Sunteți pe pagina 1din 10

Introducere în logica juridică

1.Sistemul logic al dreptului


Inainte de toate dreptul este un sistem de norme. Si ca orice sistem el poate fi
abordat si dintr-o perspectiva logica. Atat logicienii (J. Kalinowski, J. Wroblenski, A.
Joja etc.) cat si juristii (M. Djuvara, E. Sperantia etc.) au observat caracterul de sistem
axiomatic al dreptului.
Sistemul logic al dreptului este alcatuit pe de o parte dintr-o structura de norme
organizate in ramuri si institutii juridice (exista discutii aprinse pe tema delimitarii dintre
unele ramuri de drept sau pe tema dependentei si subordonarii unor ramuri fata de altele)
iar pe de alta parte dintr-o structura paralela de principii, notiuni si reguli juridice
desprinse prin analiza sistemului legislativ sau impuse ideologic de catre sistemul politic.
Dreptul este un sistem ierarhizat - normele constitutionale sunt superioare celor
din alte ramuri ale dreptului. Interdependenta normelor din drept e data atat de faptul
ca toate normele sunt subordonate normelor constitutionale cat si datorita faptului ca se
supun unor principii comune. Aceste principii pot fi principii ale intregului drept roman
(principiul democratiei, principiul egalitatii in fata legii, principiul separatiei puterilor in
stat etc.), principii de ramura (principiul proprietatii, cel al egalitatii in fata legii civile
sau principiul ocrotirii si garantarii drepturilor subiective civile in dreptul civil; principiul
legalitatii raspunderii, principiul legalitatii incriminarii si a pedepsei, principiul
individualizarii raspunderii penale etc. in dreptul penal) sau principii ale unei sau unor
institutii de drept (de ex. principiul proximitatii gradului de rudenie in cazul institutiei
succesiunii legale). Principiile au rol de axiome in sistemul dreptului - ele pot servi ca
fundament in orice demonstratie sau argumentare. Principiile asigura flexibilitatea in
timp a sistemului de drept, adaptarea lui de-a lungul timpului la cerintele ideologice. Asa
se explica faptul ca unele legi au fost interpretate conform spiritului vremii diferit in
epoci diferite, ele fiind privite prin optica altor principii de drept.
Dreptul este un sistem deschis, dinamic - el se intregeste in fiecare moment cu
legi noi. Criteriile de admitere ale noilor legi sunt date de axiomele constitutionale. De
asemenea, legiuitorul trebuie sa articuleze sistemul de drept astfel incat sa nu dea nastere
unor contradictii, ambiguitati sau suprapuneri. Hans Kelsen era de parere ca sistemul
normelor juridice este partial dinamic, pentru ca dinamismul sistemului excepteaza asa-
numita Grundnorm, norma initiala, constitutia. Restul normelor suporta o actiune de
permanenta transformare, de adaptare la cerintele timpului. Kelsen considera ca sistemul
normativ nui este alcatuit numai din normele scrise, ci si din consecintele lor, din normele
desprinse prin inferente logice admise de doctrina juridica a tarii in cauza. Deci un sistem
juridic are totodata un caracter deschis intr-o portiune a sa si relativ inchis in domeniul
normelor constitutionale. Caracterul de sistem al dreptului face posibila economia de
expresie pentru ca e posibil ca o lege sa faca trimitere la alte legi pentru detalierea unor
reglementari. Uneori o norma este compusa din mai multe dispozitii care sunt precizate in
texte normative diferite - o dispozitie precizeaza caror subiecte li se impune prescriptia
respectiva, alta cuprinde comportamentul prescris, iar alta circumstantele in care acest
comportament urmeaza sa fie realizat. Alteori o singura dispozitie determina elementele
unui mai mare numar de norme.
Ziembinski exemplifica aceasta idee cu cazul dispozitiei potrivit careia furtul
trebuie pedepsit cu inchisoarea. Aceasta dispozitie trimite la alte dispozitii ale codului
penal, indeosebi din partea sa generala, ale codului de procedura penala si ale legilor de
organizare judiciara cuprinzand cel putin trei norme: una care obliga tribunalul sa-l
condamne pe hot la o perioada de detentie, alta care obliga organele executive sa execute
sentinta pronuntata de tribunal, conform dispozitiilor de procedura penala si in al treilea
rand este o norma prohibitoare care interzice furtul.
Proprietatile logice esentiale ale oricarui sistem juridic sunt completitudinea si
consistenta inglobate de J. Wroblenski in notiunea de omogenitate a sistemului juriclic.
Un sistem juridic este omogen daca este in acelasi timp complet si consistent.
Completitudinea sistemului juridic este data de capacitatea acestuia de a da o
solutie oricarei probleme juridice, adica de a determina consecintele juridice ale oricarui
fapt.
Consistenta unui sistem juridic este data de compatibilitatea normelor sale, de
lipsa contradictiilor din interiorul sau. Un sistem juridic este inconsistent atunci cand
unele dintre normele sale ordona iar altele interzic in acelasi timp aceleiasi persoane
acelasi comportament in aceleasi imprejurari. Aceasta situatie contrazice principiul
noncontradictiei si duce la imposibilitatea respectarii simultane a tuturor normelor de
drept.
Completitudinea sistemului juridic, sau mai bine zis completitudinea normelor
care il alcatuiesc este de cele mai multe ori un simplu deziderat. Realitatea sociala este in
continua evolutie iar legislatorul nu poate tine pasul cu ea. Aceasta duce la aparitia
lacunelor in drept si la necesitatea interpretarii extensive a legilor existente pentru a le
aplica la situatia noua. In cazul ca legile nu ofera nici o solutie posibila, se poate face apel
la analogia dreptului (analogia juris) prin raportarea la principiile directoare din sistemul
de drept sau in ramura de drept respectiva.

2.Necesitatea aplicarii logicii in drept


Exista numeroase ratiuni care justifica utilitatea logicii in drept:
a) caracterul rational al legii;
b) orientarea activitatii legislative in conformitate cu un model rational;
c) caracterul logic al elaborarii legii;
d) caracterul logic al activitatii de aplicare a dreptului.
Autoritatea unei hotarari judecatoresti este determinata in cea mai mare parte de
justetea rationamentului care sta la baza ei, a argumentelor pe care se sprijina solutia data.
Logica contribuie la corecta aplicare a dreptului si, prin aceasta, la consolidarea
securitatii juridice si la intarirea legalitatii. Precizia si justetea gandirii juridice depind de
conformitatea ei cu regulile si concluziile logice. Procesul de cunoastere in materie de
drept implica un anumit grad de abstractizare, de formalizare logica.
Cursurile de logica juridica au ca scop pregatirea viitorilor juristi in vederea
utilizarii formelor si regulilor logicii in teoria si tehnica dreptului.
Logica juridica foloseste ca instrument de explicare a conceptelor juridice. Ea
este aplicabila unei largi problematici cuprinzand definitiile legale, metodele de formare
si clasificare a conceptelor juridice, sistematizarea normelor juridice, solutionarea
concursului sau conflictelor de norme, regulile rationamentului juridic, a celui judiciar,
de cunoastere a dreptului, interpretarea nomelor juridice, metodele de verificare a
faptelor in procesul judiciar, probatiunea juridica etc.
Aplicarea logicii in drept nu trebuie, insa, sa fie abuziva, rigida, astfel incat sa
conduca la solutii inechitabile. Logica in drept trebuie sa fie din ce in ce mai mult
adaptata nevoilor practicii juridice si vietii sociale, ca prim criteriu pentru aprecierea
valorii ei operationale.
Formele logice trebuie sa exprime sau sa corespunda realitatii obiective,
premisele rationamentului urmand a fi mereu confruntate cu adevarul material obiectiv.
Problema existentei de-sine-statatoare a logicii juridice a fost larg dezbatuta in
literatura de specialitate.
Intr-o opinie, s-a insistat asupra legaturii dintre logica juridica si filozofia
dreptului, ajungandu-se la considerarea primei ca element constitutiv al celei de-a doua.
Astfel, Gabriel Marty considera ca o problema deschisa in fata filosofiei dreptului
stabilirea adevaratelor raporturi intre factorii determinanti, reali ai solutiilor juridice si
formalismul logic al comandamentelor juridice (incluse in normele de drept).
Intr-o alta opinie, George Kalinowski considera eronata incercarea de a sustine ca
dreptul este un limbaj si ca filosofia dreptului este, in consecinta, o analiza logica a
dreptului, a limbajului juridic. El apreciaza, in acelasi timp, ca deosebit de importanta si
utila analiza logica a limbajului stiintific, considerand-o, in ceea ce priveste dreptul, ca
una dintre principalele cai de acces spre o autentica filosofie a dreptului. Autorul releva
existenta unor probleme care se situeaza la frontiera logicii si filosofiei dreptului, ca
aceea a atribuirii valorii de adevar sau falsitate normelor juridice.
Francisco Puy sustine ca logica juridica ar reprezenta o parte a filosofiei
dreptului, fiind o logica secundara in raport cu logica generala. In opinia sa, logica
juridica ar cuprinde:
a) logica juridica primara, reprezentand logica formal-pura, compusa din
axiomatica (teoria constructiilor sistemelor automatizate) si teoria calculului.
b) logica formala aplicata, pe care o denumeste „logica juridica secundara”,
cuprinzand teoria sistemului (teoria generala a dreptului), teoria definitiei juridice, teoria
argumentarii si teoria relatiei juridice (metodologiajuridica).
In tabelul lui N. Rescher (logician american, care a propus o „harta a logici”)
logica juridica apare la capitolul „Dezvoltari stiintifice”, subcapitolul „Aplicatii in
stiintele sociale”, fiind considerata o aplicatie legala a teoriei logicii.
In literatura din tara noastra, majoritatea autorilor au sustinut ca nu sunt
argumente care sa justifice existenta unei logici specifice dreptului, intrucat toate tipurile
de logica (formala, simbolica si metalogica) vor contribui la opera de legiferare si la
opera de aplicare a dreptului prin metodele lor proprii.
Suntem de parere ca, pentru a putea raspunde la intrebarea daca se poate vorbi
despre existenta unei logici specifice dreptului, trebuie sa plecam de la clasificarea logicii
in logica elementara sau formala (metodologia logica) si logica aplicata. In filosofia
scolastica, prima era numita uneori „Ars inveniendr (arta de a descoperi sau arta de a
afla), spre deosebire de „logica utens", termen care se apropie de logica aplicata.
Consideram ca logica juridica face parte din logica aplicata. Ea este o logica
specifica stiintei dreptului. Pentru aceasta, cercetarea stiintifica trebuie sa se indrepte spre
analiza modului specific in care logica formala, schemele si calculele logicii simbolice si
principiile sau legile metalogicii se aplica in procesul complex al gandirii juridice.
In tabelul lui Petre Botezatu, pornindu-se de la premisa ca logica este o teorie
asupra formelor, se apreciaza ca aceste forme se ivesc in gandire, in limbaj, in actiune, in
realitate. Daca se accepta ca nivelurile de abstractizare pentru fiecare domeniu in parte
(gandire, limbaj, actiune si realitate) pornesc de la subiect si urmeaza obiectul (forma,
operatia si structura), atunci formele logicii juridice apar in mod specific dupa cum se
intersecteaza domeniile cu nivelurile.
La nivelul primar de abstractizare (subiectul), daca atributul „juridic” il acordam
gandirii, logica juridica este teoria gandirii juridice argumentative a subiectului. Daca
juridicul e atribuit limbajului subiectului, vom elabora o logica pragmatica juridica, daca
juridicul il acordam actiunii, vom avea o logica concreta juridica, iar daca il acordam
realitatii, vom avea o logica materiala.
La nivelul al doilea de abstractizare (obiectul), avem o teorie a demonstratiei
juridice (in domeniul gandirii) sau o logica semantica juridica (in domeniul limbajului),
logica operatorie juridica (in domeniul actiunii) ori dialectica juridica (in domeniul
realitatii).
In limitele aceleiasi conceptii, Gheorghe Mihai apreciaza ca logica juridica este o
componenta a Introducerii in studiul dreptului alaturi de filosofia dreptului, retorica
juridica si hermeneutica juridica.

3. Logica juridica si locul ei in sistemul stiintei logicii


In literatura filosofica s-a subliniat ca logica, in genere, este o stiinta a gandirii
detasata de orice subiect care gandeste, deci o stiinta a „gandirii gandire” care studiaza
gandirea in desfasurarea corecta a acesteia, corectitudinea fiind fagasul necesar spre
adevar.
Ea se deosebeste de:
- psihologie, care examineaza gandirea in subiectul ce gandeste;
- gnoseologie, care cerceteaza gandirea raportata la obiectul cunoasterii nedetasata
de acesta, respectiv conditiile generale, izvoarele, structura, modul de desfasurare si
validitatea procesului cunoasterii, privit ca proces de producere a unor cunostinte;
- retorica, care inseamna arta de a vorbi frumos, de a convinge auditoriul de
justetea ideilor expuse printr-o argumentatie bogata, riguroasa, pusa in valoare de un stil
ales;
- hermeneutica, care este teoria procesului de interpretare si de intelegere in
functie de diversitatea obiectelor sale, care acopera intreaga sfera spirituala, culturala,
artistica. In ceea ce priveste definirea logicii juridice si precizarea locului ei in sistemul
stiintei logicii, au existat discutii in literatura de specialitate.
Astfel, Gheorghe Enescu vorbeste de o logica judiciara in cadrul logicilor
normative, iar Petre Botezatu de o teorie a argumentarii care „nu poate ignora ajutorul
psihologiei, a! retoricii si afinitatea sa cu dreptul, morala”.
George Kalinowski a definit logica juridica drept „studiul gandirii juridice
discursive in toata intinderea acesteia, adica in toate operatiile ei intelectuale pe care le
efectueaza in elaborarea, interpretarea si aplicarea dreptului”. In conceptia sa,
rationamentul „in concreto” este guvernat de trei tipuri de reguli:
a) logice (ale certitudinii si validitatii);
b) paralogice (topice sau retorice);
c) extralogice (morale, religioase, juridice, politice etc., in functie de domeniul
practic in care se manifesta.
Spre deosebire de Kalinowski, pentru care logica juridica pune formalul in
paranteze si astfel nu mai este logica, Ch. Perelman a sustinut ca logica in drept este
logica (formala) si nu logica juridica, juridicul fiind pus in paranteze. El socoteste ca in
instanta se dezbate posibilitatea de aplicare concreta a prevederilor generale din norme, in
raport cu situatiile in care se afla diferiti agenti ai actiunilor. Dezbaterea angajeaza
participantii la proces, acestia isi pun intrebari si dau raspunsuri. Nici un raspuns nu este
o inferenta, ci argument prezentat pro sau contra unei teze.
Argumentul fiind formulat ca sa convinga pe celalalt sa adere la teza sau, din
contra, sa o respinga, nu separa formalul de informal, gandirea de subiectul care
gandeste.
De asemenea, limbajul normelor cuprinde un mare numar de expresii, notiuni,
concepte, care nu sunt intotdeauna univoce, dar au o anumita generalitate, care necesita
interpretarea in aplicarea la caz, o interpretare care sa nu contravina vointei legiuitorului
si sa conduca la o solutie justa, legala si temeinic motivata. Acolo unde apar interpretari
diferite sau unde procedurile legii sunt neindestulatoare sau lacunare, practica
judecatoreasca solutioneaza problemele ivite in spiritul principiilor de drept.
In conceptia lui Gh. Mihai, logica juridica este „teorie a argumentarii cand
studiem gandirea subiectului, este pragmatica atunci cand studiem actiunea subiectului,
este logica materiala cand studiem realitatea juridica in care se afla subiectul, este
semantica daca studiem limbajul la nivelul obiectului”. Deci, logica juridica este „teoria
argumentarii” prin limbajul juridic al subiectului angajat in actiune pentru a savarsi o
schimbare in realitatea juridica.
In ceea ce ne priveste, consideram ca logica juridica este, in primul rand, o stiinta.
Ea n-a aparut din filosofia dreptului, ci din preocuparile stiintifice ale doctrinei si
legiuitorului, precum si din cele practice ale celor ce aplica legea sau ajuta la aplicarea ei
(arta legiuitorului, a judecatorului si a avocatului).
Astfel, legiuitorul creeaza, sub forma de reguli, adevarul juridic, caci ceea ce e
scris in lege este luat drept adevar in aplicatiile care se fac la cazurile judiciare (la spete).
Acesta este adevarul legal. Legiuitorul, insa, nu este liber sa dispuna in chip arbitrar, ci
trebuie sa tina seama (pentru ca legile sale sa fie valabile in societate) de datele realitatii,
iar descoperirea adevarului in realitate se face cu ajutorul unor reguli, a unor metode
logice.
Judecatorul, cand trebuie sa se lamureasca intr-o controversa judiciara in care
fiecare pare sa aiba dreptate, se preocupa sa gaseasca un fir conducator in logica juridica,
pentru a vedea unde este adevarul.
Avocatul, in procesul pe care-l pledeaza, intampina de multe ori greutati pana
descopera adevarul, mai ales in chestiunile controversate.
Controversa pune pe avocat intr-o dificultate foarte rnare, si pune instanta intr-o
situatie si mai grea. De aceea, in jurisprudenta este nevoie de o logica juridica.
Pentru a descoperi adevarul in drept, ca si in orice alt domeniu, mijloacele
dialectice si supozitiile sunt insuficiente. Realitatea nu se poate cunoaste decat prin
metode stiintifice, iar sistematizarea cunostintelor nu poate fi rodnica fara observarea
principiilor ce ni le ofera logica. Tendinta de a largi mereu campul de observatie este una
din trasaturile caracteristice ale spiritului stiintific. Numai printr-o viziune unitara se pot
intelege si explica fenomenele.
Problema cautarii adevarului se pune in logica juridica sub o forma mai generala.
Trebuie pornit de la premisa ca logica protejeaza interesele dupa anumite criterii de
valoare. Din caracterul obiectiv al acestor criterii decurge obiectivitatea legii. De aici si
regula din Codul civil potrivit careia, in caz de indoiala, textul se interpreteaza in
favoarea celui ce se obliga.
Avand in vedere consideratiile de mai sus, conchidem ca logica juridica este, de
fapt, o stiinta a gandirii despre drept. Ea se ocupa de insasi construirea stiintei dreptului,
de caracterul acesteia.
Logica juridica, ca logica aplicata in drept, avand metode specifice de lucru si un
domeniu de aplicare distinct de acela al logicii generale, este o stiinta a cailor pentru
aflarea adevarului in domeniul dreptului; ea se implica totodata in construirea obiectului
stiintei dreptului. Ea cerceteaza atat modul cum lucreaza omul de stiinta, cat si artizanul
dreptului.
lata de ce logica juridica este stiinta care studiaza regulile specifice gandirii
juridice corecte, care guverneaza procesul edictarii, respectarii, interpretarii si aplicarii
normelor de drept.
Avand un caracter de noutate, logica juridica nu este inca acceptata ca stiinta in
mod unanim, in literatura de specialitate, intrucat, dreptul fiind bazat pe niste permanente,
considera valorile juridice ca fiind autonome, independente, in general, de valorile si de
substratul economic.
In fapt, in domeniul logicii juridice intalnim, in principal, o „practica” care aplica
o serie de reguli, pe care nu le invatam nicaieri ca atare si de care, mai adesea, nici nu
suntem constienti.
Daca admitem aparitia unor discipline noi in drept, (dreptul muncii, dreptul
financiar, dreptul economic, dreptul maritim, dreptul comercial, dreptul diplomatic etc.)
care, fiind subdiviziuni ale stiintei dreptului, au ca obiect o particica din realitatea
juiridica, un domeniu de cercetare restrans, cu atat mai mult ar trebui sa se admita
constituirea unei stiinte autonome a logicii juridice, referitoare la intregiil domeniu al
dreptului. Ea nu are ca obiect o „realitate”, asa cum au toate aceste discipline, infinite la
numar, in care, teoretic, se poate divide stiinta dreptului, ci are ca obiect metodele,
regulile, principiile logice pe care le folosesc deopotriva teoreticienii cat si practicienii in
toale disciplinele ce se refera la realitatea juridica actionand pentru aflarea adevarului.
Logica juridica este, asadar, o stiinta unica, ce cuprinde reguli si metode valabile pentru
toate disciplinele juridice.

4. Logica aplicabila in drept


In legatura cu aceasta problema exista puncte de vedere diferite in literatura de
specialitate.
Intr-o opinie (Paul Cosmovici) s-a sustinut ca in drept s-ar aplica logica formala
(termenul statornicit pentru a deosebi logica propriu-zisa de teoria kantiana si care
studiaza gandirea doar din punctul de vedere al formelor logice), logica simbolica
(cunoscuta si sub denumirea de logica matematica sau algoritmica) si metalogica,
reprezentata de logica dialectica. Toate aceste trei tipuri de logica vor contribui la opera
de legiferare si de aplicare a dreptului.
Al. Negoita, ocupandu-se de tehnica deciziei ad^ninistrative, a araiat ca studiul si
folosirea logicii formale nu sunt suficiente pentru rezolvarea problemelor practice
implicate in adoptarea deciziei administrative,< ci se impune si utilizarea dialecticii
malerialist-istorice. Ea ofera legile cunoasterii celor mai profunde laturi ale fenomenelor
realitatii obiective, formuland, pe baza lor, regulile gandirii logice.
Un alt autor, C.-R. Stoyanovitch, a afirmat ca logica dialectica atat cea hegeliana,
cat si cea marxista, nu pot fi utilizate nici in rationamentul pur juridic, nici pentru
elaborarea, pe baza ei, a conceptelorjuridice, lasand locul m exclusivitate logicii formale.
Ocupandu-se de raportul dintre logica formala si logica juridica, Albert Brimo
sustine ca alaturi de logica formala, fiecare stiinta are metode proprii corespunzatoare
obiectului acestei stiinte si orice stiinta tinde, pe masura ce se dezvolta, sa-si afirme
specificitatea, apoi autonomia sa metodologica, sa opuna logicii formale logica sa
specifica. Kalinowski arata ca logica in ansamblu, cu toate ramurile si partile ei este, prin
natura ei, mai mult sau mai putin formala. Sub aspectul aplicatiilor ei, logica poate fi
filosofica, matematica sau juridica, dar ea, in sine, nu este matematica, nici juridica, ci
este logica. De aceea, este evident ca logica juridica nu este decat o aplicare la drept a
logicii formale, in sens larg.
Raportand logica deontica (logica normelor) la logica juridica, G. Kalinowski
subliniaza ca prima nu formeaza specificul celei de-a doua, fiind nu numai o logica a
normelor juridice, ci a tuturor normelor.
Termenul „deontic”, de origine greceasca, inseamna „ceea ce trebuie, ce e
hecesar” si e utilizat de Jeremy Bentham pentru a denumi astfel stiinta moralitatii
(deontologia). Deontologia s-a constituit ca ramura a eticii, preocupata de problemele
obligatiei morale. Discutand despre obligatie, ne referim la ceea ce se cuvine sau la ceea
ce trebuie sa fie, urmand acele cerinte normative pe care, indeplinindu-le, respectam pe
cine trebuie. E. Mally (1926) defineste deontica drept logica limbajului normativ.
Kalinowski sustine ca numai logica formala, in general si in particular cea
deontica, ar putea servi pentru intemeierea elementelor considerate specifice gandirii
juridice (aprecierile, deciziile, optiunile, alegerile). Judecatorul care coreleaza norma cu
speta se bazeaza pe teoremele logicii deontice. Este suficient sa se stie ca dupa norma in
vigoare, comportamentul C este ordonat (interzis) lui A, pentru a se deduce, conform unei
teoreme a acestei logici, ca un comportament este, la fel, ordonat (interzis). Cum a ajuns
sa constate judecatorul, pe de o parte, ca tocmai norma N se aplica spetei, cum a ajuns la
calificarea juridica a comportamentului C, pe de alta parte, sunt activitati care ies de sub
jurisdictia logicii formale.
Alti autori, cum este de pilda Ch. Perelman, considera ca logica juridica ar putea
fi utilizata intr-un sens specific, care nu poate fi negat, daca alaturi de logica formala se
recunoaste existenta unei logici neformale, consacrate studiului argumentarii, adica
ansamblului de rationamente care vin sa sprijine sau sa combata o teza, care ingaduie sa
fie criticata sau justificata hotararea judecatoreasca.
Intr-o alta opinie (Vladimir Hanga), s-a sustinut ca juristul va folosi regulile
logicii simbolice (denumita si logica formala, moderna), forma a logicii formale sau pure,
care studiaza nu continutul rationamentului, ci forma acestuia.
Cu privire la logica juridica, s-a precizat (Vladimir Hanga) ca logica simbolica
poate transforma limbajul juridic natural intr-unul artificial, univoc. Astfel, se vor putea
crea expresii juridice formalizate, dupa regulile logicii simbolice, care vor ingadui
utilizarea calculatoarelor in domeniul dreptului, incepand cu documentarea si sfarsind cu
decizia.
Gheorghe Mihai sustine ca in drept sunt aplicabile doar regulile deontice,
domeniul juridicului fiind apt sa fie studiat din perspectiva acestui fundament, intrucat
„gandirea este juiridica numai raportata la subiectul care gandeste actiunea juridica, in
termeni juridici, angajat in cunoasterea, elaborarea, interpretarea si aplicarea dreptului”.
In ceea ce ne priveste, suntem de parere ca se pot folosi in domeniul dreptului,
cumulativ si diferential, atat logica formala sub ambele aspecte (clasica si moderna), cat
si logica neformala, consacrata studiului argumentarii, dar logica juridica nu poate fi
conceputa decat ca o logica specifica stiintei dreptului.
Cu toate acestea, sunt unele reguli care nu pot fi aplicate in drept. De pilda, in
stiinta dreptului, mai greu s-ar putea intelege aplicarea metodei experimentale (in mod
exceptional, Roberto Vacca, in lucrarea intitulata „II diritto sperimentale”, a admis,
totusi, posibilitatea aplicarii unei asemenea metode in drept).
De asemenea, chiar regulile cuprinse in logica generala, in masura in care sunt
intrebuintate in discipline particulare, se individualizeaza si ele. Astfel, in drept, se
utilizeaza metoda deductiva sub forma silogismului, metoda logica care, ca silogism
juridic si in special ca silogism judiciar, are o infatisare cu totul deosebita. Intr-adevar,
silogismul judiciar seamana dar se si deosebeste de silogismul in genere, pe care il
studiaza logica.
In plus, apar in disciplinele particulare unele reguli noi, la care nu se refera logica
generala. Asa apare, de pilda, in drept, metoda de interpretare. Aceasta nu e complet
necunoscuta, fiind compusa din metode logice (deductia, inductia, analiza, analogia), dar
care se grupeaza intr-un chip nou, specific, prin raportarea la natura si obiectul stiintei
dreptului, capatand astfel, ca intr-o sinteza, aparenta unei metode noi.

5. Domeniul logicii juridice


Circumstantierea domeniului logicii juridice apare ca o problema deosebit de
dificila.
In literatura de specialitate (Gheorghe Mihai) s-a propus urmatoarea structura:
a) o semiotica juridica, manifesta in:
- sintaxa logica a limbajului juridic, care se refera la aspectele legate de
descrierea semnelor si a expresiilor sale, de cercetarea regulilor de formare a acestor
expresii din semne mai simple si de analiza a relatiilor dintre ele, precum si de regulile de
transformare a expresiilor;
- pragmatica juridica, care cerceteaza limbajul juridic sub aspectul creatorilor lui
si se preocupa de influenta limbajului juridic asupra comportamentului uman;
- semantica juridica, care studiaza relatiile semnelor CU obiectul juridic desemnat
de ele;
b) o logica juridica deontica referitoare la limbajul normelor manifestata intr-o
axiomatica si o logica exprimand calculul deontic al predicatelor, al claselor etc.;
c) o logica juridica nenormativa, manifestata in teoriile definitiei, ale
argumentarii, ale sistematizarii si metodologiei.
Suntem de parere ca, intr-adevar, pentru a circumscrie domeniul de aplicare a
logicii juridice nu putem sa nu avem in vedere legatura indisolubila care exista intre
logica juridica si limbajul juridic. Aceasta se explica prin insasi legatura inseparabila
dintre gandirea juridica, in general, si limba. In aceasta privinta nu schimba cu nimic
faptul ca putem gandi fara sa vorbim, intrucat si gandurile noastre sunt imbracate in
cuvinte.
Cu toate acestea, ar fi fals sa cautam obiectul logicii juridice in limbajul juridic.
Domeniul limbajului juridic este unul mai vast decat acela al logicii juridice. Limbajul
juridic formeaza obiectul semioticii juridice, al gramaticii, al lingvisticii etc., si nu al
logicii juridice.
Dupa parerea noastra, domeniul logicii juridice cuprinde in mod obligatoriu:
- edictarea normelor juridice. In acest sens se poate vorbi de o logica a
legiuitorului, cunoscuta si sub denumirea de tehnica logico-juridica;
- practica judiciara (jurisprudenta). Pentru aceasta s-a dat denumirea de logica
judiciara;
- interpretarea logica juridica a normelor de drept. In acest caz se vorbeste de o
adevarata logica a interpretarii normelor juridice sau de o logica a argumentatiei.
6. Metodologia logicii juridice
Studierea unui text juridic sau a unei spete se poate face din diferite perspective.
Pentru a-ti apropia insa esenta lucrului studiat trebuie sa stii care este drumul (gr.
methodos) catre ea. Calitatea rezultatelor unei cercetari depinde de metoda folosita pentru
ca, dupa cum remarca si Descartes, ratiunea si puterea de a judeca sunt comune la toti
oamenii.
Termenul „metoda” provine de la cuvintele grecesti „meta”, care inseamna dupa,
si „ados”, care inseamna cale.
El exprima procedeul gasit cu cale de a fi urmat, mijlocul potrivit de a ajunge la
un anumit rezultat, plecand de la o situatie data.
Fenomenele realitatii in general si ale realitatii juridice in special sunt deosebit de
complexe. Din aceasta cauza metode diferite ne pot releva aspecte diferite ale aceluiasi
fenomen. O cunoastere completa reclama folosirea mai multor metode, a unui complex
metodologic. Metodele folosite vor fi alese in functie de obiectul studiat. Fara teama de a
gresi putem afirma ca tipul de metoda folosit depinde nu numai de evolutia stiintifica a
momentului, ci si de o „moda”, o „paradigma” stiintifica generala care-l obliga pe
cercetator sa apeleze la ea pentru a se conforma cerintelor epocii.

6.1 Metode in genere si metode logico-juridice


in cadrul proceselor de cercetare sunt folosite diverse operatii: definire,
conceptualizare, elaborarea ipotezelor, testarea lor, tipizare, clasificare etc. Obiectul
metodologiei il reprezinta elaborarea unor procese cognitive care sa dea nastere unor
propozitii cu valoare de adevar.
Z. Ziembinski considera ca metodologia poate fi practicata in doua moduri: unul
descriptiv, prin descrierea faptelor care ne-ar putea duce la obtinerea unor rezultate valide
si unul normativ, prin formularea unor norme de fundamentare a teoriilor si prescrierea
inferentelor care trebuie folosite pentru a ajunge la un rezultat. Spre deosebire de
metodologia descriptiva, cu caracter de recomandare facultativa, cea normativa se
impune ca obligatorie. In cazul unor legi sau raporturi juridice legiuitorul a prevazut si
modul in care acestea trebuie sa fie interpretate.
Metodele pot fi clasificate in functie de diferite criterii. In functie de gradul de
generalitate deosebim:
- metode generale, aplicabile in toate stiintele socio-umane (metoda
hermeneutica, cea logica etc.);
- metode speciale, de ramura, aplicabile doar intr-o stiinta (metodologia juridica)
sau intr-o ramura a stiintei respective (metodologia dreptului civil).
In functie de calea aleasa pentm a ajunge la adevar metodele pot fi clasificate in
doua mari grupe:
- metode conceptualiste sau rationaliste;
- metode intuitive.
Pe cele dintai le vom numi si indirecte, de inferenta sau probatiune logica;
caracteristica principala a acestora este de a trage concluzii din situatii deja admise ca
adevarate, din care ele sunt inferate.
Pe celelalte, adica pe cele intuitive le vom numi directe sau de credinta, mersul lor
catre obiect nefiind mijlocit de rationamente si de necesitatea demonstratiei. K.
Adjukiewicz distingea in functie de obiectul investigatiei doua tipuri de metode:
- metode pragmatice, interesate in studierea proceselor cognitive care ne pot duce
la adevar, in calea efectiva care trebuie urmata pentru a avea certitudinea unui rezultat
valid;
- metode apragmatice, care sunt interesate de rezultatele cognitive ale cercetarii si
determina validitatea lor fara sa cerceteze calea care a dus de la fundamente la rezultat.
In drept nu este nevoie de o schematizare logica rigida pentru tot ce interpretul
afla nemijlocit dintr-un text limpede, dintr-o descindere locala, din informatiile precise
ale unui martor, din elementele unei conventii. De pilda, s-a decis ca atunci „cand
termenii unei conventii sunt clari si neindoielnici, cand nu li se poate atribui decat un
singur inteles, acela care rezulta in mod firesc din litera si textul ei, facultatea de
interpretare a instantei de fond inceteaza”.
Toate aceste lucruri nu trebuie probate dupa scheme rigide logice, fiindca prin ele
insele fac credinta, cum insusi legiuitorul o spune.
M. Virally considera ca metodologia juridica trebuie sa satisfaca urmatoarele
cerinte:
a) Neutralitatea
Metodele trebuie sa asigure neutralitatea legata indisolubil de orice demers
stiintific. Ele nu trebuie sa ne impinga cu necesitate spre un rezultat prefigurat in scop
partinic.
b) Coerenta
Ele trebuie sa conduca spre obtinerea unei imagini coerente a ordinii juridice si sa
rezolve contradictiile specifice sistemului juridic.
c) Simplicitatea
Materia dreptului este deosebit de complexa si stufoasa dar din aceasta
complexitate trebuie sa fie desprinse constructii limitate care sa permita aplicarea lor
rapida si fara nici un echivoc.
d) Verificabilitatea
Toate propozitiile obtinute cu ajutorul unei metode sa poata fi verificate. Nu e rar
faptul cand diverse explicatii sunt simple afirmatii, poate adevarate dar imposibil de
controlat. Deseori printr-o formulare metafizica, de un mare efect retoric, sunt ascunse
deficiente cognitive si sofisme.

6.2. Metoda logica propriu-zisa


Meioda logica nu este, propriu-zis, o cale catre obiect, un mod autonom de aflare
a acestuia, ci un mod de exprimare a obiectului, de formulare a unui rezultat.
Logica este infatisata indeosebi ca un exercuiu preparator, ca o propedeutica a
stiintelor, dar, in realitate, in dezvoltarea gandirii omenesti nu ajungem la logica decat in
ultima instanta. Dupa cum spunea Kant, trebuie ca mai intai sa cunoastem obiectul, ca sa
putem dezvolta, apoi, regulile tehnice ale stiintei despre el.
„Logica nu este acelasi lucru cu cuinoasterea. Logica nu intreprinde descoperirea
probei, ci ea decide daca aceasta a fost gasita. Logica nu observa, nu inventeaza, nu
descopera, ea juideca. Ea nu arata ca un anume fapt particular probeaza un alt fapt, ci ea
indica conditiile generale in care unele fapte pot proba pe altele... Logica, deci, este
stiinta operatiunilor mtelectuale, care slujesc la apreciere, la estimatiunea probei” (John
Stuart Mill, „Sistem de logica deductiva si inductiva”).
Logica este stiinta regulilor intelectului. Ea se ocupa cu simplele forme ale
intelectului, nereferindu-se la continuturi.
Criteriul pur logic al adevamlui este acordul cunostintelor cu legile universale si
formale ale intelectului, fiind o conditie sine qua non a oricarui adevar; aceasta conditie
este negativa, deoarece logica nu merge mai departe, eroarea care nu atinge fonna, ci
continutul, nu poate fi reliefata.
In drept, nu putem spune ca am ajuns la adevar daca tehnica logica a exprimarii
unui rezultat este impecabila. Am descoperit, astfel, numai conditia negativa a obiectului,
nu insusi obiectul. Cea mai savanta expunere juridica poate contine o mistificare, pe care
logica, singura, nu o poate descoperi, ea neinteresandu-se de continutul material al
rationamentului. In asemenea situatii se folosesc sofismele (rationamentele care duc la
concluzii false si sunt nevalide).
In genere, o reflectie este logica, atunci cand comparam doua sau mai multe
concepte intre ele, spre a vedea daca sunt sau nu contradictorii, daca contin acelasi lucru,
daca un lucru e continut in mod implicit in concept sau i se adauga, daca un rationament
valabil pentru un concept e valabil si pentru altul asemanator etc.
In drept, aceste procedee de logica generala se aplica frecvent.
Exemplificam in acest sens cu sistemul de interpretare a normelor juridice prin
analogie, fondat pe maxima „ubi cadem ratio, idem jus” si care se compune din:
- adancirea si compararea textelor din punct de vedere gramatical sau literal;
- argumentul a fortiori (o regula utilizata pentru a extinde aplicarea normei,
intrucat motivele avute in vedere de legiuitor cand a elaborat norma se regasesc in cazul
concret cercetat);
- argumentul per a contrario (o adecvare a principiului logic al noncontradictiei la
gandirea juridica).

S-ar putea să vă placă și