CAPITOLUL VII

STELELE

1. Magnitudini, străluciri şi temperaturi stelare.

De la primele cercetări până la sfârşitul veacului al XVIII-lea eforturile în cunoaşterea Universului au

fost îndreptate mai ales către sistemul solar. Stele serveau în primul rând la orientarea navigatorilor. Cu ochiul
liber, pe întreaga sferă cerească se pot vedea 5000-6000 de stele, dar la un moment dat deasupra orizontului
avem 2000-2500 de stele. Cu o lunetă cu diametrul de 10 cm se pot observa peste 1000.000 de stele.
Cercetarea lumii stelare începe cu telescopul astronomului amator William Herschel(1738-1822).
Stele sunt imense sfere gazoase incandescente, având următoarele proprietăţi:
 Distanţele unghiulare reciproce rămân constante;
 Nu prezintă un diametru aparent nici în cele mai puternice instrumente;
 Prezintă fenomenul de scânteiere; în fiecare clipă strălucirea şi culoarea lor variază datorită
refracţiei şi interferenţei luminii în atmosfera terestră.
La prima vedere constatăm că stelele nu sunt identice între ele, ci se deosebesc prin strălucire şi prin
culoare. Strălucirea unei stele depinde de energia pe care o eliberează cât şi de distanţa sa până la noi. Prin
strălucirea unei stele înţelegem iluminarea produsă de aceasta pe o suprafaţă receptoare aşezată perpendicular
pe direcţia ei.
Prin magnitudinea stelei înţelegem intensitatea senzaţiei pe care o produce energia stelei asupra unui
organ receptor. După natura organului receptor avem:
 Magnitudini vizuale, unde receptorul este ochiul;
 Magnitudini fotografice, unde receptorul este placa fotografică;
 Magnitudini fotoelectrice, unde receptorul este celula fotoelectrică;
 Magnitudini bolometrice, unde receptorul este bolometrul(instrument în care rezistenţa electrică
a unei plăcuţe de platină creşte proporţional cu iluminarea produsă de radiaţia incidentă).
Hipparh(sec. II î.Hr.) a împărţit stelele vizibile cu ochiul liber în 6 clase de magnitudini, cele mai
strălucitoare fiind de magnitudine 1 iar cele la limita vizibilităţii de magnitudine 6. Dacă notăm cu E
strălucirea şi cu m magnitudinea stelei, avem două şiruri;
- şirul magnitudinilor: 1, 2, 3, 4, 5, 6, ..., n, ..., m;
- şirul strălucirilor: E1,E2,E3,E4,E5,E 6, ...., En, ..., Em.
Ştiind că la o creştere în progresie aritmetică a magnitudinii, strălucirea creşte în progresie
geometrică(legea Weber-Fechner) rezultă:
E1 E2 E3 E4 E5 E
     ...  n  ...  x
E2 E3 E4 E5 E6 En1
La mijlocul secolului al XIX-lea, când a început utilizarea fotometrelor stelare, s-a constatat că
iluminarea Em a unei stele cu magnitudinea m este de 2,512 ori mai mare decât iluminarea E m+1 a unei stele cu
magnitudinea m+1, adică Em  2,512.Em1  5 100.Em1 . În anul 1856, N.R. Pogson a propus ca unei
diferenţe de magnitudine de 5 unităţi să-i corespundă un raport al iluminărilor de 100:1. Cu această observaţie
rezultă uşor raţia progresiei geometrice a şirului strălucirilor x  5 100  10 0, 4 . De aici se deduce legătura
dintre strălucirile a două clase de magnitudini diferite:
Em
 10 0 , 4 ( nm )
En
Atribuind valoarea 0 a magnitudinii aparente stelei Vega(n=0 pentru strălucirea E0 a stelei Vega), atunci
iluminarea dată de o stea cu magnitudinea aparentă m este:
Em  E0 .10 0, 4.m (formula lui Pogson)
Soarele are magnitudinea -26m,7, Luna -12m,6 iar stelele cele mai slabe sunt observate până la
magnitudinea +24. Magnitudinea m are valori reale pozitive sau negative. Magnitudinile stelelor cu iluminări
superioare iluminării stelei Vega au valori negative. Atunci când o stea se apropie sau se îndepărtează de un
observator, iluminarea acesteia variază invers proporţional cu pătratul distanţei dintre stea şi
observator(E=I/r2, I=const.) deci şi magnitudinea stelei variază, motiv pentru care m se mai numeşte şi
magnitudine aparentă. S-a impus de aceea definirea magnitudinii absolute M ca fiind magnitudinea stelei
adusă la o distanţă standard faţă de observator D=10 parseci.
EM D2
Avem   10 0, 4 ( m M ) de unde prin logaritmare rezultă M=m+5-5lgD.
Em 10 2
Dacă folosim paralaxa anuală a stelei =1/D se găseşte M=m+5+5lg
Cu această formulă putem calcula din magnitudinea aparentă pe cea absolută. Pentru Soare se obţine:
M=-26,7+5-5lg(1/206265)=4,9m.
Dacă printr-un mijloc oarecare determinăm magnitudinea absolută M iar pe m îl măsurăm cu ajutorul
unui fotometru, putem determina distanţa
lgD=(m-M)/5 + 1.
Astfel, pentru steaua Deneb, care are M=5,2 şi m=1,3 rezultă lgD=2,3 de unde D=200 parseci.
Magnitudinile aparente se determină prin măsurători fotometrice cu ajutorul fotometrului.

Temperaturile diferite ale stelelor dau acestora culori diferite, care se disting uşor prin observaţii.
Determinarea temperaturilor stelare se poate face fie prin măsurarea energiei globale primite de la steaua
respectivă, fie prin studiul repartiţiei energiei în spectrul stelei. Ele reprezintă temperatura stratului care
contribuie mai mult la formarea spectrelor deci aparţin atmosferei stelare şi le numim temperaturi efective.
Raza stelei se poate determina din energia totală L emisă de o stea în unitatea de timp(formula lui
Stefan-Boltzmann): L*=4R2*  T4*.
unde R* şi T* sunt raza şi respectiv temperatura stelei. Comparând această relaţie cu cea similară pentru
Soare, obţinem:
L* = R2* T4*.
L R2 T4 din care se poate deduce raza stelei.