Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
forma de organizare;
sistem de organizare pe clase şi lecţii;
sistemul monitorial;
sistemul Manheim;
planul Dalton;
sistemul Winnetka;
metoda Decroly(a centrelor de interes);
sistemul proiectelor;
lecţia; tipuri de lecţii.
6. FORMELE DE ORGANIZARE A PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT
De-a lungul istoriei sale, sistemul de învăţământ a cunoscut mai multe forme
de organizare. La începuturile educaţiei ca activitate specific umană, instruirea se
făcea individual, situaţional şi selectiv. Dezvoltarea culturii şi a civilizaţiei,
multiplicarea experienţei sociale, creşterea populaţiei şcolare, industrializarea, toate
acestea au făcut ca învăţământul individual să nu mai poată acoperi nevoile reale de educare
a populaţiei. Erau necesare forme noi de organizare a instruirii, pentru o populaţie mai
numeroasă şi pentru categorii sociale diverse.
Necesitatea organizării procesului instructiv-educativ s-a impus treptat, pe măsură ce
complexitatea sa a fost intuită şi explicată sistematic, pe fondul sublinierii din ce în ce mai
repetate a posturii orientative a finalităţilor în cadrul activităţii didactice (Cojocaru, 2008, p.
84).
6.2.4. Sistemul educaţional Step by Step, cel mai răspândit sistem de educaţie
alternativă din ţara noastră, se bazează pe:
importanţa educaţiei timpurii;
susţinerea incluziunii grupurilor defavorizate;
educaţia centrată pe copil;
predarea orientată după nevoile şi interesele copilului;
învăţarea organizată în centre de activitate;
implicarea familiei şi comunităţii în educaţia copiilor;
respectarea și aprecierea diversităţii umane.
Specificul sistemului evidenţiază următoarele caracteristici:
Practici de educaţie care iau în considerare copilul ca întreg.
Procesul de învăţământ este centrat pe copil, educaţia este individualizată:
predarea este orientată în funcţie de necesităţile copilului;
învăţarea se produce prin descoperire individuală, acceptându-se
şi încurajându-se moduri personale de a înainta în formarea deprinderilor
şi în cunoaştere.
învăţarea este organizată pe Centre de activitate. O clasă conţine obligatoriu:
un Centru de citire, un Centru de scriere, un Centru de ştiinţă, un Centru de
matematică, un Centru de artă şi un Centru de construcţii; centre facultative
pot fi imaginate de învăţător;
această organizare schimbă locul educatorului, care nu mai stă faţă în faţă cu
copilul - poziţie de confruntare, inegală, ci umăr la umăr - poziţie de
colaborare, egală.
Participarea părinţilor la educaţia copilului.
Formarea continuă şi ajutorul tehnic pentru învăţători, educatori şi autorităţi educative
(directori, inspectori şcolari).
Necesitatea de a completa şi prelungi procesul de învăţământ în afara clasei, asociată
cu nevoia de a se concepe educaţia în moduri complexe şi atractive, a condus la funcţionarea
unor forme de organizare mai antrenante şi mai flexibile, precum (Cojocaru, 2008, pp. 93-
94) : educaţia în afara clasei – lucrări practic-aplicative, excursii şi vizite didactice şi
educaţia în afara şcolii – cercuri de elevi, consultaţie, meditaţie, olimpiade, competiţii
artistice şi sportive, excursii şi vizite extraşcolare.
6.3.2.1. Lecţia de comunicare şi însuşire de noi cunoştinţe - este mai des întâlnită în
practica didactică, prin comparaţie cu celelalte tipuri de lecţii. Structura orientativă a acestei
lecţii este:
Momentul organizatoric - cuprinde activităţi specifice: salutul, stabilirea ordinii şi a
disciplinei în clasă, pregătirea materialelor necesare, verificarea prezenţei, organizarea
colectivului în funcţie de modul de concepere a lecţiei;
Reactualizarea cunoştinţelor anterioare – vizează verificarea temei şi a cunoştinţelor
însuşite în ora anterioară. Se poate realiza prin conversaţie de reactualizare, prin
exerciţii, prin extemporale (scurte lucrări de control) şi contribuie la sesizarea şi
completarea lacunelor, la corectarea greşelilor, la repetarea în vederea însuşirii
temeinice a conţinutului;
Introducerea temei noi – se realizează printr-o discuţie sau prezentare
introductivă, prin care se leagă lecţia anterioară de noul conţinut şi se
actualizează informaţiile dobândite de elevi anterior, în diverse activităţi, care vor fi
necesare pentru înţelegerea lecţiei curente;
Precizarea titlului şi a obiectivelor – se anunţă explicit noul subiect ce va fi abordat şi
aşteptările profesorului referitoare la activitatea elevilor, la rezultatele ce vor fi
obţinute;
Dirijarea învăţării – este etapa cu ponderea cea mai mare din lecţie, în care are loc
transmiterea şi asimilarea noului conţinut, utilizând diverse strategii didactice;
Fixarea cunoştinţelor – se poate realiza prin rezolvarea de exerciţii şi probleme, prin
recapitularea ideilor fundamentale enunţate, prin întrebări de sinteză, prin efectuarea
unor lucrări practice, a unor scheme, desene etc.;
Obţinerea performanţei – este momentul de maximă dificultate al lecţiei, în care se dă
ocazia elevilor să obţină un rezultat remarcabil, apreciat şi recompensat de obicei de
profesor. Se poate aplica metoda problematizării sau se dă o sarcină mai
dificilă, o problemă mai grea de rezolvat. Acest moment nu este prezent în
toate lecţiile de transmitere de cunoştinţe, ci depinde de intenţiile cadrului didactic ;
Evaluarea – constă în formularea unor concluzii referitoare la prestaţia clasei şi
a unor elevi în mod individual, la modul de lucru, la comportament, disciplină, se fac
recomandări pentru activităţile viitoare.
O alternativă la tipurile de lecţie tradiţionale este cea propusă de Charle Temple (1995),
prin care se oferă un model de instruire dinamic, care stimulează gândirea critică, încurajează
elevii să adreseze întrebări, să se implice activ. Cadrul de predare-învăţare este structurat pe
trei etape:
Etapa de evocare – elevilor li se comunică tema şi sunt solicitaţi să-şi amintească ce
ştiu în legătură cu acel subiect, să reconstituie „schema” preexistentă în mintea
fiecăruia în legătură cu diferite aspecte ale realităţii. Scopul este conştientizarea
propriei cunoaşteri, încurajarea folosirii limbajului propriu, stimularea interesului,
a participării personale, reactualizarea bazei aperceptive necesare noului act
de cunoaştere;
Etapa de realizare a sensului – elevii iau contact cu noile cunoştinţe prin
diferite metode (prelegere, lectură, explicaţii, demonstraţie etc.). A
realiza sensul cunoştinţelor înseamnă a le înţelege adecvat, a realiza comparaţii,
analize, sinteze, generalizări, a monitoriza propria înţelegere, a lua notiţe, a realiza
scheme, a formula întrebări, a comunica cu grupul, a formula şi argumenta opinii
personale etc.;
Etapa de reflecţie – marchează momentul în care noile cunoştinţe au fost asimilate şi
pot fi exprimate cu cuvinte proprii, pot fi utilizate în schimburi de idei,
dezbateri, aplicaţii, speculaţii. Multe din cunoştinţele noi pot veni în contradicţie cu
ceea ce se ştia anterior, de aceea momentele de reflecţie previn persistarea erorilor;
Acest model de instruire este mai flexibil decât cele tradiţionale, uşurează activitatea
de proiectare a activităţii şi permite utilizarea metodelor moderne, care îmbină
activităţile frontale cu cele realizate de elevi în cooperare.
6.4.1. Învăţământul frontal este un mod de organizare a procesului didactic, fiind una
din
formele de organizare a muncii elevilor la lecţie.
Caracteristicile învăţământului frontal:
profesorul îndrumă şi conduce activitatea tuturor elevilor din clasă;
fiecare elev face ceea ce îi cere profesorul;
această formă a procesului didactic se îmbină cel mai mult cu organizarea individuală şi
mai puţin cu cea pe grupe;
oferă elevilor cunoştinţele de bază din obiectele de învăţământ;
familiarizează elevii cu metodele de cercetare.