Cuvânt de învăţătură despre post şi importanţa lui în viaţa creştinului

Postul creştinesc este înfrânarea, pentru o vreme, de la mâncărurile de dulce – lapte, carne,
brânză, ouă şi derivate ale acestora - precum şi de la băuturi, în scopul întăririi puterilor sufleteşti
peste înclinările spre rău ale trupului[1].
           Originea postului creştin se află în rai prin porunca dată de Dumnezeu primilor oameni de
a nu mânca din pomul  cunoştinţei binelui şi răului( Facere 2, 16-17).
           Mântuitorul a postit iar exemplul Său a fost urmat de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi.
Creştinismul a dat postului o importanţă majoră integrându-l vieţii spirituale în războiul nevăzut,
în lupta cu puterile întunericului şi cu patimile: «Acest neam de demoni nu iese decât numai cu
rugăciune şi cu post»(Matei 17, 21).
            Adevăratul post, spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii, constă nu numai în abstinenţa de la
mâncare şi băutură căci astfel s-ar numi regim şi nu post, ci şi înfrânarea de la «toate cele lumeşti
şi de la toate poftele cele rele, pentru ca să poată creştinul să îşi facă rugăciunea lui mai cu
înlesnire şi să îi fie milostiv Dumnezeu. Încă şi pentru a ucide poftele trupului şi a primi harul
lui Dumnezeu…»[2]. Astfel putem lesne observa că postul înainte de toate este un exerciţiu
moral de înfrânarea poftelor şi de întărire a voinţei şi mijloc de urcuş duhovnicesc; dar este şi un
act cultic de cinstire a lui Dumnezeu prin jertfirea de bunăvoie bunătăţilor pământeşti pentru ale
primi pe cele cereşti[3]. Exerciţiul postirii are efecte asupra întregii noastre fiinţe: sufletul se
curăţeşte, iar contrar aparenţelor trupul se întăreşte.
           Pentru că am folosit des cuvântul înfrânare am dori să-l explicăm pe scurt. A te înfrâna în
sens larg înseamnă: să nu dormi când ţi-e somn, să nu mănânci când ţi-e foame şi să nu bei
atunci când ţi-e sete. Să te înfrânezi înseamnă să te opreşti până şi de la cele mai naturale
trebuinţe.
           Sfinţii Părinţi au clasificat postul după mai multe criterii:
          I. Astfel, după asprimea lui, postul poate fi:[4]
                a)   Ajunare desăvârşită sau postul negru — atunci când o zi sau mai multe nu
mâncăm şi nu bem nimic;
                b)Ajunare propriu-zisă sau postul aspru sau uscat — atunci când mâncăm pe
înserate, după orele 16oo — 1700 mâncăruri uscate şi eventual netrecute prin foc: pâine, fructe,
seminţe, nuci, alune, stafide etc.
                c)  Postul obişnuit sau comun — atunci când mâncăm de 1, de 2 sau de 3 ori pe zi
mâncăruri de verdeţuri, legume şi fructe gătite la foc.
                d)Postul uşor  sau dezlegarea — atunci când la anumite sărbători care cad în timpul
postului dezlegăm la untdelemn, vin şi peşte aşa cum se precizează în Tipic.
          II. După lungime, postul poate fi:
               a)      de o zi: miercurea şi vinerea; Ziua Înălţării Sf. Cruci (14 septembrie); Ziua tăierii
capului Sf. Ioan Botezătorul (29 august); Ajunul Bobotezei (5 ianuarie); «Cei ce vor să
prisosească în evlavie sau să facă anumite făgăduinţe sau legăminte faţă de Dumnezeu, pentru
felurite pricini, pot să postească şi în alte zile de peste săptămână decât cele orânduite de
Biserică. Cea mai potrivită zi este ziua de luni. În nici un caz să nu se postească sâmbăta sau
duminica. Postul acesta de bună voie nu are însă valoare decât atunci când păzim şi zilele de
post orânduite de Biserică»[5].
              b)        Postul de mai multe zile : Postul Paştelui sau Postul Mare, Postul Crăciunului
sau Postul Naşterii Domnului, Postul Sf. Apostoli Petru şi Pavel, Postul Adormirii Maicii
Domnului.
III. După felul postirii, postul poate fi:
              a)     trupesc – atunci când postim de bucate, înfrânându-ne de la mâncările de dulce;
              b)     sufletesc – atunci când pe lângă postul trupesc postim înfrânându-ne de la patimi,
păcate, fapte rele. Aşa ne îndeamnă şi Sfânta noastră Biserică: «Postul cel adevărat este
înstrăinarea de răutăţi, înfrânare a limbii, lepădarea mâniei, depărtarea de pofte, de clevetire,
de minciună şi de jurământul mincinos. Lipsirea acestora este postul şi bineprimit»[6].
            Un post integral sau desăvârşit înseamnă postire trupească şi sufletească. Sfinţii Părinţi
vorbesc chiar de un post al celor 5 simţuri: postul ochilor – atunci când ne ferim să privim la
lucruri, imagini, înfăţişări păcătoase şi frumuseţile străine ce ne rănesc inima; postul urechilor - 
atunci când ne ferim de auzirea vorbelor deşarte; postul gurii – atunci când ne înfrânăm limba
de la clevetiri, înjurături, vorbe spurcate, hule şi chiar de la aromele anumitor mâncăruri; postul
mâinilor – atunci când ne înfrânăm mâinile de la furt, lăcomie sau atingeri păcătoase. În acest
sens Sf. Ioan Gură de Aur spune în A III-a cuvântare către antiohieni: «Postiţi? Arătaţi-mi-o
prin fapte. Cum? De vedeţi un sărac, aveţi milă de el; un duşman împăcaţi-vă cu el; un prieten
înconjurat de nume bun, nu-l invidiaţi; o femeie frumoasă, întoarceţi capul. Nu  numai gura şi
stomacul vostru să postească, ci şi ochiul, şi urechile, şi picioarele, şi mâinile voastre, şi toate
mădularele trupului vostru. Mâinile voastre să postească  rămânând curate şi de la hrăpire şi
de la lăcomie. Picioarele, nealergând la privelişti urâte şi în calea păcătoşilor. Ochii, neprivind
cu ispitire frumuseţile străine… Gura trebuie să postească de sudalme şi de alte vorbiri
ruşinoase»[7].Iar Sf. Vasile cel Mare zice: «Dacă toată lumea ar posti n-ar mai fi războaie,
nedreptăţi şi desfrânări. Fă stomacul mic, limba tăcută, păstrează mintea limpede lepădând
alcoolul, şi inima curată, blândă şi smerită! Iată postul!»[8]
          Îndrumătorii duhovniceşti ai Bisericii ne vorbesc şi despre un  post al minţii sau al
gândurilor rele. Trebuie postit însă şi de  toate energiile mentale negative prin înfrânarea de la a
asculta un anumit fel de muzică, de la a privi anumite emisiuni TV, de a opri discuţiile în
contradictoriu. Astfel postul devine un stil de viaţă.
           Dacă la începutul cuvântului nostru spuneam că înfrânare în sens larg înseamnă: să nu
dormi când ţi-e somn, să nu mănânci când ţi-e foame şi să nu bei atunci când ţi-e sete, acum
putem spune alături de acesta că înfrânarea este să nu te mânii când îţi vine să te mânii, să nu
cleveteşti când îţi vine să cleveteşti, să nu invidiezi când îţi vine să invidiezi să te opreşti de la
orice poftă când pofteşti.
           În afara dimensiunii sale spirituale, postul are şi o dimensiune medicală, ajutând la
redresarea organismului vătămat de o hrană prea bogată în toxine. Marii postitori ai Bisericii au
avut un organism sănătos şi au fost longevivi. Astfel, Sfântul Antonie cel Mare a trăit 105 ani,
Sfântul Pavel Tebeul a trăit 113 ani,  Sfinţii Pafnutie, Macarie Alexandrinul, Sava ş. a. au depăşit
suta de ani ducând o viaţă de nevoinţă continuă.
           Postul în care ne aflăm, Postul Naşterii Domnului intră în categoria posturilor mari. El
închipuie postul patriarhilor şi drepţilor Vechiului Testament care în aşteptau venirea lui Mesia,
precum şi postul de 40 de zile ţinut de Moise pe Muntele Sinai în vederea primirii Tablelor
Legii[9]. Are 40 de zile, începând din 15 noiembrie (Sf, Cuv, Paisie de la Neamţ) şi se termină
pe 25 decembrie (Praznicul Naşterii Domnului). Postul Crăciunului a fost rânduit pentru a ne
pregăti să întâmpinăm cu bună cuviinţă şi evlavie sărbătoarea Crăciunului.
            Este un post de bucurie şi uşor pe de o parte avem ca ţintă bucuria Naşterii Domnului, iar
pe de altă parte sunt multe dezlegări în special la peşte. Astfel se dezleagă la peşte începând cu
21 noiembrie – Aducerea la templu a Maicii Domnului până pe 20 decembrie – Sf. Ignatie
Teoforulcând postul  devine mai aspru. Se dezleagă astfel:
             -sâmbăta şi duminica;
             -marţea şi joia când cade o sărbătoare cu cruce neagră;
             -în orice zi a săptămânii dacă va cădea sărbătoarea cu cruce roşie.
          În ultima zi a acestui post – Ajunul Crăciunului – «se ajunează adică nu se mănâncă nimic
până la ivirea luceafărului se seară, care închipuie  steaua Magilor; apoi mâncăm: seminţe,
poame, turte sau covrigi»[10].
          Deşi din punct de vedere trupesc este un post uşor în Postul Naşterii Domnului, trebuie
mai ales să avem o stare de prezenţă a lui Dumnezeu în viaţa noastră. Părintele Arsenie Papacioc
de la Mănăstirea „Sfânta Maria” din Techirghiol spune: «Problema este starea ta de prezenţă
oricând. Post, nepost, să fi prezent la Dumnezeu»[11]. Dacă postul trupesc este mai relaxat din
punctul de vedere al nevoinţei, postul sufletesc  trebuie să fie întărit. Exerciţiul spiritual pe care
ar trebui să-l practicăm cât mai des în această perioadă alături de rugăciune ar trebui să fie
şederea în prezenţa lui Dumnezeu care ne vede.
         Încheiem printr-o zicere a Sf. Serafim de Sarov: «Postul este: spor caselor, mama
sănătăţii, povăţuitorul tinereţii, bun tovarăş celor călători şi singur prieten al celor din
casă»[12]. Amin.

În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh,

Preg. Aperc.:
Frați creștini, Duminica aceasta continuăm lanțul învățăturilor ce dorim să vi le punem înainte.
Duminica trecută am făcut cunoștință cu învățătura generala despre rugăciune și cu aspectul
personal, intim al acesteia. Am văzut că rugăciunea este un dialog al omului cu Dumnezeu şi că
suntem datori să ne rugăm atât acasă, în particular, cât şi în mod public, comun.
Anunţarea temei:
Dacă am văzut cât de înălțătoare este rugăciunea tainică, vom vedea acum că nu își pierde nimic
din strălucire în comuniune, ci chiar se întărește aşa că azi doresc să vă vorbesc despre
rugăciunea publică sau rugăciunea în comuniune.
Tratarea:
Unde, când și cum se face rugăciunea publică?
Fără doar și poate, rugăciunea publică se face în Biserică, iar prin aceasta se înțelege atât lăcașul
de cult, cât și Trupul tainic al lui Hristos. Hristos ne spune ”Unde sunt doi sau trei adunați în
numele Meu acolo sunt și eu”, dar dacă acești doi sau trei sunt adunați în afară de Biserică (ca
Trup Tainic al lui Hristos), acolo nu este rugaciune în comuniune, este doar o încercare de
demonstrare a forțelor proprii, care forțe nu vor putea mântui.
Când are loc rugăciunea publică?
În orice moment special propus de Biserică, moment numit „de oficiere a cultului divin public”.
Care sunt aceste momente?
Slujbele precum: Acatist, Vecernia, Ceasuri, Utrenia şi altele.
Nouă ne este mult mai familiară slujba Liturghiei și vom pune accentul pe aceasta, deoarece ea
este un mănunchi de modalităţi de rugăciune comună.
Vă voi da doar câteva exemple de rugăciune în comuniune în cadrul Liturghiei.
Primul este ectenia.
În biserică, preotul este întâîstătorul credincioșilor, este păstorul turmei, fapt pentru care și stă în
altar, nu oricum, ci cu fața către Hristos, având în spate intreaga turmă pe care o aduce spre
împărtășirea cu Acesta. Adică preotul se roagă lui Dumnezeu. Și poporul se roagă, de asemenea,
lui Dumnezeu, răspunzând la chemarea înaintată de preoţi.
Preotul, stând în altar spune: „Cu pace Domnului să ne rugăm”, iar noi răspundem „Doamne
miluiește”; și avem deja prima formă a rugăciunii în comun. Toți cerem ca Dumnezeu să pogoare
mila Sa peste noi, și astfel ne rugam. Și vedem că nu o dată zicem „Doamne miluiește”, ci de
zeci de ori, poate de sute de ori, și astfel, îndeplinim atributele rugăciunii, care trebuie să fie
stăruitoare și statornică, sau altfel spus, neîncetată.
Când răspundem Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluiește-ne pe noi, ne rugam Maicii
Domnului.
Când preotul ne invită ca „pe noi înșine, și unii pe alții, și toată viața noastră, lui Hristos
Dumnezeu să o dăm”, noi răspundem: „Ție, Doamne”. Vedem că rugăciunea împletită din
raspunsurile noastre la ectenie este cerere, lauda și chiar mărturisire, căci Îl mărturisim pe Hristos
ca Domn al vieții noastre.
Ce alt fel de rugăciune făcută în comun mai observăm în Sfânta Liturghie?
Un alt fel de rugăciune comună făcută de noi toţi în Liturghie este imnul Trisaghion. Noi i-am
putea spune Cântarea Întreit-Sfântă sau închinată Sfintei Treimi: Sfinte Dumnezeule…
Practic, toate cântările din timpul Sfintei Liturghii sunt o rugăciune, iar preotul și credincioșii se
unesc într-un cuget pentru a ajunge la comuniunea cea mai înaltă, cu Hristos, care se împlinește
prin împărtășirea cu Sfintele Taine, Trupul și Sângele lui Hristos. Chiar în ultima parte a
Liturghiei, rugăciunile se centreaza pe faptul că deja ne-am împărtășit cu Acesta: ”Am vazut
lumina cea adevarată…” Când spun ultima parte a Liturghiei, mă refer la aceasta ca săvârşire,
oficiere a cultului, dar noi știm că Liturghia se continuă în viețile noastre prin rugaciune, prin
post (Duminica trecută am amintit de „biserica din casa ta”) și, mai ales, prin fapta bună.
Poate vă întrebaţi, ce rugăciuni comune mai aflăm în liturghie?
Un alt fel de rugăciune publică, făcută mai mult pentru noi decât împreună cu noi, este acela al
rugăciunii rostite de preot în taină. Acest „în taină” a fost înțeles la noi ca „șoptit” sau cu voce
înceată. De obicei, aceste rugăciuni se citesc în timpul cântărilor de la strană și vă dau exemplul
ultim: rugăciunea epiclezei, rugăciune de invocare a Duhului Sfânt, prin care preotul cere ca
Duhul să se pogoare și să prefacă Darurile puse înainte în Trup și Sânge, este una din acele
rugaciuni care se rostesc în taină și are loc în momentul în care la strană se cânta ”Pre Tine Te
lăudăm…”. De asemenea, poate că ați auzit la unele slujbe că preotul în acest moment rostește
rugaciunea, alteori, nu ați auzit nimic, dar aceasta este numai datorită perceptiei asupra acestui
termen ”taină”.
În greaca se spune ”mysticos”, adică mistic sau, cum spunem noi, tainic, iar mistic înseamnă de
nepătruns,sau mai bine zis de nepătruns cu mintea. Căci nu putem cuprinde cu mintea taina
prefacerii pâinii și vinului în Trupul și Sângele lui Hristos, dar avem acces la aceasta taină prin
împărtășire și nu mai este nevoie sa pătrundem taina cu mintea, căci taina ne pătrunde și ne
trăiește pe noi , după măsura cuvintelor Apostolului „Nu mai traiesc eu, ci Hristos trăiește în
Mine”.
Ce ar mai fi de spus despre rugăciunea comună din timpul Sfintei Liturghii?
Aș mai fi vrut să scot în evidență o latură a rugăciunii publice și anume intimitatea. Poate nu
sună bine așa, dar nu știu cum să-i spun. Vreau să zic, de fapt, că așa cum te închizi in cămară,
acasă, când te rogi, așa și în Biserică te închizi. Te închizi în fața a ce? În fața grijii celei lumești,
după cum ne rugăm în cântarea Heruvicului: „toată grija cea lumeasca să o lepădăm”.
Cât de importantă este rugăciunea publică?
Iată ce spune Sfântul Ignatie Teoforul (+107), despre rugăciune: “După cum Domnul n-a făcut
nimic, nici prin El Însuşi, nici prin Apostoli, fără Tatăl, cu Care era unit, tot aşa şi voi să nu
faceţi nimic fără episcopi şi fără preoţi…” Observăm că se acordă o mai mare importanţă
cultului public în raport cu cel particular. Rugăciunea comună a Bisericii e considerată a fi mai
puternică, nu numai pentru că este rugăciunea unită a mai multor credincioşi, ci şi pentru că e cea
care e reunită în jurul episcopului şi a preotului. Practic, deşi nu avem în faţă o colecţie de
canoane, avem o interdicţie clară a rugăciunii comune şi a Euharistiei fără de episcop sau preot.
Sfântul Ignatie spune: “Sârguiţi-vă, dar, să vă adunaţi mai des pentru Euharistia lui Dumnezeu şi
spre slava Lui. Când vă adunaţi des, sunt nimicite puterile Satanei…”. Iată că o comunitate este
puternică doar atunci când ea este strâns unită în jurul Altarului şi a sfinţiţilor ei slujitori.
Asocierea:
Iubiţi fraţi creştini
Cu ce putem noi asemăna rugăciunea publică? Cu un foc: când punem pe foc două-trei surcele,
focul este mic şi dă puţină căldură. Când punem pe foc 30, 40 sau mai multe, focul este foarte
puternic iar căldura oferită de el este pe măsură. Aşa este şi rugăciunea comună faţă de cea
particulară.
Generalizarea
Aşadar, fraţi şi surori întru Hristos Domnul, azi v-am prezentat despre rugăciunea comună. Am
văzut că rugăciunea comună este făcută în biserici, iar noi o ştim sub numele de „slujbă”.Cea mai
importantă şi de folos slujbă este Sfânta Liturghie. Ea îmbină mai multe felrui de rugăciune
publică; ecteniile, imnele – precum Sfinte Dumnezeule – şi celelalte rugăciuni rostite de preot în
Sfântul Altar pentru noi.
Aplicarea
Poate vă întrebaţi, ce folos avem să ştim acestea? Pentru a ne feri de sfaturile celor neştiutori care
spun că dacă se roagă acasă e de ajuns, şi astfel greşesc. Apoi pentru a înţelege că deşi toate
slujbele au rostul lor, Sfânta Liturghie la care venim duminica şi în sărbători, este cea mai
importantă slujbă. Deoarece doar acum pâine şi vinul se transformă în Trupul şi Sângele
Domnului şi doar aici noi ne unim real cu Dumnezeu prin Sfânta Împărtăşanie.
Dumnezeului nostru slavă, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin

Cristian Ioanin

CINSTIREA SFINTELOR ICOANE

martie 4, 2010 de Mihail

PARINTELE IOAN

Iubiti credinciosi

Icoana şi Evanghelia sunt în strânsă legătură, se sprijină şi se clarifică reciproc, colaborând la

răspândirea învăţăturii creştine. Icoana este o “Evanghelie în culori”, precum. Evanghelia este o
“icoană verbală” a lui Hristos.

După ce în  anul 40 d. H. în Scytia-Minor, mai precis în Dobrogea, poposeşte Sfântul Apostol
Andrei, străbunii noştri încreştinaţi de acest apostol trimis de Hristos au aşezat icoanele în casele
lor, la loc de mare cinste, pe peretele de răsărit, împodobindu-le cu ştergare româneşti, cu
busuioc, aprindeau candele în faţa acestor icoane, şi se inchinau cu multă evlavie făcându-şi
semnul Sfintei Cruci, odată cu smerite şi pătrunzătoare rugăciuni către Dumnezeu, Maica
Domnului şi toţi Sfinţii. Aceste icoane constituie un element indispensabil evlaviei noastre
crestin-ortodoxe.

• Icoana a mai fost numită şi “BIBLIA NEŞTIUTORI LOR DE CRTE” sau “FEREASTRĂ
SPRE CERURI” şi “REFUGIU AL PRIVIRII PENTRU ORICE INIMA INDURERATA”.

DE UNDE VINE NUMELE DE ICOANĂ?

Numele de icoană vine din grecescul EIKON = a asemăna, asemănare. În limba latină avem În
mod similar, cuvântul IMAGO = chip, reprezentare.

DAR CE ESTE ICOANA?

ICOANA este deci, chipul sau reprezentarea pentru ochii noştri a unei fiinţe existente în mod
real, adică a adevăratului Dumnezeu, a Fiului Său Iisus Hristos, a Maicii Domnului sau a
Sfinţilor.

ICOANA este un fel de “treaptă” sau “scară”, pe care ne ridicăm cu întreaga noastră fiinţă
spirituală, prin credinţă, către Dumnezeu.

ICOANA este o asemănare, un model, o întipăritură a cuiva. Desigur că icoana nu seamănă întru
totul cu originalul. Nu talentul executantului, nu materia icoanei dau utilitate icoanei, ci, unirea
rugăciunii celui cinstit din Icoană cu evlavia rugăciunii celui ce se roagă,

Deci, altceva este icoana şi altceva este originalul. Spre exemplu: fotografia unui om nu este
identică cu omul, întrucât fotografia reprezintă numai forma corpului, nu şi puterile sufletului,
căci imaginea fotografică nu gândeşte, nu vorbeşte şi nici nu simte. În acest fel FIUL LUI
DUMNEZEU ESTE “ICOANA NATURALĂ A TATĂLUI”, Şi iată versetul biblic care ne
dovedeşte foarte clar acest lucru: “Filip l-a zis: “Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl si ne este de
ajuns”, Iisus i-a zis: De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cel ce M-a vazut pe
mine, a vazut pe Tatãl. Cum zici tu: aratã-ne pe Tatăl?” (Ioan 14.9)

DAR CE ESTE IDOLUL DESPRE CARE VORBESC CU ATÂTA ÎN FOCARE

SECTANŢII?

Idolul este o bucată de materie privită în ea însăşi ca Dumnezeu. Idolul nu are duh, iar omul prin
idolatrizare înduhovniceşte un obiect, îi dă valoare de Dumnezeu sau îl considerâ Dumnezeu.

Idolul poate avea formă de:

- animal: vacă, pisică, crocodil (în Egipt);

- monstru: jumătate de om, jumătate de animal (India);

- om statuie: zeii grecilor şi ai romanilor – Zeus = zeul zeilor, Bahus = zeul vinului, Ares= zeul
războiului, Afrodita = zeita iubirii, etc. .

CARE AU FOST PRIMELE ICOANE?

Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos şi-a lăsat chipul imprimat pe pânză de trei ori:

• Prima dată, a dăruit chipul Său regelui Avgar al Edessei, pe care l-a vindecat de lepră.

La porunca acestui rege Avgar, un pictor al său a venit în Ţara Sfântă, să-L invite pe Mântuitor
în Edessa, iar dacă nu va voi să vină, cel putin să-L picteze, căci regele Avgar dorea măcar să-i
vadă chipul. Iisus Hristos, văzând că trimisul regelui nu-L poate picta din cauza luminii ce-L
înconjura, S-a atins EI însuşi de pânza pictorului şi Chipul Său a rămas imortalizat pe ea.

• A doua oară, mergând pe drumul spre Golgota, a dăruit unei fecioare, Veronica, ce L-a şters de
sudoare şi praf cu mahrama sa, Chipul Său Cel dumnezeiesc, care s-a imprimat în mod miraculos
pe această mahramă. însuşi numele Veronica înseamnă “VERA ICON”, adică “adevărata
icoană”.

• A treia oară, şi-a lăsat Chipul Său şi toate urmele rănilor de pe trup, pe Sfântul Giulgiu cu care
a fost înfăşurat în mormânt, giulgiu care se poate vedea şi azi în Italia,  într-o biserică din Torino.

Apoi, Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind .pictor şi doctor, a pictat inspirat de Duhul Sfânt
pe Maica Domnului la Bunavestire, si când i-a arătat această icoană Maicii Domnului,

Dânsa a recunoscut că aşa a fost momentul, precum s-a zugrăvit în icoană şi i-a zis: “Fiul meu şi
Dumnezeul nostru să primească rugăciunile tuturor acelora care se vor ruga la această icoană”.
Deci însăşi Maica Domnului investeşte cu putere icoana.

DAR DE CE CINSTIM ICOANELE?

Cinstim icoana pentru că atunci când preotul sfinţeşte o icoană, Duhul Sfânt se revarsă asupra ei.
În faţa icoanei inima trebuie să se încălzească de o “căldură sfântă”, care să se asemene cu
căldura Duhului Sfânt care a sfinţit icoana. Omul, când stă în faţa icoanei, se închină de fapt la
Dumnezeu, căci el rosteşte “Doamne, ajută-mă, Doamne iartă-mă!”. Nu zice nicidecum “Icoană
ajută-mă, icoană iartă-mă!”. Icoanele noastre ortodoxe nu sunt sfinte, ci sfinţite, iar creştinii nu
se închină lemnului pe care este pictată icoana, ci lui Dumnezeu, căci dacă ar fi aşa, ar trebui să
se închine tuturor copacilor din pădure, uşilor, giurgiuvelelor din lemn, scaunelor, meselor etc.

CE SENTIMENTE TREBUIE SĂ PRODUCĂ PRIVIREA UNEI ICOANE?

Privirea unei icoane trebuie să producă sentimente de: rugăciune, remuşcare, căinţă, respect,
dragoste sfântă. Icoanele trebuie pictate în culori suave, demne, decente, neţipătoare. Privirea
icoanelor ne trezeşte dorinţa de a ne ruga.

DAR ICOANELE SE PICTEAZĂ DUPĂ ANUMITE REGULI?

Desigur, ele se pictează după un canon iconografie. Prin respectarea strictă a acestui canon
iconografie, creştinii ortodocşi au reuşit să rămână la o înţelegere unitară a lui Hristos. Spre
exemplu nu este corect să fie reprezentată Maica Domnului cu capul descoperit, deoarece Maica
Domnului era mereu acoperită cu un voal, nu i se vedea deloc părul, avea o îmbrăcăminte
modestă şi foarte serioasă.

CARE ESTE RAŢIUNEA EXISTENŢEI ICOANEI?

Icoana ne arată, ne pune în evidenţă “originalul”, adică un lucru pe care nu-l avem în faţă, căci
dac-ar fi de faţă n-am mai avea nevoie de icoană. Existenţa şi cinstirea icoanelor izvorăşte din
dorinţa creştinului de a se apropia de divinitate fără întârziere şi mai ales din insuficienta firii
omenesti căci omul fiind circumscric în timp şi în spatiu, nu poate avea cunostiinţa directa nici a
celor nevazute, nici a celor trecute sau viitoare/ Din pricina acestor insuficienţe de cunoaştere a
fost descoperită icoana, care deci, serveşte la ghidarea cunoştinţei.

DAR EXISTĂ MAI MULTE FELURI DE ICOANE?

Da. Există şase feluri de icoane:

• Primul fel este icoana naturală. Fiul cuiva este icoana naturală a aceluia care l-a născul. Deci
icoană prin excelenţă este Fiul lui Dumnezeu, care poartă în întregime, în El însuşi pe Tatăl.
["Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl." (Ioan 14,9)]. Că “Fiul este icoana lui
Dumnezeu.celui nevăzut, mai întâi Născut decât toată făptura” (Coloseni 1,15) ].

• Al doilea fel de icoană este ideea. În Sfatul lui Dumnezeu s-au înfăţişat în chip de icoane toate
cele hotărâte de El, în acelasi fel în care un om când doreste să zidească o casă, îşi face în mintea
sa imaginea casei pe care o va zidi şi o transpune apoi în realitate.

• Al treilea fel de icoană este cea prin poziţie sau prin imitare. Spre exemplu omul: acesta prin
fire este om, dar prin poziţie şi imitare este icoana Dumnezeirii care a zis: “Şi a făcut Dumnezeu
pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie,” (Facere
1,27).

• AI patrulea fel de icoană este acela prin care împărtăşim prin scris sau prin chipuri cele
nevăzute şi necorporale, din cauza neputinţei noastre de a înţelege cele necorporale. Astfel,
pentru a înţelege Dumnezeirea sau îngerii, ne servim de icoane sau, cum am spune azi, de
exemple prin analogie. Ca să înţelegem Sfânta Treime ne servim de imaginea soarelui, luminii şi
căldurii sau de minte, cuvânt şi duh, sau de planta trandafirului, floare şi miros, sau apă, pământ
şi foc.

• Al cincilea fel de icoană este cel ce înfătisează si schitează mai dinainte cele viitoare; pe care
azi le numim tip sau simbol. Spre exemplu, chivotul legii simbolizează pe Maica Domnului,
şarpele ridicat de Moise în pustie simbolizează crucea pe care S-a răstignit Hristos.

• AI şaselea fel de icoană este cel făcut spre aducere aminte a faptelor întâmplate, a minunilor, a
virtuţilor, a răutăţilor. Toate aceste icoane sunt făcute spre folosul acelora care, privindu-le, SĂ
POATĂ EVITA RĂUL ŞI SĂ IMITE VIRTUTEA. Acest fel de icoane le putem înfăţişa prin
scris, spre exemplu tablele legii din Vechiul Testament sau prin zugrăvirea chipurilor bărbaţilor
sfinţi.

ICOANA ESTE PLĂCUTĂ LUI DUMNEZEU?

Desigur că este plăcută, ba chiar am putea spune că este binecuvântată de Dumnezeu, căci la
plinirea vremii însuşi Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel născut mai înainte de veci, a luat chip
de rob, făcându-Se asemenea oamenilor, şi ne spune Sfântul Apostol Pavel: “Acesta este chipul
lui Dumnezeu cel nevăzut, mai înainte născut decât toată făptura.” (Coloseni 1,15). Deci, însăşi
întruparea Mântuitorului Hristos constituie cea mai întemeiată motivaţie pentru a-L reprezenta pe
Dumnezeu în icoană, deoarece El S-a arătat oamenilor în mod vizibil, în modul cel mai real.

AVEM ÎN FAPT NEVOIE DE ICOANĂ?

Da, căci ICOANA ESTE “FEREASTRĂ SPRE DUMNEZEU.”, fără icoană ne putem rătăci de
la adevăratul Dumnezeu, închipuindu-ne fiecare după mintea, priceperea şi credinţa noastră un
Dumnezeu care, de cele mai multe ori, ar putea fi plăsmuit de imaginatia noastră, aşa încât riscul
idolatriei este mult mai mare. FĂRĂ ICOANĂ, OMUL ESTE TENTAT SĂ-SI ÎNCHIPUIE UN
“DUMNEZEU CONVENABIL”, DUPĂ PROPRIILE LUI DORINŢE ŞI NEVOI!

DAR EXISTĂ POSIBILITATEA PICTĂRII LUI DUMNEZEU?

Este firesc că se pot înfăţişa în icoană corpurile, ca unele ce au forme, limite corporale si culoare.
Singur Dumnezeu nu poate fi zugrăvit, caci El este nevazut şimai presus de orice pricepere.
Pentru aceasta are dreptate Legiuitorul când spune că nu trebuie să se prezinte ceea ce este
nevăzut, că nu este permis să se facă chipul lui Dumnezeu. Dar când Dumnezeu S-a făcut om,
când S-a făcut asemenea nouă, putem să facem icoana Sa. Aşa ne spune Sfântul Ioan Damaschin:
“Când Cel fără de corp, fără de formă, fără” de greutate şi fără de mărime”, “Cel care există În
chipul lui Dumnezeu” (Filip 2,6) “a luat chip de rob şi a îmbrăcat chipul omului” (Filip’ 2,7),
“atunci zugrăveşte-L în icoane şi-L aşează spre contemplare pe Acela care a primit să fie văzut”,

DAR DUMNEZEU A ÎNGĂDUIT ICOANELE?

Desigur. Dumnezeu însuşi a permis şi a îngăduit icoanele. EI a născut pe Fiul Său, Care este
“icoana Lui naturală”. Ca dovadă nici Legea Veche nu opreşte uzul icoanelor, după cum Încearcă
să susţină iconoclaştii. Este drept că Moise spune să nu se facă asemănare nici unui lucru care
există în cer, pe pământ, în apă sau sub pământ (Ieşire 20,3), dar acelaşi Moise porunceşte să se
facă catapeteasma, să se facă chipurile heruvimilor, să se facă chivotul şi toate cele ce se găseau
în cort. Solomon mai târziu, ridică lui Dumnezeu templu măret: “SI A FĂCUT ÎN SFĂNTA
SFINTELOR DOI HERUVIMI DIN LEMN DE MĂSLIN, ÎNALTI DE ZECE COTI… SI A
ÎMBRĂCAT EL HERUVIMII CU AUR. SI PE TOŢI PEREŢII TEMPLULUI DE JUR
ÎMPREJUR, PE DINĂUNTRU ŞI PE DINAFARĂ, A FĂCUT CHIPURI SĂPATE DE
HERUVIMI, DE COPACI, DE FINICI SI DE FLORI ÎMBOBOCITE” (III Regi 6,23;28,29). ‘

Iubiţi credincişi,
Ştim că Dumnezeu este Unul şi deci nu poate porunci lucruri contrarii. Există numai o aparentă
contradicţie, fiindcă, s-a poruncit iudeilor să nu-şi facă chip cioplit, ştiindu-i înclinaţi spre
idolatrie, pentru a nu adora făptura în locul Făptuitorului (Romani 1,18). Dacă suntem atenţi
constatăm că există şi un motiv pedagogic sau, altfel spus, Dumnezeu, Care a vorbit oamenilor în
multe feluri şi în multe chipuri (Evrei 1,1), a procedat cu omenirea ca un medic faţă de bolnavi.
După cum un medic nu dă aceeaşi doctorie tuturor bolnavilor, ci fiecăruia o doctorie deosebită
după felul bolii, al constituţiei bolnavului sau al vârstei, tot astfel Dumnezeu, cunoscând
Înclinaţia evreilor spre idolatrie, i-a oprit să-şi facă icoane, întrucât erau înca “copii în cele
duhovnciesti”, Dar .acum, când suntem oameni “maturi prin Iisus Hristos”, .s-au desfiinţat
prescripţiile Legii Vechi, “SFÂRŞITUL LEGII ESTE HRISTOS” (Romani 10,4). În acest sens
avem exemplul mustrării poporului Israel în versetele următoare:

“CASA LUI ISRAEL SI POPORUL SI REGII LUI SI CĂPETENIILE LUI SI PREOTII LUI
AU ZIS LEMNULUI: “TU ES’T/ TATĂL MEU!”, SI PIETREI l-AU ZIS: “TU M-AI
NĂSCUT!”. SI NU SI-AU ÎNTORS SPRE MINE FATA, CI SPATELE, IAR LA VREME DE
NEVOIE VOR ZIC’E “SCOALĂ ŞI NE IZBĂVEŞTE!” (Ieremia 2,26-27).

DECI, ESTE LEGITIM CULTUL ICOANELOR?

Da, icoanei i se poate aduce un cult, deoarece acest cult nu se îndreaptă spre icoană, ci spre cel
care este reprezentat în icoană. Căci, după înseşi cuvintele Sf. Vasile cel Mare, “CINSTEA
ADUSĂ ICOANELOR SE ÎNDREAPTĂ CĂTRE CEL ÎNFĂŢIŞAT ÎN ICOANĂ”.

Şi după cum sectanţii închinându-se Bibliei nu se închină hârtiei, cernelei şi pergamentului care
o acoperă, ci cuvintelor lui Dumnezeu care se găsesc în ea, tot aşa şi noi ne închinăm Chipului
lui Hristos şi nu lemnului şi culorilor. Avem ca un exemplu pe Iacov, care, primind de la fraţii lui
Iosif, haina acestuia, căci îl vânduseră ismaeliţilor, a sărutat-o şi a jelit, dar nu haina, ci pe Iosif
(Facere 37,33).

MAI AVEM EXEMPLE DE ÎNCHINARE ÎN VECHIUL TESTAMENT

Da, avem foarte multe, şi întrebăm pe sectanţii care ne acuză că ne închinăm materiei, de ce nu
acuză şi pe Iosif care “s-a închinat la vârful toiagului lui Iacov” (Facere 47,31). Este evident că
nu s-a închinat cinstind lemnul, ci prin lemn s-a închinat lui Iacov, precum şi CREŞTINII PRIN
ICOANĂ SE ÎNCHINĂ LUI DUMNEZEU. Şi după cum ne temem să atingem fierul înroşit, nu
din pricina naturii fierului, ci din pricina focului unit cu el, tot astfel ne închinăm Trupului lui
Hristos nu din pricina naturii trupului, ci din pricina Dumnezeirii unite cu EI în chip ipostatic.

DAR IISUS HRISTOS A MAI FOST ZUGRĂVIT ÎN ICOANE ŞI ÎN ALT CHIP

Da, în unele picturi foarte vechi ale cinstitelor icoane, este zugrăvit Mielul arătat cu degetul de
Înainte-Mergătorul, dar în timpul împăratului Iustinian al II-lea, s-a ţinut al cincilea şi al şaselea
Sfânt Sinod de la Constantinopol, unde s-a hotărât ca de atunci înainte să fie pictat în icoane
“Mielul lui Dumnezeu” care ridică păcatul lumii, adică Hristos, Dumnezeul nostru după chipul
Lui omenesc.
ESTE OARE ICOANA IDOL DUPĂ CUM NE REPROŞEAZĂ SECTANŢII?

Categoric nu! Altceva este icoana lui Hristos şi altceva statuia sau idolul de lemn al lui Cronos şi
al Afroditei. Şi întrebăm sectantul de ce să nu cinstim chipul lui Hristos cel din icoană? Pentru
că-i făcută de mână de om? Dar oare, chivotul lui Dumnezeu (Ieşire 25,10-16) nu era făcut de
mână de om? Dar oare, jertfelnicul (Ieşire 27,1-8) nu era făcut tot de mână de om? Dar oare,
acoperământul împăcării (Ieşire 25,17), heruvimii (Ieşire 26,18-22), vasul de aur care avea mană
(Ieşire 16,33) nu erau făcute tot de mână de om?

Dacă sectantul le numeşte pe acestea idoli, cum numesc pe Moise şi pe Israel care s-au închinat
lor? Pentru ce se numesc SFINTELE SFINTELOR dacă sunt făcute de mână de om? Oare
heruvimii cei cu şase aripi, care stăteau în jurul jertfelnicului nu erau icoanele îngerilor?

Pentru ce nu sunt aruncate? Nu sunt aruncate pentru că pe acestea le-a poruncit însusi
Dumnezeu! Idolii păgânilor sunt de dispreţuit pentru că sunt icoanele demonilor; pe acestea
Dumnezeu le-a interzis şi le-a condamnat. “Să se ruşineze toţi cei care se Închină chipurilor
cioplite, cei care se laudă cu idolii lor” (Psalm 96,7).

SECTANTII NE REPROSEAZĂ CĂ PE UNELE ICOANE S-AU ZUGRĂVIT ŞI

DIAVOLI ŞI CĂ ACESTEA NU MAI POT FI NUMITE SFINŢITE

RĂSPUNS: Sfinţitele Icoane nu se spurcă chiar dacă se zugrăvesc şi diavoli pe ele, aşa cum nu
se spurcă nici Biblia din cauză că este scris şi descris diavolui, cu toate practicile lui spurcate.

A GREŞIT OARE MOISE CÂND A RIDICAT ŞARPELE ÎN PUSTIE?

Este adevărat că Moise a spus poporului: “Nu-ţi face chip cioplit, nici turnat şi nici vreo
asemănare din cele ce sunt in cer sus, din cele ce sunt pe pământ jos şi din cele ce sunt in apă şi
sub pământ” (Deut. 5,8). Şi atunci, oare preacredinciosul slujitor, făcea ceea ce şi oprea?;
construia ceea ce distrugea? EI care a spus: “Să nu faci chip cioplit”, el care a sfărâmat viţelul
turnat (Ieşire 32,20), el Însuşi făureşte din aramă şarpele? Da, a făurit “Icoana crucii” care a fost
folositoare spre preinchipuirea Adevărului, ca chip si umbră a celor viitoare. “DUPĂ CUM
MOISE A ÎNĂLTAT SARPELE ÎN PUSTIE, TOT ASA SE CADE SĂ SE’ÎNALTE FIUL
OMULUI CA TOTI CEI CARE CRED ÎN EL SÂ NU PIARĂ, CI SĂ AIBA VIAŢĂ
VEŞNICĂ” (Ioan 3,14-15) .

ÎN CE A CONSTAT PRIGOANA ÎMPOTRIVA SFINŢITELOR ICOANE?

În secolul al VIII-lea unii crestini au căzut în erezie fată de adevărata cinstire ce li s~ cuvine
Sfintitelor Icoane, unii socotindu-Ie chip cioplit, ca si sectantii si toti rătăciţii de astăzi. Atunci s-
a pornit’ o luptă’ aprig§ împotriva icoanelor. Această luptă a fost sprijinită chiar de împăratul
rău-credincios Leon al V-lea Isaurul, care începe persecuţia împotriva icoanelor ortodoxe,
persecuţie numită iconoclasm, adică distrugerea de icoane. La porunca acestuia, Sfinţitele Icoane
au fost ridicate de prin biserici şi din casele credincioşilor, au fost arse în pieţe şi în târguri. Însă
numărul apărătorilor de icoane era tot mai mare, în special călugări şi preoţi, care au avut mult de
suferit fiindcă, fiind prinşi, li se scoteau ochii, li se tăiau mâinile, etc.
DAR CUM S-A TERMINAT ACEASTĂ PERIOADĂ A ICONOCLASMULUI, ADiCĂ
DE LUPTĂ ÎMPOTRIVA SFINŢITELOR ICOANE?

Profanarea Icoanelor Sfinţite a fost înfierată la cel de-al VII-lea Sinod ecumenic de la Niceea
(787 d.H.) sub conducerea împărătesei Irina, cu participarea a peste 300 de episcopi din toată
lumea şi vă rugăm să luaţi aminte şi să nu uitaţi niciodată cele hotărâte la acest Sfânt Sinod:
“Este permis, folositor şi chiar bineplăcot înaintea lui Dumnezeu a face icoane religioase.
Acestor icoane sfinţite, însă, nu li se dă adorare, care, în fapt, i se cuvine lui Dumnezeu, ci
venerare şi cinstire şi această venerare sau cinstire se acordă persoanei înfăţişate (pictate) pe
icoană şi nicidecum materiei din care este făcută”,

CE NE SPUNE SFÂNTUL IOAN DAMASCHIN (675-749) DESPRE ICOANELE

SFINŢITE?

Sfântul Ioan Damaschin ne spune că Chipul Sfânt din icoană este plin de har, aşadar, Într-un
anume sens, este “purtător de duh”, după cum era cel pe care chipul îl reprezintă. Sfântul Ioan
Damaschin compară Icoanele Sfinţite cu moaştele sfinţilor, şi spune că şi unele şi altele sunt
pline de harul de energia divină. Şi ne dă aici un exemplu, comparând sfinţenia icoanei cu mantia
imperială: “Fără să aibă valoare în sine, această mantie se face vrednică de toată cinstirea atunci
când a atins-o împăratul”.

DATINA ICOANELOR NU ESTE NOUĂ, CI FOARTE VECHE şi spre adeverire, se poate

găsi în viaţa Sfântului Vasile cel Mare, următoarea întâmplare: Eladie, succesorul Sfântului
Vasile cel Mare în scaunul episcopal, stătea în faţa icoanei Maicii Domnului, în aceeaşi icoană
fiind pictat şi Iăudatul mucenic Mercurie. Eladie se ruga în faţa icoanei să-l scoată dintre cei vii
pe împăratul lulian, tiranul fără de Dumnezeu şi apostat, care-i prigonea cumplit pe creştinii din
acea vreme: Deodată a văzut că mucenicul a dispărut pentru puţină vreme, dar după nu mult timp
s-a întors, ţinând în mână lancea plină de sânge. Deci tiranul împărat lulian murise.

IUBIŢI CREDINCIOŞI,

De câte ori vedem icoane să ne închinăm, să le sărutăm şi să le împodobim cu flori, căci, noi
creştinii, stăm sub oblăduirea icoanelor de la leagăn până la mormânt. Pruncul nou-născut este
adus şi închinat la icoane, mirii se închină şi sărută icoanele, credincioşii se închină şi sărută
icoanele la intrarea şi ieşirea din biserică, se fac procesiuni cu icoane. În suferinţă creştinul se
mângâie privind icoana, pe pieptul mortului se pune icoană.

Să nu uităm îndemnul Sfântului Ioan Damaschin: “RUGĂM DECI PE POPORUL LUI

DUMNEZEU, NEAMUL CEL SFĂNT (1 PETRU 2,9) SĂ ŢINĂ CU TĂRIE PREDANIILE
BISERICESTI, CĂCI SCOATEREA PUTIN CĂTE PUTIN DIN CELE PREDATE, CA
DINTR-O CONSTRUCTIE DE PIATRĂ, DISTRUGE FOARTE REPEDE ÎNTREAGA
CLĂDIRE. SĂ DEA DUMNEZEU SĂ RĂMĂNETI TARI NEÎNDUPLECATI, NECLINTITI
SI ÎNTĂRITI PE PIATRA TARE CARE ESTE HRISTOS, CĂRUIA SE CUVINE SLAVA,
CINSTEA ŞI ÎNCHINĂCIUNEA, ÎMPREUNĂ CU TATĂL ŞI CU DUHUL SFĂNT, ACUM
ŞI PURUREA ŞI ÎN VECII VECILOR”.
PREDICĂ LA ÎNMORMÂNTARE (II)

S n e p r e g t i m p e n t r u m o a r t e
ăă
 Îndurerată familie, Întristată asistenţă,
Omul de astăzi este neliniştit în privinţa multor lucruri. El este preocupat de dietă,de modă sau
de vreme. El este îngrijorat că nu conduce ultima marcă de maşină, ori că n u p o a r t ă
ultimul stil de haine. El este îngrijorat de ziua de mâine sau de ceea ce
îirezervă ziua de astăzi. Este preocupat excesiv de bogăţii, plăceri şi măriri
d e ş a r t e . Tocmai acestea sunt lucrurile pentru care Hristos ne sfătuieşte să nu fim neliniştiţi:
„Nuv ă î n g r i j i ţ i p e n t r u v i a ţ a v o a s t r ă c e v e ţ i m â n c a , n i c i p e n t r u t r u p u l v o s t r u
c u c e v ă v e ţ i îmbrăca. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va
îngriji de ale sale”( M t . 6 , 2 5 ş i 3 4 ) . O m u l n u a j u n g e s ă t r ă i a s c ă n i c i o s u t ă d e
a n i , d a r s e f r ă m â n t ă ş i s e îngrijeşte pentru o mie de ani. „Când te vei despărţi de
trup, – zice Avva Isaia – o să-ţi  pară rău că ai avut atâta grijă de ceea ce nu ţi-a adus nici un
folos”.Însă Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus că noi ar trebui să fim îngrijoraţi deun
lucru şi numai de un singur lucru – 
 sufletul 
: „Ce-i foloseşte omului să câştige lumeaîntreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar
putea să dea omul în schimb pentru sufletulsău?” (Mc. 8, 36-37). Sufletul robit de
bunurile pământeşti nu va fi părtaş la bunătăţile veşnice. Când Domnul va reveni, El va
cântări faptele noastre (cf. Mt. 25, 31-46) şi ni seva cere socoteală de felul în care am vieţuit şi
ne-am îngrijit de sufletul nostru, care estemai preţios decât toate bogăţiile şi splendorile
acestei lumi. Noi trebuie să despărţim s u f l e t u l n o s t r u d e l u m e , î n a i n t e c a a c e s t a
s ă s e d e s p a r t ă d e t r u p . „ C e l c e n - a d o b â n d i t mântuirea – zice Sfântul Tihon
Zadonsky – nu are nimic, chiar de i-ar aparţine întreaga lume”.356
 
Există două feluri de îngrijorări: una cu privire la timp, alta cu privire la veşnicie.Marea tulburare
pentru majoritatea dintre noi, astăzi, este că suntem prea mult preocupaţide timp şi prea puţin
preocupaţi de veşnicie. Noi suntem prea îngrijoraţi de trup şi delocîngrijoraţi de suflet.
Fericitul Augustin spune că „omul nu-şi va pune capăt grijilor sale  până când nu va
începe să iubească binele, care nu poate fi luat de la el”. Grijile vieţiiacesteia sunt
legături ce nu lasă sufletul să zboare, şi aşa ne asemănăm unui vultur care este prins în
capcană de picior, încât nu poate să zboare în sus. Sufletul este chemat să fie părtaş la nobleţea
de sus. Patima faţă de lucrurile pământeşti îi leagă aripile duhovniceşti.De aceea, nu trebuie să
îngăduim sufletului nemuritor să se înmormânteze prin patimă înmormânt, unde nici trupul
nostru nu trebuie să rămână pentru totdeauna.În raport cu viaţa viitoare pe care o aşteptăm, viaţa
noastră de acum nu este altcevadecât viaţa puişorului din ou, nu este altceva decât viaţa
pruncului în pântecele mamei.Viaţa noastră de acum este o perioadă de pregătire
pentru veşnicie. Ea este un minut încomparaţie cu veşnicia. Puţinii ani pe care-i petrecem în
această lume, înainte de a intraîn eternitate, nu sunt altceva decât o picătură de apă
comparată cu toate oceanele lumii.Un scriitor creştin a descris această lume ca un
„pasaj ce duce spre adevărata viaţă ded i n c o l o ; i a r p a s a j e l e s u n t l u c r u r i f o a r t e
p u ţ i n i m p o r t a n t e . P u ţ i n c o n t e a z ă c e f e l u r i d e lucruri conţin ele, cum sunt făurite,
ori cu ce sunt înzestrate. Noi ne grăbim să trecem  prin ele pentru a ajunge la locul de
dincolo”. Acel loc sau sălaş de dincolo e veşnic, esteviaţa fără de sfârşit în prezenţa lui
Dumnezeu.Viaţa pământească este o trecere spre tărâmul veşniciei, este o călătorie, pentru cănoi
suntem „străini şi călători” (Evr. 11, 13). Dar, în acelaşi timp, este şi o comoară
pecare trebuie să o preţuim. Trecutul nu ne aparţine, iar viitorul nu este al nostru.
Deci,avem îndatorirea de a ne folosi de ziua de azi pentru a realiza binele. „Vremea
– ziceSfântul Grigorie Teologul – este asemenea fierului, care, de se va răci, nu va
mai fi bun pentru a făuri ceva din el”. Prin mijlocirea vremii putem dobândi chiar
cerul şi veşniciaf e r i c i r i i . M u l t e p i e r d e r i p o t f i r e c u p e r a t e s a u î n l o c u i t e c u
a l t c e v a , d a r d e v o m p i e r d e vremea, alta nu vom mai afla. Vremea pe care am întrebuinţat-
o rău nu o mai putem găsi.În momentul despărţirii sufletului de trup, vom regreta mult
fiecare oră pe care am fi357
 
 putut-o folosi spre mântuirea sufletului, dar am pierdut-o, vom regreta fiecare prilej
pecare l-am avut pentru întărirea noastră în virtute şi pe care l-am scăpat. Avva
Doroteizice: „Dacă cineva a pierdut aur sau argint, în locul lor poate găsi altceva;
dar dacă vom pierde vremea, trăind în lenevie, nu vom mai putea găsi alta în schimbul celei
pierdute”.A d u c â n d u - n e a m i n t e c ă p e p ă m â n t „ n u a v e m c e t a t e s t ă t ă t o a r e ” ( E v r .
1 3 , 1 4 ) , trebuie să ne pregătim mereu pentru moarte. Este minunat dacă în mintea
noastră suntîntipărite aceste cuvinte ale Mântuitorului: „Privegheaţi, că nu ştiţi nici ziua şi nici
ceasulcând va veni Fiul Omului” (Mt. 25, 13). Noi, creştinii, trebuie să fim în orice clipă gatade
plecare în veşnicie. Un om întreba odată pe un pustnic: „Părinte, când trebuie să
mă pregătesc pentru moarte şi să mă pocăiesc?”. Călugărul răspunse: „Un ceas
înainte de amuri!”. Când omul a spus: „Dar eu nu cunosc clipa când voi muri”, pustnicul i-a
răspuns:„Dacă nu cunoşti ceasul morţii, pregăteşte-te chiar azi, căci mâine poate fi prea târziu!”.
 Iubiţii mei,
Un creştin care-L iubeşte cu adevărat pe Hristos, nu-şi mai permite să
t r ă i a s c ă oricum. El gândeşte frumos, vorbeşte frumos, acţionează frumos. Sfântul
Antonie celM a r e n e s p u n e c ă u n a s e m e n e a o m a r e s u b c o n t r o l „ p r i v i r e a ,
m e r s u l , g l a s u l , r â s u l , ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se
îndreptează spre tot mai multăcuviinţă”. Dacă încet, încet, am elimina câte una din
apucăturile noastre rele, treptat s-ar contura biruinţa noastră cu Hristos asupra păcatului
şi morţii. Orizontul vieţii noastre spirituale s-ar limpezi, pregătindu-ne pentru întâlnirea cu
Mirele ceresc.Ş t i i n d c â t d e p ă g u b i t o a r e e s t e „ m o a r t e a s u f l e t u l u i ” , a d i c ă t r ă i r e a
î n p ă c a t e ş i fărădelegi, să ne rostuim cu înţelepciune drumul vieţii pământeşti, pentru a putea
trece petărâmul vieţii de dincolo cu cugetul împăcat şi cu sufletul curat. Să nu uităm a
duce oviaţă virtuoasă, călăuzindu-ne după principiul care spune să lucrăm cu
sârguinţă ca şicum am trăi o veşnicie, dar să ne rugăm, să veghem ca şi cum mâine
ne-ar veni ceasulmorţii. Amin.