Recombinarea genetică

Prin recombinare genetică se înțelege rearanjarea materialului genetic preexistent.

Recombinarea aduce după sine schimbarea poziției genelor în genom ceea ce
implică modificarea informației genetice. Împreună cu mutația, procesul de
recombinare genetică reprezintă principala sursă de variabilitate pentru organismele
procariote și eucariote.

Recombinarea genetică la eucariote La eucariote se poate vorbi de două tipuri de

recombinare genetică intercromozomială și intracromozomială (fig. 47). După cum
am văzut la partea de genetică mendeliană, un test direct al segregării independente
este de a efectua o încrucișare între un dublu heterozigot (Aa Bb) și dublu
homozigot recesiv (aa bb). Când genele sunt localizate pe cromozomi diferiți,
gameții așteptați de la părinții Aa Bb sunt cele patru tipuri caracteristice
dihibridării AB, Ab, aB și ab. Deoarece perechile de cromozomii omologi se
separă independent unul de celălalt în meioză, individul dublu heterozigot produce
toate tipurile de gameți AB, Ab, aB și ab - în proporții egale. Comportamentul
acesta al genelor plasate pe același cromozom se datorează faptului că ele se
transmit în procesul gametogenezei, în bloc, înlănțuite, fenomen cunoscut în
genetică sub numele de linkage.

Mendel a studiat 7 caractere diferite și toate caracterele pe care le-a prezentat în

lucrarea sa, segregă independent deoarece genele sunt amplasate pe cromozomi
diferiți (sau sunt foarte indepărtate). Chiar și considerând toate genele de pe același
cromozom linkate, numărul mare de cromozomi de la eucariote generează un număr
mare de combinații posibile între perechile de cromozomi în timpul meiozei, datorită
dispunerii aleatorii a celor doi cromozomi din fiecare pereche la nivelul plăcii
metafazice. Poziția cromozomilor cu origine diferită, maternă și paternă, este
aleatorie, ca urmare, numărul de combinații posibile și implicit numărul de gameți
posibili este cu atât mai mare cu cât numărul cromozomilor este mai mare și este
egal cu 2n unde n = numărul perechilor de cromozomi. Astfel pentru om, care are 23
de perechi de cromozomi aceasta valoare va fi de 223 = 8.388.608. Cu alte cuvinte,
fiecare individ poate produce peste opt milioane de tipuri de gameți posibili,
generând astfel o variabilitate foarte mare, prin simpla recombinare
intercromozomială. La aceasta se adaugă recombinarea intracromozomială sau
crossing-overul, fenomen care are loc de asemenea în cursul diviziunii meiotice.

Figura 47 Recombinarea intercromozomială și intracromozomială la eucariote

Crossing-over În 1911, în timp ce studia musculițe de oțet și pregătea teoria

cromozomială a eredității, biologul Thomas Hunt Morgan a avut o descoperire
majoră. Morgan a observat că ocazional unele caractere linkate segregă, în timp ce
alte caractere determinate de gene amplasate pe același cromozom prezentau un
linkage foarte slab. Explicatia dată de Morgan a fost aceea ca în diviziune are loc
un proces de recombinare sau crossing-over care face ca genele de pe același
cromozom sa nu se mai transmită înlănțuit. Astăzi, știm că recombinarea are loc
într-adevăr în meioză și creează diferite combinații de alele în gameții care rezultă
(adică, generația F1).

Figura 48. Incrucisarile experimentale ale lui Morgan la Drosophila melanogaster

(1911) și descoperirea crossing-overului

Unul dintre experimentele lui Morgan a fost realizat prin uncrucișarea unei linii de
Drosophila melanogaster sălbatică cu o linie care prezenta două caractere mutante -
ochi albi și aripi vestigiale (în timp ce tipul sălbatic avea ochii roșii și aripi normale).
Cele două gene, pentru culoarea ochilor și forma aripilor, sunt localizate pe același
cromozom (fig.48). O femelă dublu heterozigotă din F1 a fost apoi încrucișată cu un
mascul sălbatic, având caractere normale. In descendență era de așteptat să se
regăsească fenotipurile parentale în proporție egală. În realitate, pe lângă fenotipurile
parentale au fost obținute și fenotipuri recombinante care prezentau câte un caracter
normal și unul mutant. Acestea din urmă au fost în proporție de 36,9% (fig. 45)

Schimburile reciproce au loc in meioză, la sfârșitul profazei, când cromozomii

omologi conjugă, apropiindu-se foarte mult. In procesul conjugării, cromozomii
omologi se pot atinge în unul sau mai multe puncte, și cromatidele neperechi ale
cromozomilor omologi se pot încrucișa, incrucișări care poartă numele de chiasme.
La sfârșitul metafazei și începutul anafazei, odată cu începerea procesului de
separare a bivalenților (perechilor de cromozomi), aceștia vor fi trași înspre cei doi
poli ai celulei iar cromatidele se pot rupe la nivelul chiasmelor, segmentele de
cromozom generate putând fi realipite inversat (fig. 49). Acest proces este o sursă
de recombinare genetică și produce cromozomi recombinanti. Adică, o bucată
dintr-o cromatidă maternă se schimbă cu o bucată de cromatidă paternă pe
cromozomul omolog. Pot exista multiple încrucișări între cromatudele nesurori ale
cromozomilor omologi. In esenta crossing-overul defineste procesul de schimb
reciproc de segmente comatidice între cromozomii omologi, dar în unele cazuri
schimul de segmente cromatidice poate fi nereciproc, astfel încât va rezulta un
cromozom cu un segment duplicat si unul cu lipsă (după cum am văzut în capitolul
referitor la mutațiile cromozomiale).

Figura 49. Crossing over

O serie de factori pot afecta crossing-overul, iar poziția pe cromozomul în care va

avea loc un crossing-over este impredictibilă. Crossing-overul este un eveniment
întâmplător, iar localizarea punctelor de rupere pe secvența ADN a cromozomilor
este destul de întâmplătoare, însă frecvența de recombinare este relativ constantă
între cromozomii omologi. (Pentru un anumit cromozom, va apărea un numărul N
de recombinări, dar dispunerea lor este aleatorie.)

Probabilitatea de a manifestare a unui crossing-over între două gene plasate pe

același cromozom este dependentă de distanțele dintre acestea, ăntrucît cu cât este
mai mare distanța dintre două gene, cu atât este mai mare șansa unei chiasme,
respectiv a unei ruperi de cromozom. Genele care sunt localizate pe același
cromozom și care tind să fie moștenite împreună se numesc gene linkate, deoarece
secvența de ADN care conține genele este transmisă ca unitate în timpul meiozei,
dacă nu sunt separate prin crossing-over. Cu cât genele sunt mai apropiate una de
cealaltă pe cromozom, cu atât este mai mare probabilitatea ca acestea să fie
transmise în bloc, înlănțuite, respectiv să nu se manifeste un fenomen de crossing-
over între ele. Din această cauză, genele înlănțuite nu respectă modelele de
moștenire așteptate preconizate de teoria segregării independente a lui Mendel
atunci când sunt observate pe parcursul mai multor generații. Cu alte cuvinte,
genele amplasate pe același cromozom sunt strict înlănțuite doar dacă sunt
amplasate una lângă cealaltă, poziție care exclude manifestarea unui fenomen de
crossing-over între acestea. Intre celelalte gene se poate manifesta crossing-overul,
cu o frecvență direct proporțională cu distanța dintre gene. Dacă genele sunt foarte
îndepărtate una de cealaltă, se pot comporta ca și cum ar fi amplasate pe
cromozomi diferiți.

Alfred H. Sturtevant a emis ipoteza că frecvența la care genele înlănțuite devin

nelinkate prin crossing-over (frecvențe de recombinare) ar putea fi utilizată pentru a
determina distanțele dintre genele amplasate pe un cromozom. El a prezis faptul că
odată cu creșterea distanței dintre cele două gene de pe un anumit cromozom, crește
și probabilitatea de manifestare a crossing-overului între ele și, ulterior, să fie
observată o frecvență mai mare de recombinare.
Luând în considerare un cromozom cu o secvență liniară a genelor, Sturtevant a
atribuit fiecărei gene pe care a studiat-o la musculița de oțet o poziție pe cromozom
folosind frecvențele de recombinare. Figura 46 ilustrează una dintre hărțile genetice
ale lui Sturtevant, în care trei gene care sunt legate între ele (culoarea corpului (b),
forma aripii (vg) și o genă de culoare a ochilor numită cinabru (cn)) sunt poziționate
pe baza frecvențelor de recombinare determinate prin încrucișări. Acest tip de hartă
genetică se numește hartă de linkage, deoarece prezintă secvența genelor de-a
lungul unui cromozom, dar nu oferă locația precisă a genelor.
Figura 50. Exemplu de hartă de linkage la Drosophila

Pentru a determina distanța dintre două gene, Sturtevant a împărțit numărul de

gameți cu cromozomi recombinanți la numărul total de gameți observați. În figura
50, frecvența de recombinare între cn și b este de 9%, iar frecvența de recombinare
între cn și vg este de 9,5%. Ca urmare, crossing-overul dintre cn și b, și între cn și
vg, se manifestă cu o frecveță de aproximativ jumătate din frecvența crossing-
overului dintre b și vg (17%). O hartă care plasează cn între b și vg (aproximativ la
jumătatea distanței) este în concordanță cu aceste observații. Sturtevant a exprimat
distanța dintre gene în unitățile de hartă. Prin definiție, o unitate de hartă (1 m.u.)
este echivalentă cu o frecvență de recombinare de 1%. În onoarea lui Morgan, o
unitate de hartă sau o frecvență de 1% este, de asemenea, numită un centimorgan
(cM). Astfel, folosind date de crossover, Sturtevant și colegii săi au cartografiat
alte gene la Drosophila în tablouri liniare în anumite locații genetice. Figura 51
prezintă o hartă genetică sintetică a celor patru cromozomi la Drosophila.
Figura 51. Harta genetică simplificată la Drosophila melanogaster

Ca și în cazul multor reguli, există excepții. Frecvența maximă de recombinare care

poate fi calculată între două gene este de 49%. Odată ce două gene se află la 50 de
unități de hartă una de cealaltă sau mai mult, numărul de descendenți recombinați
produși ar fi egal cu numărul de descendenți cu fenotipurile parentale. Aceste gene
ar părea să segrege independent și se poate crede greșit că sunt situate pe cromozomi
diferiți, deoarece sunt suficient de îndepărtate pe cromozom, încât linkage-ul nu se
manifestă în cazul încrucișărilor. Aceste gene sunt cartografiate prin adăugarea
frecvențelor de recombinare din încrucișările care implică gene intermediare și prin
determinarea distanței aproximative a fiecărei gene față de intermediari. De
exemplu, în figura 52, genele pentru corpul negru și ochii căprui sunt la mai mult de
50 de unități de hartă una de alta, astfel încât la o încrucișare, se va obține un raport
1: 1: 1: 1 dintre fenotipurile urmașilor. Cu toate acestea, genele pentru aripi vestigiale
și ochii corai se află între aceste două gene la o distanță mai mică de 50 de unități de
hartă și se pot folosi procentele de recombinare dintre acestea si ochi caprui sau corp
negru pentru a construi o hartă de linkage.

Figura 52. Poziția unor gene pe cromozomul II la Drosophila melanogaster

Recombinarea genetică la bacterii și

virusuri

Recombinarea genetică la
virusuri

Recombinarea genetică între două virusuri se poate realiza prin dubla infectare a
unei celule gazdă cu două forme virale diferite. Recombinarea lor genetică va duce
la apariția unui nou virus cu genotip modificat. Ciclurile infecției fagice sunt
prezentate în figura 53. Bacteriofagii neînrudiți nu se pot multiplica împreună în
aceeași celulă bacteriană și apare astfel fenomenul de excludere. In schimb,
bacteriofagii înrudiți nu prezintă fenomenul de excludere și se pot multiplica
concomitent în celula gazdă. Cele mai relevante experiențe au fost realizate pe
fagul T2, al cărui ADN a fost introdus într-o bacterie gazdă. ADN-ul fagic are
capacitatea de a începe procesul de replicare simultan în mai multe puncte, rezultă
astfel molecule de ADN cu porțiuni redundante (fragmente identice care se repetă).
O extremitate a acestui cromozom va pătrunde într-o capsidă fagică nou sintetizată
și în momentul în care capul fagului a fost saturat cu ADN, o endonuclează va
scinda molecula după care aceasta va intra într-o altă capsidă formând un alt fag.
Procesul continuă astfel până în momentul în care cromozomul a fost epuizat. În
condițiile în care aceeași bacterie este infectată concomitent de mai mulți fagi
mutanți
pot să apară molecule de ADN recombinate. Există mai multe tipuri de mutanți
fagici dintre care cei mai utilizate sunt: h, r, o.

Figura 53. Ciclurile infecției fagice

Mutante h - prin spectrul de gazde (host range) al unui anumit fag se întelege
totalitatea bacteriilor care permit absorția ireversibilă a unuia și aceluiași fag.
Raportat la acest criteriu, bacteriofagii pot fi: - h+ - care au un spectru de gazde
normal; - h- - care au un spectru de gazde modificat Mutante r - în funcție de
mărimea și aspectul petelor de liză, bacteriofagii pot fi: - r+ - forme normale ale
T2- care produc pete de liză mai mici și halou difuz; - r- - forme anormale ale T2 -
care determină, lizarea rapidă a bacteriilor infectate și prin urmare petele de liză
sunt mari și clare Mutante o - în funcție de rezistența capsidei virale la șoc osmotic,
bacteriofagii sunt: - o+- sensibile la șoc osmotic; - o-- rezistente la șoc osmotic.
Hershley și Rottman (1949) au demonstrat pe fagi înrudiți într-o infecție mixtă,
existența printre descendenți a fagilor care prezentau pe lângă tipurile parentale și
forme recombinate de fagi. Recombinarea între formele parentale se realizează prin
crossing-over, adică moleculele de ADN fagic din cei doi fagi parentali se
scindează la niveluri omoloage și se alipesc inversat, rezultând astfel o moleculă de
ADN recombinat. Experimental s-au realizat infecții mixte - cu T2 - tipul normal
h+r+ și T2 mutant h-r- ale aceleiași bacterii E. coli. Ca rezultat s-au oblinut fagi
identici cu cei parentali: h+r+ și h-r- dar și fagi recombinați h+r- și h-r+. Studii mai
aprofundate au demonstrat că forma mutantă r- se poate manifesta fenotipic diferit
în funcție de gazdă, putându-se astfel disocia trei regiuni genetice diferite la nivelul
genei r: r I, r II, r III. Reasortarea reprezintă un tip particular de recombinare la
virusuri care se referă la recombinarea între descendenți în a doua generație. In
această etapă nu se mai poate vorbi de o recombinare clasică ci de schimburi de
segmente genetice care duc la apariția de tipuri noi de genomuri virale. Se pare că
acesta este și mecanismul care explică apariția permanentă de noi tipuri de virusuri
gripale cu variante noi antigenice.

Recombinarea genetică la
bacterii.

Bacteriile fiind organisme haploide, recombinarea nu se poate realiza în aceeași

celulă ci prin transfer de material genetic de la o celulă la alta.

Cele mai comune mecanisme de transfer genetic la bacterii sunt - transformarea,

transducția, conjugarea și sexducția.

O serie de muntanți bacterieni sunt disponibili pentru evidențierea recombinării

genetice. Dintre aceștia cei mai frecvent utilizați sunt formele rezistente la diverși
agenți din mediu, mutanții biochimici și mutanții fermentativi.
Mutanți rezistenți la agenții de mediu - Din această categorie fac parte
formele rezistente la antibiotice, notate cu abrevierea antibioticului la care se adaugă
simbolul r pentru formele rezistente (Penr; Smr) în timp ce formele sălbatice, normale
sunt la antibiotice, (Pens; Sms).
Mutanți biochimici - din această categorie fac parte mutanții auxotrofi, forme
mutante care, spre deosebire de formele normale prototrofe (care se pot dezvolta pe
un mediu minimal) nu pot sintetiza anumite substanțe necesare dezvoltării, astfel că
acestea trebuie suplimentate mediului pe care cresc bacteriile respective. De
exemplu dacă triptofanul nu poate fi sintetizat, aceste bacterii vor fi triptofan
dependente (tri-) față de formele normale prototrofe tri+ iar mediul lor de cultură
trebuie să conțină adăugat acest aminoacid.
Mutanți fermentativi - Există bacterii mutante care sunt incapabile de a
metaboliza anumite substanțe. De exemplu: o bacterie lac- nu poate metaboliza
lactoza spre deosebire de forma normală lac+. Asemenea forme mutante nu pot
crește pe un mediu constând în lactoză.

Transformarea la
bacterii
Fenomenul de transformare a fost descris pentru prima dată de către Griffith in
1928 la Streptococcus pneumoniae (Pneumococcus) și ulterior și la alte genuri
bacteriene: Haemophilus, Bacillus, etc. Transformarea este procesul prin care un
fragment de ADN este transferat de la o celulă bacteriană donatoare la o celulă
bacteriană acceptoare sau receptoare. Molecula de ADN donor este izolată din
celula donatoare și apoi adăugată la o suspensie de celule bacteriene acceptoare.
Acest proces poate avea loc și spontan în natură prin ruperea naturală a celulei
donor. Procesul de transformare nu necesită contactul direct între celulele
bacteriene și nici un agent de transfer (vector). Prin transformare, bacteria
receptoare dobândește anumite însușiri specifice bacteriei donatoare și aceste
trăsături sunt transmise în descendență. Griffith a lucrat cu două sușe diferite de
Streplococcus pneumoniae - o sușă notată R, avirulentă, acapsulată, care formează
colonii rugoase și o sușă S virulentă, capsulată, care formează colonii netede.
Virulența este indusă de o substanță care intră in alcătuirea capsulei bacteriene.
Experimentul s-a realizat pe șoareci, in mai multe etape care au fost descrise in
introducerea acestui curs: Omorârea prin fierbere a pneumococilor virulenți (S) și
injectarea lor la șoareci a dovedit inactivarea bacteriilor prin faptul că șoarecii nu
au contactat pneumonia. In urma inoculării la șoareci a unor pneumococi vii
nevirulenți (R) împreună cu pneumococi virulenți (S) omorâți prin fierbere s-a
constatat că șoarecii mor de pneumonie. Analizând tipurile de pneumococi,
cercetătorii au constatat prezența în organism a ambelor tipuri S și R in stare vie. In
1944 Avery, Mcleod și McCarty au demonstrat in vitro că ADN - ul este capabil să
genereze un astfel de fenomen de transformare (fig. 54). Ei au extras ADN din
pneumococii S și l-au introdus în mediul de cultură în care erau pneumococi R.
După o perioadă de incubare, inoculând amestecul pe un nou mediu de cultură au
observat prezența atât a coloniilor de tip R cât și a celor de tip S. ADN - ul
bacterian care produce trarsformarea a fost numit ADN - transformant, bacteriile
de la care provine - bacterii donatoare, iar cele care il incorporează - bacterii
receptoare.
Figura 54. Transformarea la Pneumococcus - experimenul lui Avery și col 1944

Prin urmare, procesul de transformare poate fi rezumat la preluarea unei molecule

ADN de la o tulpină donoare de către o celulă receptoare competentă. Pentru a fi
activă în procesul transformării molecula ADN trebuie să îndeplinească anumite
condiții: - să aibă o anumită greutate cuprinsă între 0,5 și 2,5 % din greutatea
moleculară a cromozomului bacterian, fragmentele mai mici nu sunt active - să se
găsească în mediu într-o concentrație suficient de mare; - să fie extras din bacteria
donatoare spre sfârșitul fazei de creștere activă; De asemenea, celula bacteriană
trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a se putea implica în transformarea
bacteriană: -să se afle în stare de competență (stare fiziologică în care ele sunt
capabile să preia ADNtransformant) care este indusă de o substanță inductoare a
competenței care se afla la suprafața membranei bacteriene. Starea de competență
poate fi transferată prin intermediul acestei substanțe de la o celulă bacteriană la
alta. Substanța inductoare, se pare că determină modificări la nivelul membranei
bacteriene care permit pătrunderea ADN - ului exogen.

Mecanismul transformării Transformarea cuprinde mai multe etape: a.

Adsorbția reversibilă a ADNt (ADN transformant) la suprafala celulei
bacteriene; b. Adsorbția ireversibilă a ADNt la suprafala celulei
bacteriene; c. Pătrunderea ADNt în interiorul bacteriei;
d. Integrarea ADNt în cromozomul bacterian la începutul diviziunii bacteriei
receptoare. Deși ADNt are o greutate moleculară mare, doar o parte din el este
integrat în cromozomul bacterian. Integrarea se face în momentul replicării
cromozomului bacterian și are loc prin înlocuirea unui grup de gene din ADN-ul
bacteriei receptoare cu genele alele ale ADNt din celula bacteriană donatoare. Prin
urmare transformarea se face prin înlocuirea totală a fragmentului omolog și nu
prin crearea unei stări diploide.

Transductia
bacteriană

Transductia a fost descrisă pentru prima dată de Zinder și Lederberg (1952) la

Salmonella typhimurium și reprezintă transferul de material genetic de la o bacterie
la alta prin intermediul fagilor transductori. Acest fenomen poate fi realizat la toate
speciile bacteriene dar nu toți fagii au proprietatea de a fi transductori. Particulele
fagice sunt practic vectorul pentru un fragment din genomul bacterian al celulei
donatoare pe care îl transferă în celula receptoare. Pentru demonstrarea transducției
Zinder și Lederberg au introdus într-un tub de sticlă în formă de U cu brațele
separate printr-un filtru antibacterian (fig.55), două sușe bacteriene: - sușa
auxotrofă A22, triptofan dependentă (A22tri-; his+); - surșa auxotrofă A2, histidin
dependentă (A2trir-; his-). Sușa A22 deținea pe cromozomul său, ca profag, fagul
LT22 care este slab litic pentru sușa A2. După incubarea celor două sușe bacteriene
s-au obținut forme prototrofe (tri+; his+). Apariția lor se datorează fagului LT22
care se desprinde de pe bacteria donatoare, a străbătut filtrul antibacterian și a
pătruns în mediul de cultură al sușei A2 pe care a infectat-o. Prin desprinderea de
pe bacteria donatoare, fagul LT22 s-a transformat din profag în fag litic. Infecând
bacteria receptoare, fagii au încorporat fragmente din cromozomul acesteia inclusiv
gena tri+. Ca urmare a efectului lor litic pentru sușa A2 au determinat liza acesteia,
și astfel unii bacteriofagi au revenit prin filtrul antibacterian la sușa bacteriană A22
în care au introdus gena tri+ preluată de la sușa A2. Au apărut astfel forme
recombinate prototrofe (tri+; his+). Fagul LT22 este agent transductant, iar sușa
bacteriană recombinată A22 - transductantă. In urma transducției, bacteriile
transductante pot încorpora în cromozomul lor atât cromozomul fagic, care a servit
ca transportor, cât și fragmente de cromozom alogen și astfel bacteria transductantă
devine lizogenă, sau pot fi încorporate doar genele donatorului fără cromozomul
fagic caz în care nu devine lizogenă. Includerea fragmentului cromozomului
donator se face în această situație prin crossing- over dublu. Cantitatea de material
genetic transferat prin transducție nu depășește l% din cromozomul bacterian. De
obicei se transferă o genă, foarte rar două gene înlănțuite. Transferul concomitent a
două gene se numește cotransducție.

Figura 55. Transducția. Experimentul Lederberg-Zinder.

Conjugarea la
bacterii

Conjugarea a fost descrisă pentru prima dată de către Lederberg și Tatum în1946 la
tulpina Kl2 la E. coli. Fenomenul presupune un transfer de material genetic de la
bacteria donatoare la cea receptoare prin intermediul unui factor plasmidic F
denumit și factor de fertilitate care are rol de vector. Prezența factorului F într-o
bacterie conferă acesteia capacitatea de a fi donatoare, un fel de bacterie masculă și
se notează F+. Lipsa factorului F este corelată cu proprietatea de receptor, bacteria
va fi un fel de bacterie femelă și este notată F-. Fenomenul conjugării presupune
contact direct între celula donatoare și cea receptoare (fig.56). Cu ocazia conjugării
se pot produce recombinări de material genetic. Pe lângă factorul de fertilitate,
conjugarea la bacterii este determinată și de prezența unor factori de transfer a
rezistenței (RTF) și a unor factori colicinogeni (CF). Toți aceștia sunt reprezentați
de molecule circulare de ADN, cu capacitate de autoreproducere și care prin
urmare se pot întâlni fie liberi în celulele bacteriene, fie încorporați în cromozomul
bacterian. Acești factori sunt simbionți permanenți ai bacteriilor și mai sunt
cunoscuți sub denumirea de conjugoni. Factorul F determină modificări la
suprafața membranei bacteriene și facilitează astfel contactul bacterici donatoare
cu cea receptoare.

Figura 56. Conjugarea și sexducția la bacterii

Dacă F nu este integrat în cromozomul bacterian rezultă donatori simpli F+ iar

dacă este integrat rezultă donatori Hfr (high frecquency of recombination) deoarece
în urma conjugării cu F- apar recombinări genetice cu frecvență mare. Factorul
neintegrat în cromozomul bacterian se replică înaintea acestuia, ceea ce explică
prezența mai multor factori de fertilitate F într-o bacterie F+. Donatorii simpli
integrează rapid prin conjugare factorul F la bacteriile F- și le transformă în
bacterii F+ fără a avea loc recombinări genetice între cromozomul bacteriei
donatoare și al celei receptoare. Dacă F este integrat țn cromozomul bacterian,
conjugarea parcurge mai multe etape: Replicarea cromozomului bacteriei
donatoare Dacă întreaga replică a cromozomului bacteriei donatoare (incluzând F)
este transferată în bacteria receptoare, donatorii vor fi numiți VHfr (very high
frecquency of recombination); dacă
este transferat doar un fragment de replică - Hfr. Replicarea se poate realiza într-o
singură direcție și este inițiată într-o regiune replicatoare a factorului F. Celula
receptoare va primi un fragment sau o catenă întreagă din cromozomul bacteriei
donatoare, sub formă liniară, în timp ce cealaltă moleculă rămâne în celula
donatoare sub formă circulară. Replicarea se face semiconservativ și este facilitată
de rotirea cromozomului bacteriei donatoare. Ultimul care este replicat este
factorul F. Între replica transferată și cromozomul bacteriei receptoare se crează o
stare diploidă prin aducerea zonelor omoloage față în față. Dacă cromozomul a fost
transferat integral (VHfr) rezultă o stare diploidă totală -zigot, iar dacă s-a
transferat partial (Hfr) rezultă o stare diploidă parțială - merozigot, ambele stări
putând da naștere în descendență formelor recombinate. Formele recombinate
rezultă în urma proceselor de crossing - over ce au ca rezultat integrarea unor
fragmente din replica transferată în celula bacteriană receptoare. Porțiunile
neintegrate se pierd. Frecvența de recombinare depinde de durata conjugării. De
exemplu la încrucișarea Hfr x F- durata conjugării este de 90 min.

Sexducția bacteriană In momentul desprinderii, factorul de fertilitate poate prelua

de pe cromozomul bacterian și câteva gene aparținând acestuia. Aceste gene
integrate în factorul de fertilitate F îl vor transforma din factor de fertilitate F în
factor de fertilitate recombinat F', iar segmentul bacterian inclus în F' este cunoscut
sub denumirea de merogenot. In cazul conjugării F'x F- sunt transferate implicit și
aceste gene preluate de pe cromozomul bacterian, astfel încât bacteria receptoare
va deveni F+ dar parțial diploidă pentru fragmentul respectiv. Acest fenomen se
numește sexducție iar formele rezultate - sexductanți. Prin intermediul F' s-au
realizat transferuri de material genetic de la o bacterie la alta.