30, eficienţa spălării areale a
frontului de abur din aval de frontul de combustie Esab = 1,03 Es, timpul de prag tp = 0, raza sondei rs = 0,07 m,
permeabilitatea efectivă faţă de aer a mediului poros ka = 40 mD, presiunea dinamică de adâncime a sondelor de reacţie
ps = 40 bar, temperatura originală a stratului productiv T = 40 °C. Se presupune că întreaga saturaţie în ţiţei remanent din
zona arsă se transformă în cocs, adică str/btr = stc. Se cere să se determine:
a) volumul total de aer necesar combustiei;
b) evoluţia în timp a debitului de aer şi durata procesului de combustie, în varianta propusă de NELSON şi
MCNEIL, respectiv în cazul a trei trepte de debit constant, cu valorile: Q1 = 12.000 m 3st zi , Q2 = 30.000 m 3st zi ,
(
Q3 = Qmax, dacă debitul specific critic de aer este vcr = 24 m 3st m 2 ⋅ zi ; )
c. presiunea maximă de injecţie a aerului, în varianta evoluţiei în trepte a debitului de aer;
d. volumul cumulativ de ţiţei extras şi creşterea factorului de recuperare;
e. volumul cumulativ de apă produsă;
f. debitele maxime de ţiţei şi de apă.
Rezolvare
a) Se calculează mai întâi, cu relaţiile (9.72), (9.73) şi (9.74), volumul de azot injectat în tubul de combustie,
volumul de aer injectat şi volumul de oxigen aferent experimentului de laborator, astfel:
Vi N2 = 5,4 ⋅ 0,842 = 4,5468 m 3st ,
4,5468
Vai = = 5,7554 m 3st ,
0,79
ViO2 = 5,7554 ⋅ 0,21 = 1,2086 m 3st ,
apoi se determină volumul de aer corespunzător unităţii de volum de nisip ars în tubul de combustie din ecuaţia (9.75)
4 ⋅ 5,7554
Vai1 = = 387,7279 m 3st m 3 .
π ⋅ 0,12 ⋅ 1,89
Cu expresiile (9.80) şi (9.79) se află valorile parametrilor:
VCO2 = 0,117 ⋅ 5,4 = 0,6318 m 3st ,
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
VCO = 0,0,3 ⋅ 5,4 = 0,1620 m 3st ,

V0 = 0,6318 + 0,1620 = 0,7938 m 3st ,
care permit, prin înlocuirea lor în ecuaţia (9.78), calcularea masei de carbon din cocsul depus în tubul de combustie
0,7938
mC = ⋅ 12 = 0,4250 kg .
22,4136
Pentru aflarea masei de hidrogen din cocs, se folosesc, în ordine, ecuaţiile (9.84), (9.83), (9.82) şi (9.81),
obţinându-se valorile:
Vg O2 = 0,011 ⋅ 5,4 = 0,0594 m 3st ,
⎛ 0,1620 ⎞
VaO2 = 1,2086 − ⎜ 0,6318 + + 0,0594 ⎟ = 0,4364 m 3st ,
⎝ 2 ⎠
Vo* = 2 ⋅ 0,4364 = 0,7828 m 3st ,
0,7828
mH2 = ⋅ 2 = 0,0779 kg .
22,4136
Ca urmare, masa de cocs format în tubul de combustie are, conform relaţiei (9.76), valoarea
mct = 0,4250 + 0,0779 = 0,5029 kg ,
iar unităţii de volum de nisip ars îi corespunde masa de cocs, calculată cu ecuaţia (9.86),
4 ⋅ 0,5029
mc1 = = 33,8769 kg m 3 .
π ⋅ 0,12 ⋅ 1,89
Trecerea de la condiţiile experimentului de laborator la cele ale testului pilot se face cu relaţia (9.87), care
conduce la
1 − 0,32
mcz1 = 33,8769 = 35,4405 kg m 3 .
1 − 0,35
În continuare se află volumul de aer necesar pentru arderea unui kilogram de cocs, utilizând relaţia (9.88) astfel
Vac = 5,7554 0,5029 = 11,4451 m 3st kg ,
volumul de aer corespunzător arderii combustibilului din unitatea de volum brut al zăcământului, cu expresia (9.89)
Vaz1 = 11,4451 ⋅ 35,4405 = 405,6202 m 3st m 3
şi, în final, se găseşte volumul total de aer necesar, pe baza ecuaţiei (9.90)
Vaz = 405,6202 ⋅ 200 2 ⋅ 6 ⋅ 0,60 ⋅ 1 = 5,84093 ⋅ 10 7 m 3st .
b) Pentru început, se determină debitul maxim de aer, folosind relaţia (9.94) astfel
200 2
Qmax = ⋅ 6 ⋅ 5,4 ⋅ 405,6202 ⋅ 0,038 = 70625,767 m 3st zi .
2
I. Varianta NELSON–MCNEIL. Se aplică, în ordine, ecuaţiile (9.108) şi (9.100) în asociere cu expresia (9,101),
rezultând durata procesului
1 0,1 ⋅ 200 2 5,84093 ⋅ 10 7
tc = + = 1.064,9086 zile ,
0,15 π 70625,767
respectiv durata primei etape
1 0,1 ⋅ 200 2
t1 = = 237,8832 zile .
0,15 π
Se determină durata etapei de debit constant, cu relaţia (9.107)
5,84093 ⋅ 10 7
t2 = − 237,8832 = 589,1422 zile ,
70625,767
apoi se scriu formele particulare ale ecuaţiilor (9.95)…(9.97) astfel
Q1 = 296,8926 t , m 3st zi , 0 ≤ t ≤ 238 zile ,
Q2 = 70.625,767 m 3st zi , 238 zile ≤ t ≤ 827 zile ,
Q3 = 296,8926 (1064,9086 − t ) , m 3st zi , 827 zile ≤ t ≤ 1.065 zile .
II. Varianta variaţiei în trepte a debitului de aer. Razele până la care ajunge frontul de combustie în primele două
etape de debit constant sunt exprimate de ecuaţia (9.98), din care se obţin valorile
12.000
r1 = = 13,2629 m ,
2π ⋅ 1 ⋅ 6 ⋅ 24
30.000
r2 = = 33,1573 m .
2π ⋅ 1 ⋅ 6 ⋅ 24
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
Duratele acestor două etape, conform relaţiei (9.109), sunt

π ⋅ 1 ⋅ 6(13,2629)2 ⋅ 405,6202
t1 = = 112,08 zile ,
12.000
t2 =
( )2
π ⋅ 1 ⋅ 6 33,15732 − 13,2629 2 ⋅ 405,6202
= 235,36 zile ,
30.000
iar durata ultimei etape de debit constant se calculează cu ecuaţia (9.110), rezultând
t3 =
1
70.625,767
( )
5,84093 ⋅ 10 7 − 112,08 ⋅ 12.000 − 235,36 ⋅ 30.000 = 708,01 zile ,
deci durata procesului de combustie în această a doua variantă, conform expresiei (9.111), este
tc = 112,08 + 235,36 + 708,01 = 1.055,45 zile .
c) Din tabelul 9.2 se citeşte, pentru temperatura de zăcământ T = 40 °C, vâscozitatea dinamică a aerului μa =
1,91·10–5 Pa·s. Înlocuind această valoare, alături de datele problemei, în ecuaţia (9.112), rezultă
( )
pis2 = 40 ⋅ 105 +
2 70625,767 ⋅ 1,91 ⋅ 10 −5 ⋅ 101325 ⋅ 313,15 ⎛⎜
−15 ⎜ ln
200 2 ⎞
− 1,238 ⎟⎟= 3,4819 ⋅ 1013 Pa 2 ,
2π ⋅ 40 ⋅ 10 ⋅ 6 ⋅ 273,15 ⎝ 2 ⋅ 0,07 ⋅ 33,1573 ⎠
deci presiunea de fund a sondei de injecţie are valoarea pis = 59 bar.
d) Cu relaţia (9.115) se găseşte valoarea saturaţiei în ţiţei consumat
35,4405
stc = = 0,11075 ,
0,32 ⋅ 1.000
apoi se poate determina producţia cumulativă finală de ţiţei, egală cu volumul cumulativ de ţiţei dezlocuit la terminarea
procesului, deoarece tp = 0. Pentru aceasta se recurge la expresia (9.117) şi se obţine
N d = {1,03 ⋅ 0,57 ⋅ 0,57(0,6 − 0,11075) + 0,6[1,03 ⋅ 0,57(1 − 0,57 ) ⋅ 0,4 + (1 − 1,03 ⋅ 0,57 ) ⋅ 0,15]} ⋅ 0,32 ⋅ 200 2 ⋅ 6 = 29.567 m 3 .
Pe de altă parte, relaţia de calcul a resursei geologice de ţiţei (9.121) conduce la
N = 0,32 ⋅ 200 2 ⋅ 6 ⋅ 0,6 = 46.080 m 3 ,
iar din egalitatea (9.120) se află creşterea factorului de recuperare (sau factorul de recuperare al combustiei subterane):
f r = 29.567 46.080 = 0,64164 .
e) Raportul carbon–hidrogen al cocsului format are valoarea
4 ⋅ 0,4364
X = = 2,2 ,
0,7938
calculată cu relaţia (9.126). Această valoare se înlocuieşte, pentru aflarea masei de apă rezultate prin combustia unităţii
de volum de rocă, în expresia (9.127) astfel
9 ⋅ 2,2
mwr1 = ⋅ 35,4405 = 49,4170 kg m 3 .
12 + 2,2
apoi se aplică ecuaţia (9.128) şi se obţine
⎡ ⎛ 49,417 ⎞ ⎤
Wd = ⎢1,03 ⋅ 0,57 ⋅ 0,57⎜⎜ 0,35 + ⎟⎟ + (1 − 1,03 ⋅ 0,57 ⋅ 0,57 ) ⋅ 0,35 ⋅ 0,3⎥⋅ 0,32 ⋅ 200 2 ⋅ 6 = 18.329,66 m 3 .
⎣ ⎝ 0,32 ⋅ 1.000 ⎠ ⎦
f) Mai întâi se calculează raţiile aer–ţiţei şi aer–apă, prin utilizarea relaţiilor (9.122) şi (9.129), rezultând valorile
Raet = 5,84093 ⋅ 10 7 29.567 = 1.975,5 m 3st m 3 ,
Raea = 5,84093 ⋅ 10 7 18.329,66 = 3.186,6 m 3st m 3 ,
care se înlocuiesc în ecuaţiile (9.130) şi (9.131)
70.625,767
Qt max = = 35,75 m 3 zi ,
1.975,5
70.625,767
Qa max = = 22,16 m 3 zi .
3.186,6

9.6. Să se rezolve problema 9.1 pentru cazul în care spaţiul inelar al sondei conţine azot la presiunea de injecţie a
aburului.
9.7. Un generator produce abur de calitate xg = 0,82 şi temperatură Ta = 264 °C, la debitul masic M = 2.000 kg/h.
Generatorul este alimentat cu apă tratată, la temperatura Tapă,g = 10 °C, foloseşte drept combustibil gazul metan, cu
puterea calorifică inferioară Pci = 35.797 kJ m3N şi are randamentul ηg = 0,88. Aburul produs este transportat printr-o
conductă cu lungimea l = 400 m, caracterizată prin fluxul termic specific disipat qsdc = 180 W/m, către sonda de injecţie
descrisă în problema 9.1. Se cere să se determine:
a) fluxul termic disipat în sondă după t = 1 zi, 10 zile, 100 zile şi 1 an de la începerea injectării aburului, precum
şi valoarea medie anuală a acestui parametru;
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
b) titlul aburului la capul de injecţie şi la intrarea în stratul productiv;

c) debitul volumic orar de combustibil necesar preparării aburului.
9.8. O sondă, care produce ţiţei cu vâscozitate mare, a fost supusă unui prim ciclu de stimulare prin injecţie
ciclică de abur. Admiţând că distribuţia temperaturii în stratul productiv este descrisă de o funcţie în trepte, astfel încât,
în zona de rază rs ≤ r ≤ ra, temperatura are valoarea constantă Ta = 275 °C a aburului injectat, iar în zona de rază ra < r ≤ rc
temperatura are valoarea Tr = 45 °C aferentă stratului productiv neîncălzit, debitul sondei poate fi exprimat pe baza unui
factor de pseudoskin. Se cunosc următoarele: razele sondei, zonei cu blocaj parţial al porilor, zonei invadate de abur şi
conturului circular al zonei de drenaj a sondei rs = 0,08 m, ro = 1,2 m, ra = 8 m, respectiv rc = 180 m, permeabilitatea
originală a stratului productiv k2 = 250 mD, grosimea acestuia h = 50 m, presiunea diferenţială la care produce sonda
(pc – ps) = 3 MPa, factorul de volum al ţiţeiului bt = 1,09 şi vâscozităţile ţiţeiului la temperatura aburului injectat,
respectiv la temperatura originală de zăcământ μta = 3 mPa·s, μtr = 960 mPa·s. Să se determine:
a) raportul indicilor de productivitate ai sondei stimulate şi nestimulate, cunoscând k1 = 0,2 k2 şi admiţând că
efectul skin este eliminat prin încălzire în proporţie de 50 % (Ss = 0,5 Sn);
b) debitul sondei la începutul primei perioade de producţie stimulată;
c) factorul de pseudoskin.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________

1. Care sunt principalele metode termice de recuperare a ţiţeiului?
2. Unde şi cum a fost descoperit procesul de stimulare a productivităţii sondelor prin injecţie ciclică de abur?
3. În ce alte capitole ale cursului se mai întâlneşte funcţia de timp adimensional f (t ) definită de ecuaţia (9.15)?
4. Care este unitatea de măsură în S.I. a coeficientului global de transfer termic Ue?
5. Enumeraţi trei criterii de selecţie a unui zăcământ pentru spălarea cu abur.
6. Care este semnificaţia timpului de prag?
7. Cum se determină limita economică a ariei zonei încălzite printr-un proces de spălare cu abur?
8. Care sunt parametrii de performanţă ai spălării cu abur?
9. Descrieţi pe scurt zonele formate în zăcământ în timpul combustiei subterane directe.

1. Variaţia radială a temperaturii într-o sondă prin care se injectează abur într-un zăcământ de ţiţei.
2. Evoluţia în timp a debitului de ţiţei extras printr-o sondă supusă injecţiei ciclice de abur.
3. Profilurile saturaţiei în apă, temperaturii şi saturaţiei în vapori de apă în cazul spălării cu abur.
4. Variaţia în timp a debitului de aer injectat în cadrul unui proces de combustie subterană directă.

1. Pierderi de căldură într-o sondă de injecţie a aburului.
2. Estimarea creşterii indicelui de productivitate a sondei supuse injecţiei ciclice de abur.
3. Criteriile de selecţie a zăcământului pentru combustia subterană directă.

1. Flux termic – flux termic specific.
2. Transfer termic tranzitoriu – transfer termic staţionar.
3. Injecţie ciclică de abur – injecţie continuă de abur.
4. Volum cumulativ de ţiţei dezlocuit – volum cumulativ de ţiţei extras.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
BIBLIOGRAFIE
[1] Alexander, J.D., Martin, W.L., Dow, J.N. – Factors Affecting Fuel Availability and Composition During In-Situ Combustion.
JPT, Oct., 1962;
[2] Aravin, V.I., Numerov, S.N. – Theory of Fluid Flow in Undeformable Porous Media. Translated from Russian, Jerusalem, 1965;
[3] Beca, C., Prodan, D. – Geologia zăcămintelor de hidrocarburi, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;
[4] Bourdet, D., Whittle, F.M., Douglas, A.A., Pirard, Y.M. – A New Set of Type Curves Simplifies Well Test Analysis. World Oil,
May, 1983;
[5] Bourdet, D., Ayoub, J.A., Pirard, Y.M. – Use of the Pressure Derivatives in Well Test Interpretation. SPE Formation
Evaluation, June, 1989;
[6] Burger, J., Sourieau, P., Combarnous, M. - Thermal Methods of Oil Recovery. Institut Français du Pétrole, 1985
[7] Collier, R.S., Monash, E.A., Hultquist, P.F. – Modeling Natural Gas Reservoirs – A Simple Model. SPEJ, Oct., 1981;
[8] Cooke, C.E., Jr., Williams, R.E., Kolodzic, P.A. – Oil Recovery by Alkaline Waterflooding. JPT, Dec., 1974;
[9] Craig, F.F., Jr. – The Reservoir Engineering Aspects of Waterflooding. Monograph Series, SPE of AIME, Dallas, 1971;
[10] Creţu, I. – Hidraulică generală şi subterană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971;
[11] Creţu, I., Beca, C., Babskow, Al., Manolescu, G., Soare, E., Soare, Al., Pârcălăbescu, I., Popa, C. – Ingineria zăcămintelor
de hidrocarburi, vol. I, II, Editura Tehnică, Bucureşti, 1981;
[12] Creţu, I. – Modelarea numerică a mişcării fluidelor în medii poroase, Editura Tehnică, Bucureşti, 1980;
[13] Creţu, I. – Hidraulică generală şi subterană, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;
[14] Creţu, I., Ionescu, E.M., Stoicescu, M. – Hidraulica zăcămintelor de hidrocarburi. Aplicaţii numerice în exploatarea primară,
Editura Tehnică, Bucureşti, 1993;
[15] Creţu, I., Ionescu, E.M., Grigoraş, D. – Hidraulica zăcămintelor de hidrocarburi. Aplicaţii numerice în recuperarea
secundară sau terţiară a petrolului, Editura Tehnică, Bucureşti, 1996;
[16] Cristea, N. – Hidraulica subterană, Vol. I, II, Editura Tehnică, Bucureşti, 1956, 1958;
[17] Dake, L.P. – Fundamentals of Reservoir Engineering. Elsevier Scientific Publishing Company, 1978;
[18] Darcy, H. – Les fontaines publiques de la ville de Dijon. Victor Dalmont, Paris, 1856;
[19] De Ferrer, M. – Injection of Caustic Solutions in some Venezuelean Crude Oils. The Oil Sands of Canada & Venezuela, Special
Volume of CIM, 1977;
[20] De Haan, H.J., Van Lookeren, J. – Early Results of the First Large Scale Steam Soak Project in the Tia Juana Field, Western
Venezuela. JPT, Jan., 1969;
[21] Dietz, D.N. – A Theoretical Approach to the Problem of Encroaching and By-Passing Edge Water, Akad. van Wetenschappen,
Amsterdam Proc., V. 56 B, 1953;
[22] Ehrlich, R., Hasiba, H.H., Raimondi, P. – Alkaline Waterflooding for Wettability Alteration – Evaluating a Potential Field
Application. JPT, Dec., 1974;
[23] Farouk Ali, S.M., Meldan, R.F. – Current Steamflood Technology. JPT, Oct., 1979;
[24] Farouk Ali, S.M. – Steam Injection. Theory and Practice. In: Heavy Crude Oil Recovery. Okandan E. (editor), Martinus Nijhoff
Publishers, 1985;
[25] Gentry, R.W. – Decline Curve Analysis. JPT, Jan., 1972;
[26] Gentry, R.W., McCray, A.W. – The Effect of Reservoir and Fluid Properties on Production Decline Curves. JPT, Sept., 1972;
[27] Gogarty, W.B. – Micellar-Polymer Flooding – An Overview. JPT, Aug., 1978;
[28] Gogarty, W.B. – Status of Surfactant or Micellar Methods. JPT, Jan., 1976;
[29] Grant, B.F., Syasy, S.E. – Development of an Underground Heat Wave for Oil Recovery. Trans. AIME, 201, 1954;
[30] Hasiba, H.H. – Interface Active Compounds from Crude Oils. Ph.D. Thesis, The University of Texas at Austin, May, 1966;
[31] Havlena, D., Odeh, A.S. – The Material Balance as an Equation of a Straight Line. Part II – Field Cases, JPT, July, 1964;
[32] Healy, R.N., Reed, R.L., Carpenter, C.W., Jr. – A Laboratory Study of Microemulsion Flooding. SPEJ, Febr., 1975;
[33] Healy, R.N., Reed, R.L., Stenmark, D.G. – Multiphase Microemulsion Systems. SPEJ, June, 1976;
[34] Jennings, H.Y., Jr., Johnson, C.E., Jr., McAuliffe, C.D. – A Caustic Waterflooding Process for Heavy Oils. JPT, Dec., 1974;
[35] King Hubbert, M. – Darcy’ Law and the Field Equations of the Flow of Underground Fluids. Trans. AIME., 207, 1956;
[36] Kozeny, J. – Berichte der Wiener Akademie. Abteilung II, 136, 1927;
[37] Maerker. J.M. – Shear Degradation of Polyacrylamide Solutions, SPEJ, Aug., 1975;
[38] Maerker. J.M. – Mechanical Degradation of Partially Hydrolyzed Polyacrylamide Solutions in Unconsolidated Porous Media,
SPEJ, Aug., 1976;
[39] Mandl, G., Volek, C.W. – Heat and Mass Transport in Steam Drive Processes. SPEJ, March, 1969;
[40] Minescu, Fl. – Fizica zăcămintelor de hidrocarburi, Vol. 1, Editura Universităţii din Ploieşti, 1994;
[41] Minescu, Fl. – Fizica zăcămintelor de hidrocarburi, Vol. 2, Editura Universităţii din Ploieşti, 2004;
[42] Marx, J., Langenheim, R.N. – Reservoir Heating by Hot Fluid Injection. Trans. AIME, 216, 1959;
[43] McAuliffe, C.D. – Oil in Water Emulsions and Their Flow Properties in Porous Media. JPT, June, 1973;
[44] McAuliffe, C.D. – Crude Oil in Water Emulsion to Improve Fluid Flow in an Oil Reservoir. JPT, July, 1973;
[45] Mungan, N. – Enhanced Oil Recovery Using Water as a Driving Fluid, 10 Parts, World Oil, Febr. … Sept., 1981, Febr. …
May, 1982;
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
138 ANEXE
[46] Muskat, M. – The Flow of Homogeneous Fluids Through Porous Media. McGraw-Hill Book Company, Inc., New York, 1937;
[47] Muskat, M. – The Production Histories of Oil Producing Gas-Drive Reservoirs, Journal of Applied Physics, 16, 1945;
[48] Muskat, M. – Physical Principles of Oil Production, McGraw-Hill Book Co., Inc., 1949;
[49] Mustaev, A. – Experimentalnîe issledovania proţesa gorenia v neftasîscenîh obrazţah. Neft. Hoz., 4, 1966;
[50] Myhill, N.A., Stegemeier, G.L. – Steam Drive Correlation and Prediction. JPT, Febr., 1978;
[51] Nelson, T.W., McNeil, J.S. – How to Engineer an In-Situ Combustion Project. OGJ, June, 1961;
[52] Neuman, C.H. – A Mathematical Model of the Steam Drive Process Applications. Paper SPE 4757, presented at the SPE 45th
Annual California Regional Meeting, Venture, April 2-4, 1975;
[53] Nistor, I. – Proiectarea exploatării zăcămintelor de hidrocarburi fluide, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999;
[54] Owens, W.W., Archer, D.L. – The Effect of Rock Wettability on Oil-Water Relative Permeability Relationships. Trans. AIME,
251, 1971;
[55] Popescu, C. – Metodologia de proiectare a unor operaţii termice de stimulare a sondelor. I.P.G., Bucureşti, 1974;
[56] Prats, M. – A Current Appraisal of Thermal Recovery. JPT, Aug., 1978;
[57] Pye, D.J. – Improved Secondary Recovery by Control of Water Mobility, JPT, Aug., 1964;
[58] Ramey,H.J., Jr. – Wellbore Heat Transmission. JPT, April, 1962;
[59] Ramey,H.J., Jr. – How to Calculate Heat Transmission in Hot Fluid Injection. Fundamentals of Thermal Oil Recovery. Petr.
Eng. Publishing Co., Dallas, 1965;
[60] Reisberg, J., Doscher, T.M. – Interfacial Phenomena in Crude Oil – Water Systems. Prod. Monthly, Nov., 1956;
[61] Sandiford, B.B. – Laboratory and Field Studies of Water Floods Using Polymer Solutions to Increase Oil Recovery, JPT, Aug.,
1964;
[62] Scelkacev, V.N. – Obscie reşenia diferenţialnîh uravnenii odnomernîh potokov v mnogomernom prostranstve. Izv. Akad. Nauk.
SSSR, M.J.G., 1971;
[63] Schenk, L. – Steam Drive – Results of Laboratory Experiments and First Field Tests in Mene Grande, Venezuela. Symposium
on thermal recovery methods, Caracas, 1965;
[64] Schilthuis, R.J. – Active Oil and Reservoir Energy. Trans AIME, 118, 1936;
[65] Shah, D.O. – Fundamental Aspects of Surfactant-Polymer Processes. The 3rd European Symposium on enhanced oil recovery,
Bournemouth, England, Sept. 21-23, 1981;
[66] Slider, H.C. – A Simplified Method of Hyperbolic Decline Curve Analysis. JPT, March, 1968;
[67] Soare, Al. – Investigarea hidrodinamică a zăcămintelor. Editura Universităţii din Ploieşti, 2005;
[68] Taber, J.J. – Dynamic and Static Forces Required to Remove a Discontinuous Oil Phase from Porous Media Containing both
Oil and Water. SPEJ, March, 1969;
[69] Tadema, H.J. – Mechanism of Oil Production by Underground Combustion. Proc. Fifth World Petr. Congress, 1959;
[70] Tarner, J. – How Different Size Gas Caps and Pressure Maintenance Programs Affect Amount of Recoverable Oil, Oil Weekly,
June 12, 1944;
[71] Tracy, G.W. – Simplified Form of the Material Balance Equation, Trans. AIME, 204, 1955;
[72] Turtă, Al. – Contribuţii la cunoaşterea fenomenelor care au loc în desfăşurarea proceselor termice de exploatarea
zăcămintelor de ţiţei şi la utilizarea modelelor dimensionale în vederea măririi eficacităţii acestor procese. Teza de
doctorat, I.P.G., Ploieşti, 1975;
[73] van Everdingen, A.F., Hurst, W. – The Application of the Laplace Transformation to Flow Problems in Reservoirs. Trans.
AIME, 186, 1949;
[74] van Lookeren, J. – Calculation Methods for Linear and Radial Steam Flow in Oil Reservoirs. Paper SPE 6788, presented at the
SPE 52nd Annual Technical Conference and Exhibition, Denver, Oct. 9-12, 1977;
[75] Welge, H.J. – A Simplified Method for Computing Oil Recovery by Gas or Water Drive, Trans. AIME, 195, 1952;
[76] Windsor, P.A. – Solvent Properties of Amphiphilic Compounds. Butterworths, London, 1954;
[77] Yortsos, Y.C., Gavalas, G.R. – Analytical Modeling of Oil Recovery by Steam Injection. Part 1 – Upper Bonds, Part 2 –
Asymptotic and Approximate Solutions. SPEJ, April, 1981.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
ANEXE
Anexa 1
Simbolurile prefixelor multiplilor şi submultiplilor unităţilor S.I.
Coeficientul de Prefixul Simbolul Coeficientul Prefixul Simbolul
multiplicare de multiplicare
1024 yotta Y 10–1 deci d
1021 zetta Z 10–2 centi c
1018 exa E 10–3 mili m
1015 peta P 10–6 micro μ
1012 tera T 10–9 nano n
109 giga G 10–12 pico p
106 mega M 10–15 femto f
103 kilo k 10–18 atto a
102 hecto h 10–21 zepto z
10 deca da 10–24 yocto y
Anexa 2
Valorile densităţii, vâscozităţii dinamice şi tensiunii superficiale ale apei la diferite temperaturi
Temperatura t, °C 0 4 10 20 30 40 60 80 100
3
ρ, kg/m 999,9 1000 999,7 938,2 995,6 992,2 983,2 971,8 958,3
μ, mPa·s 1,8870 1,5678 1,3061 1,0046 0,8019 0,6533 0,4701 0,3556 0,2821
σ, mN/m 75,60 75,01 74,13 72,66 71,09 69,43 66,09 62,56 58,84
Anexa 3
Valorile masei moleculare şi fracţiei de lichid ale unor hidrocarburi parafinice aflate la presiunea atmosferică şi
temperatura de 15 °C
Proprietatea Componentul
n-pentan
n-heptan
i-pentan
n-nonan
n-hexan
n-decan
n-butan
n-octan
i-butan
Propan
Metan
Etan
Masa moleculară, Mj 16,04 30,07 44,09 58,12 58,12 72,15 72,15 86,17 100,2 114,2 128,3 142,3
L, 1/m3 1,950 2,618 3,688 4,361 4,200 4,876 4,828 5,481 6,149 6,825 7,507 8,185
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
140 ANEXE
Anexa 4
2
Valorile funcţiei e u erfc u şi ale derivatei acesteia pentru valori ale argumentului cuprinse între 0 şi 10.
2 2 2
u e u erfc u F(u) u e u erfc u F(u) u e u erfc u F(u)
0,00 1,00000 0,00000 0,90 0,45653 0,47207 3,50 0,15529 3,10462

0,02 1,977,83 0,00039 0,92 0,45047 0,48858 3,60 0,15127 3,21343
0,04 1,95642 0,00155 0,94 0,44455 0,50523 3,70 0,14743 3,32244
0,06 1,93574 0,00344 0,96 0,43876 0,52201 3,80 0,14379 3,43163
0,08 1,91576 0,00603 0,98 0,43311 0,53892 3,90 0,14031 3,54099
0,10 0,89646 0,00929 1,00 0,42758 0,55596 4,00 0,13700 3,65052
0,12 0,87779 0,01320 1,05 0,41430 0,59910 4,10 0,13383 3,76019
0,14 0,85974 0,01771 1,10 0,40173 0,64295 4,20 0,13081 3,87000
0,16 0,84228 0,02282 1,15 0,38983 0,68746 4,30 0,12791 3,97994
0,18 0,82538 0,02849 1,20 0,37854 0,73259 4,40 0,12514 4,09001
0,20 0,80902 0,03470 1,25 0,36782 0,77830 4,50 0,12248 4,20019
0,22 0,79318 0,04142 1,30 0,35764 0,82454 4,60 0,11994 4,31048
0,24 0,77784 0,04865 1,35 0,34796 0,87127 4,70 0,11749 4,42087
0,26 0,76297 0,05635 1,40 0,33874 0,91847 4,80 0,11514 4,53136
0,28 0,74857 0,06451 1,45 0,32996 0,96611 4,90 0,11288 4,64194
0,30 0,73460 0,07311 1,50 0,32159 1,01415 5,00 0,11070 4,75260
0,32 0,72106 0,08214 1,55 0,31359 1,06258 5,20 0,10659 4,97417
0,34 0,70792 0,09157 1,60 0,30595 1,11136 5,40 0,10277 5,19602
0,36 0,69517 0,10139 1,65 0,29865 1,16048 5,60 0,09921 5,41814
0,38 0,68280 0,11158 1,70 0,29166 1,20991 5,80 0,09589 5,64059
0,40 0,67079 0,12214 1,75 0,28497 1,25964 6,00 0,09278 5,86305
0,42 0,65912 0,13304 1,80 0,27856 1,30964 6,20 0,08986 6,08581
0,44 0,64779 0,14428 1,85 0,27241 1,35991 6,40 0,08712 6,30874
0,46 0,63679 0,15584 1,90 0,26651 1,41043 6,60 0,08453 6,53184
0,48 0,62609 0,16771 1,95 0,26084 1,46118 6,80 0,08210 6,75508
0,50 0,61569 0,17988 2,00 0,25540 1,51215 7,00 0,07980 6,97845
0,52 0,60588 0,19234 2,05 0,25016 1,56334 7,20 0,07762 7,20195
0,54 0,59574 0,20507 2,10 0,24512 1,61472 7,40 0,07556 7,42557
0,56 0,58618 0,21807 2,15 0,24027 1,66628 7,60 0,07361 7,64929
0,58 0,57687 0,23133 2,20 0,23559 1,71803 7,80 0,07175 7,87311
0,60 0,56780 0,24483 2,25 0,23109 1,76994 8,00 0,06999 8,09702
0,62 0,55898 0,25858 2,30 0,22674 1,82201 8,20 0,06830 8,32101
0,64 0,55039 0,27256 2,35 0,22255 1,87424 8,40 0,06670 8,54508
0,66 0,54203 0,28676 2,40 0,21850 1,92661 8,60 0,06517 8,76923
0,68 0,53387 0,30117 2,45 0,21459 1,97912 8,80 0,06371 8,99344
0,70 0,52593 0,31580 2,50 0,21081 2,03175 9,00 0,06231 9,21772
0,72 0,51819 0,33062 2,60 0,20361 2,13740 9,20 0,06097 9,44206
0,74 0,51064 0,34564 2,70 0,19687 2,24350 9,40 0,05969 9,66645
0,76 0,50328 0,36085 2,80 0,19055 2,35001 9,60 0,05846 9,89090
0,78 0,49610 0,37624 2,90 0,18460 2,45690 9,80 0,05727 10,11539
0,80 0,48910 0,39180 3,00 0,17900 2,56414 10,00 0,05614 10,33993
0,82 0,48227 0,40754 3,10 0,17372 2,67169
0,84 0,47560 0,42344 3,20 0,16873 2,77954
0,86 0,46909 0,43950 3,30 0,16401 2,88766
0,88 0,46274 0,45571 5,40 0,15954 2,99602
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
SOLUŢIILE TESTELOR DE AUTOEVALUARE
Lista notaţiilor: p. – pagina; al. – alineatul; ec. – ecuaţia; f. – figura; v – vezi.
Capitolul 1
Secţiunea A
1. §1.1, p. 7; 2. §1.2, p. 7, al. 3; 3. §1.2, p. 8, al. 2; 4. §1.3, p. 8, al. 1; 5. §1.4, p. 9; temperatura de zăcământ; 6. nu, deoarece
mediile poroase sunt discontinue la scara porilor; v. §1.5.1, p. 10; 7. §1.5.4, p. 12, ec. (1.25).
Secţiunea B
1. f. 1.1, p. 9; 2. f. 1.2, p. 9; 2. f. 1.4, p. 13.
Secţiunea D
1. §1.5.1, p. 10; 2. §1.5.3, p. 11, ec. (1.21), (1.22); 3. §1.6.2, p. 13; 4. §1.6.2, p. 14, al. 4.
Capitolul 2
Secţiunea A
1. introducere la cap. 2, p. 17, al. 1; 2. §2.1, p. 17, al. 1; 3. §2.1.2, p. 19, al. 3; 4. §2.1.3, p. 20, al. 3; 5. §2.2, p. 21; ec. (2.27);
6. §2.3, p. 23, al. 1 şi ec. (2.49).
Secţiunea B
1. f. 2.1, p. 18; 2. f. 2.2, p. 19; 3. f. 2.3, p. 21.
Secţiunea D
1. Fluidul se află în echilibru static sub acţiunea unui sistem de forţe exterioare dacă el rămâne în repaus; în condiţiile
echilibrului dinamic, fluidul se deplasează cu viteză constantă (deci cu acceleraţie nulă); 2. în mişcare staţionară, parametrii
cinematici ai mişcării sunt independenţi de timp; în mişcare nestaţionară, aceşti parametri variază în timp; 3. fluidul
multicomponent este format din mai multe substanţe pure (ex.: aerul, gazele naturale, ţiţeiul); fluidul multifazic este format
din mai multe componente aflate în stări de agregare diferite sau din două lichide nemiscibile (ex.: fumul, ceaţa, emulsiile); 4.
modelele compoziţionale tratează în mod individual fiecare component (substanţă pură) prezent în fiecare din fazele fluide
ale sistemului multifazic, în timp ce modelele volumice fac distincţie doar între 2…3 pseudocomponenţi al sistemului
multifazic (ex.: ţiţei şi apă, sau ţiţei, gaze şi apă); 5. §2.4, p. 24.
Capitolul 3
Secţiunea A
1. §3.1, p. 27, al. 2; 2. §3.2.1, p. 28, al. 2; 3. §3.2.1, p. 29; 4. §3.2.2, p. 31, ultimul al.; 5. §3.2.3, p. 32, sub ec. (3.44); 6.
§3.2.3, p. 32, ultimul al.; izobara este un punct, o curbă plană, respectiv o suprafaţă în spaţiu în condiţiile mişcărilor
unidimensionale, bidimensionale, respectiv tridimensionale; 7. §3.3, p. 34, ec. (3.58); 8. §3.5.1, p. 35, al. 1; 9. §3.5.2, p. 36,
al. 3; 10. §3.6, p. 38, al. 3; 11. §3.6, p. 38, al. 4, ec. (3.98), (3.99); 12. sonda care doar atinge stratul productiv, respectiv
sonda care traversează doar parţial stratul productiv; 13. §3.7, p. 43, al. 2; 14. §3.8, p. 46, al. 3; declinul constant.
Secţiunea B
1. f. 3.2, p. 28; 2. f. 3.3, p. 28; 3. f. 3.5, p. 30; 4. f. 3.8, p. 33; 5. f. 3.11, p. 35; 6. f. 3.15, p. 39; 7. f. 3.18, p. 42.
Secţiunea D
1. §3.6, p. 38; 2. §3.2.1, p. 29, ec. (3.18), (3.19); 3. §3.6.4, p. 41, al. 1; 4. §3.8, p. 46, ec. (3.158), (3.159).
Capitolul 4
Secţiunea A
1. §4.1, p. 56, al. 2; 2. §4.2, p. 56, ec. (4.13), (4.14); 3. §4.2, p. 57, ultimele alineate; 4. da; §4.4, p. 61, ec. (4.51).; 5. §4.5.1,
p. 61, al. 1; 6. §4.6.1, p. 65, al. 1; 7. §4.6.1, p. 65, al. 3; 8. §4.6.2, p. 66, ec. (4.75).
Secţiunea B
1. f. 4.4, p. 61; 2. f. 4.5, p. 61; 3. f. 4.14, p. 65; 4. f. 4.18, p. 67.
Secţiunea D
1. §4.2, p. 59, ec. (4.26), respectiv §4.4, p. 61, ec. (4.47); 2. condiţiile la limite se referă la variabilele spaţiale şi se pun pe
frontierele domeniului mişcării, în timp ce condiţiile iniţiale se referă la variabila temporală şi se pun la momentul începerii
mişcării; 3. §4.5.1, p. 61, al. 1, respectiv §4.5.2, p. 64, al. 1.
Capitolul 5
Secţiunea A
1. §5.1, p. 71, ultimul al.; 2. §5.3.1, p. 74, ec. (5.30), (5.31); 3. §5.4.1, p. 77, al. cu ec. (5.68).
Secţiunea B
1. f. 5.1, p. 72; 2. f. 5.2, p. 77.
Secţiunea D
1. §5.3.1, p. 72, al. 2; 2. derivata parţială a unei funcţii de mai multe variabile exprimă creşterea valorii funcţiei
corespunzătoare unei creşteri infinitezimale (foarte mici) a uneia din variabile; diferenţa finită exprimă creşterea funcţiei
corespunzătoare unei creşteri finite (nici foarte mică, dar nici infinită) a uneia din variabile; 3. §5.4.1, p. 76, al. 1.
_________________________________________________________________________________________________________________________________________
142 SOLUŢIILE TESTELOR DE AUTOEVALUARE
Capitolul 6
Secţiunea A
1. Introducere la cap. 6, p. 83, ec. (6.1), (6.2).; 2. §6.1.2, p. 85, ec. (6.15) şi f. 6.4; 3. §6.2, p. 86, al. 1; 4. §6.2.2, p. 86, al. 3.
Secţiunea B
1. f. 6.2, p. 84; 2. f. 6.4, p. 85.
Secţiunea D
1. Introducere la cap. 6, p. 83, al. 1 pentru modelele zerodimensionale; modelul tridimensional are trei variabile spaţiale; 2.
§6.1, p. 83, al. 1.
Capitolul 7
Secţiunea A
1. §7.1, p. 93, al. 1, 3; 2. §7.1, p. 93, 94; 3. §7.4, p. 96, al. 1; 4. §7.5.1, p. 99, al. 1; 5. §7.5.5, p. 104.
Secţiunea B
1. f. 7.6, p. 94; 2. f. 7.9, p. 97; 3. f. 7.11, p. 98; 4. f. 7.13, p. 98; 5. f. 7.15, p. 100.
Secţiunea D
1. §7.2, p. 94 şi §7.3, p. 95; 2. în cadrul dezlocuirii de tip piston, în spatele frontului de dezlocuire saturaţia în ţiţei are o
valoare constantă, egală cu saturaţia în ţiţei remanent, str, deci prin această zonă filtrează doar apa injectată; în cadrul
dezlocuirii fracţionale, în spatele frontului de dezlocuire saturaţia în ţiţei scade continuu în timp, tinzând către valoarea str,
deci în această zonă are loc mişcarea simultană a ţiţeiului şi apei; 3. dacă printr-un mediu poros filtrează un singur fluid,
mişcarea acestuia este monofazică; dacă prin mediul poros filtrează simultan două fluide (ţiţei–apă, ţiţei–gaze sau apă–gaze),
mişcarea acestora este bifazică; 4. §7.5.2, p. 100.
Capitolul 8
Secţiunea A
1. §8.1.1, p. 107, al. 1; 2. §8.1.1, p. 107, ec. (8.1); 3. §8.2.1, p. 109, al. 2; 4. §8.2.1, p. 109; 5. §8.2.3, p. 110, al. 8…10.
Secţiunea B
1. f. 8.2, p. 109; 2. f. 8.3, p. 110.
Secţiunea D
1. Spălarea alcalină implică formarea în zăcământ a unor surfactanţi, prin acţiunea unei baze tari asupra acizilor din
compoziţia ţiţeiului; spălarea cu surfactant constă din injectarea acestora de la suprafaţă; 2. procesul de îmbibare constă în
creşterea saturaţiei unui fluid în mediul poros, iar drenajul este procesul invers, de scădere a saturaţiei fluidului; 3. absorbţia
este procesul de reţinere a unui fluid în porii unui solid, iar adsorbţia constă în reţinerea fluidului pe suprafaţa corpului solid;
4. injectivitatea este capacitatea unui zăcământ de a primi un fluid, iar productivitatea reprezintă capacitatea zăcământului de
a elibera fluidul pe care îl conţine; 5. §8.2.1, p. 109.
Capitolul 9
Secţiunea A
1. §9.1, p. 113, al. 1; 2. §9.1, p. 113, al. 4; 3. la mişcarea tranzitorie a lichidelor compresibile (§4.4, p. 61, ec. (4.52) şi la
mişcarea tranzitorie a gazelor (§5.3.3, p. 76, ec. (5.56); 4. J/(m2·s·K) = W/(m2·K), conform ec. (9.3); 5. §9.4.2, p. 118…119;
6. §9.4.3, p. 121, al. 2 şi ec. (9.57); 7. §9.4.3, p. 121, ec. (9.60); 8. §9.4.3, p. 122, ec. (9.72), (9.73); 9. §9.5.1, p. 123, al. 3.
Secţiunea B
1. f. 9.1, p. 113; 2. f. 9.3, p. 116; 3. f. 9.4, p. 118; 4. f. 9.5, p. 126.
Secţiunea D
1. Fluxul termic reprezintă cantitatea de căldură transferată în unitatea de timp, exprimată în J/s = W; fluxul termic specific
este cantitatea de căldură transferată în unitatea de timp prin unitatea de lungime a conductei de transport agent termic sau a
ţevilor de extracţie, exprimată în W/m; 2. schimbul de căldură tranzitoriu se caracterizează prin variaţia în timp a
parametrilor săi, iar cel staţionar se desfăşoară la fel în orice moment (este independent de timp); 3. injecţia ciclică de abur
este un proces de stimulare a productivităţii unei sonde extractive de ţiţei vâscos prin încălzirea cu abur a zonei din
vecinătatea sondei; injecţia continuă de abur (sau spălarea cu abur) este un proces de creştere a factorului de recuperare a
ţiţeiului, care implică dezlocuirea cu abur şi apă caldă a ţiţeiului din jurul sondelor de injecţie şi împingerea bancului de ţiţei
format spre sondele de extracţie; 4. §9.4.3, p. 120, 121, ec. (9.53), (9.57).
_________________________________________________________________________________________________________________________________________

Curs HS IPG Zi 20111

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs HS IPG Zi 20111

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA PETROL – GAZE DIN PLOIEŞTI

EUGEN MIHAIL IONESCU

3.6.4. Conuri de apă de talpă inactivă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 41

6.4. Test de autoevaluare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90

1.2. Rocă colectoare

1.3. Zăcământ de hidrocarburi

1.4. Presiunea iniţială şi temperatura de zăcământ

Deoarece presiunea litostatică la o adâncime dată este constantă,

1.5.2. Aria specifică

care se reduce la relaţia

1.6 . Statica fluidelor din zăcământ

1.7.2. Probleme propuse

1.8. Test de autoevaluare

B. Trasaţi schiţe grafice care să ilustreze următoarele aspecte

C. Faceţi o prezentare succintă a următoarelor subiecte

D. Puneţi în evidenţă diferenţele dintre următoarele noţiuni

ECUAŢIILE FUNDAMENTALE ALE MIŞCĂRII FLUIDELOR

2.1. Ecuaţia dinamicii fluidelor în medii poroase

2.1.1. Ecuaţia liniară a filtrării unui fluid monofazic

În această relaţie, ∇ este operatorul lui HAMILTON şi are expresia

2.1.2. Domeniul de existenţă a ecuaţiei lui DARCY

2.2. Ecuaţia continuităţii

2.2.1. Ecuaţia microscopică a continuităţii pentru un fluid monofazic

unde m este porozitatea, Qms – suma algebrică a debitelor

2.2.2. Ecuaţia macroscopică a continuităţii pentru un fluid monofazic

2.2.3. Ecuaţiile microscopice ale continuităţii pentru un fluid multifazic

2.2.4. Ecuaţia macroscopică a continuităţii pentru un fluid multifazic

2.3. Ecuaţiile de stare

2.4. Ecuaţiile bilanţului de căldură

sunt prezente şi reacţii chimice cu schimb de căldură) este

2.5.2. Probleme propuse

2.6. Test de autoevaluare

B. Trasaţi schiţe grafice care să ilustreze următoarele aspecte

C. Faceţi o prezentare succintă a următoarelor subiecte

D. Puneţi în evidenţă diferenţele dintre următoarele noţiuni

MIŞC Ă RI ALE LICHID ELOR INCOMPRESIBILE

3.1. Mişcarea unidimensională într-un mediu poros omogen

3.2. Mişcări bidimensionale într-un mediu poros omogen

Pentru exprimarea condiţiilor la limite se presupune că punctul M din

3.2.3. Mişcarea generată de o sondă într-un zăcământ cu contur de alimentare liniar

3.4.2. Mişcarea unidimensională în cazul frontierei comune paralele cu direcţia mişcării

3.5. Mişcări radial plane în medii poroase cu permeabilitate zonal constantă

– ecuaţia lui DARCY

3.5.2. Efectul skin

Din formulele (3.103) şi (3.104) rezultă ecuaţia diferenţială a mişcării

3.6.2. Mişcarea generată de o sondă parţial penetrantă

3.6.3. Mişcarea generată de o sondă imperfectă după modul de deschidere

3.6.4. Conuri de apă de talpă inactivă

Începând de la o anumită valoare a presiunii diferenţiale, numită

3.7. Mişcări gravitaţionale

3.7.1. Ecuaţia lui BOUSSINESQ

Admiţând ipotezele simplificatoare lui DUPUIT (1863), potrivit

cunoscută sub numele de ecuaţia lui BOUSSINESQ (1904).

3.7.3. Mişcarea gravitaţională axial simetrică staţionară

k ρ g hc2 − hs2 π k ρ g hc2 − hs2

3.7.4. Mişcarea zonal gravitaţională axial simetrică staţionară

3.8. Estimarea rezervelor de hidrocarburi prin metoda declinului de producţie

3.8.1. Declinul de producţie constant

3.8.2. Declinul de producţie hiperbolic

Timpul de abandonare rezultă din ecuaţia (3.166) astfel

3.8.3. Declinul de producţie armonic

300 2 − 200 2 300

obţinându-se valoarea numerică