CONSTRUCTIA SUBIECTULUI IN COMEDIE

1. Incadrare. Tema. Conflictul

,,O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri în care sunt satirizate diferite aspecte ale
societăţii în contextul luptei pentru putere în preajma alegerilor.
Mai precis, piesa demontează mecanismul unei farse electorale, dezvăluind modul în care
interesele personale ale unor politicieni demagogi, corupţi şi lipsiţi de scrupule se substituie intereselor
publice, sub masca democraţiei.
Conflictul antrenează facţiunile rivale ale partidului de guvernământ şi are drept obiectiv
desemnarea unui candidat pentru Parlament.
Definită de Aristotel drept „imitaţie a unor oameni neciopliţi”, comedia este o specie a genului
dramatic în care se satirizează întâmplări, personaje moravuri, într-o manieră care stârneşte râsul. În
comedie conflictul este derizoriu, în sensul că personajele se confruntă cu false probleme, personajele
sunt indivizi mediocri, deznodământul este vesel, iar stilul, parodic, exagerând ridicolul din vorbirea
personajelor.

2. Relaţii spaţiale şi temporale

Inspirată de evenimentele politice ale anului 1883, acţiunea este localizată vag „de în capitala unui
judeţ de munte, în zilele noastre” şi se petrece în decursul a 3 zile.
Spaţiul scenic este extrem de sugestiv:
 primele două acte au ca decor anticamera casei prefectului (spaţiu privat în care se iau, de fapt,
deciziile politice)
 actiunea actului III se petrece in sala mare a primăriei, spaţiu public al aparenţelor democratice,
dublat de un spaţiu ,,al culiselor” , unde se iau, de fapt, deciziile politice.
 actiunea actului IV se desfasoara in grădina familiei Trahanache, spatiu privat care îl substituie cu
generozitate interesata pe cel public.

3. Titlul
Reliefează intriga sugerând unul dintre mijloacele de şantaj în lupta politica. Prin repetarea situaţiei
scenice, configurate după modelul caruselului,(in provincie, ca si la Bucuresti, acum, ca si altadata), devine
simbol al corupţiei şi al compromisului, al depersonalizării individului într-o lume în care sentimente precum
onoarea, iubirea, prietenia sunt ,,obiect de negociere”. Conflictul se amplifică neliniştitor prin implicarea unui
număr tot mai mare de personsje şi prin proliferarea situaţiilor conflictuale în spaţiu (corupţia, şantajul în
provincie la fel ca şi la centru) şi în timp (promisiunea făcută in final de Zoe lui Caţavencu).

4. Construcţia subiectului
Acţiunea piesei este rectilinie, iar construcţia subiectului schematizează parodic cele 5 momente clasice:
Actul I - 9 scene
Expozitiunea reliefeaza de la început conflicul de interese dintre ,,stâlpii puterii locale”, Trahanache şi
Tipatescu, şi ,,gruparea disidentă” condusă de Caţavencu, pe fundalul interferenţei dintre viaţa publică şi
cea privată.
- Caţavencu susţine, prin ,,Răcnetul Carpaţilor” o campanie de presă îndreptată împotriva lui
Tipătescu, denunţându-i abuzurile.
- Pristanda, ,,poliţaiul oraşului”, spionează adversarii politici ai prefectului, în schimb, acesta îi
tolerează complice furtişagurile.
Intriga, pierderea scrisorii de dragoste adresate de către prefect soţiei lui Trahanache, se reconstituie din
relatările personajelor, într-o cronologie inversă.
- Caţavencu foloseşte ca instrument de şantaj pentru obţinerea candidaturii, scrisoarea pe care soţul
încornorat o etichetează interesat drept ,,plastografie”.
- Trahanache promite să-1 prindă pe ,,misel” cu ,,alta, mai boacana”
- Farfuridi si Branzovenescu se tem de,, trădare” şi caută mijloacele de a o contracara (conflict
secundar)

1
 - Zoe şi Tipătescu se agita neputincioşi, iar Cetăţeanul turmentat descoperă ca scrisoarea îi fusese
sustrasă de către Caţavencu.

Actul II - 14 scene
Desfăşurarea acţiunii prezintă :
- numărarea voturilor de către reprezentanţii puterii cu o zi inainte de alegeri
- Zoe isi epuizeaza arsenalul feminin încearcand în zadar sa obţină de la Tipatescu susţinerea lui
Caţavencu.
- Caţavencu exercită presiuni asupra lui Tipătescu în acelaşi scop.
- Tipătescu ordonă arestarea lui Caţavencu şi percheziţionarea reşedinţei acestuia.
- Zoe ordonă (tot lui Pristanda) eliberarea şi îi promite sprijinul.
- Negasind scrisoarea, Tipatescu incearca sa-l mituiasca pe Catavencu, oferindu-i mosia ,,Zavoiul”,
postul de primar, sau functia de avocat al poporului. Catavencu refuza, insistand pentru ,,mandatul
de deputat”.
- Pristanda interceptează telegrama prin care Farfuridi reclamă la centru ,,tradarea” şi aduce o depesa
prin care Centrul impune candidatura lui Agamemnon Dandanache ,,cu orice preţ”.

Actul III - 7 scene

Punctul culminant
- Farfuridi şi Caţavencu îşi susţin discursurile demagogige
- Trahanache contracarează şantajul lui Caţavencu printr-o poliţă falsificată de către acesta şi
anunţă candidatura lui Agamemnon Dandanache
- Încercarea lui Caţavencu de a vorbi despre scrisoare eşuează din cauza scandalului orchestrat de
către Pristanda la cererea lui Tipatescu; în încaierare, Caţavencu pierde scrisoarea.

Actul IV - 14 scene
Deznodământul
- rezolvarea conflictului: - scrisoarea este înapoiată lui Zoe
- victoria lui Agamemnon Dandanache este celebrată cu fast; Caţavencu organizează petrecerea
populară şi ţine un toast, după ce fusese asigurat că se va bucura de susţinerea ,,stâlpilor
puterii” locale la viitoarele alegeri.

Aşadar, conflictul este derizoriu întrucat antrenează o imensă desfăşurare de forţe menită în cele
din urmă să aducă victoria unui impostor ,,mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”. În
final, interesele eroilor se dovedesc a fi contrare doar în aparenţă căci toti ştiu să speculeze avantajele
unui regim ,,curat constituţional”.
Clasa politică vizată de satira autorului este formată din oportunişti, corupţi, demagogi şi impostori
pentru care electoratul nu este decât o docilă şi naivă masă de manevră.

2
 5. Relatia dintre Catavencu si Tipatescu
( in introducere se preiau informatiile de la punctele 1-4)

Personajele piesei sunt construite în manieră clasică în jurul unei trăsături dominante de
caracter şi se încadrează cele mai multe în tipologiile consacrate de comedia clasică: tipul încornoratului,
tipul cochetei adulterine, junele prim, ipocritul, prostul, fudulul etc. Ele sunt insa individualizate in
maniera realista, prin comportament, temperament si limbaj.
Caţavencu, avocat, director proprietar al ziarului „Răcnetul Carpaţilor”, prezident-fundator al
Societăţii Enciclopedice Cooperative „Aurora Economică Română” este liderul facţiunii opozante din
partid. Se încadrează în tipologia ipocritului şi, individualizat în manieră realistă prin temperament, limbaj
şi comportament, apare drept tipul arivist, şantajist şi oportunist.
Tipătescu se încadrează în tipologia clasică a junelui prim, dar se individualizează prin
impulsivitate,aroganţă şi sentimentalism. Este tânăr, prezentabil, educat şi are un caracter puternic.
Caţavencu susţine prin „Răcnetul Carpaţilor” o companie de presă îndreptată împotriva lui
Tipătescu, denunţându-i abuzurile. Atât Caţavencu cât şi Tipătescu se încadrază în tipologia
politicienilor demagogi, întrucât aceştia nu urmăresc decât propriile interese, sunt imorali, lipsiti de
scrupule, corupti si încalcă legea .
Conflictul operei izbucneşte prin pierderea scrisorii de amor adresate de către Tipătescu, prefectul,
soţiei lui Trahanache, scrisoare care ajunge în mâinilie lui Caţavencu, şi pe care acesta o foloseşte drept
armă de şantaj în lupta politică.
Atâta timp cât deţine scrisoarea, instrumentul de şantaj, Caţavencu este sigur pe sine, arogant,
inflexibil, refuzând compensaţiile ce i se oferă (avere, funcţii) şi arătându-se decis sa meargă pana la capat.
Tipătescu, corupt şi şantajabil, este dispus să comită abuzuri în funcţie, astfel acesta îl
încurajează pe Pristanda să-i spioneze adversarii politici şi îi tolerează furtişagurile. Incearcă să-l
mituiască pe Caţavencu oferindu-i postul de primar, moşia Zăvoiului sau funcţia de avocat al poporului.
Farfuridi şi Brânzovenescu, temându-se de trădare, trimit ,, la Centru” o telegramă pe care tot
Tipătescu o interceptează.
Caţavencu exercită presiuni, iar Tipătescu, impulsiv şi corupt, ordonă arestarea acestuia şi
percheziţionarea domiciliului .Pristanda, poliţaiul oraşului, îl admiră în taină pe Caţavencu: „mare
pişicher, straşnic prefect ar fi ăsta”, iar faţă de Tipătescu manifestă admiraţie şi invidie: „moşia moşie,
foncţia foncţie, coana Joiţica coana Joiţica, trai neneacă pe banii lui Trahanache”. Tipătescu apare în
ipostaza de stăpân absolut, care conduce judetul ca pe propria mosie.
Caţavencu se declară „candidatul grupului tânăr, inteligent, independent” şi este susţinut, după
cum însuşi Pristanda spune, de către „popă, dăscălime şi mofluji”. Doreşte să obtina postul de deputat:
„vreau ceea ce mi se cuvine în oraşul ăsta de gogomani, unde eu sunt cel dintâi dintre fruntaşii
politici” şi foloseşte ca armă politică şantajul.
În ziua alegerilor, Farfuridi şi Caţavencu îşi ţin discursurile demagogice. Discursul electoral
susţinut de Caţavencu îi dezvăluie atât demagogia, cât şi indiferenţa disimulată prin talentul actoricesc şi
impecabila retorică avocăţească. Plin de truisme, nonsensuri şi contradicţii în termen in termeni,
impresionantul discurs politic dezvăluie din nebagare de seama şi ţelul politic al candidatului ‚falimentarea
economiei: „Anglia îşi are faliţii ei, Franţa faliţii ei (...) până când să n-avem şi noi faliţii noştri?”,
„Industria română e admirabilă, e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire”. Discursul său cuprinde de
asemenea referinţe culturale greşite precum dictonul „scopul scuză mijloacele”, atribuit ,,nemuritorului
Gambetta” în loc de Macchiavelli, sau dictoane latineşti precum „honeste bibere” în loc de „honeste
vivere”. Mimează dragostea pentru „ţărişoara lui”, plânge, se îneacă şi apoi glasul tremurat lasă locul
unui ton vioi şi lătrător care scoate în evidenţă contrastul dintre aparenţă (patriotism) şi esenţă.
Se declară „ultraprogresist şi liber-schimbist”, dar nu urmăreşte decât progresul său personal în

3
ierarhia puterii.
Farfuridi îl numeşte „moftolog”, iar Brânzovenescu „nifilist”, de la nihilist (negator, protestator).
Odată cu interceptarea telegramei trimise la Centru de către Farfuridi şi Brânzovenescu, Pristanda
aduce şi o depeşă prin care centrul impunea candidatura lui Agamemnon Dandanache „cu orice preţ”.
Trahanache, „încornoratul simpatic”, încearcă să găsească o soluţie pentru a contracara presiunile
exercitate de Caţavencu şi descoperă o poliţă falsificată a acestuia prin care intrase în posesia unei sume de
bani.
În momentul în care Trahanache anunţă candidatura lui Agamemnon Dandanache, Caţavencu
încearcă să vorbească despre scrisoare, însă izbucneşte o încăierare pusă la cale de Pristanda din ordinul
lui Tipătescu. În această învălmăşeală Caţavencu îşi pierde pălăria în a cărei căptuşeală se află scrisoarea de
amor şi pe care o găseşte Cetăţeanul Turmentat, un simplu alegător, cel de la care avocatul o furase. Acesta
îi înapoiază scrisoarea coanei Joiţica şi nu doreşte să ştie decât cu cine să voteze.
După ce pierde scrisoarea, Caţavencu devine umil, se târăşte la picioarele lui Zoe, cooperant,
acceptând să conducă festivitatea prin care se celebrează victoria lui Agamemnon Dandanache,
manifestându-se ca un oportunist lipsit de scrupule.
Tipătescu, după ce îl numise „canalie neruşinată”, „infam”, „impostor”, în cele din urmă, dându-
şi seama cât de primejdios este un individ venit din afară, îl declară pe Caţavencu „cel mai onest cetăţean
al nostru”.
Trahanache „îl prinde pe mişel cu alta mai boacănă”, găsindu-i poliţa falsificată, dar i se adresează
întotdeauna cu apelativul „stimabile”, iar lui Tipătescu îi apreciază calităţile personale, dar are rezerve în
privinţa abilităţilor politice:„bun băiat, cu carte, dar cam iute, nu face pentru un prefect”.
Deşi imoral şi corupt, Tipătescu deplânge imoralitatea lui Caţavencu şi Agamemnon Dandanache:
„ah, ce lume, ce lume”. Numele lui vine de la „tip”, sugerand statutul sau de june prim, aventurier,dar si
reprezentativitatea sa tipologica, iar numele lui Caţavencu îi dezvăluie caracterul său duplicitar. El derivă
de la caţă (pasăre galagioasa si, prin extensie, femeie barfitoare,sau de la caţaveică (haină cu două feţe).
Aşadar, conflictul este derizoriu, întrucât antrenează o imensă desfăşurare de forte, menită în
cele din urmă să aducă victoria unui impostor „mai prost decât Farfuridi” şi „ mai canalie decât
Caţavencu”
În final, interesele eroilor se dovedesc a fi opuse doar în aparenţă, căci toţi ştiu să profite de
binefacerile unui regim „curat constituţional”.
Clasa politică vizată de satira autorului este formată din oportunişti, demagogi si impostori,
pentru care electoratul nu este decât o docilă si naivă masă de manevră.

4
 6. Nae Catavencu – caracterizare
(in introducere se preiau informatiile de la punctele 1-4)

Încă de la începutul piesei este reliefat conflictul de interese dintre ,,stâlpii puterii locale” -
Tipătescu şi Trahanache - şi ,,gruparea disidentă” condusă de Caţavencu, pe fundalul interferenţei dintre
viaţa publică şi viaţa privată.
Caţavencu - avocat, director proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”, president fondator al
Societăţii Enciclopedice Cooperative „Aurora Economică Română” este liderul facţiunii opozante din
partid. Se încadrează în tipologia clasica a ipocritului şi, individualizat în manieră realistă prin
temperament, limbaj şi comportament, apare drept tipul arivist, şantajist şi oportunist.
Astfel, Nae Caţavencu, personaj complex caracterizat atât în manieră directă, cât şi indirectă, va
fi minuţios urmărit pe întreg parcursul acţiunii, jucând un rol deosebit în rezolvarea conflictului.
Avocatul susţine în „Răcnetul Carpaţilor” o campanie de presă îndreptată împotriva prefectului
judeţului - Tipătescu, denunţându-i abuzurile.
Atât Tipătescu, cât şi Caţavencu se încadrează perfect în tipologia politicienilor demagogi,
întrucât aceştia nu urmăresc decât propriile interese, sunt demagogi, corupti, imorali si încalcă legea.
Conflictul operei izbucneşte odata cu pierderea scrisorii de amor adresate de către Tipătescu,
prefectul, soţiei lui Trahanache, Zoe. Această scrisoare va ajunge în mâinile lui Caţavencu şi va fi folosită ca
principal mijloc de şantaj în lupta politică.
Atât timp cât deţine scrisoarea, instrumentul de şantaj, Caţavencu se arată sigur pe sine,
arogant, inflexibil, refuzând compensaţiile ce i se oferă (avere, funcţii) şi fiind decis să meargă până la
capăt pentru a-şi îndeplini obiectivul. De aceea, , încercarea lui Tipătescu de a-1 mitui pe Caţavencu,
oferindu-i postul de primar, moşia Zăvoiului sau funcţia de avocat al poporului, se dovedeşte a fi zadarnică,
întrucât avocatul dovedeşte tărie de caracter şi stăpânire de sine.
În schimb, el exercită presiuni asupra prefectului, iar Tipătescu, impulsiv şi corupt, ordonă
arestarea sa şi percheziţionează domiciliul acestuia.
Pristanda, poliţaiul oraşului, îl admiră în taină pe Caţavencu pe care îl caracterizează în mod
direct: „mare pişicher, straşnic prefect ar fi ăsta”. Deşi este considerat omul de încredere al prefectului
Tipătescu, faţă de care este servil, slugarnic, Pristanda alege să menţină o relaţie bună cu opoziţia,
mărturisind că citeşte „Răcnetul Carpaţilor” „ca pe evanghelie”.
Caţavencu se declară „candidatul grupului tânăr, inteligent, independent” şi este susţinut
după cum însuşi Pristanda afirmă de către „popă, dăscălime şi mofluji”. Doreşte să deţină postul de
deputat: „vreau ceea ce mi se cuvine în oraşul ăsta de gogomani unde eu sunt cel dintâi dintre fruntaşii
politici” şi foloseşte drept armă şantajul.
În ziua alegerilor, Farfuridi şi Caţavencu îşi ţin discursurile demagogice. Discursul electoral
susţinut de Caţavencu il caracterizeaza indirect, dezvaluindu-i atât demagogia, cât şi indiferenţa disimulată
prin talentrul actoricesc şi impecabila retorică avocăţească.
Plin de truisme, nonsensuri si contradicţii în termeni, impresionantul discurs politic dezvăluie şi
ţelul politic al candidatului (falimentarea economiei): „Anglia îşi are faliţii ei, Franţa faliţii ei (...) până
când să n-avem şi noi faliţii noştri?”, „Industria română e admirabilă, e sublimă, dar lipseşte cu
desăvârşire”. Discursul său conţine de asemenea referinţe culturale greşite precum dictonul „scopul scuză
mijloacele”, atribuit ,,nemuritorului Gambetta”, în loc de Machiavelli, sau dictoane latineşti precum
„honeste bibere” în loc de „honeste vivere”. Mimează dragostea pentru „ţărişoara lui”, plânge, se
îneacă şi apoi glasul tremurat lasă loc unui ton viu şi lătrător ce scoate în evidenţă contrastul dintre
aparenţă (patriotism) şi esenţă (arivism). Se declară „ultraprogresist şi liber-schimbist”, dar nu urmăreşte
decât progresul său personal în ierarhia puterii.
Farfuridi îl numeşte „moftolog”, iar Brânzovenescu „nifilist” de la nihilist (negator, protestatar).

5
 O dată cu interceptarea telegramei trimise la centru de către Farfuridi şi Brânzovenescu, Pristanda
aduce şi o depeşă prin care cei de la centru impuneau candidatura lui Agamemnon Dandanache „cu orice
preţ”.
Trahanache, încornoratul simpatic, încearcă să găsească o soluţie pentru a contracara presiunile
exercitate de Caţavencu şi descoperă o poliţă falsificată a acestuia prin care intrase în posesia unei sume de
bani.
În momentul în care Trahanache anunţă candidatura lui Agamemnon Dandanache, Caţavencu
încearcă să vorbească despre scrisoare, însă în sală izbucneşte o incăierare pusă la cale de Pristanda la
ordinul lui Tipătescu. în această învălmăşeală, Caţavencu îşi pierde pălăria în a cărei căptuşeală se afla
scrisoarea de amor. Scrisoarea este găsită de Cetăţeanul turmentat, un simplu alegător, de la care avocatul o
furase. Acesta îi înapoiază scrisoarea coanei Joiţica şi nu doreşte drept recompensă decât răspunsul la
întrebarea „Eu cu cine votez?”.
După ce pierde scrisoarea, Caţavencu devine umil (se târăşte la picioarele lui Zoe), cooperant,
acceptând să conducă festivitatea prin care se celebrează victoria lui Agamemnon Dandanache,
manifestându-se ca un oportunist lipsit de scrupule.
După ce iniţial îşi numise adversarul politic „canalie neruşinata”, „infam”, „impostor”, în cele
din urmă, Tipătescu realizează cât de primejdios poate fi un individ venit din afara şi îl declară pe Caţavencu
„cel mai onest cetăţean al oraşului nostru”.
Trahanache „îl prinde pe mişel cu alta mai boacănă”, găsindu-i poliţa falsificată, dar i se adresează
totdeauna cu apelativul „stimabile”.
Cameleonic şi calomniator, Caţavencu este caracterizat şi prin nume, dezvăluindu-i-se astfel
caracterul duplicitar. Numele derivă de la „caţă” (, pasăre galagioasa si, prin extensie, femeie
barfitoare) ,sau de la „caţaveica” (haină cu două feţe).
Aşadar, conflictul este derizoriu, întrucât antrenează o imensă defăsurare de forte, menită în
cale din urmă să aducă victoria unui impostor „mai prost decât Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu”.
În final, interesele eroilor se dovedesc a fi opuse doar în aparenţă, căci toţi ştiu să profite de
binefacerile unui regim „curat constituţional”.
Clasa politică vizată de satira autorului este formată din oportunişti, demagogi, impostori, pentru
care electoratul nu reprezintă decât o docilă şi naivă masă de manevră.

6
 7. Caracterizarea lui Stefan Tipatescu (-alternativa )
( in introducere se preiau informatiile de la punctele 1-4)

I. Situaţia iniţială
Ştefan Tipătescu:
• Este prefectul unui judeţ de munte şi unul dintre ,,stâlpii puterii”, invidiat şi criticat de
adversarii politici.
• Tipătescu este un bărbat tânăr şi prezentabil, inteligent, dar imoral, fiindcă întreţine
relaţii amoroase cu Zoe, soţia prietenului de familie, Zaharia Trahanache, fapt care
consolidează relaţia şi influenţează politica.
• întruchipează tipul donjuanului, dar şi tipul politicianului demagog.

II. Caracterizare directă

Este realizată de alte personaje, din replicile acestora reieşind:
• Mentalitatea de stăpân absolut: ,,moşia, moşie, foncţia, foncţie, coana Joiţica, coana
Joiţica, trai neneacă pe banii lui Trahanache, babachii” (Pristanda)
• Impulsivitatea: ,,E iute! N-are cumpăt. Aminteri, bun băiat, deştept, cu carte, dar iute,
nu face pentru un prefect.” (Trahanache)
• Este numit de către Caţavencu ,,vampir” ce suge sângele poporului.
Se autocaracterizează ca ,,un om căruia îi place să joace pe faţă.”
Încadrarea tipologică a personajului este argumentată şi prin comicul de nume: Tipătescu,
trimite la cuvântul ,,tip”, al cărui sens de june-prim, om rafinat, amorez abil, aventurier completează
structura caracterială a prefectului.
Didascaliile sunt, la Caragiale, adevărate fişe de caracterizare directă. Notaţiile autorului -
,,plimbându-se înfuriat”, ,,în prada agitaţiei”, ,,supărat” - ilustrează mentalitatea de stăpân medieval,
infatuarea care il caracterizeaza pe Ştefan Tipătescu.

III. Caracterizare indirectă

Se realizează prin fapte, limbaj şi relaţii cu alte personaje:
• Tipătescu este ipocrit şi demagog, face caz de imoralitatea lui Caţavencu - ,,Mizerabilul!”, când el
însuşi este corupt şi imoral, fiind amantul Zoei şi înşelând, astfel, încrederea pe care o are în el
"nenea Zaharia".
• Intriga pierderii scrisorii de amor declanşează acţiunile contradictorii ale amorezilor, care arată, pe
rând, slăbiciune ori tărie de caracter. Astfel, Zoe Trahanache are un caracter tare în comparaţie cu
caracterul slab al lui Tipătescu care cedează de dragul Zoei în confruntarea dintre cei doi cu privire
la susţinerea candidaturii lui Caţavencu ,,în sfârşit dacă vrei tu...fie!...întâmple-se orice s-ar
întâmpla...Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoei, eşti candidatul lui nenea Zaharia...prin urmare
şi al meu!...Poimâine eşti deputat!”
• Renunţă la carieră pentru Zoe, acest lucru reieşind din spusele lui Trahanache: ,,Credeţi
dumneavoastră că ar fi rămas el prefect aici şi nu s-ar fi dus director la Bucureşti, dacă nu stăruiam
eu şi Joiţica...şi la drept vorbind, Joiţica a stăruit mai mult...”
• El oscilează între dorinţa de ascensiune politică şi sentimentele faţă de Zoe, dovedind luciditate când
aceasta insistă să fie ales Caţavencu şi va ceda doar când Trahanache descoperă falsul în actele lui
Caţavencu.
• Ştie să-l facă servil pe Pristanda, acceptându-i micile găinării, precum cea cu steagurile, ca să fie sigur
de devotamentul poliţaiului: ,,daca nu curge, pică... Las’ că ştim noi...”. ’’Şi nu-mi pare rău daca ştii
să faci lucrurile cu minte: mie îmi place să mă servească funcţionarul cu tragere de inimă”.

7
• Este duplicitar şi demagog: în final îl declară pe Caţavencu ,,cel mai onest cetăţean al nostru”.
• Este corupt, imoral şi şantajabil:
 conduce judeţul ca pe propria moşie
 comite grave abuzuri în funcţie: ordonă arestarea lui Caţavencu şi percheziţionarea
domiciliului fără mandat judecătoresc
 încearcă să-l mituiască pe Caţavencu oferindu-i funcţii şi avere
 regizează din culise încăierarea de la întrunirea electorală

IV. Replici memorabile

Zoe şi Tipătescu nu fac greşeli de exprimare, amorezii fiind personaje ”cu carte”.
”Zoe, fi bărbată!”
” Eu vampir, 'ai?... Caraghioz!”

V. Situaţia finală
Când primeşte de la Centru numele deputatului pe care ,,cu orice preţ” trebuie să-l aleagă,
acceptă compromisul. Văzându-l pe ales şi auzind povestea acestuia, exclamă indignat ,,Ce lume! Ce
lume!”. Deşi autorul îi scoate în evidenţă defectele şi viciile, acestea sunt general - umane, iar
personajul este privit cu o oarecare îngăduinţă neîncadrându-se în tagma politicienilor inculţi.

8
 8. Caracterizarea personajului Zoe Trahanache (alternativa)
(in introducere se preiau informatiile de la punctele 1-4)

I. Locul personajului in operă

Zoe Trahanache, este soţia venerabilului domn Zaharia Trahanache şi amanta lui Ştefan Tipătescu.
Este unicul personaj feminin al piesei, fiind, de asemenea, considerată figura feminină cea mai distinsă din
dramaturgia lui Caragiale. Are un rol esenţial în construirea conflictului comic, dat fiind faptul că ea pierde
scrisoarea de dragoste pe care i-o adresase Tipătescu.
Zoe Trahanache întruchipează tipul cochetei, este inteligentă, autoritară, ambiţioasă şi îşi impune
voinţa în faţa oricui. În comedie marchează triunghiul conjugal, prin care Caragiale satirizează defectele
morale ale societăţii. Zoe este o luptătoare hotărâtă şi foloseşte tot arsenalul de arme feminine ca să-şi
salveze onoarea.
Deşi nu deţine nicio funcţie în partidul din care fac parte soţul şi amantul ei, ea conduce totul din
umbră datorită influenţei ei asupra acestora şi, de aceea, pentru Farfuridi partidul înseamnă în primul rând
„madam Trahanache, şi apoi ceilalţi”.

II. Caracterizarea directă

 Prin didascalii:
Didascaliile sunt, la Caragiale, adevărate fişe de caracterizare directă. De pildă, atunci când Zoe îl
întâlneşte pe Trahanache prima oară după aflarea despre existenţa scrisorii, dramaturgul notează: ,,începând
să se jelească şi cazându-i ca leşinată în braţe”, pentru a sugera şiretenia femeii şi încercarea de a părea
sensibilă şi distrusă de supărare. Tertipurile feminine ale Zoei sunt surprinse, de asemenea,
sugestiv: ,,zdrobită”, ,,dezolată”, ,,revenindu-i deodată toată energia”, ,,cu energie crescândă”. Alte indicaţii
scenice oferă date despre trăirile şi sentimentele personajului: „cu dignitate”, „plânge”, „se plimbă agitată”.

 De către alte personaje:

Zaharia Trahanache o crede fragilă, sensibilă şi vrea să o protejeze de vestea şantajului: „Biata
Joiţica! Să nu cumva să-i spui, să nu cumva să afle! Cum e ea simţitoare!...”. Caţavencu şi-o doreşte aliat
în lupta electorală, conştient de puterea ei: „Madam, Trahanache, eşti un înger...”. Cetăţeanul turmentat
are, în finalul piesei, o replică insinuantă la culme, sugerând ironia autorului la adresa propriilor personaje:
„în sănătatea coanii Joiţichii! Că e (sughiţe) damă bună!”.

 Autocaracterizare:
,,Eu sunt o femeie bună..”.

III. Caracterizarea indirectă

Zoe Trahanache este caracterizată mai ales indirect, deoarece această modalitate de caracterizare
este specifică genului dramatic. Personajul dramatic se defineşte prin relaţia sa cu celelalte personaje, prin
acţiunile sale, prin atitudini, prin limbaj. Astfel, pentru a-l convinge pe Tipătescu să accepte candidatura
lui Caţavencu, ea recurge la rugăminţi şi lamentaţii -„Fănicâ, dacă mă iubeşti, dacă ai ţinut tu la mine
măcar un moment din viaţa ta, scapă-mă, scapă-mă de ruşine”, plânge, leşină, ba chiar trece la
ameninţarea cu sinuciderea -„Trebuie să-mi cedezi, ori nu şi atuncea mor şi dacă mă laşi să mor, după ce-
oi muri poate să se întâmple orice”. Cu o energie impresionantă la o femeie ce părea sensibilă şi neajutorată,
ea se dovedeşte a fi o luptătoare aprigă şi ameninţă: „Am să lupt cu tine, om ingrat şi fără inimă”.
Nume de rezonanţă, Zoe, este în acord cu firea voluntară. Formele diminutivale sub care este numită
pe parcursul textului indică ironia la adresa acesteia: ,,Zoiţica”, ,,Joiţica”.
Zoe adoptă vocabularul specific unei eroine de dramă romantică, dar vorbele ei sunt lipsite cu
desăvârşire de suportul emotiv adecvat: „Omoară-mă pe mine, care te-am iubit, care am jertfit totul pentru
tine...”. în realitate, eroina nu a jertfit decât o fidelitate conjugală precară, singurul „sacrificiu” veritabil
aparţinându-i lui Tipătescu, rămas în judeţ la insistenţele ei.

IV. Replici memorabile

,,Sunt nenorocită, Fănicâ...”
,,Fănica, Fănica, ne ameninţă o nenorocire grozavă”
,,Du-te, Ghiţâ, du-te degrabă!”

9
 ,,Ghiţa, m-aţi nenorocit !”
Natura şi mijloacele comicului

Având la bază contradicţia dintre aparenţă şi esenţă sau dintre ce vor personajele să pară şi ceea
ce sunt, de fapt, în realitate, comicul este o categorie estetică prezentă în acele opere literare care propun o
viziune critică asupra realităţii într-o manieră umoristică:

1. Comicul de situaţie (moravuri)

Rezultă din:
a. Derularea de fapte neprevăzute (se prezintă subiectul)
b. Evoluţia unor grupuri sau cupluri comice (se prezintă triunghiul conjugal arătându-se de ce fiecare
este
pacalitor şi păcălit în acelaşi timp şi se urmăreşte cuplul Farfuridi-Brânzovenescu, antrenat în conflictul
secundar al operei)
Procedee de realizare a comicului de situaţie:
 încurcătura - pierderea scrisorii;
 coincidenţa - Agamemnon Dandanache foloseşte ca instrument de şantaj tot o scrisoare de amor;
 echivocul - intenţiile „stâlpilor puterii” locale privind cariera lui Farfuridi;
 repetiţia - folosirea de către Trahanache a şantajului în relaţia cu Nae Caţavencu;
-apariţiile episodice ale Cetăţeanului turmentat;
 qui-pro-quoul - Tipătescu este luat drept soţul Zoei;
 acumularea progresivă (tehnica bulgărelui de zăpadă) - situaţia lui Nae;
 evoluţia inversă (când conflictul pare rezolvat, o acţiune din afară dă evenimentelor alt curs) -
candidatura lui Agamemnon Dandanache;

2. Comicul de intenţie
Este singurul tip de comic în care nu sunt implicate personajele, ce vizează atitudinea autorului
faţă de acestea sau faţă de evenimente. Mai precis, punându-şi personajele în anumite situaţii sau
distribuindu-le anumite replici, autorul manifestă intenţii estetice precum:
 satirică - vizând moravurile epocii sau anumite defecte sau caracteriale ale personajelor (demagogia,
corupţia, lipsa de scrupule);
 umoristica - apariţiile şi deruta cetăţeanului turmentat;
 ironica - argumentele lui Ghiţă Pristanda;
 sarcastica - „Curat constituţional!”;

3. Comicul de caractere
Pesonajele lui Caragiale sunt construite în manieră clasică în jurul unei trăsături dominante de
caracter care le încadrează în tipologii, şi individualizate în manieră realistă prin limbaj, comportament,
şi temperament. Astfel:
 Trahanache : tipul încornoratului, dar este individualizat în calitate de politician prin diplomaţie,
prudenţă, viclenie fiind fals naiv, abil şi puternic din punct de vedere politic;
 Tipătescu : tipul junelui prim, individualizat prin impulsivitate şi aroganţă. Şantajabil şi corupt,
comite grave ilegalităţi guvernând judeţul ca pe propria moşie. Ca şi ceilalţi este duplicitar în toate
relaţiile
 Zoe : tipul cochetei adulterine, individualizată prin duplicitate, prudenţă, toleranţă şi forţă
persuasivă;
 Pristanda : funcţionarul servil se individualizează prin adaptabilitate, oportunism şi tenacitate
 Farfuridi : prostul fudul, se individualizează prin demagogie, suspicibilitate şi naivitate;
 Agamemnon Dandanache : tipul prostului fudul, este individualizat prin lipsa de scrupule, viclenie
rudimentara şi infantilism intelectual;
 Caţavencu : tipul ipocritului, se individualizează prin arivism şi oportunism, întruchipând tipul
politicianului demagog, şantajist şi şantajabil;
 Cetăţeanul turmentat : se individualizează prin onestitate, naivitate şi lipsa de autonomie în
gândire;

10
 4. Comicul de limbaj
Reliefează pregnant contradicţia dintre aparenţă şi esenţă dezvăluind prostia, duplicitatea,
incultura şi se realizează la mai multe niveluri prin procedee specifice :
a. Greşeli de vocabular :
 pronunţii greşite precum : „famelie”, „bampir”, ,,catindrală” (Pristanda)
 etimologii populare precum : „scrofuloşi”, „renumeraţie” (Pristanda), ,,faliţi”, ,,capitalişti”
(Caţavencu);
b. Încălcarea regulilor gramaticale şi ale logicii
Se realizează prin procedee precum:
 contradicţia dintre termeni: „După lupte seculare care au durat 30 de ani" (Caţavencu);
 asociaţii incompatibile: „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu
desăvârşire" (Caţavencu);
 nonsensuri: „Din două una, ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimica! Ori să nu se
revizuiască, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, si anume punctele... esenţiale..."
(Farfuridi);
 truisme: „Un popor care nu merge înainte stă pe loc” (Caţavencu);
 anacolut: „eu... care familia mea de la patuzsopt...” (Dandanache);
 construcţii prolixe (aglomerate, bombastice şi fără sens) - în discursul lui Farfuridi;
c. Ticuri verbale
Sunt automatisme ale vorbirii care trădează automatismele gândirii:
 „curat murdar !”, „curat constituţional!” (Pristanda);
 „ai puţintică răbdare ” (Trahanache);
d. Interferenţa stilurilor (familial, colocvial, oficial, oratoric)
Se găseste în vorbirea lui Dandanache;

5. Comicul gesturilor :
Evidenţiază prin didascalii încurcătura, ezitarea, falsa emoţie, falsul patriotism;

6. Comicul de nume
 Numele lui Pristanda pune in evidenta slugarnicia si oportunismul, intrucat provine de la numele
unui joc popular românesc, în care dansatorii fac doi paşi la dreapta, doi paşi la stânga, după cum le
cere conducătorul de joc, rămânând de fapt pe loc. Aşa „joac㔺i poliţistul după cum îi cântă stăpânul
stăpânul ocazional, rămânând în zona propriilor interese.
 Numele lui Trahanache provine de la trahana (cocă moale) sugerând aparenta maleabilitate, iar
prenumele sugerează ,,zahariseala”, desuetudinea .
 Numele lui Tipătescu provine de la cuvantul ,,tip” sugerând reprezentativitatea acestuia pentru o
întreagă categorie socială iar sufixul ,,-escu” îl anonimizează, sugerând că nu are calităţi personale.
 Numele lui Caţavencu provine de la substantivul ,,caţă”, pasăre gălăgioasă şi, prin extensie, femeie
bârfitoare sugerând înclinaţia pentru bârfă şi calomnie. Numele poate proveni şi de la cuvântul
„caţaveică”, haină de damă cu două feţe sugerând astfel duplicitatea.
 Numele lui Dandanache provine de la ,,dandana” care inseamna boacana, bucluc si surprinde
prezenta sa inevitabila si indezirabila, iar prenumele, Agamemnon, amintind de celebrul erou din
razboiul Troiei ilustreaza contradictia dintre aparenta si esenta, astfel incat mai nimerit este
diminutivul Agamita, sau varianta Gagamita rostita de Trahanache.
 Brânzovenescu şi Farfuridi formează un cuplu comic prin caracterul lor inseparabil şi rezonanţa
culinară a numelor, iar sufixele ,,-escu” respectiv „-idi” sugerează complicitatea politicienilor
români şi a celor străini în politică.

11
 Pentru textul la prima vedere sau pentru proba orala

Dramaturgie - totalitatea operelor destinate reprezentării scenice

- arta punerii în scenă

Argumentarea apartenentei unui text la genul dramatic:

In genul dramatic, autorul isi transmite in mod indirect viziunea asupra lumii, prin intermediul
actiunii si al personajelor, cu ajutorul dialogului.

1. Textul dramatic : Spectacolul dramatic

Spectacolul dramatic::
– prezenta dialogului sau a monologului ca mod - are ca punct de plecare textul dramatic
fundamental de expunere - în realizarea lui un rol important îl joacă
– prezenţa didascaliilor(a indicatiilor scenice) viziunea regizorală
– structurat pe acte, tablouri şi scene - are caracter sincretic
– subiect marcat de ideea conflictualităţii - se poate îndepărta de text şi de semnificaţiile
– personajele se caracterizează prin limbaj şi acţiune de baza ale acestuia

2. Monologul dramatic reprezintă o intervenţie amplă în stil direct, formulată de un personaj –

locutor în prezenţa sau în absenţa altui personaj.
Are două forme :
- solilocviul - centrat exclusiv pe locutor şi cuprinzând traspunerea verbalizata a propriilor reflecţii
- monologul propriu-zis (tirada) destinat unui personaj sau grup de personaje cu intenţia clară de a fi
receptat; îmbracă aspect de discurs, declaraţie, confesiune, narare; conţine mărci gramaticale ale
structurilor adresative

3. Dialogul dramatic este modul fundamental de expunere in textul dramatic si imbraca forma
unei succesiuni de replici.
Dialogul are dublu rol:
- de comunicare intre personaje(se ilustreaza transcriindu-se un schimb de replici)
- de transmitere către spectator a gândurilor şi faptelor acestora
Functiile dialogului:
a) e forma mascată de narare a evenimentelor care stau la baza (se ilustreaza rezumandu-se
fragmentul)
b) declanşează, sustine şi motivează acţiunea
c) defineşte relaţiile dintre personaje(se precizeaza natura relatiei dintre personaje:amicala,
conflictuala, familiala, etc.)
d) este mijlocul prin care se pun în evidenta idei, atitudini, mentalităţi, evidentiand în acelaşi timp
psihologia personajelor (se evidentiaza ideile si eventual intentia autorului asa cum rezulta din
fragment)
e) este mijloc de portretizare (se ilustreaza cu schita de portret, incadrand personajele in tipologii,
daca e posibil, si precizand modul de caracterizare)

4. Didascaliile (indicatiile scenice)

– cuprind: - lista de personaje
- indicaţii scenice referitoare la ambianţă, interpretare, mişcare scenică, efecte vizuale şi
auditive
– funcţii:
a. precizează cine rosteste replica
b. situează contextul desfăşurării acţiunii(ambianţă,decor, efecte vizuale şi auditive)
c. descriu acţiunile nonverbale care însoţesc, întrerup sau substituie comunicarea (miscare
scenica, gesturi, mimica, intonatie)

12
 5. Conflictul
- este momentul principal al construcţiei dramatice, punctul în care se adună toate firele acţiunii
- caracterizează orice lucrare literară destinată reprezentării scenice
- poate fi comic, tragic sau dramatic
- presupune înfruntarea dintre două forţe, idei, atitudini sau mentalităţi întruchipată de personaje
In alcătuirea unei opere dramatice exista întotdeauna o secventa(formata ntr-una sau mai multe
scene) care concentrează conflictul dramatic. Scenele premergătoare anunţa elementele conflictului,
personajele implicate si forţele care in in mişcare personajele.Dupa punctul de maxima intensitate,
urmeaza o secvenţade lungime variabila, care rezolva conflictul in maniera comica, tragica sau
dramatica.

Structura textului dramatic:

 actul - este diviziunea principală a piesei, aflată în legătură cu modul în care este structurată
acţiunea şi cu reperele spatio-temporale specifice
 tabloul - este o subdiviziune a actului şi cuprinde mai multe scene care au în comun locul
desfăşurării acţiunii
 scena - este o subdiviziune a textului delimitată de intrarile/ieşirile personajelor (o scenă se
încheie prin ieşirea/intrarea unui personaj)

Acţiunea:
 reprezintă totalitatea întâmplărilor în care sunt angrenate personaje; conceptul vizează atât faptele
propriu-zise cât şi trăirile interioare sau experienţele de cunoaştere
După modul în care este structurată, acţiunea unei piese poate fi:
– rectilinie (piesa sintetică) - evenimentele sunt ordonate cronologic
– întoarsă spre trecut (acţiunea din scena este finalul unor întâmplări petrecute în trecut)
– ondulatorie (realizată prin reluarea unor motive)

13
 Genul dramatic exemplificare
Apartenenţa la gen
Opera ,, D-ale carnavalului" de I. L. Caragiale aparţine genului dramatic şi prezintă trăsăturile
caracteristice acestuia. Astfel, prezenţa autorului este indirectă, manifestându-se prin intermediul
acţiunii şi al personajelor. Modul caracteristic de expunere este dialogul, ce îmbracă forma unei
succesiuni de replici: ,, - Care va să zică este un Bibicul...; - Se înţelege, n-ai văzut biletul ?". De
asemenea, se remarcă prezenţa didascaliilor, care însoţesc, întrerup sau substituie comunicarea: (,,
(plângând); (dezolat); (cu tărie)")

Apartenenţa la specie
Opera ,, D-ale carnavalului" de I. L. Caragiale este o comedie şi prezintă trăsăturile
caracteristice acesteia. Astfel, personajele sunt indivizi mediocri, aflaţi în situaţii ce nu sunt ieşite din
comun: Pampon şi Crăcănel sunt doi bărbaţi aflaţi la un bal ce discută despre faptul că prietena celui
din urmă plecase cu un neamţ. Conflictul este derizoriu, acesta neputând fi rezolvat, deoarece acest
lucru se mai întamplase şi înainte, cu acelaşi rezultat. Stilul este parodic, cele două personaje
comportîndu-se într-o manieră care stârneşte râsul; ,, - Nu mai plânge, nu şade frumos, un volintir ca
d-ta...- Dacă nu pot să mă stăpânesc! Mi-e naturelul simţitor...[...]". De asemenea, deznodământul
este vesel, cei doi reîntorcându-se la bal.

Oralitatea
Oralitatea este o calitate particulară a stilului şi constă în reproducerea fidelă a modului de a
vorbi al personajelor.
 La nivel fonetic, se manifestă prin pronunţii greşite (în comedie) sau pronunţii populare/
regionale (în textul epic): ,,deschiz", ,,întunerec", ,,aprinz", ,,desperare", ,,aide".
 La nivel lexical, se regăsesc cuvinte şi expresii colocviale (dacă personajele aparţin mediului
urban) sau cuvinte şi expresii populare (mediul rural): ,,să-mi bată rău", ,,să-mi mai uit
focul", ,,n-am avut parte de ce mi-a fost drag pe lume", ,,.......".
 La nivel morfologic oralitatea se remarcă prin apelative în vocativ, vorbe la imperativ,
interjecţii, forme de viitor popular: ,,Ei!", ,,nu plânge!", ,,râde!", ,,s-o mai întâmplat".
 La nivel sintactic: interogaţii retorice (,,Ce te faci, Mache?"), elipse (,,ochii alunecoşi, inimă
zburdalnică", ,,poate şi Miţa mea...", anacolut (,,Este un Bibicul care devine în chestie de
traducere", ,,Nu şade frumos, un volintir ca d-ta..."), construcţii exclamative (,,Vorba
dumitale, femeie!", ,,Dacă nu pot să mă stăpânesc"), repetiţii (,,Miţa, Miţa...", ,,am plâns şi
am iertat-o, iar am plâns şi iar am iertat-o"), paralelism sintactic (,,Bibicul nostru e aici în
bal").

14