Sunteți pe pagina 1din 123

Alexandra Dumitriu

CAPUL LUI DECEBAL


ÎNDEMN
(La prima ediţie)

O carte se citeşte cu ochii şi cu mintea.


O carte se citeşte la lumina şi cu căldura inimii.
Şi vezi din ea atât cât pot să vadă ochii şi mintea. Şi
simţi din ea atât cât este în stare să-ţi simtă inima. Dar
ea poate lumina ochiul şi mintea să vadă dincolo de
ceea ce văd. Şi poate aprinde în inimă focuri de mult
uitate mocnind în cenuşă.
Apropiaţi-vă de această carte şi citiţi-o aşa ca să
vedeţi cât de departe puteţi să vedeţi prin ea dincolo de
ceea ce se vede, ca să simţiţi ce focuri nestinse vi se pot
aprinde în inimi, ca să vedeţi ce ruguri de jertfa sunteţi
în stare să înălţaţi spre cer.
Şi când citind-o astfel, veţi simţi nevoia, la timp
anumit să o rostiţi, cu glas tare în cuvinte, să o rostiţi
aşa cum e rostul cuvântului să fie rostit.
Veţi răzbi să auziţi şi cuvintele încă nerostite ce au
trăit în ochii şi mintea şi inima celui ce a văzut cum
realităţi din lumi prea înalte coboară, prind viaţă în
suflet şi cer să se întrupeze în cuvânt în afară. Şi veţi
simţi atunci cum e să citeşti o asemenea carte la lumina
mintii şi căldura inimii.
Iar dacă veţi voi să vedeţi vreodată cum arata
puterile ce s-au întrupat în cuvinte, veţi vedea cum
cuvântul rostit solemn în afară, în lume se manifestă ca
apa şi vântul, se învârtejeşte ca norul purtat de vijelie,
răsună ca bubuitul de tunet şi străluceşte ca strălucirea
de fulger peste codrii mugind în furtună. Sau se
îmbracă tainic în haina înfăţişărilor sfinte şi picură
murmur în liniştea serii. Sau se înalţă rugă în noapte
spre stele, spre tronul din zări al Celui prea înalt.
Si de vă veţi ridica până acolo, veţi simţi aşa cum
simte toate acestea şi sufletul acestui neam, revărsat
aici, în aceasta carte, în cuvinte.

Dr. Lazăr Paşca


Preşedintele Societăţii de Antropozofie din România
CÂND TIMPUL SE TERMINĂ

Ploua mărunt. O ploaie deasă şi caldă, plăcută şi


liniştitoare ca mângâierea unor bunici. O şoaptă umedă
ce curge din cer: „Ai răbdare! Linişteşte-te! Deschide-ţi
sufletul şi lasă-mă să-ţi spăl neliniştile; să-ţi alin durerile;
lasă-mă să mă strecor acolo unde pluteşte amărăciunea,
ca să o iau de la tine! Adună-te şi nu dispera. Vin din Cer
şi sunt cu tine!”
Bărbatul oftă adânc absorbind parcă şoapta în
interior; ieşi de sub obroc şi îşi ridică faţa, întâmpinând
picurii, cu ochii deschişi; ridică mâinile spre cer ca o
rugă, ca o îmbrăţişare, şi stătu aşa nemişcat primind
darul apei. Se abandonă ploii total; şi aceasta, ca o
iubită tandră, îi mângâie şuviţele castanii şi ondulate, îi
spălă fruntea încinsă de gânduri, îi şterse de pe obraji
încrâncenarea durerilor, îi luă parcă de pe umeri povara
grijilor, pătrunse până la piele, udându-l temeinic şi se
scurse apoi, pârâiaş, croindu-şi drum pe lemn şi piatră
spre pământul primitor.
Valuri, valuri de ploaie, treceau peste el mângâindu-
l, iar bărbatul sta neclintit, nedorind parcă să-i scape
nimic din sărutul ploii. Într-un târziu zâmbi... aşa, cu
ochii spre cer, zâmbi larg şi încrezător - un zâmbet ce
parcă îi deschidea făptura, scuturând haina grea a
grijilor. Privi în jur şi abia atunci realiză că era ud,
încălţările musteau de apă; dar se simţea bine...
puternic, din nou puternic... sigur pe el.
Zalmoxe nu-l uitase. Îi trimisese ploaia - prieten
pentru daci, stavilă pentru romani; îi ţintuise pe
duşmani nu departe de cetate. Îi spuseseră iscoadele că
stăteau împotmoliţi în vale, împresuraţi parcă de
pretutindeni de şuvoaie năvalnice. Trunchiuri de copaci
şi bolovani le-a prăvălit în cale apa sfântă a Sargeţiei; le-
a rupt şi le-a luat corturile la vale, le-a speriat caii, a
inundat toate carele cu provizii şi îmbrăcăminte şi i-a
lăsat uzi şi flămânzi, singuri parcă în mulţimea lor,
speriaţi de natura aceasta neprietenoasă ce le stătea
împotrivă.
Noaptea era şi mai rău. Îi împresura ceva, nevăzut,
cu şoapte, urlete de fiare, murmure războinice; parcă
fiecare frunză şi fir de iarbă avea ceva de zis.
Îi certa Cerul şi Pământul. Mai erau şi săgeţile care
ţâşneau de undeva, din copaci, din pietre, din nori, şi
nici una nu se irosea; se înfigeau adânc în carne.
Fantome albe cu arcuri în mâini, îi hăitui au noapte de
noapte.
Şi ploaia care nu mai contenea!
*
* *
În foişor, bărbatul mai zâmbi o dată ploii,
mulţumindu-i. Ştia că Zalmoxe îi acordase un răgaz
oprindu-i pe romani undeva jos, nu departe de cetate.
Trebuia să acţioneze repede, era ultima şansă.
Coborî grăbit din foişor îndreptându-se spre odăile sale.
Călca hotărât şi ferm, cu fiecare pas spunând parcă: NU
mă dau bătut! Suntem puternici; suntem la noi acasă!
Zalmoxe ne apără!
O dâră de apă rămânea în urma lui, băltind pe
podele, încărcată de griji şi îndoieli. Iar el, călca semeţ
ca un învingător, transmiţând în jur speranţă şi
încredere.
- Regele a zâmbit din nou! Ştirea se răspândise cu
repeziciune de la străjerul din foişor la ultimul oştean şi
acum se iţeau pe coridoare capete cărunte sau tinere, ca
să-l vadă. Decebal al lor. Era din nou aşa cum îl ştiau -
plin de o forţă interioară ce-i ţâşnea parcă de peste tot,
liniştit, sigur de sine. Privea undeva, înainte şi zâmbea
uşor. Ca cerul după ploaie îi erau ochii - limpezi... curaţi
de orice griji, ... luminoşi ca speranţa, ... albaştri ca
zările. Îşi scuturase parcă greutatea războiului de pe
umeri. Răspândea în jur putere, siguranţă ...
Încredere ... Erau împreună şi va fi bine!
Da, acesta era Decebal!
Bărbatul îşi vedea de drum nevăzându-i parcă, dar
bucurându-se în sinea lui de bucuria lor. Îi simţea pe
toţi aproape. Erau ca o familie mare, grijulie şi iubitoare,
un monolit care nu putea fi distrus. Toată ţara era aşa!
Şi totuşi... duşmanul era aici în interior, distrugând
totul în jur. De ce? Cum?
La intrarea în odaia de taină, doi oşteni ca două
statui cu săbiile scoase... păzeau.
- Să vină Marele Preot! zise Decebal intrând.
- Acum, Stăpâne! unul din oşteni se îndepărtă
grăbit.
Intrat în odaie, regele se aşeză pe una din laviţe. Aici
era locul lui de taină, cel mai retras şi mai misterios din
palat. Aici venea când voia să fie singur, el cu gândurile
sale. Aici vorbea sufletul lui cu Zalmoxe, lângă altarul
din colţ, acolo unde o feştilă ardea continuu ierburi
mirositoare. Încă două laviţe şi o masă completau odaia.
Blănuri de urs pe laviţe şi pe jos. Pe locul regelui, blana
era albă.
Nimeni nu ştia de unde venise ursul acesta ciudat,
mare şi alb, ce se pripăşise pe lângă cetate. L-au bănuit
că este bolnav, l-au hăituit, dar ursul alb le scăpa
totdeauna şi apărea în altă parte. Până când, la o
vânătoare, Decebal s-a trezit singur faţă în faţă cu el.
Ridicat în două picioare, ursul îl privea; era ceva
omenesc în el şi Decebal a lăsat sabia jos. Când straja s-
a apropiat l-au văzut pe Rege mângâind ursul iar acesta
gudurându-se ca un câine uriaş lângă piciorul lui.
De atunci nimeni nu s-a mai atins de urs, l-au lăsat
să-şi vadă liniştit de murele lui. Uneori, venea aproape
de ziduri şi mormăia chemându-şi parcă prietenul. Dacă
era în cetate, Decebal ieşea, îl mângâia şi se îndepărtau
singuri, el şi ursul. Straja regelui, flăcăi voinici şi de
nădejde au vrut să-i urmărească, ca nu cumva viaţa
stăpânului să fie în primejdie. Ursul l-a simţit, s-a întors
şi a mormăit ceva... parcă le vorbea... şi dintr-o dată toţi
au înţeles că Regele intra acum într-o altfel de pază şi că
nu trebuiau să-şi facă nici un fel de gânduri. De fapt s-
au şi găsit în pădure, în trei rânduri, iscoade care
numai gânduri curate nu aveau, şi care au sfârşit jalnic
înainte de a se putea apropia de rege: una muşcată de o
viperă, alta atacată de un roi de albine (venite de undeva
din vale), iar a treia - ţintuită de un copac de coamele
unui cerb, care la venirea străjilor alertate de strigătele
victimei, s-a îndepărtat maiestuos - un cerb cu stea în
frunte, au spus oştenii la foc seară. Taină mare!
Bătrânii vorbeau că Regele lor are puteri mari, că
vorbeşte şi limba urşilor. Dar nu ştia nimeni ce făceau
cei doi, ore întregi... şi cum se înţelegeau. Nu s-au lăsat
păgubaşi şi tot i-au urmărit, dar aşa... de departe... să
nu se simtă. L-au auzit pe Rege râzând, ... de necrezut,
dar parcă ursul îi răspundea ... i-au văzut stând jos, ca
doi oameni la sfat ... i-au văzut, aşa ... În zare, cum
dădeau din cap a aprobare, când unul, când altul ...
sau, se priveau şi apoi plecau, încet mai departe.
Animalele pădurii, treceau pe lângă ei, ocolindu-i: firesc,
de parcă prezenţa Regelui-om printre ei ar fi fost cel mai
normal lucru.
Ursul îl aducea pe Rege înapoi până la cetate şi se
afundau, el în pădure, iar Regele în odaia de taină. Până
într-o dimineaţă, când trupul i-a fost găsit în faţa porţii,
cu un vârf de lance în piept. Se târâse să moară lângă
prietenul lui. Şi-a dat sufletul ca un om, uitându-se în
ochii celui pe care l-a iubit.
Un timp nimeni nu s-a putut apropia de Decebal. A
stat nemişcat în durerea lui, lângă trupul ursului,
veghindu-l parcă; nici când oştenii i-au adus în faţă pe
cel ce ucisese ursul, nu s-a trezit din durerea lui. L-a
întrebat atât:
- De ce?
- Era un duh necurat! Am vrut să te apăr, Stăpâne!
- Cine te-a pus, că nu tu singur ai gândit nerozia
asta?!
- Nu pot spune Stăpâne, am jurat!
N-a spus nici la cazne; a murit aşa cum era: un
oştean curajos dar ... slab la minte. Au luat blana şi au
pregătit-o de parcă ursul alb era din nou viu; au ars
restul şi cenuşa au îngropat-o la rădăcina unui brad, iar
blana a pus-o Regele acolo unde erau dm nou singuri:
în camera de taină, pe laviţa lui. Când era obosit, se
întindea pe ea, îşi punea capul pe labă şi stând aşa cap
lângă cap, parcă vorbeau. Aşa stătea şi acum,
aşteptându-l pe Vezina. Închise ochii şi i se păru că
ursul îl ţine în braţe.
- M-ai chemat, Rege!?
Decebal deschise ochii. Marele Preot intrase neauzit,
aşa cum făcea de obicei. Din neamul lui Deceneu,
Vezina moştenise de la acesta o parte din blândeţea şi
înţelepciunea-i legendară, chemarea către Cer, precum
şi un curaj cu totul deosebit. Avea aceeaşi faţă prelungă
a strămoşului, doar ochii şi părul îi erau negri. Îmbrăcat
în straie albe, lungi până la călcâie, Vezina îşi privea
regele cu duioşie. Era ud tot şi nu-i păsa. „Ca un copil
teribil e regele meu! Atât de blând şi de năpraznic
uneori”.
Cei doi se priveau zâmbind. Vădea o legătură
puternică zâmbetul lor, o legătură tainică, de suflet.
Ştiau că ei doi sunt stâlpii Daciei acum, ştiau că trebuie
să facă faţă, să reziste, să învingă - pentru Ţară şi
pentru Zalmoxe. Decebal se ridică, cu regret parcă, din
braţele ursului, mângâindu-l pe cap. O săgeată de
durere trecu prin pieptul Marelui Preot, ca de fiecare
dată când îşi vedea regele netezind blana ursului; se
simţea vinovat... Doar din preoţii lui a fost acel neghiob
mărginit la minte şi la suflet care n-a înţeles legătura
dintre om şi animal, dintre Regele oamenilor şi Regele
pădurilor şi a tocmit ucigaş. L -a descoperit, dar prea
târziu.
Plimbându-se îngândurat prin odaie, Decebal grăi:
- Mare Preot, a căzut Cetatea Albă în mâinile
romanilor. S-a înroşit piatra muntelui de la sângele curs
- al nostru şi al lor. Am luat cetatea înapoi, dar pentru
cât timp? Romanii au împresurat Blidaru şi Costeşti; se
îndreaptă spre Sarmisegetusa. L-am trimis pe
Callidromus cu daruri la regele parţilor, Pacorus al II-lea
şi... nici o veste până acum. Longinus, dârzul şi
curajosul Longinus... Îl iubeam, deşi pe el îl lăsase
Traian să ne supravegheze după război; n-a înţeles că
noi vrem doar pace şi libertate, că luptăm ca neamul
nostru strămoşesc să rămână aici, pe vetrele
străbunilor, cu obiceiurile şi datinile noastre, cu
tristeţile şi iubirile noastre. Nu ne-a înţeles şi s-a otrăvit.
Asta l-a supărat şi mai tare pe Traian.
Ceea ce n-am crezut că se poate întâmpla, uite că se
poate: au apărut trădătorii; de unde au venit puterile
care au transformat nişte oameni până nu de mult
cinstiţi şi curajoşi în nişte trădători de ţară!? Decebal se
opri întrebând parcă cu toată inima.
Cu un glas domol şi blând Vezina vorbi:
- Mărite Rege, puterile cele rele sunt în om: lăcomia
şi frica. Dacă nu le învingi tu pe ele, pun ele hăţurile pe
tine. Iar la greu, totul se ascute. Şi apoi, toată pădurea
are uscăturile ei... mai multe... mai puţine... Într-un
neam curajos, cinstit şi drept ca al dacilor, iubit de Cel
din Lumină...mai sunt şi lepădături, slabi din fire; la
bine stau ascunşi, nu se văd, dar la greu...
Clătinând trist din cap Decebal îşi pomi din nou
paşii prin odaie.
- Mmda! De fapt nu de aceea te-am chemat. Avem de
luat o hotărâre - o hotărâre ce mă apasă de mult şi te
rog să fii lângă mine!
- Aici şi în veşnicie, Rege! pentru Dacia şi pentru
Zalmoxe!
Cuvintele au răsunat clare şi limpezi, vibrând
puternic a jurământ. Marele Preot, cu mâna dreaptă la
inimă, se înclină în faţa altarului şi apoi în faţa regelui.
- Te ascult Regele meu!
- Vezina, amândoi ştim o mare Taină, pe care nu
avem dreptul să o descoperim decât la vremuri de
pierzanie, şi numai atunci. Căci, dacă vom prăpădi
comoara pentru un val trecător; va fi rău! Aşa mi-a spus
Scorillo, tatăl meu pe patul de moarte. Şi mi-a mai spus
că Marele Preot va şti şi el!
- Adevărat! Moşul meu, n-a putut să plece la,
Zalmoxe până nu mi-a încredinţat mie taina lăsată de
înţeleptul Deceneu; dar asta numai după ce
întemeietorii (Ordin călugăresc getodacic alcătuit din
preoţi asceţi ce trăiau izolaţi pe vârfuri de munţi (V.
Pârvan „Getica”)) m-au ales Mare Preot al Daciei.
- Vezi tu Vezina, de la Marele Rege Burebista câţi
domni s-au perindat şi n-au folosit Taina.
- Rege, nu orice bărbat poate aceasta. Ei au
cunoscut-o dar n-au primit semnul de la Zalmoxe:
aprobarea vremii şi a omului!
- Oare nu-i acum timpul? Nu suntem noi pe cale să
fim cuceriţi, desfiinţaţi?!
- Stăpâne, şi în războiul trecut au ajuns romanii la
Sarmisegetusa, dar până la urmă... uite că nu ne-au
desfiinţat! Poate, Decebal... reuşeşti şi de data asta!
- Dacă nu apăreau trădătorii, care să-i istorisească
lui Traian de pregătirile noastre de întărire a cetăţilor, şi
acum era pace. Şi totuşi, Vezina... de data asta parcă e
altfel. A apărat ceva nou, ca un vânt rău printre ei;
romanii au o îndârjire, o ură. Tot ce cuceresc, distrug,
prăpădesc. Parcă ar vrea să şteargă şi amintirea a ce a
fost. Nu ştiu ce i-a întărâtat aşa... Şi nu-l înţeleg pe
Traian?! Îl ştiam un adevărat luptător, cinstit şi drept,
nu un prădalnic şi un nesăţios ca acum. E ceva rău
care-l îmboldeşte.
- Decebal, tu ştii ce trebuie să faci, dar cum să faci,
ştii? Şoapta pluti gravă între pereţi.
- Ştiu doar că putem când trebuie, când e vremea,
să trezim Marea Forţă a Neamului, în faţa căreia nici un
duşman nu poate sta. Nu ştiu însă cum să fac. Mi-a
spus regele, tatăl meu, de cei patra înţelepţi dintre
întemeietori, care o să mă ajute, dar unde sunt, cum
ajung la ei, nu ştiu. Aştept semnul ! Oftând îngândurat
Decebal se aşeză încet pe laviţă, pe blana ursului.
- Decebal, vremea e grea! Să stăm noaptea asta în
linişte, fiecare cu sine, să-l rugăm pe Zalmoxe să ne
ajute, să ne lămurească ce avem de făcut. S-aprindem
lumini, ca sufletul nostru să aibă dramul curat spre
înalt. Eu mă duc în Sanctuar; când primesc vreun
semn, te anunţ. Aplecându-şi uşor capul cu respect,
Vezina ieşi încet, plutind parcă, din încăpere. Aşa era el,
cum îi era şi mersul: un om blând, liniştit, cu gânduri
adânci şi înţelepte. La război când învârtea sabia era la
fel de senin, doar ochii lui ardeau ca tăciunii aprinşi... şi
nimeni nu se putea apropia.
Privind în urma lui, Decebal se amuză:. Şoapta mea
e tunet pe lângă strigătul lui. Abia acum se văzu că e ud,
şi deschise uşa cerând alte haine. Dădu poruncă să fie
lăsat singur, oricine va veni cu orice veste. Chiar fii lui
dacă vin! Să aştepte! Pe coridor să nu circule nimeni!
Voia linişte. Doar Vezina, când va veni ... să intre! îşi
frecă corpul ud cu prosopul aspru de in şi îşi schimbă
hainele.
Îşi şterse pletele ude, apoi şterse şi blana ursului
parcă mângâindu-l. Aşeză cu grijă buşteni pe vatra din
colţ şi le dădu foc. Flăcări jucăuşe se ridicau din ce în ce
mai semeţe, dând lumină şi o căldură plăcută. I se
făcuse puţin frig. Sta în faţa focului, încălzindu- se... Şi
dintr-o dată îşi aminti de un alt foc în altă vatră, în faţa
căruia stătea el, tânăr şi ea... Nedeea firavă şi blondă ca
un spic de grâu - prima lui soţie.
Venise de undeva din miazănoapte şi îl fermecase cu
imensitatea albastră a ochilor şi a sufletului ei. I-a
zâmbit... l-a mângâiat... l-a iubit... i-a dăruit un fiu -
Andru, şi a plecat la Cer, uşoară ca un fulg de păpădie.
I-a lăsat ca amintire ochii şi zâmbetul ei, în băiatul,
care acum plin de răni, recucerise cu oştenii lui, Cetatea
Albă - Cetatea Roşie. Mult timp n-a putut s-o uite. L-au
sfătuit bătrânii să se aline şi i-au adus-o pe sfielnica şi
buna Mirina - i-a fost o soţie atentă şi grijulie ca o
mamă.
Pe băiatul lor - venit la viaţă cu greu - l-au numit
Darie. Aşa a vrut ea - a dorit poate să fie mare împărat,
ca acela al perşilor. După ce s-a sculat din patul de
lehuzie, simţind o puternică chemare, plecase pe munte
şi trăise o vreme acolo preoteasă solitară, rugându-se la
Zalmoxe pentru Regele ei. Îi trimisese de câteva ori
sfaturi înţelepte. Apoi plecase şi ea, senină, la Cer,
încheindu-şi datoria pe pământ.
A rămas el cu cei doi băieţi atât de diferiţi unul de
altul. Andru, era ca un argint viu, într-o continuă
mişcare ... alerga, se căţăra, veşnic plin de cucuie şi
vânătăi...n-avea răbdare să-i asculte pe dascăli şi era
mereu pedepsit ... nu se supăra, râdea şi fugea iar la
trânte şi jocuri, era mereu printre flăcăi. De cum
crescuse, începuse să alerge şi după fete. Părea
uşuratic, dar dacă îl priveai adânc în ochi, vedeai
altceva ... l-a găsit în câteva nopţi, treaz, privind cerul
cu o intensitate pe care nu i-o cunoştea. Sub masca de
nepăsare, băiatul ăsta ascundea trăiri adânci. Fiul lui
cel mare! Darie, era altfel - domol, retras şi sfios ca o
fată, era de mic mereu printre Bătrânii Sfatului,
ascultându-i. Învăţase şi taina luptei, de nevoie, dar nu-
l trăgea inima. Era mereu visător, împletind gânduri
numai de el ştiute. Doicile şi dascălii aveau de furcă,
când cu unul, când cu altul.
Dar ei, băieţii, se înţelegeau bine între ei. Cel mare îl
proteja pe cel mic. Îl ocrotea şi nu se supăra când
prâslea îi dădea câte o lecţie de înţelepciune. Râdea, îl
ciufulea şi îl sălta pe umeri, alergând cu el prin cetate.
„Andru e un suflet bun dar care nu se lasă modelat”,
zâmbi Decebal, se aplecă, mai puse lemne pe foc, aţâţă
jarul şi îşi continuă amintirile cu ochii la flăcările ce
parcă se jucau fugărindu-se printre trunchiuri.
A treia lui soţie, Margena, domoală dar hotărâtă, a
pus ordine în viaţa lui. I-a adus pe lângă iubirea ei, o
linişte aşezată, statornică, ca munţii şi pădurea. Se
simţea împlinit lângă ea, se simţea bine.
Dar uneori, inima şi gândul i-o readuceau pe ea,
Nedeea... iubirea lui năvalnică şi albastră. Atunci îi era
necaz pe omuleţul care apăruse din unirea lor, luându-
i-o, păstrând-o numai pentru sine, în zâmbetul şi ochii
lui.
Margena era o înţeleaptă, care înţelegea şi aştepta
cu răbdare ca el, Domnul, să-şi întoarcă sufletul la ea;
şi din iubirea lor domoală, s- a ivit pe lume întâi o fată,
Doriana, şi apoi Sargex. Mezinul - un băieţel tăcut, cu
ochii mari căprui ca ai mamei lui, suflet curat ca un
ghiocel... plecase sol la Zalmoxe în războiul trecut. Avea
numai 10 ani. Fusese mândru de alegerea Bătrânilor,
dar uneori, amintindu-şi ochii băiatului căutându-i pe
ai săi în ultimele clipe, o durere ca un fulger îl săgeta.
Doriana - Dora - Doruţ era primăvara lui. O
năzbâtie blondă, cu ochii ca frunzele timpurii, năvalnică
şi totuşi sfioasă, alergând mereu printre flori; îi era dor
de ea. Le trimisese pe amândouă, mamă şi fiică, la
adăpost ascuns în munţi, împreună cu femeile şi copiii
cetăţii. Pe loc au rămas doar bărbaţii - să ţină piept
duşmanului; dintre băieţii lui aici era doar Darie.
„Precis e undeva stând cu Bătrânii de vorbă”, zâmbi
mândru Decebal, văzându-l parcă aievea.
În odaie era acum întuneric, lumina doar flacăra
feştilei şi tăciunii din vatră. Gânditor, Decebal se
apropie de altar, stătu o vreme tăcut cu capul plecat,
uitându-se parcă înlăuntrul său, apoi ridică capul şi
privind cerul prin fereastră, rosti cu o voce adâncă şi
gravă:
„Cu inima deschisă, te rog pe tine Zalmoxe, ascultă-
mă! Ţara ta dragă e în mare necaz! Vezi-ne pe noi, cei ce
încercăm să o apărăm; vezi-mă pe mine, cel pus rege prin
voia ta. Vezi-ne şi ajută- ne! Căci la o singură vorbă a ta
romanii se vor răspândi în cele părţi din care au venit”.
Se opri parcă ascultând şi urmă:
„Noi trebuie să luptăm, aşa e, dar rogu-te, învaţă-ne
cum să o facem mai bine. Şi dacă trebuie... dacă e
vremea... dă-ne semn!” Se opri privind lung spre cer apoi
înclină capul cu veneraţie salutând parcă pe cineva tare
drag; îl ridică si rămase aşa, cu privirile agăţate de stele.
Întemeietorii îi spuseseră ceva deosebit pe când se
pregătea de Marea Iniţiere; ştiau şi unii din Bătrâni;
începeau a spune câteodată seara în jurul unui foc
despre un om pe numele lui Andrei, care venise de
departe, din miazăzi, şi se aşezase aici, la noi, lângă
malul Istrului, unde acesta face cot spre miazănoapte,
printre dacii lui Cotiso din câmpia de răsărit.
Multe lucruri povestise Andrei, când urcase sus în
munţi, la peşteri. Le vorbise despre Cer şi despre
Trimisul Lui - un om ce vindecase orbii, sculase din pat
pe cei ce de mulţi ani erau strâmbi şi înţepeniţi, un om
ce făcea numai bine în jurul lui şi care adusese la viaţă
şi morţii. Omul acela vorbea şi răspândea în jur numai
iubire. Mii de oameni îl urmau ascultându-i vorbele. El
îi învăţase cum să trăiască în armonie cu Cerul... cum
să se roage...le lăsase poruncă să se iubească între ei
aşa cum El i-a iubit pe toţi ... dar preoţii acelor locuri
neînţelegându-L, îl răstigniseră pe cruce.
„Dacă venea la noi îl puneam Mare. Preot sau chiar
Rege”, gândi Decebal. Mai spunea Andrei că Acela, la
trei zile de la moarte înviase. Ieşise din mormântul de
piatră şi se arătase ucenicilor săi în trup, ca să creadă
că El este Fiul Celui din Lumină, Fiul Iubirii - este
Hristos. Tare mult le plăcuse tuturor istorisirea. Vorbise
mult cu Vezina si amândoi credeau că Hristos este
desigur un frate, poate un frate mai mare al lui
Zalmoxe... oricum învăţăturile Lui erau aproape la fel cu
cele lăsate lor, dacilor, de Zalmoxe. Desigur, este un
frate mai mare şi mai înţelept, cu mai multă putere,
pentru că zeul dac nu înviase pe nimeni.
Oricum Zalmoxe, era al lor şi ei continuau să se
roage la el, că-l cunoşteau. Şi apoi era şi el acolo sus în
Ceruri. Vezina, ştia cl mai multe de la întemeietori... La
o discuţie de taină îi spusese că Zalmoxe, venit înainte,
pregătise drumul Fratelui Celui Mare şi înţelept, aici, la
daci !
Oftă gânditor şi închise fereastra. Aruncă nişte
ierburi mirositoare în foc şi se duse să se întindă pe
laviţa lui, pe blana ursului alb. Stătea culcat cu ochii
deschişi şi aştepta. Aştepta ca Zalmoxe să-i dea un
semn.
*
* *
După ce ieşise din camera de taină, Vezina porni
spre Sanctuar. Trecea pe coridoare şi prin săli, printre
oşteni, aproape neobservat, în linişte, ca o părere. Pe
nimeni nu deranja, unii nici nu-l observau, atât doar că
lăsa în urma lui o undă de linişte frumos mirositoare. La
una din uşi se opri brusc. Ceva îl neliniştea. Ceva ce
venea din spatele uşii aceleia. Deschise uşa, aşa cum
făcea totdeauna, uşor, pe neauzite, şi pătrunse în odaie.
Pe rafturi de lemn, frumos rânduite lângă perete,
erau diverse obiecte de cult, unele vechi tare şi ne-mai
folosite, altele mai noi, vase de ulei, vase cu diverse
ierburi, unele vindecătoare, altele frumos mirositoare -
vase pline cu praf luminos de aur, soare lichid închis în
piatră; se aflau acolo ştergare de in ţesute de fecioare,
văluri albe de borangic, rânduri de haine ca neaua
pentru preoţi şi preotese (preotese nu mai erau, dar
hainele rămăseseră).
În mijlocul odăii nişte umbre tropăiau într-un dans
ciudat. Privi mai bine la oamenii ce se învârteau ameţiţi
parcă, ridicând mâinile şi coborându-le până la pământ,
ca într-un ritual straniu, bolborosind ceva cu icnete şi
sunete de groază. În mijlocul lor era o măsură cu un
blid din care ieşea o şuviţă subţire de fum răspândind o
duhoare grea. În odaie domnea întunericul, doar un
opaiţ mic de veghe lumina palid feţele oamenilor. „Ce
figuri schimonosite!”, gândi Vezina şi dintr-odată...
recunoscu pe doi dintre ei: erau preoţi, învăţăcei de-ai
lui. Ceilalţi patru ... parcă îi cunoştea, îi mai văzuse prin
cetate - erau dintre negustorii nomazi, călători veşnici ce
treceau uneori prin ţară; se ocupau cu vrăji şi
descântece mai mult decât de negoţ.
Magii negri! Puţin sălbatici, certaţi cu apa, cu ochii
veşnic umblători după luat, aveau obiceiuri ciudate şi
vorba mieroasă. Oamenii spuneau că puteau chema
sufletele celor care muriseră şi le puneau să-i slujească.
Urâtă treabă, neplăcută lui Zalmoxe! Urâţi oameni, ca
fire şi ... ca miros. Strâmbând din nas, dar stăpânindu-
se; Vezina întrebă candid:
- Ce faceţi aici? Ce-i învârteala asta?
Preoţii se opriră, aşa cum îi prinsese vorba; sudori
reci începură să le curgă pe spate. Nu îndrăzneau nici
să ridice ochii din pământ. Cei patru străini se rotiră, se
întoarseră ameninţători, dar recunoscându-l, începură
să se plece şi să se îndoaie, să miorlăie nişte vorbe, din
care nu se distingea nimic.
Marele Preot se întoarse, deschise uşa şi strigă
straja.
- Luaţi-i pe ăşti patru oameni şi duceţi-i afară din
cetate, şi să nu-i mai lăsaţi să intre. Vedeţi cine era de
pază când au venit călcând consemnul!?
După ce porunca a fost îndeplinită, continuă,
întorcându-se spre preoţii ce încremeniseră, stane de
piatră cu ochii în podele.
- Iar voi, ce aveţi a spune? Doar nu v-aţi înghiţit
limbile şi nici o boală nu v-a luat graiul de vreme ce abia
s-au stins ecourile bolboroselii voastre?! Ce făceaţi aici,
lângă locurile noastre sacre, cu nişte străini de aceştia
netrebnici?... Aţi adus urâtul în mijlocul nostru? Ce
aveţi aici în strachină?... Tăceţi?! Nu spuneţi nimic?!
Mie puteţi să nu-mi spuneţi, dar pe Zalmoxe nu-l
păcăliţi! Vă aştept într- un ceas, la altarul din
sanctuarul mic!
Îi privi îndelung, cu durere şi mânie, se întoarse şi
ieşi pe uşă, mai greu parcă de cum intrase. Îl trăgea în
jos amarul... erau preoţi de-ai lui pe care îi crescuse de
mici, văzuse cum inima lor se deschide, îi învăţase cu
răbdare ani în şir din taina stelelor şi a timpului, din
taina lecuirii sufletelor şi a trupurilor, din învăţăceii lui -
acum ei, călcau legile sacre. Ce se-ntâmplase în sufletele
lor? Unde le dispăruse lumina şi curăţenia privirii? Ce
nu fusese temeinic pus şi se dărâmase? Aduceau străini
cu obiceiuri urâte lângă sanctuarul lor, locul lor de
reculegere şi rugăciune, locul lor de înălţare spre Cer...
ca să facă ce? Incantaţii ciudate la nişte zei ce nu erau
bine-plăcuţi lui Zalmoxe. Aşa simţea el. Şi asta acum,
tocmai când neamul are mai mare nevoie de unire în
faţa duşmanului. „De unde le-au venit ideile astea
ciudate? Cine i-a învăluit? Cum i-au cunoscut? Probabil
de când i-am trimis la Roma cu solie; am auzit eu ceva
despre nişte chefuri, femei, aur... dar am zis căi-i doar o
rătăcire a tinereţii”.
Oftă trist; din cei 33 de învăţăcei, uite că trei nu l-
au înţeles şi nici el nu a luat bine seama la ei. Şi-a
amintit ca abia vorbise cu Decebal de trădare şi
trădători. Pângărire de suflet şi de credinţă!
Intră în sanctuar şi se opri în dreapta altarului, mai
aprinse încă o feştilă, aruncă ierburi mirositoare în
flacără şi stătu aşa, gânditor şi trist, apoi deodată, se
aşeză jos pe o piatră, obosit de amărăciune şi rămase
cufundat în cugetări adânci.
Şi vremea trecu. Puţină, multă, nu ştia; când
deodată auzi paşi pe dale apropiindu-se. Deschise ochii
larg, adunându-se parcă şi îi văzu pe cei doi vinovaţi
apropiindu-se; se ridică şi stătu în faţa lor aspru, trist.
După ce s-au închinat, întâi în faţa altarului şi apoi în
faţa Marelui Preot unul dintre ci zise cu obrăznicie:
- Am vrut să ajutăm cetatea. Străinii ne-au promis
că în schimbul aurului vor asmuţi duhurile
întunericului contra romanilor. Aşa că, noi putem să vă
ajutăm! Vorbea de parcă ar fi cerut şi un premiu pentru
ce făcuseră.
- Sărmanilor! V-aţi aliat cu bezna ca să ajutaţi
Soarele! Au nu ştiţi voi oare că lumina alungă orice
întuneric? Cum aţi putut?! Doar tot ce v-am învăţat eu a
fost legat de Cer, de Soare, de Lumină, de Iubire. Unde
aţi găsit voi murdăria şi minciuna în care vă scăldaţi?
Plecaţi din faţa mea şi din cetate; să nu vă mai văd
vreodată! Trădarea sufletului este cea mai gravă! Rugaţi-
vă la Zalmoxe ca bolboroselile voastre să nu fie rodnice,
căci altfel mare blestem aduceţi în casa noastră! Plecaţi
odată! Aţi început şi voi să mirosiţi urât... Plecaţi!
Nu striga, dar glasul Iui lovea ca un bici. Cei doi se
buluciră spre uşi şi ieşiră în grabă. După ce ecoul
paşilor lor se stinse şi liniştea se aşternu deplină în
sanctuar, Vezina se întoarse încet şi se îndreptă spre
altar. Acolo, în picioare, în lumina feştilelor ce ardeau,
închise ochii şi se cufundă parcă înlăuntrul său. Stătu
aşa, nemişcat, o vreme, cu respiraţia atârnată ... undeva
sus.
O clipă, cât o eternitate, trupul Marelui Preot păru
că-şi ia zborul pe unda sufletului, apoi Vezina ridică
mâinile încet în sus a rugă, aripi albe cătând către înalt.
„Zalmoxe, Tu cel din Ceruri, care ne aperi şi ne ajuţi,
ne cerţi şi ne mângâi, Tu, îndură-te de nemernicii ăştia,
de prostia lor, şi şterge vorbele lor nesocotite ca să nu
stârnească răul asupra noastră, căci şi fără asta suntem
la mare necaz”.
Ajută-ne în ceasul durerilor noastre. Şi dacă trebuie,
dă-ne un semn, Doamne, ca să-Ţi cunoaştem voia... şi să
purcedem la fapte.
Ia-l în grija Ta pe regele nostru, Decebal şi condu-i Tu
gândurile şi paşii!
Ocroteşte-Ţi Stăpâne poporul că la mare strâmtoare
este! Roagă-te Zalmoxe la Cel Prea Luminat pentru noi!”
Marele Preot rămase cu braţele ridicate într-o rugă
mută, continuă, ca o statuie a implorării, ca un zid
luminos în faţa urâciunii invocate de doi... da, de doi
copii ai săi.
*
Ploaia stătuse parcă să se odihnească. Şi pe când în
cetate, un Rege şi un Mare Preot se adânceau în
rugăciune, afară, nu departe de ziduri, pe malul râului,
doi tineri vorbeau in şoaptă, ţinându-se de mână.
Păreau a fi doi băieţi tineri după îmbrăcăminte, dar
după glas unul era prea gingaş pentru aceasta.
- De ce n-ai plecat cu femeile, sus, în munte? Cât
crezi c-ai să rămâi aşa, ascunsă în hainele astea? Regele
o să te vadă şi atunci... să te ţii! se auzi dojenitor vocea
baritonală a unuia din tineri. Şi pe urmă aici e luptă,
dacă ţi se întâmplă ceva!
- Nu mă interesează nimic - replică glasul argintiu -
şi nu ştiu nimic decât că te iubesc, Darie; nu voi să te
las singur la primejdie. Am să stau lângă tine! Ştiu să
mă bat ca băieţii; doar m-a învăţat tata!
- Dar o să te descopere cineva, o să te recunoască că
nu eşti băiat!
- Ba nu! Stau mai mult pe lângă tătuca şi fratele
meu, au ei grijă. Dar la luptă, să ştii că vin lângă tine.
Nu mă alunga că oricum vin în urma ta.
-Tu n-ai fost în nici o luptă, nu ştii cum este când
vine cineva asupra ta cu sabia şi dacă nu eşti puternic
şi atent, o păţeşti. Du-te mai bine sus, la femei, când m-
oi întoarce din luptă, să aibă cine mă aştepta, dragă!
- Ba! Eu stau lângă tine. Nu te teme, tătuca m-a
învăţat de toate, ca pe un băiat: să trag cu arcul, să mă
bat cu pumnii şi cu sabia, ba ştiu chiar să mă bat şi cu
ciomagul!
- Măi, da grozavă fată eşti tu Ilinca! şi tânărul nu
mai apucă să mai zică nimic, că două mânuţe gingaşe
se şi încolăciseră după gâtul lui, trăgându-l în jos.
Luna, dintre fagi, mai apucă să vadă sărutul lung al
tinerilor şi apoi, discretă, se ascunse după un nor.
*
În tabăra romană domnea liniştea şi întunericul.
Ploua mărunt, continuu, cicălitor, udând tot. Nici un foc
nu stătea aprins. În corturi, zgribuliţi de frig, romanii
dormeau încercând să-şi uite foamea. Străjile îşi făceau
diurnul atente la orice zgomot, la orice foşnet.
În cortul mare imperial, Traian stătea la sfat cu
generalii săi. Era mânios din cale-afară. Erau înglodaţi
aici, în ploaie şi nu puteau urni maşinile de război,
carele de luptă; cavaleria şi infanteria înaintau greu
printre trunchiurile şi bolovanii prăvăliţi de ape.
Stăteau pe loc, pradă fantomelor albe, care dădeau
iama noaptea şi făceau victime. Cu greu au prins acum
câteva nopţi, două dintre ele şi ce să vezi - erau femei.
Au ajuns să se lupte cu femeile! în ţara asta parcă totul
se luptă cu el: pădurea cu copacii ei ce ascund capcane,
apa asta care curge din cer şi alta care se revarsă din
matcă, cerul tună şi fulgeră... şi mulţi zic că sunt semne
că trebuie să se întoarcă. I-au bătut pe daci în câteva
rânduri, erau aici, în inima ţării... Învingători... dar de
ce nu aveau bucuria izbânzii?! Era ceva, în aer parcă,
care-i împingea înapoi... Îi descuraja.
„Poate aveau dreptate... cum le zicea... da, magii
negri” - şi Traian parcă îi văzu în faţa ochilor: tuciurii,
cu ochii mici, puţin piezişi, ziceau că fac negoţ; dar toţi
ştiau că ăsta era doar un motiv să fie lăsaţi să treacă.
Mereu se fereau, se doseau prin locuri întunecoase de
parcă se ascundeau de ceva. De la iscoadele sale ştia că
noaptea ies ca şobolanii şi fac nişte ritualuri stranii prin
păduri sau alte locuri ferite, cu sânge de om şi de
animal. Nu avea încredere în ei, deşi unii generali de ai
lui se folosiseră de ei: Silvanus şi-a adus înapoi sclavul
fugit, Flavianus a reuşit să se însoţească cu o matroană
care îl respingea de ani de zile, pe Cornelius l-au
vindecat de dureri de şale.
Magii ăştia ziceau că dacii sunt un popor mai
aparte, cu zei puternici, iar cetăţile lor au nişte altare,
nişte sanctuare, locuri sacre, în care ei vorbesc direct cu
zeul lor. Mai ziceau ceva şi mai ciudat: că dacii se
credeau nemuritori.
Nu înţelegea ce însemnă asta. Doar el îi văzuse cum
mor în luptă şi... nu se mai scoală. Prostii! Nu-i plăceau
magii negri, dar... poate o să asculte sfatul lor şi o să
distrugă complet cetăţile, cu altare cu tot, probabil că
aveau şi preoţi deosebiţi... şi pe ei o să-i caute.
„Să văd dacă şi atunci vor merge la moarte râzând
ca acum. M-am săturat de zâmbetele lor. Mă sfidează,
asta e! Toată ţara asta, parcă mă sfidează!“
Se plimba înciudat prin cort de colo colo; picurii de
ploaie loveau într-un ritm egal învelişul coltului. Ce-ar
vrea să fie acum în însorita Romă! Să simtă căldura
soarelui! Dar până nu distruge cuibul ăsta de daci ce i
se împotrivesc cu atâta dârzenie, nu se lasă. O să treacă
totul prin foc şi sabie. N-o să lase piatră pe piatră. Iar pe
ei, pe daci îi va duce robi în lanţuri, în urma carului său
de luptă.
Iar comoara... va dezgropa misterioasa comoară a
dacilor şi o va duce la Roma. Nimeni nu ştia că un dac
bicisnic, venise pe ascuns în cortul său şi în schimbul
vieţii şi a unei părţi din comoară, i-a dezvăluit locul
ascunzătorii. O ştia bine, doar era prieten cu Decebal.
Prieten... o grimasă de silă apăru pe faţa
împăratului. Nu-i suporta pe trădători, dar ce să-i faci,
trebuia să-i folosească. După ce va intra în cetate şi va
lua comoara, va şti cl ce să facă cu trădătorul, cu
Bicilius. Cum au putut însă dacii, să facă prostia şi să
pună tezaurul dac într-un singur loc, nu înţelegea.
Trebuie să aibă răbdare. Privi pe rând la cei cinci
bărbaţi ce stăteau posomorâţi în jurul mesei; aveau
figuri obosite dar hotărâte, neîndurătoare.
- Ce ziceţi să facem vitejilor!? Nu mai avem mâncare,
iar apa, ne-a udat toate carele! Decebal, în calea noastră
a făcut prăpăd: grânele le-a ars, vitele le-a ascuns,
oamenii au plecat în bejenie, totul e pustiu, totul e
împotriva noastră, dar aşa cum e, trebuie să învingem.
Cum stăm cu moralul oştenilor?
- Binişor! Dar oricum, în scădere. Îi mai ţine doar
gândul la bogăţiile cetăţilor, deşi ploaia asta le macină
nervii încet, încet. Atâta aşteptare! Iar caii s-au lenevit.
Frumoasă ţară, dar parcă prea sălbatică - şi romanul
privi gânditor afară la pădurea ce se zărea prin uşa
cortului.
- Flavianus, nu uita de bogăţiile ei! Aur, eu văd aur
peste tot! Şi drumurile parcă sunt poleite cu aur; îmi
vine să strâng toată pulberea asta strălucitoare în saci
şi să o duc la Roma. Vreau să devin un cetăţean bogat,
poate chiar intru în Senat.
- Până să ajungi la aur, înnebuneşti aici mai ales
noaptea. Până şi pietrele vorbesc, te lovesc, te alungă.
Eu zic să plecăm înapoi, că multe semne ni s-au arătat -
aşa zic şi cei bătrâni din trupă. Nu sunt laşi - dar aici
nu este luptă deschisă, te împresoară ceva nevăzut care
te apasă... te învinge.
- Te-ai speriat degeaba Comelius! Ţi-am spus să nu
mai bei că ai vedenii. Când eşti treaz parcă eşti altfel.
Mai bine du-te şi te culcă.
Traian se uita pe rând la ei cum se apostrofau unii
pe alţii. Îi înţelegea... şi el voia să plece, dar nu înainte
de a învinge definitiv, pe daci.
Numai unul dintre ei, cel mal tânăr, nu se
amestecase în vorbă. Traian îi zâmbi. Îi era drag Amilius
pentru curajul şi cinstea lui.
- Dar tu, ce spui?
- Cum porunceşti tu, împărate! Eu ascult!
- Ştiu că-mi eşti fidel Amilius şi mă bizui pe tine. Dar
ia spune- mi, ce face prizoniera ta, femeia dacă pe care
ţi-am dăruit-o? Cum te descurci cu ea? Vezi că e de
neam nobil, Bicilius spune că e logodnica fiului cel mare
al lui Decebal. O pradă frumoasă pentru tine, nu-i aşa?
Dar ce faci, te-ai înroşit ca o fată mare?!
- A fugit stăpâne, nu ştiu cum, dar a dispărut din
cort noaptea trecută.
- Cu străjile la uşă? De aici, din mijlocul oştenilor?
- Cu străjile... În jurul cortului. Nu ştiu cum...
- Amilius, de ce n-ai legat-o?
- Stăpâne, doar nu era o sălbăticiune, ci o femeie şi
încă o femeie frumoasă!
- Tu te-ai îndrăgostit de ea, băiete şi ai lăsat-o să
plece, nu-i aşa? Te-a vrăjit.... şi a scăpat.
Amilius lăsă capul jos. Nimic nu-i scăpa
împăratului; se îndrăgostise de femeie de la prima
privire. Era gingaşă, frumoasă, dar în acelaşi timp
curajoasă şi dârză; cu greu, prin vicleşug, au prins-o pe
ea şi pe amica ei în timp ce trăgea cu arcul în oşteni. În
rochiile lor lungi ,albe, păreau nişte fantome, aşa repede
dispăreau în pădure.
O chema Andrada. Era adevărat, o lăsase să plece;
trimisese straja în alt loc şi ieşise şi el din cort. În tabără
era atunci linişte, toţi dormeau zgribuliţi în corturi sau
se adăposteau de ploaie. A văzut-o, umbră albă, cum se
strecura prin noapte spre codru, liberă şi îndrăzneaţă ca
pasărea cerului.
„Să ai parte de noroc, şi fericire!” i-a strigat sufletul
lui; şi parcă auzindu-l femeia a întors capul, l-a privit, i-
a făcut un semn uşor cu mâna, ca o fluturare de aripă
şi a dispărut în noapte.
- Gata cu sporovăială! se auzi de odată glasul
supărat al împăratului. V-am chemat să alcătuim planul
de atac. Bicilius ne-a arătat drumul de acces spre
cetate. Mâine în zori, cu toată ploaia asta, atacăm!
*
* *
Mai era puţin până la ziuă, noaptea îşi strângea
vălurile întunericului, grijulie ca o gospodină. Pe cer îşi
începeau drumul emisarii luminii ce venea - primele
raze ale astrului ce încă sta ascuns după munţi -
păsările începeau să se foiască în cuiburi ciripind una
către alta; cele mai harnice se şi îmbăiau deja în
picăturile de rouă, brazii se unduiau uşor, dezmorţindu-
se după un somn odihnitor, de undeva din zări se auzi
cântecul unui cocoş... primele ceasuri ale unui început
de zi.
Tropot de copite... undeva în depărtare... apoi din ce
în ce mai aproape... un călăreţ grăbit venea pe potecă
vrând parcă să prindă zorile înainte de a se ridica spre
înalt. Îşi îmboldea căluţul cu călcâiele şi cu vorba: „Mai
repede... trebuie să ajungem la timp... hai, încă puţin...
grăbeşte-ie... să ducem vestea”.
Înţelegând parcă vorba şi graba, cu sufletul lângă
sufletul omului, roibul parcă zbura. Trebuiau să ajungă
la aşezările din poieniţă cu vestea cea rea: romanii
aflaseră cărările lor tainice. Zile şi nopţi stătuse de
veghe, nevăzut, iscodind mişcările trupelor romane...
intuindu-le frământările, nemulţumirile. Pândea clipa
hotărârii: retragere sau atac. Abia la miezul nopţii ce
trecuse, comandanţii de legiuni dăduseră ordinul: în
zori de zi începea atacul.
I-a urmărit de sus, mergând cu greu, cai şi călăreţi,
care de luptă, pedestraşi, printre bolovani şi trunchiuri
căzute... dar înaintând... când deodată armata se
împărţi în două, o parte îşi continuă drumul înainte, iar
ceilalţi, începură a urca pieptiş, ocolind şi întorcându-se
parcă. Şi dintr-o dată îşi dădu seama: romanii căutau
poteca tainică ce ducea spre cetate... urma să le cadă în
spate. Trădare! Numai un localnic îi putea duce spre
drumul acesta atât de bine ascuns încât şi ei, cei de
aici, trebuiau să fie atenţi să-l găsească.
Din loc în loc, până la cetate, în poieniţe ascunse
printre brazi, aşezări liniştite de daci vieţuiau în
armonie cu muntele şi Cerni; erau familiile oştenilor din
cetate, ale crescătorilor de oi, meşteşugarilor, toţi cei
care împreună împlineau viaţa cetăţilor. Acum, oştenii,
toţi bărbaţii şi flăcăii în putere, erau la luptă... În
aşezări rămăseseră numai bătrânii neputincioşi, copiii şi
o parte din femei. Trebuia să le dea de veste... să plece
cât mai repede... să lase tot şi să plece, sus în munţi
sau în peşteră... să fugă din calea duşmanului. Când
ajunse în dreptul primelor case, ici colo se zărea lumina
câtorva opaiţe deja aprinse. Dacii se pregăteau să-şi
înceapă noua zi.
Strigătul de chemare şi pericol înfioră zările. De
peste tot răsăriră în prag şi se apropiară în grabă femei
împletindu-şi cosiţele încă ciufulite de somn; se auzeau
scâncete şi strigăte de copii. Vestea a căzut rea ca tăişul
unui topor, întrerupând firescul zilei. Să se grăbească...
trebuiau să strângă cât puteau şi să plece. Iscoada plecă
mai departe pe cărare, să ducă vestea şi la ceilalţi.
Femeile alergară spre case şi într-o clipită tot satul
se însufleţi ca un furnicar: se încărcau care, se înjugau
boii, se pregăteau copiii, cei neputincioşi erau aşezaţi cu
grijă între cojoace; se ascundeau în hrube proviziile ce
nu mai încăpeau, să nu cadă nimic în mâna
duşmanului. Femeile în putere şi cei câţiva băietani ce
mai rămăseseră acasă îşi luară arcul şi tolba cu săgeţi
pe umeri şi înconjurară grupul, protejându-l. Încet-încet
plecară pe diurnul bejeniei. După ce şi-a urcat bunurile
în car, Gemiţia îşi sărută sora mai mică încredinţându-i
frâiele. Se vor întâlni sus la peşteră. Ea trebuia să ia
drumul stânei, să le iasă înainte copiilor, să-i conducă
spre adăpost; cei mici plecaseră de o zi, sus la oi, cu
mâncare pentru tatăl lor, iar acum era vremea să se
întoarcă... să nu cadă în mâinile duşmanului.
Mergea grăbită uitându-se în toate părţile, prin
tufele de mure, sau prin zmeurişuri ca nu cumva
năzdrăvanii cei mici să se fi oprit să se ospăteze... se
puteau depărta de dram ca să culeagă ciuperci „Codruţ,
Iza, sunteţi pe aici? Veniţi la mama!... Codruţ... Iza...”.
Strigătului ei îi răspundeau numai păsărelele ciripind
nedumerite. Urca în grabă, din ce în ce mai repede,
pieptiş, lăsând cărăruia, agăţându-se de rădăcini şi
crengi ca să ajungă mai repede... poate n-au apucat să
plece încă... din când în când se oprea şi îi striga.
Au întâmpinat-o întâi câinii cei mari, atenţi, cu
botul în vânt, adulmecând-o; apoi au început a da
bucuroşi din coadă. Când a ajuns la coliba stânei abia
mai răsufla; deschise uşa grăbită... privi... şi se lăsă jos
să cadă, uşurată: cei doi prunci ai ei dormeau încă
liniştiţi zâmbind unui vis de copil. Stătu câteva clipe
privindu-i, apoi se ridică şi se duse să-şi caute bărbatul.
Îl găsi în staulul oilor îngrijind o mioară beteagă. Se
aşeză lângă el şi începu ai spune vestea cea rea. Şi
stătură aşa, cap lângă cap, inimă lângă inimă,
sfatuindu-se până când se auzi pe pajişte râsul argintiu
al celor mici. Atunci Gemiţia se ridică şi se duse să-i
pregătească de plecare. Bărbatul rămase gânditor. „Ce
m-aş mai duce şi eu să lupt, să fiu cu ei să-i apăr!” Dar
nu putea pleca; obştea îi lăsase în grijă turma de oi de
când se întorsese din războiul trecut fără mâna dreaptă.
Asta era treaba lui şi trebuia să şi-o facă bine ... mai
ales în timpuri de restrişte. Gemiţia se apropie cu cei doi
copii de mână, erau gata de plecare.
- Poate ar fi mai bine să rămâneţi aici, la stână ! M-
ai putea ajuta pe mine. Nu cred că romanii vor urca
până aici.
- Gavrix, din toată inima aş vrea să pot rămâne, dar
obştea are nevoie de mine. Trebuie să mă duc să-i ajut.
- Lasă măcar copiii!
- Noi vrem să mergem cu mama! şi două perechi de
ochi rugători se îndreptară spre Gemiţia.
- Nu ştiu ce să zic, ţi i-aş lăsa, dar mai mult or să te
încurce... mi-ar fi dor de ei şi lor de mine... şi poate mi-
or fi de ajutor. Lasă-i să vină cu mine la peşteră.
- Zalmoxe să vă ocrotească, femeie! Tu ştii ce faci!
mâna bărbatului urcă mângâind uşor, cu sfială parcă,
pletele femeii, apoi creştetele cârlionţate ale pruncilor. Îi
privi adânc în luminile ochilor, apoi se aplecă şi îi luă în
braţe pe rând, aşa, într-o mână, le sărută obrajii
îmbujoraţi... apoi se ridică şi stătu în faţa ei drept,
luându-şi rămas bun... o îmbrăţişă cu gingăşie şi
stătură aşa privindu-se... o clipă... o eternitate. Apoi
femeia, oftând uşor, se desprinse zicând:
- Rămâi cu sănătate, Zalmoxe să te ocrotescă!
Gemiţia se îndepărtă, siluetă albă cu doi îngeraşi de
mână. Bărbatul rămase privind în urma lor, apoi oftă, se
întoarse şi se duse spre treaba lui: oştirile aveau nevoie
de hrană şi el nu putea să-şi irosească timpul.
Cobora cu grijă urmărind poteca, fir ascuns ce
ducea spre adăpostul din peşteră. Acolo trebuia să
întâlnească restul obştei, să se aşeze şi să aştepte ca
duşmanul să plece de pe tărâmurile lor. „Am fi putut
pleca din vreme, atunci când femeile şi copii cetăţii au
urcat spre adăposturi. Dar obştea noastră, ca şi celelalte
din poieniţele alăturate, erau departe de mersul
duşmanului... drumul spre ele era tainic şi bine ascuns...
şi apoi, noi trebuia să rămânem pe loc, să coacem pâini,
să coasem haine, pieptare şi coifuri din piele... să ajutăm
cetatea. Luptăm cu toţii în felul nostru... dar acum cineva
trădase şi calea spre aşezări fusese deschisă”. Gândurile
i se învălmăşeau, tulburând-o; cei doi copii mergeau şi
ei tăcuţi, înţelegând parcă.
Au ajuns la peşteră, pe drum ocolit, pe culmi de
munţi, după ce soarele îşi începuse coborâşul. Locul era
gol. „N-au ajuns încă... Boii trag greu... Merg prea încet...
Totuşi ar fi trebuit să ajungă... Dacă... nu se poate,
Zalmoxe nu ne lasă”.
Luând din nou copiii de mână porni pe drumul pe
care obştea trebuia să vină; voia să le iasă înainte.
Mergea atentă ascultând sunetele pădurii. Şi dintr-o
dată se opri: un zgomot nelămurit, de zăngănit de arme,
tropote de cai, strigăte de oameni se apropia parcă
auzindu-se din ce în ce mai desluşit, mai aproape. Privi
înjur şi căută un ascunziş, zări nişte tufe, sus pe
stâncă, deasupra drumului, urcară şi se ascunseră în
tăcere. Stăteau încremeniţi uitându-se în jos.
După puţină vreme apărură după cotitură trupele
romane. Cu zale pe piept, căşti metalice pe cap, purtând
lăncile cu semeţie, înaintau. Mergeau pe drumul spre
cetate... treceau şi nu se mai terminau. „Mergând aşa,
mâine în zori ajung la porţile Sarmisegetuzei... Dar unde
sunt ai noştri?” Şi dintr-o dată îi văzu: printre oşteni,
între lăncii, carele lor cu bunuri şi provizii şi în urma lor
legate în frânghii o parte din femei şi câţiva băietani. Cu
hainele rupte, însângeraţi şi loviţi, mergeau cu greu
ascunzându-şi cu demnitate durerea. „Dar unde sunt
ceilalţi? Bătrânii, copii mici?... Celelalte femei? Sora
mea?” nu mai avea răbdare, voia să pornească înapoi
să-i găsească. Dar trebuia să mai aştepte, romanii încă
treceau.
După un timp ce ei i-se păru cât un veac, totul se
linişti şi praful de pe drum se aşeză la loc... zgomotele se
stinseră... parcă totul în jur îşi revenea la viaţă.
Cercetând împrejurimile, Gemiţia ieşi din ascunziş
şi porni grăbită spre aşezare, urmărind firul drumului,
dar ascunzându-se mereu printre copaci şi tufişuri.
Urmele trecerii romanilor se vedeau peste tot: crengi
rupte, bolovani răsturnaţi.
Simţea o îndârjire dureroasă în ea. Ostenise de
atâta mers, obosiseră şi copii... dar mergeau mai
departe chemaţi de o forţă tainică ce-i atrăgea.
Dintr-o dată văzu... văzu, dar sufletul ei nu voia să
înţeleagă... stătea încremenită ţinându-şi copiii de mână
şi privind la ce mai rămăsese din obştea ei: răspândiţi
pe marginea drumului, trupurile bătrânilor, zăceau
încremenite în neputinţa morţii... zăceau printre
bolovani şi resturi de care, haine rupte... urme ale unei
bătălii inegale. Şi printre ei, ţinând încă arcul în mână
câteva dintre femeile şi băietanii obştei. ,J)ar unde sunt
cei mici?” înainta cu paşii de durere privind într-o parte
şi în alta şi în cele din urmă îi găsi. Fuseseră strânşi
împreună şi aruncaţi în râpa ce străjuia într-o latură.
Gemând ca o fiară rănită, femeia începu să coboare
ţinându-se de rădăcini şi crengi până la ei... câţiva mai
mişcau din mânuţe, dar aveau căpşoarele zdrobite.
- Zalmoxe, ăştia nu-s oameni! Sunt mai răi ca
fiarele! De ce îngădui? Aplecându-se spre trupurile
zdrobite Gemiţia cercetă cu ochii şi cu sufletul căutând
urmele de viaţă. La sfârşit luă în braţe două trupuri de
copil în care i se păru că inima mai bate încă. Urcă cu
greu, sprijinindu-se în coate şi genunchi, purtându-şi
preţioasa povară. Ajunsă sus, se aşeză un pic să se
odihnească. Apoi îşi desprinse fota din jurul taliei, îşi
scoase marama din cap, şi făcu din ele două trăistuţe în
care puse trupurile schilodite, le agăţă de umeri şi
apucându-şi de mână copiii ce stăteau încă încremeniţi
privind, dădu să plece pe drumul spre stână, dar se
opri. Se întoarse, mai privi odată locul măcelului şi
spuse:
- Să nu uitaţi niciodată ce aţi văzut aici, în Valea
Rea! Apoi dispăru în pădure, urcând spre stână.
*
* *
Începea să se lumineze de ziuă. Ploaia stătuse de cu
seară. Acum, în cetate totul apărea curat şi proaspăt la
ivirea zorilor. Mai erau nori pe cer. dar dintr-un colţ
începea să se arate soarele.
În cetate, cei doi bărbaţi de frunte nu dormeau,
încet şi gânditor, vrând parcă să menajeze oştenii ce
încă moţăiau, Vezina străbătea culoarele spre Rege.
Ajunse în dreptul odăii de taină... străjite se dădură de o
parte facându-i loc să treacă. Deschise uşa şi intră.
Decebal stătea culcat pe blana lui de urs cu ochii
deschişi. Când îl văzu se ridică ferm şi hotărât.
- Să ai o zi bună, Decebal! Şi să izbândeşti!
- Şi ziua ta să fie bună, Vezina! Şi viaţa ta! Spune-mi
ce semn ai primit? Dar grăbit, neaşteptând răspunsul
Marelui Preot, Decebal vorbi cu emoţie primul:
- Nu ştiu dacă am dormit sau am fost treaz. Am
văzut patru dintre întemeietori, cu glugile albe trase pe
cap, dar... prin glugi le vedeam feţele... erau luminoase;
abia puteai distinge trăsăturile de atâta strălucire...
Parcă îi cunoşteam bine. Au venit, s-au aşezat în jurul
meu şi m-au luat de mâini; o senzaţie de forţă, de iubire
mare, puternică, năvalnică mi-a umplut fiinţa. Unul
dintre ei mi-a zis: venit timpul, ţara e în pericol! Vino! Te
aşteptăm! Şi... fii atent!” mi- a spus-o fără glas dar am
înţeles tot. Apoi au dispărut; iar eu, crede- mă, am
lăcrimat de fericire. M-a cuprins aşa... o bucurie marc.
- Păstrează bine fericirea în inima ta, Rege, căci nu o
să fie uşor drumul tău şi nici lipsit de primejdii nu o să
fie. Am văzut un porumbel alb ce zbura spre soare şi un
corb uriaş apărut din senin care s-a repezit la el,
lovindu-l. O pasăre stranie, urâcioasă ...ucigaşă!
Ai grijă Decebal, fii atent! Soarta Daciei e în mâinile
tale. Zalmoxe fie cu tine!
Vezina veni încet spre Rege şi cei doi se îmbrăţişară
bărbăteşte de rămas bun. Stătură aşa câteva clipe lungi,
transmiţându-şi parcă unul altuia încredere, putere,
căldură.
- Vezina, tu rămâi aici, în cetate, împreună cu
Darie, să ţineţi piept romanilor până mă întorc. Ai tu
grijă... frate!
Aşa şi erau - fraţi de dureri, de hotărâri şi de
bucurii. Stăteau alături, umăr la umăr, in fruntea ţării
de aproape 20 de ani. Din uşă, Vezina se mai întoarse
odată şi îl privi lung pe Rege. De ce simţea oare că îl
vedea pentru ultima dată?! Cu glasul tulburat îi mai
dădu câteva poveţe pentru drum şi ieşi repede.
Închise uşa după el şi de durere nu mai putu să
facă nici un pas. Răsuflă adânc, făcu un efort şi se
desprinse din loc, ducându-se să verifice apărarea
cetăţii. Îl sculă din somn pe Darie; („Cam somnoros
băiatul ăsta, parcă nu doarme noaptea”) şi plecară
amândoi spre foişor. În grabă uită să-i spună că tatăl
său pleacă, că poate...
Decebal ieşi şi el la scurt timp şi se pregăti de drum.
Alese doar câţiva oşteni, luă puţine merinde şi calul lui
năzdrăvan. N-a mai zăbovit nici să-şi ia rămas bun de la
Darie, dar nu-i nimic... se va întoarce; şi Regele ieşi în
galop pe poarta dinspre răsărit zburând parcă spre
soare cu oştenii după el. Mergea condus de forţe
nevăzute, prin sufletul lui, cu mintea nu ştia unde. Şi-
au mers ore bune, când călare, când pe jos, furişându-
se printre pâlcuri răzleţe de romani. Ce le-ar mai fi
atacat, dar n-avea voie să primejduiască acţiunea, n-
avea timp pentru ei... se va întoarce şi atunci..
A ajuns la locul întâlnirii, în amurg, când soarele
începea să se ascundă după brazii înalţi. Şi dintr-o dată
recunoscu locul... mai fusese aici, întâi cu tatăl său şi
apoi de vreo două ori singur; venise la sfat, ceruse
poveţe şi învăţătură de la înţelepţii din peşteră. De fapt
nici nu ştia de unde vin ei aici la întâlnire. Tatăl său -
Scorillo, îi spusese: „Din cele patru zări”. Ajungeai aici
numai când ei îţi deschideau drumul, altfel rătăceai prin
jur mult timp şi nu-i găseai.
Se întâlneau în marginea poieniţei, lângă stânca
aidoma unei căciuli, ca şi acum. Urmele jarului se mai
vedeau încă, tăciunii mai ardeau mocnit, dar bătrânii
înţelepţi... adormiseră. Nu-i mai văzuse până acum atât
de obosiţi; stăteau, în jurul lemnelor aproape stinse,
culcaţi, şi probabil... visau. Decebal descălecă, se
apropie şi cu respect atinse umerii celui mai aproape.
- Întemeietorule, am venit! Te salut şi îţi doresc...
Dar acesta stătea prea inert aşa că Decebal se opri
din vorbă, se aplecă şi trase gluga de o parte. O faţă
senină de bătrân, cu ochii deschişi privind eternitatea.
Murise. Si atunci, văzu pata de sânge de pe spatele lui.
Se duse către ceilalţi. Toţi morţi! Romanii trecuseră pe
aici şi se împiedicaseră de cei patru bătrâni; ce rău le
făceau? Dar... cum de-i găsiseră? Şi acum el ce să facă?
Fără ei... nu mai ştia.
Deodată, din spate se auziră foşnete, trosnete de
crengi călcate, paşi care fugeau; unul din oştenii care se
îndepărtaseră cercetând împrejurimile se năpustise într-
un tufiş şi trase afară o pocitanie de om tuciuriu, cu
ochii piezişi ce începuse să se tânguie de frică. II aduse
în faţa lui Decebal.
- Mai erau vreo doi, Rege, dar numai pe ăsta am
reuşit să-l apuc. Ceilalţi au fugit ca iepurii.
- Căutaţi atent prin împrejurimi, poate îi găsiţi.
Câţiva oşteni de pe margine se îndepărtară în linişte
observând locurile. Decebal se întoarse şi privi
pătrunzător spre cel prins.
- Tu cine eşti şi ce cauţi? Cum ai ajuns aici? Asta e
isprava voastră? zise arătându-i pe înţelepţi.
- Stăpâne nu ştiu despre ce vorbeşti, eu sunt
neguţător.
- Neguţător zici? Căutaţi-l. Oştenii începură să-l
caute în traista atârnată, în haine; scoaseră la iveală o
punguliţă de piele din care căzură bucăţi de animal
uscate: un cap de găină un şoarece, două picioare de
lup şi... o inimă de om. Într-un buzunar ascuns, în
haine, lângă piept, au găsit un jungher încă murdar de
sânge neuscat.
- Acum ştiu cine eşti! îmi spunea Vezina de voi, că v-
aţi aciuit pe aici. Magii negri! Deci aşa arătaţi. Nici să vă
uitaţi drept în ochii omului nu puteţi! Ce tertipuri aţi
folosit ca să ajungeţi aici, ce forţe aţi chemat în ajutor?
Că singuri nu-i puteaţi găsi! Aţi venit tiptil şi i- aţi
înjunghiat pe la spate. Ai să-ţi primeşti pedeapsa...
Tăiaţi-i capul să nu mai poată face rău!
- Decebal! răsună de odată clar glasul magului.
Vorbea cu ură uitându-se la Rege. Eu mor dar nici tu
nu mai ai mult. Nimic n-o să mai rămână din ţara asta
neprimitoare. Marele nostru preot şi noi toţi ne-am făcut
treaba bine (râdea răutăcios). Şi unii dintre ai tăi ne-au
ajutat! Proştii! Vor muri şi ei!
- Piei năpârcă! Zalmoxe ne apără!
- Dar pe înţelepţi de ce nu i-a ajutat? Ai? îţi spun ca
să te cutremuri: duhurile întunericului au fost asmuţite
asupra voastră. Veţi muri cu toţii! Râse din nou.
Decebal se apropie şi îl privi drept în ochi, îl ţintui parcă
şi magul începu să tremure, la început uşor, apoi din ce
în ce mai tare, ca apucat de friguri. Neslăbindu-l din
priviri, Decebal îi spuse rar şi răspicat:
- Zalmoxe n-o să ne părăsească niciodată! Noi, dacii,
suntem copiii lui!
Apoi se întoarse şi făcu semn unui oştean să-l ia.
Făcu câţiva paşi prin poieniţă, se întoarse apoi lângă foc
şi se aşeză acolo unde ar fi fost locul lui, printre
înţelepţi, la discuţii. Nu luase prea bine în seamă ce-i
spusese Vezina referitor la magii negri. Şi uite că erau
puternici...de reuşiseră ei să ajungă la cei patru
înţelepţi. Răul şi întunericul! Se foloseau de romani ca
să înăbuşe Lumina şi Iubirea din inima neamului dac,
să şteargă din suflete toate învăţăturile lăsate lor, din
străbuni, de la Hiperboreeni... de la marea regină
Hestia... de la Zalmoxe... de la Andrei... Voiau să
murdărească cu ura lor locurile sacre ale dacilor, de
taină şi închinăciune... meleagurile acestea
binecuvântate în care orice pribeag venit cu gânduri
bune, găsea adăpost, hrană şi... un cuvânt bun. Aşa
erau ei... dacii... cei de aici, din munţi... cei din
câmpie... cei din miazănoapte. Regele Burebista îi unise
pe toţi. A urmat apoi un vânt rău stârnit de unii trimişi
pe alte meleaguri pentru a învăţa tainele luptei oştirilor
şi care s-au întors cu obiceiuri urâte, cu gânduri de
stăpânire... şi i-a despărţit... Un vânt rău, ca şi acum...
Şi stătu trist, cu capul în pământ, gândindu-se; după 0
vreme ridică ochii la Cer şi zise din tot sufletul lui
îndurerat:
- Nu ne lăsa, Bunule! Şi dintr-o dată îşi aminti, de
parcă o ceaţă i se ridicase de pe cap, spusele înţeleptului
din vis; dar auzi şi completarea: „Şi dacă noi nu suntem,
fă-o tu singur! Poţi aprinde forţa Mare a Neamului!”
Întemeietorii deci, ştiau ce se va întâmpla. Nu
înţelegea de ce trebuise să se întâmple moartea lor, dar
acum nu avea timp de cugetare. Mulţumi în gând zeului
dac, apoi înţelepţilor şi dădu porunci oştenilor să-i aşeze
frumos, unul lângă altul cu capul spre răsărit. Le
închise ochii şoptindu-i fiecăruia: „Zalmoxe să te
primească în împărăţia lui”. I-au acoperit apoi cu frunze
şi crengi şi au plecat spre cetate, înapoi, în mare grabă.
Se va întoarce şi atunci va face cele cuvenite pentru ei.
Acum are o misiune mare de îndeplinit şi nu are
timp nici să se odihnească. Neamul lui şi Ţara sunt în
primejdie. Mergeau acoperiţi de mantia nopţii zorind,
dar caii obosiseră şi alţii de schimb nu aveau. Au ajuns
înapoi la Sarmisegetusa în zori, în plin vaiet şi
zdrăngănit de arme. Trupuri de romani zăceau peste tot
în jurul zidurilor. Sus, printre capetele de lup înfipte în
piatră, feţe îndârjite de daci. Dar parcă erau mai
puţini... se auzea şuierul atât de cunoscut al steagului
lor, urmat de chiote, răcnete, îndemnuri la luptă... Ce se
întâmplase? Straja îi văzu şi deschise repede porţile.
Romanii pătrunseseră în cetate, prin spate, în
partea de miazănoapte; pe drumul lor tainic, pe
trecătorile numai de daci ştiute. Trădare! Numai aşa au
găsit duşmanii drumul spre ziduri. Decebal înaintă în
cetate. Vestea venirii sale se răspândi ca fulgerul şi îi
însufleţi pe apărători.
- A venit Regele! A venit Decebal!
Plin de mânie, cu vestita sa sabie în mână, Decebal
se repezi spre partea cetăţii unde pătrunseseră romanii.
Pe pragul sanctuarului, Parcă într-o ultimă rugă, văzu
zăcând corpul lui Vezina blocând intrarea; şi în moarte
păzea locurile sacre. Decebal se opri, se apropie, se
inclină în faţa trupului celui ce-i fusese prieten şi
sfătuitor de nădejde aducându-i un ultim salut. „Ne
vom vedea în Cer!” gândi şi goni mai departe. Ordonaţi,
ascultând comanda conducătorilor de cete, dacii
încercau să ţină piept cu îndârjire duşmanului care
înainta totuşi pas cu pas. „Cum au putui să pătrundă
romanii în cetate? Căci numai cu scările pe ziduri nu
aveau cum!?” se întrebă Decebal în timp ce înainta spre
locul bătăliei. Dacii se dădeau de o parte din calea lui,
făcându-i loc şi salutându-l bucuroşi. Dar, un căpitan
de oaste bătrân îi ieşi în faţă şi îl opri punându-i o mână
pe piept:
- Stai pe loc fiule! Aici e prea târziu! Bicilius i-a adus
pe romani noaptea, prin tunelul secret, în cetate. Nu
mai avem ce face. Sunt prea mulţi! Noi om mai ţine
piept aici, cât s-o putea, ca să ai timp să pleci, în sus, în
partea liberă a ţării; să-ţi strângi iar oaste şi să te întorci
să ne aperi legea şi neamul, să-i arunci pe netrebnicii
ăştia peste Istru. Nu te irosi degeaba. Du-te că ai multe
de făcut!
În spatele bătrânului, se iviră, făcând zid, câţiva
dintre conducătorii oştirii. Ce bine-i cunoştea! Stăteau
gravi şi de neclintit în faţa sa, oprindu-i. Îl priveau cu
hotărâre. Unul îi zise: „Du-te Decebal... aici rămânem
noi! Pentru Ţară... du-te! Zalmoxe să te ocrotească!”
Nu putea să plece, era o furie năvalnică în pieptul
său. Dorea să- i spulbere pe duşmani dar... o şoaptă
venită parcă pe aripi de vânt, îi adie la ureche: „Forţa
Mare a Neamului! Nu uita!”
Se trezi, cutremurat, din mânia lui şi chibzui. Privi
înjur şi văzu oştenii lui bravi, cu pieptare de piele şi
cuşme pe cap, gata de jertfă, ţinând cu curaj piept
duşmanului luptând, îl văzu pe Darie cu ei şi îi văzu pe
ceilalţi... cu căşti de metal pe cap, zale pe piept,
înaintând, încet... Înmulţindu-şi rândurile. Omorâseră
străjile şi acum deschideau porţile, alţii escaladau cu
scările zidul... şi parcă nu se mai terminau.
Atunci ştiu că Sarmisegetusa nu mai putea fi
salvată. Nu acum! Se va întoarce! Chemă lângă el câţiva
oşteni... mai privi o dată în jur, vrând parcă să-şi
întipărească în suflet imaginea dacilor lui luptând,
jertfindu-se cu bucurie şi seninătate pentru Neam şi
Ţară... privi
Sanctuarul... privi spre foişorul de unde
contemplase de atâtea ori înălţimile... Îşi luă rămas bun
de la ursul lui alb... se întoarse şi ieşi în goană pe
poarta pe care nu demult intrase.
Coborî în grabă muntele, luând cărarea către
Cetatea Roşie, acolo unde fiul său cel mare, Andru, îi
ţinea la distanţă pe romani. Acolo, ei doi, vor şti ce au
de făcut. Călărea tăcut. Îi lipsea Vezina, sfatul şi
blândeţea lui. Se opri de câteva ori, uitându-se în urmă
la cetatea din care deja ieşea fum. Treceau pe lângă
pâlcuri de romani răzleţiţi de grosul armatei şi-i treceau
prin tăişul săbiei. Dar pâlcurile începură să se
îndesească. Îşi făceau loc cu greu. Romanii erau parcă
peste tot. Le trebuia un ascunziş pentru odihnă şi sfat.
„Suntem aproape de peşteră”, gândi Decebal şi cu un
efort se învârti odată cu sabia în mână făcând un cerc
de romani morţi în jurul lui. Aveau un scurt răgaz cât să
ajungă sus la adăpost. Acolo erau în siguranţă, se
puteau odihni câteva ore, ca la noapte să o pornească
iarăşi.
Priponiră caii într-un loc ferit şi porniră pe urcuşul
abrupt; cu greu ajunseră cu toţii sus. Peştera era
ascunsă, nu se vedea din drum. Aici se piteau uneori el
şi fratele său de nu-i mai găsea nimeni, când plănuiau
vreo poznă. Au intrat toţi 11 în peşteră şi obosiţi s-au
aşezat care încotro să se odihnească; îşi ştergeau
sudoarea cu mâneca hainei şi îşi căutau o poziţie cât
iriai comodă.
Sprijinit de stâncă, Decebal privi grijuliu la tovarăşii
lui... după ce adormiră cu toţii, închise şi el ochii.
Imagini dragi îi răsăreau în minte: munţi împăduriţi,
poieniţe pline de flori, râuri cu ape limpezi şi printre ele
dacii lui, neamul lui drag, paşnic şi primitor ce ridica
ciomagul numai când lupul intra la oi. Şi parcă le auzi
glasul cântând seara în jurul focului:
„Rău mă dor ochii mă dor De lumina stelelor Şi-am
să plec şi-am să mă fac Lemn de brad şi lemn de fag.
Rău mă dor picioarele,
De bătut cărările...”
*
Cu ochii minţii văzu cercul fetelor, rotindu-se încet,
păsări albe, îi văzu pe flăcăi, învăluindu-le, bătând
ritmul, învârtindu-se invers şi răspunzând cu glasuri
grave cântului... şi parcă toată pădurea cânta şi dansa
cu ei. Pentru ei, pentru dacii lui, pentru tărâmurile
strămoşeşti era gata de orice jertfa.
Oftă şi deschise ochii; privi razele de soare ce
pătrundeau prin frunzişul des de la intrarea peşterii, se
răsuci puţin căutând o poziţie mai bună, şi încercă din
nou să adoarmă. Figuri familiare îi răsăriră în minte,
venind de undeva din negura amintirii: o văzu întâi pe
mama lui, Smaranda, întinzând braţele spre el şi în
urma ei, apăru fratele său, Diegis, cu zâmbetul lui
veşnic poznaş. Apoi Nedeia... cu părul blond fluturând,
cu ochii ei ca lacurile muntelui, venea spre el plutind,
dar nu mai ajungea.
S-a văzut pe ei, cu Darie alături; dintr-o latură s-a
apropiat încet de ei Andru, şi i-a luat de mână. Aşa
îmbrăţişaţi mergeau ei trei spre ele. Deodată Decebal
tresări şi deschise ochii. „Dar mama, Diegis, Nedeia,
sunt morţi! Noi suntem încă vii! Mai avem ceva de făcut
pentru ţară, şi neamul dac! Darie, o fi trăind? Cu puhoiul
de romani în faţă, el care nici prea priceput în mânuitul
săbiei nu e. Înţeleptul meu Darie!” Tatăl îşi şterse rapid
lacrima ce încerca să se strecoare pe sub pleoape. „
Băieţii lui! Se luptau acum, sau erau deja la Zalmoxe?”
privi spre cer printre ramuri, întrebând parcă. Apoi,
dintr- o dată îi apărură în minte flăcăii lui trecând prin
Marea încercare destinată conducătorilor. Zâmbi,
mândru de ei!
*
* *
Marea încercare era o adevărată sărbătoare. Ţinea
trei zile şi toată obştea stătea cu sufletul la gură
urmărindu-i pe cei ce se încumetau. Probele începeau la
răsăritul soarelui. Prima zi era ziua Curajului şi a
îndemânării: se întreceau în mânuitul săbiei, în precizia
ţintirii cu arcul, în puterea şi dibăcia mânuirii
ciomagului şi la sfârşit, se întreceau în lupta luptelor -
trânta; dezgoliţi până la brâu flăcăii se apucau cu
mâinile goale încercând să-şi pună adversarul la
pământ. Atunci din jur se auzeau strigăte de încurajare,
chiuituri, urale care însoţeau fentele dibace ale
luptătorilor.
Fricosul - un flăcău costumat în straie femeieşti cu
clopoţei agăţaţi de gât şi de mâini, ce zornăiau la fiecare
mişcare încerca mereu să se bage între ei,
împiedicându-se, făcând diverse tumbe şi
giumbuşlucuri, simulând frica; când îl vedeau aşa...
caraghios, cu clopoţeii sunând, văitându-se şi fugind de
colo colo, împiedicându-i uneori pe cei doi să se lupte
(mai ales când aceştia aveau nevoie de un răgaz de
odihnă), obştea toată se amuza. Conducătorii de oşti
stăteau de jur împrejurul luptătorilor şi apreciau din
ochi care dintre flăcăi deprinsese într-adevăr arta
apărării şi a atacului; acelora le dădeau la sfârşitul zilei,
ca semn distinctiv o panglică roşie pe care aceştia şi-o
legau la cingătoare.
Ziua a doua era ziua înţelepciunii şi a Cunoaşterii.
Tinerii care aveau panglica roşie, treceau acum, pe
rând, prin faţa înţelepţilor; se opreau în faţa fiecăruia,
se aplecau în semn de respect, apoi în linişte aşteptau
întrebările. Primul înţelept era cel ce cunoştea viaţa
pădurilor şi a florilor, a ierburilor şi a tuturor roadelor
pământului; acesta îl iscodea pe flăcău cu diverse
întrebări încercându-i isteţimea şi cunoaşterea, iar la
sfârşit îl punea să aleagă de pe o tipsie cu mai multe
feluri de roade, pe cele sănătoase. Tânărul se uita
printre boabele de grâu şi de mei, printre merele rumene
şi tulpini înflorite de tot felul şi punea de o parte ceea ce
era bun. Dacă alegerea era bine făcută, înţeleptul îi
înmâna, ca distincţie, un snop din trei spice de grâu pe
care tânărul îl agăţa la cingătoare. Dacă nu reuşea, îl
chema să se apropie mai mult de el, să se aplece şi îl
săruta pe obrazul drept ca încurajare pentru
următoarea dată când trebuia să repete probele.
Al doilea înţelept era cel ce cunoştea tainele vieţii
animalelor iar tânărul dacă reuşea să răspundă la toate
iscodirile, urma să recunoască mesajul unui cântat de
pasăre ori o urmă de animal, descriind şi în ce stare era
acesta când lăsase semnul. Ca răsplată şi semn al
izbânzii primea un corn de cerb pe care şi-l agăţa tot la
cingătoare alături de spice; dacă nu, un sărut de
consolare şi de îndemn pe obrazul drept.
Al treilea înţelept îl întreba despre oameni, despre
sufletele, trăirile, obiceiurile lor, ce-ar trebui să facă în
diverse situaţii speciale, cum să facă pace, să aducă
liniştea bucuriei şi plinătatea inimii, cum să stăvilească
mânia şi răzbunarea, cum să se comporte ca lui
Zalmoxe să-i placă. Ca răsplată primea o piatră
lucitoare cioplită în chip de inimă, cu o mică agăţătoare.
Al patrulea înţelept era cel ce cunoştea mersul
stelelor şi al Pământului, cum se uită şi ce spun ele, de
acolo de sus oamenilor. Vorbea cu fiecare pretendent în
parte, dar finalul probei se dădea la căderea nopţii când
toată bolta era luminată; atunci tânărul arăta constelaţii
şi stele, direcţii şi mesaje. O stea frumoasă, strălucitoare
din argint era răsplata cuvenită. Şi când flăcăul se
prezenta obştii cu cele patru trofee la cingătoare - să te
ţii urale şi cântece de bucurie. Bărbaţii îşi aruncau
căciulile în sus, fecioarele fluturau batistele, din
mulţime ieşeau Fricosul şi Mincinosul (cei doi fârtaţi
mascaţi şi caraghioşi) îl înconjurau şi-l provocau cu
diverse glume. Mai comentau ei şi-n timpul probelor,
dar acum, la sfârşitul zilei a doua era vremea lor - şi nu
scăpa nici unul până nu le răspundea glumeţilor pe
măsură, spre hazul obştei. Începeau cântările în jurul
focurilor aprinse, iar fete şi flăcăi se prindeau de mijloc,
rotindu-se în ritm, îngânând „Cântecul dacilor”.
Dar ei, voinicii care trecuseră probele, se retrăgeau
de o parte, în linişte, pregătindu-se pentru ce urma.
Când soarele începea să lumineze cerul, fiecare era luat
de „naşul” lui ( un conducător mai vechi care trecuse cu
cel puţin trei ani mai înainte prin încercări); acesta îl
ducea la râu, îl îmbăia ca pe un copil, îl îmbrăca în
straie noi, albe, mirosind a flori de câmp, ţesute de
fecioare, îi pieptăna pletele, îi lega la brâu cingătoarea
cu premiile şi-i dădea în tot acest timp poveţe de tot
felul, după cum credea fiecare.
Când primele raze ale soarelui luminau poieniţa îl
lua de mână şi-l ducea în cercul Bătrânilor, care, în
picioare, solemni, îl aşteptau, îl aşeza în mijlocul
cercului, îl săruta pe frunte şi apoi se depărta oprindu-
se şi el în cerc. Cu faţa spre soare, ridicând mâinile,
bătrânii îşi începeau rugăciunea... Cerul să-i dăruiască
celui vrednic Darurile de care avea nevoie ca să facă ce
trebuia pentru Neam şi Ţară. Naşul stând şi el întocmai,
se ruga pentru copilul lui de suflet.
Aşa nemişcaţi, statui albe înălţate spre cer, îşi
puneau ei picătura de suflet, picătura de lumină, în
panerul de zestre cerească ce i se dăruia tânărului.
După un timp, când bătrânii îşi terminau ruga, naşul îl
lua pe tânăr de mână, şi înclinându-se amândoi în faţa
fiecăruia din cerc, ieşeau şi se preumblau alene, tăcuţi,
prin pădure, ca totul - trăire şi simţire - să se aşeze bine
şi temeinic în făptura flăcăului. Apoi acesta era dus într-
un loc liniştit să doarmă câteva ore; când soarele era
deasupra capului începea partea cea mai grea, ziua a
treia, când urma proba Marelui înţelept, a Marelui Preot
şi apoi înfăţişarea în faţa Regelui. Obştea se aduna din
nou în jurul Sanctuarului, tăcută, aşteptând cu sufletul
la gură. Tinerii - fiecare însoţit de cei doi garanţi
(luptători recunoscuţi) şi de naşi, înaintau câte unul
într-o linişte deplină.
Marele înţelept le punea în faţă două coşniţe
acoperite de ştergare albe; tânărul trebuia să se uite în
ele, să aleagă unul şi în cuvinte cât mai simple să-l
convingă pe Marele înţelept de trăirea lui din momentul
alegerii. Dacă acesta era mulţumit îi dăruia tânărului o
efigie de metal cu o sabie gravată pe ea. Dacă nu... Îl
săruta pe obrazul drept.
Obştea care îşi ţinea răsuflarea de emoţie, nu ştia ce
este în coşniţe, şi nici tinerii nu aveau dreptul să spună.
El, regele, ştia desigur, doar şi el trecuse prin faza asta:
una din coşniţe avea o sabie şi un rând de haine simple,
de oştean iar cealaltă un rând de haine împodobite cu
cusături în fir de aur si un colan de pietre preţioase.
Cine alegea bogăţia sclipitoare, materială, nu era
bun; conducătorul trebuia să aleagă bogăţia curajului şi
a vieţii aspre de oştean.
Ce era mai greu abia urma: să explice în cuvinte cât
mai simple, fără multe ocolişuri de ce a făcut alegerea
aşa...ce l-a îmboldit...şi totul sub ochii pătrunzători ai
Marelui înţelept. Când tânărul arăta efigia obştei, se
auzeau iar urale şi chiote de bucurie până departe. Pe
urmă iar tăcere... urma proba Marelui Preot.
Acesta, tăcut, îi făcea semn să se apropie, îl studia
puţin şi-i zicea: „Cheamă şoimul!” Avea Marele Preot un
şoim uriaş, ce stătea undeva, în pădure şi venea imediat
ce acesta avea nevoie de el. Acum, tânărul trebuia să-şi
dovedească puterea sufletului şi să cheme cu gândul
şoimul; toţi cu sufletul la gură se uitau pe sus şi
aşteptau. Când reuşea, şoimul venea planând uşor;
dacă simţea că tânărului îi era frică, cobora ca un fulger
şi-l ciupea zdravăn de braţ, de umăr, coapse, de ce
apuca, până îl oprea Marele Preot.
Dacă şoimul simţea că tânărul este viteaz, că nu-i
este frică de el şi că îl iubeşte, venea încet şi 1 se aşeza
pe umăr, atingându-l pe obraz cu ciocul, într-o alintare.
Atunci Marele Preot zâmbea, mângâia uşor şoimul şi îl
trimitea în pădure, iar învingătorului îi dăruia un stilet
pe care acesta mândru îl arăta obştei. Trecuse şi acest
examen.
Ultima probă. Tânărul se apropia grav şi tăcut şi se
oprea la un pas în faţa Regelui, care ridica privirea
deodată şi i se uita drept în ochi. Avea Decebal o
căutătură, de pătrundea până în adâncul sufletului,
citind bune şi rele. Numai cei aleşi rezistau privirii de
oţel, cercetătoare a Regelui; pe unii îi apucau
tremurăturile, pe alţii îi treceau sudori reci, unora le
fugeau ochii departe...
Atunci Decebal ofta îi punea mâinile pe umeri şi-i
da ca încurajare sărutul pe obrazul drept. Dacă acesta
reuşea să-şi menţină ochii în claritatea albastră a
privirii Regelui, cu curaj şi sinceritate absolută, atunci
Decebal îl cerceta atent, apoi, de era mulţumit, zâmbea,
îl îmbrăţişa pe tânăr şi-i dăruia apoi sabia de
conducător, cea cu care acesta îşi va conduce în luptă
oştenii.
Ce bucurie atunci în întreaga obşte - încă unul din
tineri era vrednic de pus în frunte.
*
* *
În peşteră, Decebal se răsuci căutâdu-şi o poziţie
mai comodă. Amorţise stând aşa nemişcat, cu gândurile
plecate... amândoi băieţii aveau săbii de conducători, ce-
i drept spre surprinderea lui - nu se aşteptase nici ca
Andru să treacă de proba înţelepciunii şi nici Darie să
treacă de lupte... Îi cunoştea puţin pe băieţii lui; n-
avusese timp de ei, era mereu preocupat de treburile
ţării. Îl aleseseră Rege şi trebuia să facă faţă.
Îl aleseseră... În minte îi veniră imagini clare ale
pregătirii sale. Îşi aminti...
*
* *
Îşi aminti peştera de lângă Muntele Sfânt, unde
zăbovise vreme îndelungată, pe lângă călugări,
îmbogăţindu-şi sufletul şi mintea, urmărind mersul
stelelor, descifrându-le spusa, căutând sensurile adânci
ale nemărginirii firii şi ale lui însuşi... atunci pătrunsese
cu ochii sufletului dincolo de viaţă şi înţelesese mai
profund nemurirea - taina lăsată lor de Zalmoxe. Atunci
şi-a aflat şi strămoşii din ţara Hiperboreii.
Stătuse o vreme aici, apoi când călugării au primit
semnul, i-au pregătit drumul spre Munte. A pornit la
răsărit de soare, după ce-şi spălase în apa limpede tot
trupul şi gândurile.
A urcat, parcă pe raze de lumină, sus, spre
Columnele Cerului. A trecut prin nori... şi a ajuns.
Stând în picioare; lângă vulturul lui Prometeu, cu
fruntea în soare, îl aşteptau întemeietorii. A intrat cu
ei într-o altfel de lume unde Cerul şi Pământul îşi
împleteau trăirile şi înţelesurile. A trecut aşa o vreme...
nu ştia cât... aici parcă măsura timpului nu avea sens...
auzea şi înţelegea tâlcuri noi la vorbe vechi. Nimeni nu
se ocupa special de el, vieţuiau împreună, dar fiecare
gest. fiecare vorbă, erau taine adânci.
Apoi... Marea Iniţiere... peştera cu miros de răşină şi
ierburi parfumate, luminată de opaiţe, înţelepţii din
jurul lui ce-l priveau cu atenţie... trecerea prin faţa lor -
fiecăruia trebuia să-i răspundă la o singură întrebare,
mai mult sugerată decât auzită. După ce şi-a scotocit
parcă sufletul şi mintea şi a lămurit cu fiecare după
cum simţise el enigmele întrebărilor, întemeietorii au
clătinat din cap, zâmbindu-i, a aprobare.
A urmat Ruga cea Tainică dintr-un început de zi. L-
au aşezat în mijloc. Avea straie albe lungi, ca ale lor, dar
fără brâul ţesut în culorile cerului, focului, şi soarelui.
Stăteau în jurul lui, blânzi şi înţelepţi, având toţi cuşma
iniţiatică (cea cu stea albă în frunte) - acoperindu-le
pletele de nea. I-au şoptit poveţe şi îndemnuri, fiecare
câte unul... ca ursitoarele ce menesc viitorul pruncului;
şi pentru el era acum... un început de Viaţă, început de
Drum. După ce şi ecoul şoaptelor s-a stins, o tăcere
solemnă şi-a întins vălurile acoperindu-i. Totul
încremenise; stâncă şi oameni, doar flăcările feştilelor
aveau unduiri de lumină. Încet, într-un ritual de
adoraţie, de contopire cu eternitatea....
Întemeietorii ridicară mâinile spre înalt... se rugau
în tăcere pentru el, puneau sufletul lor chezăşie de
iubire pe cartea vieţii lui, scriau cu Lumină îndemnul lor
spre înţelepciune şi pace; cu ochii închişi el simţea că se
ridică şi devine din ce în ce mai mare... că sufletul lui
cuprinde toată zarea, Pământ şi Cer... că e peste tot, în
orice fir de iarbă, în orice pasăre, în orice om...
Se simţea puternic şi veşnic ca muntele... şi dintr-o
dată n-a mai fost nimic decât o simţire copleşitoare,
ceva de dincolo de fire, o mare iubire - ardea parcă tot în
Iubire - şi el a ştiut atunci că aceasta este Nemurirea...
Un tunet prelung cutremură zările senine, ca un semn
ceresc al binecuvântării... şi el stătea aşa, ca o torţă a
sufletului, ea un zbor spre înalt... trăia cu toată fiinţa lui
eternitatea... nemărginirea... liber şi fericit, înţelegea şi
vedea cu tot trupul parcă...
Într-un târziu, când a deschis ochii, ruga încetase,
înţelepţii stăteau în jurul lui şi îl priveau, bucurându-se
pentru el. În ziua aceea s-a plimbat singur pe munte,
vorbind cu cerul şi cu norii, văzând parcă altfel tot ce-l
înconjura.
Privea văile şi înălţimile cu nesaţ, iar inima lui,
vorbea menind parcă, viitorul ce va să vină:
Să fii mănoasă, ţara mea bogată
Cu pruncii falnici, cinstiţi şi curaţi!
Casa să-ţi fie ca o pâine coaptă,
C-uşile deschise dragostei de fraţi!
Se simţea el peste tot şi în tot şi parcă totul era în
sufletul lui, îmbinându-se şi definindu-l.
A doua zi a urmat proba focului, când liniştit a luat
jar în palmă, l-a arătat, lăsându-l apoi uşor la loc în
vatră, fără să scoată nici un oftat. A urmat proba
ursului; şi acum îşi amintea ursul acela mare ce
mormăia ameninţător când a intrat în grota lui. A
trebuit să-l supună cu privirea, să-i arate că-l înţelege,
că-l iubeşte, dar că omul e lăsat în legile firii stăpân. Se
învârteau în cerc, unul în jurul altuia, om şi animal, în
lumina obscură ce răzbătea prin crăpătura de la intrare.
Numai când a îmblânzit fiara, şi i-a pus mâna pe cap
mângâindu-l, iar aceasta a încetat mormăitul fioros şi
parcă cânta, se alinta, abia atunci au venit şi l-au scos
din grotă.
A urmat proba finală, de care şi acum se înfiora
amintindu-şi: într-o încăpere din peşteră, luminată într-
un colţ de un opaiţ mititel, a stat şapte zile şi şapte
nopţi singur, fără apă, fără mâncare, fără vorbă. Se
întindea pe piatră, iar se scula şi făcea câţiva paşi...
totul într-o reculegere totală... El singur cu sufletul lui
şi cu tot Universul. Uneori i se păruse că umbre albe se
preling pe lângă pereţi. În ultima noapte, un glas venit
parcă din stâncă, cu sunet grav dar limpede şi blând, i-a
vorbit:
- Eşti pregătit, Decebal?
- Da... Doamne! apucase să spună aşa, nici el nu
ştia de ce.
- O să ai o viaţă grea, cu multe încercări şi dureri.
- Nu mă tem! Zalmoxe mă va ajuta!
- Eşti gata să mori pentru Ţară. pentru Neam?!
- Sunt gata!
- Eşti gata să-ţi jertfeşti şi familia, copiii?
- Sunt gata! răspunse ferm şi răspicat, deşi atunci
nu avea încă familie, copii, nu ştia ce greu era să-i
jertfeşti.
- Decebal, să-ţi conduci ţara cu dragoste de oameni;
şi Zalmoxe îţi va fi alături atâta timp cât în sufletul tău
nu va fi ură şi răzbunare, cât nu vei silnici pe nimeni şi
nu vei călca Legile Cerului. Fii binecuvântat, fiule!
Şi atunci, de unde, de neunde, o mângâiere trecu
peste pletele lui, peste fruntea şi ochii lui închişi. Nici
nu îndrăznea să-i deschidă. Intr-un târziu, când a privit
înjur... era singur. Vorbise oare cu el... sufletul lui, cu
glas tare, sau... Zalmoxe însuşi.
*
* *
Şi acum când îşi amintea parcă simţea adierea
mângâierii şi blândeţea glasului. Ştia că fusese Zalmoxe.
„Dumnezeul neamului nostru! Dar acum, Tu,
Doamne, de ce ţi- ai întors faţa de la noi? Ce-am greşit?”
şi Decebal privi îngândurat şi întrebător spre cer. Solii...
nu mai trebuiau trimişi soli la Zalmoxe aşa cum se
obişnuiseră. Acel preot Andrei, întemeietor al unei noi
credinţe în Dacia, ce le povestise despre Hristos,
spusese că Acesta e Domnul Iubirii şi tot ce se cere prin
şi cu iubire se aude sus la Cer. „Ne-a spus doar Andrei
să nu mai jertfim oameni, şi nici zilele să nu ni le mai
luăm singuri - căci viaţa e un dar de Lumină ce nu trebuie
risipită”.
Dar obştea avea obiceiurile ei vechi... şi la primejdie
nu încăpeau înnoiri. Aşa s-a dus şi băiatul lui cel mic.
Oftă din greu: ,,Mezinul meu, roagă-le la Zalmoxe pentru
ţara ta!”
Mai apăruseră şi pacostele astea de magi negri ca
nişte corbi întunecaţi adulmecând furtuna. Ei cu
duhurile lor necurate. ...Ce gânduri triste! ...Se sculă în
picioare, scutură din umeri parcă să arunce povara
amărăciunii şi făcu câţiva paşi prin faţa peşterii, cu
fereală, să nu fie văzut. Peste tot era linişte; se auzea
foşnetul frunzelor bătute de vânt, cântecul păsărelelor;
soarele lumina pădurea... pădurea lui de argint... ţara
lui bogată cu oameni frumoşi şi viteji... cu râuri limpezi
trecând grăbite peste nisipul strălucitor... cu munţi
semeţi şi falnici asemeni dacilor, ascunzând bogăţii în
inima lor... cu lanuri bogate de grâu... câmpii cu flori...
fete frumoase... o ţară şi un neam de Nemuritori. Îi
iubea! Avea sufletul plin de ei! Răsuflă adânc, mai zâmbi
odată lumii, îşi alese un loc mai moale şi se aşeză. Se
uită la tovarăşii săi - oşteni de nădejde ce i-au stat
alături în atâtea bătălii. Acum, dormeau uşor gata să
sară imediat la luptă la chemarea Regelui. Printre ei,
poate cel mai viteaz, Dobre, prietenul lui din copilăria
fără griji. Îşi sprijini mai bine capul şi fără să-şi dea
seama adormi şi el profund.
Când se trezi soarele apusese, dar noaptea nu era
încă deplină. Ceilalţi se treziseră deja şi aşteptau în
tăcere.
- Luaţi câteva fructe din zmeurişul de alături ca să
vă ţină de foame. Mai avem lumină tocmai bine cât să
coborâm la potecă. Apoi luăm drumul Cetăţii Roşii.
Aşa şi făcură; în linişte, ajutându-se de trunchiuri
şi rădăcini de copac, coborâră. Unul dintre ei merse de
luă caii şi porniră. Înaintau cu grijă prin pădure ocolind
vreascurile ce puteau face zgomot, aplecându-se pe sub
crengi. Deodată s-a auzit, dintr-o parte, murmur de
glasuri. S-au oprit şi au privit cu atenţie printre copaci,
era un grup de romani strânşi în jurul unui foc. I-au
auzit vorbind între ei:
- Decebal e pe aici pe undeva. Trebuie să fim atenţi
să nu pierdem premiul ce Traian l-a pus pe capul său.
- Nu numai pe capul său dar şi pe mâna sa dreaptă!
râse încetişor altul.
- Sunt mulţi care au plecat să-l caute... poate om
avea noi norocul ăsta.
- Dar ce-o să facă cu capul lui?
- Păi, am auzit că la serbările victoriei îl va rostogoli
pe treptele Gemini.
- Îmi şi închipui scena - râse un altul, dar nu mai
putu continua căci râsul îi deveni un gâlgâit când sabia
Regelui dac îi străpunse gâtul. Nici ceilalţi nu au avut
altă soartă. Le-au tras apoi corpurile în tufişuri să nu se
vadă, au stins jarul şi şi-au văzut de drum. Mergeau în
linişte, atenţi, ocolind focurile ce se zăreau; nu puteau
să-i atace pe toţi pentru că erau din ce în ce mai mulţi.
Treceau cu fereală pe lângă ei, prinzând veşti despre
lupte.
- Nimic n-a mai rămas din Sarmisegetusa; şi pietrele
a pus Traian oştenii să le răspândească.
- De ce atâta îndârjire?! Doar a găsit comoara dacilor
în râu, acolo unde i-a arătat Bicilius, sau cum i-o mai fi
zicând.
- Eu l-aş omorî pe Bicilius, nu-mi place deloc.
- Aşa cred că o să facă şi Traian, dar acum mai are
încă nevoie de el. Poate mai sunt comori de descoperit...
Bogată ţară, Dacia!
Treceau tăcuţi şi fiecare vorbă auzită i se înfigea
Regelui ca o săgeată în piept. Bicilius! Ce fatalitate-l
adusese în drumul său, în bătălia de la Bârzava. Atunci
Bicilius l-a ferit cu scutul său de o lance duşmană ce se
abătea asupra sa. Ca recunoştinţă l-a ţinut pe lângă el,
deşi cu greu suporta măgulelile dese pe care acesta i le
aducea. „E lacom, şi linguşitor. Cum de m-am încrezut în
el doar pentru un gest? Mi-a salvat viaţa atunci şi acum
mi-o pierde! Dar nu de viaţa mea e vorba acum, ci de
existenţa neamului dac. De ea nu are voie nimeni să se
atingă”.
Mergeau ocolind mult, întorcându-se uneori, pentru
a evita grupurile de romani. Parcă nu mai ajungeau
odată. Mai era puţin până începeau să mijească zorile
când au zărit, sus pe munte, zidurile. Era acolo sus,
Cetate din piatră, continuând parcă muntele spre înalt,
semeaţă şi falnică, de neînvins. Acolo sus vor ti în
siguranţă. Trebuie doar să ajungă la intrarea secretă, de
sub ziduri. Mai aveau puţin... se simţeau mai sprinteni
parcă... mai vioi... Au început să urce fără să se mai
ferească, când... un glas aspru strigă de răsunară văile:
- Uite-l pe Decebal! Prindeţi-l pe Decebal şi ecoul
repetă... Decebal... Decebal...
Urcat pe o piatră, peste râu, Bicilius îl arăta unui
grup numeros de romani.
- E cel cu cuşma neagră cu stea în faţă, doar el are
mantia aşa albă, vedeţi... că e tivită cu aur!
Şi parcă de peste tot se aud glasuri: „Să-l prindem
pe Decebal!”
Regele se uită în jur, toţi ai lui îi stau împrejur să-l
apere. De peste tot, parcă, se apropie romanii. Se uită
înspre cetate şi la poale... se zăresc umbre... cine sunt
oare? îi arde fruntea şi inima. Capul lui, capul Daciei
rostogolit pe scările Romei în praf! Zalmoxe, nu îngădui
aceasta! Continuau să urce grăbiţi mărind parcă
distanţa dintre ei şi romanii din vale. Deodată Decebal
realiză că cci de la poalele cetăţii au căşti metalice şi
pieptarele de zale ale romanilor. Coborau şi ei atraşi de
strigătul trădătorului. Dacii se opriră. Încotro?
- Regele meu, schimbă-ţi îmbrăcămintea cu mine.
Am să mă prefac că eu sunt Regele. Capul meu să-l ia
că nu reprezintă nimic. Te rog, Rege, primeşte capul
meu în dar!
Avea dreptate, nu mai era timp. Nu era vorba de el,
Decebal, ci de Regele Daciei. În dosul unor tufe, îşi
schimbară rapid hainele, el şi bunul lui prieten din
copilărie. Deodată, se auzi în vale un zgomot nou, ca de
luptă, care se apropia. Bicilius cu ai săi fură daţi înapoi
peste râu. Un pâlc de daci urcau muntele spre Rege şi în
fruntea lor... Darie, ţinând de mână un oştean slăbuţ.
- Tată! de când nu-i mai spusese aşa - tată! el era
mereu rege, era... Decebal. Ce puţin timp a avut să fie şi
tată. I se încălzi inima şi se repezi spre fiul său. Darie al
lui. Se ţineau în braţe şi se iubeau. Voiau parcă să-şi
spună tot ce nu avuseseră când să-şi spună. Darie se
desprinse din îmbrăţişarea tatălui şi zise cu glasul frânt
de emoţie:
- Să ştii că dacă nemernicul de Bicilius nu te arăta,
noi treceam pe lângă tine!
- Cum e Sarmisegetusa? Cum ai scăpat? Câţi aţi
scăpat?
- Cetatea e arsă şi dărâmată; cu răutate dărâmată.
Ani scăpat, nici eu nu ştiu cum, cu câteva răni uşoare.
M-am trezit ameţit sub o grămadă de cadavre. Ea m-a
ajutat să ies şi... iată-mă.
- Ea? Soldăţelul cel firav îşi scoase cuşma de pe cap
şi un râu de plete negre plutiră spre umeri.
- Ilinca? Eşti chiar tu?
- Eu, mărite Rege!
- Şi ce faci tu aici, unde e tatăl tău?
- Tătuca e mort şi frate-meu la fel. Unchieşul şi o
parte din Bătrânii Sfatului s-au ascuns în pădure când
a început atacul; iar noi tinerii, după bătălie, care am
scăpat, o parte am plecat după Măria Ta, iar alţii au
plecat după Bătrâni. Şi... iată-ne! zâmbea cu
îndrăzneală uitându-se la Rege - acum doar trecuse
printr-o luptă.
- Tată! Rege! Dacă scăpăm cu bine, aş vrea să mă
însoţesc cu Ilinca! O iubesc... Ne iubim de câţiva ani
- Dacă vă iubiţi, înseamnă că aprobarea Cerului o
aveţi, căci iubirea este trăirea Cerului. Dar aici, pe
pământ, cu slabele mele puteri, mă alătur şi eu voii
voastre şi vă binecuvântez!
Parcă erau într-o altă lume; nu mai ştiau de
primejdii, nici de duşmani. Cei doi tineri se îmbrăţişară
apoi căzură în genunchi în faţa Regelui; acesta îşi puse
mâinile pe capetele lor, şoptind: „Zalmoxe să unească
iubirile voastre, în veci! Vă binecuvântez!”
Oştenii din jur cercetau neliniştiţi împrejurimile.
Era o tăcere ce ascundea ceva, o tăcere ameninţătoare.
Şi deodată... se iviră... din toate părţile, împresurându-i.
Dacii făcură zid şi lupta începu. Nu mai aveau unde se
refugia. Darie lupta lângă falsul rege, protejându-l, ca să
întărească impresia că acela e Decebal. Se luptau dacii
ca nişte zmei... până şi în cădere mai loveau câte un
roman. Dar apăreau mereu alţii... Şi rândurile dacilor s-
au subţiat... cădeau unul câte unul, cu ochii spre cer,
cerând parcă cu ultima suflare ajutorul lui Zalmoxe, nu
pentru ei, pentru Regele lor. Mai rămăseseră câţiva:
dacul cu mantia albă împreună cu Darie, Ilinca şi câţiva
oşteni, mai în vale... 1&r puţin mai sus Decebal cu un
grup mic.
Deodată, răsună un ţipăt. Ca săgetat, Decebal
întoarse capul şi văzu... văzu sabia romanului cum se
îndrepta spre Darie şi dintr-o dată timpul se dilată...
sabia cade încet... abia vizibil... Decebal vrea să strige,
dar glasul nu i se aude... vrea să se arunce spre roman,
dar picioarele îi sunt parcă lipite de piatră... şi sabia
coboară... Darie n-o observă, se luptă cu altul... sabia
mai are puţin şi... Un trup subţire parcă se aşază lin
între sabie şi spatele lui Darie.... cuşma cade eliberând
valurile de păr negru şi... sabia taie... trupul subţirel se
înconvoaie şi alunecă spre pământ, ca într-un dans plin
de graţie. Cu mişcări parcă nefiresc de încete, Darie se
întoarse şi sabia lui curmă viaţa romanului... apoi se
aplecă duios peste fată şi.... un altul din spate îl lovi
mişeleşte. Darie cade lin, peste trupul fetei şi cu ultimile
puteri îl ia în braţe. Uniţi în moarte - uniţi în veşnicie.
Decebal vede... vede... deodată strigă cu durere, ca un
tunet între văi:
- Zalmoxe, de ce îngădui? şi ecoul repetă...
Îngădui... Îngădui...!
Încremenit de durere părea că nu vede nimic;
deodată se pomeni îmbrâncit cu putere... şi se
dezmetici. Un oştean îi salvase viaţa. Privi repede în jur.
Văzu romanii care strângeau cercul şi ei, câţiva,
Nemuritorii, ţinându-le piept. O linişte mare îl cuprinse
şi în acea clipă ştiu... ştiu cu toată fiinţa lui că a sosit
ceasul plecării sale la Zalmoxe. Avea nevoie de un scurt
răgaz să-şi pună gândurile în ordine.
Auzindu-l parcă, din cerul ce abia se lumina, coborî
ca un fulger, o pasăre uriaşă, ca un duh al nopţii şi
ţipând a moarte se repezi spre romani; se roti de câteva
ori coborând spre ei; îngroziţi, apărându-şi capetele cu
scuturile, aceştia se retrăgeau pas cu pas. Unii mai
curajoşi ridicară lancea, dar dihania parcă-i simţea, se
repezea şi-i ciupea adânc de braţe, de obraji, de ce
nimerea. Cu ţipete de groază romanii fugiră; nu departe,
dar suficient să fie la distanţă de duhul acela necurat şi
totuşi... să nu-l piardă din ochi pe Marele Dac. Stăteau
pitiţi în tufişuri aşteptând. Regele nu putea să le scape-
Dihania se aşezase sus pe o ramură şi veghea.
Decebal zâmbi. Era şoimul uriaş al Marelui Preot.
Zalmoxe îi acordase un răgaz. Se îndreptă încet spre
tinerii îndrăgostiţi,
Îmbrăţişaţi în veşnicie, îngenunche lângă ei, le
închise ochii mângâindu-i şi se rugă: „Primeşte-i
Doamne în împărăţia Ta . Sunt frumoşi şi curaţi. Şi-au
iubit ţara şi neamul, s-au iubit mult unul pe altul-” I-a mai
mângâiat odată, s-a ridicat şi.... alături, cu cuşma în
mână şi mantia albă pe umeri stătea Dobre.
Sprijinindu-se parcă de umerii prietenului său,
Decebal se îndepărtă câţiva paşi gânditor. Apoi se opri,
se întoarse şi privindu-şi prietenul în ochi îi zise:
- Dobre, ne ştim din totdeauna, am fost alături la
bine şi la rău şi vom muri tot împreună, azi... aici.
- Decebal, fugi! încearcă să te strecori printre ei. Am
să-i aţâţ eu în altă parte. Fugi, salvează-te!
- Îţi mulţumesc pentru jertfa ta... dar, nu! Nu se mai
poate. Ar fi o încercare inutilă. Eu ştiu că acum şi aici...
e momentul şi locul. Zalmoxe mi-a dat un răgaz să plec
cu cinste la el, nu ca un lup hăituit şi omorât pe la
spate. De aceea, te rog pe tine, prietene, să-mi faci acest
ultim serviciu. Trimite-mă tu la Zalmoxe!
Dobre se cutremură. Ar fi făcut orice pentru
Decebal, s-ar fi lăsat bucuros omorât pentru el, dar să
ridice el sabia asupra Regelui Daciei... nu putea, i se
părea un sacrilegiu! Să-l omoare el pe Decebal? Nu era
în stare. Privindu-i frământarea, Regele continuă:
- Tu nu mă omori, tu mă salvezi! Mă salvezi de la o
moarte ruşinoasă, înjositoare. Vrei tu, ca după ce ne vor
răzbi, să mă vezi la picioarele lor, lovit, batjocorit, târât
poate în tabără şi închis într-o cuşcă? Asta vrei?
- O, nu Doamne, dar...
- Dacă nu spunea Andrei, că lui Zalmoxe nu-i place,
îmi luam viaţa singur, bărbăteşte... dar, acum ceva,
parcă de Sus, mă reţine. Ajută-mă să mor cu cinste sub
sabia unui viteaz! Te rog, însă, să mă laşi întâi să mă
reculeg puţin şi când îţi fac semn... atunci! Regele şi
Prietenul tău te roagă!
- Te ascult, Rege! Te ascult şi te preţuiesc prietene!
zise Dobre, Cu glasul tulburat.
Decebal se uită roată în jur; romanii se iţeau pe
după tufe, atenţi, dar încă nu îndrăzneau. Aşteptau să
se lumineze de ziuă de-a binelea, ca să devină iar
curajoşi; le era teamă de duhul acela zburător. Pomi
încet, cu capul sus, spre un fag înalt, ce parcă domina
împrejurimile. De pe o creangă de sus din vârf, şoimul îl
privea atent.
Luă trunchiul fagului în braţe şi stătu aşa... câteva
clipe... cu obrazul lipit de scoarţa alburie de parcă îşi
lua rămas bun de la copac şi prin el de la toate pădurile
ţării, de la munţi şi văi. Se-ntoarse, se lipi cu spatele de
trunchi şi-şi ridică privirea spre soarele care începea să
înroşească zarea. Vorbi cu glas încet, dar clar şi
limpede:
- Dumnezeul neamului meu, tu, Zalmoxe, slăvit să
fii în veci! Din toată inima îţi mulţumesc pentru tot - mi-
ai fost sprijin mereu, la bine şi la greu, ne-ai presărat
bucurii, ne-ai alinat dureri şi dacă o clipă am crezut că
ţi-ai întors faţa de la noi, iartă-mă, acuma ştiu că eu am
fost orbit de răul ce mă împresura şi nu te-am văzut.
Tu, erai lângă mine! în ultimele mele clipe pământene,
te rog Doamne, îngăduie sufletului meu să rămână aici,
în Dacia natală, s-o apăr în eternitate. Acum ştiu că
Marea Forţă a Neamului zace, picătură cu picătură, în
fiecare suflet şi aşteaptă să fie trezită... trezită şi unită!
Lasă-mă să-i ajut pe dacii mei, pe nepoţii şi pe toate
vlăstarele ce se vor naşte cândva pe aceste meleaguri, să
se aprindă în ei Flacăra. Abia atunci, când Marea Forţă
a Neamului va ţâşni din toate inimile, torţa ei va arde tot
răul, va risipi întunericul, va aduce pace şi iubire pe
pământ. Îngăduie, Zalmoxe să îndeplinesc aceasta în
vreme!
Se aplecă, puse fruntea jos şi vreme de câteva clipe
se contopi cu glia ţării; luă apoi un pumn de ţărână... Îl
frământă în mâini, îl sărută cu evlavie... Îl puse înapoi
jos... Îl netezi cu palmele... Îl mângâie, parcă... ridică
capul, privi zarea ce se lumina... zâmbi larg, cu tot
sufletul... se-ntoarse spre prietenul său... avea faţa
luminată de ceva ce izvora din interior şi-l transfigura
ceva, ca o fericire misterioasă. ..şi-i făcu semn: „Acum!”
Rămase liniştit în aşteptare; nici n-a simţit sabia, ci
doar mângâierea prietenului care-i închidea ochii. S-a
simţit deodată uşor, a început să se ridice de la pământ
şi să păşească spre soare... un timp şoimul a zburat
alături, conducându-l, apoi...
Pe munte, romanii se dezmeticiseră Ce fac ei? De
cine se sperie? Ce-a fost asta?... Vrăji..?’’ auziseră ei bine
că dacii erau... ciudaţi... Întărâtaţi, au tăbărât pe mâna
de oameni, cu zâmbetul lor nelipsit pe buze. Aceştia, ca
nişte statui vii cu braţe de oţel îi aşteptau... şi lupta se
pomi parcă mai crâncenă... cădeau romanii grămezi pe
lângă fiecare dac... dar ei erau puţini, duşmanii parcă
izvorau de undeva... şi până la urmă... i-au doborât.
Regele, cel cu mantia albă, rămăsese ultimul, deşi
se băgase mereu în iureş... voiau să-l prindă viu...
răsplata era mai mare... şi satisfacţia... L-au
înconjurat... Claudius Maximus, comandantul legiunii
le-a făcut semn să-l lase pe el. Aşa era şi normal, doar
era vorba de un Rege.
Dobre, aşezat lângă trunchiul unui copac, rănit,
sprijinindu-se în genunchiul şi braţul stâng, cu piciorul
drept întins înainte, atingînd cu talpa scutul căzut...
priveşte la romanii ce stau înjur cu lăncile gata de atac.
Îl vede pe unul, care se desprinde de grup, se apropie cu
sabia ridicată... şi atunci cu ultimele puteri, râde
biruitor şi-şi înfige pumnalul său, uşor curbat, în gât...
simte ceva cald care gâlgâie, o ceaţă plăcută îl învăluie...
şi alunecă la pământ, uşor, cu ochii privind cerul şi
zâmbindu-i lui Zalmoxe.
Înciudat, Maximus taie capul şi mâna dreaptă, încă
calde... le mai lasă un timp jos, pe pământ, apoi îşi
scoate mantia, le ridică şi le înveleşte ... se-ntoarce şi
gânditor se îndepărtează cu oştenii lui după el. Totuşi...
au făcut o treabă bună.
După ce totul se linişti şi o linişte parcă ireală se
aşternu peste tot... de undeva, din vale ieşi un om şi
începu să, urce spre câmpul de luptă. Odată ajuns, se
opri, privi atent în jur, cercetând locurile. Se apropie de
cadavre căutând... Îl văzu pe Dobre... clătină mulţumit
din cap... mai făcu câţiva paşi... deodată tresări şi privi
atent puţin mai sus... şi văzu trupul lui Decebal...
Îngheţă... mai privi odată... era Decebal, fără nici o
îndoială... dar atunci, capul cui era dus în tabără? Ce să
facă? Ceva din sufletul lui îi spunea să lase lucrurile
aşa... dar
Traian îl cunoştea pe Decebal... va recunoaşte falsul
şi atunci... capul lui va fi în joc. Şi pe deasupra mai
pierdea şi partea din comoară... doar îşi făcuse atâtea
visuri ce va face el la Roma cu averea... Bicilius, căci el
era, stătu o clipă pe gânduri, dar apoi, hotărât, îşi
scoase sabia, tăie capul şi mâna cu sigiliul regal... „Dar
mâna nu mai contează a cui e” - gândi uşor amuzat. „Tot
nu credeam eu în nemurirea voastră!” Luă trofeul şi
începu să coboare fără a privi în urmă.
Tunetul se auzi năpraznic şi ecoul îl repetă.
Înspăimântat, Bicilius, începu să fugă, de parcă cineva
îl urmărea. Dar spaima din suflet îl copleşi... se opri
răsuflând adânc încercând să-şi astâmpere bătăile
dezordonate ale inimii. Privi în sus, instinctiv... văzu şi
se cutremură... profilat pe cer, uriaş cu fruntea în
soare... Decebal... mai măreţ ca niciodată... Îl privea...
Îşi acoperi ochii cu braţul liber... apoi se repezi în jos, în
vale, disperat spre grupul de romani ce se îndepărtau
agale. Îi ajunse, se apropie de Comelius Maximus, îi
vorbi ceva în şoaptă, îl trase deoparte... mai feriţi... Îi
explică ceva gesticulând... apoi desfăcu pachetul şi-l
dădu. Romanul îl privi atent, uşor neîncrezător... adică
el luase capul altuia? Mai vorbiră puţin şi în cele din
urmă convins, romanul aruncă în tufiş capul şi mâna
lui Dobre, înveli în mantie pe cele ale Regelui şi mâna cu
sigiliul regal, apoi se înapoie la grupul de ostaşi care-l
aşteptau. Nu le spuse nimic de păcăleală, nici Bicilius
nu va spune - căci altfel... Şi gândind aşa, se apropiară
de tabără.
Comelius Maximus îl chemă pe dacul trădător şi
împreună intrară direct în cortul împăratului. Stătu
acolo o vreme, apoi ieşi bucuros şi se îndreptă spre
cortul lui. În urma lui ieşi şi Bicilius.
În tabără era bucurie mare, se răspândise zvonul că
Decebal a fost ucis... de-acum Dacia era a lor. Traian
ordonă adunarea într-un pătrar de ceas. Veniră cu toţii.
Împăratul le vorbi, aşa cum numai el se pricepea să o
facă... le mulţumi şi-i lăudă pentru curajul şi răbdarea
avută... le promise recompense substanţiale... iar la
sfârşit, ca o încununare le prezentă pe o tipsie... capul
lui Decebal şi mâna lui dreaptă. Uralele s-au auzit până
departe, îngânate de ecou. S-a terminat cu ţara asta
neprimitoare... de-acum e pe mina lor... vor stârpi ei
orice urmă de rezistenţă. Mulţumit, Traian intră în cort,
privi gânditor la tipsia lăsată pe masă, luă apoi mâna,
clătină din cap şi o aruncă deoparte... de ea n-avea
nevoie. Privind apoi la capul Regelui dac, zise:
- Decebal, te-am învins! Unde ţi-e acum nemurirea?
rămase aşa, cu gândurile departe, filozofând poate la
soartă, la numărul zilelor ce i se dau unui om... la
Roma... la viaţa lui... cine ştie! Poate se gândea la
trădare... de asta se găseşte peste tot... şi la Roma şi
aici, peste tot unde se găsesc oameni care-şi vând
sufletul pe bani, mulţi, puţini... doar bani să fie. Scârbit,
se ridică, chemă un oştean ce făcea de strajă şi-i dădu o
poruncă. Acesta ascultă atent, dădu din cap c-a înţeles,
ieşi din cort şi porni să-l caute pe Bicilius.
A doua zi, de dimineaţă, mergând spre pădure, un,
roman dădu de corpul neînsufleţit al dacului şi alergă
să-i spună lui Traian. Acesta dădu din cap şi-şi văzu în
continuare de treburi...
*
* *
Pe locul luptei, totul parcă încremenise... frunzele
adiau a jale... păsările cântau de dor... trupurile zăceau
aşa cum căzuseră, romani şi daci, unii lângă alţii,
împăcaţi prin moarte, nu mai erau duşmani. Deodată
un morman începu să se mişte. Încet, încet apăru întâi
o mână, apoi capul... şi cu greu ieşi la iveală un tânăr
dac. Se ridică clătinându-se, se propti apoi bine pe
picioare şi privi cu jale înjur. Se duse pe rând pe la
semenii lui, le închise ochii murmurând ceva. Ajunse în
dreptul trupului Regelui, se aplecă în genunchi, puse
capul pe inima ce nu mai bătea şi stătu aşa, o vreme...
se ridică, luă o sabie şi începu să sape acolo, la rădăcina
copacului, o groapă adâncă. Mergea greu, el abia se
mişca, dar nu putea să lase trupul aşa, pradă
animalelor. Sub o rădăcină groasă, dădu de un gol mare
care parcă aştepta ceva... se întoarse, luă cu dragoste în
braţe corpul mutilat şi-l depuse cu grijă. Atunci văzu
pumnul stâng rămas strâns pe sabie, îl desprinse de
trup şi îl puse alături de mormânt, apoi acoperi bine
totul cu pământ, puse frunze deasupra pentru a-l
ascunde, mai privi o dată atent pentru a memora locul,
copacul, se ridică, se duse mai încolo în pădure şi
culese câteva flori, cu greu, şi le puse ofrandă de
dragoste, pe mormântul celui ce fusese Decebal.
Luă apoi sabia şi pumnul strâns purtând inelul
regal atât de cunoscut, mantia albă şi cuşma de la
Dobre cel viteaz, mai privi odată în urmă şi plecă şontâc,
rugându-L în gând pe Zalmoxe să-l ajute să ajungă cu
ele la Bătrâni.
HOTĂRÂRE DE DESTIN

Nu foarte departe de locul tragediei, Andru, fiul cel


mare al Regelui, păşea cu greu pe cărări de munte. Urca
cu un pâlc de oşteni, răniţi toţi... care apucaseră să
scape. Urcau spre adăpostul Bătrânilor. Spera Andin să-
l întâlnească acolo, pe Decebal. Auzise de căderea
Sarmisegetusei şi se gândea ce supărare îi va face
Regelui când va afla că n-a reuşit să ţină Cetatea Roşie
în mâinile sale. Scăpaseră doar ei, câţiva, prin tunelul
secret şi se strecurară printre romani, noaptea. Venea
istovit şi amărât. I-au văzut întâi femeile şi i-au
împresurat. I-au oblojit, i-au hrănit, i-au alintat şi pe el
l-au pus să povestească. Le- a povestit despre Cetatea
Roşie şi cum au murit acolo, eroic, cu sabia în mână,
taţii, soţii şi copiii lor. Când rostea numele unuia ce
murise, deîndată o femeie ducea colţul maramei la ochi
şi se retrăgea grăbită... se bucura pentru moartea în
glorie a eroului ei, dar îşi plângea singurătăţile.
S-a urcat apoi la Bătrâni şi a aşteptat. Abia pe seară
au venit veştile, spuse întâi pe ocolite... apoi de-a
dreptul: „Decebal a murit! Capul şi mâna cu sigiliul, sunt
la romani!” un tânăr oştean, mergând cu greu, adusese
mantia albă, sabia şi mâna stângă a regelui cu inelul
regal şi povestise.
O jale adâncă cuprinse tot muntele. Zadarnice au
fost oare jertfele atâtor tineri, simbolul Daciei lor, a
Daciei Sfinte, să fie umilit acum la Roma?! Asta nu
trebuia să se întâmple! Sfatul Bătrânilor se adună
degrabă, chemară şi câteva femei, mai înţelepte. Să
hotărască ce era de făcut.
- Zalmoxe, te rugăm, în ceasul durerilor noastre,
ajută-ne!
Stăteau tăcuţi, înmărmuriţi, ascultând încă o dată
istorisirea tânărului. Nu mai aveau Rege! Nu-l mai
aveau pe Decebal! Cetăţile întărite, căzuseră...
Sarmisegetusa, cea de neînvins... uite, că fusese
invadată de romani. Bicilius îi dusese pe duşmani pe
drumul lor ferit, pe la miazănoapte, pe la Vârful
Pătrului, pe cărările lor de taină, de-au căzut în spatele
cetăţii şi, au pătruns prin intrarea secretă...
„Decebal! Dacia ta, Dacia noastră n-a murit, şi nu va
muri în veci, cât va trăi măcar unul singur dintre noi!
Totul e cuprins în inimile noastre! N-avem Rege?! Dar tu
ne-ai lăsat urmaşul pe care-l doreai. Fiul tău cel mare!
Avem Rege!”
Vorbeau în şoaptă, Bătrânii. Marele înţelept, cel mai
în vârstă dintre ei, pe numele lui - Eneus - luă mantia
albă, acum cu pete sângerii, cuşma cea cu stea albă,
sabia şi pumnul stâng cu inelul regal, se ridică, înainta
până în mijlocul lor şi se opri. Se ridicară toţi în
picioare, solemni. Una dintre femei se duse de chemă
toată obştea. Stăteau în cerc, înconjurându-i; Eneus,
întinse braţele, arătând tuturor însemnele regale, sabia
şi pumnul regelui; cu greu deschise pumnul cu sabia, în
care se găsea strânsă şi o bucată din pământul drag al
Daciei. Îi luă sabia cu grijă, o aşeză pe un ştergar alb, îi
scoase uşor inelul cu însemnele regale şi-l puse alături,
îşi aplecă capul cu respect şi cu dragoste... şi toţi, ca la
un semn, se plecară, duseră mâna dreaptă la inimă... ca
un ultim salut adus trupului muritor, apoi ridicară
privirile spre Cer... şi aşa într-un singur glas, rostiră:
- Te iubim şi te vom iubi mereu, Decebal! Zalmoxe să
te primească în împărăţia sa! Tu vei trăi veşnic în
inimile noastre şi ale urmaşilor urmaşilor noştri!
Apoi, Eneus lăsând mâinile în jos chemă lângă el pe
un alt semen de vârstă, îi puse odoarele în braţe şi
căutându-l cu privirea, îl chemă lângă el pe Andru.
Acesta se apropie tăcut, respectuos; avea înscrise parcă
pe obraji şi în luminile ochilor încrâncenarea luptei.
Era durere dar mai era ceva ce-l ţinea drept, ca o
hotărâre a sufletului, ceva care spunea că nimic nu-i
definitiv pierdut, că vor lupta. Cu mişcări încete, Eneus
îi puse pe umeri mantia albă, îi încheie paftaua de
argint cu însemnele regale, i-o potrivi atent, luă inelul
regal şi sabia din mâna Bătrânului şi i le înmână
zicând:
- De acum tu eşti regele nostru! Şi să ştii că aşa a
vrut Decebal întotdeuna, ca tu să-i fii urmaş în fruntea
Ţării! Ţi-a transmis prin mine, numele iniţiatic de taină
pe care el l-a purtat, numele lui de suflet şi te roagă să-l
porţi cu cinste! (apropiindu-se de el, îi şopti la ureche:
„Vesna”, apoi depărtându-se, continuă) Să ne fii un
Rege bun aşa cum şi Decebal a fost! Cuşma o vei căpăta
numai după ce vei trece şi tu prin probele de pe Muntele
Sfânt, de la Columnele Cerului, acolo unde spun
legendele că uriaşul Atlas ţinea bolta pe umeri.
Zicând acestea, îl luă de mână şi-l plimbă, încet,
prezentându-l obştei. Cei din jur, Bătrânii, oştenii,
femeile şi copiii, îi zâmbeau larg, apoi plecau uşor capul
cu respect şi iar îi zâmbeau. Îl iubeau şi aveau încredere
în el. Copleşit parcă de sentimentele ce năvăleau peste
el, emoţie, durere, hotărâre, toate deodată, Andru privea
în ochii celor din jur, se unea parcă cu fiecare într-un
tot luminos. Era atâta iubire... ăştia erau dacii lui...
dacii lui Decebal! Se înclină şi el cu respect întâi în faţa
Bătrânilor, apoi în faţa obştei, scutură din umeri uşor şi
ridicând mâna dreaptă pe care-şi pusese inelul regal,
rosti ca un jurământ:
- Pentru Zalmoxe, pentru Dacia, pentru tot neamul
nostru, sunt gata!
Cuvintele au răsunat clar şi puternic. Nu se
terminase bine ecoul lor când, din senin, se auzi un
tunet prelung. Ridicară ochii privind cerul, dar bolta era
senină... Începeau să apară stelele. Şi toţi ştiură, că de
acolo de sus, Zalmoxe îi auzise şi se bucura... era cu ei,
ca- ntotdeauna. Iar Decebal, probabil era lângă el.
Bătrânii ridicară mâinile spre cer, într-o rugă mută
şi ceilalţi îi urmară. Stăteau aşa, cu sufletele spre înalt,
cu ochii mari, deschizându-se spre infinit. Parcă Cer şi
Pământ se uneau prin mâna aceea de oameni... ploaie
de stele... Clipe de eternitate! Clipe de nemurire!
Încet, pe rând îşi lăsară braţele în jos, stătură
câteva momente să se adune, iar apoi, în linişte plecară
fiecare la treburile lui; erau multe de făcut şi ei erau mai
puţini. Bătrânii mai vorbiră un timp cu Andru, apoi îşi
reluară sfatul. Una din femei, zise inimoasă:
- Să ne strângem puterile, să-i atacăm, să le luăm
capul şi mâna Regelui şi să le aducem aici în munţi, să
facem cele cuvenite.
- Ai vorbit cu inima, dar trebuie şi puţină chibzuială.
Dac-om face precum zici, se-ntorc... şi cine să le ţină
piept... am rămas mai mulţi bătrâni, femei şi copii decât
oşteni. Aici trebuie procedat altfel.
- Păi, cum să facem?
- Să mai gândim un pic şi ne-om vedea când o răsări
luna.
Plecară gânditori. Andru încă nu-şi revenise pe
deplin. Îl copleşeau emoţiile trăirilor... parte de durere...
parte de bucurie... ceva înălţător îl învăluia... şi din
adâncuri de suflet, de sub ziduri bine-nchise, răzbătu ca
un şuvoi năvalnic... „Decebal mă iubea... tata... nu era
supărat pe mine... mă iubea, şi m-a lăsat urmaş... de mai
de mult m-a lăsat, nu acum la nevoie... şi eu care... ce
mult m-a durut gândul, veşnic, că tata nu mă iubeşte...
că sunt vinovat... doar la naşterea mea a murit mama...
am simţit mereu că tata a iubit-o mult... uneori se uita la
mine, şi o vedea pe ea... ce mult aş fi vrut s-o ştiu lângă
mine... cum era oare?... Decebal m-a iubit... Ştiu că, şi
acum mă iubeşte de acolo de sus!” ridică capul şi-şi
adânci privirile în puzderia de stele ale nopţii.
Porni agale către pădure... Îi făceau bine brazii din
jur... era linişte... şi deodată o văzu... stătea rezemată de
un trunchi şi-l privea, aşteptându-l... Andrada...
logodnica lui... frumoasa şi curajoasa Andrada. Merse
spre ea, o cuprinse de mijloc şi intrară aşa îmbrăţişaţi,
în pădure. Ieşise luna, dar pe ei nu-i vedea... codrul şi
muntele le ocrotea iubirea... şi ei intrară în
nemărginire...
Bătrânii se strânseră iară, şi vorbiră şi se sfătuiră...
vreme lungă... unde să îngroape cu cinste mâna lui
Decebal cu sigiliul mare şi capul lui, după ce le vor lua
de la romani... dacă e bine să-i pună mâna ce a slujit
dacii, lângă discul Academiei de Spiritualitate din
Carpaţi... şi a aceleia care-i fusese dragă şi soţie... apoi
clătinară din cap şi se hotărâră, în vremea aceea,
Andru, îşi pusese capul în poala Andradei şi mângâiat
uşor, adormise. Avea nevoie de odihnă, de un răgaz ca
gândurile şi inima lui să se aline, să-şi adune toate
puterile să poată fi ceea ce Decebal a văzut în el -
urmaşul lui.
Zâmbi în vis şi se mişcă uşor; îl văzu pe Rege venind
spre el cu braţele întinse, râzând cum nu-l mai auzise
demult. Şi se repezi, îmbrăţişându-şi tatăl cu disperarea
copilului ce nu se credea iubit. Îl strângea tare la piept
şi simţea dincolo de fire dragostea tatălui. Şi în vis
începu să plângă de fericire... mâna regelui tată îl
mângâia cum făcea pe când erau ei copii mici. Brusc, se
trezi... avea ochii umezi, dar zâmbea. Andrada îl
mângâia uşor şi tandru, iar în jurul lor veniseră Bătrânii
şi-i priveau. De ce era parcă o apăsare în jur? Nu
simţeau cât era el de fericit? Scăpase de cea mai mare
durere a anilor lui, părerea că nu fusese dorit... că
făcuse un rău venind pe lume. Ce prostii făcuse când
uneori îşi înecase amarul în vedre de vin... Dar acum
fiul îşi înţelegea pe deplin tatăl şi lumea era prea mică
pentru fericirea lui.
Sări sprinten în picioare şi sufletul lui vorbi cu glas
tare:
- Vă iubesc pe toţi ! Iubesc pădurea aceasta şi râul,
iubesc cerul cu păsările, iubesc ţara asta într-un fel
cum n-am ştiut până acum să iubesc, iertaţi-mă, dar l-
am visat pe Decebal, pe tata...
Se opri brusc, sesizând tăcerea încremenită a
Andradei, a Bătrânilor. Greşise cu ceva? Era prea plin
ca să-şi dea seama. Se uita şăgalnic în ochii fetei, apoi
privi la Bătrâni... Îi venea să râdă văzându-i atât de
solemni. Viaţa e minunată! Aşa cum e ea, cu pericole şi
bucurii, cu duşmani şi cu mulţi prieteni. Vor învinge!
Simţea în el forţa şi simţea că va putea. Nu ştia cum şi
cu cine, dar Zalmoxe îi pusese în suflet speranţa şi
nimic nu-l va opri. Se opri din elanul lui şi aşteptă să-i
audă pe Bătrâni.
- Andru, tu ne eşti Rege acum şi totuşi noi... nu mai
avem Rege! Trebuie să înlocuim mâna şi capul lui
Decebal cu altele. Simbolul Daciei libere a fost, este şi va
fi Decebal. Nu putem să lăsăm Dacia să se prăvălească
în praf, la picioarele duşmanului. Aşa ne-a poruncit şi
Zalmoxe.
Stăteau demni, puţin trişti în jurul lui privindu-l.
Nu înţelegea nimic. Aveau dreptate - mâna şi capul lui
Decebal trebuiau să rămână aici, să fie cinstite cum se
cuvine. O idee bună, să fie înlocuite; aşa romanii nu vor
băga de seamă şi vor pleca mândri spre casă. Şi ce
glumă... Traian va avea ca trofee, nu capul regelui, nici
mâna lui, ci altele, nu contează care... ce păcăleală... Şi
dintr-o dată îşi dădu seama. Se clătină sub povara
adevărului... trebuia un cap care să semene bine cu al
regelui... şi cine semăna, de uneori, în lumină mică îi şi
confundau... El... el!
- Te vom cinsti Rege şi te vom iubi pentru jerfa ta!
Stătea neclintit, cu ochii mari deschişi, lacuri
albastre de munte privind nemărginirea. „Tată, ajută-mă
să fiu demn de tine!” strigătul sufletului său se auzi în
ceruri, dar pe pământ era o tăcere încremenită,
solemnă. Privi în jur, la Bătrânii împovăraţi de ani şi
înţelepciune, la pruncii ce încă dormeau fără nici-o
grijă, la femeile ce-şi începeau lucrul, harnice ca
albinuţele, la bravii lui oşteni, ce se odihneau plini de
răni; privi pădurea, auzi foşnetul frunzelor şi cântecul
păsărelelor, cu ochi nevăzuţi cercetă toată ţara lui
dragă, cu râuri limpezi, cu câmpii mănoase, munţii cu
aur închis în pietre şi-şi spuse în gând: „Pentru voi mă
jertfesc. Asta va fi victoria mea. Vă dăruiesc visele mele
de viaţă, vă dăruiesc energia asta clocotitoare din mine,
vă dăruiesc anii mei netrăiţi. Şi vă mulţumesc că m-aţi
găsit vrednic de jertfă. Primiţi darul tinereţii mele. De-
acum ea va rămâne veşnică! Zalmoxe îţi mulţumesc că m-
ai făcut asemenea tatălui meu, că pot acum înlătura
înjosirea marii mele iubiri: Dacia şi Decebal”.
Închise o clipă ochii şi când îi deschise, privi senin
şi calm la Bătrâni, iar pletele albe zâmbiră: ,Aşa sunt
pruncii ţării!” Vorbi cu glas hotărât, parcă încărcat de
înţelepciune. Nu mai era tânărul năbădăios, iute la
mânie, repezit, pe care-l ştiuseră... Era fiul lui Decebal!
Cu mişcări încete, ca-ntr-un ritual, îşi luă mantia de pe
umeri, îşi scoase sabia, (nici în somn nu le lăsase) şi i le
înmână lui Eneus.
- Să ne grăbim! Ţara are nevoie de noi! Eu sunt
gata! pomi, cu capul sus spre locul stabilit. Tăietura
asta de sabie tata n-o avea... aşa că ascundeţi-o sub o
tăietură nouă... şi plecă mai departe.
Andrada se uită în urma lui. Călca la fel de hotărât
şi puternic ca şi tatăl lui. Porni încet, în urma lor, ca să-
l mai privească, să şi-l întipărească bine în inimă. Era
mândră pentru el, dar nici ea nu ştia de ce lacrimi i se
iţeau sub gene şi o durere surdă îi apăsa pieptul. Nu va
rămâne singură. Îi va lua imaginea cu ea şi când îi va fi
mai greu, se va uita la cer, unde sigur sufletul lui mare
va sta lângă toţi ai lui, lângă Zalmoxe.
Îl văzu stând drept, pe locul jertfei, privind în zare,
luminat de primele raze ale soarelui... deodată îi simţi
ochii aţintiţi asupra sa, cu dragoste şi îi veni să strige:
„Te voi iubi mereu!” ... dar clipa trecuse. Tânărul era
acum gata. Cinstea de a-l trimite la Zalmoxe i-a revenit
lui Eneus, cel mai bătrân dintre ei.
Andrada, deşi curajoasă, închise ochii. După câteva
clipe când îi deschise, Andru nu mai era în picioare. Nu
mai stătu să privească ce se întâmplă, ci se-ndepărtă,
singură, cu chipul lui în inimă şi acolo, departe luă un
brad în braţe şi stătu aşa până când simţi că o pace
adâncă o cuprinde, de parcă copacul îi dăruise ceva din
înţelegerea sa, din liniştea sa.
Abia atunci se-ntoarse în tabără şi se amestecă
printre femei, încercând să se facă utilă. Seara, căzu
frântă de oboseală, abia reuşi să se întindă că şi adormi.
Brusc, tresări şi deschise ochii mari privind ţintă cerul...
Acolo, în zare, dar totuşi atât de aproape, stătea măreţ
şi falnic Decebal cu cei trei fii în jur... Stăteau în
veşnicie de strajă Daciei străbune! Glasul lui se auzi
limpede şi clar: „Forţa Mare a Neamului e în fiecare
dintre voi în unirea voastră, în iubirea voastră!” Imaginea
mai persistă un timp, apoi se diluă şi se pierdu în stele.
Doar frunzele foşneau, şoptindu-şi una alteia: Forţa
Mare a Neamului... Adormi din nou, liniştită. Ştia ce
are de făcut.
*
* *
În tabăra romană, era zarvă mare. Se făceau
pregătiri de plecare, se strângeau corturi, se înghesuia
prada, se strângeau chingile cailor, se auzeau glasuri ce
strigau. În cortul său, Traian dădea ultimele porunci:
cine să rămână aici în Dacia, de pază, cum să-i ţină în
frâu pe barbari, unde să înalţe cetăţi noi.
Deşi învinsese armata dacă, luase robi tineri, femei
şi chiar copii, nu se simţea învingător. Decebal murise,
capul şi mâna lui erau închise într-o casetă şi păzite
bine şi totuşi... pe oriunde se ducea, parcă de peste tot,
Regele dac îl privea cu asprime din stele, din frunze, din
pământ; parcă şi păsărelele cântau tot „Decebal,
Decebal!”
Nu se mai putea spăla în râu, căci în oglinda apei îl
vedea tot pe el. Nu mai putea să se odihnească, avea o
apăsare ciudată pe cap. Mânios şi nemulţumit, ştia că
era ceva ce nu cucerise, ce nu putea fi cucerit. Nu
înţelegea ce, cu mintea lui ordonată de militar şi se
temea să nu înebunească. Şi-atunci grăbi cât putu de
mult plecarea. Să plece din ţara asta ciudată!
Plasă o escortă specială pentru caseta cu preţioasele
relicve şi ordonă ca nimeni să n-o deschidă, să nu se
atingă de ea. Amilius fu însărcinat cu paza; şi tot grupul
acesta special, cu caseta închisă în trei lăzi ferecate, fu
plasat în mijlocul trupelor. Nici carele cu aur şi pietre
preţioase din comoara dacilor, nu erau atât de straşnic
păzite.
Şi tot convoiul acesta, cu romani, care de pradă,
robi în lanţuri, începu să se târască lent, pe drumul de
întoarcere spre Drobeta, spre Roma. Erau prea grăbiţi
să plece şi prea încărcaţi ca să observe umbrele ce
apăreau dintre copaci, iscodeau şi dispăreau. Tot
drumul lor era urmărit pas cu pas.
- Caseta cu sigiliul, mâna şi capul Regelui, e ferecată
în trei lăzi, puse una în alta. Şi e bine păzită. Pe lângă
străjerii ce se schimbă des, ca să fie mereu vigilenţi, mai
e pusă şi în mijlocul oştirii. N-ai cum să ajungi la ea fără
să-ţi ridici în cap o mulţime de romani. Iscoada tăcu,
ştergându-şi sudoarea de pe frunte. Venise în grabă cu
veştile la Bătrâni şi acum tăcea îngândurată.
- Ce-i de făcut?
- Dac-am ataca spre casetă, şi-ar da seama ce
urmărim şi ar întări paza.
- Aici trebuie să mergem altfel, cu fereală, cu dibăcie
rosti Eneus.
- Trebuie să umblăm cu multă grijă, să nu dăm greş,
căci altfel totul va fi în zadar; şi apoi asta nu se poate!
- Ai dreptate, dar cum să procedăm? întrebă unul
mai tânăr (avea numai 80 de ani).
- Am eu un gând, zise încet Eneus. Ştiu că iubirea şi
adevărul nu dau greş niciodată! Mă mai gândesc şi vă
spun; se ridică încet de pe trunchiul de copac şi se duse
spre grupul de femei.
*
* *
În cortul său, Amilius încerca să doarmă dar povara
responsabilităţii îl apăsa prea tare. Privi lada ce trona în
mijloc; în timpul nopţii, o lua din car şi o aducea în
cortul lui s-o aibă permanent sub ochi. Se foia neliniştit.
Dar oare numai grija pazei îl apăsa? Ştia că mai era
ceva, dar nu voia să ştie ce. El era oştean, trebuia să-şi
asculte comandantul, aşa cum era el, blând sau aspru,
corect sau... Şi totuşi nu-l cunoscuse pe Traian nemilos
şi necruţător ca aici, în Dacia. „Treaba lui, nu-i a mea!”
Iarăşi se răsuci în cuverturi. De unde i-a răsărit mila şi
înţelegerea faţă de ţara asta, de oamenii ei? El era
oştean şi fusese şi în alte războaie cu Traian, cotropise
şi alte ţinuturi, dar aşa ceva nu mai simţise. Ce se
întâmpla cu el? Nemulţumit de sine, se mai rostogoli
dintr-o parte în alta, dar nicăieri nu-şi găsi locul.
Gândurile lui fugeau aiurea.
Şi-a amintit că naşul tatălui său, îi povestise de
munţii din care venise, copil fiind, de ţara de basm în
care se născuse. Oştean bătrân, hărţuit în lupte,
venerat de legiunea pe care-o conducea când îi povestise
acestea, avea glasul tremurat. Era copil şi nu dăduse
atenţie lacrimei ce se ivise printre pleoapele moşului; era
numai o poveste ca toate poveştile cu zei şi zâne, poate
puţin mai altfel, dar tot poveste.
Acum încerca să-şi amintească numele munţilor,
numele ţării. Nu reuşi, dar din negură, îi răsună în
minte, clar numele regelui de atunci al ţărişoarei:
„Burebista! Ce ţară o mai fi şi asta? Habar n-avea. El îi
ştia pe conducătorii Romei, în rest învăţase să lupte bine
şi conştiincios, să nu gândească prea mult, să asculte
ordinele. Desigur, nu era vorba de Dacia. Atunci, ce-l lega
de locurile astea?”
Deodată, chipul Andradei îi apăru clar în minte.
Inima i se încălzi, îl cuprinse o duioşie tandră şi se
linişti. Asta e: o iubea pe Andrada! Zâmbi în întuneric,
închise ochii şi adormi curând.
O visă pe ea. Venea pe un câmp de flori, în plin
soare, alerga şi pletele negre îi săltau pe umeri. Alerga
spre el cu mâinile întinse şi zâmbea. Îi zâmbea cu ochii,
cu fruntea, toată era numai un zâmbet şi o fericire... Se
dăruia toată... Şi în vis întinse mâna spre ea... ea veni
uşor, plutind parcă, şi-şi puse capul în palma lui
privindu-l şăgalnic. Era atât de intensă privirea ei, încât
tresări şi se trezi. În faţa lui, cu privirea din vis stătea
Andrada. ,,E o nălucă... nu se poate... Încă mai visez. Nu
putea să ajungă până la cortul meu, printre atâţia oşteni
dar să mai şi treacă de străji..?' Se pişcă de picior şi-l
duru... se şterse la ochi şi iar se uită... Andrada era tot
acolo, frumoasă şi vie cu rochia ei albă şi lungă, cu
părul negru pe umeri.
- Cum ai venit? Ea se aplecă şi ridică de jos o mantie
neagră, se acoperi cu ea şi din Andrada nu se mai văzu
nimic, doar o beznă adâncă. Mantia alunecă într-o parte
şi se ivi iar zâmbetul fetei.
- Nu te bucuri c-am venit?
- Oh, iartă-mă! Sunt complet năucit. Te rog vino,
ţine-mă de mână să ştiu că eşti vie, nu o nălucă.
- Sunt vie şi mi-e foame. Nălucile nu cred că
mănâncă, zise ea apropiindu-se şi ciugulind din
ciorchinele de strugure de lângă pat.
- Încep să cred că eşti aievea. Mă bucur c-ai venit,
dac-ai şti cât de mult mă bucur (dar se opri gândind că
un oştean nu trebuie să-şi dezvelească prea mult inima).
Dar, pentru ce ai venit, că doar nu de dragul meu ai
trecut prin atâtea primejdii? (şi tot sufletul lui aştepta
ca ea să spună Ba da, pentru tine!”)
Fata se aşeză liniştită pe pat lângă el şi-l apucă de
mâini. Privindu-l drept în lumina ochilor, îi vorbi duios
şi lin:
- Amilius! Soarta a făcut să fiu prinsă şi adusă în
cortul tău. Atunci ţi-am cunoscut eu sufletul şi l-am
îndrăgit. Eşti cinstit, Amilius, eşti blând şi îngăduitor şi
pentru asta te respect, eu Andrada, de neam dac, pe
tine romanul. Acum, te iubesc ca pe un frate, dar mai
târziu, poate...
- Andrada, vrei să spui că rămâi cu mine? Parcă era
prea mare fericirea pentru el. Se clătină uşor şi închise
ochii. Vocea ei răsuna şoptit, ca un murmur de izvor:
- Mai am o datorie pentru ţara mea şi după aceea,
numai după aceea... Dacă mă ajuţi şi tu, o să-mi fie mai
uşor.
- Fac orice pentru tine, numai să nu mă pui să-l
omor pe Traian. Asta nu pot face.
- Fii liniştit! Neamul nostru e paşnic, nu ucide pe
nimeni mişeleşte. Atacă numai dacă e atacat. Altfel e
blajin şi primitor; oricine are loc la masă de vine cu
gânduri paşnice.
- Parcă-l aud pe bunicul meu: nu ştiu de ce îmi vine
mereu în minte, aici... În ultima vreme... Şi el zicea ceva
asemănător despre un popor din miazănoapte, nu ştiu
care... Andrada, tu ştii cine e
Burebista? întrebarea îi ţâşnise din suflet... se
dojeni singur: cum să ştie biata fată, doar nici el nu
ştie? ... mare-i fu mirarea când o auzi:
- Burebista a fost un mare Rege al Daciei, mult
înaintea lui Decebal!
Dacă fulgerul ar fi lovit cortul, efectul ar fi fost mai
mic decât al spuselor Andradei. Se uita la ea, venind
parcă din alte zări. Bl romanul, mândru de obârşia sa,
afla acum că de fapt era... dac. Ceva în sângele lui
clocoti cu mândrie - totdeauna i-a admirat pentru curaj
şi dârzenie. Dar gândurile îl rodeau: tu, romanul
victorios, din părinţi patricieni, eşti acum pui de barbar?
Andrada îi văzu frământarea şi înţelese. Se retrase
cuminte într-un colţ şi aşteptă răbdătoare.
A doua zi tabăra a rămas pe loc pentru odihnă şi
nimeni nu s-a mirat că Amilius n-a ieşit din cort. Se mai
zvonise, de la străji, că stătea înăuntru împreună cu o
femeie dacă, din cele prinse şi cum Amilius era tânăr...
prietenii râdeau îngăduitori şi treceau mai departe de
cortul lui. „Aşa roman zic şi eu - gândea câte unul cu
invidie - Eu trebuie s-o ţin legată pe a mea ca să stea şi
el, poftim, şopteşte, şi râde cu ea pe-nfundate, ca doi
îndrăgostiţi”.
Străjile patrulau conştiincioase păzind lăzile şi pe
cei doi tineri. Sclava mai ieşea din când în când, cu
gluga trasă peste ochi, ba după apă la râu, ba să
culeagă nişte zmeură... Şi nimeni nu se atingea de ea.
Până şi Traian văzând-o, s-a întors indiferent cu spatele,
zicând: „O sclavă, foarte bine dacă-i supusă”.
Aşa că oştenii nu s-au mirat, când în plină noapte,
femeia cu glugă a ieşit din cort, cu ciubărul pentru apă
pe cap, îndreptându-se cu paşi mărunţi spre râu. Chiar
una dintre străji, zise cu glas mai tare:
- S-au înfierbântat porumbeii, le trebuie apă de
izvor? şi se puseră toţi pe râs. Sclava trecu liniştită şi
sfioasă mai departe, văzându-şi de drum. Se-ntoarse
după un timp cu ciubărul pe cap, se uitară lung după
ea, ba unul voi să bea apă din el... fata se opri în loc...
şovăi... vru să coboare greutatea... dar perdeaua
cortului se dete de o parte şi cu glas aspru Amilius o
chemă înăuntru. Intră încet în cort şi cu un oftat greu
lăsă ciubărul jos. Îngenunche şi cu grijă scoase din apă
mâna şi capul lui Andra, le şterse, mângâindu-le uşor,
până le uscă bine, apoi scoase caseta din ladă, şi le
puse cu grijă înăuntru. Puse caseta la loc, încuie apoi
toate trei lăzile pe rând, se întoarse şi-i dădu cheile lui
Amilius, zicând:
- Pentru fapta ta am să te iubesc şi am să te slujesc
toată viaţa! Amilius auzea ceea ce îşi dorise mereu, dar
acum era prea tulburat ca să realizeze aceasta. Totul a
mers atât de repede, încât el practic nu se dezmeticise
încă. Îmbrăţişările Andradei, destăinuirea despre capul
şi mâna fiului lui Decebal, numele lui Burebista
suprapus peste chipul bunicului pe care l-a iubit atât de
mult, toate se învârteau în el. Atâta ştia: că ceva
puternic îl leagă de locurile astea, de popor, de Decebal;
ceva nedefinit dar trainic şi străvechi. Nu ştia că era
chemarea sângelui străbun. Şi pe urmă, obiceiul roman
de a rostogoli la picioarele învingătorului capul
învinsului era dezgustător; parcă ei ar fi barbarii, nu
dacii. De aceea fu de acord cu înlocuirea... În fond era
tot un cap de rege, care semăna perfect cu Decebal.
Dar el a stat deoparte. I-a dat ei cheile şi Andrada a
făcut totul. Se uită cu surprindere la ea, el oşteanul călit
în lupte n-ar fi putut să treacă atât de calm, prin toate
astea. „Ce avea poporul ăsta? Ce-i însufleţea şi-i
susţinea?” De undeva din străfunduri, răsări timid un
zâmbet: „...Poporul meu, oare şi eu sunt ca ei?”
Văzându-i zâmbetul, Andrada se înmuie deodată şi
căzu jos, cu ochii în lacrimi. Încordarea îi dispăru, abia
acum ştia că bătălia era câştigată - sigiliul, mâna şi
capul Regelui se vor odihni la loc de cinste în munţii pe
care i-a iubit atât. Călugări vor veghea mereu lângă ele
cu dragoste şi recunoştinţă.
Iar celălalt cap, cel pe care ea îl strânsese la piept, îl
legănase şi-l sărutase, acolo la râu, înainte de a-l pune
în ciubăr, capul acela la fel de bărbos şi arătos, cu părul
vopsit ca să semene cu al Regelui, capul acela se va
rostogoli în praf, pe trepte... dar a primit jertfa din
dragoste de neam şi sufletul ei era mândru de el.
Îşi şterse ochii; abia acum simţi mângâierile
bărbatului de lângă ea şi-l privi zâmbind... un zâmbet
trist. Mai privi odată, lung, spre ladă, luându-şi rămas
bun şi se întoarse spre Amilius. Îşi făcuse pe deplin
datoria de suflet faţă de ţară, acum trebuia să-l
răsplătească, cum promisese, pe bărbatul din faţa ei.
- O să ne întoarcem într-o zi! Iţi promit că ne vom
întoarce! zise el dorind ca spusa lui să se împlinească.
Să ne ajute Zalmoxe şi să-ţi audă dorinţa! Zorii zilei
i-a găsit îmbrăţişaţi, obraz lîngă obraz, scrutând parcă
viitorul, unul visând la fericire, celălalt cu liniştea
datoriei împlinite - ştia că nu va mai călca pe pământul
străbun niciodată.
DRUMUL JERTFEI

Sigiliul, capul lui Decebal şi mâna lui, în acest timp,


se îndepărtau în mare grabă de tabăra romană. Puse
într-o cutie de lemn, obişnuită la exterior, ca să nu bată
la ochi, în interior erau învelite în pânză de borangic
subţire ca firul de păianjen, alb ca neaua, tivit cu fir de
aur. Aveau nişte ierburi frumos mirositoare în jur, şi aşa
pus, Regele parcă dormea pe un câmp de flori.
Mergeau în mare grabă, ca babele-meşteriţe să-l
spele şi să-l pregătească pentru somnul cel lung.
Trebuia dus, apoi, într-un loc anume, unde spusese
Regele. Au mers fără oprire, dar cu mare fereală.
Zalmoxe i-a ajutat şi acum, că n-au întâlnit nici un
duşman pe drum. Au ajuns şi au pus în mâna babelor
preţioasa povară.
S-a strâns din nou sfatul Bătrânilor. A fost adusă
noua cutie în care urma să fie pus capul Regelui. Cutia
era din lemn, cu aur şi pietre scumpe împodobită,
căptuşită cu pânză de borangic albă. Capacul, însă, era
din cristal cu încuietori de aur. Aşa o făcuse, mai
demult, un meşter aurar, care nu ştia nici el de ce
trebuie s-o facă şi la ce va folosi. Şi-a ascultat chemarea
şi a făcut-o după inima sa. Acum stătea tăcut, cu cutia
sa în mână bucuros că putea ajuta şi el cu ceva. O puse
jos, în mijlocul cercului de Bătrâni şi se retrase
respectuos. El îşi făcuse treaba, restul îl depăşea.
Au stat aşa Bătrânii, neclintiţi, cu cutia între ei
până şi-au terminat femeile treaba. Atunci, Eneus s-a
aplecat, a luat cutia şi cu gesturi solemne a înmânat-o...
şi iar au aşteptat în linişte. Peste un timp, meşteriţa cea
bătrână, veni încet, purtând pe braţele întinse cutia,
pusă pe un ştergar alb şi aşa a aşezat-o între ei.
Prin capacul de cristal, Regele se vedea dormind
liniştit între flori şi borangic... avea o lumină pe faţă pe
care moartea nu i-o putuse şterge... era un zâmbet abia
desluşit dar care cuprinsese totul... şi florile. Trupul era
ceva trecător, dar Decebal era un simbol, el trebuia să
rămână aşa, viu, în eternitate... şi pentru cei ce vor veni
peste veacuri. Zâmbiră mulţumiţi Bătrânii.
- Bună treabă! Acum să alegem pe cei ce vor pleca
cu el spre peşteră. Drumul e plin de primejdii...
Şi când tocmai voiau ei să-şi strângă capetele unul
lângă altul să se sfătuiască, se auzi un fâlfâit puternic
de aripi. Priviră cu toţii în sus; planând, un şoim uriaş
cobora lin, făcând cercuri din ce în ce mai strânse, până
ajunse deasupra cutiei. Atunci îşi strânse aripile, se
aşeză alături şi îşi apropie ciocul de capacul prin care se
vedea figura Regelui; ciocăni uşor ca şi cum ar fi vrut
să-l trezească, apoi parcă înţelegând, îşi culcă capul pe
cutie, omeneşte, lângă obrazul adormit pe vecie. Stătu
aşa câteva clipe lungi, apoi ridică capul uitându-se la cei
din jur, semeţ ca şi cum le-ar fi zis: „ Vedeţi ce faceţi!” şi
se ridică într-un zbor lin, din ce în ce mai sus, până
dispăru. Era şoimul Marelui Preot. S-au uitat după el în
zare până l-au pierdut din ochi.
Şi s-au strâns iar Bătrânii în cerc, sfatuindu-se, să
aleagă echipa; toţi ar fi vrut să fie ei aleşii, chiar dacă
plăteau această cinste cu viaţa. Au ales Bătrânii pe 7
dintre ei: 5 bărbaţi şi 2 femei. De ce aşa? Nici ei nu
ştiau. Aşa le spusese Zalmoxe. Trei dintre bărbaţi erau
dintre conducătorii vechi, ce stătuseră alături de Rege
mulţi ani.
Primul, cel mai în vârstă şi cel mai priceput era
Baciu, el fusese înţeleptul oştirii - cu el se sfătuia
Decebal când plănuia un atac. El primi comanda micii
trupe.
Al doilea ca vârstă şi ca pregătire urma Cedru, un
oştean ager şi iute in învârtirea săbiei, domol şi aşezat
altminteri; familia îi fusese decimată de romani... de
atunci, de la aflarea veştii, părul lui albise deodată, iar
cute de durere îi brăzdau obrazul.
Al treilea, era Bălanul, poreclit astfel din cauza
părului lui blond şi creţ; cu aerul său candid păcălea pe
oricine - dar nu era bine să stai în faţa săbiei sale, când
era mânios.
Al patrulea, era din garda palatului, oştean de
nădejde, voinic ca un urs, blând altminteri, îşi îngrozea
duşmanii când se repezea răcnind ca fiara spre ei. Aşa i
se şi spunea - Ursul.
Al cincilea era aproape un copil, subţirel şi firav,
nimeni nu bănuia ce rezistenţă şi curaj ascunde. Fusese
stegarul Regelui. Permanent lângă el, insensibil la
pericole, el flutura steagul într-un fel deosebit, de scotea
un şuier atât de ameninţător, de băga groaza în cei ce le
stăteau în fată. Mai avea ceva deosebit flăcăul acesta...
parcă-l ocoleau săgeţile... săbiile îşi schimbau drumul şi
nu-l atingeau... spuneau babele că-l spălase maică-sa în
lapte de iapă... cine ştie... Acum stătea modest, copleşit
parcă de sarcina primită, dar cu bucurie că fusese ales.
Gânditor, se duse, luă steagul, şi-l puse alături de cutia
regească.
Cele două femei... erau nişte femei obişnuite, femei
dace, învăţate cu greul luptei, cu aşteptatul soţului,
aprige şi semeţe ca nişte muntence ce erau. Şi-au pus
tolba cu săgeţi pe umăr, arcul în mâini, şi s-au aliniat
liniştite lângă bărbaţi.
Au făcut cu toţii o rugă de ajutor pentru drum şi,
după ce au primit sfaturile şi au memorat traseul tainic,
grupul s-a înclinat în faţa Bătrânilor întâi, apoi în faţa
obştei strânsă să-i conducă, pecetluind astfel
legământul că vor duce cutia la locul stabilit, cu preţul
vieţii.
Baciu a luat cutia, învelită în steag, a pus-o în
traista special prinsă de gât, a aranjat-o astfel încât să-i
vină în dreptul inimii, apoi s-a urcat pe cal. Aveau toţi
trăistuţe la fel în caz de nevoie. Au mai plecat capul o
dată a rămas bun şi grupul s-a îndepărtat, într-o tăcere
solemnă. Toţi i-au urmărit cu privirea, stând în picioare
cu cuşmele în mâini, dând ultimul salut căpeteniei
dispărute.
Vântul se oprise... totul era încremenit... doar
copitele cailor ce duceau spre depărtări capul Regelui lor
se auzeau din ce în ce mai slab, până dispărură... o
linişte de dincolo de fire se aşternu peste ei. Au mai
rămas, aşa, o vreme... cu ochii duşi departe... apoi s-au
uitat unii la alţii.
- Mâine o pregătim pe Doriana! rosti fenn Eneus. Şi
Bătrânii clătinată din cap a aprobare.
Dacia nu murise! Dacia trăia şi ei trebuiau să ducă
mai departe mesajul de dragoste al Regelui lor -
dragoste de Neam şi Ţară...
*
* *
Pe poteci numai de ei ştiute, grupul înainta încet, cu
grijă. În frunte călărea Ursu deschizând drum, apoi
Baciu cu comoara de gât, cele două femei, stegarul şi
Bălanul, iar ultimul ocrotindu-i parcă, venea Cedru.
Dădeau de o parte crengile, aplecându-se pe sub coamă,
când ale stejarilor, când ale brazilor, după cum îi ducea
poteca. Din când în când se auzea jos, în vale, zgomot şi
voci... romanii. Trebuiau să treacă neobservaţi... se
opriră şi înveliră copitele cailor să nu facă zgomot
izbindu-se de pietre.
Mergeau în tăcere, înţelegându-se din priviri.
Ocoleau cu grijă bolovanii căzuţi, să nu-i pornească
cumva la vale, atenţionând străjile romane. După o
cotitură se opriră... poteca era blocată de trunchiuri
căzute unele peste altele, până departe, în vale. Să le
ocolească pe sus nu puteau - era un perete abrupt de
stâncă - în vale trebuiau să coboare prea mult, ar fi
putut fi simţiţi. Descălecară şi se sfătuiră în şoaptă.
Hotărâră să ridice cu braţele trunchi după trunchi, şi
să-l aşeze cumva, alături de potecă, sprijinit de copacii
ce stăteau bine înfipţi în stâncă... Zis şi făcut!
Toţi şapte apucară pe primul şi încet, încet, îl
duseră pe potecă înapoi, pe unde veniseră, şi-l sprijiniră
cu mare grijă de copaci. Se- întoarseră şi fără nici o
vorbă îl luară pe următorul; se trudiră aşa o vreme
bună, până când nu mai rămase decât unul singur,
parcă cel mai gros şi mai lung... sau poate li se părea
lor, de oboseală. Îl prinseră cu mâinile şi după ce
încercară de câteva ori, reuşiră să-l mişte din loc şi tot
aşa, puţin câte puţin, îl aduseră lângă ceilalţi. Îi dureau
palmele de la ramuri şi aşchii şi când îl aşezară,
probabil că 1-au împins mai cu năduf, că după ce până
acum nu se dădea dus, acum începu s-o ia la vale
antrenând totul în jur. Se duceau la vale trunchiuri şi
bolovani, cu zgomot mare, oprindu-se la mică distanţă
de straja ce începea să se neliniştească. Şi ca să fie
pocinogul întreg, calul lui Baciu începu deodată să
necheze prelung.
Atunci, romanii realizară că pe munte, sus, sunt
daci şi se formă rapid o trupă ce porni să urce în mare
grabă. În timpul acesta, voinicii noştri încălecară rapid
şi o porniră cât puteau de repede înainte. Nu se mai
puteau ascunde - mai era puţin şi romanii dădeau peste
ei. Ar fi ascuns cutia undeva, dar dacă ei mureau cine
ştia să vină să ducă mai departe preţiosul cap. Se
grăbeau, dar poteca era îngustă, abruptă uneori, iar caii
lor obosiseră.
Deodată Ursu se opri şi întorcându-se către Baciu,
spuse:
- Eu mă întorc să-i ţin pe loc. Mă-ntorc până la
locul cu buştenii, să creadă că eu i-am rostogolit peste
ei intenţionat, poate aşa nu vă mai urmăresc.
Îşi plecă capul, cu mâna dreaptă pe inimă, salutând
şi o luă în mare grabă înapoi. Abia ajunse la buşteni, că
se şi ivi primul roman de după cotitură. Cu un efort
peste fire, Ursu ridică un trunchi şi-l repezi în el. Calul
romanului se poticni şi căzu aruncându-şi stăpânul, pe
vale-n jos. Dar din urmă veneau ceilalţi, furioşi.
Descălecaseră şi se apropiau ameninţător,
înconjurându-l. Cu spatele lipit de stâncă, Ursu era gata
de luptă. Şi aceasta începu! Se lupta dacul ca un erou.
Nu se puteau apropia de el, parcă erau mai mulţi,
nu unul singur; dar de undeva, dintre romani, porni o
săgeată ce-şi atinse ţinta. Strângând din dinţi de durere,
Ursu trase de ea şi o scoase din corpul său, dar din
rană se pomi şuvoi de sânge. Uriaşul, cu o mână îşi
ţinea rana cu alta se apăra de duşmani, dar era din ce
în ce mai slăbit... o ceaţă i se puse pe ochi, scutură din
cap încercând s-o alunge, dar ceaţa devenea din ce în ce
mai deasă.
Măcar dacă i-a păcălit şi nu mai pornesc căutarea
mai departe Romanii se opriseră şi se uitau la el cum
moare.
- Ei, dacule, acum ce mai poţi face? 0 să te leg de cal
şi-o să te târăsc prin tabără să dea toţi cu piciorul în
tine... uite câţi camarazi ne-ai ucis.
Cel ce vorbise avea o privire rea. Se apropiase şi se
aplecă să-l apuce, când deodată simţi ceva uriaş, cu
gheare care-l lovi de-l azvârli cât colo. Când se ridică, cu
umărul tot sfâşiat, văzu un urs mare lângă dac şi alţi
doi apropiindu-se, mormăind pe cărare.
- Duhuri necurate! Fugiţi! strigă înspăimântat şi o
luă la goană pe jos. Caii fugiseră deja nechezând
speriaţi. Ceilalţi romani încercară să se lupte cu urşii,
dar după ce încă doi rămaseră pe jos cu oasele frânte,
renunţară şi ei şi părăsiră în grabă locul.
- Neamurile mele! şopti pentru sine dacul şi-şi dădu
sufletul.
*
* *
Jos, în tabăra romană lăsată de Traian pentru
supraveghere, era agitaţie mare - se comenta incidentul,
se bandajau rănile celor ce apucaseră să ajungă jos.
Comandantul castrului, avea o nedumerire: „Ce
căuta dacul acela, acolo deasupra, având un cal cu
copitele înfăşurate... dacă voia să se răzbune, aşa de
unul singur, nu i-ar fi păsat dacă calul făcea zgomot,
doar el a făcut mult mai mult, rostogolind pietrele...
Probabil că ascundea ceva... Ce? Poate vreo solie? Dar
către cine, că prin jur n-avea cui o da? Dar dacă ducea
sus pe munte ceva de preţ? Vreo comoară poate... Dar
calul n-avea nici o povară, şi nici dacul... Traista de la gât
o lăsase jos la începutul luptei, şi s-a văzut că era goală...
Înseamnă că nu era singur... Altul, sau alţii duceau
comoara şi el a rămas în urmă... da, da... să-i oprească
pe ei... Trebuie să urc eu, acolo sus, să caut urmele... Şi
asta urgent! Urşii... prostii... nu erau duhuri deloc... ce
prăpăd făcuseră!...” El era curajos şi nu credea în
fantome sau alte poveşti.
Ieşi din cort în grabă şi ordonă ca zece ostaşi să
vină cu el sus, la locul faptei; să vină şi unul ce fusese
de faţă să-i arate.
Cei şase daci îşi continuară drumul cu şi mai multă
fereală. Baciu era îngrijorat; reuşise oare Ursu să-i
păcălească pe romani? Mergeau încet, gânditori. Se-
ntunecase şi diurnul se vedea din ce în ce mai greu; nu
puteau aprinde nici o torţă, ca lumina să nu-i dea în
vileag. Pădurea era deasă şi luna nu se vedea.
Trebuiau să se oprească câteva ceasuri... tocmai
bine, se şi odihneau. Căutară un loc retras, ascuns între
copaci, ferit de drum... Îl găsiră după puţină vreme...
opriră... duseră caii la adăpat mai departe, la un găvan
cu apă de ploaie... apoi îi priponiră... şi se aşezară şi ei
să se odihnească.
Făceau de strajă cu rândul, numai bărbaţii.
Baciu, dormea, sprijinit de un trunchi de copac, cu
traista atârnată de gât... era incomod, îl rosese braţul
traistei... dar el nu dădea nimănui comoara. I a venit,
rândul să facă de strajă, în ultimul schimb. S-a ridicat,
s-a întins să se dezmorţească, a ezitat puţin, apoi şi-a
scos traista şi i-a dat-o lui Cedru; doar cât face el de
strajă.
S-a îndepărtat spre locul de pază, iar Cedru, cu paşi
uşori, se duse spre cealaltă parte, lângă o stâncă
prăvălită, pregătindu-se să se culce. Încerca să doarmă
dar gândurile nu-i dădeau pace.
Îşi aminti de nevastă, de copii ... nu, nu-şi putea
permite acum să se gândească la ei; toate forţele
trebuiau să fie aici, la ce aveau ei de făcut.
Deodată auzi un zgomot, ca o târâială de paşi;
cineva, poate vreun animal venea spre ei. Se auzi un
şuier scurt. Semnalul de primejdie; iute ca o părere se
strecură într-o despicătură a stâncii pe care o observase
de la-nceput şi se piti... se făcu una cu stânca.
*
* *
Sartonius, comandantul castrului, împreună cu cei
zece oşteni, urcară pe urmele celorlalţi. Îşi luminau
drumul cu torţe aprinse ... dar, parcă, pădurea îi
înghiţea în întunericul ei. Au ajuns la locul bătăliei. Au
zărit cadavrele romanilor morţi ... Să-i ducem, jos, în
tabără ... Dar unde era trupul dacului? ... nu se vedea
nicăieri ... au luminat peretele stâncii, au luminat
cărarea, au luminat în vale şi-au cercetat cu ochi
atenţi ... Au văzut într-o porţiune de pământ, urmele
urşilor, au mai găsit şi alte urme ciudate, mai sus pe
cărare ... dar dacul ... nicăieri.
Intrigat, romanul se uită de jur împrejur : Unde-i cel
ce făcuse prăpădul acesta printre ai lui? Pe locul unde
stătuse erau urme de sânge şi ... atât. Trupul dispăruse.
Intr-un timp relativ scurt. Înseamnă că era ceva
deosebit de preţios de ascuns, a cărui trecere nu trebuia
să lase urme. gândi Sartonius. Trebuia să-i urmărească
cât mai îndeaproape ... Să nu piardă timpul ... Mai
trimise după alţi zece oşteni din tabără, cu poruncă să-l
urmeze şi pomi înainte pe cărare ... Alt drum nu puteau
lua, în sus era prea abrupt, iar jos eram noi. Stinseră
torţele, păstrând numai una.
Mergeau încet, cu urechile ciulite. Îi plesneau
crengile peste obraji, rugurile de mure li se agăţau de
haine ... parcă totul îi trăgea înapoi... dar gândul
comorii îi stăpânea ... Sartonius nu se lăsa.
La un moment dat, făcu un semn şi toţi se opriră.
Descălecară şi lăsară caii într-o parte cu un oştean de
pază, iar ei plecară pe jos. Aşa îi spunea lui ceva, că nu
mai aveau mult... erau aproape de ţintă iar caii fac
zgomot ... Înaintau încet, cercetând trunchiurile de
copac pe lângă care treceau - fiecare parcă ascundea
ceva - când cel cu torţa, care mergea în faţă, călcă pe
prundiş li s-a părut că le ţiuie urechile de zgomot.
Imediat s-a auzit un şuierat ca de pasăre. Un şuierat
cam ciudat. Sartonius se opri şi privi în direcţia de unde
venise ... printre copaci văzu, sau poate i se păru că
vede ... nişte umbre care ... dispărură. Îşi strigă oştenii
şi fugiră toţi într-acolo ... aprinseră şi celelalte torţe ...
să vadă cât mai bine ... din fugă traseră câteva săgeţi în
umbre ... pe lângă umbre ... vor vedea ... luminau locul
şi nimic ... nu se vedea nimic deosebit... doar pădurea ...
tufişurile dese de mure ... Dacii nicăieri. Poate mi s-a
părut! îşi zise Sartonius şi ordonă încălecarea. Porniră
grăbiţi, pe cărare înainte.
După ce totul se linişti şi întunericul se instală iar
în pădure, răsună de undeva, chemarea aceea ciudată a
păsării ... şi cinci dintre ei apărură care dincotro: femeile
ieşeau din tufişuri, cu glugile mantiilor negre pe cap,
Bălanul şi stegarul coborau sprinteni din copac, Cedru
ieşi din crăpătura stâncii, dar unde era Baciu? ... Îl
căutară acolo unde era locul de pază ... se uitară în
jur ... dădură ocol... Într-un târziu, îl găsiră în nişte
tufe, ascuns atât de bine de nici ei nu-l văzură până un
geamăt nu le atrase atenţia ... Îl traseră afară. O săgeată
înfiptă în spate adânc ... Se uita la ei cu un zâmbet
trist ... abia vorbind, le şopti:
- Pe mine lăsaţi-mă aici, oricum mor ! Voi duceţi-vă
mai departe! Grăbiţi-vă ! Cu preţul vieţii să-l duceţi pe
Decebal ...- şi oftând uşor îşi trimise sufletul la Cer.
Cedru îi închise ochii, iar apoi îi smulse săgeata.
Erau, fuseseră, buni prieteni, camarazi de luptă, de
necaz şi bucurii.
- Zalmoxe să te primească în grădina lui! îşi aplecă
capul în semn de respect şi preţuire pentru Baciu.
Cedru preluă comanda trupei.
- Bălane, tu îl iei în spate. Nu-l lăsăm aici. Tu,
stegarule, te duci şi aduci caii din văiogă. Încet fără
zgomot ... romanii se pot întoarce ... deşi, nu cred ...
probabil că vor merge încă destul timp pe cărare
înainte ... dar noi ne vom întoarce puţin înapoi, vom da
drumul cailor, apoi vom urca peretele abrupt, printr-o
latură pe care o ştiu şi- o vom lua de-a dreptul peste
coamă. Zis şi făcut! Stegarul aduse caii, Bălanul îl luă
pe Baciu şi porniră în mare grabă, dar în linişte, înapoi.
*
* *
În adăpostul din munţi, unde Bătrânii, femeile,
copiii şi o parte din oştenii care scăpaseră cu viaţă
încercau să ţină nestinsă viaţa vechii Dacii, se făceau
pregătiri pentru un eveniment important: Doriana, cu
două prietene, treceau pragul de la copilărie direct la
maturitate. Aveau numai 10 ani şi nu 12 cât cerea
tradiţia, dar erau vremuri grele care nu lăsau răgaz. Era
prima sărbătoare de acest gen la care taţii erau absenţi -
probabil priveau din Cer. Margena, emoţionată, cu un
cârd de femei după ea, alerga de colo-colo, aranjând
ultimele detalii. Şi acum totul e gata!
Veniră întâi Bătrânii; din 24 câţi erau în cetate mai
rămăseseră doar 12. Mergeau încet, solemni, cu pletele
albe frumos aranjate peste gulerul cămăşii. Era o
dimineaţă cu soare cald şi nu-şi mai puseră cuşmele, le
ţineau în mâini.
S-au rânduit în cerc şi au rămas în picioare. În
jurul lor s-a strâns ordonată şi cuminte, la o mică
distanţă, obştea - femeile şi copii de-o parte, bărbaţii de
alta. Stăteau tăcuţi, în reculegere. Apoi, întorcându- se
spre soarele ce-şi începuse drumul pe boltă, Eneus
începu a zice, ridicând mâinile spre cer:
- Zalmoxe, ţie, Dumnezeul părinţilor noştri, îţi
aducem slavă! Ajută-ne acum ca întotdeauna, ca ceea ce
facem să fie bine făcut. Apără tu, Zalmoxe, destinul
neamului dac!
Lăsând mâinile în jos se întoarse în cerc, iar
Bătrânii se aşezară pe buturugile special pregătite.
Eneus întoarse capul şi făcu un semn. Din peşteră ieşi o
mică prinţesă în rochie albă, lungă, cu jerbe de flori de
câmp prinse pe ea, cu pletele blonde căzându-i pe
umeri. Avea un bucheţel de flori în mână. În urma ei
păşeau alte două copiliţe în rochii asemănătoare.
Veneau graţioase ca trei mici mirese şi intrară în
cercul Bătrânilor. Se opriră în faţa lui Eneus, făcură
câte o plecăciune graţioasă în faţa lui, apoi se întoarseră
în celelalte trei zări şi se plecară în faţa tuturora.
Reveniră zâmbitoare din nou cu faţa spre Marele
înţelept. Acesta se uită şăgalnic la cele trei fete şi le
întrebă:
- De ce veniră-ţi frumoaselor aşa gătite?!
Răspunseră într-un glas:
- Ca să ne daţi dreptul să trecem de la copii... la
oameni !
- Măi să fie, dar ce aţi făcut voi ca să meritaţi
aceasta?
- Am învăţat să coasem, să dereticăm, să pregătim
masa, să spălăm, se repezeau toate trei luându-şi vorba
una alteia ca nişte copii. Doriana completă:
- Eu am mai învăţat câte puţin din mersul stelelor şi
al Pământului, din viaţa florilor şi a pădurii.
- Dar despre obârşiile noastre, despre strămoşi, aţi
aflat?
- Cum de nu, doar despre asta ne povestesc bunicii
seara în jurul focului! Ştim despre Dromichete şi cum...
- Ce ştiţi voi despre Dromichete?
- Dromichete a fost un rege trac... că tracii erau şi ei
daci... adică dacii sunt şi ei din neamul trac... şi era un
rege mare şi rău Lisimach care a vrut să-l cotropească
pe Dromichete, adică ţara asta... şi atunci, Dromichete
l-a învins şi l-a poftit la ospăţ şi i-a dat de toate.
- Păi cum, dacă Lisimach era duşman, cum de l-a
poftit la ospăţ?
- Păi da, tocmai aicea e... că Dromichete s-a purtat
blând cu răul.
- Dar de Burebista ce ştiţi?
- Mult înainte de Decebal, dacii erau împărţiţi în mai
multe ţărişoare şi a venit Burebista şi i-a strâns la un
loc!
- Dar de Zalmoxe ce ştiţi?
- Zalmoxe este zeul dacilor şi este sus... la Cer... şi
acolo îi primeşte pe toţi care sunt cinstiţi şi viteji.
- Văd că sunteţi atât de înţelepte, că... dar ia
spuneţi, ce vreţi voi să faceţi în viată?
Primele două, gureşe, răspunseră:
- Să ne iubim bărbaţii şi să creştem prunci curaţi
pentru Ţară!
Doriana, după un moment de chibzuială, răspunse:
- Să-mi apăr Ţara şi Neamul!
- Cine te-a învăţat, domniţă, să răspunzi aşa?
- Nimeni... I-am văzut pe tata şi pe fraţii mei!
Eneus clătină trist din cap:
- Grele vremuri când şi fetele trebuie să înveţe arta
războiului. Căci asta veţi face, dragele moşului: veţi avea
dascăli şi într-ale înţelepciunii şi într-ale războiului. Pe
toate trebuie să le ştiţi face. Şi să le faceţi bine! - zâmbi
şi continuă adresându-se celor două fete:
- Vă dăruiesc acum, în numele tuturor, prima
coroniţă, coroniţa de flori. Aţi făcut azi primul pas spre
maturitate, aţi dat prima probă. Străduiţi-vă cât mai
mult şi când veţi fi gata veniţi pentru a doua coroniţă,
dar fiţi atente, că n-o mai primiţi aşa uşor ca pe prima,
aşa că fiţi sârguincioase! Şi acum ia veniţi mai aproape.
Fetiţele, cu timiditate, se apropiară. Eneus se
întoarse, luă câte o coroniţă de flori, care stătea
pregătită şi tacticos le-o puse pe cap potrivindu-le ca să
stea bine. Fetele, pe rând, îi dăruiră bucheţelul de flori
din mână - mototolit de atâta emoţie - Bătrânul le
sărută pe amândoi obrajii şi amândouă, după ce mai
făcură câte o plecăciune cu coroniţa pe cap, plecară
bucuroase către mamele care stăteau de o parte.
Doriana stătea în continuare dreaptă în faţa
Bătrânului.
- Domniţă, ţie nu-ţi dau coroniţa de flori a fetelor,
pentru că trebuie să depăşeşti limita lor. Ţie îţi dăruiesc
coroana de stejar a băieţilor, căci tu, acum, îl reprezinţi
pe regele Daciei, pe Decebal! Luă din spate coroana de
stejar şi solemn o puse pe capul fetei.
- Ai să înveţi cât mai repede, tot ce fraţii tăi mai mari
au învăţat şi chiar mai mult. Legătura noastră cu
celelalte grupuri ce au rămas în munţi e deocamdată
întreruptă, dar aici este Sfatul Bătrânilor şi aici este
familia Regelui... Aşa că noi, acum, pentru continuitatea
neamului vom pune pe umerii tăi greaua dar dulcea
povară a însemnelor regale. Unul dintre Bătrâni aduse
pe braţe mantia, sabia şi cuşma lui Decebal.
Cu mişcări încete, în acelaşi ritual ca la Andru,
Eneus puse mantia pe umerii copilei. Era ca o pelerină
ce atingea pământul.
- Sabia ai să o primeşti când ai să ştii ce să faci cu
ea! Cuşma... aici e o problemă... până acum niciodată
cuşma de Mare Iniţiat n-a stat pe capul unei femei... o
să vedem, cu timpul. Să înţelegi bine că tu îl reprezinţi
acum pe regele Daciei. Mama ta îţi va sta alături. La fel
şi noi. Hotărârile le vom lua totdeauna împreună.
Bătrânii se ridicară încet în picioare, plecară
capetele albe în faţa fetei şi spuseră grav:
- Să ne trăieşti Regină Dacă! Să conduci ţara cu
dragoste către reîntregire! Zalmoxe să-ţi stea alături!
Micuţa Regină sta gravă, privindu-i, cu mantia
atârnându-i pe pământ şi cunună de stejar pe cap.
Deodată, i se auzi glasul argintiu:
- Pentru Ţară şi Zalmoxe sunt gata să-mi dau şi
viaţa! înclină capul, luă un colţ al mantiei şi îl sărută, se
duse spre Eneus dăruindu-i bucheţelul de flori, se
întoarse şi ieşi din cerc, mai bătrână decât intrase. Toţi
s-au dat de o parte facându-i loc. Margena,
dezmeticindu-se, se duse repede după ea.
- Cine a învăţat-o să spună aşa ceva? întrebă unul
din Bătrâni.
- Sufletul ei - şopti Eneus, apoi zise cu glas tare -
Bătrânilor, înţelepţilor, trebuie să trimitem soli în partea
de miazănoapte, peste munţi, la dacii liberi. Să-i găsim
Reginei noastre un bărbat destoinic şi viteaz. Să ne
unim ca să fim puternici, să alungăm duşmanul. Până
atunci, fiecare să o înveţe câte ceva pe Regină... atâta
doar să-i mai lăsaţi şi timp de odihnă.
*
* *
Cei patru mergeau deja de o zi întreagă. Îl
îngropaseră pe Baciu şi după un timp şi pe una din
femei - fusese lovită de săgeată, dar nu scosese un
geamăt; a mers cât a putut, deodată s-a aşezat lângă un
copac să se odihnească şi nu s-a mai ridicat.
Erau obosiţi, cu răni la mâini de la prinsul de stânci
şi crengi, dar mergeau înainte; încet, dar mergeau.
Ajunşi în vârf, Bălanu s-a urcat pe un copac înalt şi a
iscodit zarea. Veştile pe care le-a adus erau dintre cele
mai rele. Valea pe care ei trebuiau să o treacă, era plină
de romani; deci nu puteau trece pe acolo. Pe vechiul
drum, pe care-l ocoliseră, îi căutau oştenii lui Sartonius.
Cum să facă? Pe ce drum să o apuce? Cedru stătea cu
capul în mâini, necăjit, încercând să găsească o cale.
Deodată, auzi un fâlfâit puternic de aripi şi pe umăr
i se aşeză Marele Şoim. Îl ciupi de obraz, a mângâiere,
apoi se ridică în sus, zbură puţin într-o direcţie şi se
întoarse. Cedru se uită la el şi zâmbi trist. Şoimul repetă
de câteva ori zborul şi în cele din urmă dacul înţelese că
pasărea voia să-i arate un drum.
- Oricum nu avem nici o altă ieşire... Îl urmăm pe
Şoim !
Şi uite, aşa, cu ochii după şoim , dar şi atenţi la
drum, au pornit din nou. Şi-i ducea Şoimul, pe unde
picior de om nu mai călcase: păduri de brazi cu crengile
atât de dese şi împletite de nu puteai trece printre ele,
urmau poieniţe în care iarba şi florile depăşeau aproape
înălţimea unui om... iar copacii... Într-una din poieniţe
au văzut ceva minunat: fluturi mari, frumos coloraţi se
roteau în jurul lor şi li se aşezau pe braţe, pe cap pe
umeri... Iar zburau. Se roteau şi dansau perechi,
perechi ca la o nuntă a fluturilor.
Şi-au bucurat ochii şi sufletele şi au plecat mai
departe. Fluturii i-au însoţit o bucată de drum apoi s-au
întors la poieniţa lor, tărâmul lor de vis. Nu le păsa de
şoimul ce zbura pe sus şi nici şoimului de ei.
Mâncau de pe drum, zmeură, mure şi ciuperci, dar
femeia, rămânând puţin în urmă şi intrând mai adânc
într-un zmeuriş, ţipă deodată şi... Întorcându-se,
bărbaţii văzură un urs care se ridicase mânios în două
labe şi o apucase pe femeie. Până au ajuns ei acolo,
ursul plecase mormăind supărat, dar femeia, cu toată
faţa jupuită, cu umărul rupt şi pieptul sfâşiat, zăcea jos
dându-şi sufletul. Au îngropat-o şi pe ea într-o poieniţă
cu flori şi au plecat mai departe.
Erau numai trei şi nu ştiau cât mai au de mers. Au
trecut printr-o pădurice în care toţi copacii fuseseră arşi
dar numai de la o distanţă de pământ cam cât ar fi un
cal cu călăreţ cu tot; trunchiuri golaşe spre cer, cu
marginea parcă tăiată şi arsă; toate trunchiurile cam de
aceeaşi înălţime; în jur nici iarba nu creştea; parcă era
ceva duşmănos, rău, şi ei au plecat în grabă, ocolind
păduricea.
Noaptea s-au odihnit câteva ceasuri, mai mult pe
furate, apoi, iar la drum. Au ajuns la o cărăruie, pe care
acum o urmau. Cedru recunoscu locul - nu mai aveau
mult. Parcă au prins aripi la picioare. Şoimul zbura
undeva, deasupra pădurii şi ei îl urmăreau printre
crengi. N-au dat importanţă ţipătului lui ameninţător şi
nici faptului că s-a repezit undeva înainte. Ei mergeau
repede, bucuroşi că sunt pe aproape.
Dar, la o cotitură, văd în faţa lor venind pe cărare,
un grup de romani. Au încremenit şi unii şi alţii. Asta
era! Dacii s-au pregătit de luptă. Romanii erau mult mai
numeroşi, dar ei erau viteji şi aveau ceva nepreţuit de
apărat. Cu săbiile în mână şi surâsul pe buze aşteptau.
Romanii se repeziră şi lupta începu. Bălanul şi stegarul,
îi strigară lui Cedru:
- Fugi! Tu du-te, simbolul Daciei e la tine, nu uita!
Atacând şi retrăgându-se, mişcându-se de acolo-colo, se
învârtiră cu romanii după ei, aşa fel încât schimbară
locurile, poteca pe care trebuiau să meargă era liberă, în
spatele lor. Şi Cedru fugi. Romanii îl văzură pe cel ce
avea traista plină că fuge şi încercară să se ia după el.
Dar nu-l cunoşteau pe Bălanul. Ca un paraleu se lupta.
Totuşi, în cele din urmă îl încolţiră şi câţiva romani
reuşiră să se strecoare să fugă după Cedru. Bălanul
răcni:
- Du-te stegarule şi apără-l! Aici mă descurc eu
singur! Cu un hohot ameninţător de râs se repezi în
duşmani dându-i câţiva paşi înapoi.
Stegarul se întoarse şi fugi după Cedru. Îl văzu de
departe atacat şi sări din spate printre romani, se aşeză
alături de el, împingându-l uşor în spatele său.
- Du-te, tu du-te, rămân eu!
Din nou Cedru se întoarse şi se îndepărtă fugind. Şi
nu departe, în faţă, văzu gura peşterii... intrarea în
altarul secret.
Un preot bătrân, dintre întemeietori, aştepta în
prag. Pe umărul lui sta măreţ Şoimul, care parcă-l
anunţase. Mai avea numai câţiva paşi şi... va ajunge în
dreptul peşterii. Intrarea e pe stâncă, la înălţime,
deasupra potecii. Pomi să se caţere... Încă un pas... Încă
un pas.
O săgeată şuieră şi îl lovi undeva în piept. Nu mai
simţi nimic. Cu o forţă supranaturală se prinse de colţii
stâncii şi urcă... urcă... cu un ultim efort scoase traista
şi o puse la picioarele Preotului. Atât mai văzu cum
preotul luă traista, o ridică către Cer mulţumind lui
Zalmoxe şi intră în peşteră; o piatră uriaşă dăltuită
coborî de sus şi intrarea se închise. Abia atunci, Cedru
simţi durerea, alunecă pe stâncă şi căzu jos pe potecă,
chiar când stegarul trecea ducând romanii după el, mai
departe, cât mai departe.
Dar peştera nu se mai vedea. Era stâncă, solidară
cu restul. Şi Cedru, cu un ultim efort se întoarse şi
zâmbind privi către Cer.
- Mulţumesc Zalmoxe! De acum pot veni liniştit în
împărăţia ta! Mi-am făcut datoria.
Înăuntru, în peşteră, cei opt întemeietori privesc
cum starostele lor închide peştera pentru vecie. Ştiau ce
înseamnă asta. Dar aşa au hotărât dinainte: nimic din
cunoaşterea Daciei străvechi, nimic din sufletul
Neamului să nu cadă pe mâna duşmanului. Acum
aveau şi o altă comoară de slujit şi păzit.
Au luat cu sfinţenie traista şi au scos lădiţa. Au
pus-o pe altar printre feştile aprinse şi au aruncat
ierburi mirositoare în foc. Au început rugă tainică
pentru cel ce a fost Decebal, de mărire şi slavă a
Neamului, rugă pentru izbândă, rugă pentru reîntregire.
Decebal parcă surâdea printre flori.
(încă opt ani după aceea capul lui Decebal a fost
cinstit cu regularitate de tot mai puţinii întemeietori
rămaşi în viaţă. În tot acest timp, o fetiţă le-a adus de
mâncare şi apă pe una din răsuflătorile galeriei peşterii,
care se mai văd şi azi, până când fata a murit de boală
şi nu a mai apucat să transmită secretul ei. Osemintele
ultimilor întemeietori păzesc şi azi capul celui mai mare
şi iubit rege dac, sufletele lor nemuritoare de viteji s-au
dus lângă el în cer, pentru a-l sluji şi după moarte cu
iubire şi credinţă - aceasta este lecţia lăsată moştenire
urmaşilor) - (completare ed. 2-a C.L.C. Claudian
Dumitriu).
*
* *
Roma... Serbările victoriei... Traian, în carul lui de
luptă, trecu triumfal precedat de purtătorii de fascii.
Mulţimea aclamă:
„Imperatore! Traian Imperator! Slavă lui Traian,
învingătorul Daciei!” Traian trecu ca un erou salutând,
apoi urcă treptele spre tribună. Este aclamat,
îmbrăţişat, adulat, de toţi cei strânşi acolo să-l
primească.
Trecură apoi trupele învingătoare în uralele
mulţimii. Se aruncară flori, se auziră strigăte de
bucurie. Oştenii trecură mândri, surâzători. Trecură
prin faţa mulţimii carele cu comorile furate. Se târăsc
robii legaţi în lanţuri; sunt bărbaţi, femei şi copii. Şi la
sfârşit lumea aşteaptă cu sufletul la gură clipa cea mare
- umilirea regelui dac care le-a pricinuit atâtea necazuri.
Se lăsă o tăcere încordată, mormântală.
În faţa împăratului, veni Amilius cu o cutie pe braţe.
Avea o uşoară emoţie ca împăratul să nu sesizeze
înlocuirea. Cu gesturi încete, solemne, scoase Capul din
cutie şi i-l întinse respectuos. Traian îi făcu semn să-i
aşeze jos, la picioarele lui, să-l poată lovi. Încet, cu grijă
parcă, Amilius aşeză capul cu faţa spre împărat, jos. Îl
potrivi puţin, mângâindu-l parcă, apoi se ridică şi se
duse la locul lui, printre generali.
Surâzând dispreţuitor, Traian făcu gestul de a lovi,
dar... nu putu mişca piciorul. Mai încearcă o dată. Îşi
încordă muşchii... nimic. Şi atunci, îşi coborî privirea şi
rămase cu ea ţintuită. Capul deschisese ochii mari,
lacuri albastre de munte, şi o privire de gheaţă îl fixă pe
Traian. Parcă ar spune: „Să nu îndrăzneşti!” De uimire,
împăratul nu mai putu nici vorbi. Încremenise. Privea ca
hipnotizat la ochii aceia: „...Puternici... şi acum ochii
ăştia sunt puternici... Parcă totuşi nu-s ochii lui Decebal...
Dar ce-i cu mine?!”
Mulţimea aşteaptă... rumoare... Generalii care erau
pe laturi începură să şuşotească. Cei de lângă împărat
stăteau şi ei încremeniţi privind la capul ce-i fixa
stăpânitor. Într-un târziu, Traian închise ochii şi şopti
printre dinţi:
- Puneţi-l înapoi în casetă!
În acel moment, vraja se destrămă. Amilius ieşi în
faţă, se aplecă, luă parcă cu drag capul în mâini, îi trecu
palma peste ochi închizându-i, şi-l puse încet, cu grijă,
înapoi în cutie. Întinse cutia închisă împăratului. Traian
o ridică deasupra capului prezentând-o Mulţimea strigă,
ovaţionă, urlă. Fără să-i mai dea atenţie, Traian mai
salută de câteva ori, porunci să li se organizeze jocuri şi
ospeţe şi intră în palat, gânditor, cu cutia în mână.
În săptămânile care au urmat, s-a vorbit mult
despre daci. Împăratul îl chemă pe Amilius şi alţi câţiva
prieteni de nădejde şi îi întrebă cum li s-a părut poporul
acesta. Realiză că-şi formase o imagine deformată. Magii
cei negri aveau şi ei contribuţia lor. Uite cum s-a lăsat
prostit şi a făcut ce nu a mai făcut. Putea cuceri Dacia
ca un cavaler, cu demnitate. Ura şi încrâncenarea nu-i
făceau cinste.
Amilius ştia de la femeia dacă povestea lui
Dromichete şi a lui Lisimach. Ce lecţie de suflet! Aflase
de la dascălul lui despre ce scrisese Herodot: „Cei mai
curajoşi şi mai viteji dintre traci”. Mai vorbea şi despre
credinţa dacilor în nemurire. Şi amintindu-şi de ochii
aceia deschişi, Traian parcă era înclinat să creadă şi el.
Scrise toate acestea în jurnalul lui de luptă; le scrise
cu mâna lui, aşa, ca să se ştie. Puse jurnalul împreună
cu înscrisurile sale de taină, pentru ca vremea ce va să
vie să cunoască toate, aşa cum au fost ele; cu izbânzi şi
bucurie, cu pierderi şi jale, cu greşeli şi dureri în suflete
- vitejie şi jertfe - toate la un loc însemnând cucerirea
Daciei. Mai adăugase apoi gândurile şi frământările sale
privind poporul dac, aşa cum îl descoperise el abia
acum; ca urmaşii săi să le cunoască (De Bello Galico -
jurnalul lui Traian s-a pierdut în istorie, au rămas numai
referirile la el - nota ed.).
La bazele Columnei ce s-a ridicat în cinstea victoriei,
el a aşezat cutia cu capul, cu respect. A dat ordin să fie
trimişi în Dacia ingineri şi constructori, arhitecţi şi
învăţători. Se pare că ar fi spus: „Să-i ajutăm cu tehnica
noastră, şi să învăţăm de la ei cinstea, şi nobleţea
sufletească!”
Andrada a mai trăit câteva luni şi se stinse încet, de
dor. Amilius, singur şi îndurerat, plecă înapoi în Dacia,
cu inginerii trimişi de Traian. Şi mai făcu ceva, ce-l
învăţase Andrada: i-a căutat pe tinerii care aveau moşi
sau strămoşi veniţi de pe locurile acelea, de mult, ca bir
pentru armată. A făcut el cumva de le-a trezit
curiozitatea şi i-a luat pe mulţi cu el. Au ajuns în Dacia
şi nu au mai plecat.
Au rămas la obârşiile lor!
ACUM

În zilele noastre, undeva în munţi, există o poieniţă


anume. Nu mai e pe locul de dinainte, mişcările
muntelui au împins-o la vale.
A alunecat; mult, puţin, nimeni nu ştie. Dar şi-a
luat cu ea şi amintirile. Le-a păstrat bine şi le povesteşte
oricui trece pe acolo; trebuie doar să asculţi şi s-o
înţelegi. Ţi-o şoptesc frunzele, ţi-o cântă păsările, iar
dacă stai pe malul râului ascultând susurul apei ce
trece domol peste pietre, distingi în clipocitul ei...
cuvintele poveştii. Căci peste tot, în arbori, în pământ,
în flori sau în apă, în vântul care bate sau în norii care
trec, în tot ce există, povestea e încă Vie.
În mijlocul poieniţei se înalţă un fag secular.
Încărcat de ani, trecut prin furtuni, îşi înfige rădăcinile
adânc în pământ. Trunchiul gros, abia poate fi cuprins
de trei oameni ţinându-se de mâini. E brăzdat de
şanţuri ca obrazul unui bătrân de riduri. Dar se ţine
falnic; de secole e tot falnic. Coroana sa de crengi este
cea mai ciudată încrengătură, văzută vreodată, o
dantelărie măiastră din care nu mai distingi care
ramură pe care o susţine, o îmbinare perfectă ce-şi
ridică vlăstarele spre cer; arborele vieţii unui neam.
Puţin mai jos, într-o latură, un alt fag, la fel ca
primul ca înfăţişare, dar parcă îi lipseşte ceva din
măreţie. Tot falnic şi impunător, tovarăş de viaţă cu
primul, stă înainte ca un paznic, ca un prieten grijuliu.
La o distanţă de câţiva metri de cei doi venerabili
vegetali, ţi se înfăţişează cea mai ciudată apropiere de
arbori: un fag mai tânăr decât cei doi, înalt şi drept, de
care s-a încolăcit ca o liană... un mesteacăn. Crengile
celor doi se unesc, se împletesc, de parcă s-ar susţine
unul pe altul.
Mesteacănul are numai câteva ramuri...şi în toată
unduirea sa în jurul celuilalt, vezi efortul dăruirea lui,
pentru ca fagul să crească cât mai drept, mai falnic, mai
înalt. Acesta la rândul lui trimite câteva crengi
ocrotitoare în jurul firavului mesteacăn. Zici că e un
flăcău care-şi ţine mireasa de mijloc.
O iubire vegetală imposibil de înţeles, ar spune
oricine văzându-i. Orice cunoscător îţi va spune că un
fag şi un mesteacăn nu pot creşte astfel alături. Şi
totuşi...
De jur împrejurul acestor trei adevărate monumente
naturale, la o oarecare distanţă, începe o pădure de
mesteceni tineri, înalţi şi drepţi de mai mare dragul.
Stau unii lângă alţii, ca nişte oşteni aliniaţi, în jurul
fagilor. Respectuoşi, îi înconjoară cu dragoste,
protejându-i. De pe cărare, nu-i poţi vedea pe cei din
centru, tinerii îşi fac bine datoria.
Fac un grup aparte, pădurea de mesteceni cu cei
trei din interior; în jurul lor, mai departe, muntele îşi
desfăşoară verdeaţa brazilor, stejarilor, fără o ordine
anume... totul într-o dezordine veselă. Doar aici... parcă
un arhitect a întocmit planurile ascultând o poveste.
Căci dacă te îndepărtezi puţin, cât să poţi cuprinde
în ochi toată poieniţa şi o priveşti aşa, lung, lung, mai
mult cu ochii sufletului, ai să vezi cum fagul secular se
estompează şi dispare şi în locul lui... ai să-l vezi stând
semeţ... pe Decebal. E grav, dar dacă îl priveşti atent îi
vezi ochii... lumina. Şi zâmbetul!
Stă falnic şi semeţ, statornic - răsărind din piatră,
munte între munţi - în mijlocul Ţării pe care a iubit-o
atâta. Şi în el e parcă povestea unui neam de oameni ce
şi-au înfipt rădăcinile, aici, în glie, cu suflet curat, cu
dragoste şi vitejie.
Un neam ce n-a ridicat sabia mişeleşte asupra
nimănui, ce a dorit să-şi semene grâul în pace, să-şi
crească copii în armonie cu Cerul şi Pământul.
Alături, puţin mai jos, cu sabia în mână, Dobre
priveşte spre Rege... cu drag priveşte. E dragoste şi
jertfa!
La câţiva metri mai la vale doi tineri stau îmbrăţişaţi
în veşnicie - Darie cu Ilinca lui - fata parcă s-a încolăcit
toată pe trupul băiatului; ochii ei privesc spre el cu
toată dragostea din lume, iar el, tandru, o înconjoară;
inimă lângă inimă, suflet lângă suflet.
De jur împrejur, oşteni cu cuşma dacă,
înconjurându-i protector; cu sabia scurtă şi încovoiată
în mână, stau gata să-şi apere conducătorul.
Decebal priveşte hotărât înainte scrutând veacurile.
Şi parcă fiinţa lui creşte, creşte, devine din ce în ce mai
mare. Fruntea lui atinge cerul, soarele îi este cunună şi
el întinde braţele ocrotitor.
Se uită Decebal peste Ţară şi parcă spune:
„Să nu uiţi române Legea, niciodată!
Care ne-a fost dată de Bunul Dumnezeu,
În iubire Mare să-ţi duci viaţa toată,
Şi în Bucurie - Sfânt poporul meu!”
Dacă tresari de uimire şi neîncredere, atunci
fulgerător, imaginea se schimbă şi vezi iar poieniţa cu
fagul secular, impunător din centru şi celălalt bătrân de
alături. Vezi armata argintie a mestecenilor de jur
împrejur şi vezi minunea unirii unui fag cu un
mesteacăn, într-o iubire veşnică, vegetală.
Chiar dacă nu înţelegi cu mintea ce spune muntele
şi pădurea, ce cântă păsările şi şopteşte râul, oricum ar
fi afară, de plouă sau de e senin, ceea ce vezi te
cutremură. Îţi pătrunde în suflet şi nu mai uiţi.
Ai încredere în sufletul tău! El ştie să asculte
povestea şi într-o zi, ţi-o va spune şi ţie. Ai răbdare!
*
* *
Rămas aici, acasă, printre oamenii, pădurile şi
munţii Daciei, stâncă neclintită închisă între stânci,
flacără nestinsă a iubirii de Ţară şi de Neam, Decebal ne
surâde şi acum din inima muntelui şi ne spune:
„Pui de dac, române, sunt aici cu tine! Trezeşte-te!
Păstrează Sfânta Taină a locurilor sacre dacice, a Marii
Forţe a Neamului care e şi în fiecare dintre voi, în unirea
voastră, în iubirea voastră! Bunul Dumnezeu să vă
binecuvânteze pe toţi!”
NOTELE EDITURII

Cartea Capul lui Decebal este rezultatul unor


cercetări tăcute începând cu luna august 1991 până în
septembrie 1996, în locurile unde s-au petrecut
evenimentele descrise, în care au trăit personajele ei.
Evenimentele în care sunt acestea implicate, s-au
petrecut în anul 106 d. Hr. pe teritoriul Daciei, deci spre
finalul celui de al doilea război daco-roman care a pus
capăt existenţei Daciei şi marchează începuturile
existenţei statului Român.
Autoarea, Alexandra Dumitriu, şi-a propus prin
această primă carte să redea o parte însemnată din
informaţiile implementate, existente în memoria
locurilor, unde s-au petrecut aceste evenimente ai căror
protagonişti au intrat în istoria României. Culegerea,
„citirea” acestor informaţii istorice s-a făcut cu ocazia
multor „expediţii”, tabere şi cercetări organizate din
1991 de Societatea Română de Radiestezie, mai recent,
din 1995, de Fundaţia de Inforenergetică „Sfântul
Apostol Andrei” şi din 2004 de Societatea de
Inforenergetică.
La acestea au participat mulţi oameni care au în
comun dragostea neţărmurită de Dumnezeu, de ţară şi
de semeni, dorinţa de a afla adevăruri istorice despre
geneza poporului român. În decursul acestor cercetări,
de multe ori, din memoria pietrelor, locurilor, ruinelor,
s-au cules informaţii şi s-au vizionat adevărate „filme”
ale unor evenimente disparate, aparent fără nici o
legătură, câteodată paradoxale, petrecute nu în
succesiunea cronologică firească în timpul de atunci -
adică, evenimentele s-au „citit” în ordinea succesiunii
deplasărilor în diferite locuri din ţară.
De abia în septembrie 1996 s-au putut aranja
cronologic, în succesiunea reală de atunci, toate
informaţiile cunoscute despre perioada menţionată.
Mulţumesc pe această cale tuturor acelora care şi-au
adus contribuţia la „conştientizarea” unei „cunoaşteri”
care există de sine stătător, independent de fiinţa
noastră umană şi care este redată sub o formă literară
în această carte.
Conţinutul cărţii invită la meditaţie. Această
meditaţie va fi utilă multora, care azi uită sau mânjesc
adevărata istorie a acestui neam.
Spre bucuria tuturor românilor şi a strămoşilor
noştri daci, capul conducătorului lor în primul rând
spiritual, Decebal, nu a fost „umilit” pe treptele GEMINI
din Roma (ceremonia inversă aceleia a „triumfului”
învingătorilor), el a fost protejat şi salvat de la aceasta,
de aceia care l-au iubit, respectat şi apărat, astfel încât
el se găseşte într-un anumit loc din tara noastră şi nu
sub Columna lui Traian de la Roma, aşa cum se
cunoaşte.
Aceia care ne-au invadat plaiurile şi omorât
străbunii, merită un alt loc în istorie, iar dacii au fost şi
vor rămâne nişte modele umane de spiritualitate
benefică şi comportamentală, care trăiau conform
Legilor Belagine care conţin Poruncile Decalogului
Creştin, chiar mai înainte ca Moise să le ia de la Tatăl
Ceresc - Dumnezeu şi să le scrie pe Tablele Legii nr. 1.
Poate atunci când calitatea noastră a tuturor va mai
creşte, vom acorda cinstea cuvenită celui care din iubire
de neam şi plaiuri, a cerut Bunului Dumnezeu să-l lase-
n veşnicie, să le apere pe acestea, să le vegheze,
supravegheze şi coordoneze - atunci i se va ridica un
monument corespunzător în locul unde a fost pus de
acei eroi daci din 106 d. Hr. Când vor exista garanţiile
necesare realizării acestui proiect, locul va fi aflat. Altfel,
va rămâne în continuare în patrimoniul spiritual
necunoscut al strănepoţilor dacilor din viitor - conform
Legilor Divine.
Faptele şi persoanele descrise în mare parte nu sunt
„dovedite” de probe materiale, documente, decât parţial
deocamdată, însă nu sunt nici combătute. Toţi aceia
care au participat la ele, (la „citirea” lor), credem în
adevărul lor, ele existând în Banca de Date a Tatălui
Ceresc - Dumnezeu, Atotştiutorul şi a Toate-Făcătorul
(fosta Bancă de Date Acaşică - termen arhaic, dar
perimat, cunoscut pe întreaga planetă la toate
popoarele) precum şi în sufletele noastre.
Ne bucurăm că putem pune la dispoziţia cititorilor o
parte din aceste file de istorie spirituală, însoţite de o
grafică şi copertă de excepţie, realizate de doamna
Angela Paşca, pictoriţă şi graficiană cu real har, în
pictura şi grafica spirituală românească şi universală,
care a ţinut în acest fel să contribuie la efectul spiritual
al cărţii. Regretatul doctor Lazăr Paşca, fostul preşedinte
al Societăţii de Antroposofie din România, azi în ceruri,
trimite un frumos „îndemn” adresat cititorilor acestei
cărţi.
Consider că opera antroposofică, spirituală, istorică,
a lui Rudolf Steiner continuată în prezent şi în România
de această Societate, este benefică, necesară şi
conţinutul îndemnurilor preşedintelui ei, foarte potrivit
cărţii şi cititorilor. Ne bucurăm că prin această carte
vom reuşi să ne cunoaştem mai bine istoria neamului şi
o mică parte a făcătorilor ei.
Ne cerem iertare pentru omisiunea, necesară
momentan, a unor locuri în care s-au petrecut unele
evenimente, precum şi pentru unele carenţe de calitate
a prezentării cărţii, determinate de anumite
considerente financiare.
În cazul în care cititorii se vor simţi atraşi de
subiecte de acest tip, vom continua publicarea unor
cercetări de istorie spirituală a trăitorilor buni şi drepţi
de pe plaiurile româneşti. Cei care doresc să-şi exprime
părerea despre carte, o pot face pe adresa Fundaţiei de
Inforenergetică „Sfântul Apostol Andrei”, Calea Văcăreşti
nr. 209 bl. 85A ap. 27 S 4, Bucureşti.

C. L. C. Claudian Dumitriu
Preşedinte al Fundaţiei de Inforenergetică „Sf. Ap.
Andrei”, a Societăţii Române de Radiestezie şi a
Societăţii de Inforenergetică.
CUPRINS
Alexandra Dumitriu......................................................2
ÎNDEMN.......................................................................2
CÂND TIMPUL SE TERMINĂ.........................................5
HOTĂRÂRE DE DESTIN..............................................77
DRUMUL JERTFEI......................................................95
ACUM.......................................................................124
NOTELE EDITURII....................................................129
Undeva în munţii României există o piatră căreia
localnicii îi spun pe bună dreptate „Patul lui Decebal”
„...Femeile în putere şi cei câţiva băietani ce mai
rămăseseră acasă îşi luară arcul şi tolba cu săgeţi pe
umeri şi înconjurară grupul, protejându-l. Încet-încet
plecară pe drumul bejeniei...”
„...Imagini dragi îi răsăreau în minte: munţi
împăduriţi, poieniţe pline de flori, râuri cu ape limpezi şi
printre ele dacii lui...”

S-ar putea să vă placă și