Sunteți pe pagina 1din 3

Fumatul este păcat?

Pr.Conf.univ.Dr. Irimie Marga

În proiectul noului Regulament de disciplină al Bisericii Ortodoxe Române este menţionat


explicit (nu indirect, ca în vechiul Regulament) fumatul ca abatere morală, incompatibilă cu misiunea
preoţească. Dar fumatul este, în principiu, un păcat incompatibil nu numai cu viaţa clericală, dar şi cu
viaţa creştină autentică, pe care Biserica l-a sancţionat încă din momentul aducerii tutunului în
Europa, după descoperirea Americii în anul 1492.
Nu ştim exact când a apărut fumatul şi în ţările române (în anul 1971 s-a descoperit o lulea
de lut din sec. al XVI-lea, deci înainte de anul 1600!), dar reacţia Bisericii Ortodoxe Române nu a
întârziat. O astfel de reacţie împotriva fumatului, în plan iconografic, găsim într-o pictură murală
transilvăneană, unică la noi (şi poate în întrega lume!), care merită a fi cunoscută şi popularizată în
rândul credincioşilor noştri, acum când numărul fumătorilor a crescut aşa de mult, şi mai ales că nu
am găsit nicăieri scriindu-se despre ea.
Este vorba de o scenă din cadrul Judecăţii de Apoi, pictată la anul 1785, în pridvorul bisericii
ortodoxe din loc. Tălmăcel, la 21 km de Sibiu. Pentru a înţelege mesajul acestei scene iconografice
anti-fumat este nevoie, mai întâi, să amintim o tradiţie populară românească, pe care scena amintită o
„parafrazează”, în sens opus. Această tradiţie creştinească o găsim şi în mai multe colinzi, mai ales în
aşa-numita „Colinda (cearta) florilor”.
Colinda florilor
Această colindă din Ardeal pleacă de la legenda că, atunci când Mântuitorul Iisus Hristos a
fost răstignit pe Cruce, din picăturile Lui de sânge care au curs pe pământ, au crescut trei flori sfinte:
grâul, viţa-de-vie şi busuiocul. Din acest motiv, florile amintite au dobândit un caracter sacru, prin ele
sau prin rodul lor, Mântuitorul a ales să transmită, peste veacuri, sfinţenia Lui către noi. Astfel, din
rodul grâului şi al viţei se pregătesc elementele euharistice, iar cu busuiocul se pregăteşte şi se
stropeşte apa sfinţită, necesară la Botez şi, apoi, în toată viaţa noastră. Toţi cei ce se ating de aceste
flori, sau de rodul lor, au parte de sfinţire, de aceea ele trebuie apreciate şi cinstite ca atare.
În colindă, însă, se vorbeşte şi de o „ceartă” sau o „concurenţă”, care se naşte nemotivat între
aceste trei flori sfinte, respectiv fiecare floare vrea să îşi aroge întâietate faţă de celelalte două. Iată ce
spune colinda: „În mijloc de raiu/ Stau tri flori sfinte,/ Stau şi se pârăscu/ Şi se-adeverescu,/ Care
sunt mai mari,/ Care sunt mai tari?/ Floarea grâului,/ Că fără de mine/ Nu mănâncă nime’;/ Floarea
vinului,/ Că fără de mine/ Nu închină nime’;/ Floarea mirului,/ Că fără de mine/ Nu creştină nime’.”
În această „dispută” intervine însuşi Mântuitorul Hristos, Care le împacă, apreciindu-le pe
toate împreună, în mod egal: „Zis-a Domnu’ Sfântu:/ Nu vă mai pârâţu/ Şi v-adeveriţu,/ Că voi tăte
trele/ Sunteţi ale Mele!”.
Este, într-adevăr, profundă şi plină de delicateţe această metaforă sensibilă a florilor. Pe de
altă parte, colinda evidenţiază dimensiunea cosmică a mântuirii, la care ia parte nu numai omul, ci şi
întregul univers, inclusiv universul florilor. Dacă odată cu omul, prin păcat, s-a degradat şi cosmosul,
evident că mântuirea trebuie să se reverse şi asupra universului, care aşteaptă şi el ridicarea la „un cer
nou şi un pământ nou” (Apoc. 21, 1).
Aşa cum Creatorul este şi al omului şi al universului, tot aşa şi Mântuitorul trebuie să fie şi al
omului şi al cosmosului, fără ca prin aceasta să cădem în vreo formă camuflată de panteism. Ceea ce
impresionează în mod deosebit la colinda sau legenda florilor, este felul în care această învăţătură de
credinţă fundamentală în Ortodoxie este trăită la nivelul cel mai simplu, dar poetic, al evlaviei
româneşti.
Dimensiunea cosmică a mântuirii noastre apare cel mai bine reprezentată în icoana Pogorârii
Duhului Sfânt unde, sub Sfinţii Apostoli, apare reprezentat cosmosul, ca un rege care ţine în mâinile

1
întinse spre primirea lui Hristos. Prin aceasta vrea să se arate că Duhul Sfânt S-a pogorât peste
Apostoli, dar şi peste întregul cosmos care Îl doreşte pe Hristos, şi lucrul acesta îl cerem în fiecare
Liturghie, ca Duhul Sfânt să se pogoare „peste noi”, adică peste întreaga comunitate întegrată cosmic,
şi apoi „peste Daruri”, ce devin Trupul şi Sângele lui Hristos.
Planta lui Iuda
Prin contrast cu metafora florilor, în pictura din pridvorul bisericii din Tălmăcel, în contextul
Judecăţii de Apoi, este redată scena spânzurării lui Iuda Iscarioteanul. Din Iuda, însă, nu curge sânge,
ci se scurg măruntaiele, „maţăle Iudii”, care ajung pe un loc negru inscripţionat cu cuvintele
„întunerecul cel din afară”, unde sunt „vermii cei neadurmiţi”. Din acest întuneric începe să crească o
plantă viguroasă, cu frunze mari, apoi tot mai mici, înaltă, iar în vârf stă scrisă denumirea ei:
„Tăbac”!
Sigur că scena este respingătoare, pusă în mijlocul iadului, dar tocmai acesta este rostul ei, de
a înfricoşa şi a îndepărta pe creştini de viciul fumatului. Analogia prin contrast cu metafora florilor
care sfinţesc, nu este întâmplătoare, întrucât tabacul spurcă şi nu sfinţeşte, iar întrebuinţarea lui este un
fel de sinucidere, este adevărat una lentă, dar care nu face bine omului, ci pune stăpânire pe om.
Părintele Arsenie combătea aspru fumatul, cu cuvinte puţine, dar apăsate: „Foc bagi în gură, foc îţi dă
Dumnezeu!”.
În acest context, cred că putem aminti faptul că tradiţia populară românească a condamnat
dintotdeauna fumatul. Aşa s-a născut Pâca sau Pufa, o întruchipare a duhului rău al tutunului şi al
fumatului, uneori identificată chiar cu muma celui rău, de la care au venit toate nenorocirile şi bolile
din lume. In reprezentările ei imaginare, Pâca sau Pufa este o bătrână neagră şi urâtă, cu coarne pe
cap, nasul lung şi coroiat, ochii bulbucaţi, colţi de mistreţ, înnegriţi de tutun, gheare tăioase şi
încovoiate, coada de bou. Din gât şi nări îi ies flăcări, fum negru şi duhoare de tutun, fumând o lulea
mare, foarte lungă şi grosolană.
Apariţia lui Pâca se datorează, logic, diavolilor care, văzând că îngerii ardeau tămâie pentru
Dumnezeu, au născocit o sămânţă, din care a crescut buruiana diavolului. Frumoasă, înaltă, verde, dar
uscată şi aruncată pe foc dă un fum atrăgător, dar otrăvitor, care îi produce mare plăcere lui Pâca sau
Pufa, în total contrast cu tămâia. Aşa că diavolilor le-a dat prin cap să o dea şi oamenilor, pentru a-l
preamări pe Scaraoţchi, şi totodată au făcut lulele din lut. Şi astfel a apărut fumatul pe lume. Iar când
fumătorii trag din lulea, o preamăresc pe Pâca sau pe Pufa, făcând din gură pac-pac (la inspiraţie), sau
puf-puf (la expiraţie).
Dacă metafora florilor ne cucereşte, imaginaţia populară legată de tutun şi fumat ne
îngrozeşte. Cum am mai spus, poezia fascinează, dar nu denaturează, ci prin mijloace sensibile
orientează viaţa românului spre bine, apărându-l de toate rele faţă de care omul, fără Hristos, este atât
de vulnerabil.
Înfrânarea sau alungarea ispitei
Astăzi numărul celor care fumează a crescut îngrijorător mult. Biserica, familia, şcoala au un
mare rol în combaterea acestui flagel, deloc ignorabil. Scena iconografică, prezentată aici, arată că
Biserica a fost mereu prezentă în viaţa omului, cu toate virtuţile, dar şi cu toate ispitele lui.
Rămâne, totuşi, o întrebare: Ce facem cu credincioşii fumători – care, unii nu vor, alţii nu pot
să se lase de fumat – atunci când ei vor totuşi să se împărtăşească? Răspunsul îl dă fiecare duhovnic în
parte, pentru penitent, pentru el şi pentru Dumnezeu.
Idealul ar fi ca să reuşim să-i convingem pe credincioşi să se lase de fumat. Dacă, însă, nu se
poate din motive de slăbiciune umană uşor de înţeles, atunci măcar în ziua în care se împărtăşesc, să
le cerem insistent să nu pună ţigara în gură. Dacă vor face aceasta de mai multe ori, poate că în cele
din urmă, cu ambiţie, vor părăsi acest viciu, apropiindu-se de “cosmosul florilor sfinte” şi
îndepărtându-se de “plantele întunericului”.
De aceea, un preot care fumează nu este vrednic de crezare, iar noul Regulament de
disciplină al clerului condamnă, pe bună dreptate, acest păcat incompatibil cu misiunea creştină.

2
3