CE VISEAZĂ COPIII NOSTRI ?

Copiii nu sunt datori să împlinească visele ratate ale părinţilor!

„Ai grijă ce faci,să nu mă faci de ruşine!”, „Mă distrugi! Ţie nu ţi-e milă de mine?”, „Eu nu
te-am făcut niciodată de râs, tu de ce o faci?”, „Eu am realizat multe în viaţă, tu ce o să faci?”
şi alte expresii folosite de părinţi în monologul lor exprimat în faţa copilului.

Mereu copii devin o extensie a vieţii părinţilor. O responsabilitate imensă apasă pe umerii
fragili ai unui copil, aceea de a îndeplinii visele ratate ale părinţilor lui. Mama retrăieşte
copilăria şi adolescenţa prin fiica ei, construindu-i viitorul conform viselor ei, la care a
renunţat căsătorindu-se. Tatăl proiectează imaginea fiului conform dorinţelor lui egoiste. Ca
urmare, părintele consideră că fiul/fiica îl/o reprezintă, orice eşec al copilului devenind eşecul
lor, ca părinţi. Orice succes al copilului reprezentând succesul părinţilor. Nu contestă cineva
rolul deosebit de important pe care un părinte îl are în construcţia caracterului propriului
copil. Acesta este de fapt rolul părintelui. Ceea nu se ia în considerare este indentintatea
unică a fiecărui copil, viitor adult. El, copilul, nu vine pe această lume pentru a „clona”
viaţa cuiva sau pentru a îndeplinii ceea ce părinţii nu au reuşit. În fiecare copil – chiar şi în
cei mai complicaţi şi mai izolaţi – există o lume care aşteaptă să fie descoperită. Mulţi tineri
sunt agresivi şi rebeli, şi părinţii lor nu înţeleg că, prin agresivitatea lor, ei strigă după
ajutor. Comportamentele nepotrivite sunt, de multe ori, strigăte puternice care imploră
prezenţa, dragostea şi atenţia părinţilor, o dragoste reală în care copilul îşi doreşte să fie
văzut exact aşa cum este el, nu aşa cum îşi doresc părinţii să fie. Părinţii confiscă viaţa
propriilor copii, dezvoltând în copil stima de sine scăzută, neîncrederea, împiedicând
cunoaşterea şi dezvoltarea propriei ideintităţi.

Întâlnim deseori expresiile rostite de părinţi, atunci când îi ţine „morală” copilului care nu le-
au împlinit aşteptările: „Nu eşti bun de nimic! Nu semeni cu mine!”, „Nu eşti mai breaz decât
tatăl/mama tău/ta!”, „Fără mine eşti mort!”, „Nu eşti în stare să faci...chiar dacă ai toate
condiţiile pe care eu nu le-am avut la vârsta ta!” etc. Folosirea comparaţiei nu ajută la ceva.
Orice descriere a unei situaţii din trecutul părintelui, care nu se mai regăseşte în prezent,
devine o imagine abstractă, pe care copilul, netrăind-o ca experienţă, nu are cum să o
înţeleagă. Reversul atitudinii prezentate mai sus este la fel de dăunător. Copilul născut într-o
familie ai cărei membri sunt oameni de succes în societate nu are voie să aibă eşecuri. Orice
eşec este privit inadmisibil şi devine povara întregii familii. Dacă eşecul devine motivul
destrămării relaţiei adulţilor (părinţilor), atunci copilul ajunge o unealtă folosită în lupta
pentru dovedirea valorii fiecăruia dintre cei doi părinţi.

 Stimaţi părinţi, NU UITAŢI!!!

Copilul este un dar divin, produs al iubirii unui cuplu (aşa ar fi firesc să fie). Ca orice dar
pe care-l admirăm, ne străduim să-i oferim locul de cinste, să-l păstrăm curat şi „nou”.
Copilul nu ne aparţine. El aparţine societăţii. Noi îl avem în grijă până la momentul în
care devine autonom. El nu ne reprezină. El se reprezintă pe sine. Ca părinţi, ne bucurăm
de fiecare moment de fericire pe care-l are şi ne întristăm pentru fiecare durere a lui, însă,
aceste momente nu ne dau dreptul de a-i dirija viaţa sau a-i critica alegerile. Viaţa este plină
de experimente (vesele sau triste) din care copilul are de învăţat şi prin intermediul cărora el
se adaptează la societatea din care face parte. Este posibil ca alegerile din viaţa lui să nu
coincidă cu visele noastre. Asta nu înseamnă că sunt greşite. Dacă obţine rezultate meritorii
în domeniul şcolar, NU ESTE MERITUL PĂRINTELUI. Este meritul copilului, a
capacităţilor cu care s-a născut sau pe care le-a dobândit până atunci. Faptul că un părinte sau
un profesor a contribuit la formarea şi pregătirea lui, nu înseamnă că rezultatele obţinute de
copil le atribuie adulţilor. Nu contestă cineva contribuţia adulţilor şi nici nu micşorează cu
ceva valoarea acestora. Mi-aş permite să fac o asemănare, ce-mi vine acum în minte: degeaba
e croitorul desăvârşit în munca sa, dacă materialul pentru croi este de o calitate nepotrivită
pentru modelul pe care doreşte să-l coase. Iar noi, părinţii, suntem minunaţi şi valoroşi NU
PRIN COPIII NOŞTRI, ci prin ceea ce suntem ca indivizi şi prin ceea ce putem (vrem) să
oferim acestei societăţii. Într-adevăr, suntem exemplele copiilor noştri, de aceea avem datoria
morală (asumată prin aducerea pe lume a copilului) să fim atenţi cu ceea ce „semănăm” în
mintea şi suftelul copilului nostru. E extrem de important să nu ne împovărăm copiii cu visele
noastre ratate şi cu aşteptările noastre, poate nepotrivite pentru copilul nostru. Ce ne rămâne
nouă, ca părinţi? Să nu uităm că, înainte de rolul de părinte, suntem persoane cu dorinţe, vise,
aşteptări, bucurii, tristeţi care NE APARŢIN doar nouă, nimănui altcuiva. EVITAŢI SĂ
IMPUNEŢI COPIILOR SĂ VĂ TRĂIASCĂ VIAŢA la fel cum este nevoie să EVITAŢI
A TRĂI VIAŢA COPILULUI VOSTRU! EVITAŢI SĂ GĂSIŢI ÎN COPIL O
REFLECTARE A VEŢII VOASTRE SAU A CARACTERULUI VOSTRU!Nu uitaţi să
rămâneţi familia pe care aţi ales să o formaţi cu partenerul/ partenera, oferindu-vă aceeaşi
importanţă ca la început, bucurându-vă împreună de rolul de părinţi. În relaţiile din familie
(partener-parteneră, părinte-copil) folosiţi DIALOGUL NU MONOLOGUL!
RESPECTAŢI şi PĂRERILE CELORLALŢI! Avem de învăţa şi de la copii, pentru că ei se
adaptează dezvoltării societăţii mai uşor decât un adult.

Evident că subiectul abordat în acest articol este amplu şi nu voi putea să epuizez conţinutul
lui. Ca încheiere vă supun atenţiei o mică introspecţie înainte de a decide aducerea pe lume a
unui copil. Întrebaţi-vă care este motivul pentru care alegeţi să aduce un copil în viaţa
voastră. Întrebaţi-vă dacă aveţi suficientă iubire, răbdare, timp şi echilibru pentru a vă
asuma responsabilitatea unei perioade din viaţa voastră care va deveni plină şi care vă
aduce cu ea renunţări la anumite tabieturi, plăceri şi libertăţi pe care vi le-aţi acordat până
atunci, dar nu vă obligă să uitaţi definitiv de voi. Nu e nevoie să vă speriaţi la gândul că este o
„muncă de sisif”. Dacă vă asumaţi decizia, veţi avea parte de cea mai frumoasă „meserie”
din lume ce va aduce cadoul binecuvântat al divinităţii în casa voastră. Veţi avea cele
mai mari satisfacţii şi vă va umple de iubire, pentru că IUBIREA UNUI COPIL este curată,
completă, necondiţionată şi inegalabilă.