Capitolul 1

ASPECTE GENERALE PRIVIND EXPERTIZA

MĂRFURILOR

1.1. Cadrul conceptual

În sens general, noţiunea de expertiză desemnează un mijloc probator de un tip

deosebit reprezentând constatarea sau opinia unui specialist într-un domeniu anumit de
cunoaştere, în scopul elucidării unor probleme controversate sau litigioase în faţa unor organe
judiciare sau a partenerilor unui contract economic.
Caracterul complex şi special al unor probleme pe care organele judiciare le au de
soluţionat obligă la consultarea în măsură tot mai mare a opiniei specialiştilor în diverse
domenii şi explică însemnătatea deosebită atribuită mijloacelor de probă în stabilirea realităţii
faptelor.
În ansamblul acestora, expertiza reprezintă acel mijloc de probă prin care, în baza unei
cercetări metodice folosind procedee ştiinţifice, expertul aduce la cunoştinţa organului care l-a
împuternicit concluzii motivate ştiinţific cu privire la faptele pentru a căror elucidare sunt
necesare cunoştinţe specializate.
Expertiza este considerată ca fiind necesară numai în acele cazuri în care se pot da
interpretări diferite unor probleme pentru a căror soluţionare sunt necesare cunoştinţe de o
deosebită competenţă tehnică, economică, medicală, etc. Ea constituie un mijloc de probă prin
care, în baza unei activităţi de cercetare desfăşurată prin folosirea unor metode ştiinţifice,
expertul aduce la cunoştinţa organului interesat concluzii motivate ştiinţific cu privire la
faptele pentru a căror elucidare sunt necesare cunoştinţe de specialitate. Importanţa ce se
acordă în prezent expertizei poate fi evidenţiată, printre altele, de faptul că legiuitorul prevede
obligativitatea recurgerii la expertize în anumite situaţii, prin înfiinţarea unor instituţii statale
cu atribuţii în acest domeniu, precum şi de selecţionarea experţilor dintre specialiştii cu cea
mai înaltă calificare.
Cu toată importanţa atribuită în prezent expertizei, trebuie totuşi menţionat că opinia
expertului nu are o forţă probantă absolută, fiind supusă liberei aprecieri a organului judiciar,
pe care îl ajută să-şi formeze o opinie proprie. Prin urmare, expertiza nu este hotărâtoare în
rezolvarea unei cauze, organul judiciar nefiind obligat să formuleze o decizie fundamentată
numai pe opinia expertului.
Noţiunea de expertiză, care derivă de la cuvântul latinesc „experior” (a încerca, a
proba) şi „expertus”, având semnificaţia activităţii de cercetare a unei probleme de către un
specialist, este întâlnită, în general, în limba multor popoare sub aceeaşi denumire. Uneori, ea
poate fi însă desemnată prin mai mulţi termeni, precum proba prin rapoarte de experţi, proba
prin experţi sau rapoarte de experţi.
Întrucât prin efectuarea unei expertize pot fi aflate şi alte date decât cele existente în
dosarul cauzei, se poate considera că aceasta poate îndeplini o funcţiune dublă:
- descoperirea şi punerea în evidenţă a unor date şi fapte importante pentru obiectul
cauzei sau comensurarea calitativă sau cantitativă a unor probe;
- expunerea unor concluzii ştiinţific argumentate privind speţa din care derivă
obiectivele expertizei.
Această dublă funcţie a expertizei permite să se precizeze şi caracteristicile sale de
bază, dintre care două merită a fi reţinute:
- expertiza se dispune pentru a prezenta o opinie fundamentată ştiinţific şi uneori
pentru a executa o operaţie materială pe care instanţa nu o poate efectua;
- nu se poate dispune o expertiză căreia să i se transfere sarcina de a judeca fondul
litigiului sau procesului, expertul având doar sarcina de a da un simplu aviz
faptelor care îi sunt prezentate sau pe care trebuie să le constate.

1.2. Clasificarea expertizelor

Marea varietate a domeniilor activităţii umane, în care se întâlnesc expertize, a generat

existenţa unui număr mare de categorii de expertize. Pentru acest motiv şi încercările de
clasificare a diverselor tipuri de expertiză sunt relativ numeroase.
Astfel, în funcţie de conţinut, expertizele pot fi împărţite în următoarele categorii:
 expertize care au la bază date, fapte şi constatări de specialitate, fără a conţine
elemente judiciare; într-o asemenea expertiză, specialistul efectuează constatări
pur tehnice, pe a căror bază răspunde la întrebările adresate;
 expertize la care constatările de ordin tehnic, în mod obligatoriu, presupun luarea
în consideraţie a unor reglementări sau normative speciale.
 În activitatea organelor judecătoreşti, se întâlnesc expertize cu caracter comercial,
industrial şi economico-financiar, referitoare la proprietăţile produselor, starea şi calitatea
acestora, natura şi calitatea ambalajelor.
În practică, expertiza reprezintă activitatea de cercetare, evaluare şi apreciere
fundamentată multilateral de către unul sau mai mulţi experţi, a unor probleme controversate
privind calitatea loturilor de produse, structura sortimentală sau starea lor cantitativă.
Sub aspectul organului care dispune efectuarea, expertiza este întâlnită în două
variante principale: judiciară şi extrajudiciară.
Expertiza judiciară este efectuată de experţi judiciari din dispoziţia organelor de
urmărire penală, a instanţelor judecătoreşti sau a altor organe cu atribuţii jurisdicţionale. Ea
are drept scop soluţionarea unor probleme tehnice, mai mult sau mai puţin complexe, în
vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Pentru aceasta este necesar ca expertul
să cunoască sfera competenţei încredinţate şi instrumentele procedurale, astfel încât să poată
prezenta în mod veridic faptele constatate sau reconstituite. Concluziile expertizei judiciare
sunt considerate drept mijloace de probă.
Expertizele judiciare nu au ca obiect clasificarea unor probleme judiciare, ci a unor
situaţii, activităţi sau operaţii a căror investigare şi interpretare se fac prin studierea de către
experţi a informaţiilor şi constatărilor de spcialitate într-un anumit domeniu.
Expertiza extrajudiciară se efectuează la cererea persoanelor fizice sau juridice cu
privire la situaţii care nu au legatură nemijlocită cu activitatea judiciară. Potrivit legislaţiei în
vigoare, Ordonanţa nr. 2/2000 a Guvernului României privind organizarea activităţii de
expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, aprobată prin Legea nr. 156/2002, expertizele
extrajudiciare pot fi efectuate atât de experţi judiciari, cât şi de către experţi extrajudiciari
(care sunt atestaţi de către ministere sau alte instituţii centrale, potrivit domeniului lor de
activitate).
Expertiza extrajudiciară are un câmp mai larg de investigaţii, putând aborda cele mai
diverse laturi ale activităţii economice (inclusiv privind practica încheierii şi derulării
contractelor economice, eficienţa tehnico-economică a depozitării mărfurilor, transportului,
etc).
Expertiza extrajudiciară efectuată în domeniul economic, care se bazează pe
documente originale puse la dispoziţia expertului, se apropie de cea judiciară, expertul putând
îndeplini uneori chiar funcţia de arbitru, dacă părţile cad de acord să se supună concluziilor
acestuia (expertize contractuale sau amiabile).
 În funcţie de scopul urmărit prin efectuarea expertizelor, acestea se împart în
următoarele categorii:
 expertize pentru adunarea şi evaluarea probelor (medico-legale, tehnice,
contabile);
 expertize pentru stabilirea stării infractorilor şi pentru identificarea acestora
(investigaţii anatomobiologice şi psihiatrice).
După modul de prezentare a raportului de expertiză se deosebesc expertize orale
(foarte rare şi numai dacă efectuarea expertizelor nu presupune investigaţii în teren) şi scrise.
În funcţie de numărul specialiştilor desemnaţi pentru efectuarea expertizelor, acestea
pot fi singulare (efectuate de un singur expert), colegiale (care se efectuează de un număr mai
mare de specialişti, având aceiaşi specialitate) şi mixte (la care participă un număr mai mare
de experţi specializaţi în domenii ştiinţifice diferite – asemenea expertize se mai numesc şi
complexe).
În funcţie de modul de desemnare a experţilor, expertizele pot fi simple (se efectuează
sub administrarea organului care a dispus expertiza), supravegheate (pe lângă experţii
desemnaţi oficial există şi experţi desemnaţi de părţi care nu participă la lucrări, dar care
supraveghează lucrările, făcând observaţii) şi contradictorii (la care conlucrează un număr
egal de experţi desemnaţi de organul interesat în efectuarea expertizei şi de către părţi, toţi
experţii având aceleaşi drepturi şi îndatoriri).

1.3. Metoda expertizei

După cum rezultă din obiectul său, expertiza merceologică presupune o verificare
retroactivă a proprietăţilor mărfurilor, a calităţii acestora. În acest scop, este necesară o
reconstituire a faptelor pe cale inductivă şi deductivă, atât în etapa fabricării, cât şi în cea a
circulaţiei tehnice a mărfurilor. Realizarea acestui deziderat impune utilizarea unei
metodologii specifice de investigaţie, formată din metoda istorică, metoda observaţiei şi
metoda statistică.
Metoda istorică. Marfa, atât ca obiect apărut după trecerea prin diferite grade de
transformare tehnologică, cât şi ca obiect care, după obţinere, parcurge un spaţiu într-un
anumit interval de timp, într-o anumită interacţiune cu mediul înconjurător, suferă
transformări a căror direcţie şi intensitate trebuie cunoscute. Metoda istorică este folosită
pentru reconstituirea pe cale deductivă a principalelor fapte intervenite în diferite momente
ale evoluţiei în timp şi spaţiu a unui produs, fapte care au generat unele modificări calitative
negative.
Metoda observaţiei şi experimentului. Observaţia şi experimentul constituie aproape
în exclusivitate „treapta senzorială a cunoaşterii”, formând baza şi izvorul cunoaşterii
ştiinţifice în general şi, în cazul expertizelor, a cunoaşterii calităţii mărfurilor. Observaţia este
ştiinţifică dacă se poate repeta în condiţii naturale şi poate fi reconstituită pe cale teoretică,
deductivă. Experimentul ştiinţific se deosebeşte de observaţie, în esenţă, prin aceea că, faptul,
fenomenul, procesul studiat este provocat, în condiţii date, permiţând astfel reproductibilitatea
lui. Evident, experimentul implică şi alte forme ale cunoaşterii teoretice cum sunt: abstracţia,
analiza, analogia, sinteza şi raţionamentul.
Marfa, atât ca obiect cercetat la un moment dat, cât şi ca obiect, entitate sau lot aflat în
raporturi determinate de mediul ambiant, în timp şi spaţiu, îşi dezvăluie proprietăţile prin
utilizarea metodei observaţiei şi experimentului.
Metoda statistică este utilizată în expertiză în scopul prelucrării atât a mulţimilor de
date obţinute prin observaţie şi experiment, cât şi a datelor obţinute în diferite etape ale
investigaţiilor. Ea permite expertului să identifice şi să elimine erorile de măsurare a unor
caracteristici de calitate, să evalueze calitatea loturilor de produse plecând de la rezultatele
obţinute pe eşantioane, diminuând în acelaşi timp subiectivismul inerent în aplicarea unor
metode organoleptice de analiză.

1.4. Aspecte legislative privind expertiza mărfurilor

1.4.1. Calitatea de expert

Se ştie că, în activitatea lor, judecătorii şi arbitrii comerciali internaţionali se întâlnesc

uneori cu probleme controversate a căror soluţionare presupune cunoştinţe de strictă
specialitate din diferite domenii ale ştiinţei, economiei, tehnicii, etc. În asemenea situaţii,
pentru a se clarifica şi a se pronunţa asupra anumitor împrejurări, de fapt, este necesar să se
recurgă la sprijinul experţilor.
Cuvântul „expert”, atribuit persoanei care efectuează expertiza, desemnează pe acei
specialişti de înaltă calificare într-un anumit domeniu care, prin pregătirea lor, au dobândit o
competenţă ridicată în înţelegerea şi rezolvarea celor mai complexe probleme specifice
domeniului activităţii lor.
 Rezultă că, în timp ce expertiza este un mijloc de probă, dar de un fel deosebit,
expertul este un auxiliar al instanţei, fără a fi însă martor.
Într-adevăr, datorită competenţei, cunoştinţelor de specialitate într-un domeniu dat,
instanţa poate să atribuie persoanei respective efectuarea expertizei, iar expertiza şi
concluziile au o putere probatorie.
Dreptul de a judeca şi hotărî rămân însă integral un atribut al instanţei, în baza
respectării principiului fundamental al intimei convingeri a judecătorului.
În acelaşi timp, trebuie să se facă demarcaţia între calitatea de expert şi calitatea de
martor. Deosebirea principală constă în aceea că, în timp ce expertului nu-i sunt cunoscute în
prealabil împrejurările şi faptele incriminate, el pronuntându-se ca specialist asupra faptelor
dovedite prin alte mijloace de probaţiune, martorul este persoana care narează fidel
împrejurările sau faptele incriminate, percepute direct de ea prin intermediul organelor sale de
simţ.
În literatura de specialitate se acreditează uneori părerea că expertul este un martor sau
că el poate îndeplini rolul de judecător al cauzei supuse expertizei, întrucât concluziile
acesteia reprezintă o hotărâre ştiinţifică. Astfel, în SUA şi Anglia, expertul este considerat un
martor ştiinţific, iar expertiza este asimilată declaraţiei de martor. Legislaţia altor ţări, între
care şi cea din ţara noastră, nu acceptă însă o asemenea situaţie deoarece cele două mijloace
de probă (martor-expert) au individualitate proprie. Această individualitate apare mai
pregnant dacă se compară asemănările şi deosebirile dintre martor şi expert.
Cele mai importante asemănări şi deosebiri dintre martor şi expert sunt următoarele:
- situaţia procesuală a expertului şi a martorului este aceeaşi, ambii fiind consideraţi
terţi sau subiecţi secundari într-o cauză ce se judecă, îndeplinind activităţi ajutătoare;
- atât martorul, cât şi expertul fac parte din aceeaşi categorie procesuală a mijloacelor de
probă;
- concluziile expertizei, precum şi depoziţiile martorilor nu au putere probantă absolută,
ci relativă, fiind supuse liberei aprecieri a organului judiciar asemenea celorlalte
probe;
- ambii au reguli procesuale comune (sunt citaţi în mod identic, obligaţiile lor
procesuale sunt considerate cetăţeneşti, pot exista aceleaşi motive pentru care anumite
persoane nu pot fi experţi sau martori).
În privinţa deosebirilor dintre martor şi expert, sunt emise numeroae păreri legate de
competenţa ştiinţifică, de faptul că expertul poate fi înlocuit în timp ce martorul nu.
Deosebirile esenţiale dintre expert şi martor sunt:
 - informaţiile deţinute de martor sunt independente de activitatea judiciară, mărturia lui
se datoreşte întâmplării că a auzit sau a văzut aspecte care interesează cauza. Un
martor relatează unele fapte aşa cum le-a perceput, în timp ce expertul explică
provenienţa lor, emite păreri specializate cu privire la ele, iar munca lui îşi are originea
în activitatea desfăşurată de organul judiciar;
- expertul are drepturi pe care martorul nu le are (dreptul de a cerceta dosarul cauzei, de
a asista la dezbateri, de a cere lămuriri părţilor, organului judiciar, etc);
- expertul îndeplineşte o funcţie activă, în timp ce martorul are o poziţie procesuală
pasivă.
În România, calitatea de expert tehnic judiciar se atribuie pe bază de examen, care se
organizează de către Ministerul Justiţiei. Examenul are scopul de a verifica nivelul
cunoştinţelor de specialitate ale candidaţilor, gradul de însuşire a actelor normative referitoare
la specialitatea respectivă, a dispoziţiilor din Codurile de procedură civilă şi penală referitoare
la expertiză şi din alte acte normative care reglementează activitatea de expertiză tehnică
judiciară.
Candidaţii care solicită atribuirea calităţii de expert tehnic judiciar trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
 să fie cetăţean român şi să cunoască limba română;
 să aibă capacitate de exerciţiu deplină;
 să posede diplomă de absolvire a studiilor superioare în specialitatea pentru care
candidează;
 să aibă un stagiu de cel puţin cinci ani în specialitatea în care a obţinut diploma;
 să fie apt din punct de vedere medical pentru îndeplinirea activităţii de expert;
 să nu aibă antecedente penale şi să se bucure de o bună reputaţie profesională şi
socială.
Persoanele care au titlu de academician, profesor universitar sau conferenţiar
universitar, doctor docent sau doctor în ştiinţe pot dobândi calitatea de expert judiciar cu
scutire de examen în ceea ce priveşte pregătirea de specialitate.
Ordonanţa nr. 2/2000 a Guvernului României prevede că, în lipsa experţilor judiciari
într-o anume specialitate, expertizele judiciare să poată fi efectuate şi de alţi specialişti, care
însă trebuie să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru atribuirea calităţii de expert.
 1.4.2. Desemnarea şi stabilirea numărului experţilor

În cadrul unui proces sau litigiu, expertiza se poate efectua:

a. la cererea uneia dintre părţi;
b. la cererea ambelor părţi;
c. din oficiu (adică din iniţiativa instanţei).
De regulă, instanţa, la cererea părţilor sau a uneia dintre ele, stabileşte, după criteriul
concludentei, necesitatea de a se administra sau de a nu se administra expertize ca mijloc de
probă. Prin urmare, încuviinţarea expertizei nu este obligatorie oricând pentru instanţă.
După încuviinţarea cererii de expertiză, persoana expertului se stabileşte cu acordul
părţilor sau din oficiu. Desemnarea experţilor se face din lista experţilor comunicaţi de Biroul
pentru expertize tehnice sau din rândul persoanelor care pot îndeplini atribuţii de expert. În
orice caz, instanţa are dreptul de a se pronunţa asupra persoanei expertului în ceea ce priveşte
capacitatea şi imparţialitatea, procedând în consecinţă.
În ce priveşte numărul experţilor, acesta trebuie să fie întotdeauna impar. Numărul
experţilor se stabileşte funcţie de complexitatea expertizei ce se va efectua. În procesele sau
litigiile simple se socoteşte a fi suficient un expert, iar în cazurile complicate este necesar un
număr de trei sau chiar cinci experţi, concluziile expertizei trebuind să constituie o expresie
majoritară.
Expertul sau experţii sunt numiţi de către instanţă printr-un document în care se
precizează problemele ce trebuie clarificate prin expertiză, onorariul expertului (experţilor) şi
durata efectuării expertizei.

1.4.3. Recuzarea şi înlocuirea expertului

Recuzarea este un termen juridic de natură să asigure protecţia părţilor împotriva

activităţii lipsite de obiectivitate a unor experţi. Ea poate fi generată de existenţa unor situaţii
care creează prezumţia lipsei de obiectivitate în privinţa activităţii expertului.
Motivele de recuzare invocate de părţi pot fi admise de instanţă după cum urmează:
- când expertul a fost propus de părţi, atunci se pot invoca numai motivele de recuzare
ivite după numirea acestuia. Se consideră că părţile au cunoscut situaţia persoanei
propuse ca expert şi că nu au avut obiecţii înaintea numirii sale;
 - când expertul a fost numit de instanţă (din oficiu), atunci atât una din părţi, cât şi
ambele pot invoca motive de recuzare întemeiate pe fapte petrecute atât anterior, cât şi
posterior numirii expertului.
Dintre situaţiile care pot conduce la recuzarea experţilor, creând prezumţia lipsei de
obiectivitate a acestora, se menţionează:
- existenţa legăturilor de familie între expert şi una din părţi;
- implicarea expertului sau a rudelor sale într-o cauză asemănătoare;
- exprimarea de către expert, înainte de a fi numit, a unor păreri referitoare la cauză;
- primirea de daruri sau făgăduieli din partea uneia din părţile implicate.
După numire, expertul este obligat să se prezinte în faţa instanţei spre a-şi prelua
sarcinile trasate în vederea lămuririi problemelor de specialitate legate de judecarea litigiului.
În acest sens, sunt extinse şi asupra persoanei expertului dispoziţiile legislaţiei privitoare la
citarea martorilor.
Instanţa poate dispune înlocuirea expertului în următoarele cazuri:
- neprezentarea în faţa instanţei;
- refuzul nejustificat de a efectua expertiza (în asemenea cazuri instanţa aplică şi
o penalizare);
- existenţa unor motive de recuzare;
- dacă expertul se află în imposibilitatea obiectivă de a efectua expertiza.

1.4.4. Obligaţiile şi drepturile experţilor

Efectuarea expertizei de către experţii numiţi este obligatorie, aceasta reprezentând o

îndatorire cetăţenească ce nu poate fi refuzată decât dacă există motive temeinice. În cazul
expertizei judiciare, sarcina de a efectua expertiza este interpretată asemenea obligaţiei
martorilor într-un proces, deşi expertul este un auxiliar tehnic al instanţei.
Dintre îndatoririle mai importante ale experţilor, se menţionează următoarele:
 de a executa personal expertiza (fără a o încredinţa altei persoane) dovedind maximum
de conştiinciozitate şi obiectivitate;
 de a întocmi şi depune la termen raportul de expertiză;
 de a se prezenta la solicitarea organului care l-a numit pentru a furniza informaţii
suplimentare, pentru a efectua un supliment de expertiză sau pentru a reface parţial sau
integral expertiza;
  de a păstra secretul profesional, adică de a nu divulga datele de care a luat cunoştinţă
cu prilejul investigaţiilor făcute pentru a-şi îndeplini misiunea;
 de a aduce la cunoştinţă organului care l-a numit şi alte date pe care le descoperă cu
prilejul efectuării investigaţiilor.
Totodată, experţii au următoarele drepturi:
 de a consulta materialele existente la dosarul cauzei;
 de a fi degrevaţi, pe perioada efectuării expertizei, de o serie de sarcini curente de
serviciu;
 de a solicita şi primi lămuriri în legătură cu cauza expertizei din partea organului care
l-a numit sau din partea reprezentanţilor părţilor;
 de a primi pentru munca depusă o indemnizaţie (stabilită în funcţie de complexitatea
expertizei şi calificarea expertului) şi de a beneficia de decontarea cheltuielilor
ocazionate de efectuarea expertizei (pentru deplasare, diverse materiale, etc).
În cazul neîndeplinirii obligaţiilor ce le revin, experţilor li se pot aplica, după caz,
sancţiuni cu caracter civil, penal sau disciplinar.
Răspunderea lor poate fi angajată în următoarele situaţii:
- în caz de neprezentare la chemarea iniţială a organului juridic;
- pentru refuzul nejustificat de a efectua expertiza;
- pentru nedepunerea raportului de expertiză la termenul stabilit (cinci zile
înaintea datei fixate pentru judecarea cauzei);
- pentru neprezentare, la chemarea organului judiciar, spre a da lămuriri
suplimentare;
- pentru efectuarea unei expertize necorespunzătoare.
Experţilor care s-au făcut vinovaţi de abateri în executarea sarcinilor primite li se pot
aplica următoarele sancţiuni:
a) avertisment scris – pentru refuz nemotivat de a executa expertiza, pentru încredinţarea
executării acesteia altei persoane precum şi pentru nearătarea cazului de recuzare în
care expertul se găseşte;
b) suspendarea drepturilor conferite de calitatea de expert – pe o perioadă de trei luni...un
an, dacă expertul repetă abaterile pentru care a fost sancţionat cu avertisment sau
pentru alte abateri mai grave;
 c) retragerea calităţii de expert – dacă acesta săvârşeşte abateri repetate după suspendarea
temporară sau dacă comite fapte de o gravitate deosebită, incompatibile cu reputaţia sa
de expert.
În afara sancţiunilor disciplinare, nedepunerea raportului de expertiză la termenul
stabilit, fără motive temeinice, precum şi săvârşirea unor abateri mai grave pot atrage pentru
expert aplicarea sancţiunilor prevăzute de Codul de procedură penală sau civilă.