Sunteți pe pagina 1din 8

D Psihologie judiciară E Curs: Infractorul din perspectivă psihologică G

Curs # 02
AY 2010-2011

INFRACTORUL DIN PERSPECTIVĂ PSIHOLOGICĂ

CUPRINS

Abordări posibile ale personalităţii infractorului


Personalitatea ca factor ce determină infracţiunea
Perspective asupra personalităţii: nomotetic vs. ideografic
Perspective asupra personalităţii: trăsături vs. tipologii

Personalitatea criminală din perspectivă modelului de trăsături


Nucleul personalităţii criminale
Personalitatea infractorilor recidivişti

***

Abordări posibile ale personalităţii infractorului


Personalitatea ca factor ce determină infracţiunea

Factorii care determină comiterea unei infracţiuni pot fi consideraţi, la un nivel de


maximă abstractizare, ca fiind de două categorii: factori interni şi factori externi. Dar oricare nu
ar fi natura influenţei factorilor externi în comiterea unei infracţiuni, hotărâtori sunt factorii
interni: stabilirea responsabilităţii şi culpei penale sunt guvernate de principiul individualizării,
adică, acestea nu există în afara unei persoane concrete şi faptei acesteia, pedeapsa urmând a fi şi
ea individualizată. Nu pot fi pedepsite, de exemplu, persoanele ce constituie un factor extern de
lungă durată ce creşte riscul unui comportament ilicit, cum ar fi, membrii unei familii
dezorganizate, ci este pedepsit acel tânăr care s-a format în familia respectivă şi a acţionat liber şi
cu discernământ în momentul comiterii faptei penale. De fapt, factorii externi acţionează asupra
infracţiunii intirect, fiind reflectaţi în interiorul subiectului, fiind mediaţi de factorii interni,
uneori, ca în exemplul de mai sus, modelându-i.
Putem discuta despre factorii interni, disecându-i şi analizându-i din mai multe puncte de
vedere. Atunci când, de exemplu, analizăm factorii psihologici (una din varietăţile factorilor
interni), putem să o facem discutând despre factori motivaţionali, factori cognitivi, factori afectivi
sau putem să discutăm despre structura personalităţii în ansamblu. În definitiv, a analiza
personalitatea ca factor ce exercită o influenţă directă sau indirectă asupra comportamentului

1
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie judiciară E Curs: Infractorul din perspectivă psihologică G

ilicit este o modalitate de a discuta despre cvasitotalitatea factorilor psihologici aflaţi în


interacţiune. Şi asta pentru faptul că personalitatea unui individ reprezintă particularităţile
caracteristice ale vieţii psihice şi comportamentului acestuia; dacă e să ne folosim de o analogie
inspirată de criminalistică, personalitatea reprezintă „amprenta psiho-comportamentală a unui
individ”.

Perspective asupra personalităţii: nomotetic vs. ideografic

Ne putem preocupa de personalitate la modul general şi, în particular, de personalitatea


infractorului în cel puţin două modalităţi diferite. Putem să ne concentrăm asupra
caracteristicilor ideografice specifice personalităţii inculpatului (să-i stabilim „amprenta psiho-
comportamentală” individualizantă) sau să abordăm o perspectivă nomotetică, încercând o
identificare a caracteristicilor tipice pentru majoritatea infractorilor (să elaborăm un „portret-
arhetip al calităţilor psiho-comportamentale” specifice infractorilor).

În psihologia judiciară ambele modalităţi de abordare a personalităţii sunt utile şi


justificate:

• Abordarea ideografică este necesară pentru o justă înţelegere a persoanei şi faptei


infractorului în ideea unei judicioase şi corecte individualizări a pedepsei;

• Abordarea nomotetică este utilă pentru identificarea acelor structuri de


personalitate care prezintă cel mai adesea un risc pentru comiterea infracţiunilor.

Sarcina de a se ocupa de aspectele personalităţii infractorului – atât nomotetic cât şi


ideografic – revine în special criminologiei, criminalisticii şi, bineînţeles, în special, psihologiei
judiciare.
Pentru procesul penal în derulare – pentru dreptul penal material şi dreptul de procedură
penală – interesul faţă de factorii psihologici implicaţi în comiterea infracţiunii este mult mai
limitat decât ar fi cazul. Analiza psihologică a actului infracţionar se reduce la determinarea
conţinutului juridic al infracţiunii. În concret, ea constă în a analiza „modul în care în pregătirea,
săvârşirea şi atitudinea post-infracţională se manifestă psihicul autorului [în] elementele sale:
inteligenţa, afectivitatea şi voinţa” (Mitrofan, Zdrenghea & Butoi, 1991, p. 47). În opinia
aceloraşi autori, „dacă o asemenea analiză este indispensabilă pentru stabilirea responsabilităţii
penale (cu cele două elemente ale sale: discernământul şi libertatea) şi a vinovăţiei în formele
sale curente de manifestare (intenţia în variantele sale sau culpa, de asemenea, în variantele sale),
ea nu mai este suficientă pentru criminogeneză în funcţiile sale principale: cunoaşterea cauzelor
criminalităţii în general şi în mod individual pentru fiecare infracţiune; organizarea socială a
prevenirii infracţiunilor; individualizarea pedepselor; tratamentul în penitenciar şi tratamentul
post-execuţional” (p. 47).
Suntem de acord cu autorii manualului de psihologie judiciară citat mai sus atunci când
afirmă că, la modul ideal “personalitatea infractorului, determinată complet şi temeinic, este
fondul pe care trebuie să se încrucişeze, în cadrul duelului judiciar, funcţiile acuzării şi apărării
pentru că, în ultima analiză, pedeapsa este impusă infractorului, iar efectele sale sunt condiţionate
de această personalitate” (p. 48).

2
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie judiciară E Curs: Infractorul din perspectivă psihologică G

Perspective asupra personalităţii: trăsături vs. tipologii

La ora actuală în psihologia personalităţii încă nu s-a ajuns la un nivel al cunoaşterii în


care să se contureze o viziune unanim acceptată asupra modului în care ar trebui să definim
personalitatea şi asupra modului în care este cel mai indicat să organizăm cunoaşterea şi
investigarea acesteia. Această lipsă a unei viziuni unitare asupra personalităţii se reflectă şi în
faptul că mulţi autori, atunci când realizează un tratat de psihologie a personalităţii, preferă să-l
conceapă sub forma unor capitole care prezintă „versiunile” diferitor psihologi asupra
personalităţii. Datorită acestei situaţii uneori se discută mai degrabă despre „psihologii ale
personalităţii”, decât despre existenţa unei singure psihologii asupra personalităţii. E o situaţie
dificilă, uneori descurajantă, dar nu singulară pentru ştiinţele psihologice; există şi alte ramuri ale
psihologiei care nu sunt încă integrate în mod adecvat, cum ar fi, de exemplu, psihoterapia.

Deşi abordările teoretice ale personalităţii sunt foarte diferite, uneori chiar contradictorii,
se pot desprinde anumite jaloane utile pentru construirea unei viziuni pragmatice asupra
personalităţii. Majoritatea teoriilor care se ocupă de personalitate, în funcţie de modul în care
abordează personalitatea, sunt considerate ca fiind clasificabile în doua mari clase: teorii sau
abordări tipologice şi teorii sau modele în baza trăsăturilor de personalitate.

• Teoriile tipologice pornesc de la premiza că marea varietate de structuri de


personalitate pe care le au indivizii poate fi încadrată şi redusă la o clasificare
tipologică astfel încât să se poată discuta despre un număr relativ mic de tipare de
personalitate; o astfel de abordare presupune preponderent o cunoaştere
nomotetică a personalităţii, de la general la particular, de sus în jos; drept exemplu
de instrument de măsurare a personalităţii care ţine de abordarea tipologică, este
chestionarul / inventarul de personalitate elaborat de Eysenck (Eysenck
Personality Inventory (EPI) ; Eysenck, 1964);

• Modelele în baza trăsăturilor renunţă în a preciza o tipologie, negând eventual


însăşi valabilitatea acestora, şi se concentrează pe identificarea gradului de
dezvoltare a unor trăsături de personalitate considerate a fi deosebit de importante;
o astfel de abordare presupune preponderent o cunoaştere ideografică a
personalităţii, de la particular la general, de jos în sus; drept exemplu de
instrument de măsurare a personalităţii care este fondat pe un model de trăsături
fundamentale ale personalităţii putem indica chestionarul celor 16 factori de
personalitate elaborat de Cattell (16 Personality Factors (16 PF); Cattell, 1950).

Nu avem acces direct la viaţa intrapsihică a individului, nici la personalitatea acestuia.


Singura modalitate de a ne face o impresie despre personalitatea cuiva este să-i examinăm
comportamentul în diferite situaţii şi pe o perioadă mai îndelungată de timp. În viaţa de zi cu zi,
după ce reuşim să observăm o persoană ceva timp, în baza reacţiilor pe care le-a avut în diferite
situaţii, ajungem să-i atribuim o trăsătură de personalitate. La fel procedează şi cercetătorii în
domeniul psihologiei personalităţii numai că într-o manieră riguroasă, sistematică sau ştiinţifică.

3
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie judiciară E Curs: Infractorul din perspectivă psihologică G

Definim trăsătura de personalitate ca fiind o predispoziţie de a reacţiona într-un anume fel


(relativ constant) la o serie de situaţii similare.
Deşi adept al perspectivei tipologice asupra personalităţii, Eysenck a propus un model de
analiză a comportamentului individului care ne oferă o punte de legătură şi, în acelaşi timp, de
conciliere între cele două abordări: cea tipologică şi în termeni de trăsături de personalitate.

Eysenck sugerează că personalitatea poate fi privită ca fiind organizată ierarhic în cel


puţin patru nivele:

1. Nivelul reacţiilor specifice. La acest nivel inferior se plasează acele comportamente pe


care le afişează un individ în calitate de reacţii / răspunsuri aleatorii la o situaţie.
Altfel spus, dacă am confrunta de mai multe ori acelaşi individ cu aceiaşi situaţie am
obţine tot timpul reacţii diferite. Având în vedere că autorul a folosit metoda statistică
a analizei factoriale pentru identificarea structurii personalităţii, comportamentele
aleatorii reprezintă un factor de eroare pentru Eysenck: ele sunt, în termeni statistici,
procentul rezidual neexplicat din varianţa comportamentului unui individ. Reacţiile
specifice nu ne pot spune nimic despre natura persoanei sau impactul specific al
situaţiei asupra comportamentului acestuia.

2. Nivelul reacţiilor habituale (al deprinderilor). La nivelul imediat superior reacţiilor


specifice se află reacţiile habituale. Ele reprezintă comportamente repetate în situaţii
identice. Urmărind deprinderile putem obţine primele informaţii asupra personalităţii
individului. Eysenck consideră deprinderile ca fiind un factor primar al personalităţii,
cărămizile de bază în construcţia arhitectonicii unei personalităţi.

3. Nivelul reacţiilor de trăsătură. Reacţiile de trăsătură reprezintă o coocurenţă


observabilă (prin inferenţă statistică sau „ochiometric”) între o serie de deprinderi sau
acte repetate ale subiectului. Trăsătura este o construcţie supraetajată deprinderilor
habituale, dedusă ca rezultat al analizei factoriale. Eysenck consideră trăsăturile ca
fiind un factor de grup în structura personalităţii. Ele reprezintă anumite tendinţe
comportamentale (înclinaţii de a reacţiona în mod similar) în situaţii diferite.

4. Nivelul superior de reacţie tipologică. Tipul reprezintă pentru Eysenck cel mai înalt
nivel în construcţia personalităţii, fiind rezultatul unor „constelaţii observabile de
trăsături sau sindroame de trăsături”. El are la bază consistenţa dintre trăsături.
Reacţiile tipologice reprezintă stiluri de comportament care se manifestă în cvasi-
totalitatea situaţiilor. Acest nivel superior al reacţiilor, considerat responsabil de
organizarea de ansamblu al comportamentului individului, a fost numit de Eysenck ca
fiind factor general (e uşor de urmărit o analogie între „factorul G”, inteligenţa, în
domeniul abilităţilor).

Personalitatea criminală din perspectiva modelului de trăsături


Modelul de gândire asupra construcţiei personalităţii propus de Eysenck este util şi pentru
încercarea noastră de a identifica maniera în care putem discuta despre personalitatea criminală.

4
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie judiciară E Curs: Infractorul din perspectivă psihologică G

În abordarea personalităţii criminale putem adopta unul din cele două modele care există la ora
actuală: cel tipologic sau modelul trăsăturilor.
Suntem de acord cu opinia exprimată de Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1991) că
abordarea tipologică nu reuşeşte să cuprindă toată varietatea personalităţilor umane: „tipul
intermediar în orice sistem tipologic ocupă un loc de frunte, ceea ce aparent ar invalida tipologiile
în general” (p. 54). Aceiaşi autori completează precizând că „nu vom găsi nicăieri vreun ‚tip pur’
în nici un cadru de referinţă, în nici un sistem tipologic … ideea de tip este o abstracţie, este un
construct mintal, care corespunde mai degrabă necesităţilor noastre logice de a ‚ordona’
fenomenele naturale care, prin esenţa lor, nu sunt ‚ordonate’ ” (p. 55). Pornind de la aceste
considerente Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi (1991) sugerează faptul că nu trebuie căutate tipologii
perfecte ci „jaloane, sindromuri, ale căror configuraţie ne pot orienta în cunoaşterea măcar şi
superficială a unor indivizi implicaţi poate în vreo infracţiune” (p. 55).

Nucleul personalităţii criminale

Cel mai cunoscut reprezentat al abordării personalităţii criminale din perspectiva


trăsăturilor este Jean Pinatel.
Dacă aţi urmărit în ultimul timp cu regularitate canalul „Discovery”, poate aţi remarcat un
mic fragment documentar din seria frescelor ce prezintă anumite „profesii exotice”. Mă refer la
fragmentul în care un criminalist specializat în alcătuirea profilului infractorului (profiler)
prezintă o serie de reflecţii în legătură cu activitatea sa profesională. Printre altele, el menţionează
faptul că „toţi avem porniri criminale, dar majoritatea dintre noi ni le inhibăm”.
Pinatel împărtăşeşte aceeaşi opinie: orice persoană, în anumite circumstanţe excepţionale,
poate deveni infractor. În opinia sa ceea ce distinge un infractor de o persoană obişnuită este
trecerea la act, mai exact uşurinţa cu care se trece la actul criminal. Nimeni nu este pedepsit, cel
puţin nu penal, pentru intenţii sau gânduri criminale; sunt pedepsiţi şi etichetaţi criminali doar cei
care trec la acţiune, punând în aplicare gândurile criminale. Pentru Pinatel conceptul de
„personalitate criminală” nu este altceva decât „un instrument clinic, o unealtă de lucru, un
concept operaţional … un sistem de referinţe, o construcţie abstractă care se substituie unei
realităţi subiective” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1991, p. 50).
În viziunea lui Pinatel trecerea la act este determinată de gradul de rezistenţă pe care îl
poate avea o persoană atunci când este asaltat de gândurile criminale sau / şi întâlneşte situaţii
prielnice pentru comiterea infracţiunii. El defineşte această rezistenţă în faţa actului criminal ca
fiind „pragul delincvenţional”. Oamenii obişnuiţi, numiţi „nedelincvenţi”, diferă de delincvenţi
prin faptul că deşi au un prag delincvenţional ridicat, rezistă tendinţelor criminale. Delincvenţii
trec cu uşurinţă dincolo de pragul delincvenţional, iar delincvenţii formaţi (infractorii recidivişti
sau „de carieră”) nu mai au reţineri, ci caută activ situaţii pentru a comite infracţiuni.
După cum aţi remarcat deja, Pinatel pune foarte mare accent pe impactul situaţiei în
comiterea unei infracţiuni, mai ales în cazul infractorilor primari (a nedelincvenţilor care comit
prima infracţiune, trecând de pragul delincvenţional). În viziunea sa personalitatea infractorului
trebuie analizată, ţinându-se cont de situaţie, în situaţie. Pinatel distinge două mari categorii de
situaţii relevante pentru analiza personalităţii infractorului:

• Situaţii specifice sau periculoase. Sunt acele situaţii în care individului i se oferă
ocazia de a comite o infracţiune. Actul criminal care rezultă dintr-o astfel de situaţie,

5
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie judiciară E Curs: Infractorul din perspectivă psihologică G

este reactiv, constituie o reacţie a personalităţii care trece peste pragul delincvenţional
ca urmare a tentaţiei;

• Situaţii nespecifice sau amorfe. Sunt acele situaţii în care nimic nu incită din exterior
o persoană pentru comiterea unei infracţiuni. În astfel de situaţii rolul hotărâtor în
comiterea infracţiunii revine personalităţii. Actul criminal în astfel de situaţii este unul
activ, el constituie o manifestare a personalităţii.

Pentru Pinatel factorii de mediu determină deopotrivă natura situaţiilor cu care se


confruntă infractorul şi devenirea personalităţii sale. În viziunea autorului „mediul poate fi
criminogen nu numai prin multiplicarea ocaziilor de a comite crime, ci, în egală măsură, şi prin
faptul că uşurează structurarea personalităţii criminale” (p. 50).
Trecerea la act la delincvenţii care comit acte grave şi delincvenţii formaţi este
determinată de un „nucleu al personalităţii criminale”. Pinatel consideră că nucleul personalităţii
criminale este compus din următoarele trăsături de personalitate:

1. Egocentrism
2. Agresivitate
3. Labilitate afectivă
4. Indiferenţă afectivă

Pentru Pinatel nucleul personalităţii criminale nu este altceva decât „o asociere dinamică
dintre mai multe trăsături care nici una luată parte nu este criminală în sine” Ele devin
„criminogene” atunci când se întâlnesc în aceeaşi persoană producând, ca un efect de coexistenţă,
ceea ce identificăm ca fiind nucleul personalităţii criminale.
Analizând comportamentul infracţional, Pinatel arată modul în care trăsăturile nucleului
personalităţii criminale se întrepătrund, favorizând comiterea infracţiunii: „infractorul nu este
reţinut de oprobiul social deoarece este labil, incapabil să se organizeze pe termen lung, tot aşa
cum e în stare să depăşească obstacolele care apar în calea acţiunii lui criminale, întrucât el este
dinamic şi eminamente agresiv; în acelaşi timp, el reuşeşte să depăşească şi aversiunea faţă de
acte odioase, căci fiind indiferent afectiv nu-i pasă de nimeni, nu nutreşte sentimente de simpatie
faţă de nimeni şi, în consecinţă, poate comite orice crimă” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1991,
p. 50-51).

Personalitatea infractorilor recidivişti

În continuare am dori să întregim viziunea asupra nucleului personalităţii criminale cu


date referitoare le trăsăturile de personalitate care au fost identificate în cazul persoanelor care au
comis de repetate ori infracţiuni.
Este important să precizăm că eticheta de „recidivist” nu se aplică automat oricărei
persoane care comite o nouă infracţiune. În conformitate cu codul penal recidiva există doar în
următoarele cazuri, expres limitate de lege (art. 37):

a) Când după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii


mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte
de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare,
6
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie judiciară E Curs: Infractorul din perspectivă psihologică G

iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoare mai mare de
1an;
b) Când după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după graţierea
totală, sau a restului de pedeapsă, ori după îndeplinirea termenului de prescripţie a
executării unei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu
intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an;
c) Când după condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoarea până la 6 luni sau
după executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea
executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârşeşte din nou o
infracţiune cu intenţie pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.

Criteriile pentru considerarea unui infractor ca fiind recidivist ţin cont deopotrivă de
frecvenţa faptelor penale (litera c) cât şi de gravitatea faptelor (literele a-b). Nu se consideră ca
fiind relevante pentru stabilirea stării de recidivă infracţiunile:

a) săvârşite în timpul minorităţii;


b) săvârşite din culpă;
c) amnistiate;
d) pentru care a intervenit reabilitarea.

Este important să se precizeze cu exactitate care sunt criteriile de stabilire a stării de


recidivă pentru că există o serie de implicaţii a unei asemenea etichetări, atât în momentul unei
eventuale condamnări ulterioare, cât şi în momentul ispăşirii condamnării pentru o nouă
infracţiune.

Diverse cercetări indică o serie de trăsături de personalitate specifice infractorilor


recidivişti. Printre cele mai frecvente caracteristici menţionate se regăsesc următoarele:

1. Egocentrismul. Această trăsătură face parte şi din nucleul personalităţi criminale aşa
cum este văzut de Pinatel. Conform unor date statistice aproximativ 41% din
infractorii recidivişti prezintă această caracteristică în comportamentul lor (Canepa,
1970). Am putea defini egocentrismul ca fiind incapacitatea de a ţine cont de
sentimentele, gândurile şi interesele celorlalţi (Chandler, 1977);

2. Imaturitate intelectivă. Imaturitatea intelectuală nu este identică cu inteligenţa.


Majoritatea infractorilor au un Q. I. comparabil cu cel al populaţiei normale.
Imaturitatea intelectivă presupune mai degrabă incapacitatea de a compara proporţiile
câştigului obţinut ca rezultat al infracţiunii şi pierderile ce survin în cazul descoperirii
faptei; imaturitatea intelectuală presupune o lipsă de perspicacitate, de a prevedea
consecinţele de lungă durată ale acţiunilor întreprinse;

3. Impulsivitate mărită. Conform unor date statistice se estimează faptul că 68 % din


recidivişti posedă această trăsătură (Canepa, 1970). Ea presupune un slab autocontrol
cognitiv-comportamental în faţa intervenţiei emoţiilor sau motivelor de moment.
Corelează cu trăsătura anterioară;

7
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G
D Psihologie judiciară E Curs: Infractorul din perspectivă psihologică G

4. Agresivitate. Marea majoritate a infractorilor recidivişti – 72% (Canepa, 1970) –


prezintă un nivel exacerbat al agresivităţii;

5. Oportunism. Tendinţa de a se opune normelor sociale, de a contrazice alte persoane


sau autoritatea şi reprezentanţii autorităţii este prezentă la aproape jumătate din
recidivişti (46%);

6. Indiferenţă afectivă. O bună parte din recidivişti (27%) posedă o insensibilitate faţă
de durerea sau nevoile altor persoane. Această trăsătură corelează cu egocentrismul.
Ea explică şi motivul pentru care sunt posibile crimele cu un grad pronunţat de
cruzime faţă de victimă;

7. Sărăcie a eului. Cele mai multe persoane care au o carieră criminală întâmpină
dificultăţi de auto-prezentare: reflecţia asupra modului în care sunt ca şi persoane este
episodică ceea ce face ca conştiinţa modului în care sunt – eul personal – să nu să se
dezvolte. De cele mai multe ori imaginea propriei persoane se reduce la ceea ce spun
alţii despre infractor. Consecinţele sunt multiple: absenţa unui eu conturat reduce
conştientizarea propriei persoane şi, în consecinţă, duce la un autocontrol limitat;

8. Devalorizarea muncii. Munca pentru o mare parte din recidivişti reprezintă o


corvoadă inutilă şi plictisitoare. Această atitudine reprezintă o denaturare gravă a unei
motivaţii umane fundamentale; o atare atitudine faţă de muncă este cauzată în special
de modul defectuos de socializare primară, dar şi de perpetuarea acestei atitudini în
subculturile delincvente unde are loc socializarea ulterioară a recidiviştilor.

8
F Autor: Conf. Dr. Dorin NASTAS E Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi G